Morfologia și Anatomia plantelor

Capitolul I
Histologie vegetală
(Studiul țesuturilor vegetale)
 Definiții generale
Țesutul vegetal reprezintă o grupare permanentă de celule cu:
 origine,
 formă, comună(e)
 alcătuire (componenți celulari)

și care:
- se află în aceeași fază de dezvoltare,
- ocupă același loc în organism, asigurând îndeplinirea unei funcții
- comunică între ele la nivelul plasmodesmelor,
fiind interdependente a
 În componența unor țesuturi se pot găsi idioblaste = celule cu alcătuire și
funcții diferite față de restul celulelor componente ale țesutului dar
care contribuie, împreună cu restul celulelor, la îndeplinirea unor b
funcții caracteristice – de exemplu: celulele stomatice din
epiderma organelor aeriene (fig. 1), perii absorbanți de la nivelul
rădăcinilor.

 Țesuturile formează corpul plantelor pluricelulare superioare;

primele tipuri de țesuturi sunt schițate la unele specii de mușchi
dar cele propriu-zise se întâlnesc la ferigi, gimnosperme1 și
angiosperme2.
Fig. 1: Stomate (a) și țesut palisadic
(b) în frunza speciei de Seseli.
 Clasificarea țesuturilor
După gradul de specializare al celulelor, țesuturile se împart în:
a) Țesuturi meristematice
 sunt alcătuite din celule tinere, nediferențiate, aflate în diviziune mitotică permanentă;
 celulele nediferențiate sunt acele celule care au înscris în codul genetic toată informația necesară
formării, funcționării și reproducerii plantei, fără a îndeplini o funcție precisă; prin procesul de
diferențiere trec în stadiul de celule diferențiate, respectiv în acel stadiu în care au activate în
codul genetic anumite gene ce controlează funcții precise în organism; în anumite cazuri (ex.:
formarea structurilor secundare, accidente sau vătămări ale corpului vegetativ), este declanșat
procesul de dediferențiere celulară în timpul căruia celulele diferențiate, mature, redevin celule
embrionare care se divid mitotic; procesul este caracteristic plantelor și asigură formarea de noi
celule ce vor permite creșterea în lungime/grosime a plantelor sau formarea unor noi organe.
b) Țesuturi definitive
 sunt alcătuite din celule diferențiate ce îndeplinesc funcții precise, caracteristice în organism;
 după rolul pe care îl au, se împart în:

1
gimnosperme (gymnos = golaș): plante care formează semințe libere, neînchise în fruct; exemplu: brad, pin, tisă
2
angiosperme (angeyon = vas): plante cu sămânța închisă în fruct; exemplu: dracila, mărul, floarea soarelui, grâul
  țesuturi de protecție: separă mediul intern al plantei de mediul extern cu entropie ridicată;
 țesuturi fundamentale (parenchimatice): asigură îndeplinirea funcțiilor metabolice în
organism – absorbția, asimilația, depozitarea substanțelor de rezervă;
 țesuturi conducătoare: au rolul de asigura transportul și circulația sevei în corpul plantei;
 țesuturi mecanice: sunt implicate în susținerea plantei și asigurarea rezistenței acesteia la
acțiunea factorilor de mediu;
 țesuturile secretoare: asigură producerea și eliminarea în mediul extern sau intern al plantei a
unor substanțe numite produși de secreție
 Țesuturile meristematice (Meristeme)
Numite și țesuturi formative sau de origine, meristemele (meristes gr. = a împărți) sunt alcătuite din
celule:
- izodiametrice sau ușor alungite;
- fără spații între ele;
- cu: perete celular primar, subțire, citoplasmă cu numeroase granulații, nucleu mare, dispus
central; lipsesc vacuolele sau acestea sunt foarte mici, precum și plastidele.
În cadrul țesutului deosebim celule inițiale care se divid continuu și se refac după fiecare diviziune;
celule derivate – cele rezultate din diviziunea celulelor inițiale; acestea continuă diviziunea formând șiruri
sau cordoane de celule ce vor urma procesul de diferențiere și vor intra în componența țesuturilor definitive.
Tipuri de meristeme
a) După poziția în plantă, meristemele pot fi:
 Meristeme apicale: sunt întâlnite la extremitățile tulpinii, rădăcinii și ale ramificațiilor acestora,
asigurând creșterea în lungime, ramificarea sau formarea unor noi organe; ansamblul meristemelor
apicale alcătuiește apexul sau vârful de creștere al organelor plantei;
 Meristeme laterale: apar sub forma unor cordoane paralele cu axa longitudinală a rădăcinii sau
tulpinii și determină creșterea în grosime a acestor organe; în urma activității meristemelor secundare
sunt formate noi țesuturi;
 Meristeme intercalare: sunt localizate între segmente nemeristematice respectiv, între celule
diferențiate care nu se mai divid; sunt întâlnite
- la baza internodurilor tulpinii de tip culm (pai) la poacee (graminee) asigurând creșterea în
lungime a acestora sau revenirea la poziția verticală a tulpinii „căzute” la pământ din cauza
interperiilor;
- printre celulele epidermei sau rizodermei formând structuri noi de tipul stomatelor, perilor
epidermali sau perilor absorbanți.
b) După momentul apariției, origine și gradul de diferențiere, distingem:
 Meristeme primordiale: provin din diviziunea zigotului (celula ou) și formează corpul embrionului;
pe măsura creșterii și dezvoltării plantelor sunt împinse spre extermități și localizate în apexuri; sunt
reprezentate de o celulă sau un grup de celule inițiale împreună cu derivatele lor; procesul de
diviziune al celulelor inițiale se desfășoară lent și la intervale mari deoarece acestea trebuie să
păstreze intactă informația genetică și să o transmită nealterată celulelor fiice; din diviziunea
celulelor meristemelor primordiale rezultă grupe, straturi sau cordoane de celule ce vor intra în
alcătuirea meristemelor primare; în cadrul apexului unele meristeme primordiale activează tot timpul
existenței aceastuia (ex. tulpini cu creștere nedefinită sau ramificare monopodială, la speciile de
gimnosperme) sau rămân aparent inactive și intră mai târziu în diviziune (ex. mugurii dorminzi la
plantele lemnoase);
 Meristemele primare: se formează în urma diviziunii celulelor meristemelor primordiale; din
activitatea lor rezultă celule derivate care se vor diferenția, vor intra în alcătuirea țesuturilor primare
 și vor constitui structura
primară a organelor
plantelor; deosebim
următoarele tipuri de
meristeme primare, în funcție
de țesuturile pe care le
generează (fig. 2):
- Protoderma ( gr. protos =
primul; derma = piele); va
forma țesuturi de protecție
– epiderma în cazul
organelor aeriene și
rizoderma la rădăcină;
Fig. 2 : Dispunerea meristemelor primordiale și primare în cadrul
- Procambiul; generează
apexului rădăcinii speciilor de poacee
elementele țesuturilor
conducătoare și de susținere;
- Meristemul fundamental; va genera țesuturile fundamentale și secretoare;
- Caliptrogenul; caracteristic apexului rădăcinii speciilor de poacee (graminee) din care se va forma
caliptra (gr. kalyptra = înveliș) sau scufia, un țesut protector al vârfului de creștere.
În unele cazuri, meristemele primare apar dispuse sub forma unor straturi numite foițe histogene, în
cadrul cărora distingem: dermatogenul – foița externă din care va lua naștere țesutul de protecție rizoderma,
periblemul – stratul median care va genera scoarța, alcătuită din țesuturi fundamentale și mecanice și
pleromul – foița internă din care se va forma cilindrul central, respectiv zona cu țesuturile conducătoare.
Meristemele primare se găsesc la baza vârfurilor de creștere (apexurilor) rădăcinii și tulpinii, în
continuarea celor primordiale; reprezintă singurele meristeme care activează și formează corpul vegetativ la
plantele monocotiledonate; la speciile dicotiledonate, la formarea organelor vegetative participă și
meristemele secundare.
 Meristemele secundare: provin din celule parenchimatice ale țesuturilor definitive care revin la starea
meristematică prin procesul de dedifernțiere celulară; din activitatea lor vor rezulta țesuturi/structuri
secundare ce se interpun între cele de origine
a
primară determinând îngroșări secundare; există:
c
- Cambiul = zona generatoare libero-lemnoasă
(fig. 3): apare la nivelul fasciculelor
conducătoare și formează grupuri de celule pe
ambele fețe ale sale; din celulele derivate din b

exterior se va diferenția țesutului liberian

secundar iar din cele aflate spre interior țesutul
lemnos secundar alături alte tipuri de țesuturi
(fundamental, de susținere etc.)
- Felogenul = zona generatoare subero-
felodermică: este inițiat spre exteriorul
organelor plantelor; formează spre exterior Fig. 3: Structuri secundare în tulpina de Hibiscus
țesutul suberului secundar iar spre interior pe a.zona generatoare libero-lemnoasă (cambiul);
b.țesut lemnos secundar; c.țesut liberian
cel al scoarței secundare (= felodermă); uneori secundar
felogenul poate fi de tip monopleuric, respectiv
generează numai țesutul suberului (ex. la tuberculul de cartof)
 Țesuturile rezultate din activitatea meristemelor
secundare sunt alcătuite din celule așezate unele sub altele în
straturi suprapuse (fig. 3), iar celulele rezultate din activitatea
meristemelor primare sunt așezate în alternanță (fig. 4).
 Țesuturile de apărare (de protecție)
Situate la exteriorul organelor plantei, aceste țesuturi au
rolul de a separa mediul intern, organizat (cu entropie scăzută)
de mediul extern, înconjurător, cu entropie ridicată; se asigură
protecția organelor plantei în fața variațiile factorilor de mediu.
În funcție de tipul de țesut meristematic care le
Fig. 4: Țesut parenchimatic de origine
generează, țesuturile de protecție sunt:
primară
a) Țesuturi de origine primară, formate din
caliptrogen sau protodermă; în cazul rădăcinii distingem - caliptra, rizoderma, exoderma (uneori
endoderma); în cazul organelor aeriene există epiderma.
 Caliptra: este generată de caliptrogen; se găsește la vârful rădăcinii; are rolul de a proteja apexul (vârful
de creștere al rădăcinii). Are aspectul de degetar. Deși celulele externe, în contact direct cu solul, se
exfoliază, grosimea caliptrei rămâne constantă deoarece la interior apar noi celule, produse de
caliptrogen.
 Rizoderma: generată de protodermă; este localizată la nivelul zonei pilifere a rădăcinii; îndeplinește rol
de protecție și de absorbție a apei din sol; formată din celule izodiametrice, cu pereți subțiri, lipsite de
cuticulă; între celule nu există spațiu; unele celule se alungesc și formează perii absorbanți; este un
țesut cu durată scurtă de viață.
 Exoderma: se formează din meristemul fundamental; se găsește la nivelul zonei aspre a rădăcinii; are
rol de protecție a rădăcinii, după exfolierea rizodermei; în alcătuirea sa intră celule izodiametrice, fără
spații între ele, dispuse pe un singur rând, la speciile dicotiledonate sau pe 2-3 rânduri la cele
monocotiledonate; celulele au pereții îngroșați cu ulei eteric sau substanțe asemănătoare suberinei,
numindu-se, din acest motiv și suber primar.
 Endoderma: se formează din meristemul fundamental și este localizată la exteriorul rădăcinii, în zona
aspră; are rol de protecție atunci când straturile externe (rizoderma, exoderma, parenchimul
fundamental) s-au exfoliat; transformarea sa în țesut de protecție reprezintă un caz întâlnit mai rar la
plante (apare de exemplu la gimnosperme). b.

 Epiderma: rezultă din activitatea protodermei sau a foiței a.

histogenetice – dermatogen; se află la exteriorul organelor aeriene
ale plantei; funcții principale - protecția împotriva pierderii apei
prin transpirație, schimb controlat de gaze cu mediul; protecția
mecanică împotriva agenților patogeni; funcții auxiliare –
fotosinteza (în cazul ferigilor, a plantelor de apă sau a celor de
umbră); secreția; absorbția; perceperea unor stimuli. Este alcătuită
din celule epidermale, stomate, diferiți apendici, peri.
- Celulele epidermale: sunt tabulare și au pereții
externi bombați iar cei pe laterali ondulați (fig. 5); la plantele Fig. 5: Celule epidermale cu pereții
din familia Poaceae epiderma este formată din celule lungi laterali ondulați (a). Stomată (b)
și celule scurte; cele scurte sunt celule silicioase, cu rol de a
scădea capacitatea plantelor de a fi consumate de erbivore și celule de plută, cu pereți suberificați
care formează papile sau peri. Celulele epidermale pot conține plastide (cloroplaste – la unele
plante de apă), antociani dizolvați în sucul vacuolar (la ceapa roșie), dioxid de siliciu (la poacee)
 sau cistoliți, respectiv granule de amidon (la castravete sau urzică). Pereții externi ai celulelor
epidermale pot fi cutinizați, cerificați sau mineralizați. Stratul de cuticulă sau ceară asigură:
reflecția și dispersia luminii prevenind supraîncălzirea organelor plantei și limitând pierderile de
apă prin transpirație; scurgerea apei de pe suprafața plantei, suprafețele neumectabile având
temperaturi mai mici față de cele din mediul ambiant; recunoașterea polenului de către stigmat.
Stratul cuticular poate fi afectat sau îndepărtate de vânturi, agenți poluanți sau particule de praf.
- Stomatele (stoma gr., gură) (fig. 1, 5): reprezintă deschideri în epidermă – ostiole, la
nivelul cărora planta realizează schimbul de gaze cu mediul înconjurător; acestea sunt mărginite de
două celule stomatice alături de care pot apare celule anexe. Sub stomate se formează, în țesutul
parenchimatic adiacent, un spațiu numit cameră substomatică (fig. 1). Celulele stomatice pot fi
reniforme (fig. 5) sau halteriforme și conțin cloroplaste; au pereții celulari neuniform îngroșați (cei
care mărginesc ostiola sunt mai groși); împreună cu celulele anexe au rol în închiderea și
deschiderea ostiolei.
Numărul și modul de dispunere al celulelor anexe în jurul celulelor
stomatice pot caracteriza anumite grupuri de plante. La angiosperme,
stomatele pot fi de tip: anomocitic – lipsite de celule anexe; anizocitic –
cu trei celule anexe, inegale; paracitic – celulele anexe sunt paralele cu
cele stomatice; diacitic – celulele anexe sunt perpendiculare pe cele
stomatice.
Perii, glandele, solzii sau papilele sunt anexe ale epidermei
rezultate din activitatea unor celule epidermale redevenite meristematice;
acestea îndeplinesc diferite funcții.
Fig. 6: Peri epidermali disperși
Perii epidermali pot fi unicelulari sau pluricelulari, cu rol protector,
pe partea dorsală a frunzei de
secretor sau agățător. Perii protectori sunt alcătuiți din celule lipsite de catalpă
conținut viu, umplute cu aer și limitează transpirația la nivelul organelor
plantei, conferindu-le aspectul pubescent, lânos, pâslos, scabru (cu peri rari și
asprii) etc. (fig. 6).
b) Țesuturi de origine secundară, formate din felogen sau ca
urmare a rezultatului activității acestuia; sunt – suberul, ritidomul.
 Suberul: parte componentă a unui
ansamblu de țesuturi numit periderm,
alcătuit din felogen - meristemul secundar
și țesuturile generate de acesta – suberul și
feloderma.
Suberul este alcătuit din mai multe
Fig.7: Fragment lăstar cu straturi de celule așezate în rânduri
lenticele suprapuse, fără spații între ele, cu pereții
suberificați. Se formează spre exeriorul organelor plantei. Este
impermeabil pentru apă și gaze, constituie o barieră împotriva agenților
patogeni și are proprietăți ignifuge. Este străbătut de lenticele - zone cu
celule suberificate cu spații intercelulare care permit schimbul de gaze.
Acestea au aspectul unor mici ridicături lenticulare, de culoare mai
deschisă decât ramura pe care se află (fig. 7). Fig.8: La fag ritidomul se
 Ritidomul: reprezintă un ansamblu heterogen de țesuturi moarte, formează numai în zona bazală
aflate la exteriorul celui mai recent strat de suber. Formarea sa este a trunchiului
datorată apariției anuale a felogenului în profunzimea organelor plantei. Se găsește la exteriorul
 plantelor lemnoase acționând ca o barieră mecanică. În celulele ritidomului se găsesc depozitate
taninuri, excesul de săruri sau alți produși metabolici care pot fi mobilizați și mutați în părțile vii ale
plantei. Poate fi persistent (la stejar) sau se poate exfolia într-un mod caracteristic fiecărei specii (fig. 8).

 Țesuturile fundamentale (Parenchimuri sau țesuturi trofice)

Situate spre interiorul organelor plantelor, sunt alcătuite din celule vii, cu pereţi subţiri, celulozici și
spații între ele; spațiile pot fi de mici dimensiuni, numite meaturi sau mai mari – lacune; celulele sunt de
regulă izodiametrice (fig. 4). Se formează din activitatea meristemului fundamental (cele de origine primară)
sau a felogenului și cambiului (cele de origine secundară).
Pot îndeplini diferite funcții și se împar în:
 Țesuturi fundamentale (Parenchimuri) de absorbţie – au rol în absorbția apei și/sau a substanțelor
nutritive din mediul înconjurător. Sunt întâlnite la nivelul:
a) zonei perișorilor absorbanți a rădăcinii – rizoderma are rolul de a absorbi apa din sol;
b) cotiledoanelor unor semințe – epiderma scutellum-ului (cotiledonul speciilor de poacee) cu rol în
transferul substanțelor din țesutul de rezervă al seminţelor (endosperm) către embrionul în creștere;
c) haustorilor - structuri specializate, întâlnite la plantele parazite sau semiparazite, prin care acestea extrag
seva elaborată sau seva brută din corpul plantei gazdă;
 Țesuturi fundamentale (Parenchimuri) de asimilaţie – alcătuite din celule bogate în cloroplaste, la
nivelul lor are loc asimilaţia carbonului (fotosinteza); sunt dezvoltate la frunză (în mezofil) dar apar şi în
celelalte organe verzi ale plantei; celulele mezofilului pot fi alungite și formează țesutul palisadic (fig.
1) sau izodiametrice, cu spații mari între ele alcătuind țesutul lacunos.
 Țesuturi fundamentale (Parenchimuri) de depozitare – cu rol în reținerea substanțelor de rezervă, a
aerului sau a apei; distingem:
a) parenchimuri de rezervă, de depozitare a substanţelor de rezervă, cum ar fi amidon, inulină, zaharoză,
substanțe proteice (aleuronă), lipide, alcaloizi ș.a.; sunt întâlnite la organele subpământene cu rol în
depozitare (rădăcini tuberizate, tulpini subterane), în seminţe, fructe sau alte părți ale plantelor;
b) parenchimuri aerifere, de depozitare a aerului; întâlnite la plantele acvatice sau de mlaştini; sunt
alcătuite din celule cu spații intercelulare mari în care se acumulează aerul necesar proceselor vitale din
plantă sau care determină micșorarea greutății specifice a corpului plantei;
c) parenchimuri acvifere, de depozitare a apei; sunt întâlnite la plantele din zone aride sau care cresc pe
terenuri bogate în săruri; celulele componente au vacuole mari, cu suc vacuolar concentrat. În această
categorie sunt incluse și celulele buliforme întâlnite în epiderma frunzelor de poacee care, în cursul zilelor
de vară, cu umiditate scăzută în aer, pierd apa pe care o conțin, își micșorează volumul și determină
răsucirea limbului foliar; este redusă suprafața de contact cu aerul, respectiv de pierdere a apei prin
transpirație.

 Țesuturile conducătoare
Sunt țesuturi caracteristice plantelor superioare, numite vasculare (ferigi, gimnosperme, angiosperme).
Cele de origine primară sunt generate de procambiu, iar cele de origine secundară de cambiu (fig. 3).
După funcția îndeplinită, deosebim:
a) Țesutul conducător lemnos sau xilem: asigură transportul sevei brute în sens ascendent (de la
rădăcină la frunze);
b) Țesutul conducător liberian sau floem: are rol în transportul sevei elaborate în sens descendent (de
la frunze către celelalte organe ale plantei).
Țesutul conducător lemnos este alcătuit din:
  Vase lemnoase – celule prozenchimatice (alungite), așezate cap la cap, lipsite de conținut viu. În
evoluția speciilor de plante întâlnim:
a) traheide (vase imperfecte, închise) – vase unicelulare, ascuțite la capete, despărțite de pereți transversali;
circulația sevei are loc, cu viteză redusă, prin pori specializați; caracterizează speciile de plante vasculare
mai puțin evoluate; au lungimi cuprinse între câțiva microni și 2-3 cm;
b) trahee (vase perfecte, deschise) - tuburi lungi formate din celule la care pereții transversali despărțitori s-
au resorbit prin lichefiere; se întâlnesc la plantele vasculare superioare (angiosperme), cu excepția speciilor
parazite unde se formează traheide; pot avea lungimi cuprinse între câțiva cm și câțiva m (la unele specii de
liane pot ajunge la 3,5 m).
Pereții laterali ai vaselor sunt îngroșați neuniform cu lignină care poate fi depusă în inele (vase
inelate), sub formă de spire (vase spiralate), sub formă de rețea (vase reticulate) sau pe toată suprafața
pereților, rămânând liberi numai porii pe unde circulă seva (vase punctate).
La plantele lemnoase, după o perioadă de funcționare, porii vaselor se astupă cu tile (prelungiri ale
celulelor parenchimatice înconjurătoare) și sunt scoase din circulație.
 Parenchim lemnos – celule vii care însoțesc vasele lemnoase și au rolul de a prelua și transfera seva din
vas și de a depozita substanțe de rezervă, ca de exemplu amidonul.
 Fibre lemnoase (fibre libriforme) – însoțesc mai ales vasele lemnoase de origine secundară; sunt
alcătuite din celule fusiforme cu pereții puternic lignificați, lipsite de conținut viu; îndeplinesc un rol
mecanic, de susținere a vaselor.
Țesutul conducător liberian este format din:
 Vasele liberiene - celule alungite ( prozenchimatice), cu protoplasmă la interior dar lipsite de nucleu; au
pereții celulozici; pereții transversali sunt perforați formând plăci ciuruite (vase/tuburi ciuruite). Porii
plăcilor ciuruite se astupă cu caloză spre sfârșitul perioadei de vegetație la speciile lemnoase; primăvara,
la reluarea circulației sevei, caloza se topește și eliberează porii.
La speciile de angiosperme vasele sunt însoțite de celule anexe - celule de dimensiuni mici, cu nucleu,
care asigură controlul activității vasului.
 Parenchim liberian - celule vii, ușor alungite, care însoțesc vasele liberiene; au rol în depozitarea
substanțelor de rezervă.
 Fibre liberiene – celule alungite, cu pereții îngroșați cu celuloză sau lignină având rol în susținerea
vaselor.
La nivelul organelor plantei țesuturile conducătoare sunt organizate în fascicule simple (lemnoase sau
liberiene) sau mixte (libero-lemnoase).

 Țesuturile mecanice (de susținere)

Au rolul de a conferi rezistență plantelor la acțiunea unor factori de
mediu și de a asigura portul plantei (vertical sau târâtor), alături de
turgescența plantelor, vasele, fibrele lemnoase precum și cele
liberiene.
Distingem două tipuri de țesuturi mecanice, în funcție de
proprietățile celulelor componente:
 Colenchimul – țesut alcătuit din celule vii, cu pereții îngroșați
inegal cu celuloză și protopectină (fig. 9). Este un țesut elastic
ce permite creșterea prin întindere. Se găsește spre exteriorul
organelor plantei și caracterizează plantele tinere, în curs de
Fig. 9: Colenchim angular în tulpina
creștere. Atunci când apare în structura tulpinii plantelor mature, de Hibiscus
acestea au portul târâtor sau agățător.
 În funcție de modul de îngroșare al pereților celulari, colenchimul poate fi de tip:
a) unghiular (angular) – atunci când depunerile de celuloză apar la colțurile celulelor învecinate;
b) tabular – depunerea celulozei are loc pe pereții tangențiali (paraleli cu suprafața organelor plantei);
c) lacunar – atunci când depunerile de celuloză se găsesc pe pereții interni ai celulelor care mărginesc
o lacună.
Colenchimul este un țesut de origine primară dar poate fi produs, în unele cazuri și de meristeme
secundare.
 Sclerenchimul – țesut alcătuit din celule lipsite de conținut viu, în pereții cărora sunt dispuse, în mod
uniform, de jur-împrejurul celulei, lignină sau benzi de lignină în alternanță cu cele de celuloză.
În funcție de forma celulelor componente, deosebim:
a) Sclerenchim fibros: este alcătuit din celule alungite, de tip prozenchimatic, fusiforme, ascuțite la
capete, care cresc prin alunecare și pătrund printre celulele învecinate. Pereții celulari devin, prin încrustarea
substanțelor, foarte puternic îngroșați iar lumenul celulei (cavitatea internă) se reduce până la dispariție
(uneori). În celulele tinere ale fibrelor se găsește citoplasmă și mai mulți nuclei. În decursul dezvoltării,
acestea formează pereți transversali subțiri rezultând fibre septate. În celulele adulte protoplasma moare și
este înlocuită cu aer sau apă.
Fibrele de sclerenchim se pot forma în scoarță – fibre corticale, pot intra în alcătuirea periciclului –
fibre periciclice sau sunt de tip libriform intrând în alcătuirea fibrelor lemnoase sau liberiene. Celulele
fibrelor pot avea lungimi de la 1-2 mm până la câțiva centimetri în cazul plantelor textile (ex. ramie –
Boehmeria nivea). La plantele monocotiledonate fibrele sclerenchimatice se găsesc în frunze (palmieri,
bananieri) sau în învelișul fructelor (cocotier). Sclerenchimul mai puțin dezvoltat în tulpina cerealelor
conduce la căderea plantelor, în timp ce dezvoltarea sclerenchimului fibros la plantele furajere scade
valoarea furajeră a acestora. În cazul dicotiledonatelor fibrele libriforme apar în cursul formării structurii
secundare.
b) Sclerenchim scleros: este format din celule izodiametrice, cu pereții puternic lignificați, străbătuți de
canalicule fine, numite sclereide. Pot apare izolat sau sunt grupate. Forma este variabilă și deosebim:
- Brahisclereide (celule pietroase) – sclereide izodiametrice întâlnite în scoarța arborilor sau pulpa
unor fructe sub forma unor nodozități pietroase; în cazul sâmburelui (endocarpului) la fructele de tip
drupă sau în tegumentul unor semințe alcătuiesc un strat compact.
- Macrosclereide – sunt celule sclerenchimatice de formă columnară întâlnite frecvent în scoarța
arborilor sau în tegumentul unor semințe unde alcătuiesc stratul palisadic (ex. fasole)
- Osteosclereide, astrosclereide, celule spiculare – sunt celule izolate cu formă de os, stea respectiv
spinuleț.

 Țesuturile secretoare
Sunt alcătuite din celule sau grupuri de celule adaptate pentru elaborarea și eliminarea în spațiul extern
sau în spațiul intern a unor produși metabolici, numiți produși de secreție de tipul: uleiuri volatile, nectar,
gume, rășini, latex, apă sau sare în exces.
După locul de depunere al produșilor de secreție, distingem:
 Țesuturi cu secreție externă: depun produșii de secreție la exteriorul organelor plantei sau sub cuticula
celulelor epidermale; în această categorie sunt incluse:
a) Papile secretoare – celule epidermale conice, aflate pe suprafața petalelor, care elimină în
mediu uleiuri eterice cu miros caracteristic; conferă și aspectul catifelat al petalelor.
b) Peri secretori – formațiuni epidermice, alcătuite din 1-4 celule. Celula bazală se numește
picior iar cea terminală alcătuiește glanda secretoarecare depune secrețiile sub cuticulă.
 c) Solzi secretori – sunt alcătuiți din un grup de celule secretoare dispuse în rozetă care își
depun produșii secretați sub o cuticulă comună.
d) Glande nectarifere – formațiuni epidermale sau aflate în legătură cu țesutul liberian care
produc și elimină nectarul; pot fi poziționate în floare (glande intraflorale) sau se pot găsi în exteriorul
acestora (glande extraflorale).
e) Glande digestive – formațiuni caracteristice plantelor carnivore care elimină enzime cu rol în
digerarea substanțelor de origine animală (a chitinei).
f) Glandele saline – întâlnite la plantele care cresc pe soluri cu un conținut mare în săruri. Au
rolul de a elimina excesul de săruri din plantă. Acestea sunt transportate la exteriorul plantei sub formă
dizolvată. După evaporarea apei, sărurile rămân pe plantă în stare solidă, conferind un aspect prăfos și
contribuind la reducerea pierderilor de apă prin transpirație.
g) Hidatodele – țesuturi secretoare care au rolul de a elimina apa aflată în exces în corpul
plantei, sub formă de picături.
 Țesuturi cu secreție internă, intercelulară: depun produșii de secreție în spațiul dintre celule. Sunt:
a) Buzunare secretoare – formate în țesuturile parenchimatice, reprezintă un spațiu intercelular înconjurat
de celule secretoare.
b) Canalele secretoare – reprezentate de un spațiu colector cilindric care străbate organele plantei având în
jur celule secretoare.
 Țesuturi cu secreție intracelulară: produșii de secreție rămân în celulele care i-au produs. Din această
categorie fac parte laticiferele – celule mari, simple sau ramificate între care pot exista sau nu pereți
despărțitori; secretă latex care se acumulează în celulă; pot fi articulate, formate din celule așezate cap
la cap, cu pereți transversali, despărțitori sau nearticulate atunci când între celule pereții transversali s-
au resorbit.