Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași

Facultatea de Geografie și Geologie

Specializarea Mediul Actual și Dezvoltare Durabilă

Proiect ecotoxicologie
-
Biconcentrarea și bioacumularea poluanților

Masterand,
Dancă Emanuel – Sergiu

1
Cuprins
I.Introducere .............................................................................................................3
II. Bioconcentrarea și bioacumularea poluanților ................................................4
II.1Procese de distributie si depozitare ...............................................................6
II.2 Procese de eliminare ......................................................................................6
III. Studiu de caz - Bioacumularea metalelor grele ..............................................7
III.1 Căi de intrare a metalelor în ecosisteme ....................................................9
III.2 Procesul de bioacumulare în ecosistemele terestre .................................11
III.3 Preluarea și acumularea metalelor în plante ..........................................12
III.4 Procese de acumulare ................................................................................15
III.5 Mecanisme de apărare ...............................................................................17
III.6 Acumularea metalelor din plante în consumatori ..................................18
Concluzii..................................................................................................................20
Bibliografie .............................................................................................................21

2
I.Introducere
Ecotoxicologia este știința de graniță dintre Ecologie și Toxicologie și studiază efectul
substanțelor toxice asupra sistemelor ecologice. Astfel, ecotoxicologia este știința care studiază
efectele pe care le au substanțele toxice asupra organismelor. (Postolache, 2000)

Produsele chimice, care reprezintă o prezență permanentă a zilelor noastre, pot cauza
daune în funcție de doză, de timpul de expunere și de frecvența acesteia - în condiții de fabricare
necorespunzătoare, utilizare sau prelucrare a reziduurilor – având efecte toxice asupra
organismelor vii. Riscul daunelor depinde în principal de expoziție, care este funcția dozei și
timpului. Ecosistemele, respectiv sănătatea umană, sunt de cele mai multe ori afectate de
micropoluanții anorganici (ex.: reziduuri de pesticide toxice) combinațiile aromatice și ale
hidrocarburilor (ex. Combinații PAH), fenoli și hidrocarburile clorurate (ex.: combinații PCB).

Toxicologia se ocupă în general cu analiza efectelor negative a produselor chimice ajunse

în organismul viu, cu clarificarea legităților cauză-efect și cu evitarea efectelor negative ale
proceselor dăunătoare. Toxicologia umană analizează efectele asupra organismului uman, în
timp ce toxicologia mediului are în centrul atenției plantele, animalele, respectiv sistemele
ecologice. Conform noilor puncte de vedere omul poate fi privit și ca un element al sistemelor
ecologice și nu izolat de acestea, pentru că există relații organice între om și mediul său de viață
(Postolache, 2000).

Datorită complexității sale, ecotoxicologia necesită o abordare din punct de vedere

multidisciplinar, apelând la cunoștințele oferite de ecologie, microbiologie, medicina umană,
chimia, științele mediului ș.a. Evaluarea materialelor poluante din punct de vedere al efectelor
asupra mediului este o sarcină complexă, pentru că trebuie să cunoaștem pentru început
concentrația materialului toxic pe care o poate prelua biologic organismul, care poate diferi în
funcție de caracteristicile organismului sau a ecosistemului, iar pe lângă acestea evaluarea nu se
referă doar la un singur produs toxic, ci trebuie să aibă în vedere eventualele efecte conjugate a
mai multora (Botnariuc N, 1984).

Ecotoxicologia ajunge în lumina reflectoarelor de multe ori în analizele privind efectele

toxice, a riscurilor prezentate de materialele greu degradabile – xenobiotice – respectiv de
elemente toxice și combinațiile acestora. Evaluarea efectelor nocive ale xenobiotice, respectiv
elementele toxice și combinațiile acestora asupra mediului, evaluarea riscurilor prezentate de
acestea are importanță deosebită, pentru că este baza stabilirii valorilor-limită, a tuturor
reglementărilor și a măsurilor de depoluare și de monitorizare ale acestora. Procesul de analiză a
riscului se extinde pe identificarea pericolului, la caracterizarea existenței riscului potențial
(sursă de poluare, traseul de dispersie, expoziție), la analiza relației doză-răspuns, la evaluarea
nivelului expoziției, respectiv la evaluarea frecvenței și intensității efectelor negative.

Elemente ale acestui proces de evaluare sunt studiile pentru raportul produselor care au
efecte toxice reale sau potențiale,respectiv sistemul de condiții care dirijează nivelul
3
concentrației biologic suportabile. Trebuie să studiem din punct de vedere multidisciplinar
efectele conjugate ale poluanților și elementele de mediu (organisme vii, ecosisteme) care sunt
expuse efectului poluanților.

Caracterele dinamic variabile ale elementelor de mediu cauzează variabilitatea dinamică

și în rândul poluanților, în special la micropoluanții anorganici, precum și componența chimică a
micropoluanților biodegradabili. Astfel formele și concentrațiile formelor chimice efectiv
dăunătoare asupra organismelor vii sunt în mare măsură sub influența caracteristicilor
elementelor mediului, precum și a proceselor legate de acestea, ca dispersia, transformarea și de
transport a poluanților. Trebuie să înțelegem efectul poluanților efectiv pătrunși în organismele
vii la nivel molecular, pentru a explica reacțiile la nivel celular, fiziologic și populațional față de
aceste produse (Botnariuc N, 1984).

Pentru stabilirea tipului și a concentrației produselor toxice tot mai numeroase care ajung
în mediu, a evaluării efectului acestora, a proceselor reversibile sau ireversibile care pot să apară
în organismul plantelor, animalelor sau în sistemele ecologice, se necesită procede de măsurare
și monitorizare ecotoxicologică tot mai dezvoltate.

II. Bioconcentrarea și bioacumularea poluanților

Odată eliberați în compartimentele unităților hidromorfologice și atmosferă, compușii
chimici sunt preluați într-o măsură mai mare sau mai mică de organismele acvatice și terestre. Ei
pot atinge concentrații considerabil mai mari în organisme comparativ cu concentrațiile din
compartimentele abiotice din care sunt preluați. Încă de la început, se impune clarificarea
diferențelor de nuanță existente între termenii bioacumulare, bioconcentrare și bioamplificare. în
literatură de specialitate se întâlnesc două moduri de definire a acestor termeni, bazate pe criterii
diferite de diferențiere a lor.

Primul criteriu ia în considerare, în primul rând, modalitatea prin care se produce

contaminarea unui organism. Din acest punct de vedere, termenii de bioacumulare,
bioconcentrare și bioamplificare se definesc după cum urmează:

Bioconcentrarea

Reprezintă procesul în urma căruia un compus chimic atinge concentrații mai mari într-
un organism față de compartimentele abiotice, preluarea compusului de către organism
realizându-se printr-un mecanism direct. Se obișnuiește să se folosească termenul de
bioconcentrare în cazul creșterii concentrației xenobioticelor în organismele acvatice față de
concentrația din apă.Trecerea lor din apă în organisme are loc direct, prin piele şi branhii.

4
Bioacumularea

Se produce prin creșterea concentrației poluanților în organismele vii, față de biotopul în

care se găsesc.Trecerea lor din apă în organisme are loc direct, prin piele și prin branhii.
Termenul poate fi extins și pentru organismele terestre dacă se referă la trecerea compusilor
chimici direct din aer sau din sol, prin pătrundere transfoliara sau transradiculara în cazul
organismelor vegetale și prin inhalare în cazul organismelor animale.

Altfel zis, bioacumularea reprezintă gradul în care un organism preia şi reţine, pe toate
căile disponibile, un anumit contaminant. Bioacumularea ia în calcul faptul că organismele pot
acumula contaminanţii de-a lungul mai multor căi de expunere şi că acumularea totală va
depinde de rata de intrare vizavi de rata cu care organismul este capabil să elimine sau să
descompună chimicalele de-a lungul proceselor metabolice. Bioacumularea reprezintă termenul
general folosit pentru procesul de acumulare al substanţelor într-un organism. Procesul de
acumulare implică sechestrarea biologică a substanţei care a pătruns în organism pe cale
digestivă, respiratorie, cutanată sau în alt mod.

Nivelul la care se bioacumulează substanţa depinde de:

- rata de preluare;
-modul de preluare;
-cât de repede este eliminată din organism;
-transformările pe care le suferă aceasta în procesele metabolice;
-conţinutul adipos al organismului;
-caracterul hidrofob al substanţei;
-factorii de mediu;
-alţi factori biologici şi fizici.

Bioamplificarea

Descrie procesul ce are loc atunci când principala sursă de bioacumulare este hrană. Ea
este de obicei importantă pentru acei compuși care ating concentrații mari în hrană și foarte
scăzute în compartimentele abiotice cu care organismul se află în contact, cum ar fi apa pentru
organismele acvatice, aerul pentru organismele terestre și solul și sedimentele pentru
organismele bentice și din sol.Bioamplificarea este prin urmare un fenomen de transfer și
amplificare biologică a poluării în interiorul biocenozelor contaminate.

. În timp ce bioacumularea se referă la concentraţia unui poluant în ţesuturile primului

organism din lanţul trofic faţă de concentraţia acestuia în mediu, bioamplificarea se referă la
creşterea concentraţiei poluantului odată cu trecerea de la o verigă la alta a lanţului alimentar.
Bioamplificarea se referă la tendinţa unor substanţe chimice de a se concentra în mod succesiv
de-a lungul nivelelor trofice ale lanţului alimentar sau ale reţelei alimentare.

5
 Un alt criteriu de diferențiere a acestor termeni se bazează pe valoarea factorului de
bioconcentrare. Acest factor se definește prin raportul dintre concentrația compusului chimic
în organismul contaminat (compartimentul i) și concentrația compusului în compartimentul
din care este preluat (j). O valoare subunitară a acestui factor (0< Cy<l) indică un proces de
bioacumulare a compusului, în timp ce o valoare supraunitară (Cy>l) desemnează un proces
de bioconcentrare a să (Vadineanu, 1990).S-au dezvoltat diferite modele care să descrie
bioacumularea, bioconcentrarea și bioamplificarea, fiecare dintre aceste procese depinzând de
tipul organismului și al speciei chimice implicate.

Din punct de vedere al diferențelor existente în preluarea, eliminarea și bioconcentrarea lor,

compușii chimici au fost împărțiți în următoarele clase, cu proprietăți fizico-chimice distincte:
compuși organici, metale și compuși organometalici. La rândul, lor metalele pot fi împărțite în
două subcategorii: compuși esențiali și neesențiali. în categoria microelementelor esențiale sunt
incluse: cuprul, fierul, cromul, manganul, cobaltul, nichelul, seleniul, molibdenul și zincul.
Aceste metale dețîn un rol important în metabolismul organismelor vegetale și animale dar,
atunci când concentrațiile lor depășesc valorile normale, apar dezechilibre ce afectează sănătatea,
creșterea și reproducerea organismelor respective, putându-se solda chiar cu moartea acestora.

II.1Procese de distribuție și depozitare

După preluare, compușii chimici sunt transportați în diferite compartimente ale corpului
de către sânge, limfa sau hemolimfă. Transportul în interiorul organismului se realizează prin
mecanisme de difuzie pasivă prin membrane sau, în cazul compusilor foarte lipofili, prin
legare de anumite molecule transportor ca, de exemplu, de lipoproteine. După ce suferă o
degradare parțială, fragmentele de lipoproteine sunt preluate de unele celule, că hepatocitele,
prin endocitoza. Aceste fragmente sunt asociate cu compușii lipofili (hidrofobi), ce pătrund în
acest mod în interiorul celulelor. Mulți compuși sunt astfel distribuiți în diferite
compartimente ale organismului după preluare.

Prin urmare, pentru un compus chimic ce a pătruns în organism există următoarele tipuri de
centri spre care acesta se poate îndrepta:

 Centrii de acțiune (toxică) - în aceste regiuni compușii toxici interacționează cu o

macromolecula endogenă (proteină sau ADN) sau o anumită structură ( de exemplu
membrană celulară), interacție urmată de apariția efectelor toxice în întregul organism
(compusul chimic acționează la nivelul organismului)
 Centrii de metabolizare - metabolizarea xenobioticelor este realizată în acești centri cu
ajutorul enzimelor. De obicei, în urma metabolizării se produce detoxifierea
organismului dar, în unele cazuri, are loc și creșterea efectului toxic al compusului inițial.
 Centrii de stocare - sunt zonele în care compușii chimici preluați de organisme aflate într-
o stare inertă din punct de vedere toxicologic.
 Centrii de excreție - pot fi excretați compușii chimici originari sau produșii lor de
metabolizare (metaboliti, compuși de conjugare).

6
II.2 Procese de eliminare

Procesele de eliminare au ca rezultat reducerea concentrației compusilor chimici într -

un organism. Eliminarea se poate produce prin mecanisme pasive sau active, ca și în cazul
proceselor de preluare a xenobioticelor din mediu. Multe organisme acvatice pot excreta
compușii lipofili prin difuzie pasivă, în apă sau în fecale. Peștii pot realiza acest lucru prin
branhii, iar amfibienii prin piele. Păsările acvatice nu au membrane permeabile în contact direct
cu apa; pielea și penele par să nu fie permeabile pentru poluanți. Și pentru mamiferele acvatice
(foci, balene, delfini) pielea pare să fie impermeabilă pentru astfel de compuși.

Transferul compusilor chimici datorită actului de reproducere, prin ouă sau lapte
conduce,de asemenea, la scăderea concentrației acestora în organisme. Deși nu presupune un
mecanism de eliminare, creșterea este o altă cale de diluare a compusilor chimici într-un
organism, aceeași cantitate de compus presupunând o concentrație mai mică când se află într-un
organism mai mare.

Concentrația compusului inițial preluat de către un organism este, de asemenea, redusă

în urmă proceselor de biotransformare la care acesta este supus. În urma metabolizării
compușii trec de obicei în produși mai hidrofili, ce sunt eliminați prin urină. Unele
organisme marine sunt capabile să-și regleze procesul de eliminare și, prin această, să reducă
concentrația unor metale.

III.Studiu de caz - Bioacumularea metalelor grele

Metalele grele sunt elemente chimice ce aparțin în mod natural sistemelor ecologice, însă
au devenit poluanți o dată cu exploatarea (Postolache, 2000). Acest fenomen a condus la intrări
din sursele antropice ce depășesc cu mult contribuțiile din sursele naturale (Adriano, 2001).
Fiecare metal poate fi caracterizat de un factor de îmbogățire antropogenă, ce reprezintă
procentul asociat surselor antropice din totalul emisiilor anuale ale unui metal. Acest factor este
97% pentru Pb, 89% pentru Cd, 72% pentru Zn, 66% pentru Hg, și 12% pentru Mg (Postolache,
2000). Alături de potențialul de toxicitate al metalelor, factorul de îmbogățire antropogenă indică
prioritatea ce trebuie acordată în alegerea metalelor ce necesită a fi luate în lucru (Iordache,
2009).

7
Tabelul 1 Clasificarea poluanților (adaptat după Ramade 1989, citat de Postolache, 2000)

Natura poluanților Compartiment/ Ecosistem afectat

atmosferic continental limnic marin
Poluanți fizici
radiații ionizante + + + +
poluare termică + + + +
Poluanți chimici
hidrocarburi + + + +
materiale plastice /// + + +
pesticide + + + +
detergenți /// + + +
diferiți compuși de sinteză + + + +
derivați ai sulfului + + + ///
azotați + + + +
fosfați /// + + +
METALE GRELE + + + +
floruri + + /// ///
particule minerale + + /// ///
Poluanți biologici
materie organică moartă /// /// + +

Astfel, sursele de proveniență a metalelor în mediu, pot fi atât de origine naturală cât și
antropogenă. Principalele surse naturale sunt reprezentate de roci și soluri, iar principalele surse
antropice derivă din activitățile socio-economice, ilustrate în Tabelul 2.

Asupa definirii termenului de “metal greu” accepțiile sunt foarte diverse și considerate a
nu fi satisfăcătoare din punct de vedere chimic. Prima definire a termenului în literatură este
realizată de Bjerrum care consideră “metalele grele” acele metale care au densitatea în formă
elementară mai mare decât 7g/cm3.

8
 Tabelul 2 Surse din sistemul socio-economic care generează metale grele (preluat după Agarwal, 2009)

Sursă As Cd Cr Cu Pb Hg Ni Zn
minerit și procesarea minereurilor + + - + - + - +
metalurgie + + + + + + + +
industria chimică + + + + + + - +
industria aliajelor - - - - + - - -
industria vopselelor - + + - + - - +
industria sticlei + - - - + + - -
industria celulozei și hârtiei - - + + + + + -
tăbăcirea pieilor + - + - - + - +
vopsirea textilelor + + - + + + + +
industria îngrășămintelor chimice + + + + + + + +
industria clor-alcaliilor + + + - + + - +
rafinarea petrolului + + + + + + - +
arderea cărbunilor + + + + + + + -
Metalele grele sunt deopotrivă atât de interes industrial cât și de interes biologic și
ecologic. Multe metale sunt de inters datorită proprietăților toxice sau datorită faptului că sunt
esențiale pentru supraviețuirea și sănătatea organismelor animale și vegetale (Sarkar, 2002), deși,
cel mai frecvent accentul cade pe aspectul poluării și al toxicității (Alloway, 1990). Cele
implicate în funcționalitatea organismelor vii se află fie în cantitate mare: Ca, K, Mg, Na, sau în
urme (sub 1mg/kg-1 țesut): Fe, Cu, Mn, Zn, Co, Mb, Se, Cr, Ni, V, Si, As (Postolache, 2000).

Poluarea cu metale grele a sistemelor ecologice reprezintă o problemă de mare

importanță datorită pătrunderii și metalelor grele în structura lanțurilor trofice și a influenței
asupra funcționării biocenzei. Prezența concentrațiilor ridicate a metalelor toxice în sistemele
ecologice, în special în cele agricole, poate cauza implicații serioase asupra sănătății umane. O
altă direcție de interes este situația economică, afectată prin scăderea productivității biologice și
prin modificarea relațiilor comerciale, pe plan intern și extern (Iordache, V., 2009).

III.1 Căi de intrare a metalelor în ecosisteme

Sursele antropice de proveniență a metalelor grele sunt bine defintite spațial, dar dispersia
metalelor în sistemele terestre adiacente surselor sunt rar uniforme. O serie de factori ca direcția
vântului, înălțimea coșurilor surselor de emisie, particularitățile fizico- chimice ale compușilor,
capacitatea de retenție a vegetației sunt semnificative pentru distribuția metalelor în
compartimentele abiotice din cadrul sistemelor terestre. Solul și litiera sunt unele dintre
rezervoarele finale unde metalele grele tind să fie reținute în orizonturile superioare. Distribuția
metalelor în compartimentele abiotice și biotice, reprezentată în figura 1, depinde de calea de
intrare în ecosistem și de forma în care intră (Iordache, V., 2009).

9
 Fig1. Dispersia metalelor în mediu (preluată după Agarwal, 2009)

Prin reprezentarea schematică de mai sus se observă complexitatea modului prin care
metalele grele sunt dispersate în toți factorii mediului natural.Astfel, odată ajunși în atmosferă,
aceștia se concentrează în mediul acvatic și cel terestru, ducând la contaminarea plantelor și
animalelor ce întră în contact cu aceste metale poluante.

Distribuția metalelor în compartimentele ecosistemului

Analiza comportamentului unui compus chimic într-un ecosistem reprezintă o problemă
complexă deoarece distribuția acestuia se realizează atât în compartimentele abiotice cât și în
cele biotice. Procesele de transport a compușilor chimici se pot desfășura în cadrul aceluiași
compartiment (apă, aer, sol) sau între compartimente prin mecanisme de advecție și/sau
dispersie. O dată intrate în complexul de ecosisteme pe o perioadă de timp suficient de lungă
metalele pot fi distribuite pe calea transferului în alte compartimente abiotice și/sau biotice ale
ecosistemelor, sau în alte ecosisteme din complex prin intermediul populațiilor cu mobilitate
pasivă sau activă.

Transportul și destinația metalelor la scări spațiale mari (regionale și continentale) este în

relație de cauzalitate cu proprietățile fizicochimice ale metalului, ale mediului traversat, și a
suprafeței de depozitare (Iordache, V., 2009).

La nivelul solului metalele sunt distribuite, potrivit stării chimice în care se află, prin
intermediul fluxurilor de suprafață, a fluxurilor hidrologice de infiltrație către apa subterană și a

10
fluxurilor către organismele care preiau pe cale trofică substanțe din sol, aspecte reprezentate în
Figura 2.

Fig2. Transportul metalelor grele de la sursa de poluare către aer, suprafața solului, sol și strat
acvifer (Iordache, V., 2009)

În funcție de calea de transfer predominantă diferite procese de biodisponibilitate devin

specifice și sunt luate în considerare pentru procesul de bioacumulare și ulterior în procesul de
asistare a deciziilor.

III.2 Procesul de bioacumulare în ecosistemele terestre

Este o caracteristică comună tuturor formelor de viață că anumite elemente chimice
existente în mediu sunt acumulate iar altele sunt respinse (Clemens, 2002). Bioacumuluarea
reprezintă rezultatul legăturilor chimice și fizice locale care trec de nivelul de dispersie al
poluantului (Iordache, 2009). Ratele de acumulare sunt guvernate primordial de necesitățile
fiziologice, deși pentru anumite elemente (ex. Cu, Zn) apar dileme în necesitatea procesului de
preluare. Controlul acumulării de către organisme a metalelor este imperfect iar lipsa
specificității în procesul de preluare determină acumularea unor elemente chimice care nu sunt
necesare organismelor (Clemens, 2002).

Transferul metalelor din sol către plante este influențat de o varietate de parametri ai solului
(Puschenreiter, 2000). Principalii parametrii ai solului ce guvernează procesele de absorbție și
desorbție, descriși de Kabata-Pendias (2001) sunt:

 valorile pH-ului și Eh-ului  fracția fină granulometrică (<0.02 mm) materia organică
oxizi și hidroxizi, în special de Fe, Mn, Al  microorganisme

11
 Concentrația metalelor în sol și biodisponibiliatea acestora vor depinde și de alte
proprietăți fizico-chimice ale solului ca natura chimică a siturilor de schimb al metalelor în
matricile organice și anorganice, sau afinitatea pentru liganzii anionici din apa aflată în porii
solului,regimul hidrologic, condițiile climatice, conținutul în nutrienți și concentrația altor
metale.

Creșterea plantelor, în condiții naturale, determină creșterea pH-ului în rizosferă. Unele

studii indică faptul că modificările valorilor pH-ului și dizolvarea carbonaților pot mobiliza Pb,
Cu, Mn în rizosferă și determina acumularea ulterioară în frunze. Acidifierea solului în zona
rădăcinilor conduce la creșterea mobilității pentru Zn și Cu. Aceleiași cauze a scăderii pH-ului i
se atribuie și creșterea mobilității Cd. Studii comparative între mecanismele de preluare a
metalelor de către hiperacumulatori și nonhiperacumulatori relaționate cu modificările pH-ului
din sol și a potențialului redox indică că pentru nonhiperacumulatori formele azotului preluate
sunt reponsabile pentru modificările pH-ului (acidifiere), în timp ce pentru hiperacumulatori alte
procese, ca eliberarea agenților chelatori (Mitsios și colab., 2006).

La nivelul rizosferei, interfața dintre rădăcină și sol, rădăcinile elimină produși de

excreție ca acizii oxalic, acetic, fumaric, citric, tartric, acizii uronici și polizaharide care conduc
la formarea diferitelor complexe cu ionii metalici Eliberarea acestor substanțe modifică
capacitatea de fixare și mobilitatea metalelor în sol.

Rizosfera are un rol important în biodisponibilitatea elementelor chimice. O serie de

mecanisme, proprii plantelor, ca eliminarea H+, HCO3-, respirația și eliberarea CO2,
transpirația, abdorbția și adsorbția, dizolvarea și precipitarea, reacțiile redox, chelarea pot
determina modificarea condițiilor chimice din rizosferă. Mecanismele implicate în modificarea
condițiilor chimice ale rizosferei cât și în preluarea elementelor chimice diferă în funcție de
specie și condițiile solului (Wang, 2009).

III.3 Preluarea și acumularea metalelor în plante

Metalele existente în sistemele ecologice sunt disponibile procesului de preluare într-o
anumită proporție din cantitatea de metal din sol, sediment, apă, atmosferă (Postolache, C).
Fracția de metal disponibilă reprezintă cantitatea de metal existentă la un moment dat într-un
sistem și care are potențialul de a intra în contact sau de a fi ingerată de organisme. Plantele
preiau cu ușurință din sol metalele care sunt dizolvate în soluția solului, atât în formă ionică, de
chelați sau complexată. Caracteristicile principale ale procesului de absorbție, conform Kabata-
Pendias (2001), pot fi sintetizate astfel:

 se realizează la concentrații foarte mici în soluție

 depinde, în general, de concentrațiile din soluție, în special pe distanțe mici
 rata de adsorbție depinde în mod decisiv de prezența H+ și a altor ioni
 intensitatea adsorbție variază în funcție de specie și de stadiul de dezvoltare

12
  procesul este influențat de anumiți parametrii ai solului ca temperatura, aerația și
potențialul redox
 poate fi selectiv pentru un anumit ion
 acumularea anumitor ioni poate avea loc și împotriva gradientului de concentrație
 micorizele au un rol important în procesul de ciclare între mediul extern și rădăcini

Absorbția prin intermediul rădăcinilor este principala cale de transfer a metalelor către
plantă. Capacitatea plantelor de a prelua metale din mediul de creștere este evaluată prin raportul
între concentrația elementului în plantă și concentrația elementului în sol denumit coeficientul de
absorbție biologic (BAC), index de bioacumulare (IBA) sau factor de transfer (TF).

Căile principale de preluare ale metalelor de către plante sunt preluarea radiculară și preluarea foliară.

Preluarea radiculară

Absorbția la nivelul rădăcinii este de două tipuri :

 pasivă- prin difuzia ionilor din soluția solului în endodermul rădăcinii. . Pe calea
preluării pasive sunt absorbite în mod special metalele Pb, Ni iar pe calea preluării
active Cu, Mo, Zn. În cazul în care structura sau proprietățile rădăcinilor sunt
profund alterate preluarea se realizează pasiv
 activă- se realizează cu consum de energie, împotriva gradientului de concentrație

Principalii factori care influențează procesul de absorbție sunt reprezentați de activitatea

ionilor în soluție și de către prezența unor constituenți ai solului, ca microorganismele, care prin
asociere cu rădăcinile produc compuși organici ce facilitează eliberarea elementelor chimice în
sol.

Pe calea preluării pasive sunt absorbite în mod special metalele Pb, Ni iar pe calea
preluării active Cu, Mo, Zn. În cazul în care structura sau proprietățile rădăcinilor sunt profund
alterate preluarea se realizează pasiv. Mecanismele de preluare a elementelor chimice
prepusupun desfășurarea unor procese (Kabata-Pendias, 2001):

 schimbul cationic realizat de rădăcină

 transportul în interiorul celulelor
 efectele rizosferei

Preluarea foliară

Preluarea pe cale foliară prezintă două faze, prima dintre ele fiind reprezentată de
penetrarea cuticulară nonmetabolică, iar a doua de către mecanisme metabolice. Penetrarea
cuticulară este considerată a fi calea majoră de intrare a elementelor chimice, în timp ce
mecanismele metabolice sunt responsabile pentru transportul ionilor de-a lungul membranei
plasmatice și în protoplasma celulei. Morfologia și suprafața foliară sunt caracteristici

13
importante în preluarea metalelor din atmosferă. Unele plante, ca licheni, mușchi, ciuperci,
cereale sunt considerate indicatori pentru poluarea atmosferică deoarece au o capacitate mare de
absorbție.

Fig 3.Mecanisme moleculare implicate în procesul de bioacumulare a metalelor în plante (preluată după
Clemens, 2002).

14
III.4 Procese de acumulare
Unele metale grele sunt esențiale în diferite procese biochimice (Co, Cu, Fe, Mn,
Mo, Ni, V şi Zn sunt necesare în cantităţi mici pentru organism, dar devin toxice pentru acesta în
cantităţi mari). Alte metale grele, cum ar fi Pb, Cd, Hg și Ca (un metaloid, dar în general
menționat ca un metal greu), nu au niciun efect benefic asupra organismelor și sunt astfel
considerate drept „amenințări principale”, deoarece acestea sunt foarte dăunătoare atât pentru
plante, cât și pentru animale.

Se desfăşoară diferit în funcţie de speciile vegetale. Astfel, în plantele de Juncus efusus şi

Agrostis tenuis, datorită toleranţei lor deosebite pentru metalele grele acumulările sunt evidente
şi foarte frecvente. În plantele de Trifolium pratense şi Lolium perenne, acestea aproape lipsesc
(Cîmpeanu C, Vîrsta A,2008).

Fig 4. Acumulări minerale opace în pereții celulari și în celulele țesuturilor medulare ale unei rădăcini
de Argostis tenuis, după Cîmpeanu C, Vîrsta A,2008

15
 Acumulări opace au fost puse în evidenţă şi în celulele unor bacterii ce aparţin genului
Beijerinckia, în filamentele unor bacterii feroase oxidante, în hifele unor ciuperci, precum şi pe
suprafaţa frustulelor unor alge diatomee şi în exoscheletul chitinos al unor artropode.

Fig 5. Bacterii Beijerinckia sp. cu acumulări de siliciu pe corpusculii lipidici din interiorul celulelor (1 );
rest vegetal cu acumulări metalice (2) (imagine în lumină transmisă -stânga şi lumină reflectată –
dreapta, după Cîmpeanu C, Vîrsta A,2008

Fig 6. Acumulări minerale metalice în filamentele bacteriilor feruginoase oxidante (imagine în lumină
transmisă -stânga şi lumină reflectată - dreapta) după Cîmpeanu C, Vîrsta A,2008

Plantele şi microorganismele care sunt capabile să populeze solurile poluate cu metale

grele şi să acumeleze cantităţi mari de metale, fără a fi afectate sunt folosite în tehnologiile de
decontaminare a solurilor poluate (fitoremedierea şi bioremedierea).

16
 Fitoremedierea presupune folosirea acelor tehnologii bazate pe capacitatea plantelor de a
absorbii cantităţi mari de poluanţi fără ca metabolismul lor să fie afectat.

Fitoextracția
Prin fitoextracţie se înţelege îndepărtarea contaminanţilor din sol prin absorbţie radiculară
şi translocarea metalelor în organele plantei. Dezavantajele acestei metode sunt reprezentate de
faptul ca plantele hiperacumulatoare au o creştere relativ lentă, iar biomasa pe care o dezvoltă
este relativ puţină. Fitoextracţia se poate folosi pentru îndepartarea mai multor tipuri de metale,
cum ar fi: Ag, Cd, Co, Cr, Cu, Hg, Mn, Mo, Ni, Pb, Zn şi metaloizi: As, Se, gradul de
îndepartare a fiecarui metal fiind însă variat

Plantele acumulatoare aşa cum sunt porumbul, lucerna si sorgul pot fi folosite cu succes
pentru îndepărtarea metalelor grele, deoarece ele au o creştere rapidă şi realizează o biomasă mai
mare decat plantele hiperacumulatoare (Cîmpeanu C, Vîrsta A,2008).

III.5 Mecanisme de apărare

Capacitatea plantelor de a supravieţui în condiţiile unui mediu poluat cu metale grele este
determinată de modul în care metabolismul plantelor răspunde la expunerea la diferite
concentraţii ale metalelor grele. În acest caz, structura genetică a plantei va determina
comportamentul ulterior al acesteia şi de asemenea, va determina care vor fi reacţiile de răspuns
pentru supravieţuirea şi reproducerea sa. Aspectele legate de toleranţa sau de rezistenţa la metale
ţin de evoluţie şi sunt din ce în ce mai mult în centrul atenţiei cercetătorilor. În acest sens, se
consideră că selecţia naturală de lungă durată a genotipurilor capabile să activeze unul sau mai
multe mecanisme de toleranţă, va conduce la formarea de ecotipuri tolerante sau chiar de specii
metalifere (Meharg, 1993).

Deoarece plantele nu sunt capabile să evite complet absorbţia metalelor grele, diferitele
specii au dezvoltat un spectru larg de mecanisme de rezistenţă.

Deşi speciile erbacee sunt cele mai comune metalofite, şi printre arbori, anumite specii cu
creştere rapidă ca Betula sp., Salix sp., Acer pseudoplatanusus au demonstrat că sunt apte să
colonizeze soluri metalifere.

17
 Fig 7.Betula sp Fig 8. Salix sp

Capacitatea de eliminare a metalelor nu este însă o caracteristică generală a organismelor

vegetale. Există o mulţime de organisme care în loc să elimine metalele, le acumulează în
concentraţii mari, mai ales în rădăcini şi în frunze. Astfel de plante sunt acumulatoare şi
hiperacumulatoare de metale grele.

III.6 Acumularea metalelor din plante în consumatori

Potențialul de acumulare a substanțelor chimice care pot determina efecte negative și
transferul acestora de-a lungul lanțului trofic reprezintă una dintre provocările și preocupările
actuale din domeniul ecotoxicologiei.

Studiile științifice, care au fost relaționate cu sistemele terestre, s-au concentrat

preponderent asupra problemei transferului către nivelurile terminale ale lanțului trofic, în
special a transferului către mamifere și păsări a căror resursă de hrană se află în sistemele
acvatice (Alonso, 2009). Date recente confirmă și rolul altor organisme, terestre, care contribuie
la transferul substanțelor chimice către nivelurile trofice superioare astfel încât pentru unele
organisme mobile atât sursele terestre cât și cele acvatice își aduc aportul în procesul de
bioacumulare (Alonso, 2009).

Transferul metalelor grele în succesiunea nivelurilor trofice prezintă importanță

recunoscută de o serie de cercetători, datorită necesității de a intregra principiile transferului și
bioacumulării metalelor în rețeaua trofică cu stabilirea toxicității și a efectelor.Pornind de la
acumularea metalelor în sol, riscul de contaminare apare la organismele vegetale și animale care
preiau metale pe cale directă sau indirectă, și ulterior la organismele care intră în contact cu
acestea, prin intermediul relațiilor trofice, pe calea transferului prin lanțul trofic. Acumularea de

18
metale grele s-a identificat la mai multe grupe de organisme, dintre care importante în transferul
între plante și carnivore sunt nevertebratele. Concentrația de Pb tinde să crească pe măsură ce
concentrația de Pb din hrană crește, deși există puține dovezi care să susțină concentrarea Pb în
lungul lanțului trofic. În schimb Cd și Hg prezintă o mobilitate mai mare și se concentrează în
succesiunea verigilor trofice.

Acumularea de metale grele s-a identificat la mai multe grupe de organisme, dintre care
importante în transferul între plante și carnivore sunt nevertebratele. La vertebrate și nevertebrate
pot fi găsite unele reguli generale în cazul unora dintre metale. Concentrația de Pb tinde să
crească pe măsură ce concentrația de Pb din hrană crește, deși există puține dovezi care să
susțină concentrarea Pb în lungul lanțului trofic. În schimb Cd și Hg prezintă o mobilitate mai
mare și se concentrează în succesiunea verigilor trofice. Metalele care nu au tendința de a se
asocia cu țesuturile calcifiate devin disponibile consumatorilor. Procesul de biococentrare nu este
specific tuturor ecosistemelor, cauzele fiind reprezentate prin diferențele ce apar între
comportamentul chimic al metalelor, metodologia experimentală, tipurile de specii, lanțul trofic.
S-a dovedit însă că bioacumularea și transferul metalelor în lanțul trofic reprezintă o problemă de
interes (Iordache, 2009).

Metalele grele în exces au chiar proprietăți mutagene și cancerigene, provocând procese

ireversibile în organism, iar unele dintre ele se pot transmite de la mamă la făt.

19
Concluzii
Prin bioacumularea metalelor grele de către plante sau animale și omul este expus direct
la această contaminare, prin consumul alimentelor de origine vegetală și animală contaminate.

Poluarea cu metale grele a sistemelor ecologice reprezintă o problemă de mare

importanță datorită pătrunderii și metalelor grele în structura lanțurilor trofice și a influenței
asupra funcționării biocenzei.

Plantele, prin funcțiile și procesele pe care le desfășoară, respectiv prin capacitatea de

răspuns cu privire la poluarea cu metale grele, pot oferi numeroase informații asupra gradului de
poluare a mediului în care acestea se dezvoltă.

Totodată, plantele hiperacumulatoare au un rol de diminuare a conținutului de poluanți

metalici din sol sau atmosferă, astfel contribuind la decontaminarea mediului pe cale naturală

Poluarea reprezintă una dintre căile cele mai importante de deteriorare a capitalului
natural. Dintre categoriile de poluanți, cei stabili chimic și cu toxicitate mare ridică cele mai mari
probleme manageriale. Metalele grele fac parte din această categorie.

Odată cu descoperirea proprietăților unor plante de a dinimua concentrația de metale din

sol prin imunitatea la acestea, omul ar trebui să valorifice aceste specii și să le cultive în zonele
unde este necesară scăderea gradului de poluare cu metale grele.

20
Bibliografie
1 .Agarwal, S.K., 2009, Heavy metal Pollution, APH Publishing Corporation,

2 .Alloway, B.J, 1990, Heavy metal in Soils, Blackwell London, UK

3. Alonso, E. , González-Núñz, M., Carbonell, G. , Fernández, C., Tarazona, J. V. ,2009,

Bioaccumulation assessment via an adapted multi-species soil system

4.Angela Curtean-Bănăduc, 2016, Impactul poluanților organici persistenți asupra ecosistemelor

terestre continentale și sănătății umane,

5. Botnariuc N., Vădineanu, A., 1982, Ecologie, Ed. Didactică și Pedagogică, București

6. Ciolpan, O., 2005, Monitoringul integrat al sistemelor ecologice, Ed. Ars Docendi, București

7. Cîmpeanu C, Vîrsta A, METALE GRELE ÎN MEDIUL ÎNCONJURĂTOR, Editura Valahia

University Press,2008.

8. Clemens, S., Palmgren, M.G., Krämer, U., 2002, A long way ahead: understanding and
engineering plant metal accumulation, Plant Science

9. Emilia Cojoc, 2011,Modelarea bioacumulării metalelor grele în plante de cultură din zona
Copșa Mică,

10. Iordache, V., 2009, Ecotoxicologia metalelor grele în lunca Dunării,Ed. Ars Docendi

11. Kabata- Pendias, A., Pendias, H., 2001, Trace Elements in Soil and Plants (3rd Ed.), CRC
Press

12. Meharg, A.A., 1993. The role of plasmalemma in metal tolerance in angiospermes. Physiol.
Plant

13. Mitsios, I. K., Danalatos, N. G., 2006, Bioavailability of Trace Elements in Relation to Root
Modification in the Rhizosphere in Prasad, M.N., Sajwan, K.S., Naidu, R. (Eds.), Trace Element
in the Environment, Biogeochemistry, Biotechnology and Bioremedation

14. Puschenreiter, M., Horak, O., 2000, Influence of different soil parameters on the transfer
factor soil to plant of Cd, Cu, Zn for weath.

15. Postolache, C., Postolache, C., 2000, Introducere în ecotoxicologie, Ed. Ars Docendi

16. Sarkar, B., 2002, Heavy metals in the Environment, Marcel Dekker Inc

17. Sîrbu, I., 2009, Bazele modelării proceselor și sistemelor ecologice, Ed. Universității “Lucian
Blaga” din Sibiu

21
18. Wang, J., Zhang, C.B, Jin,Z.X., 2008, The distribution and phytoavailability of heavy metal
fractions in rhizosphere

Webografie

www.arkive.org/

www.mmediu.ro/vechi/departament_mediu/ starea_mediului

www.anpm.ro

www. stiintasitehnica.com

22