UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR CONTABIL CONSTANŢA

ECONOMIA INTREPRINDERII

Lect. univ. dr. Pivoda Roxana

CONSTANŢA
2014

1
 INTRODUCERE

Cuprinderea în planul de învăţământ a unui curs de Economia întreprinderii porneşte de

la premisa că întreprinderile sunt motorul creşterii economice şi de performanţa lor depinde
competitivitatea întregii economii. O condiţie imperioasă pentru asigurarea funcţionării
competitive a economiei româneşti se constituie în îmbunătăţirea accesului întreprinderilor la
resurse, a participării lor în cadrul pieţei unice europene, a investiţiilor acestora în optimizarea
bazei industriale, respectând principiile dezvoltării durabile.

Obiectivele:

 Însuşirea de către studenţi a noţiunilor noi legate de economia intreprinderii ; 

Dezvoltarea abilităţii şi competenţelor la studenţi de a identifica fenomenele economice care
 au loc intr-o intreprindere 

Înţelegerea importanţei cunoasterii mediului ambiant al intreprinderii si al organizarii
procesuale si functionale al acesteia;

Competenţe specifice pe care le dobândeşte studentul în corelaţie cu numărul de credite al

disciplinei
Dupa parcurgerea acestui curs, studenţii vor avea cunostinte si abilitati privind:
o Insusirea notiunilor vizand intreprinderea ca organizatie si in acelasi timp ca unitate de
productie si repartitie;
o Identificarea tendintelor actuale din evolutia fenomenelor economice din intreprindere in
stransa corelatie cu mediul ambiant ala acesteia;
o Importanta gestiunii corespunzatoare a funcțiunilor intreperinderii
o Capacitatea de a elabora strategii economice viabile si proiecte de investiții
o Capacitatea de a opera cu principalii indicatori ai rezultatelor activității unei întreprinderi

Structura planului de curs

Pe parcursul semestrului 1, tematica cursului la disciplina „Economia Intreprinderii” va

urmări
următoarele teme :
Întreprinderea-definiţie, trăsături , clasificare
Funcţiunile întreprinderii – dezbatere
Funcţiunile întreprinderii - dezbatere
Funcţiunile întreprinderii - dezbatere
Mediul extern al întreprinderii
Organizarea procesuală şi structurală a întreprinderii
Aplicaţii privind economia întreprinderii

2
 TEMA 1 : ÎNTREPRINDEREA-DEFINIŢIE, TRĂSĂTURI , CLASIFICARE

I. Prezentarea noțiunii de întreprindere

Putem defini întreprinderea ca fiind o organizaţie economică din sfera industrială,
comercială sau a serviciilor, constituind un sistem complex, deschis şi dinamic, deţinător de
capital şi utilizator de resurse, caracterizat prin exercitarea funcţiei de producţie de bunuri şi/sau
servicii precum şi prin implicarea în procesele de schimb din meiul extern având drept scop
principal satisfacerea necesităţilor clienţilor în condiţiile unei remunerări corespunzătoare a
proprietarilor, furnizorilor şi statului, asigurarea dezvoltării personalului şi asigurarea viabilităţii
pe termen lung în armonie cu mediul extern.
Organizaţia:
- este cel mai eficient model de existenţă;
- are un sediu şi un teritoriu precis stabilit;
- funcţionează pe baza reglementărilor specifice.
Procesul de constituire şi dare în folosinţă a unei noi întreprinderi presupune parcurgerea
următoarelor etape:
- elaborarea Planului de afaceri;
- îndeplinirea formalităţilor de natură juridică, societară şi fiscală;
- achiziţionarea, instalarea şi stabilirea programelor de amortizare a elementelor de capital fix;
- aprovizionarea şi constituirea stocurilor de capital circulant;
- recrutarea, selecţia, angajarea şi promovarea profesională a angajaţilor, în conformitate cu
necesarul de personal al întreprinderii;
- organizarea internă a întreprinderii prin proiectarea structurii organizatorice, prin elaborarea
documentelor de formalizare (organigramă, Regulament de organizare şi funcţionare (ROF),
Regulament de organizare internă (ROI), fişele de post), prin organizarea circuitului
documentelor în firmă, dar şi prin organizarea sistemului de evidenţă financiar-cotabilă.
O organizaţie este un grup de oameni care acţionează împreună pentru a realize obiective
comune şi colaborează într-un mod organizat, prin intermediul unei structure coordonate după
reguli precise, bine definite. Scopul organizaţiei poate fi atât de natură economică (obţinerea de
profit) cât şi de altă natură: politică, social culturală, sportivă, protecţie socială, divertisment etc.
Întreprinderile sunt organizaţii cu scop economic care în urma desfăşurării unei
activităţi eficiente şi eficace pot obţine profit. Prin întreprindere înţelegem în fapt orice unitate
economică producătoare de bunuri şi servicii, capabilă de a se organiza din punct de vedere
funcţional şi tehnologic în vederea desfăşurării unor activităţi specifice. Întreprinderea modernă
este o componentă de bază a economiei naţionale, producând bunurile şi serviciile necesare
existenţei. La nivel microeconomic, întreprinderile sunt promotoarele iniţiativelor economice de
satisfacere a nevoilor manifestate în societate. Regiile autonome, societăţile comerciale,
societăţile cooperatiste, asociaţiile familiale, asociaţiile proprietarilor de pământ, micii
întreprinzători autorizaţi să-şi desfăşoare anumite activităţi reprezintă exemple de întreprinderi.
Astfel, întreprinderea:
- va fi organizată: va avea verigi de producţie, birouri, laboratoare, unităţi de
Întreprinderea ca unitate de producţie şi de repartiţie reprezintă un agent economic a
cărei funcţie principală constă în producerea de bunuri şi/sau servicii destinate a fi vândute pe
piaţă pentru a satisface necesităţile consumatorilor sub aspect cantitativ, calitativ şi ca nivel de
preţ. În vederea îndeplinirii acestei funcţii, întreprinderea:
- poate avea în structura sa organizatorică diferite subunităţi (simple unităţi tehnice);

3
- are nevoie de factori de producţie pe care-i procură de pe pieţele corespunzătoare;
- îşi comercializează produsele/serviciile pe piaţa bunurilor şi serviciilor;
- acţionează pe două categorii de piaţă: în amonte şi în aval;
- operaţiunile de vânzare-cumpărare realizate au ca efect o distribuire a veniturilor între agenţii
economici din societate.
Întreprinderea ca unitate socială, ca grup social, este alcătuită dintr-un ansamblu
eterogen de subgrupuri şi indivizi, care se deosebesc prin nivelul de calificare, cultură şi prin
finalităţile sau scopurile urmărite. Întreprinderea este investită cu o funcţie socială deoarece în
cadrul ei îşi desfăşoară activitatea un număr mare de indivizi eterogeni prin natura lor, cu
aspiraţii şi idealuri când convergente, când divergente. Viziunea socială a întreprinderii
presupune satisfacerea unui anumit număr de nevoi resimţite de salariaţi conexe muncii prestate
de ei, cum ar fi: nivelul de salarizare; siguranţa locurilor de muncă; promovarea; formarea
profesională; îmbunătăţirea condiţiilor de muncă etc.

II. Clasificarea întreprinderilor

Întreprinderile se pot grupa după un sistem complex de criterii:
I. După forma de proprietate:
- întreprindere particulară:
- individuală, personală sau familială;
- în asociaţii.
- întreprindere publică:
- întreprindere a administraţiei centrale;
- întreprindere a administraţiei locale.
- întreprindere mixtă (particulară şi publică, autohtonă şi străină).
Unităţile economice proprietate publică se organizează şi funcţionează sub forma de regii
autonome, societăţi sau companii naţionale.
Regia autonomă/ Societatea naţională reprezintă acea formă de întreprindere care se
organizează şi funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale (energetică,
telecomunicaţii, industria de armament etc.), este persoana juridică şi funcţionează pe bază de
gestiune economică şi autonomie financiară.
Societatea comercială, ca întreprindere, reprezintă o entitate economică colectivă unde se
combină şi se utilizează factorii de producţie cu eficienţa cât mai ridicată. Rezultatele obţinute
sunt împărtăşite între membrii societăţii sub diferite forme (dividende, prime). Societatea
comercială reprezintă forma principală de întreprindere. Ea poate fi:
A. Societate comercială de persoane, care, la rândul ei, poate
fi: - în nume colectiv;
- în comandită simplă.
B. Societate comercială de capitaluri poate fi:
- în comandită pe acţiuni;
- societăţi de capitaluri pe acţiuni.
Societatea cu răspundere limitată este o societate comercială care este o formă combinată
a celor de persoane şi a celor de capitaluri. Ea este forma de organizare cea mai larg răspândită.
II. În raport cu domeniile de activitate, întreprinderile pot fi:
- întreprinderi agricole;
- întreprinderi industriale;
- întreprinderi comerciale;

4
- întreprinderi prestatoare de servicii;
- întreprinderi financiare, de credit, de asigurări etc.
III. În raport cu apartenenţa la una din ramurile industriale de activitate, întreprinderile se
pot clasifica astfel:
- după caracterul materiei prime consumate:
- întreprinderi extractive;
- întreprinderi prelucrătoare.
- după destinaţia economică şi caracterul producţiei finite:
- întreprinderi producătoare de bunuri de capital;
- întreprinderi producătoare de bunuri de consum.
- după continuitatea procesului tehnologic:
- întreprinderi cu procese tehnologice continue;
- întreprinderi cu procese tehnologice discontinue.
IV. În raport cu timpul de lucru în cadrul anului calendaristic, întreprinderile pot fi:
- întreprinderi care funcţionează tot timpul anului;
- întreprinderi sezoniere.
V. În raport cu nivelul de specializare, se deosebesc:
- întreprinderi specializate;
- întreprinderi universale;
- întreprinderi mixte.
VI. În raport cu tipul de producţie sunt:
- întreprinderi cu producţie de serie (mică, mijlocie, mare);
- întreprinderi cu producţie de masă.
VII. În raport cu metodele de organizare a producţiei se deosebesc:
- întreprinderi cu producţia organizată în flux;
- întreprinderi cu producţia organizată după modelele specifice producţiei de serie şi unicate.
VIII. În funcţie de amploarea factorilor de producţie utilizaţi, de mărimea
rezultatelor economico-financiare, întreprinderile pot fi10:
- micro-întreprinderi (0-9 salariaţi sau până în 2 mil. euro, echivalent în lei, cifră de afaceri
anuală netă sau active totale);
- întreprinderi mici (10-49 salariaţi sau maxim 10 mil. euro);
- întreprinderi mijlocii (50-249 salariaţi sau maxim 50 mil. euro cifră de afaceri sau 43 mil. euro
active totale);
- întreprinderi mari;
- grupuri de conglomerate de întreprinderi.

Concepte şi termeni de reţinut

• întreprindere
• organizație
• regie autonomă
• societate comercială

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Cum se poate defini întreprinderea ?
2. Ce reprezintă întreprinderea ca organizație ?
3. Care este rolul întreprinderii în viața unei economii ?

5
 Teste de autoevaluare
1. Intreprinderea reprezinta:
a. o componenta fundamentala a economiei
b. o structura auxiliara a economiei
c. o veriga in care se realizeaza activitati principale ale economiei

2. Care este obiectivul fundamental al unei intreprinderi, vis-a-vis de piata?

a. realizarea unui volum al productiei cat mai mare
b. realizarea unei structuri sortimentale de produse cat mai variate
c. satisfacerea deplina a cerintelor pietii

3. In functie de amploarea factorilor de productie utilizati, de marimea rezultatelor economico-

financiare, intreprinderile pot fi:
a. intreprinderi prestatoare de servicii;
b. intreprinderi comerciale;
c. intreprinderi mari.

4. Intreprinderile mici si mijlocii prezinta unele vulnerabilitati:

a. asigura o buna gestionare a resurselor umane
b. dispun de capital insuficient pentru realizarea de investitii in firma
c. asigura creearea de noi locuri de munca in firma

5. Intreprinderile din sectorul privat prezinta urmatoarele

caracteristici: a. nu isi asuma nici un fel de risc
b. isi asuma partial riscurile economice si sociale din intreprindere
c. isi asuma integral riscurile economice si sociale implicate de activitatile desfasurate

6. In functie de nivelul de specializare, intreprinderile se clasifica in

: a. specializate, universale si mixte
b. de serie, de masa, unicate
c. sezoniere si cu functionalitate anuala

7. Intreprinderile care au intre 50 si 249 de angajati sunt intreprinderile:

a. grupuri de conglomerate de intreprinderi;
b. mijlocii;
c. mici.

Bibligrafie:
1. Patache L., Economia şi gestiunea întreprinderii, Note de curs, 2012
2. Ghe.M.Pistol, Economia întreprinderii, Note de curs, Editura Fundatia Romania de
Maine, Bucuresti, 2004;
3. D. Epure, Economia întreprinderii, Ed.Muntenia, Constanta, 2009

6
 TEMA 2 : FUNCŢIUNILE ÎNTREPRINDERII

I. Funcțiunile-componentele sistemului organizării procesuale a întreprinderii

Organizarea procesuală constă în stabilirea principalelor procese necesare realizării

ansamblului de obiective al întreprinderii. Prin organizarea procesuală se înţelege stabilirea şi
dimensionarea funcţiunilor, corelarea lor cu obiectivele şi componentele structural-
organizatorice ale întreprinderii.
Funcţiunea unei întreprinderi reprezintă ansamblul activităţilor omogene şi/sau
complementare desfăşurate de un personal specializat al întreprinderii în scopul realizării
obiectivelor derivate de gradul I. Funcţiunea este, în esenţă, o grupare de activităţi. Activităţile
alcătuiesc un ansamblu complex şi dinamic, aflat în permanentă transformare.
Activitatea reprezintă ansamblul atribuţiilor omogene pe care le îndeplineşte un personal
specializat într-un domeniu mai restrâns cu scopul îndeplinirii obiectivelor derivate de gradul II.
Activitatea are o sferă mai redusă decât funcţiunea, fiind caracterizată prin omogenitatea mai
pronunţată a pregătirii personalului implicat în realizarea obiectivelor.
Atribuţia reprezintă ansamblul sarcinilor executate periodic de un personal ce are
cunoştinţe specifice unui domeniu restrâns şi care concură pentru realizarea unui obiectiv
specific.
Sarcina reprezintă componenta de bază a unui proces de muncă simplu sau complex,
desfăşurat pentru realizarea unui obiectiv individual. În general sarcina de muncă este specifică
unei singure persoane.
Operaţia se atribuie spre execuţie unei singure persoane pe o perioadă determinată pe un
loc de muncă sau post de muncă.
Funcţiunile, activităţile şi atribuţiile au un caracter dinamic, conţinutul lor se schimbă o
dată cu evoluţia întreprinderii şi cu dezvoltarea economiei, cu evoluţia anumitor concepte, cu
amplificarea gradului de dezvoltare al firmei, cu creşterea gradului lor de retehnologizare etc..
Funcţiunile întreprinderii utilizează un ansamblu de concepte, cunoştinţe, tehnici, metode din
acelaşi domeniu, din domenii înrudite, complementare sau diferite.
Funcţiunile întreprinderii sunt:
1) funcţiunea de cercetare-dezvoltare;
2) funcţiunea de producţie;
3) funcţiunea de marketing;
4) funcţiunea comercială;
5) funcţiunea de personal;
6) funcţiunea financiar-contabilă.

II Interdependenţa şi dinamica funcţiunilor întreprinderii

Interdependenţa dintre activităţile componente ale funcţiunilor determină implicit

interdependenţa dintre funcţiuni. Deci, un anumit mod de manifestare a unei funcţiuni generează
acelaşi tip de manifestare şi celorlalte funcţiuni ale întreprinderii. Desfăşurarea activităţilor din
cadrul funcţiunilor are loc cu intensităţi diferite de la o etapă la alta, ceea ce se reflectă în
dinamica funcţiunilor întreprinderii. La nivelul întreprinderii se urmăreşte corelarea intensităţii
funcţiilor cu nivelul rezultatelor obţinute, deoarece rezultatele manifestării unei funcţiuni sunt
vizibile după o anumită perioadă de timp (timp în care întreprinderea înregistrează cheltuieli).

7
 Corelarea gradului de intensitate în manifestarea funcţiunilor întreprinderii cu nivelul
rezultatelor poate fi efectuată pe baza cunoaşterii decalajului care apare între:
• gradul de intensitate în manifestarea funcţiunii;
• nivelul rezultatelor obţinute.
Relaţia dintre intensitatea manifestării unei funcţiuni şi nivelul rezultatelor obţinute
evidenţiază trei perioade distincte:
- amorsare - se consumă resurse pentru manifestarea funcţiunii dar, încă nu se obţin rezultate;
- concomitenţă – se consumă resurse pentru manifestarea funcţiunii, dar se obţin şi rezultate;
- remanenţă – deşi funcţiunea nu se mai manifestă, continuă să se obţină rezultate în virtutea
efortului făcut de întreprindere pentru manifestarea funcţiunii în perioadele anterioare.
Întreprinderea trebuie să coordoneze manifestarea funcţiilor sale în raport cu schimbările
care intervin în mediul ambiant. În acest sens, sistemul informaţional al întreprinderii joacă un
rol important.

III. Funcțiunea de cercetare-dezvoltare

Funcţiunea de cercetare-dezvoltare prezintă o serie de particularităţi care o deosebeşte de

altele cum ar fi:
- probabilitatea realizării rezultatelor finale;
- influenţa factorului timp;
- soluţii depăşite;
- efectele obţinute sunt mai mici decât cele stabilite iniţial;
- cheltuielile efectuate sunt mai mari decât cele preconizate/planificate;
- cercetările nu au un caracter repetitiv.
Funcţiunea de cercetare-dezvoltare prezintă, pentru o întreprindere, următoarele riscuri:
• ştiinţific (soluţia oferită nu corespunde exigenţelor);
• economic (cheltuieli prea mari, efecte economice prea mici);
• tehnic (nesiguranţă în exploatare sau nu există o soluţionare tehnică);
• de producţie (rezultate neverificate, nefinisări, avarii deosebite);
• de brevetare (soluţie bună, dar brevetată mai repede de alte întreprinderi).
Dezvoltarea întreprinderii, privită din punct de vedere al relaţiilor cu mediul, se
concretizează în: strategii de dezvoltare şi planuri de dezvoltare de ansamblu.
Strategiile de dezvoltare sunt rezultatul planificării strategice, fiind plasate la nivelul cel
mai înalt de decizie. Dezvoltarea întreprinderii din punct de vedere al potenţialului intern se va
concretiza în strategii şi planuri de potenţare a atuurilor proprii ale întreprinderii, cum ar fi: noi
produse; noi tehnologii; noi metode de organizare; noi metode vânzare ş.a.m.d.
Căile de dezvoltare ale întreprinderii sunt:
• specializarea, care constă în reducerea numărului tipurilor de produse, concomitent cu
dezvoltarea competenţei în realizarea acestora;
• diversificarea pieţei constă în găsirea de noi pieţe, care să determine reducerea dependenţei de
o singură piaţă;
• dezvoltarea şi diversificarea producţiei constă în creşterea volumului de producţie şi/sau
diversificarea tipurilor de produse oferite pe piaţă;
• dezvoltarea şi diversificarea tehnică constă în perfecţionarea tehnologiilor existente şi/sau în
achiziţionarea de alte tehnologii;

8
• dezvoltarea şi diversificarea totală constă în dezvoltarea atuurilor concurenţiale din toate
punctele de vedere.

Concepte şi termeni de reţinut

• organizare procesuală
• funcțiune
• activitate
• sarcină
• atribuție
• operație

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Cum se poate defini funcțiunea ?
2. Ce reprezintă activitatea ?
3. Care sunt principalele forme ale funcțiunii de cercetare-dezvoltare ?

Teste de autoevaluare
1. Functiunile intreprinderii sunt:
A. functiunea de cercetare-dezvoltare;
B. functiunea de productie;
C. functiunea de marketing;
D. functiunea comerciala;
E. functiunea de personal;
F. functiunea financiar-contabila.
a. toate;
b. A, B, C, D si E;
c. A, B, C, E si F.

2. Functiunea este:
a. o activitate pe care o presteaza cineva in mod regulat si organizat intr-o institutie,
in schimbul unei remuneratii.
b. ansamblul activitatilor omogene si/sau complementare desfasurate de un personal
specializat al intreprinderii in scopul realizarii obiectivelor derivate de gradul I.
c. componenta de baza a unui proces de munca simplu sau complex, desfasurat
pentru realizarea unui obiectiv individual.

3. Activitatea este:
a. ansamblul atributiilor omogene desfasurate de un personal specializat al
intreprinderii intr-un domeniu mai restrans cu scopul realizarii obiectivelor
derivate de gradul II.
b. ansamblul activitatilor omogene si/sau complementare desfasurate de un personal
specializat al intreprinderii in scopul realizarii obiectivelor derivate de gradul I.
c. componenta de baza a unui proces de munca simplu sau complex, desfasurat
pentru realizarea unui obiectiv individual.

4. Atributia este:

9
a. ansamblul sarcinilor executate periodic de un personal ce are cunostinte specifice
unui domeniu restrans si care concura pentru realizarea unui obiectiv specific.
b. ansamblul activitatilor omogene si/sau complementare desfasurate de un personal
specializat al intreprinderii in scopul realizarii obiectivelor derivate de gradul I.
c. componenta de baza a unui proces de munca simplu sau complex, desfasurat
pentru realizarea unui obiectiv individual.

5. Postul este o componenta a structurii de conducere si reprezinta:

a. cea mai simpla subdiviziune organizatorica
b. cea mai complexa subdiviziune organizatorica
c. cea mai nesemnificativa subdiviziune organizatorica

6. Printre particularitatile functiunii de cercetare – dezvoltare se numara si:

a. certitudinea realizarii rezultatelor finale;
b. efectele obtinute sunt mai mari decat cele stabilite initial;
c. cheltuielile efectuate sunt mai mari decat cele stabilite initial.

7. Elaborarea programului de asimilare de produse noi se realizeaza in cadrul functiunii:

a. productie
b. cercetare-dezvoltare
c. comerciale

Bibligrafie:
1. Patache L., Economia şi gestiunea întreprinderii, Note de curs, 2012
2. Ghe.M.Pistol, Economia întreprinderii, Note de curs, Editura Fundatia Romania de
Maine, Bucuresti, 2004;

10
 TEMA 3 : FUNCŢIUNILE ÎNTREPRINDERII

I. Tipurile de producție

Prin tip de producţie se înţelege o stare organizatorică şi funcţională a întreprinderii,

determinată de nomenclatura produselor fabricate, volumul producţiei executate pe fiecare
poziţie din nomenclatură, gradul de specializare a întreprinderii, secţiilor şi locurilor de muncă,
modul de deplasare a diferitelor materii prime, materiale, semifabricate de la un loc de muncă la
altul. În practică se disting 3 tipuri de producţie:
_ tipul de producţie în serie,
_ tipul de producţie în masă,
_ tipul de producţie individual.
Însă, tot practica ne-a dezvăluit faptul că, în cadrul întreprinderilor de producţie
industrială nu există un tip sau altul de producţie în formele prezentate, ci în cele mai multe
cazuri pot să coexiste elemente comune din cele trei tipuri de producţie. În acest caz, metoda de
organizare a producţiei va fi adecvată tipului de producţie care are cea mai mare pondere în
întreprindere, precum şi în funcţie de condiţiile concrete existente.
A. Tipul de producţie în serie
Tipul de producţie în serie este şi el de mai multe feluri, în funcţie de mărimea lotului de
fabricaţie, şi anume:
tipul de producţie de serie mare;
tipul de producţie de serie mijlocie;
tipul de producţie de serie mică.
Acest tip de producţie este specific întreprinderilor care fabrică o nomenclatură relativ
largă de produse, în mod periodic şi în loturi de fabricaţie de mărime mare, mică sau mijlocie. O
altă caracteristică a acestui tip de producţie este gradul de specializare al întreprinderii sau
locurilor de muncă, mai redus la tipul de serie mare, fiind mai ridicat sau mai scăzut în funcţie de
mărimea seriilor de fabricaţie. De asemenea, deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul
se face cu mijloace de transport cu deplasare discontinuă (pentru seriile mici de fabricaţie) -
cărucioare, electrocare, etc. sau cu mijloace cu deplasare continuă, pentru seriile mari de
fabricaţie. Locurile de muncă sunt amplasate după diferite criterii în funcţie de mărimea seriilor
de fabricaţie. Astfel, pentru seriile mari de fabricaţie locurile de muncă sunt pentru seriile mici
de fabricaţie după criteriul grupelor omogene de maşini. În cazul tipului de producţie de serie, de
fapt, se întâlnesc caracteristici comune atât tipului de producţie de masă, cât şi tipului de
producţie individual (unicate).
B. Tipul de producţie de masă
În cadrul întreprinderilor de producţie, tipul de producţie de masă ocupă încă o pondere
însemnată. Acest tip de producţie se caracterizează prin următoarele:
fabricarea unei nomenclaturi reduse de produse, în mod neîntrerupt şi în cantităţi mari sau
foarte mari;
specializare înaltă atât la nivelul locurilor de muncă, cât şi la nivelul întreprinderii; deplasarea
produselor de la un loc de muncă la altul se face bucată cu bucată, în mod continuu cu ajutorul
unor mijloace de transport specifice, cu deplasare continuă de genul benzilor rulante, conveiere
sau planuri înclinate;

11
din punct de vedere organizatoric, locurile de muncă şi forţa de muncă care le utilizează au un
grad înalt de specializare fiind amplasate în succesiunea operaţiilor tehnologice sub forma liniilor
de producţie în flux.
Tipul de producţie de masă creează condiţii foarte bune pentru folosirea pe scară largă a
proceselor de producţie automatizate, cu efecte deosebite în creşterea eficienţei economice a
întreprinderii.
C. Tipul de producţie individuală (unicate)
Acest tip de producţie capătă în prezent o amploare din ce în ce mai mare, datorită
diversificării într-o măsură foarte ridicată a cererii consumatorilor. Caracteristicele acestui tip de
producţie sunt:
fabricarea unei nomenclaturi foarte largi de produse, în cantităţi reduse, uneori chiar unicate;
repetarea fabricării unor produse are loc la intervale de timp nedeterminate, uneori fabricarea
acestora putând să nu se mai repete vreodată;
utilajele din dotare au un caracter universal, iar personalul care le utilizează o calificare înaltă;
deplasarea produselor între locurile de muncă se face bucată cu bucată sau în loturi mici de
fabricaţie, cu ajutorul unor mijloace de transport cu deplasare discontinuă;
amplasarea locurilor de muncă în secţiile de producţie se face conform principiului grupelor
omogene de maşini.

II. Gestiunea procesului de producție și a calității producției

Gestiunea procesului de producţie şi a calităţii producţiei reprezintă un concept complex
care cuprinde ansamblul activităţilor efectuate de o întreprindere din momentul identificării unei
cerinţe de piaţă până în momentul distribuirii către beneficiari a bunurilor solicitate. Calitatea
poate fi: proiectată; a fabricaţiei; livrată.
Gestiunea calităţii reprezintă un concept al gestiunii economice care defineşte ca obiectiv
esenţial identificarea, evaluarea si compararea permanentă a costurilor şi eficienţa economică a
calităţii. Ea trebuie să conducă la elaborarea unei strategii a calităţii, la elaborarea pentru
perioade mai lungi a metodelor adecvate de măsurare, analizare, optimizare şi informatizare în
sfera calităţii, şi, să integreze unitar toate fazele de realizare şi urmărire în exploatare a
produsului începând cu etapa de concepţieproiectare şi terminând cu proiectarea informaţiilor
privind comportamentul produselor la utilizator.
Metode pentru asigurarea gestiunii producţiei:
• Programarea liniară este folosită în optimizarea alocării resurselor și ţine cont de două
elemente: obiective şi restricţii. Programarea liniară poate fi folosită în gestiunea producţiei
pentru rezolvarea unor probleme:
- de repartizare a producţiei pe diferite maşini în condiţiile maximizării profitului;
- privind transportul produselor între locurile de muncă şi între acestea şi punctele de distribuţie;
- de determinare a cantităţilor din diverse bunuri ce trebuie fabricate.
• Metoda PERT - se aplică în cazul producţiei de unicate complexe şi de mare importanţă, la
care operaţiile succesive trebuie realizate prin respectarea restricţiilor de prioritate şi de termene.
• Metoda "Just in time", aplicarea ei contribuie la reducerea costurilor de producţie aferente
stocurilor de materii prime, materiale, piese şi subansambluri.

12
 III. Conţinutul funcţiunilor de marketing si comercială a întreprinderii

Funcţiunea de marketing vizează realizarea obiectivelor activităţilor de marketing ale

întreprinderii cum ar fi:
- adaptarea într-un mod creativ la mediul extern;
- adaptarea profitabilă la mediul în care operează;
- fructificarea oportunităţilor de piaţă;
- crearea de oportunităţi;
- reducerea sau chiar eliminarea riscurilor
etc. Activităţile de marketing cuprind:
_ analiza ocaziilor ivite pe piaţă;
_ studierea şi alegerea pieţelor ţintă;
_ elaborarea strategiilor de marketing şi a tacticilor necesare pentru atingerea
lor; _ elaborarea şi fundamentarea programelor de marketing;
_ elaborarea politicii generale de marketing;
_ elaborarea variantelor strategiei de piaţă; _
cercetarea de marketing:
Funcţiunea comercială grupează 2 subfuncţiuni: aprovizionarea şi desfacerea
produselor. Aprovizionarea tehnico-materială vizează asigurarea întreprinderii cu mijloace
materiale: materii prime, combustibili, utilaje, programe de computer, obiecte de inventar etc.
Procesul de aprovizionare cuprinde mai multe etape:
- decizia de cumpărare;
- procesul administrativ al cumpărării;
- recepţia mărfii.
Organizarea aprovizionării tehnico-materiale se poate face după următoarele sisteme:
_ sistemul funcţional,
_ sistemul de organizare pe grupe de materiale,
_ sistemul de organizare în funcţie de destinaţia de consum a resurselor materiale,
_ sistemul mixt de organizare a activităţii de aprovizionare.

Concepte şi termeni de reţinut

• proces de producție
• tip de producție
• gestiunea calității
• marketing
• piață țintă
• vânzare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care este componenta principală a procesului de producție?
2. Care sunt tipurile de producție întâlnite în practică ?
3. Care sunt metodele folosite pentru asigurarea gestiunii producției ?
Teste de autoevaluare
1. Organizarea aprovizionarii sistematice a locurilor de munca cu cele necesare se realizeaza in
cadrul functiunii:
a. comerciale

13
b. productie
c. financiar-contabile
2. Care din activitatile de mai jos de incadreaza in functiunea de productie?
a. realizarea produselor in conformitate cu documentatiile tehnice
b. stabilirea programului de asimilare de produse noi
c. stabilirea programului de retehnologizare a productiei
3. Organizarea productiei in flux este caracteristica:
a. intreprinderilor cu tipul de productie de serie
b. intreprinderilor cu tipul de productie de masa
c. intreprinderilor cu tipul de productie individuala
4. Activitatea de minimizare a stocurilor de productie se realizeaza in cadrul:
a. programarii productiei
b. lansarii productiei
c. urmaririi productiei
5. Marketingul poate fi definit ca fiind:
a. suma tuturor eforturilor dirijate de catre o intreprindere in vederea satisfacerii furnizorilor sai cu
un profit;
b. suma tuturor eforturilor dirijate de catre o intreprindere in vederea satisfacerii consumatorilor
sai cu un profit;
c. suma tuturor eforturilor dirijate de catre o intreprindere in vederea satisfacerii consumatorilor
sai.
6. Gestiunea comerciala cuprinde urmatoarele activitati:
a. activitati din domeniul aprovizionarii tehnico-materiale
b. activitati din domeniul desfacerii (vanzarii) produselor
c. activitati din domeniul aprovizionarii si desfacerii (vanzarii)
7. Care din activitatile de mai jos se incadreaza in functiunea comerciala?
a. stabilirea de norme si normative de consum de materii prime si materiale
b. efectuarea pregatirii tehnologice necesare
c. stabilirea de norme de stoc de materii prime si produse

Bibligrafie:
1. Patache L., Economia şi gestiunea întreprinderii, Note de curs, 2012
2. Ghe.M.Pistol, Economia întreprinderii, Note de curs, Editura Fundatia Romania de
Maine, Bucuresti, 2004

14
 TEMA 4 : FUNCŢIUNILE ÎNTREPRINDERII – DEZBATERE

I. Tehnici de gestiune a resurselor umane

Gestiunea previzională a resurselor umane denumită şi planificarea resurselor umane este
un proces prin care o întreprindere se asigură că va avea numărul şi categoriile necesare de
personal în locul corespunzător şi la timpul dorit cu scopul de a realiza activităţile planificate şi
de a obţine un beneficiu pentru întreprindere şi pentru indivizii din care este compusă. Ea constă
în proiectarea pe termen mediu şi lung a nevoilor şi resurselor de personal ale unei întreprinderi.
În planificarea structurii şi numărului de personal necesar pentru realizarea obiectivelor
întreprinderii se parcurg următoarele etape:
• previzionarea (stabilirea) numărului necesar de personal;
• compararea necesarului de personal previzionat cu rezerva de candidaţi potenţiali din interiorul
întreprinderii;
• întocmirea programului de pregătire pentru candidaţii din interiorul întreprinderii şi de
recrutare pentru candidaţii din exterior.
I. Estimarea necesarului de personal
Cuantificarea necesarului de personal implică determinarea dimensiunilor şi compoziţiei
potrivite pe un anumit orizont de timp, în corelaţie cu: dimensiunile întreprinderii; specificul
activităţii întreprinderii; caracteristicile pieţei pe care întreprinderea acţionează.
II. Analiza, descrierea şi definirea posturilor presupune o investigaţie sub următoarele aspecte:
• denumirea postului;
• stabilirea compartimentului în care este situat postul;
• descrierea postului;
• relaţiile/legăturile cu alte posturi;
• echipamente, materiale folosite;
• calificare (experienţă, nevoia de instruire, calităţi fizice etc.).
III. Recrutarea şi selecţia personalului
Recrutarea este un proces dirijat de identificare a candidaţilor potenţiali pentru posturile
din întreprindere.
Selecţia este un proces complex de determinare a măsurii în care, calităţile unui candidat
corespund cerinţelor unui anumit post. Selecţia se face în funcţie de: vechime; creativitate;
inteligenţă; comportament; capacitate de asimilare de noi cunoştinţe şi aptitudini; vocaţie;
absenţa unor elemente negative în trecut; potrivirea cu postul; potrivirea cu grupul de muncă şi
potrivirea cu întreprinderea, în general.
IV. Pregătirea şi perfecţionarea profesională a salariaţilor
Metode de pregătirea şi perfecţionare a angajaţilor:
• perfecţionarea în grup;
• tehnica învăţării aplicative;
• instrucţia asistată de calculator;
• participarea la cursuri, inclusiv la cursurile organizate de furnizori;
• tehnica filmelor instructive.

II. Selecția și angajarea în cadrul întreprinderii

Angajarea presupune recrutarea şi selecţia de personal cu scopul de a găsi “omul potrivit la
locul potrivit”. Recrutarea este căutarea şi găsirea unor candidaţi pentru posturile vacante ale
întreprinderii prin selectarea celor mai potrivite persoane.

15
 Selecţia vizează alegerea, conform anumitor criterii, a celui mai potrivit candidat pentru
ocuparea unui anumit post în cadrul întreprinderii. Selecţia se realizează:
• pe baze empirice: recomandări, impresii, modul de prezentare la interviu, aspect fizic;
• pe cale ştiinţifică: testele, chestionarele, probele practice.
Fazele selecţiei:
- scrisori de intenţie şi CV, completarea fişelor de candidatură, triere;
- interviu preliminar, triere;
- teste, probe de lucru, triere;
- examinări fizice, medicale, referinţe, interviuri finale;
- decizie finală.
Cariera este o succesiune de încadrări ale salariaţilor pe diferite posturi în aceeaşi
întreprindere. Gestiunea carierelor presupune crearea şi funcţionarea unui sistem de apreciere a
personalului care să permită factorilor de decizie să propună fiecărui salariat un plan de carieră
individualizat.
Aprecierea personalului este o evaluare a angajatului, din punct de vedere al nivelului
actual şi, mai ales, de perspectivă al performanţei pentru a permite decidentului să ia decizii cât
mai obiective în ceea ce priveşte recompensarea, promovarea salariatului respectiv.
Promovarea este procesul de trecere a personalului pe posturi situate la niveluri ierarhice
superioare:
- schimbarea funcţiei sau a nivelului de încadrare;
- creşterea nivelului responsabilităţilor;
- sporirea nivelului salariului şi a satisfacţiei morale

III. Conţinutul si rolul gestiunii financiar-contabile a intreprinderii Gestiunea

financiară cuprinde ansamblul acţiunilor de administrare a resurselor băneşti
ale întreprinderii, folosind în acest scop metode de analiză şi instrumente operaţionale care să îi
asigure o integrare eficace în mediul financiar. Ea integrează 2 domenii:
- operaţional: credite; trezorerie; operaţiuni financiare;
- funcţional: planificare financiar; analiză financiară; studii de rentabilitate.
Scopul acesteia constă în asigurarea maximizării valorii întreprinderii, care este determinată
de următorii factori:
_ rezultatele din activităţi şi proiecte
viitoare; _ stoc de patrimoniu acumulat;
_ riscuri induse din mediul financiar;
_ riscuri specifice întreprinderii.
Sub-funcţiunea contabilă cuprinde un ansamblu de metode pentru înregistrarea
cheltuielilor şi veniturilor întreprinderii, potrivit cadrului normativ-legislativ specific fiecărei
ţări.
Sub-funcţiunea financiară include activităţi legate de obţinerea, folosirea şi analiza
folosirii resurselor financiare.
Analiza financiară are drept scop diagnosticarea stării de performanţă financiară a
întreprinderii la încheierea exerciţiului financiar. Informaţiile necesare analizei sunt furnizate de
documentele contabile de sinteză, respectiv, bilanţul contabil; contul de profit şi pierdere şi
anexele la bilanţ.
Ciclul financiar constă în totalitatea operaţiunilor care intervin între momentul
transformării monedei, a lichidităţilor proprii sau împrumutate în bunuri şi servicii şi momentul

16
când se recuperează sumele băneşti alocate iniţial. El cuprinde o succesiune de modificări ale
stocurilor de materii prime, materiale, produse finite etc. ca urmare a desfăşurării unor procese
de producţiei/prestaţie şi/sau de comercializare recuperându-se, în urma vânzărilor pe piaţă,
capitalul avansat iniţial şi obţinându-se un surplus monetar.
Ciclurile financiare pot fi:
• lungi: ciclurile capitalurilor fixe;
• scurte: ciclurile capitalurilor circulante.
• variate: ciclurile financiare ale imobilizărilor în funcţie de natura lor şi caracterul lor
amortizabil sau neamortizabil.
Ciclul de exploatare reprezintă o succesiune de activităţi începând cu
aprovizionarea în vederea formării stocurilor necesare desfăşurării procesului
de producţie până la încasarea plăţii de la clienţi pentru mărfurile vândute
sau serviciile prestate. El este constituit dintr-o succesiune de stocuri.
Finanţarea întreprinderii se realizează pentru:
- reînnoirea, modernizarea echipamentelor sale;
- realizarea de investiţii prevăzute în strategia de dezvoltare a întreprinderii, cum ar fi:
achiziţionarea de active corporale (terenuri, construcţii, echipamente); achiziţionarea de active
necorporale (cheltuieli de cercetare-dezvoltare, fond de comerţ, licenţe etc.); participaţiile la
activitatea altor întreprinderi; împrumuturile acordate sau creanţele de finanţat pentru filialele
întreprinderii;
- desfăşurarea normală a activităţii.
Controlul de gestiune urmăreşte identificarea abaterilor realizărilor faţă de
prevederile bugetare sau faţă de proiectele iniţiale şi de corectare a acestor abateri.
Concepte şi termeni de reţinut
• angajare personalului
• recrutare personalului
• selectia personalului
• gestiune financiara
• sub-functiune contabila
• sub-functiune financiara
• control de gestiune

Întrebări de control şi teme de dezbatere

4. Definiti gestiunea previzionala a resurselor umane.
5. Care sunt etapele analizei previzionale ?
6. Ce reprezinta gestiunea carierelor ?
7. In ce consta ciclul financiar si care este tipologia acestuia ?

Teste de autoevaluare
1. Care din activitatile de mai jos se incadreaza in functiunea de personal?
a. stabilirea strategiei de dezvoltare a intreprinderii
b. proiectarea structurii organizatorice
c. rationalizarea structurii organizatorice

2. Fundamentul antrenarii il constituie:

a. salarizarea personalului

17
b. motivarea salariatilor
c. actiunile sociale

3. Pentru ca motivarea sa fie eficienta trebuie:

a. sa fie complexa, diferentiata si graduala
b. sa fie complexa si diferentiata
c. sa fie diferentiata si graduala

4. Politicile de remunerare a intreprinderii sunt influentate de:

a. mediul intern si cel extern al intreprinderii
b. numai de mediul intern din intreprindere
c. numai de mediul extern al intreprinderii

5. Care din activitatile de mai jos se incadreaza in functiunea financiar - contabila?

a. gospodarirea judicioasa a materiilor prime si materialelor
b. asigurarea unui nivel superior de organizare a conducerii
c. stabilirea preturilor produselor fabricate si a tarifelor

6. In care din functiunile intreprinderii se incadreaza activitatea de analiza si control operativ a

costurilor?
a. functiunea comerciala
b. functiunea de cercetare-dezvoltare
c. functiunea financiar-contabila

7. Analiza financiara cuprinde:

a. analiza rezultatelor, a echilibrului financiar si a fluxurilor financiare
b. analiza echilibrului financiar si a fluxurilor de trezorerie
c. analiza rezultatelor si a echilibrului financiar

Bibligrafie:
1. Patache L., Economia şi gestiunea întreprinderii, Note de curs, 2012
2. Ghe.M.Pistol, Economia întreprinderii, Note de curs, Editura Fundatia Romania de
Maine, Bucuresti, 2004

18
 TEMA 5 : MEDIUL EXTERN AL ÎNTREPRINDERII

I. Intreprinderea si mediul ambiant

Firma îşi desfăşoară activitatea sa sub impactul condiţiilor concrete ale mediului său
ambiant. Prin mediu ambiant înţelegem ansamblul constrângerilor, forţelor şi a deciziilor externe
întreprinderii capabile să influenţeze activitatea sa, în prezent şi în viitor. Mai putem defini
mediul ambiant ca fiind un ansamblu de factori eterogeni de natură economică, socială, politică,
tehnică, tehnologică, juridică, demografică, geografică etc., care acţionează pe diferite planuri
(local, regional, naţional, internaţional, mondial) asupra întreprinderii, influenţând relaţiile de
piaţă.
În funcţie de nivelul la care se manifestă influenţa diferiţilor factori endogeni şi
exogeni mediul ambiant al firmei poate fi structurat în:
_ Micro-mediu (furnizori, prestatori de servicii, furnizori de forţă de muncă, clienţi,
concurenţi, organisme publice);
_ Mezo-mediu;
_ Macro-mediu (mediul geografic, demografic, economic, tehnologic, cultural, politic, juridic,
natural, instituţional);
_ Mondo-mediu.
Întreprinderea are rolul de producător de bogăţie. Mişcările permanente de bunuri
materiale şi servicii, de resurse economice, disponibilităţi băneşti etc. Între agenţii economici şi
mediul exterior în calitate de participanţi la activitatea economică concretizează fluxurile
economice. Fiecare întreprindere activează într-un mediu specific determinat de:
produsele/serviciile pe care le oferă pieţei; zona/localitatea în care optează pentru conducerea
şi/sau localizarea afacerii etc.
Elementele principale din mediul sarcină tipic al unei întreprinderi sunt:
consumatorii; clienţii; concurenţii; furnizorii; piaţa forţei de muncă; agenţiile guvernamentale.
Consumatorii şi clienţii sunt indivizii şi organizaţiile care cumpără produsele/serviciile
firmei.
Concurenţii sunt întreprinderile care oferă sau au un potenţial sporit de a oferi produse
sau servicii rivale. În această categorie se includ şi întreprinderile, organizaţiile care sunt
interesate în puterea de cumpărare a consumatorilor sau le afectează această capacitate.
Furnizorii sunt întreprinderile sau acele organizaţii care aprovizionează firma cu
resursele necesare pentru a-şi desfăşura şi conduce activităţile.
Piaţa forţei de muncă sunt indivizii care sunt potenţial posibil să fie angajaţi de către
întreprindere.
Agenţiile guvernamentale sunt comisiile de zonare, agenţiile fiscale, departamentele
publice etc.. Multiplele relaţii întreprindere-piaţă se referă, în special, la tranzacţii de piaţă, la
acte de vânzare-cumpărare şi sunt determinate de locul pe care-l îl ocupă întreprinderea în cadrul
pieţei.
In conceptie macroeconomica, intreprinderea este parte integranta a mediului ambiant;
este o componentă economică a acestuia. Sub aspectul efectelor asupra intreprinderii se disting
3 categorii de mediu:
 Stabil in care au loc schimbări rare, de mică amploare, previzibile 

 Schimbător in care au loc schimbări frecvente, de amploare variată și in general
previzibile 

19
  Turbulent in care au loc schimbări foarte frecvente, de amploare si greu de anticipat

II. Relatiile intreprinderii cu piața

Principala componentă a mediului întreprinderii o constituie piața, în care firma apare

atat in calitate de producător cat si consumator. Piata mijloceste legaturi multiple cu mediul sau.
În relația întreprindere-piață se studiază următoarele aspecte:
  
Studiul pietei constituie punctul de plecare în activitatea întreprinderii deoarece piața reprezintă :
- Teren de confruntare a cererii cu oferta, a situatiei prezente cu cea de perspectivă
- Sursa de idei pentru produse noi sau pentru modernizarea celor existente
- Mediul de testare al produselor noi
- Asigură informații referitoare la consumatorii actuali și potențiali, structura si
caracteristicile canalului de distributie la întreprinderile concurente, la categorii de
preturi.
  În fluxul aprovizionare-productie-desfacere, primul si ultimul reflectă legătura întreprinderii cu piața 
  
Cercetarea de piață trebuie să răspundă la intrebări esențiale
 
Orientarea întreprinderii către obiective prioritare impuse de piață si anume satisfacrea
in conditii superioare a nevoilor consumatorilor si cresterea rentabilitătii si eficienței
economice pe baza sporirii vanzarilor totale.
Pentru realizarea acestor obiective se impune sporirea supleței, adaptabilității si
flexibilității firmelor în raport cu piața precum și promovarea unui management anticipativ,
cunoașterea si prevederea permanentă a perspectivelor pieței, elaborarea de strategii pertinente,
optime, de acțiune.
Relaţiile pe care întreprinderile le generează în contextul Noii Economii, în funcţie de
interesele lor, se pot grupa în următoarele categorii:
- relaţii de schimb (orice relaţie de cumpărare este pentru partenerul de schimb o relaţie de
vânzare);
- relaţii de concurenţă: directă; indirectă; pe alte pieţe;
- relaţii de complementaritate;
- relaţii de interferenţă.
Relaţiile de piaţă pot fi clasificate în funcţie de următoarele criterii:
- după obiect: relaţii de vânzare-cumpărare; relaţii de transmitere (recepţie) de mesaje şi
informaţii;
- după natura pieţei: relaţii cu piaţa internă; relaţii cu piaţa externă;
- după frecvenţa relaţiilor: relaţii permanente; relaţii periodice; relaţii ocazionale;
- după gradul de concentrare: relaţii concentrate; relaţii disparate;
- după profilul agenţilor de piaţă: relaţii cu furnizorii şi prestatorii de servicii; relaţii cu
beneficiarii; relaţii cu instituţii şi organisme de stat;
- după poziţia partenerilor: relaţii pe orizontală; relaţii pe verticală.
În general, întreprinderile concurează unele cu altele pentru:
- sursele de aprovizionare (concurenţă pe piaţa forţei de muncă, a capitalurilor, a bunurilor şi
serviciilor, monetară);
- pieţele de desfacere;
- segmentele de consumatori ş.a.

20
 Modalităţile prin care se duce lupta de concurenţă sunt extrem de diverse, dintre acestea
amintim: diferenţierea produsului/serviciului în raport cu cele ale concurenţilor; reducerea
costurilor unitare; înţelegerile cu concurenţii. Pentru a sprijini concurenţa liberă şi loială, statul
asigură:
- autonomia întreprinderilor;
- libertatea de înfiinţare a oricărui tip de întreprindere;
- reglementări economico-financiare nediscriminatorii;
- favorizarea participării pe pieţele externe;
- promovarea celor mai rentabile produse;
- formarea liberă a preţurilor etc.
Relaţiile de complementaritate prezintă două forme:
_ complementaritatea firmelor pe linia aprovizionării (spre exemplu: relaţiile clientului cu
furnizorii sunt relaţii de complementaritate care exprimă o anumită comunitate de interese care
se completează reciproc);
_ cooperarea între întreprinderi în domeniul producţiei (de bunuri şi servicii)
şi distribuţiei, care poate fi:
- orizontală (între întreprinderi de acelaşi fel, cu acelaşi obiect de activitate sau firme din aceeaşi
ramură de activitate);
- verticală (între întreprinderi aflate în poziţii succesive ale fluxului bunurilor şi/sau serviciilor);
- anorganică (între întreprinderi mult diferite ca obiect de activitate cu scopul de a mări gradul de
acoperire a pieţelor şi de a reduce cota de risc).
Dintre formele de cooperare a întreprinderilor amintim: înţelegere verbală sau scrisă
(asocieri, carteluri, sindicate); legarea întreprinderilor (concerne); uniunea întreprinderilor
(fuziune sau absorbţie).

Concepte şi termeni de reţinut

• agent economic
• intreprindere
• mediu ambiant
• piața

Întrebări de control şi teme de dezbatere

8. În funcţie de nivelul la care se manifestă influenţa diferiţilor factori endogeni şi
exogeni, descrieţi mediul ambiant al întreprinderii?
9. Care este relația întreprinderii cu mediul exprimată prin fluxuri?

Teste de autoevaluare

1. Mediul ambiant al intreprinderii reprezinta:

a. totalitatea factorilor ce influenteaza asupra activitatilor intreprinderii
b. ansamblul factorilor eterogeni de natura economica, sociala, politica, etc. ce actioneaza
asupra intreprinderii
c. ansamblul factorilor eterogeni de natura economica, siciala, politica, etc. ce actioneaza
asupra intreprinderii influentand comportamentul si performantele acesteia

2. Menajele sunt agentii economici care:

21
a. au ca principala functie intermedierea financiara intre agentii economici;
b. au calitatea de consumatori, veniturile acestora provenind din salarii, titluri de
proprietate, dar si din transferurile efectuate de alte sectoare de activitate;
c. exercită functia de redistribuire a veniturilor pe baza unor servicii cu caracter non-
marfar prestate.
3. Administratiile publice sunt agentii economici care:
a. au ca principala functie intermedierea financiara intre agentii economici;
b. au calitatea de consumatori, veniturile acestora provenind din salarii, titluri de
proprietate, dar si din transferurile efectuate de alte sectoare de activitate;
c. exercită functia de redistribuire a veniturilor pe baza unor servicii cu caracter non-
marfar prestate.
4. Furnizorii sunt:

a. intreprinderile care ofera sau au un potential sporit de a oferi produse

sau servicii rivale;
b. intreprinderile sau acele organizatii care aprovizioneaza firma cu resursele
necesare pentru a-si desfasura si conduce activitatile;
c. indivizii si organizatiile care cumpara produsele/serviciile firmei.

5. Clientii sunt:
a. intreprinderile care ofera sau au un potential sporit de a oferi produse sau
servicii rivale;
b. intreprinderile sau acele organizatii care aprovizioneaza firma cu resursele
necesare pentru a-si desfasura si conduce activitatile;
c. indivizii si organizatiile care cumpara produsele/serviciile firmei.

6. Sub aspectul efectelor asupra intreprinderii, mediul stabil inseamna:

a. schimbari rare, de mica amploare, previzibile
b. schimbari rare, de mica amploare, imprevizibile
c. schimbari foarte dese, de mica amploare, previzibile

7. Sub aspectul efectelor mediul turbulent inseamna:

a. schimbari frecvente, de mica amploare si greu de anticipat
b. schimbari foarte frecvente, de amploare, previzibile
c. schimbari foarte frecvente, de amploare si greu de anticipat

Bibligrafie:
3. Patache L., Economia şi gestiunea întreprinderii, Note de curs, 2012
4. Ghe.M.Pistol, Economia întreprinderii, Note de curs, Editura Fundatia Romania de
Maine, Bucuresti, 2004

22
TEMA 6 : ORGANIZAREA PROCESUALĂ ŞI STRUCTURALĂ A ÎNTREPRINDERII

I. Amplasarea intreprinderii

În vederea amplasării întreprinderii trebuie efectuate o serie de studii prealabile prin luarea
în considerare a unui ansamblu de factori:
_ economici: costuri legate de amplasare, construire, de funcţionare, situaţia locală a
potenţialilor clienţi şi concurenţi, situaţia climatului economico-social etc.;
_ sociali: nivelul socio-cultural al persoanelor care vor fi angajate, asigurarea unor condiţii de
muncă şi viaţă, riscul apariţiei conflictelor etc.;
_ politici: facilităţi, fiscalitate redusă
etc.; _ tehnici: condiţii climatice;
_ instituţionali.
Amplasarea unei întreprinderi generează o serie de implicaţii, pe de-o parte, asupra
costurilor şi cheltuielilor, iar, pe de altă parte, asupra veniturilor şi profiturilor acesteia. În ceea
ce priveşte veniturile, amplasarea într-o zonă care asigură firmei posibilitatea de a exploata
anumite avantaje comparative (absolute sau relative) generează implicit şi venituri mai mari
decât cele pe care le-ar obţine o firmă în condiţii normale de activitate.
Profiturile firmei se vor majora, atât prin creşterea veniturilor în condiţiile unor costuri
constante, cât şi prin reducerea costurilor dacă nivelul veniturilor nu se modifică sau dacă
veniturile sporesc concomitent cu reducerea cheltuielilor/ costurilor. Acestea depind de
amplasarea unităţii lângă potenţialii clienţi, eficientizând atât costurile de transport, cât şi timpul
de livrare.
Unităţile noi sau adiţionale implică costuri fixe iniţiale, de obicei suportate doar o dată,
care trebuie recuperate din venituri pentru ca investiţia să fie rentabilă. Obţinerea unor unităţi noi
sau adiţionale implică costuri cu noile construcţii, achiziţia şi renovarea altor fabrici existente sau
închirierea. Din momentul în care sunt obţinute, trebuie cheltuiţi mai mulţi bani pentru
echipament şi retuşuri. Mărimea acestor costuri poate să depindă de amplasamentul selectat. Un
amplasament ales în centrul Bucureştiului, necesită o cheltuială de capital total diferită fată de
unul în municipiul Constanţa, sau o amplasare în zona Metro 2 (Constanţa) faţă de zona
Carrefour (centru comercial TOM - Constanţa). Costurile de construcţie variază mult, de
asemenea, de la un amplasament la altul.
După ce a fost construită, noua unitate trebuie dotată cu personal şi trebuie să
funcţioneze, iar aceste costuri depind şi ele de amplasament. Pentru procesele de conversie cu
mare volum de muncă, disponibilitatea forţei de muncă şi aşteptările locale legate de salarii sunt
principalele preocupări. Astfel, managementul întreprinderii trebuie să ia în considerare
apropierea de sursele de materii prime (input-uri) şi de pieţele pentru bunuri finite (output-uri),
care pot modifica costurile de transport şi expediere.
Necesităţi de modificare a amplasamentului
În afara necesităţii unei capacităţi mai mari, există şi alte motive pentru modificarea sau
adăugarea unor amplasamente.
1. Se pot produce modificări ale resurselor. Costul sau disponibilitatea forţei de muncă,
materiilor prime şi resurselor de sprijin (cum ar fi subcontractorii) se pot modifica.
2. Geografia cererii se poate modifica. Pe măsură ce pieţele produsului se modifică, poate fi de
dorit modificarea amplasamentului unităţii pentru a oferi servicii mai bune pentru clienţi.
3. Companiile pot fuziona, făcând ca unităţile să devină redundante.

23
4. Pot fi introduse noi produse, modificând disponibilitatea resurselor şi pieţelor.
5. Condiţiile politice şi economice se pot modifica.
Analiza pragului de rentabilitate (de echilibru)
Analiza de echilibru este o reprezentare grafică şi algebrică a relaţiilor dintre volumul de
producţie, costuri şi venituri. Pe măsură ce volumul producţiei dintr-o unitate creşte, consecinţă a
unei decizii corecte de management, costurile, dar şi veniturile cresc concomitent. Costurile pot
fi împărţite în general în două categorii: fixe şi variabile.
Costurile fixe sunt cele care sunt înregistrate indiferent de volumul producţiei. Acestea
includ încălzirea, iluminatul şi cheltuielile administrative etc. care sunt constante, indiferent dacă
este produsă o unitate sau o mie de unităţi de producţie.
Costurile variabile sunt cele care se modifică direct proporţional cu volumul producţiei:
rezultate mai mari ale producţiei cu costuri variabile totale mai mari; rezultate mai mici ale
producţiei cu costuri variabile mai mici.
Analiza pragului de rentabilitate numită analiza de echilibru identifică nivelul de
producţie care trebuie atins pentru a recupera prin venituri toate costurile de operare. Punctul de
echilibru depinde de preţul de vânzare al produsului şi de structura costurilor de operare.
Analiza detaliată
După ce selectarea preliminară reduce numărul amplasamentelor alternative, începe o
analiză mai detaliată. In fiecare amplasament potenţial poate fi realizat; un studiu asupra forţei de
muncă pentru a evalua nivelul de calificare al acesteia. Este studiată şi permisivitatea legislaţiei
si daca e nevoie pot fi întreprinse studii pilot sau studii sistematice. Pentru evaluarea atitudinilor
comunităţii şi pentru elaborarea unor strategii pentru a obţine acceptarea, tehnicile de cercetare a
sondajelor pot fi foarte utile.
Evaluarea factorilor constă în procedura de decizie în care fiecare alternativă este
evaluată în conformitate cu fiecare factor relevant pentru decizie, iar fiecare factor este evaluat în
funcţie de importanţa sa. Evaluarea factorilor prin analiza multicriterială este adesea aplicată
pentru evaluarea alternativelor legate de amplasament, deoarece:
(1) simplitatea lor facilitează comunicarea legată de motivul pentru care un amplasament este
mai bun decât altul;
(2) ea permite managerilor să introducă diverse consideraţii legate de amplasament în procesul
de evaluare; şi
(3) ea prezintă soliditatea raţionamentului legat de alternativele de amplasare.

II. Organizarea interna a intreprinderii

Structura funcţională sau de conducere a întreprinderii reprezintă ansamblul cadrelor de

conducere şi compartimentelor (servicii, birouri) tehnice, economice, administrative, modul de
constituire şi grupare al acestora, precum şi relaţiile dintre ele necesare desfăşurării
corespunzătoare a procesului managerial şi a proceselor de execuţie.
Sistemele de conducere ale unei întreprinderi reprezintă totalitatea elementelor
componente şi a relaţiilor dintre acestea structurate într-un anumit cadru organizatoric în care se
desfăşoară procesele de conducere ale activităţii în ansamblul său. Cele două componente
principale ale sistemului sunt:
1. structura de conducere, care cuprinde:
- structura organizatorică;
- sistemul informaţional.

24
2. procesul de conducere structurat în 4 componente şi anume:
- structura informală,
- metodele şi tehnicile de conducere utilizate,
- stilurile de conducere,
- metodele de fundamentare şi transmitere a deciziilor.
Structura organizatorică poate fi considerată drept scheletul întreprinderii şi cuprinde
două părţi:
a) structura de conducere sau funcţională;
b) structura de producţie sau operaţională.
În cadrul acestor părţi se regăsesc componentele primare şi anume postul, funcţia,
compartimentul, relaţiile organizatorice, ponderea ierarhică, nivelul ierarhic.
Postul este alcătuit din ansamblul obiectivelor, sarcinilor, competenţelor şi
responsabilităţile angajatului, pe o anumită perioadă de timp. Obiectivele postului se regăsesc în
sistemul piramidal al obiectivelor întreprinderii. O altă componentă a postului este autoritatea
formală sau competenţa organizaţională care poate fi ierarhică atunci când acţionează asupra
persoanelor şi funcţională când se exercită asupra unor activităţi. În afara autorităţii formale,
titularii postului deţin şi autoritate profesională exprimată de nivelul de pregătire şi experienţa de
care dispune o persoană.
Funcţia este o activitate pe care o prestează cineva în mod regulat şi organizat într-o
instituţie, în schimbul unei remuneraţii. Ea poate fi de conducere sau de execuţie. Funcţia
constituie factorul care generalizează posturi asemănătoare din punct de vedere al ariei de
cuprindere, a autorităţii şi responsabilităţii.
Compartimentul reprezintă o unitate organizatorică care reuneşte sub aceeaşi autoritate
ierarhică un anumit număr de persoane cărora le revin permanent sarcini bine precizate. După
modul de participare la realizarea obiectivelor întreprinderii distingem două tipuri de
compartimente:
_operaţionale, care au sarcina realizării obiectivelor derivate şi generale ale firmei (secţii de
producţie, ateliere etc.)
_funcţionale, care participă la fundamentarea strategiilor şi politicilor globale ale firmei în
domeniul comercial, financiar, de cercetare-dezvoltare (spre exemplu: serviciile)
Pentru formalizarea structurii organizatorice sunt elaborate o serie de documente cum ar fi:
  Regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF) care prezintă structura organizatorică, 

Fişa postului cuprinde ansamblul atribuţiilor,
 responsabilităţilor şi competenţelor necesare unui angajat în
 vederea îndeplinirii sarcinilor de muncă.

Organigrama este o reprezentare grafică a structurii organizatorice în care sunt evidenţiate 
o serie de elemente ale structurii: compartimente, niveluri ierarhice, relaţii organizatorice.

Concepte şi termeni de reţinut

• logistica
• postul
• functia
• compartimentul
• organigrama

25
 Întrebări de control şi teme de dezbatere
10. Care sunt factorii de luat in considerare la amplasarea întreprinderii?
11. Ce este functia ?
12. Definiti organigrama.

Teste de autoevaluare
1. Postul este alcatuit din:
a. ansamblul obiectivelor, sarcinilor, competentelor si responsabilitatilor desemnate
pe anumite perioade de timp fiecarui component al intreprinderii;
b. ansamblul sarcinilor executate periodic de un personal ce are cunostinte specifice
unui domeniu restrans si care concura pentru realizarea unui obiectiv specific;
c. ansamblul atributiilor omogene pe care le indeplineste un personal specializat intr-
un domeniu mai restrans cu scopul indeplinirii obiectivelor derivate de gradul II.

2. Compartimentele operationale au sarcina:

a. realizarii obiectivelor generale ale intreprinderii b.
realizarii obiectivelor specifice ale intreprinderii
c. realizarii obiectivelor generale si derivate ale intreprinderii

3. Relatiile de autoritate sunt:

a. instituite prin reglementari neoficiale si nu sunt obligatorii b.
instituite prin reglementari oficiale si sunt obligatorii
c. instituite la buna intelegere intre salariati si nu sunt obligatorii

4. Relatiile de autoritate exprima:

a. raportul dintre doua sau mai multe posturi de conducere b.
raportul dintre doua sau mai multe posturi de executie
c. raportul intre titularul postului de conducere si cei ce detin posturi de executie

5. In cadrul sectiilor de baza se desfasoara:

a. acele procese prin care se realizeaza produsele de baza si care dau profilul acesteia
b. acele procese prin care se realizeaza produse si servicii ce ajuta la realizarea produsului c.
acele procese de productie ce ajuta la realizarea in bune conditii a produselor

6. Atelierul de productie reprezinta:

a. o veriga organizatorica care reuneste mai multe activitati de productie b. o
veriga organizatorica care reuneste mai multe locuri de munca
c. o veriga organizatorica ce executa lucrari si servicii necesare sectiilor de baza

7. Locul de munca reprezinta:

a. o veriga de baza a structurii organizatorice

26
b. o veriga auxiliara se de servire a structurii organizatorice
c. o veriga primara a structurii organizatorice

Bibligrafie:
1.Patache L., Economia şi gestiunea întreprinderii, Note de curs, 2012
2.Ghe.M.Pistol, Economia întreprinderii, Note de curs, Editura Fundatia Romania de Maine,
Bucuresti, 2004

TEMA 7 : APLICAŢII PRIVIND ECONOMIA ÎNTREPRINDERII

I. Aspecte generale privind evaluarea activitatii intreprinderii

În funcţie de natura obiectivului supus evaluării, distingem următoarele domenii principale:

- Evaluări de obiecte, de bunuri mobile, reprezentând elemente tangibile, corporale
(echipamente, utilaje, autoturisme etc.), constituind elemente ale proprietăţii personale.
- Evaluări de elemente necorporale sau intangibile (mărci, nume de produse, brevete, licenţe)
- Evaluări de proprietăţi imobiliare rezidenţiale sau nerezidenţiale (terenuri şi/sau construcţii).
- Evaluări de active financiare (valori mobiliare), constând în evaluare titlurilor financiare emise
fie sub forma titlurilor de coproprietate (acţiuni, părţi sociale etc.), fie sub forma titlurilor de
creanţă (obligaţiuni).
Într-o accepţiune sintetică, analiza diagnostic presupune:
_ reperarea simptomelor;
_ reperarea disfuncţionalităţilor unei întreprinderi;
_ cercetarea şi analiza faptelor şi responsabilităţilor;
_ identificarea cauzelor disfuncţionalităţilor;
_ elaborarea unor programe de acţiune prin a căror aplicare practică se asigură redresarea sau
ameliorarea performanţelor.
În particular, prin diagnosticul unei întreprinderi se urmăreşte cunoaşterea tuturor
laturilor activităţii acesteia, respectiv juridică, tehnică, resurse umane, economico-financiară etc.,
precum şi a punctelor forte şi slabe corespunzătoare fiecăreia.
Diagnosticul întreprinderii cuprinde, în
principal: _ diagnosticul comercial;
_ diagnosticul juridic;
_ diagnosticul operaţional;
_ diagnosticul resurselor umane şi al managementului;
_ diagnosticul economico-financiar.
Clasificarea analizei diagnostic
După conţinutul şi problematica abordată:
_ Diagnostic economic;
_ Diagnostic financiar;
_ Diagnostic strategic.
După sfera de cuprindere şi finalitate:
_ Diagnostic global;

27
_ Diagnostic expres;
_ Diagnostic funcţional.

II. Eficienta structurii organizatorice

O structură organizatorică este eficientă dacă:

_este adaptabilă schimbărilor din mediul ambiant;
_este adecvată strategic: obiectivele şi opţiunile strategice asumate de întreprindere prin
intermediul strategiei pot fi atinse numai în măsura în care ele se regăsesc ca obiective specifice
şi individuale la nivelul compartimentelor, funcţiilor şi posturilor. Utilizarea corectă a resurselor
şi respectarea termenelor strategice este condiţionată de modul de combinare prin intermediul
structurii organizatorice;
_asigură coerenţa şi eficienţa sistemului informaţional. Modificarea procedurilor, suspendarea
sau înfiinţarea unor noi circuite informaţionale, schimbarea volumului, structurii şi frecvenţei de
vehiculare a datelor şi informaţiilor influenţează, în mod direct şi indirect, numărul posturilor,
dimensiunea compartimentelor, relaţiile dintre ele etc.;
_este adecvată metodelor şi tehnicilor de management utilizate etc.
Eficienţa structurii organizatorice depinde de respectarea unor principii de proiectare a
acesteia: principiul obiectivului; principiul specializării; principiul coordonării; principiul
autorităţii; principiul responsabilităţii; principiul definirii; principiul corespondenţei; principiul
limitei de control; principiul echilibrului; principiul continuităţii.
Analiza eficienţei structurii organizatorice presupune:
_ analiza critică a posibilităţilor de realizare a obiectivelor oferite de structura organizatorică
existentă;
_ analiza concordanţei dintre cerinţele de funcţionare exprimate de principiile generale ale
structurii şi modul lor de aplicare în cadrul întreprinderii;
_ analiza documentelor de formalizare a structurii organizatorice: ROF, fişa postului şi
organigrama.

Concepte şi termeni de reţinut

• analiza diagnostic

Întrebări de control şi teme de dezbatere

13. Care sunt criteriile principale de clasificare a analizei diagnostic ?
14. Ce presupune analiza diagnostic ?
15. Ce presupune analiza eficientei structurii organizatorice ?

Teste de autoevaluare
1. Pentru a fi eficient controlul efectuat ca o cerinta a functiei de evaluare, controlul trebuie:
a. sa fie continuu
b. sa fie continuu, preventiv si corectiv
c. sa fie preventiv si corectiv

2. Situatia neta este diferenta intre:

a. activul total si datoriile totale;
b. activ si pasiv;

28
c. active circulante si datoriile totale.

3. O structura organizatorica este eficienta daca: este adaptabila schimbarilor din mediul
ambiant;
-este adecvata strategic: obiectivele si optiunile strategice asumate de intreprindere prin
intermediul strategiei pot fi atinse numai in masura in care ele se regasesc ca obiective
specifice si individuale la nivelul compartimentelor, functiilor si posturilor;
-asigura coerenta si eficienta sistemului informational;
-este adecvata metodelor si tehnicilor de management utilizate.
a. toate;
b. Primele 2
c. Ultimele 2.

4. Analiza diagnostic se imparte dupa sfera de cuprindere si finalitate in:

a. Diagnostic economic;
b. Diagnostic expres;
c. Diagnostic strategic.

5. In functie de natura obiectivului supus evaluarii, metodele de evaluare pot fi grupate in:
a. metode de evaluare financiare;
b. metode de evaluare interne;
c. metode de evaluare a valorilor imobiliare.

6. Indicatorii financiari sunt instrumente de analiza care permit actionarilor:

a. sa verifice modul in care intreprinderea isi gestioneaza resursele de care dispune;
b. sa evalueze rezultatele obtinute si pozitia financiara a intreprinderii;
c. sa inregistreze resursele financiare ale firmei.

7. Bugetul comercial presupune:

a. previziune globala a incasarilor si a cheltuielilor;
b. exprimarea in termeni financiari a transelor de investitii necesare diferitelor
proiecte viitoare;
c. o serie de previziuni cantitative de productie, precum si evaluarea rezultatelor
financiare.

Bibligrafie:
1.Patache L., Economia şi gestiunea întreprinderii, Note de curs, 2012
2.Ghe.M.Pistol, Economia întreprinderii, Note de curs, Editura Fundatia Romania de Maine,
Bucuresti, 2004

29
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

TEMA 1:
1. A; 2. C; 3.C; 4. B; 5. C; 6. A; 7. B

TEMA 2:
1. A; 2. B; 3.A; 4. A; 5. A; 6. C; 7. B

TEMA 3:
1. B; 2.A ; 3.B; 4. A; 5. B; 6.C ; 7.C

TEMA 4:
1. B; 2. B; 3.A; 4. A; 5. C; 6.C ; 7. A

TEMA 5:
1. C; 2. B; 3.C; 4. B; 5.C ; 6.A ; 7.C.

TEMA 6:
1. A; 2.C ; 3.B; 4.C ; 5.A ; 6. B; 7.C

TEMA 7:
1. B; 2.A ; 3.A; 4.B ; 5.C ; 6.A ; 7.A

30