Istoria

 monahismului  răsăritean  
(Egipt,  Palestina,  Siria,  Constantinopol,  Muntele  Olimp,  Muntele  Athos)  
 
Pr.  Prof.  Dr.  Daniel  Benga  
Începuturile.  Secolele  IV-­‐VIII  
 
  După   ce   în   secolul   al   IV-­‐lea   monahismul   a   prins   rădăcini   și   s-­‐a   dezvoltat   în   aproape  
toate   regiunile   creștine,   atât   din   Răsărit,   cât   și   din   Apus,   între   secolele   V-­‐VIII   dezvoltarea  
acestuia  a  atins  apogeul,  iar  centrele  de  greutate  ale  prezenței  acestuia  s-­‐au  schimbat.  
  Monahismul  răsăritean.  Trecerea  de  la  epoca  martiriului  la  epoca  imperiului  condus  
de   un   împărat   creștin   (Milano,   313)   a   rodit   între   altele   și   prin   dezvoltarea   monahismului.  
Acesta   şi-­‐a   asumat   în   continuitate   cu   martiriul   sângelui   din   primele   trei   veacuri   sarcina  
„martiriului  alb”,  adică  mărturia  ascetică  absolută  despre  împărăţia  lui  Hristos,  anticipată  şi  
trăită   în   această   lume   până   la   limitele   firii   omeneşti.   Monahismul   a   devenit   începând   cu  
secolul   al   IV-­‐ea   „profeţia   vizibilă”   a   împărăţiei   divine,   „garda   de   corp”   şi   „laboratorul”  
experimentării  zilnice  a  morții-­‐înviere  cu  Hristos.  Plecarea  monahilor  în  pustie  nu  reprezintă  
nicidecum   „ieşirea   din   sânul   Bisericii,   ci   dimpotrivă   înaintarea   tot   mai   adâncă   în   Biserică,  
până  la  atingerea  inimii  ei”  (André  Scrima).  
  Egiptul  este  locul  unde  s-­‐au  întemeiat  atât  viața  anahoretică,  cât  și  cea  idioritmică  și  
chinovitică.   La   28   octombrie   312   Constantin   intra   triumfător   în   Roma,   în   timp   ce   la   25  
noiembrie  312  murea  ca  martir  Sf.  Petru,  episcopul  Alexandriei,  sub  persecuția  lui  Maximin  
Daia,  care  încă  deținea  controlul  în  Egipt.  În  313,  anul  libertății  creștine  promulgat  la  Milano,  
tot  în  Egipt  se  petreceau  două  evenimente  majore  pentru  istoria  monahismului.  Un  ascet  de  
vreo  60  de  ani,  pe  nume  Antonie  (n.  251  sub  Deciu  și  ascet  de  la  20  de  ani),  aștepta  pe  malul  
Nilului   mijlociu   o   corabie   să-­‐l   ducă   în   locuri   unde   era   necunoscut,   dar   în   cele   din   urmă   a  
plecat  cu  o  caravană  spre  Marea  Roșie,  așezându-­‐se  într-­‐un  munte  din  apropiere.  În  Egiptul  
Superior,   un   tânăr,   pe   nume   Pahomie,   abia   eliberat   din   armată,   în   urma   înfrângerii   lui  
Maximian,  căuta  să  se  boteze,  iar  după  aceasta  a  devenit  întemeietorul  mânăstirilor  cu  viață  
de   obște   din   Egipt.   Monahii   care   l-­‐au   urmat   pe   Antonie   duceau   viață   idioritmică,   iar   cei   care  
l-­‐au  urmat  pe  Pahomie,  viață  chinovitică.  Inițial  Pahomie  a  deprins  viața  idioritmică  în  umbra  
Avvei   Palamon,   un   mare   ascet   egiptean.   Mai   apoi,   în   urma   unei   chemări,   la   Tabenesi   a  
întemeiat   o   mânăstire   care   s-­‐a   umplut   de   monahi.   Țelul   acestora   era   lepădarea   de   lume,  
lupta  împotriva  patimilor  și  a  demonilor,  pentru  a  redobândi  starea  paradisiacă.        
  În  secolele  4  şi  5  monahismul  ia  amploare  în  Egipt  în  celebrele  centre:  Nitria,  Chilii  şi  
Sketis.  Ammun,  un  adolescent  rămas  orfan  de  ambii  părinţi,  se  desparte  de  soţia  sa  după  18  
ani   de   căsnicie,   la   sfatul   acesteia,   pentru   a   se   putea   dedica   vieţii   ascetice   şi   a   fi   de   ajutor  
celor  din  jur.  Se  retrage  15  km  sud  de  Damanhur,  centrul  diocezan,  construindu-­‐şi  două  chilii  
în  jurul  anului  330.  Spre  sfârşitul  secolului  al  4-­‐lea  centrul  monahal  de  la  Nitria   număra  peste  
trei   mii   de   călugări   (după   Palladius   chiar   5000).   Apoftegma   34   a   Sfântului   Antonie   ne   lasă   să  
întrevedem   că   sfântul   a   jucat   un   rol   important   în   atragerea   monahilor   pe   muntele   Nitriei,  
chiar  dacă  locuia  la  câteva  săptămâni  de  mers  pe  jos,  aproape  de  Marea  Roşie.  Avva  Ammun  

  1  
îi   cere   sfatul   cu   privire   la   întemeierea   unei   noi   comunităţi   monahale,   căci,   spune   el,   prin  
rugăciunile   Sfântului   Antonie   s-­‐au   înmulţit   fraţii   şi   unii   dintre   ei   vor   să-­‐şi   ridice   chilii   mai  
departe   spre   a   practica   isihia.   Ambii   părinţi   iau   gustarea   de   la   ceasul   al   9-­‐lea   şi   merg   prin  
pustiu  către  sud  până  la  apusul  soarelui,  unde  pun  o  cruce  întemeind  astfel  locul  numit  Kelia  
sau  Chilii.  Locul  este  ales  astfel  încât  monahii  din  ambele  centre  să  poată  ajunge  unii  la  alţii  
după  ce  au  luat  gustarea  de  la  ceasul  al  9-­‐lea1.    
Noul   centru   de   la   Chilii  a  fost  identificat  de  A.  Guillaumont  la  18  km  sud  de  Nitria.  Acesta  
depindea   de   Nitria   în   ce   priveşte   aprovizionarea   cu   pâine,   dar   avea   biserică   proprie.   Aici   a  
trăit   vestitul   Evagrie   Ponticul,   cel   care   a   reintrodus   spiritualitatea   lui   Origen   în   Egipt.   Evagrie  
împreună   cu   alţi   călugări   "intelectuali"   intră   în   conflict   cu   antropomorfiţii   egipteni,   care   în  
cele   din   urmă   au   incendiat   chiliile   "intelectualilor",   care   au   fugit   în   Palestina   şi   Capadocia.  
După  sfârşitul  secolului  al  4-­‐lea  nu  mai  ştim  nimic  despre  comunitatea  de  la  Chilii.    
Cel  de-­‐al  treilea  centru  monahal  egiptean  a  fost  cel  din  Sketis,  aflat  la  50  km  sud  de  cel  de  la  
Chilii,  la  o  zi  şi  o  noapte  de  mers  de  la  Nitria.  Întemeietorul  comunităţii  de  aici  este  Macarie  
Egipteanul,   prin   anul   330,   care   povesteşte   modul   în   care   a   ajuns   monah   în   prima   sa  
apoftegmă.  Acuzat  pe  nedrept  de  o  fată  care  a  rămas  însărcintă  că  el  ar  fi  fost  tatăl  copilului,  
Sf.  Macarie  a  primit  rușinea,  a  fost  bătut  și  batjocorit  de  săteni,  dar  când  a  venit  sorocul  să  
nască,   aceasta   nu   a   putut   până   nu   și-­‐a   mărturisit   minciuna.   Atunci   sătenii   au   venit   să-­‐i   ceară  
iertare   și   să   i   se   închine,   dar   el   a   plecat   în   Sketis.   Sketis-­‐ul   se   află   situat   într-­‐o   depresiune  
lungă   de   30   km   şi   lată   de   6   km   plină   cu   lacuri   de   salpetru   (produs   utilizat   în   tehnica  
mumificării).   La   început   comunitatea   nu   a   avut   biserică   proprie,   călugării   mergând  
săptămânal   la   Nitria   pentru   a   participa   la   Sfânta   Liturghie.   Cele   mai   multe   apoftegme   ale  
părinţilor   vin   din   această   zonă,   printre   cei   mai   celebrii   părinţi   numărându-­‐se   Macarie  
Egipteanul   -­‐   fost   cămilar,   Macarie   Orăşanul   -­‐   fost   cofetar,   Arsenie   -­‐   fost   dregător   imperial,  
Moise  -­‐  fost  tâlhar  la  drumul  mare  etc.    
  În   urma   unor   invazii   ale   mazicilor   din   anii   407   şi   434   situl   se   pustieşte,   iar   monahii   se  
îndreaptă   spre   Palestina,   Muntele   Sinai   şi   Siria,   făcând   ca   secolele   5-­‐6   să   devină   "secolele  
monahismului   palestinian   prin   excelenţă.   Monahii   au   interpretat   această   pustiire   ca   fiind  
judecata  lui  Dumnezeu,  iar  Avva  Arsenie  ar  fi  spus  în  anul  410:  „Lumea  a  pierdut  Roma,  iar  
monahii  au  pierdut  Sketis”.  Însă  „exilaţii  din  Sketis,  înainte  de  a  dispărea  din  istorie,  au  dăruit  
creştinismului   cea   mai   adevărată,   cea   mai   umană   şi   mai   substanţială   carte   după   Biblie:  
Patericul”   (Cristian   Bădiliță)   sau   Apophthegmata   Patrum,   lucrare   închegată   în   scris   în  
Palestina  pe  la  jumătatea  secolului  al  V-­‐lea.  Disputele  hristologice  provocate  de  formula  de  
la  Calcedon  (451)  au  dus  la  ruperea  mânăstirilor  egiptene  de  tradiția  bizantină  și  dezvoltarea  
acestora  în  sfera  de  influență  a  monahismului  copt.  Cucerirea  arabă  din  secolul  al  VII-­‐lea  a  
constituit  apogeul  loviturilor  date  monahismului  egiptean  în  această  perioadă.    
  Cu   toate   acestea,   mânăstirea   Sfânta   Ecaterina   de   la   poalele   Muntelui   Sinai   a  
cunoscut  o  viață  monahală  înfloritoare  prin  rectitorirea  acesteia  de  către  împăratul  Justinian  
(527-­‐565).   Aici   tradiția   monahală   a   Egiptului   antic   s-­‐a   desăvârșit   în   sinteza   realizată   de  
                                                                                                               
1
 Cf.  Patericul  sau  apoftegmele  părinţilor  din  pustiu.  Colecţia  alfabetică.Text  integral,  traducere,  introducere  şi  
prezentări  de  Cristian  Bădiliţă,  Editura  Polirom,  Iaşi,  2003,  p.  51-­‐52.  

  2  
Sfântul  Ioan  Scărarul  (580-­‐650),  autorul  Scării  (Climax)  urcuşului  spiritual,  o  adevărată  sumă  
mistică   a   epocilor   monastice   anterioare.   Sinteza   duhovnicească   realizată   de   Sfântul   Ioan   a  
fost  rezumată  astfel:  „Cine  este  monah  credincios  şi  înţelept?  Acela  care  şi-­‐a  păstrat  inima  
înflăcărată   până   la   capăt,   acela   care,   până   la   sfârşitul   vieţii,   nu   conteneşte   să   adauge   foc  
peste  foc,  flacără  peste  flacără,  râvnă  peste  râvnă,  dorinţă  peste  dorinţă”.  Sinaiul  a  rezistat  
de-­‐a  lungul  veacurilor  ca  o  adevărată  insulă  monahală  în  mijlocul  lumii  musulmane,  Sfânta  
Ecaterina   fiind   astăzi   cea   mai   veche   mânăstire   creștină   din   lume   cu   viață   liturgică  
neîntreruptă.    
  În   secolele   al   V-­‐lea   și   al   VI-­‐lea   monahismul   a   cunoscut   o   înflorire   fără   precedent   în  
Palestina.   Existau   două   centre   monahale   importante:   unul   în   pustiul   Gazei,   iar   celălalt   în  
pustiul  Ierihonului,  al  Iordanului  și  al  Mării  Moarte.  Întemeietori  ai  monahismului  palestinian  
sunt  considerați  de  tradiție  Sfinții  Ilarion  și  Hariton  (275-­‐345).  La  sfârşitul  secolului  al  IV-­‐lea  
şi   începutul   celui   de-­‐al   V-­‐lea   mari   personalităţi   ale   creştinismului   veniseră   din   Occident   şi  
întemeiaseră   mânăstiri   în   jurul   Ierusalimului.   Melania   cea   Bătrână   (+410)   şi   Melania   cea  
Tânără   (+439)   au   sprijinit   centrele   monahale   din   jurul   Ierusalimului,   ultima   întemeind  
împreună   cu   soțul   ei   Pinian   două   mânăstiri   pe   Muntele   Măslinilor.   Fericitul   Ieronim   și-­‐a   trăit  
ultimii  ani  ai  vieții  ca  monah,  într-­‐o  mică  grotă  lângă  cea  a  Nașterii  Domnului  de  la  Betleem.  
  În   pustia   Mării   Moarte   a   venit   în   405   Eftimie,   originar   din   Melitene   (Armenia),  
aducând   cu   el   tradiția   petrecerii   Postului   Mare   în   pustie,   practică   ce   a   influențat   decisiv  
monahismul   palestinian.   După   ce   a   întemeiat   o   lavră   între   Ierusalim   și   Ierihon,   Eftimie   cel  
Mare   (+20   ianuarie   465)   a   devenit   părinte   al   monahilor   pustiei.   Contemporan   cu   Sfântul  
Eftimie  a  fost  Sfântul  Gherasim  de  la  Iordan  (+5  martie  475),  un  monah  care  trăia  împreună  
cu  un  leu,  restaurând  prin  această  viețuire  starea  paradisiacă.  Între  ucenicii  săi  au  strălucit  
Sfântul  Teodosie  cel  Mare  (+11  ianuarie  529)  și  Sfântul  Sava  cel  Mare  (+5  decembrie  532),  
care   au   întemeiat   două   mânăstiri   în   pustia   Iordanului.   În   lavra   Sfântului   Teodosie   se   practica  
viața  chinovitică,  în  timp  ce  în  lavra  Sfântului  Sava  se  trăia  idioritmic.  În  secolul  al  VI-­‐lea,  Ioan  
Moshu,   mare   antologist   al   zicerilor   părinților   pustiei,   trăitor   în   jurul   anului   570   în   Lavra   de   la  
Faran,  a  adunat  în  Leimonarion  (Livada  duhovnicească)  vieți  și  învățături  ale  monahilor  din  
Palestina,  Siria,  Egipt  și  Sinai.    
  În   ținutul   Gazei   s-­‐a   remarcat   prin   asceză   Avva   Isaia   (+11   august   489),   care   a   venit   din  
Sektis  și  s-­‐a  așezat  la  Beit  Daltha  în  jurul  anului  440,  lăsând  în  urma  sa  o  colecție  renumită  de  
reguli  pentru  monahii  aflați  în  diferite  stadii  de  asceză.  Sfinții  Varsanufie  și  Ioan  din  Gaza  s-­‐au  
nevoit   în   timpul   împăratului   Justinian   (527-­‐565),   lăsând   posterității   800   de   răspunsuri   la  
întrebări   legate   de   deosebirea   gândurilor,   creșterea   duhovnicească,   dobândirea   liniștirii,  
precum  și  detalii  practice  legate  de  viața  monahală.  Mânăstirea  acestora  a  rezistat  până  în  
secolul  al  VII-­‐lea,  când  s-­‐a  pustiit  după  cuceririle  persană  și  arabă.  Mii  de  călugări  din  toate  
lavrele  Palestinei  au  fost  trecuți  prin  foc  și  sabie  la  începutul  secolului  al  VII-­‐lea,  când  perșii  
au  năruit  în  foc  și  cenușă  trei  secole  de  creație  duhovnicească  și  artistică.    
  Spre   deosebire   de   Siria   și   Egipt   monahismul   palestinian   a   fost   mai   aristocratic,  
datorită  originii  citadine  a  monahilor,  a  relațiilor  directe  cu  patriarhul  de  Ierusalim,  dar  și  a  
apropierii  de  localități  cu  viață  intelectuală  precum  Ierusalim,  Cezareea,  Schitopolis  și  Gaza.  

  3  
Aici  s-­‐a  constituit  în  secolele  următoare  marea  sinteză  liturgică  valabilă  până  azi  în  Biserica  
Răsăritului,   născută   din   simţul   deosebit   pentru   măsură   al   monahismului   palestinian.  
Tipiconul   Sfântului   Sava   a   devenit   baza   pe   care   tradiția   ulterioară   constantinopolitană   a  
dezvoltat   rânduielile   liturgice.   Alți   monahi   de   origine   savaită   -­‐   Sfântul   Andrei   Criteanul,  
Sfântul   Ioan   Damaschin   și   Sfântul   Cosma   de   Maiuma   -­‐   au   dezvoltat   imnografia   și   poezia  
creștină,   care   s-­‐au   constituit   în   secolele   următoare   în   Octoihul,   Triodul   și   Penticostarul  
Bisericii  Ortodoxe.  
  Siria  a  fost,  de  asemenea,  alături  de  Egipt  și  Palestina  un  alt  leagăn  al  monahismului  
antic,  unde  tradițiile  monastice  sunt  bine  atestate  în  secolul  al  IV-­‐lea.  Spațiul  sirian,  o  regiune  
unde  tradiția  greacă  elenistă  s-­‐a  întâlnit  cu  cea  semită  orientală  a  devenit  patria  „stiliţilor”  şi  
a  „nebunilor  pentru  Hristos”.  Monahismul  sirian  se  caracterizează  printr-­‐un  instinct  aprig  al  
ascezei,  dar  şi  printr-­‐un  mare  lirism  al  sufletului,  impregnat  în  impresionantele  imne  liturgice  
şi  poetice  lăsate  mai  ales  de  Sfântul  Efrem  Sirul  (306-­‐373).  Monahismul  sirian  este  unul  de  
tip  itinerant,  spre  deosebire  de  cel  egiptean,  organizat  în  centre  monahale  ca  cele  din  Nitria,  
Chilii  sau  Sketis.  Didahia  apostolilor,  redactată  în  jurul  anului  100  în  Siria  sau  Palestina,  evocă  
o   serie   de   didascali,   profeţi   şi   apostoli   ce   practicau   o   asceză   radicală,   renunţând   la   orice  
posesiune   lumească   pentru   o   urmare   deplină   a   lui   Hristos.   Un   ascetism   riguros   și  
peregrinarea   în   diferite   locuri   au   marcat   monahismul   sirian   din   secolul   al   IV-­‐lea,   între  
monahii   întemeietori   numărându-­‐se   Simeon   Palaios   sau   Iulian   Sabas   (Teodoret   Episcopul  
Cirului,   Vieţile   sfinţilor   pustnici   din   Siria,   c.2   și   c.6).   Sfântul   Simeon   Stâlpnicul   (+459)   a  
preferat   asceza   în   vârful   unei   coloane,   situată   între   Antiohia   și   Alep,   de   unde   predica   și  
binecuvânta  mulțimea  de  pelerini  care  îl  căuta.  Un  complex  mânăstiresc  enorm  a  fost  ridicat  
în   jurul   stâlpului   său   după   moartea   acestuia,   ale   cărui   ruine   se   păstrează   până   azi.   Deoarece  
locul   a   fost   ulterior   ocupat   de   monofiziți,   ortodocșii   au   ridicat   un   alt   complex   monastic   în  
locul   unde   s-­‐a   nevoit   tot   pe   un   stâlp   Sfântul   Simeon   cel   Tânăr   (+596),   care   avea   chilia   pe  
Muntele   cel   Minunat   în   apropiere   de   Antiohia.   Tradiția   ascetismului   stilit   s-­‐a   răpândit   prin  
Sfântul  Daniil  Stâlpnicul  (409-­‐493)  până  la  Constantinopol,  unde  acesta  și-­‐a  petrecut  ultima  
parte  a  vieții,  ca  sfătuitor  al  marilor  împărați  ai  Bizanțului  Leon  (457-­‐474),  Zenon  (474-­‐491)  și  
Anastasie  (491-­‐518).      
  Demnă   de   remarcat   este,   de   asemenea,   tradiția   mesopotamiană   monahală   a  
Sfântului  Alexandru   de   Mesopotamia,  trăitor  în  secolele  IV  și  V.  Monah  de  origine  greacă,  
născut  în  una  din  insulele  Mării  Egee,  cândva  în  jurul  anului  350,  acesta  s-­‐a  dedicat  ascezei  
timp   de   20   de   ani   pe   malul   Eufratului,   unde   a   adunat   în   jurul   său   peste   400   de   monahi  
romani,   greci,   sirieni   și   egipteni.   Împărțiți   în   8   cete   sau   coruri,   monahii   cântau   și   psalmodiau  
spre   slava   lui   Dumnezeu   cu   pricepere   și   înflăcărare,   fără   întrerupere,   dând   naștere   astfel  
tradiției   achimite,   adică   a   „monahilor   neadormiți”   (Viața   lui   Alexandru   Achimitul,   cap.   26-­‐
27).   Din   Mesopotamia   aceștia   au   venit   și   s-­‐au   așezat   lângă   Constantinopol,   în   Bithynia.  
Tradiția   monahală   achimită   a   fost   continuată   de   Sfântul   Marcel,   ucenicul   său,   în   timpul  
acestuia   înmulţindu-­‐se   mânăstirile   din   jurul   Constantinopolului.   În   463   achimiții   s-­‐au  
strămutat   în   Constantinopol,   la   Mânăstirea   Sfântul   Ioan   Botezătorul,   danie   a   consului  
Stoudios,   fiind   cunoscuţi   sub   numele   de   "studiţi"   și   jucând   un   rol   de   seamă   în   realizarea  

  4  
sintezei   liturgice   bizantine   şi   în   disputele   teologice   ale   vremii.   Monahismul  
constantinopolitan   era   chinovitic   şi   basilian   ca   structură,   activ   şi   social   ca   orientare.   Monahii  
mânăstirilor  constantinopolitane,  situate  între  Calcedon  şi  Chrysopolis,  au  jucat  un  rol  activ  
la   formularea   dogmelor   Sinoadelor   Ecumenice,   participând   la   marea   creaţie   liturgică   a  
acestor   veacuri.   Între   aceștia   îi   amintim   pe   Sfântul   Maxim   Mărturisitorul   și   pe   Gherman   al  
Constantinopolului.  
  Sinodul  IV  ecumenic  de  la  Calcedon  (451)  a  aprofundat  convergenţa  dintre  întruparea  
lui   Dumnezeu   şi   îndumnezeirea   omului,   intergând   prin   această   viziune   viaţa   monastică   în  
chip  definitiv  în  structura  Bisericii  bizantine.  Canoanele  date  la  Calcedon  supun  monahismul  
autorităţii   episcopale.   Corpusul   de   legi   al   împăratului   Justinian   (527-­‐565)   şi   canoanele  
Sinodului   Quinisext   (692)   stau   de   asemenea   la   temelia   statutului   canonic   al   monahismului  
răsăritean.  De  atunci  înainte  episcopii  Bisericii  provin  din  rândul  clerului  monahal,  îmbinând  
în  persoana  lor  slujirea  Bisericii  în  lumea  aceasta  şi  încordarea  înspre  lumea  viitoare.  
     
Monahismul  răsăritean  (sec.  IX-­‐XI)    
   
  Dacă   în   primele   secole   istoria   monahismului   răsăritean   este   legată   de   pustiuri,   în  
această   perioadă   întâlnim   alegerea   munților   ca   locuri   de   asceză   și   luptă   spirituală.   Astfel,   pe  
vârfurile   și   la   poalele   munților   monahii   au   ridicat   mânăstiri,   biserici,   capele,   paraclise,  
răsfirate   uneori   pe   versanții   muntoși   și   constituind   adevărate   aglomerații   de   tip   urban.  
Muntele   Sinai   din   Egipt,   Muntele   Minunat   și   Muntele   Negru   din   Siria,   Muntele   Olimp   din  
Bitinia  și  Muntele  Athos  din  Grecia  sunt  doar  cele  mai  reprezentative  exemple.  În  secolul  al  
VII-­‐lea  marile  lavre  ale  Răsăritului  au  fost  distruse  de  perși  și  apoi  de  arabi.  Monahii  care  au  
scăpat   de   foc   și   sabie   s-­‐au   refugiat   în   zone   sigure,   iar   printre   acestea   trebuie   aminitit  
Constantinopolul  și  împrejurimile  acestuia.  
  Între   secolele   VIII-­‐XI   a   înflorit   centrul   monahal   de   pe   Muntele   Olimp   din   Bithynia,  
unde  au  fost  întemeiate  nenumărate  mânăstiri  încă  din  secolul  al  V-­‐lea:  Triglia,  Chenolaccos,  
Saccudion,   Sfântul   Mihail   Maleinos   etc.   Printre   călugării   faimoși   care   s-­‐au   nevoit   în   acest  
munte  se  numără  Ilarion  cel  Tânăr,  Platon,  Teodor  Studitul,  Ioanichie  cel  Mare,  Luca  Stilitul,  
Sfinții   Chiril   și   Metodie,   viitorii   apostoli   ai   slavilor,   sau   Atanasie   Athonitul.   În   această   zonă  
monastică   se   aflau   în   secolul   al   IX-­‐lea   peste   40   de   mânăstiri   și   câteva   mii   de   călugări   și  
călugărițe.   În   centrul   spiritualității   acestora   stătea   căutarea   liniștii   interioare   (isihia).  
Mânăstirile  aveau  atât  viață  de  obște,  cât  și  idioritmică,  iar  unii  monahi  duceau  o  existență  
anahoretică.  Monahii  proveneau  din  etnii  și  locuri  diferite.  Sfântul  Ioanichie  cel  Mare  (754-­‐
846)   provenea   dintr-­‐o   familie   slavă   din   Bithynia,   din   soldat   devenind   monah.   A   strălucit   prin  
darurile   profeției,   vindecării   și   levitației   și   a   întemeiat   trei   mânăstiri   pe   Muntele   Olimp.  
Monahii   Olimpului   trăiau   într-­‐o   neîncetată   peregrinatio,   părăsind   muntele,   nevoindu-­‐se   în  
alte  zone,  apoi  revenind  sau  întemeind  noi  mânăstiri  în  alte  locuri.  Sfântul  Eftimie  cel  Tânăr  
(823-­‐898)   provenea   din   Ancyra,   fusese   căsătorit,   a   pornit   în   pelerinaj   la   Muntele   Athos,   a  
revenit  pe  Olimp,  iar  în  cele  din  urmă  a  întemeiat  propria  mânăstire  în  870  la  Peristera,  în  
nordul  Athosului.  

  5  
   Monahismul   din   Olimp   a   iradiat   însă   pe   continentul   European   o   mișcare   de   înnoire   și  
misiune   fără   precedent.   Sfântul   Teodor   Studitul   (759-­‐826),   fost   monah   la   mânăstirea  
Saccudion   din   Olimp,   condusă   de   zăvorâtul   Platon,   a   reîntemeiat   mânăstirea   Studion   din  
Constantinopol,   care   fusese   părăsită   de   achimiți   în   timpul   luptelor   iconoclaste.   Marea  
schimbare  realizată  de  Teodor  a  constat  în  transformarea  idealului  suprem  al  vieții  monahale  
din   cel   pustnicesc   în   cel   chinovial.   Liturghia   și   rugăciunea   comună   a   monahilor,   dublată   de  
munca   pentru   întreținere   și   folosirea   bunurilor   în   comun,   stau   în   centrul   așa-­‐numitei  
reforme   realizate   de   Teodor   Studitul.   Monahii   erau   acum   citadini,   implicându-­‐se   direct   în  
viața   socială,   precum   și   în   misiunea   Bisericii.   Teodor   a   fost   exilat   în   a   doua   perioadă  
iconoclastă  și  a  murit  în  anul  826  la  Mânăstirea  Sfântul  Trifon,  din  golful  Akritas.  Sfintele  sale  
moaște  au  fost  aduse  în  Constantinopol  abia  după  reinstaurarea  cultului  icoanelor  în  843.  
  În  secolul  al  IX-­‐lea  au  fost  inițiate  misiunile  bizantine  în  lumea  slavă,  prin  trimiterea  
Sfinților   Chiril   și   Metodie,   ultimul   închinoviat   la   o   mânăstire   din   Muntele   Olimpului,   în  
Moravia.  Crearea  unui  alfabet  slav  a  permis  transmiterea  culturii  creștine  bizantine  în  haină  
slavă  la  toate  popoarele  slave  din  Europa  centrală  și  răsăriteană.  G.  Florovschi  a  vorbit  de  un  
„bizantinism  rusesc”.  Limba  slavă  vorbită  era  lipsită  complet  de  terminologia  abstractă,  așa  
că  acești  termeni  au  fost  împrumutați  din  limba  greacă.  
  În   cele   din   urmă   trebuie   să   menționăm   rolul   major   jucat   de   Sfântul   Simeon   Noul  
Teolog  (949-­‐1022),  monah  constantinopolitan  studit,  ucenic  direct  al  lui  Simeon  Evlaviosul,  
alungat   mai   apoi   la   mânăstirea   Mamas   din   capitala   imperială,   datorită   viziunilor   sale   mistice  
și  extatice.  Deși  a  ajuns  stareț  al  mânăstirii  în  jurul  anului  980,  în  1009  a  fost  exilat  dincolo  de  
Bosfor,  unde  și-­‐a  trăit  ultimii  ani  ai  vieții  în  mânăstirea  Sfânta  Marina.  Imnele,  catehezele  și  
textele   teologice   păstrate   de   la   el   sunt   impregnate   de   teologia   și   simbolistica   luminii,   ca  
experiență   centrală   a   vederii   lui   Dumnezeu.   Deși   exilat   inițial,   ulterior   a   fost   canonizat   ca  
sfânt   al   tradiției   ortodoxe   pentru   spiritualitatea   sa   centrată   pe   pocăință,   plânsul   pentru  
păcate,  purificarea  de  patimi,  sădirea  virtuților  și  îndumnezeirea  omului.  Nu  doar  asceza  și  
experiența  personală  sunt  accentuate  de  Sfântul  Simeon,  ci  și  aspectul  liturgic,  sacramental  
și  comunitar  al  vieții  monahale  autentice.  
  În   secolul   al   X-­‐lea,   Sfântul   Atanasie   Athonitul   (925-­‐1001),   originar   din   Trebizonda,  
fost  monah  în  mânăstirea  lui  Mihail  Maleinos  (894-­‐961)  din  Olimp,  a  părăsit  muntele  și  s-­‐a  
stabilit   în   sudul   peninsulei   Muntelui   Athos.   El   nu   este   primul   așezat   aici,   deoarece   monahi  
anahoreți  care  s-­‐au  nevoit  în  Muntele  Athos  sunt  atestați  între  secolele  VII-­‐IX.  Printre  ei  se  
numără   Sf.   Eftimie   cel   Tânăr,   Petru   Athonitul   şi   Ioan   Colovul.   Sfântul   Atanasie   Athonitul   a  
devenit  însă  adevăratul  întemeietor  al  monahismului  athonit.  La  Constantinpol  l-­‐a  cunoscut  
pe  viitorul  împărat  Nichifor  Focas  (963-­‐969)  şi  pe  Leon,  mare  demnitar  imperial.  Din  Athos  
pleacă  în  960-­‐961  în  tabăra  de  luptă  a  lui  Nichifor  Focas  în  Creta,  unde  acesta  lupta  împotriva  
arabilor.  Pentru  ajutorul  dat  cu  rugăciunea  Atanasie  primeşte  din  partea  lui  Focas  ajutoare  
substanţiale.   După   câțiva   ani,   în   963,   întemeiază   Marea   Lavră,   organizându-­‐o   chinovial,   în  
detrimentul  anahoretismului  practicat  în  monahismului  athonit.  
  Anahoreţii   aghioriți   vedeau   în   lucrarea   chinovială   a   Sf.   Atanasie   un   fel   de   burghezism  
monahal,   izbucnind   astfel   un   conflict.   Atanasie   a   alcătuit   un   Tipicon,   bazat   pe   rânduielile  

  6  
monahale   ale   studiţilor,   scris   în   970   pe   piele   de   ţap,   semnat   de   împărat   și   de   alți   40   de  
monahi.   Regulile   monahale   erau   adresate   călugărilor   cu   viaţă   de   obşte,   dar   se   prevedea   și  
posibilitatea   vieții   eremitice   pentru   cei   râvnitori.   Rugăciunea   stătea   în   centrul   vieții  
monahului  și  era  comunitară,  la  fel  ca  și  mesele  monahilor.  Este  vorba  de  ospitalitate  trăită  
ca   act   comunitar.   Starețul   era   figura   centrală   a   structurii   comunitare,   fiind   îmbrăcat   la   fel   de  
simplu   ca   toți   monahii,   dar   trebuind   să   se   distingă   prin   practica   discernământului   și   a  
cunoașterii  gândurilor.  Din  cele  28  de  capitole  ale  Tipiconului,  14  au  fost  transcrise  literal  din  
Testamentul  Sfântului  Teodor  Studitul.      
  Sf.   Atanasie   a   atras   apoi   trei   nobili   georgieni   -­‐   Ioan,   Eftimie   şi   Ion   Tornikios   -­‐   care  
datorită  înmulţirii  monahilor  în  Marea  Lavră  s-­‐au  retras  mai  la  nord,  punând  în  972  bazele  
actualei   mânăstiri   Iviron.   Cea   de-­‐a   treia   mânăstire   înfiinţată   înainte   de   anul   1000   este  
Vatoped,   întemeiată   de   trei   fraţi   din   Adrianopol.   Un   document   din   992   aminteşte   de  
mânăstirea   Filoteu.   În   secolul   al   XI-­‐lea   sunt   înfiinţate   următoarele   mânăstiri:   Esfigmen,  
Dochiariu,  Xenofon,  Xiropotam,  Caracalu  şi  Constamonitu.  Acestora  le-­‐au  urmat  mânăstirile  
slave:  Zografu  (1000),  Sf.  Pantelimon  (1143)  şi  Hilandar  (1197).  În  secolul  al  XIV-­‐lea  au  fost  
înfiinţate:  Cutlumuş,  Pantocrator,  Sf.  Pavel,  Grigoriu,  Simonopetra  şi  Dionisiu,  iar  în  sec.  XVI  
Stavronichita.  
  Astfel,   cadrul   natural   al   Sf.   Munte,   reușita   armonie   dintre   viața   chinovitică   și   cea  
eremitică,   precum   și   protecția   efectivă   a   împăraților   bizantini   au   transformat   Athosul   în  
centru   al   monahismului,   spiritualității   și   sfințeniei   bizantine.   Iradierea   acestei   vieți   la  
popoarele  nou  încreștinate  din  Balcani,  bulgari  și  sârbi,  precum  și  în  Țările  Române  și  Rusia  a  
fost  doar  o  chestiune  de  timp.  Sprijinit  pe  contrafortul  athonit  şi  silit  de  invazia  musulmană,  
monahismul  bizantin  şi-­‐a  croit  drumuri  noi  către  Europa  centrală  și  răsăriteană.  
 
Iradierile  monahale  ale  Muntelui  Athos  
 
  Din   Athos,   prin   intermediul   Sfântului   Antonie,   tuns   monah   în   Sfântul   Munte,  
monahismul   bizantin   întemeiază   uimitoarea   aventură   a   monahismului   rus.   Acesta  
întemeiază   în   Kiev   vestita   "Lavra   Pecerskaia"   şi   îl   are   ca   ucenic   pe   Teodosie,   rânduitor   al  
vieţii  monahale  de  tradiţie  stoudită  şi  palestiniană.  După  marea  invazie  tătară  din  secolul  al  
XIII-­‐lea   monahii   ajung   în   nord,   pe   malurile   Mării   Albe,   întemeind   pe   insulele   acesteia,   mai  
ales  la  (Solovki)  "o  Tebaidă  arctică,  pustiu  îngheţat  ce  comunică  totuşi  cu  pustiul  arzător  al  
Egiptului"2.   Insulele   Solovki   au   ajuns   între   anii   1920-­‐1939   locul   unde   peste   un   milion   de  
creştini   din   toate   confesiunile   au   fost   maltrataţi,   persecutaţi   sau   ucişi,   făcând   din   ele   un  
sanctuar  al  martirilor  creştini  ai  secolului  al  XX-­‐lea3.  Întemeietorul  Lavrei  Sfânta  Treime  din  
Zagorsk   (lângă   Moscova),   Sfântul   Serghie   de   Radonej   (1314-­‐1394)   îmbină   armonios   viaţa  
anahoretică  şi  chinovială.  În  jurul  mişcării  iniţiate  de  el  s-­‐a  cristalizat  noul  centru  de  unitate  
naţională  a  ruşilor,  Moscova.  La  sfârşitul  secolului  al  XV-­‐lea  are  loc  o  celebră  dispută  între  doi  

                                                                                                               
2
Ibidem, p. 51.
3
Cf. Andrea Riccardi, Secolul Martiriului. Creştinii în veacul XX, trad. de dr. Veronica Turcuş, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 40-46.

  7  
reprezentanţi   ai   monahismului   rus:   Sfântul   Iosif   din   mânăstirea   Volok,   lângă   Moscova,  
reprezentant   al   monahismului   chinovitic   orăşenesc,   având   în   proprietate   bunuri   materiale,  
cu   implicare   în   viaţa   culturală,   socială   şi   politică   şi   Sfântul   Nil   din   Sora,   călugăr   nordic,  
reprezentant  al  monahismului  evanghelic  şi  isihast,  propunând  o  viaţă  de  sărăcie  şi  iradiere  a  
Duhului.  Iosefinienii  au  câştigat,  dar  spiritul  Sfântului  Nil  s-­‐a  păstrat  în  evlavia  rusă.    
  Renaşterea   neoisihastă   paisiană   a   impregnat   şi   monahismul   rus   prin   mijlocirea  
filocaliei   în   limba   slavonă   -­‐   Dobrotoliubie   -­‐   Sankt   Petersburg   1793.   Aceasta   a   iradiat   duhul  
isihast   în   Rusia   secolului   XIX,   având   influenţe   puternice   până   la   începutul   secolului   al   XX-­‐lea.  
Mânăştirea   Optina   din   Rusia   Centrală   a   dat   sfinţi   precum   Macarie,   Ambrozie.   Celebru   a  
rămas   însă   Sfântul   Serafim   de   Sarov,   canonizat   în   1903,   care   primea   pe   oricine   cu   urarea:  
"Hristos  a  înviat,  bucuria  mea!"4.  
 În  veacurile  X-­‐XI  monahismul   bulgar  a  cunoscut  o  dezvoltare  deosebită  prin  iradierile  
venite   de   la   Mânăstirea   Rila   şi   din   jurul   lacului   Ohrida.   În   timpul   țarului   Petru   (927-­‐969)  
Bulgaria   a   trăit   un   timp   al   păcii.   În   acest   timp   a   trăit   și   Sfântul   Ioan   de   Rila   (†   946),  
întemeietorul   celei   mai   celebre   mânăstiri   bulgare   ce   îi   poartă   numele   până   azi.   Pe   lângă  
acest   mare   ascet   și   monah,   la   loc   de   mare   cinstire   pentru   bulgari   se   află   cei   „Șapte   Sfinți“  
(Chiril,   Metodie,   Clement,   Naum,   Sava,   Gorazd   și   Angelarie),   prăznuiți   la   27   iulie.   Regulile  
monahale  ale  Sfântului  Ioan  reglementează  viața  unei  obști  monastice,  dar  apreciază  și  viața  
de   pustnicie.   El   însuși   s-­‐a   retras   în   ultima   parte   a   vieții   într-­‐o   chilie   din   Munții   Rila   și   a  
petrecut  în  asceză  și  singurătate.      
  Rastko  (1169-­‐1237)  a  devenit  monah  în  Muntele  Athos,  sub  numele  Sava.  După  de  la  
16  ani  a  ajuns  să  trăiască  în  M-­‐rea  Vatoped  dobândind  spiritualitatea  isihastă,  s-­‐a  retras  și  a  
întemeiat   mai   apoi   Mânăstirea   Hilandar.   În   1208   s-­‐a   întors   în   Serbia,   unde   a   activat   ca  
misionar   și   predicator,   până   când   în   1219,   Patriarhul   de   Constantinopol   Gherman   al   II-­‐lea  
(1222-­‐1240),   aflat   în   exil   la   Niceea,   l-­‐a   hirotonit   pe   sava   Arhiepiscop   și   a   declarat   Biserica  
Sârbă   autocefală   față   de   Arhiepiscopia   de   Ohrida.   Mânăstirea   Žiča,   întemeiată   în   1208,   a  
devenit   reședință   arhiepiscopală   și   centru   cultural   și   spiritual   al   statului   nemaniazilor.   Ca  
arhiepiscop,   Sf.   Sava   a   întemeiat   8   eparhii   în   care   a   hirotonit   episcopi   ucenici   de-­‐ai   săi,   a  
întemeiat   mânăstiri   și   regulamente   bisericești.   Imediat   după   moartea   sa   în   1237   a   fost  
venerat  ca  întemeietor  al  Bisericii  Ortodoxe  Sârbe  și  sfânt  național.    
  Pe   teritoriul   actual   al   României   trebuie   menționate   bisericuțele   rupestre   de   la  
Basarabi,  site  arheologic  ce  documentează  existența  unui  centru  monahal  în  Dobrogea,  în  a  
doua   jumătate   a   secolului   al   X-­‐lea.   Este   foarte   posibil   ca   aceste   bisericuțe   să-­‐și   datoreze  
existența  venirii  unor  monahi  bizantini  în  această  zonă  cu  misiuni  de  încreștinare  în  rândul  
bulgarilor   sau   al   slavilor   sau   simplu   de   prezența   unor   monahi   fugiți   de   pe   fostele   teritorii  
bizantine   din   fața   invaziei   arabe.   Planul   bisericuțelor,   precum   și   ornamentele   hainelor  
sfinților  reprezentați  în  peșteri  ilustrează  influența  bizantină  asupra  lor.        
  Prin   intermediul   Sfântului   Grigorie   Sinaitul   şi   al   Sfântului   Nicodim   de   la   Tismana,  
monahismul  isihast  a  pătruns  şi  în  Tările  Române,  primind  noi  impulsuri  organizatorice.  Prin  
intermediul   stareţilor   Vasile   de   la   Poiana   Mărului   şi   Paisie   de   la   Neamţ   monahismul  
                                                                                                               
4
Cf. André Scrima, Monahismul ortodox: istorie, tradiţie, spiritualitate, p. 55.

  8  
românesc  a  cunoscut  în  secolul  al  XVIII-­‐lea  o  mare  înflorire  isihastă,  iradiind  acest  duh  prin  
intermediul   traducerilor   filocalice   în   întregul   cuprins   al   monahismului   românesc   şi   chiar   în  
spaţiul   rus.   Stareţul   Gheorghe   de   la   Cernica   şi   Sfântul   Calinic   sunt   doi   dintre   cei   mai   de  
seamă  exponenţi  ai  acestui  tip  de  monahism  în  Muntenia.  Traducerea  integrală  a  Filocaliei  
de  către  Părintele  Dumitru  Stăniloae  va  aduce  cu  siguranţă  noi  roade  duhovniceşti  în  cadrul  
monahismului  românesc.  
  Înainte   de   a   încheia   această   scurtă   incursiune   în   istoria   monahismului   bizantin,  
menționăm  faptul  că  în  această  perioadă  au  apărut  la  Constantinopol  o  serie  de  florilegii  și  
antologii   monastice,   în   care   erau   reproduse   cele   mai   importante   capitole   din   scrierile  
vechilor   părinți   ai   pustiei.   Pavel   (+1054)   din   Mânăstirea   Evergetis,   situată   în   afara   zidurilor  
Constantinopolului,   a   alcătuit   o   culegere   de   texte   filocalice   numită   Evergetikon,   care   ulterior  
a   avut   o   mare   influență   asupra   vieții   monahale   și   culturii   bizantine.   Nicon   din   mânăstirea  
Născătoarei  de  Dumnezeu  de  pe  Muntele  Negru,  lângă  Antiohia,  a  alcătuit  în  secolul  al  XI-­‐lea  
o  sinteză  a  poruncilor  lui  Hristos  sub  titlul  Pandeches,  un  îndrumar  de  viață  spirituală  în  63  
de   capitole.   Un   alt   exemplu   este   florilegiul   compus   de   patriarhul   Ioan   al   IV-­‐lea   de  
Constantinopol,   retras   în   1098   pe   insula   Oxeia.   În   acest   florilegiu   un   loc   privilegiat   ocupă  
scrierile  Sfântului  Dionisie  Pseudo-­‐Areopagitul  și  ale  Sfântului  Isaac  din  Ninive  (Sirul),  tradus  
din  siriacă  în  greacă  la  mânăstirea  Sfântul  Sava  din  Palestina,  în  secolul  al  IX-­‐lea.  Toate  aceste  
antologii  și  sinteze  de  literatură  monastică  și  ascetică  au  stat  mai  târziu  la  baza  Filocaliei  lui  
Nicodim  Aghioritul  și  Macarie  din  Corint,  publicată  la  Veneția,  în  1782.      
 
  Monahismul   apusean.   Deja   în   secolul   al   IV-­‐lea,   idealurile   ascetice   monahale   ale  
Răsăritului   au   devenit   cunoscute   în   Apus   datorită   exilului   Sfântului   Atanasie   al   Alexandriei   în  
această   regiune,   autorul   faimoasei   vieți   a   Sfântului   Antonie   cel   Mare.   Pe   lângă   episcopi   ce  
sprijineau  viața  ascetică  comunitară  de  tip  monahal  în  jurul  lor  -­‐  Augustin  de  Hippo  Regius  
(Africa   de   Nord),   Ambrozie   de   Milano,   Martin   de   Tours   (Galia),   Paulin   de   Nola   (Italia),  
imediat  după  anul  400  s-­‐au  dezvoltat  comunități  monahale,  pe  insula  Lerin,  în  fața  orașului  
Cannes,   sub   îndrumarea   lui   Honoratus   de   Arles,   și   la   Marsilia,   sub   îndrumarea   Sfântului   Ioan  
Casian,   monah   dobrogean,   stabilit   aici   în   jurul   anului   415,   după   un   pelerinaj   îndelungat   la  
siturile  monahale  ale  Răsăritului.  Ioan  Casian  a  fost  primul  teolog  care  a  dezvoltat  în  vest  o  
teorie  a  vieții  și  a  spiritualității  monahale,  stabilind  reguli  care  au  influențat  decisiv  slujbele  
laudelor.  
Sfântul  Benedict  de  Nursia  (480-­‐547),  întemeietorul  comunității  monahale  din  Monte  
Casino,  a  redactat  o  regulă  monahală  întemeiată  pe  prescripțiile  ascetice  ale  lui  Augustin  și  
pe   așa-­‐numita   Regula   Magistri,   născută   în   jurul   Romei   între   500   și   530   sub     forma   de  
întrebare  și  răspuns  între  ucenic  și  magistru.  Faima  Sfântului  Benedict  și  cea  de-­‐a  doua  carte  
a  Dialogurilor  redactate  de  Papa  Grigorie  cel  Mare  (590-­‐604),  în  care  acesta  îi  descrie  viața  și  
regula   sa,   condiderându-­‐o   plină   de   înțelepciune   și   măsură   în   prescripții,   iar   în   prezentare  
plină   de   lumină   a   condus   la   impunerea   regulii   benedictine   în   tot   imperiul   carolingian  
începând   cu   Carol   cel   Mare   (768-­‐814).   Trebuie   remarcat   faptul   că   prescripțiile   Sfântului  
Benedict  se  întemeiau  în  mare  măsură  pe  regulile  monahale  stabilite  în  secolul  al  IV-­‐lea  în  

  9  
Răsărit   de   Sfântul   Vasile   cel   Mare.   Astfel,   tradiția   monahală   răsăriteană   a   transmis   și  
asceților   apuseni   prin   Sfântul   Atanasie   cel   Mare,   Sfântul   Ioan   Casian   și   Sfântul   Vasile  
adevărata  viață  monastică  plămădită  în  creuzetul  ascetic  al  Egiptului,  Siriei  și  Palestinei.      
Un  rol  decisiv  l-­‐a  jucat  uniformizarea  regulii  benedictine  de  către  Benedict  de  Aniane,  
un   fost   aristocrat   vizigot   retras   din   viața   seculară   și   devenit   monah   în   apropiere   de  
Montpelier.  Ludovic  cel  Pios  l-­‐a  chemat  datorită  faimei  dobândite  la  curtea  de  la  Aachen  și  i-­‐
a  încredințat  realizarea  unor  norme  de  aplicare  concretă  a  regulii  Sfântului  Benedict,  al  cărui  
nume  și-­‐l  luase,  pentru  a  elimina  discrepanțele  existente  între  mânăstiri.  În  cadrul  Conciliului  
din   Aachen   816,   la   care   au   participat   toți   abații   din   Imperiul   Carolingian,   s-­‐a   hotărât  
adoptarea   regulii   benedictine   și   implementarea   ei   după   normele   Sfântului   Benedict   de  
Aniane   în   întreg   imperiul.   Tot   la   acest   conciliu   s-­‐a   făcut   pentru   prima   oară   distincția   clară  
între  monahi  și  canonici  (capitulari)  –  clerici  fără  voturi  monahale.  Până  la  impunerea  acestei  
reguli,  în  monahismul  apusean  se  dezvoltaseră  între  anii  400  și  700  aproximativ  30  de  reguli.  
O  caracteristică  a  regulii  benedictine  în  comparație  cu  cele  răsăritene  centrate  pe  ora  
et   labora   a   fost   lectio   divina.   Prin   aceasta   studiul,   biblioteca   și   școala   au   căpătat   un   loc  
fundamental   în   spiritualitatea   monahală   apuseană.   Marile   dinastii   apusene   –   carolingiană,  
ottoniană  și  saliană  –  au  sprijinit  enorm  cultura  mânăstirească,  astfel  că  deja  în  veacul  al  IX-­‐
lea  multe  mânăstiri  benedictine  au  ajuns  la  o  înflorire  cultural-­‐duhovnicească  de  renume  –  
Reichenau,  St.  Gallen,  Fulda,  Corvey,  Niederaltaich  și  Tegernsee.    
 
 

  10