IMPARȚIALITATEA PERSONALĂ A JUDECĂTORULUI

Iulie 2008 Judecător Cristi Danileț,

Tribunalul Cluj

Motto: ”Justice must not only be done, it must be seen to be done”.

(CEDO, Delcourt vs Belgia 1970, par. 31)1

1. Definirea problemei

Asigurarea supremaţiei legii reprezintă un punct cardinal într-o societate

democratică. În acest sens, rolul fundamental în administrarea justiţiei şi asigurarea
protecţiei drepturilor omului revine judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor. Pentru ca
aceştia să îşi îndeplinească în mod corect responsabilităţile, pentru a restabili
ordinea de drept și a sancționa încălcarea drepturilor omului, trebuie să beneficieze
de un statut şi garanţii speciale.
În cazul judecătorilor, una dintre aceste cerinţe este, indubitabil, independenţa.
Dar independenţa justiţiei şi a judecătorilor nu este nici scop în sine, nici suficientă
pentru realizarea actului de justiţie în mod echitabil. Mai este nevoie de
imparţialitate. Cele două noţiuni nu se confundă însă:
Astfel, independenţa justiţiei este o stare de spirit, care trebuie întregită la nivelul
judecătorilor printr-un statut adecvat, iar la nivel instituţional prin stabilirea raporturilor
cu puterea executivă şi legislativă. Însă independența nu e decât una dintre condițiile
imparțialității justiției. Iar o justiţie imparţială presupune două cerinţe:
a) Pe de o parte, activitatea de judecată trebuie să se înfăptuiască în mod
obiectiv, în numele legii, care este egală şi generală pentru toţi. Nimeni nu este mai
presus de lege. De aceea, principiul imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al
principiului legalităţii ce caracterizează statul de drept, deci reflectă un element
important al preeminenţei dreptului, anume că verdictul instanței de judecată este
definitiv şi are forţă obligatorie, afară dacă este infirmat de o jurisdicţie superioară,
pentru nelegalitate sau inechitate.
b) Pe de altă parte, principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le
revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. Aceste autorităţi sunt reprezentate
de judecători, care sunt obligaţi să soluţioneze cauzele fără părtinire, asigurând astfel
egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Acesta este aspectul pe care îl voi analiza în
prezentul studiu. Această valoare etică este cea mai supusă presiunilor, de la
posibile acte de corupție ale părților comise asupra judecătorilor, până la propria
atitudine a judecătorilor sau gânduri ori concepte. Ea se manifestă tot timpul atâta
vreme cât judecătorul este în interacțiune cu ceilalți și îl obligă la un permanent
autocontrol al gesticii, mimicii, expresiilor utilizate în sala de judecată ori în hotărârile
redactate.

2. Analiza problemei

1
„Justice should not only be done, but should manifestly and undoubtedly be seen to be done " (Lord
Hewart, Lord Chief Justice, cauza The King vs Sussex Justices, ex parte McCarthy, din 9 nov.1923).
 2.1. Importanța imparțialității. Discuțiile despre reforma justiției din ultimii ani s-
au axat numai pe independența acesteia. Fie că e vorba de independența sistemului
judiciar, adică de independența structurală (analizată în raport de relațiile dintre
puterea judecătorească și puterea executivă, puterea legislativă, părți sau de grupuri
de interese), fie că e vorba de independența judecătorului, adică de independența
personală (analizată în raport cu modalitatea de numire a judecătorilor, durata
mandatului, inamovibilitatea, remunerația, protecția, răspunderea judecătorilor),
această valoare a fost văzută ca scopul final al recentelor modificări legislative sau
administrative.
În realitate însă, scopul final al oricărei reforme trebuie să fie asigurarea unui act
de justiție echitabil, competent și în termen rezonabil. Instrumentele instituționale
create, precum legi bune, metode de micșorare a numărului de dosare, creșterea
salarizării magistraților, ori edictarea unor norme deontologice nu sunt suficiente. Ele
sunt doar chestiuni exterioare actului de judecată. Or, acesta are loc prin participarea
judecătorului nu doar fizică, ci și mentală, ceea ce nu poate fi acoperită în întregime
legislativ, căci este un concept ce ține de vocația și profesionalismul judecătorului.
Acesta este motivul pentru care imparțialitatea judiciară este o starea de spirit,
atitudinea instanţei faţă de chestiunile şi părţile unui anumit caz constând în
nediscriminare, toleranţă etc., dar înseamnă şi maniera în care este condus un
proces. Ea presupune ca judecătorii implicaţi să hotărască în mod obiectiv şi pe baza
propriilor evaluări a faptelor relevante şi a dreptului aplicabil, fără a avea prejudecăţi
sau predilecţii în privinţa cazului pe care îl instrumentează, şi fără că să acţioneze în
moduri care susţin interesele uneia din părţi.
2.2. Relația cu independența. Devine astfel tot mai clar că scopul pentru care
judecătorii trebuie să fie independenţi este tocmai realizarea unei justiţii imparţiale.
Desigur, imparţialitatea se află într-o strânsă legătură cu independenţa. Astfel, dacă o
instanţă poate fi independentă chiar dacă nu este imparţială, în schimb o instanţă
care nu este independentă nu poate fi în nici un caz imparţială; de asemenea, cerinţa
independenţei faţă de părţi se confundă practic cu nevoia imparţialităţii.
Însă că imparțialitatea nu este o noțiune acoperită în întregime de independență:
dacă independenţa judecătorului este consacrată prin statutul acestuia,
imparţialitatea este o chestiune lăuntrică, este o virtute; prima înseamnă absenţa
oricărei subordonări, pe când cealaltă absenţa oricărei prejudecăţi, pasiuni, slăbiciuni
sau sentiment personal; prima se analizează în raport cu un terţ, cea de-a doua în
raport de însuşi magistratul.
2.3. Relația cu integritatea. Prin jurământul pe care îl depun la învestirea în
funcție, magistraţii sunt obligaţi să respecte legea, să apere drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor şi să-şi îndeplinească fără părtinire atribuţiile ce le revin.
Este adevărat că imparţialitatea este un atribut specific şi funcţionarilor publici, însă
în cazul judecătorilor (ca şi al procurorilor, de altfel) acesta se manifestă mai
pregnant tocmai datorită specificităţii activităţilor lor, a importanţei valorilor pe care le
gestionează.
Deontologia profesională îi obligă pe magistrați să-şi exercite funcţia cu
obiectivitate şi imparţialitate, având ca unic temei legea şi principiile generale ale
dreptului, fără a da curs presiunilor şi influenţelor exterioare. Mai mult, ei sunt ţinuţi
să adopte un comportament din care să rezulte chiar şi aparenţa de imparţialitate (să
fie vizibilă pentru justiţiabili), tocmai pentru a înlătura orice îndoială cu privire la
îndeplinirea corectă a îndatoririlor profesionale.
2.4. Imparțialitatea personală a judecătorului. În România, nu există
preocupări pentru clasificarea și modalitățile de manifestare ale imparțialității. Ne
rezumăm să arătăm că atitudinea, conduita unui judecător se manifestă prin
următoarele:
a. părtinirea (antepronunțare implicită, parti pris): presupune anticiparea unei
soluții, cu caracter definitiv, în cursul sau în afara procesului, independent sau nu de
adoptarea unei soluții sau măsuri (de ex, judecătorul atrage atenția inculpatului că
probele de vinovăție aduse de procuror sunt greu de combătut). Se combate prin
cazurile de recuzare sau căile de atac;
b. pre-judecata (antepronunțare explicită): presupune anticiparea unei soluții cu
ocazia întocmirii unui anumit act. Este de menționat că pre-judecata este permisă în
măsura în care nu este ireversibilă. Cu alte cuvine, imparțialitatea nu interzice
judecătorului să își formeze o opinie cu prilejul citirii dosarului sau administrării unei
probe, căci acest lucru este normal din punct de vedere fiziologic, ci presupune ca
judecătorul să rămână deschis până în momentul deliberării la noi fapte, argumente,
dovezi. Se combate prin reglementarea separației funcțiilor procesuale (instrucția
distinctă de urmărire, urmărirea distinctă de judecată, instrucția distinctă de
judecată);
c. preconcepția: presupune ca, în soluționarea unui dosar, judecătorul să fie
independent de el însuși, adică să nu țină seama de pasiunile, convingerile,
animozitățile, experiența, educația, emoțiile sale.

3. Soluții practice:
După definirea imparțialității potrivit celor de mai sus, urmează a fi făcută o
evaluare a legislației și structurilor adminstrative care nu corespund acestui concept.
Soluțiile pe care le propunem sunt următoarele:
a. EVALUARE:
- analiza numărului cererilor și a motivelor de recuzare și strămutare. În prezent
nu există o astfel de statistică. Analizarea acestor date ne vor ajuta să determinăm
categoriile de instanțe, inclusiv repartizarea geografică a lor sau chiar judecătorii în
legătură cu comportamentul cărora se ridică în mod repetat suspiciuni. Desigur,
importanța se va acorda numai asupra cererilor admise, celelalte fiind analizate ca
sursă de informații orientative;
- analiza comportamentului judecătorilor în sala de judecată și a conținutului
hotărârilor. Sunt judecători care își manifestă antipatiile sau prejudecățile în legătură
cu părțile implicate în proces, prin atitudinea manifestată în cursul procesului sau prin
conținutul considerentelor hotărârilor. Alții folosesc în mod automat noțiuni subiective
(precum `instanța apreciază` în loc de `instanța constată, reține, decide`). Toate
acestea trebuie scoase în evidență și eliminate din conduita și vocabularul
judecătorilor. De ajutor în acest proces poate fi raportul intermediar de evaluare care
se face anual în cadrul programului de evaluare al judecătorlor, care cuprinde
constatări formulate de comisia de evaluare constituită la nivelul fiecărei instanțe
judecătorești pe baza observațiilor făcute de membrii comisiei ce asistă la ședința de
judecată, respectiv a citirii prin sondaj a hotărârilor.
b. ÎNTOCMIREA UNUI GHID PRACTIC
Rezultatele analizei de mai sus trebuie aduse la cunoștința judecătorilor printr-un
ghid, gândit ca un instrument deontologic de reglare a conduitei lor în vederea
asigurării nu numai a unei justiții corecte, ci și a aparenței acesteia.
Cu privire la `aparența de imparțialitate`, sintagmă menționată în Codul
deontologic al judecătorilor și procurorilor însă neexplicitată, ghidul va putea dezvolta
această noțiune prin prisma jurisprudenței CEDO (cauzele Piersack c. Belgia,
Hautschildt c. Danemarca, Morel c. Franta). De asemenea, ghidul va lămuri și
noțiunea și importanța `conflictului de interese în justiție`, aspect nereglementat în
mod expres de legiuitor, ci întâlnit doar sub forma anumitor interdicții și
incompatibilități în legislație, care pe de o parte nu sunt complete, pe de altă parte
confundă incompatibilitatea cu conflictul de interese.
c. CONSILIEREA
Conduita judecătorilor poate fi reglată mai ușor cu ajutorul unor organisme
externe. Două sunt intrumentele care se pot folosi:
- colegiile de conducere ale instanțelor. Potrivit art 5 al. 2 din Legea nr 303/2004
privind statutul magistraților, atunci când un judecător are dubii cu privire la o situație
de conflict de interese în care se află, acesta este obligat să ceară acceptul colegiului
de conducere pentru a continua judecata. Avantajul acestui instrument este că el
este reglementat legislativ deja. Punctul slab este că e vorba de un organism care
are atribuții manageriale, nu deontologice. De aceea, credem că activitatea lui
trebuie sprijinită de un al doilea instrument:
- rețeaua formatorilor de etică și deontologie. În cursul ultimilor ani, în cadrul INM
s-au pregătit mai mulți formatori în domeniul eticii și deontologiei, insuficient
exploatați până în prezent. Aceștia pot fi implicați într-o rețea, ce poate funcționa
foarte eficient chiar și în mod virtual, prin intermediul internetului, care să analizeze
diversele situații cu care se confruntă judecătorii pentru a da soluții de principiu,
valabile în orice caz asemănător, și care vor fi aduse la cunoștința tuturor instanțelor.
Acest organism, gândit la nivel național, poate avea astfel rolul consiliilor de etică din
justiția unor state din SUA.

4. Rezultate așteptate
În momentul de față justiția română trece printr-o criză de legitimitate, datorată
neîncrederii populației. Iar aceasta din urmă își are izvorul în credibilitatea scăzută a
judecătorilor, care se măsoară nu numai prin sondajele de opinie ori articolele din
presă, ci și prin numărul mare al cererilor de strămutare și de recuzare. Azi, de multe
ori justițiabilul este nemulțumit nu de soluția dată de judecător, ci de modul în care a
fost tratat de acesta. Dar acest aspect a fost prea puțin cercetat de reformatorii
sistemului.
De aceea cred că o cunoaștere a noțiunilor de imparțialitate, conflict de interese,
aparență îi poate determina pe judecători să se privească ei înșiși din punctul de
vedere al justițiabililor, să înțeleagă că orice gest sau cuvânt poate fi interpretat de
către părți, care își pot astfel pierde încrederea în corectitudinea judecătorilor și,
astfel, în corectitudinea sistemului.
Cunoașterea importanței imparțialității permite dezvoltarea unor trăsături precum
autocunoașterea și autocontrolul. Astfel, imparțialitatea devine o valoare esențială a
actului de justiție, care este dată de onoarea, curajul, corectitudinea și fermitatea cu
care judecătorul aplică legea într-un caz. Sobrietatea judecătorului, împreună cu
obligația de rezervă și calitatea motivărilor, alături de integritatea morală și
profesională vor ajuta cu siguranță la îmbunătățirea imaginii justiției.
Mai mult, structuri administrative pot fi reorganizate astfel încât să respecte
cerințele imparțialității. Astfel, CSM nu poate fi în același timp și organ de inspecție
(prin inspecția judiciară), și organ de jurisdicție disciplinară (prin secțiile sale) ca în
prezent, pentru că se încalcă principiul separației funcțiilor judiciare, așa cum arătam
mai sus.
 De asemenea, se va înțelege mai bine de ce un judecător nu poate soluționa
căile extraordinare de atac îndreptate împotriva propriei soluții, deși curtea supremă
însă pare a nu accepta aceasta2.
În concluzie, judecătorul va ajunge să se cunoască pe sine însuși, să realieze
importanța rolulul său procesual și social. Justițiabilii vor ajunge să respecte
judecătorii și autoritatea hotărârilor acestora, convinși fiind că dacă au pierdut un
proces au pierdut pentru că legea nu le dă dreptate, și nu pentru că judecătorul ar fi
avut vreun interes sau vreo slăbiciune. Iar legiuitorul va avea repere pentru a
reglementa în mod corect cazurile de incompatibilitate și reglementa conflictele de
interese în cazul magistraților.

2
ICCJ a decis în soluționarea unui recurs în interesul legii că judecătorul care decide în cazul unei contestații în
anulare sau a unei revizuiri nu este incompatibil în a face parte din completul de judecată dacă această cale de
atac extraordinară vizează o hotărâre pronunțată chiar de acel judecător.