Sunteți pe pagina 1din 35

www.referat.

ro

Lucrare de licenta

Infractiunile in circulatia rutiera

www.referat.ro

Cuprins

Capitolul I. Circulatia rutiera si necesitatea apararii juridico-penalea sigurantei


acesteia.........................................3
Siguranţa circulaţiei rutiere......................................3
Consecinţele primejduirii securităţii circulaţiei rutiere.............3
1
Mijloace de apărare a siguranţei circulaţiei rutiere..................3

Capitolul II. Infractiunile contra sigurantei circulatiei rutiere - categorie specifica de


infractiuni............................5
Concept şi caracterizare.................................5
Raporturi cu alte categorii de infracţiuni.........................5
Infracţiunile contra siguranţei circulaţiei rutiere potrivit legislaţiei în
vigoare................................6

Capitolul III. Infractiunile contra sigurantei circulatiei rutiere in


special.....................................................9
Secţiunea I – Infracţiuni constând în nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la evidenţa
autovehiculelor care circulă pe drumurile publice.............................................9
Secţiunea a II-a – Infracţiuni constând în nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la
pregătirea şi starea psihofizică a persoanelor care conduc autovehicule pe drumurile
publice.........................14
Secţiunea a III-a - Infracţiuni prin care se împiedică stabilirea comiterii unor infracţiuni contra
siguranţei circulaţiei rutiere....................................20
Secţiunea a IV-a – Neîndeplinirea atribuţiilor de verificare tehnică a
autovehiculelor............................................24
Secţiunea a V-a – Aspecte comune ale infracţiunilor contra siguranţei
rutiere............................................27

Capitolul IV. Aspecte criminologice ale infractiunilor contra sigurantei


rutiere.................................................32
Secţiunea I – Cauzele infracţiunilor contra siguranţei rutiere...................................32
Secţiunea a II-a – Starea şi dinamică infracţiunilor contra siguranţei
rutiere..........................................35
Secţiunea a III-a – Modalităţi de prevenire.......................35

Capitolul V. Concluzii si propuneri de lege ferenda...................37

Bibliografie.............................................39

CAPITOLUL I – CIRCULAŢIA RUTIERĂ ŞI NECESITATEA APĂRĂRII JURIDICO-


PENALE A SIGURANŢEI ACESTEIA

a) Siguranţa circulaţiei rutiere


Dezvoltarea societăţii moderne a determinat creşterea fără precedent a importanţei
transportului rutier în viaţa economică şi socială. Creşterea importanţei transportului rutier a
impus, ca o cerinţă obiectivă, dezvoltarea unor ramuri de producţie, precum construcţia de
mijloace de transport rutier de diferite tipuri, construcţia de şosele, poduri, care, la rândul lor
au impulsionat apariţia altor ramuri de producţie şi a unor activităţi de interes social deosebit.
Siguranţa circulaţiei rutiere este o condiţie sine qua non a realizării funcţiei economico-
sociale a transportului rutier. Realizarea corespunzătoare a importantelor sarcini de ordin
economic şi social care revin transportului rutier implică, ca o condiţie hotărâtoare, existenţa
2
unui regim de maximă siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice. Numai în asemenea
condiţii transportul rutier poate fi eficient din punct de vedere economic şi social, poate să-şi
aducă o contribuţie sporită la progresul unei ţări.
Necesitatea asigurării securităţii circulaţiei rutiere decurge nu numai din însemnătatea funcţiei
pe care o realizează transportul rutier, dar şi din natura specifică a mijloacelor tehnice pe care
le implică această activitate.
Autovehiculele care circulă pe drumurile publice dispun de o forţă de distrugere remarcabilă,
care, amplificată de viteza pe care o au, poate produce mari şi importante prejudicii (pierderi
de vieţi omeneşti, distrugeri de bunuri, etc).
În egală măsură, un anumit regim de siguranţă a circulaţiei este impus şi de necesitatea
folosirii eficiente şi în bune condiţii a şoselelor precum şi a celorlalte amenajări care se află pe
drumurile publice.

b) Consecinţele primejduirii securităţii circulaţiei rutiere


Numărul crescând al vehiculelor, ca şi intensificarea ritmului circulaţiei pe drumurile publice
pot să genereze şi unele urmări nedorite, şi anume creşterea numărului de accidente de
circulaţie, uneori cu grave consecinţe, atât asupra persoanelor cât şi asupra bunurilor
materiale.
Acest fenomen a luat proporţii îngrijorătoare în toate ţările lumii şi manifestă în continuare o
vădită tendinţă de amplificare.
An de an apar noi tipuri de maşini cu performanţe din ce în ce mai bune şi cu viteze ce tind
către 300-400 km/h. sporirea continuă a vitezei de circulaţie conduce la apariţia tot mai
frecventă a accidentului de circulaţie. În prezent, accidentul de circulaţie este principala cauză
a decesului pentru grupa tânără a populaţiei. În asemenea condiţii autovehiculul devine un
adevărat pericol social.

c) Mijloace de apărare a siguranţei circulaţiei rutiere


Rezultatele obţinute se datorează în bună măsură şi eforturilor depuse în ultimii ani în vederea
perfecţionării continue a mijloacelor tehnico-materiale, organizatorice, politico-educative şi
juridice de apărare a securităţii circulaţiei rutiere.
În cadrul mijloacelor tehnico-materiale s-a acţionat în vederea construirii de noi drumuri,
perfect utilate şi rezistente la un trafic intens de circulaţie. De asemenea, s-a procedat la
refacerea şi transformarea vechilor drumuri, în măsura în care acestea nu mai corespundeau
noilor cerinţe ale circulaţiei rutiere. S-au perfecţionat neîncetat mijloacele de semnalizare
rutieră, spre a înlesni circulaţia fără primejdie a autovehiculelor. O mare importanţă a căpătat
construcţia de autovehicule, dotate cu mijloace adecvate circulaţiei în orice condiţii şi cu
maximum de siguranţă.
În legătură cu mijloacele juridice, trebuie subliniat faptul că circulaţia pe drumurile publice nu
ar putea fi desprinsă ca orice activitate socială complexă, de existenţa unei reglementări
juridice, a unor urme care să disciplineze conduita celor care participă la realizarea acestei
activităţi.
Necesitatea elaborării unei legislaţii rutiere corespunzătoare exigenţelor actuale a fost impusă
de necesitatea şi complexitatea traficului rutier, în continua creştere, de imperativul unei
desfăşurări normale şi eficiente a circulaţiei pe drumurile publice, de necesitatea de a se
preveni producerea accidentelor de circulaţie. Existenţa formală a unor reguli de circulaţie
rutieră, ca şi cunoaşterea teoretică a acestora nu sunt îndestulătoare; mai este necesar ca ele să
fie riguros respectate, ca participanţii la traficul rutier să-şi adapteze conduita la litera şi
spiritul normelor stabilite.
Orice abatere sau încălcare a acestor reguli creează o stare de pericol, de nesiguranţă pentru
toţi participanţii la traficul rutier, favorizează apariţia accidentelor de circulaţie şi a urmărilor,
uneori deosebit de grave, pe care, acestea le implică.
Tuturor celor care încalcă normele de circulaţie rutieră le incumbă o răspundere juridică
pentru faptele lor.
3
În cadrul mijloacelor juridice de apărare a siguranţei circulaţiei rutiere, mijloacele de drept
penal ocupă un rol important dar nu exclusiv; alături de acestea, există mijloace de drept civil,
de drept administrativ, de dreptul muncii, care servesc şi ele aceloraşi scopuri, şi anume
prevenirea şi combaterea cu ajutorul dreptului a încălcării disciplinei rutiere.

4
CAPITOLUL 2 – INFRACŢIUNILE CONTRA SIGURANŢEI CIRCULAŢIEI RUTIERE –
CATEGORIE SPECIFICĂ DE INFRACŢIUNI

a) Concept şi caracterizare
Infracţiunile contra siguranţei circulaţiei reprezintă ansamblul faptelor penale prin a căror
incriminare şi sancţionare se ocroteşte, în principal, acea valoare socială care este securitatea
circulaţiei pe drumurile publice. Această categorie de infracţiuni s-a constituit ca un grup
aparte în sistemul infracţiunilor ca urmare a amplificării şi diversificării încălcărilor produse
în cadrul circulaţiei rutiere, a creşterii gradului de pericol al acestor încălcări, a necesităţii
unei intervenţii mai eficiente a legiuitorului în acest domeniu spre a asigura ocrotirea în mod
corespunzător a valorii sociale puse în pericol.
Respectarea cu restricţie a regulilor de circulaţie pe drumurile publice previne o circulaţie
haotică, anarhică a vehiculelor, împiedicând crearea acelor condiţii susceptibile să amplifice
pericolul intrisec pe care-l prezintă circulaţie unui vehicul pe drumurile publice.
În literatura de specialitate s-a subliniat, de drept cuvânt, că majoritatea infracţiunilor la
regimul rutier, reprezintă o specie aparte de infracţiuni de pericol (formale)1 şi anume aceea a
infracţiunilor obstacol.
Pericolul generat de săvârşirea lor constă în crearea condiţiilor favorabile săvârşirii unor
infracţiuni sau cel puţin a unui accident de circulaţie, ori în aceea că împiedică identificarea
făptuitorului şi cercetarea împrejurărilor concrete de săvârşire a unor infracţiuni în cadrul
circulaţiei rutiere.
Pentru existenţa infracţiunilor la regimul rutier nu este necesară producerea unei leziuni, a
unui rezultat sub forma unei modificări fizice a realităţii înconjurătoare; pericolul social ce le
este caracteristic rezultă din simplul fapt al neobservării normelor legale care reglementează
circulaţie pe drumurile publice.
Asemenea infracţiuni constituie adevărate “infracţiuni obstacol, sancţionarea lor fiind
destinată să prevină producerea unor, consecinţe grave, cum ar fi, de pildă, coliziunea unor
autovehicule şi avarierea sau distrugerea lor, rănirea mai mult sau mai puţin gravă a unor
persoane, sau chiar pierderea de vieţi omeneşti, fapte care pot constitui infracţiuni prevăzute şi
pedepsite de Codul penal.

b) Raporturi cu alte categorii de infracţiuni


În cadrul circulaţiei rutiere se pot produce nu numai încălcări ale regulilor de circulaţie pe
drumurile publice, dar, odată cu acestea, şi alte încălcări de lege.
Vehiculele (mai ales autovehiculele) care circulă pe şosele, străzi, drumuri constituie o sursă
importantă de pericole pentru cetăţeni şi drumuri publice. Ele pot determina, ca urmare tot a
nerespectării regulilor de circulaţie, pierderi de vieţi omeneşti ori vătămări corporale, fapte
care se găsesc incriminate distinct în Codul penal.
Răspunderea penală a făptuitorului în aceste cazuri va fi atrasă atât de prevederile legii
speciale, cât şi de prevederile Codului penal.
Este posibil ca autovehiculul să fie folosit ca instrument, deosebit de periculos, prin
dimensiunile şi acceleraţia care i se poate imprima, pentru a produce unele urmări de o mare
gravitate: moartea sau vătămarea unei persoane, distrugerea unor bunuri etc. În aceste cazuri
nu se vor mai aplica concomitent prevederile legii speciale şi ale Codului penal ci numai
dispoziţiile Codului penal, deoarece, prin ipoteză, făptuitorul n-a încălcat nici o regulă de
circulaţie, ci a folosit autovehiculul, în materialitatea lui, pentru a provoca anumite urmări
fizice, anumite modificări ale realităţii exterioare, specifice unor infracţiuni (omor, vătămare
corporală, distrugere etc.).
Dar autovehiculul poate constitui şi obiectul material al unor infracţiuni. Astfel, ar putea
constitui obiect material al infracţiunii de abuz de încredere (de exemplu, când o persoană
1
v. Georgeta Marcov, infracţiuni săvârşite în cadrul circulaţiei rutiere, în R.R.D., nr. 2/1968, p. 32; Corneliu
Turianu, Cornelia Turianu, Legislaţie rutieră comentată şi adnotată, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1996
5
foloseşte, peste termenul stabilit şi după ce i s-a cerut şi a refuzat restituirea autovehiculului
pe care proprietarul acestuia i l-a încredinţat) ori al infracţiunii de înşelăciune (de exemplu, în
cazul vânzării aceleiaşi maşini la mai mulţi cumpărători).
De asemenea, autovehiculul ar putea constitui obiect material al unei infracţiuni de serviciu.
Plenul Tribunalului Suprem a statuat prin decizia de îndrumare nr. 1/1968 că avarierea sau
distrugerea din culpă, de către funcţionar, cu ocazia conducerii pe drumurile publice, în cadrul
unei sarcini de serviciu, a autovehiculului care i-a fost încredinţat în scopul conducerii
constituie infracţiunea de neglijenţă în serviciu1. Tot astfel prin decizia de îndrumare nr.
10/1968 Plenul Tribunalului Suprem a statuat că conducătorul auto, făcând parte din
personalul unei unităţi publice, dacă foloseşte autovehiculul în mod abuziv – fără autorizaţia
necesară în interes personal etc – săvârşeşte infracţiunea de abuz în serviciu, atunci când fapta
sa întruneşte şi celelalte elemente constitutive ale acestei infracţiuni; în cazul în care, cu
prilejul folosirii abuzive a autovehiculului, inculpatul provoacă din culpă o pagubă avutului
public sau privat, ori o tulburare a bunului mers al unităţii, el săvârşeşte şi infracţiunea de
neglijenţă în serviciu, dacă sunt întrunite şi celelalte elemente constitutive ale acestei
infracţiuni2.

c) Infracţiunile contra siguranţei circulaţiei rutiere potrivit legislaţiei în vigoare


corespunzător dezvoltării şi modernizării în ritm rapid a parcului naţional de autovehicule şi
intensificării traficului rutier, circulaţia pe drumurile publice a primit o nouă reglementare
prin OUG nr. 195/2002 şi prin HG pentru aprobarea regulamentului nr. 85/2003 de aplicare a
OUG 195/2002.
Aceste acte normative prevăd o gamă variată de dispoziţii cu finalitate preventivă şi
educativă, reglementând conduita tuturor persoanelor care folosesc drumurile publice şi în
principal a conducătorilor de vehicule.
Pentru cazurile de încălcare a normelor de circulaţie au fost prevăzute mijloace adecvate de
constrângere, penale şi administrative3.
Unele infracţiuni au fost preluate din vechea legislaţie, altele au fost modificate în ce priveşte
anumite aspecte; de asemenea au fost introduse şi unele infracţiuni noi.
Infracţiunile contra siguranţei circulaţiei rutiere sunt prevăzute în capitolul VI din OUG
195/2002:
punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori remorci
neînmatriculate sau a unui tramvai neînregistrat (art. 77 alin. 1);
punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de
înmatriculare ori tractarea unei remorci cu număr fals de înmatriculare (art. 77 alin. 2);
conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul care nu are drept de circulaţie în România
sau a unui autovehicul al cărui certificat de înmatriculare a fost reţinut pentru defecţiuni
tehnice grave la sistemul de direcţie ori frânare şi ale cărui plăcuţe cu numerele de
înmatriculare au fost retrase (art. 77 alin. 3);
conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau a unui tramvai, de către o persoană al
cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei din care face parte vehiculul
respectiv ori acesta i-a fost retras sau anulat ori căruia exercitarea dreptului de a conduce i-a
fost suspendată (art. 78 alin. 2)
se sancţionează şi persoana care încredinţează cu ştiinţă un autovehicul sau tramvai, pentru
conducerea pe drumurile publice, unei persoane care se află în una din situaţiile prevăzute la
alin. 1 şi 2 sau unei persoane care suferă de o boală psihică ori se află sub influenţa unor
produse ori substanţe stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora (art. 78
alin. 3);

1
În R.R.D. nr. 5/1968, p. 116
2
În R.R.D. nr. 12/1968, p. 136
3
v. D. Cosovanu, Gh. Diniţă, Mijloace de convingere şi de constrângere prevăzute de legislaţia rutieră, în R.R.D.
nr. 9/1967, p. 11
6
conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o
îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge ori o concentraţie ce depăşeşte 0,40
mg/l alcool pur în aerul expirat sau care se află sub influenţa unor produse ori substanţe
stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora (art. 79 alin. 1);
refuzul, împotrivirea sau sustragerea unei persoane care conduce pe drumurile publice un
autovehicul sau tramvai de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii
alcoolemiei ori a consumului de produse sau substanţe stupefiante ori a medicamentelor cu
efecte similare acestora sau testării aerului expirat (art. 79 alin. 4);
părăsirea locului accidentului fără încuviinţarea poliţiei ori a procurorului care efectuează
cercetarea locului faptei, precum şi modificarea sau ştergerea urmelor accidentului de către
conducătorul oricărui vehicul angajat într-un accident de circulaţie de pe urma căruia a
rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor
persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracţiuni (art. 81 alin. 1);
consumul de alcool sau de produse ori substanţe stupefiante sau al medicamentelor cu efecte
similare acestora după producerea unui accident de circulaţie de pe urma căruia a rezultat
moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multe persoane, până
la testarea alcoolului în aerul expirat sau recoltarea probelor biologice (art. 82 alin. 1);
neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute la art. 11 alin. 1 din OUG 195/2002 de către cadrele
medicale abilitate, în cazul producerii unui accident de circulaţie de pe urma căruia a rezultat
moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, ca
urmare a afecţiunilor medicale ale conducătorului auto (art. 83 alin 1);
distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare, cu intenţie, a indicatorilor,
semafoarelor, amenajărilor rutiere sau a vehiculelor ori crearea de obstacole pe carosabil, dacă
prin aceasta se pune în pericol siguranţa circulaţiei pe drumurile publice (art. 84 alin. 1);
instalarea de mijloace de semnalizare rutieră sau modificarea poziţiilor acestora, fără
autorizaţia eliberată de autorităţile competente, de natură să inducă în eroare participanţii la
trafic, dacă prin aceasta s-a cauzat producerea unui accident de circulaţie (art. 84 slin. 2);
organizarea sau participarea la concursuri neautorizate, precum şi blocarea cu intenţie a
drumului public cu obiecte sau vehicule ori de către una ori mai multe persoane, dacă prin
aceasta se pune în pericol siguranţa circulaţiei ori se aduce atingere dreptului la liberă
circulaţie a celorlalţi participanţi la trafic (art. 84 alin. 3);
neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de verificare tehnică ori inspecţie
tehnică a autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor, de către cei care au asemenea îndatoriri
ori a celor referitoare la efectuarea unor reparaţii sau intervenţii tehnice, în cazul în care au
avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie (art. 85 alin. 1);
repararea autovehiculelor având urme de accident fără autorizaţia eliberată de poliţie (art. 85
alin. 2);
eliberarea autorizaţiei pentru lucrări de construire, modificare, modernizare sau de reabilitare
a drumului public, amplasarea unor construcţii, panouri sau reclame publicitare în zona
drumului, fără acordul poliţiei specializate (art. 86 alin. 1);
cu pedeapsa prevăzută la alin. 1 se sancţionează şi persoana care nu respectă condiţiile
stabilite de poliţie specializată pentru amenajarea accesului rutier la drumul public, în cazul
construcţiilor amplasate în zona acestuia, dacă prin aceasta se pun în pericol fluenţa şi
securitatea rutieră (art. 86 alin. 2);
neluarea măsurilor pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu cale ferate, precum şi
modificarea acestora fără acordul poliţiei (art. 86 alin. 3).
De remarcat că noua reglementare a circulaţiei pe drumurile publice cuprinde un număr mai
mare de infracţiuni decât în trecut.
Modificările şi completările ce s-au adus legislaţiei rutiere au fost impuse de necesitatea
sporirii, în continuare, a fluenţei şi siguranţei traficului rutier, a prevenirii cu mai multă
eficienţă a accidentelor de circulaţie.
CAPITOLUL III – INFRACŢIUNILE CONTRA SIGURANŢEI CIRCULAŢIEI RUTIERE
ÎN SPECIAL
7
Secţiunea I – Infracţiuni constând în nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la evidenţa
autovehiculelor care circulă pe drumurile publice

Punerea în circulaţie sau conducerea unui autovehicul neînmatriculat


1) Generalităţi:
Necesitatea de a avea o evidenţă a întregului parc naţional de autovehicule, spre a urmări
dinamica sa continuă, ca şi cerinţa de a putea identifica în orice moment un autovehicul în
circulaţie (numele şi adresa proprietarului, tipul de vehicul, etc) spre a face posibilă
descoperirea celor care încalcă regulile de circulaţie, au impus includerea în legislaţia
majorităţii statelor a unor dispoziţii privitoare la înmatricularea autovehiculelor şi la păstrarea
numărului real de înmatriculare în tot timpul cât un vehicul circulă pe drumurile publice.
În legislaţia ţării noastre obligaţia de înmatriculare a vehiculelor este prevăzută de art. 12 din
OUG 195/2002. Potrivit acestor dispoziţii orice vehicul care circulă de drumurile publice
trebuie să fie înmatriculat ori înregistrat, după caz, şi să poarte plăcuţe de înmatriculare sau de
înregistrare (alin. 1).
Autovehiculele şi remorcile se înmatriculează la autoritatea competentă. Autovehiculele şi
remorcile aparţinând Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului Administraţiei şi
Internelor se înregistrează la aceste ministere şi pot, după caz, să fie înmatriculate şi la
autoritatea competentă (art. 13 alin. 1).
Tramvaiele, troleibuzele, precum şi vehiculele care, datorită destinaţiei lor, nu circulă în mod
obişnuit pe drumurile publice se înregistrează de către consiliile locale în condiţiile stabilite în
regulamente (art. 14).
În art 13 alin. 2 din OUG 195/2002 se prevede că „autovehiculele şi remorcile pot circula
până la înmatriculare, cu număr de ordine provizoriu, pe baza unei autorizaţii speciale
eliberate de autoritatea competentă, iar în art 18 se precizează că radierea din evidenţa
circulaţiei a vehiculelor se face la autoritatea care a efectuat înmatricularea şi înregistrarea în
condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a OUG 195/2002.
2) Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie acel fascicul de relaţii sociale a căror
normală desfăşurare nu este posibilă fără ocrotirea securităţii circulaţiei împotriva faptelor de
punere în circulaţie sau de conducere a unui autovehicul neînmatriculat.
3) Subiectul activ, autor al infracţiunii analizate, nu poate fi decât persoana care dispune de un
autovehicul ori care conduce în fapt un autovehicul pe drumurile publice. Aceste calităţi pot fi
întrunite în una şi aceeaşi persoană atunci când, de pildă, proprietarul este şi conducător al
autovehiculului neînmatriculat. Dacă nu se verifică această din urmă ipoteză ne vom afla în
faţa a doi subiecţi activi diferiţi, fiecare susceptibil de a fi tras la răspundere ca autor pentru
săvârşirea infracţiunii în una din modalităţile alternative, şi anume cel care dispune sau
încuviinţează ca autovehiculul să circule pe drumurile publice, deşi nu este înmatriculat, şi cel
care conduce efectiv un asemenea autovehicul. Primul va răspunde pentru punerea în
circulaţie a unui autovehicul neînmatriculat, iar al doilea pentru conducerea pe drumurile
publice a autovehiculului.
Infracţiunea de punere în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul
neînmatriculat este susceptibilă de a fi săvârşită în participaţie, de regulă, în oricare din
formele acesteia: coautorat, instigare, complicitate1.
În ce priveşte coautoratul, observăm că este posibil atunci când dreptul de a dispune de
autovehicul aparţine mai multor persoane şi acestea iau în comun hotărârea de a-l pune în
circulaţi, cunoscând că nu este înmatriculat. În cazul când fapta constă în conducerea
autovehiculului neînmatriculat, aceasta nu poate fi comisă în condiţiile coautoratului deoarece
acţiunea de deplasare şi de conducere nu poate fi înfăptuitor practic, decât de o singură
persoană. Instigarea, adică determinarea la săvârşirea acestei infracţiuni este posibilă şi poate
fi comisă de orice persoană.

1
v. C. Turianu, Infracţiunile rutiere, Ed. Allbeck, 2000, p. 53
8
Dacă persoana care dispune de autovehicul, odată cu producerea lui, desfăşoară şi o activitate
de convingere, de determinare a altei persoane să pună în circulaţie, în condiţii ilegale,
autovehiculul, ea va răspunde numai ca autor al infracţiunii de punere în circulaţie a
autovehiculului neînmatriculat, nu şi ca instigator la infracţiunea săvârşită de acela care a
condus autovehiculul ca urmare a instigării.
Legiuitorul incriminează distinct, sub forma unei acţiuni alternative, punerea în circulaţie a
unui autovehicul neînmatriculat datorită pericolului intrisec pe care-l prezintă asemenea fapte
pentru securitatea circulaţiei şi nu la instigare la infracţiunea săvârşită de acela care conduce
autovehiculul pe drumurile publice. De altfel, actul încuviinţării şi al punerii la dispoziţie a
autovehiculului nu are semnificaţie unei instigări, a unei determinări la săvârşirea infracţiunii,
ci se aseamănă mai curând cu un act de ajutorare, de înlesnire a săvârşirii infracţiunii
(complicitate).
4) Conţinutul juridic al infracţiunii
Infracţiunea prevăzută în art. 77 alin. 1 din OUG 195/2002 presupune la situaţie premisă, un
regim juridic special cu privire la evidenţa autovehiculelor aflate în circulaţie.
Potrivit OUG 195/2002 autovehiculele trebuie să fie înmatriculate. Această operaţie se
efectuează de autoritatea competentă, pe baza actelor de provenienţă sau de proprietate ale
autovehiculului, precum şi pe baza unei verificări tehnice amănunţite a fiecărui autovehicul,
eliberându-se un certificat de înmatriculare. Acest certificat cuprinde denumirea organului
care l-a emis, numărul de înmatriculare al autovehiculului, marca şi tipul, seria motorului,
data punerii în circulaţie, denumirea sau numele şi prenumele precum şi domiciliul
deţinătorului.
Pe lângă faptul că atestă starea de înmatriculare, certificatul este şi o dovadă că autovehiculul
a fost verificat în prealabil, de către autoritatea competentă, din punct de vedere al stării
tehnice, prezentând garanţii depline de securitate.
Momentul prezentării autovehiculului pentru înmatriculare, cât timp vehiculul nu este pus în
circulaţie, este lăsat la aprecierea proprietarului. Din momentul în care proprietarul se
hotărăşte să pună vehiculul în circulaţie, el este obligat ca în prealabil să satisfacă cerinţele
legii privind înmatriculare. Deţinătorii de autovehicule sunt obligaţi să le înmatriculeze
înainte de a le pune în circulaţie şi să monteze pe autovehiculele cu care circulă pe drumurile
publice tăbliţe purtând numărul de înmatriculare. Ignorarea obligaţiei privind montarea
tăbliţei cu numărul de înmatriculare va atrage, dacă a fost satisfăcută obligaţia înmatriculării,
numai sancţionarea contravenţională şi nu penală, a persoanei care conduce pe drum public un
autovehicul înmatriculat, dar fără a avea montat numărul atribuit.

A. Aspecte obiective
a) Elementul material al infracţiunii constă în două acţiuni alternative şi anume: punerea în
circulaţie a unui autovehicul neînmatriculat sau conducerea unui autovehicul neînmatriculat.
Dispoziţia de punere în circulaţie a unui autovehicul neînmatriculat sau încuviinţarea dată în
acest sens constituie infracţiunea prevăzută în art. 77 alin. 1, numai dacă este urmată de o
acţiune de punere efectivă în circulaţie, adică de deplasare a autovehiculului neînmatriculat pe
un drum public.
Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul pentru care nu există obligaţia de
înmatriculare, nu constituie infracţiune.
Elementul material al infracţiunii prevăzute în art 77 alin. 1 din OUG 195/2002 este însoţit şi
de anumite cerinţe esenţiale: acţiunea să fie săvârşită pe drumurile publice şi să constea în
punerea în circulaţie sau conducerea unui autovehicul; acestora li se adaugă o cerinţă esenţială
specifică, anume aceea că autovehiculul să fie înmatriculat.
b) Rezultatul faptei. Pentru a realiza latura obiectivă a infracţiunii, acţiunea de punere în
circulaţie sau de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, acest
rezultat se produce în momentul când are loc deplasarea autovehiculului în condiţiile arătate.
Tot astfel, în cazul faptei care constă în conducerea autovehiculului neînmatriculat rezultatul
survine în momentul când autovehiculul este pus în mişcare, fie chiar de persoana care are
9
calitatea de a dispune punerea sa în circulaţie, fie de altă persoană căreia i s-a încredinţat
autovehiculul spre a fi condus.
c) Legătura de cauzalitate. Această legătură între acţiunea incriminată şi urmarea specifică
rezultă din însăşi materialitatea activităţii desfăşurate de făptuitor (ex re) şi nu trebuie
dovedită.

B. Aspecte subiective
Infracţiunea de punere în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul
neînmatriculat se săvârşeşte în oricare din modalităţile sale alternative, cu intenţie, care poate
fi directă sau indirectă.
Desigur, dacă subiectul s-ar găsi în eroare cu privire la cerinţa esenţială şi anume că
autovehiculul este neînmatriculat, ar opera prevederile cui privire la eroarea de fapt (art. 51
Cod penal), existând o cauză care înlătură caracterul penal al faptei şi implicit răspunderea
penală a făptuitorului.
Latura subiectivă nu cuprinde nici o cerinţă esenţială cu privire la mobilul ori scopul săvârşirii
faptei.

Alte aspecte
a) Formele infracţiunii. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 77 alin. 1 din OUG 195/2002,
legea nu incriminează decât activitatea ilicită consumată, adică forma consumată a acestei
infracţiuni.
Consumarea infracţiunii are loc chiar în momentul când s-a început executarea faptei şi s-a
produs rezultatul, sub forma unei stări de pericol.
b) Modalităţile infracţiunii – fapta prevăzută în art. 77 alin. 1 din ordonanţă este incriminată în
configuraţia ei tipică, norma de incriminare prevăzând un conţinut constitutiv unic (nu există
o variantă agravată).
c) Sancţiuni – corespunzător gradului de pericol social pe care îl prezintă, infracţiunea
prevăzută în art. 77 alin. 1 din OUG 195/2002 se sancţionează cu închisoarea de la 6 luni la 2
ani.

2. Punerea în circulaţie sau conducerea unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare


1) Generalităţi:
Necesitatea de a fi respectate regulile privitoare la înscrierea în circulaţie a autovehiculelor şi
la radierea lor n-ar putea fi satisfăcută pe deplin numai prin sancţionarea acelor care pun în
circulaţie sau conduc pe drumurile publice autovehicule neînmatriculate.
Practica a arătat că încălcarea regulilor de mai sus are loc şi într-o formă mai gravă, anume
prin punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice de autovehicule purtând un
număr fals de înmatriculare. Asemenea fapte nu numai că reprezintă o încălcare evidentă a
obligaţiei de înregistrare a autovehiculului, dar sunt, totodată, de natură să împiedice
descoperirea imediată a încălcării acestei obligaţii.
2) Obiectul juridic
Obiectul juridic special al acestei infracţiuni este identic cu cel al faptei incriminate prin art.
77 alin. 1 din OUG 195/2002. infracţiunea prevăzută în art. 77 alin. 2 are şi un obiect juridic
special adiacent, constând în acele relaţii sociale ce se constituie în legătură cu stabilirea
adevărului privitor la autovehiculele aflate în circulaţie şi a numărului de înmatriculare sub
care acestea circulă pe drumurile publice.
3) Subiectul activ
În ceea ce priveşte subiectul activ sunt valabile explicaţiile date în legătură cu subiecţii
infracţiunii prevăzute în art. 77 alin. 1 din OUG 195/2002.
4) Conţinutul juridic al infracţiunii
Infracţiunea prevăzută în art. 77 alin. 2 din ordonanţă presupune, ca situaţie premisă, un regim
juridic special cu privire la evidenţa autovehiculelor aflate în circulaţie

10
Potrivit art. 22 alin. 2 din regulament, deţinătorii de autovehicule au obligaţia de a înmatricula
autovehiculele înainte de a le pune în circulaţie şi de a monta pe acestea tăbliţe purtând
numărul de înmatriculare. Aceasta implică utilizarea unor numere reale, atribuite de organele
de drept, după înmatricularea cerută şi obţinută potrivit dispoziţiilor legale.

A. Aspecte obiective
a) Elementul material al infracţiunii este alcătuit din două acţiuni alternative şi anume:
punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul.
Explicaţiile date cu privire la elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 77 alin. 1 sunt
valabile şi aici.
Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 77 alin. 2 este însoţit şi de o cerinţă
esenţială specifică, anume ca autovehiculul să aibă un număr de fals înmatriculare.
Ceea ce se incriminează este folosirea numărului fals de înmatriculare (uzul de fals). Sub
acest aspect este indiferent pe ce cale şi de către cine s-a montat pe autovehicul numărul de
înmatriculare nereal1.
b) Rezultatul faptei este identic cu cel al infracţiunii prevăzute în art. 77 slin. 1 din OUG
195/2002.
c) Legătura de cauzalitate dintre acţiunea constitutivă şi urmarea specifică rezultă ex re şi nu
trebuie demonstrate.

B. Aspecte subiective
Cele arătate în legătură cu latura subiectivă a infracţiunii prevăzute în art. 77 alin. 1 din OUG
195/2002 sunt valabile şi pentru infracţiunea prevăzută în art 77 alin. 2 din ordonanţă.

5) Alte aspecte
a) Formele şi modalităţile infracţiunii nu ridică probleme diferite de cele înfăţişate la
infracţiunea prevăzută de art. 77 alin. 1 din OUG 195/2002.
b) Sancţiuni
Infracţiunea prevăzută în art. 77 alin. 2 este sancţionată cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
Această agravare a pedepsei legale, în raport cu cea prevăzută în art. 77 alin. 1 din OUG
195/2002 este explicabilă, dacă avem în vedere că prin săvârşirea infracţiunii prevăzute de3
art. 77 alin. 2 se relevă o tendinţă de fraudă, de înşelare, de ascundere a adevărului, ca şi
împrejurarea că asemenea fapte sunt mai dificil de descoperit, autorul putând să ascundă mai
multe vreme adevărata identitate a autovehiculului.
Secţiunea a II-a – Infracţiuni constând în nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la
pregătirea şi starea psihofizică a persoanelor care conduc autovehicule pe drumurile publice

1. Conducerea fără permis sau cu permis necorespunzător categoriei din care face parte
autovehiculul
1) Generalităţi:
Securitatea circulaţiei pe drumurile publice depinde nu numai de factori obiectivi, cum sunt
starea tehnică a autovehiculului sau starea drumurilor, dar şi de factori subiectivi, cum ar fi
cunoaşterea de către conducătorul auto a regulilor de circulaţie, a regulilor tehnice de
conducere a autovehiculului, priceperea sa de a stăpâni autovehiculul şi de a circula corect pe
drumurile publice.
Legislaţia rutieră a majorităţii statelor moderne obligă pe conducătorii auto să posede un
permis de conducere, adică un atestat doveditor al faptului că dispun de cunoştinţele şi
îndemânarea necesară conducerii pe drumurile publice a unui anumit tip de autovehicul
permis care se obţine pe baza unor verificări şi examene.
Legislaţia noastră rutieră reglementează şi ea obligaţia conducătorilor de autovehicule de a
avea un permis de conducere. Astfel, potrivit art. 23 din OUG 195/2002, „Dreptul de a
conduce un autovehicul sau tramvai pe drumurile publice îl are numai persoana care posedă
1
v. C. Turianu, Infracţiunile rutiere, Ed. Allbeck, 2000, p. 64
11
permis de conducere corespunzător categoriei sau dovada înlocuitoare a acestuia cu drept de
circulaţie”.
Permisul de conducere se obţine numai pe bază de examen şi se eliberează de autoritatea
competentă. Tot astfel, conform art. 52 din regulamentul pentru aplicarea OUG 195/2002,
„Conducătorii de autovehicule şi tramvaie trebuie să posede permis de conducere
corespunzător categoriei din care face parte autovehiculul condus”.
Pregătirea şi examinarea conducătorilor auto şi obţinerea permisului de conducere au loc în
condiţiile prevăzute în art. 64 din Regulamentul nr. 85/2003 pentru aplicarea OUG 195/2002.
Conform art. 78 alin. 2 din OUG 195/2002 este asimilat aceluia care nu are permis de
conducere (art. 78 alin. 1) şi cel care conduce un autovehicul pe drumurile publice după ce
permisul de conducere i-a fost retras sau anulat, ori căruia exercitarea dreptului de a conduce
i-a fost suspendată sau al cărui permis de conducere este necorespunzător categoriei din care
face parte vehiculul respectiv.
Persoanele care domiciliază în alte state, venite temporar în România, pot conduce
autovehicule pe drumurile publice dacă posedă permis de conducere naţional sau
internaţional, eliberat de autoritatea competentă din statul respectiv după modelul stabilit în
Convenţia internaţională asupra circulaţiei rutiere, încheiată la Viena la 8 noiembrie 1968, la
care ţara noastră este parte, de asociaţii afiliate la Federaţia Internaţională a Automobilului ori
la Alianţa Internaţională de Turism, sau care este recunoscut valabil pe bază de reciprocitate.
2) Obiectul juridic special al infracţiunii este acel grup de relaţii sociale, constituite în legătură
cu ocrotirea securităţii circulaţiei pe drumurile publice, a căror formare, normală desfăşurare
şi dezvoltare nu poate fi asigurată decât prin incriminarea faptelor de conducere fără permis
sau cu permis necorespunzător categoriei din care face parte autovehiculul condus.
3) Subiectul activ. Autor al infracţiunii nu poate fi decât o persoană care are o calitate
determinată, şi anume aceea de conducător de autovehicul, indiferent dacă această calitate o
deţine pe baza unui permis de conducere ori ca o situaţie de fapt. De asemenea, nu interesează
dacă subiectul a avut anterior permis de conducere iar apoi acesta i-a fost retras, anulat, etc.,
fiind suficient ca el să conducă în fapt un autovehicul pe drumurile publice, fără a fi respectat
obligaţia legală de a avea permis de conducere corespunzător categoriei vehiculului pe care-l
conduce.
Infracţiunea prevăzută în art. 78 alin. 1 şi 2 poate fi săvârşită şi în participaţie, dar numai sub
forma instigării şi complicităţii. Coautoratul este exclus de însăşi materialitatea faptei
incriminate; dacă două persoane, ambele fără permis de conducere, conduc pe rând acelaşi
autovehicul, înlocuindu-se la volan una pe alta, ele nu săvârşesc o singură infracţiune, în
condiţiile coautoratului, ci două infracţiuni distincte dar conexe.
4) Conţinutul juridic al infracţiunii
Infracţiunea prevăzută în art. 78 alin 1 şi 2 din OUG 195/2002 presupune ca o situaţie
premisă, existenţa unui anumit regim juridic privind pregătirea persoanelor care conduc
autovehicule pe drumurile publice. Potrivit legii persoana care conduce un autovehicul are
obligaţia legală de a avea permis de conducere, iar permisul trebuie să fie corespunzător
categoriei autovehiculului pe care îl conduce sau să nu-i fi fost retras, anulat ori reţinut în
vederea anulării sau ca urmare a suspendării exercitării dreptului de a conduce.

A. Aspecte obiective
a) Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 78 alin. 1 şi 2 constă într-o singură
acţiune (comisiune): conducerea în condiţii ilicite a unui autovehicul pe drumurile publice.
Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 78 alin. 1 şi 2 se întregeşte cu anumite
cerinţe esenţiale, cum ar fi existenţa unui autovehicul şi a drumului public. O altă cerinţă
esenţială a elementului material al infracţiunii se referă la permisul de conducere al
conducătorului autovehiculului, cerinţă prevăzută de lege în mai multe modalităţi normative.
O primă modalitate este aceea ca subiectul să nu posede permis de conducere, adică să încalce
obligaţia legală de a poseda permis de conducere (art. 53 din Regulament).

12
O a doua modalitate alternativă a cerinţei esenţiale constă în lipsa unui permis corespunzător
categoriei din care face parte autovehiculul.
Pentru existenţa infracţiunii nu interesează categoria autovehiculului pentru care subiectul are
permis de conducere, ci categoria vehiculului efectiv condus; este suficient doar ca el să nu
aibă permis de conducere pentru categoria căreia îi aparţine acest autovehicul.
A treia modalitate alternativă se referă la conducerea autovehiculului de către o persoană
căreia permisul de conducere i-a fost retras, anulat sau reţinut în vederea anulării, ori ca
urmare a suspendării exercitării dreptului de a conduce1.
Continuarea activităţii de conducere a autovehiculului pe drumurile publice, după luarea
vreuneia dintre măsurile arătate atrage răspunderea penală a făptuitorului în baza art. 78 alin.
2 fapta sa fiind echivalentă cu conducerea fără permis.
b) Rezultatul faptei. Acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul, fără
permis de conducere, în oricare din modalităţile alternative examinate, are ca rezultat crearea
unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite.
c) Legătura de cauzalitate. Această legătură rezultă din însăşi materialitatea activităţii
desfăşurate de făptuitor (ex re) şi nu trebuie dovedită.

B. Aspecte subiective
Infracţiunea prevăzută în art. 78 alin. 1 şi 2 din OUG 195/2002 se săvârşeşte cu vinovăţie sub
forma intenţiei, care poate fi directă sau indirectă.
Intenţia rezultă, de regulă, ex re, adică din însăşi materialitatea faptei. Latura subiectivă a
acestei infracţiuni nu cuprinde, în afară de elementul subiectiv (vinovăţia), nici o cerinţă
esenţială cu privire la mobilul ori scopul săvârşirii faptei.

5) Alte aspecte
a) Formele infracţiunii – infracţiunea prevăzută în art. 78 alin. 1 şi 2 din OUG 195/2002 este
comisivă şi se realizează prin acte pozitive.
Săvârşirea acestei infracţiuni poate să implice desfăşurarea unor acte pregătitoare. Aceste acte
nefiind incriminate de legea penală nu constituie forme ale infracţiunii. Legea nu incriminează
decât forma consumată a aceste infracţiuni. Consumarea infracţiunii are loc în momentul
deplasării autovehiculului pe un drum public; acest moment coincide cu producerea
rezultatului adică a stării de pericol specifice.
b) Modalităţile infracţiunii
Fapta prevăzută în art. 78 alin. 1 şi 2 din OUG 195/2002 este incriminată în configuraţia ei
tipică, norma de incriminare prevăzând un conţinut constitutiv unic (nu există o variantă
agravantă).
c) Sancţiuni
Infracţiunea prevăzută de art 78 alin. 1 şi 2 din OUG 195/2002 se sancţionează cu închisoare
de la 1 la 5 ani.
În ce priveşte modalităţile normative alternative prevăzute în art. 78 alin. 2, sancţiunea este de
la 6 luni la 3 ani sau amendă.

2) Încredinţarea unui autovehicul pentru a fi condus pe drumurile publice de către o persoană


care nu posedă permis sau care suferă de o boală psihică ori se află sub influenţa unor
substanţe ori produse stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora
1) Generalităţi
Necesitatea ca persoanele care conduc un autovehicul pe drumurile publice să posede un
permis de conducere corespunzător n-ar putea fi satisfăcută pe deplin numai prin sancţionarea
acelora care conduc fără permis un autovehicul pe drumurile publice.
Deţinătorii de autovehicule au obligaţia să nu încredinţeze conducerea autovehiculelor
persoanelor care nu au permis de conducere sau care posedă permis de conducere
1
v. C. Turianu, Infracţiunile rutiere, Ed. Allbeck, 2000, p. 89
13
necorespunzător categoriei din care face parte autovehiculul respectiv, ori al căror permis a
fost retras sau anulat ori cărora exercitarea dreptului de a conduce le-a fost suspendată, ori
persoanelor care suferă de o boală psihică ori se află sub influenţa unor substanţei ori produse
stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora.
De asemenea, conform art. 50 alin. 2 lit c din Regulamentul nr. 85/2003 pentru aplicarea
OUG 195/2002 persoanele juridice deţinătoare de vehicule sunt obligate „să nu permită
conducerea vehiculului de către persoane care nu posedă permis de conducere corespunzător
sau atestat profesional” şi „să nu permită conducătorilor de vehicule să plece în cursă sub
influenţa băuturilor alcoolice, a substanţelor ori produselor stupefiante, ori a medicamentelor
cu efecte similare acestora ori într-o stare accentuată de oboseală”.
2) Obiectul juridic. Obiectul juridic special al infracţiunii este identic cu cel al faptei
incriminate prin art. 78 alin. 1 şi 2 din OUG 195/2002.
3) Subiectul activ. Încredinţarea autovehiculului spre conducere unei persoane care nu posedă
permis poate fi săvârşită numai de acela care are calitatea de proprietar sau deţinător de
autovehicul.
Infracţiunea prevăzută în art. 78 alin. 3 din OUG 195/2002 poate fi săvârşită în condiţiile
coautoratului când actele de încredinţare sunt realizate în comun de mai multe persoane care
dispun în comun de autovehicul (ca proprietari ori ca deţinători). La această infracţiune pot
exista atât acte de instigare şi de complicitate săvârşite de orice persoană.
4) Conţinutul juridic al infracţiunii
Infracţiunea prevăzută în art. 78 alin. 3 din ordonanţă presupune ca situaţie premisă existenţa
unui anumit regim juridic privind posibilitatea de a dispune de un autovehicul. Potrivit legii,
acela care are posibilitatea de a dispune sau de a decide cu privire la folosirea autovehiculelor
are obligaţia legală să nu încredinţeze conducerea acestora unei persoane care nu posedă
permis de conducere sau care posedă permis de conducere necorespunzător categoriei din care
face parte acel autovehicul sau care suferă de o boală psihică ori se află sub influenţa unor
substanţe ori produse stupefiante.

A. Aspecte obiective
a) Elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 78 alin. 3 din OUG 195/2002 constă
într-o singură acţiune (comisiune) şi anume în încredinţarea autovehiculului pentru a fi
condus pe drumurile publice, unei persoane care se află în una din situaţiile prevăzute anterior
şi care conduce autovehiculul pe drumurile publice.
Elementul material se întregeşte cu o cerinţă esenţială, aceea ca autovehiculul încredinţat unei
persoane care nu are permis de conducere să fi fost condus efectiv de aceasta pe drumurile
publice.
b) Rezultatul faptei
Acţiunea de încredinţare a autovehiculului, spre conducere, unei persoane care se află într-una
din situaţiile prevăzute anterior are ca rezultat crearea unei stări de pericol pentru relaţiile
sociale ocrotite. Acest rezultat se produce în momentul când are loc deplasarea
autovehiculului, în cadrul conducerii sale pe un drum public.
c) Legătura de cauzalitate. Rezultatul, adică starea de pericol, survine ca urmare directă a
săvârşirii faptei; legătura de cauzalitate nu trebuie dovedită.

B. Aspecte subiective
Infracţiunea prevăzută în art. 78 alin. 3 din OUG 195/2002 se săvârşeşte cu vinovăţie în forma
intenţiei, care poate fi directă sau indirectă.
Proprietarul sau deţinătorul are obligaţia să verifice dacă cel căruia îi încredinţează
autovehiculul are sau nu permis. Faptul că n-a verificat, implică, în principiu, acceptarea
situaţiei ca el să nu aibă permis şi deci existenţa intenţiei indirecte1.

5) Alte aspecte
1
v. C. Turianu, Infracţiunile rutiere, Ed. Allbeck, p. 99
14
a) Formele infracţiunii. În cazul infracţiunii prevăzute în art. 78 alin. 3 din ordonanţă, legea nu
incriminează decât forma consumată a acesteia. Infracţiunea se consumă nu în momentul
încredinţării autovehiculului aceluia care nu are permis de conducere, ci în momentul când
acesta din urmă a pus în circulaţie vehiculul, adică a început activitatea de conducere.
b) Modalităţile infracţiunii – fapta prevăzută în art. 78 alin. 3 din OUG 195/2002 este
incriminată în configuraţia ei tipică, norma de incriminare prevăzând un conţinut constitutiv
unic (nu există o variantă agravată). Există însă diferite modalităţi faptice ale infracţiunii.
c) Aspecte privind unitatea şi pluralitatea de infracţiuni
Infracţiunea de încredinţare a autovehiculului spre conducere unei persoane care nu posedă
permis are caracter independent în raport cu infracţiunea pe care o comite cel căruia i s-a
încredinţat vehiculul şi care va răspunde pentru conducerea pe drumurile publice a unui
autovehicul fără permis de conducere ori fără permis corespunzător.
d) Sancţiuni – infracţiunea prevăzută în art. 78 alin. 3 din OUG 195/2002 este sancţionată cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

3) Conducerea cu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală sau sub influenţa unor substanţe ori
produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora
1. Generalităţi
Alcoolul, consumat în cantităţi mari şi într-un interval de timp scurt, este toxic, determinând
producerea în organism a unor fenomene patologice ca: starea de excitaţie, confuzie mintală,
lipsă de coordonare a mişcărilor, tulburări senzoriale, vizuale şi auditive.
Studiile efectuate de specialişti au demonstrat că alcoolul chiar consumat în cantităţi mici,
diminuează simţitor puterea de discernământ, capacitatea de concentrare şi atenţia
conducătorilor auto, le alterează reflexele, timpul de reacţie, etc, iar numărul erorilor în
conducerea autovehiculului şi al încălcărilor de lege creşte în raport direct proporţional cu
cantitatea de alcool ingerat. Sub acest din urmă aspect s-a constatat că persoanele aflate sub
influenţa alcoolului conduc cu viteze mai mari în raport cu condiţiile concrete de circulaţie, nu
reuşesc să se înscrie corect cu autovehiculele în curbe, trec mai frecvent pe sensul opus, nu
mai sunt în măsură să aprecieze corect distanţele, se apropie excesiv de mult de maşinile din
faţa lor, se angajează în depăşiri riscante, etc.
În considerarea acestor realităţi, legislaţia rutieră a tuturor statelor moderne cuprinde
prevederi explicite care interzic conducătorilor auto să conducă după ce au consumat băuturi
alcoolice ori alte substanţe analgezice, stimulente, tranchilizante, halucinogene, hipnotice,
stupefiante cu efecte similare.
Şi legislaţia noastră prevede obligaţia pentru conducătorii de autovehicule de a nu conduce
autovehiculul după ce au consumat băuturi alcoolice, produse sau substanţe stupefiante ori
medicamente cu efecte similare.
2) Obiectul juridic
Obiectul juridic special al infracţiunii analizate îl constituie acel grup de relaţii sociale,
constituit în legătură cu ocrotirea securităţii circulaţiei pe drumurile publice, a căror formare,
normală desfăşurare şi dezvoltare e asigurată prin incriminarea faptelor de conducere a unui
autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală sau o
concentraţie de alcool în aerul expirat peste limita legală ori care se află sub influenţa unor
substanţe sau produse stupefiante ori medicamente cu efecte similare acestora.
Lista substanţelor cu efecte psihoactiv contraindicate conducătorilor de autovehicule şi
tramvaie se stabileşte de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi se publică în Monitorul
Oficial al României, partea I.
Spre deosebire de Decretul 328/1966, OUG 195/2002 nu prevede ca infracţiune fapta unei
persoane de a se afla în stare de ebrietate dar cu o îmbibaţie alcoolică sau concentraţie de
alcool pur în aerul expirat sub limita legală.
3) Subiectul activ

15
Autor al infracţiunii prevăzute în art. 79 alin. 1 şi 3 din OUG 195/2002 nu poate fi decât o
persoană care are o calitate determinată, aceea de conducător de autovehicul, indiferent dacă
această calitate o deţine în baza unui permis de conducere, ori ca o situaţie de fapt.
Această infracţiune poate fi săvârşită şi în participaţie dar numai sub forma instigării şi
complicităţii. Infracţiunea în discuţie nu ar putea fi săvârşită în coautorat, deoarece
conducerea autovehiculului, implicit deplasarea maşinii din locul unde staţionează, nu poate fi
decât rezultatul acţiunii unei singure persoane şi anume a aceleia care acţionează în mod
nemijlocit asupra mecanismelor de punere în mişcare a autovehiculului. Instigarea şi
complicitatea pot fi comise de orice persoană.
Dacă, cunoscând starea de îmbibaţie alcoolică a unei persoane, deţinătorul autovehiculului i-a
încredinţat totuşi vehiculul, având reprezentarea faptului că ea îl va conduce în această stare
pe drumurile publice, acţiunea lui reprezintă un act de determinare sau ajutor, săvârşit cu
intenţie, la conducerea, în stare de îmbibaţie alcoolică, a autovehiculelor, de către persoana
respectivă şi, ca atare, răspunderea sa penală pentru instigare ori complicitate este pe deplin
incidentă.
În legislaţia altor state, asemenea fapte sunt sancţionate ca infracţiuni independente. Astfel, în
Codul rutier belgian este incriminată fapta oricărei persoane „care întrebuinţează un vehicul
unei persoane care este în mod manifest beată sau care dă semne aparente de intoxicare”, iar
în Codul penal cubanez este incriminată fapt celui care „permite ca altcineva să conducă
vehiculul, ştiind că acela a ingerat băuturi alcoolice care, fără să-l aducă în stare de ebrietate i-
au afectat capacitatea de conducere.”
4) Conţinutul juridic al infracţiunii. Infracţiunea prevăzută în art. 79 alin. 1 şi 3 din OUG
195/2002 presupune ca o situaţie premisă, existenţa unui regim juridic cu privire la starea
psihofizică a persoanelor care conduc autovehiculule pe drumurile publice.

A. Aspecte obiective
a) Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 79 alin. 1 şi 3 din OUG 195/2002 constă
într-o singură acţiune (comisiune), şi anume în conducerea în condiţii ilicite a unui
autovehicul pe drumurile publice. Caracterul ilicit al conducerii rezultă, în cazul acestei
infracţiuni din nerespectarea unei obligaţii care se referă ţa conducătorul auto, mai precis a
obligaţiei de a se abţine de la consumarea băuturilor alcoolice sau a substanţelor şi produselor
stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora.
Elementul material este însoţit de o cerinţă esenţială, prevăzută de lege în două modalităţi
alternative.
Într-o primă modalitate, cerinţa esenţială constă în aceea ca subiectul să aibă în sânge o
îmbibaţie alcoolică sau în aerul expirat o concentraţie de alcool pur ce depăşesc limita legală.
Dacă făptuitorul se află doar sub influenţa băuturilor alcoolice, condiţia esenţială nu este
satisfăcută. În acest caz sunt aplicabile dispoziţiile din art. 181 pct. 1 din Regulament care
prevăd obligaţia conducătorului de autovehicul sau tramvai de a nu produse după ce a
consumat băuturi alcoolice, produse sau substanţe stupefiante ori medicamente cu efecte
similare acestora, fapta constituind contravenţia prevăzută în art. 89 lit. a din OUG 195/2002
„conducerea vehiculului sub influenţa băuturilor alcoolice, daca fapta nu constituie
infracţiune.”
Prin „îmbibaţie alcoolică” sau „alcoolemie” se înţelege gradul de concentrare a alcoolului din
corpul uman, exprimat în grame la litru de sânge1. Limita legală a îmbibaţiei alcoolice şi a
concentraţiei de alcool în aerul expirat este arătată în art. 79 pct. 1 din OUG 195/2002 şi
anume „o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge ori o concentraţie ce
depăşeşte 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat”
Într-o a doua modalitate alternativă, cerinţa esenţială constă în aceea ca subiectul să se afle
sub influenţa unor produse ori substanţe stupefiante sau medicamente cu efecte similare
acestora.

1
v. C. Turianu, Infracţiunile rutiere, Ed. Allbeck, p. 109
16
b) Rezultatul faptei. Acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii are ca rezultat
crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite. Acest rezultat se produce chiar în
momentul în care are loc conducerea autovehiculului de către persoana ce are în sânge o
îmbibaţie alcoolică sau concentraţie de alcool în aerul expirat peste limita legală sau se află
sub influenţa unor substanţe ori produse stupefiante ori medicamente cu efecte similare
acestora.
c) Legătura de cauzalitate – rezultatul şi anume starea de pericol, intervine ca urmare directă a
săvârşirii faptei şi nu trebuie dovedit.

B. Aspecte subiective
Infracţiunea prevăzută în art. 79 alin. 1 şi 3 din OUG 195/2002 se săvârşeşte cu vinovăţie sub
forma intenţiei; aceasta poate fi directă sau indirectă. Latura subiectivă nu cuprinde nici o
cerinţă esenţială cu privire la mobilul ori scopul săvârşirii faptei. Mobilul şi scopul atunci
când sunt cunoscute, vor fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

5) Alte aspecte
a) Formele infracţiunii
În cazul acestei infracţiuni legea nu incriminează decât activitatea ilicită consumată, adică
forma consumată a acestei infracţiuni.
Consumarea are loc în momentul în care s-a început executarea acţiunii constitutive şi s-a
produs rezultatul arătat, sub forma unei stări de pericol, adică în momentul deplasării
autovehiculului pe drumurile publice, în condiţiile arătate anterior.
b) Modalităţile infracţiunii
Infracţiunea prevăzută în art. 79 alin. 1 şi 3 din OUG 195/2002 cuprinde mai multe modalităţi
normative şi poate prezenta diferite modalităţi faptice.
Modalităţile normative corespund variantelor din norma de incriminare. Incriminarea din art.
79 alin. 1 şi 2 prevede un conţinut constitutiv diferenţiat, în sensul că fapta prevăzută în art.
79 alin. 1 este incriminată în configuraţia ei tipică, constituind varianta simplă, iar cea din art.
79 alin. 3 reprezintă varianta agravată.
Celor două variante de incriminare le corespund două modalităţi normative.
Referindu-se la varianta agravată, se observă că ea cuprinde două circumstanţe de agravare,
ceea ce înseamnă că modalitatea normativă agravată se înfăţişează la rândul ei sub forma a
două modalităţi normative alternative de agravare.
1. Prima modalitate normativă agravată se realizează atunci când persoana aflată în una din
situaţiile arătate „efectuează transport public de persoane”.
Prin expresia „efectuează transport public de persoane” se înţelege transportarea unui grup de
persoane, de către un autovehicul special amenajat şi care face cu regularitate ori în mod
ocazional asemenea transporturi. Textul nu se aplică în cazul transportului mai multor
persoane într-un autoturism.
2. Cea de-a doua modalitate alternativă agravată priveşte situaţia în care autovehiculul condus
de către o persoană aflată în una din situaţiile prevăzute în art. 79 alin. 1 transportă substanţe
sau produse periculoase. De pildă, buteliile de aragaz sau tuburile de oxigen transportate să fi
fost încărcate, cisterna să fi fost plină cu benzină etc., căci în caz contrar, pericolul a cărui
evitare s-a urmărit este inexistent şi raţiunea agravării răspunderii penale nu mai subzistă.
3. Aspecte privind unitatea şi pluralitatea de infracţiuni
Infracţiunea analizată poate fi săvârşită de orice persoană care conduce un autovehicul având
o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, chiar dacă nu posedă permis de conducere. În acest
din urmă caz, conducătorul auto va răspunde atât pentru infracţiunea de conducere cu o
îmbibaţie alcoolică sau concentraţie de alcool în aerul expirat peste limita legală prevăzută de
prevăzută de art. 79 alin. din OUG 195/2002, cât şi pentru infracţiunea de conducere fără
permis, prevăzută în art. 78 alin. 1 din OUG 195/2002, ambele infracţiuni aflându-se în
concurs.
4) Sancţiuni
17
Pentru varianta simplă a infracţiunii prevăzută în art. 79 alin. 1 din OUG 195/2002 pedeapsa e
închisoarea de la 1 la 5 ani, în timp de pentru agravanta prevăzută în art. 79 alin. 3 din OUG
195/2002, sancţiunea este închisoarea de la 2 la 7ani.
OUG 195/2002 prevede pentru prima dată în legislaţia rutieră română, în art 82 alin. 1 că:
„Consumul de alcool sau de produse ori substanţe stupefiante sau al medicamentelor cu efecte
similare acestora, după producerea unui accident de circulaţie de pe urma căruia a rezultat
moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane,
până la testarea alcoolului în aerul expirat sau recoltarea probelor biologice, se pedepseşte cu
închisoare de la 1 la 5 ani.”
Iar în art. 82 alin. 2 prevede că: „nu constituie infracţiune consumul de medicamente cu efecte
similare produselor sau substanţelor stupefiante, după producerea accidentului de circulaţie şi
până la sosirea poliţiei la faţa locului, dacă acestea sunt administrate de personal medical
autorizat, în cazul în care acestea sunt impuse de starea de sănătate sau de vătămarea
corporala a conducătorului auto.”

Secţiunea a III-a - Infracţiuni prin care se împiedică stabilirea comiterii unor infracţiuni contra
siguranţei circulaţiei rutiere

1. Sustragerea de la recoltarea probelor biologice


1) Generalităţi
În cuprinsul art. 79 din OUG 195/2002 legiuitorul a incriminat fapta unui conducător de
autovehicul sau tramvai de a refuza, a se împotrivi sau sustrage de la recoltarea probelor
biologice în vederea stabilirii alcoolemiei ori a consumului de substanţei ori produse
stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora sau testării aerului expirat.
Prin dispoziţia menţionată se sancţionează simplul refuz al conducătorului auto de a permite
organului competent să-i stabilească existenţa alcoolului în sânge (alcoolemia) ori a
substanţelor sau produselor stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora în
timpul conducerii pe drumurile publice, indiferent de gradul îmbibaţiei sale alcoolice. Aceasta
urmează să fie stabilită abia prin proba ştiinţifică în vederea căreia organul de poliţie a dispus
recoltarea probelor biologice. Infracţiunea subzistă, deci, chiar dacă ulterior organul de poliţie
pe baza altor probe, ar constata că cel în cauză n-a consumat băuturi alcoolice.
2) Obiectul juridic. Obiectul juridic special al infracţiunii de sustragere de la recoltarea
probelor biologice îl constituie acel grup de relaţii sociale a căror normală desfăşurare nu este
posibilă fără ocrotirea securităţii circulaţiei împotriva faptelor de împotrivire, refuz sau
sustragere de la stabilirea alcoolemiei în timpul conducerii autovehiculului pe drumurile
publice.
Infracţiunea are însă şi un obiect juridic special adiacent. Prin incriminarea cuprinsă în art. 79
alin. 4 din OUG 195/2002, legiuitorul a urmărit, odată cu ocrotirea securităţii pe drumurile
publice, şi apărarea altor valori sociale, anume activitatea organelor judiciare, împotriva
faptelor prin care se tinde la ascunderea realităţii cu privire la starea conducătorului auto în
momentul conducerii autovehiculului, indiferent dacă acesta a produs sau nu un accident de
circulaţie. Obiectul juridic special adiacent al infracţiunii îl constituie, aşadar, acel mănunchi
de relaţii sociale care se constitui în legătură cu aflarea adevărului privitor la existenţa şi
gradul alcoolemiei ori substanţelor sau produselor stupefiante ori medicamentelor cu efecte
similare acestora şi cu administrarea probelor corespunzătoare.
3) Subiectul activ
Autor al infracţiunii nu poate fi decât persoana care a condus, în fapt, un autovehicul pe
drumurile publice şi care refuză, se împotriveşte sau se sustrage de la recoltarea probelor
dispusă de organul de poliţie în vederea stabilirii îmbibaţiei alcoolice.
Infracţiunea prevăzută de art. 79 alin. 4 din OUG 195/2002 poate fi săvârşită şi în participaţie,
dar nu în toate formele acesteia. Sustragerea de la recoltarea probelor biologice, presupunând
o acţiune care se săvârşeşte în persoana proprie nu poate fi comisă sub forma coautoratului.
Instigarea şi complicitatea sunt posibile; actele de determinare , înlesnire sau ajutor la
18
săvârşirea infracţiuni prevăzute în art. 79 alin. 4 din OUG 195/2002 pot fi comise de orice
persoană.
4) Conţinutul juridic al infracţiunii
Infracţiunea prevăzută în art. 79 alin. 4 din OUG 195/2002 presupune ca o situaţie premisă,
existenţa unui dispoziţii date de organul competent, în temeiul legii, pentru efectuarea
operaţiei de recoltare a probelor biologice; altfel spus, organul competent trebuie să pună în
vedere conducătorului autovehiculului să se prezinte la o unitate spitalicească în scopul sus-
arătat. În practica judiciară s-a decis că numai prin părăsirea locului accidentului fără
încuviinţarea organelor poliţiei nu se poate săvârşi, pe lângă infracţiunea prevăzută în art. 81
alin. 1 din OUG 195/2002 şi infracţiunea prevăzută în art. 79 alin. 4 din aceeaşi ordonanţă,
deoarece pentru existenţa acestei din urmă infracţiuni este necesar ca inculpatul să fi fost
somat să se supună recoltării probelor biologice.
Fără preexistenţa unei atare invitaţii (ordin sau somaţie) a organului de poliţie, nu există
pentru conducătorul auto obligaţia de a se supune, din proprie iniţiativă, recoltării probelor
biologice şi, deci, nu poate fi concepută nici infracţiunea de sustragere de la recoltarea acestor
probe.

A. Aspecte obiective
a) Elementul material al infracţiunii în discuţie constă într-o singură acţiune (comisiune) şi
anume în sustragerea de la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.
Sustragerea presupune o acţiune prin care făptuitorul zădărniceşte, face imposibilă, prin orice
mijloace, recoltarea probelor biologice, dispusă de organul de poliţie în vederea stabilirii
alcoolemiei. Odată manifestat, refuzul de a se supune recoltării este suficient pentru
consumarea infracţiunii, chiar dacă o împrejurare ulterioară ar face ca recoltarea probelor
biologice să se poată efectua în timp util. Acţiunea de sustragere de la recoltarea probelor
biologice poate îmbrăca, pe lângă forma refuzului sau împotrivirii conducătorului auto de a fi
condus la cea mai apropiată unitate medicală pentru recoltarea probelor biologice, şi alte
forme, cum ar fi: fuga de sub supravegherea organelor de poliţie în timpul conducerii spre o
unitate medicală în vederea recoltării acestor probe, invocarea unor împrejurări lipsite de orice
temei pentru a justifica neacceptarea efectuării probelor, etc.
b) Rezultatul faptei.
Acţiunea de sustragere de la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei are
ca rezultat crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite. Acest rezultat se
produce în momentul în care conducătorul auto nu dă curs invitaţiei organului de poliţie de a
se supune recoltării probelor biologice în vederea efectuării analizei de laborator pentru
stabilire existenţei şi proporţiei îmbibaţiei alcoolice în timpul conducerii.
c) Legătura de cauzalitate. Rezultatul, starea de pericol, survine ca urmare directă a săvârşirii
faptei şi nu trebuie dovedit.

B. Aspecte subiective
Infracţiunea de sustragere de la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei
se săvârşeşte cu vinovăţie sub forma intenţiei care poate fi directă şi indirectă.
Pentru existenţa infracţiunii, mobilul şi scopul sunt irelevante, de ele ţinându-se seama numai
la individualizarea pedepsei.

5) Alte aspecte
a) Formele infracţiunii
În cazul infracţiunii prevăzută de art. 79 alin. 4 din OUG 195/2002 legea nu incriminează
decât activitatea ilicită, consumată, adică forma consumată a acestei infracţiuni. Consumarea
are loc în momentul în care conducătorul auto, după ce a fost somat, se sustrage de la
recoltarea probelor biologice.

19
b) Modalităţile infracţiunii. Fapta prevăzută în art. 79 alin. 4 din OUG 195/2002 este
incriminată în configuraţia ei tipică, norma de incriminare prevăzând un conţinut constitutiv
unic. Vor putea exista diferite modalităţi faptice ale infracţiunii.
c) Sancţiuni
În cazul infracţiunii prevăzute în art. 79 alin. 4 din OUG 195/2002 limitele de pedeapsă sunt
egale cu cele stabilite prin lege pentru infracţiunea de conducere a unui autovehicul de către o
persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală sau se află sub influenţa
unor substanţe sau produse stupefiante ori medicamente cu efecte similare acestora; ambele
fapte se sancţionează cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

2) Părăsirea locului accidentului


1) Generalităţi
Circulaţia autovehiculelor pe drumurile publice este o formă de activitate umană deosebit de
complexă, atât prin amploarea pe care o capătă pe măsura progresului tehnic şi a dezvoltării
civilizaţiei materiale, prin numărul mare de fapte periculoase ce ar putea fi săvârşite împotriva
persoanelor sau bunurilor în condiţiile unei folosiri necorespunzătoare a autovehiculelor, cât şi
prin problematica deosebită pe care o ridică ocrotirea valorilor sociale expuse pericolului
menţionat.
Pe lângă acestea, producerea unor fapte periculoase în cadrul circulaţiei rutiere impune şi
anumite exigenţe specifice în legătură cu aflarea adevărului asupra celor petrecute, obligă la o
examinare multilaterală a factorilor care ar fi putut contribui la producerea accidentului, la
confruntarea acţiunii lor cu regulile existente în materie şi cu unele criterii ştiinţifice care
trebuie avute în vedere (de exemplu, legate de forţa de şoc, de capacitatea de frânare a
autovehiculului, de gradul de vizibilitate a conducătorului etc), în astfel de situaţii. De
asemenea trebuie remarcat faptul că persoanele angajate într-un accident de circulaţie se
găsesc înaintea oricăror alte persoane la locul accidentului, fiind în măsură să dea primele
ajutoare victimelor ori să ia alte măsuri pentru a preveni extinderea urmărilor dăunătoare
rezultate din accident. În aceste condiţii, părăsirea locului accidentului ar putea să conducă şi
la alte consecinţe, cum ar fi punerea în primejdie gravă a vieţii victimelor ori amplificarea
consecinţelor accidentului (de pildă ca urmare a scurgerii de benzină de la autovehiculul
avariat poate să se producă, pe lângă vătămarea gravă a unei persoane şi avarierea şoselei ori a
locuinţelor de lângă drum, etc.).
În considerarea acestor realităţi legislaţia rutieră a majorităţii statelor moderne obligă pe
conducătorii vehiculelor angajaţi într-un accident de circulaţi să nu părăsească locul
accidentului, să nu schimbe poziţia vehiculului şi să asigure păstrarea urmelor la locul faptei.
De asemenea, se prevede obligaţia acordării primului ajutor victimelor accidentului şi
transportării lor la o unitate sanitară în măsură de a da asistenţă medicală necesară.
Asemenea obligaţii sunt prevăzute şi de legislaţia noastră. Astfel prin art. 81 alin. 1 din OUG
195/2002 este incriminată „fapta de părăsire a locului accidentului fără încuviinţarea poliţiei
sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, precum şi modificarea sau
ştergerea urmelor accidentului de către conducătorul oricărui vehicul angajat într-un accident
de circulaţie de pe urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a
sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei
infracţiuni”.
În art. 81 alin. 2 sunt prevăzute unele excepţii în ce priveşte obligaţiile anterior amintite.
Potrivit legii, părăsirea locului accidentului nu intră sub incidenţa legii penale în situaţia
conducătorilor autovehiculelor aparţinând poliţiei, serviciului de ambulanţă, pompierilor,
apărării civile, Ministerului Apărării Naţionale (destinate controlului circulaţiei vehiculelor
din parcul propriu sau care însoţesc coloane militare), jandarmeriei, unităţilor speciale ale
Serviciului Român de Informaţii şi Serviciului de Protecţie şi Pază, care au în funcţiune
dispozitivele de avertizare sonoră şi luminoasă şi se află în misiune (art. 81 alin. 2 lit a), de
asemenea, în situaţia conducătorilor vehiculelor care, în lipsa altor mijloace de transport, ei

20
înşişi transportă persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsura a da asistenţa
medicală necesară, daca se înapoiază imediat la locul accidentului (art. 81 alin. 2 lit b).
Potrivit art 81 alin. 3, conducătorii vehiculelor prevăzute la alin. 2 lit. a vor anunţa de îndată
unitatea de poliţie pe a cărei rază s-a produs accidentul, urmând ca după terminarea misiunii
să se prezinte la sediul acesteia în vederea întocmirii actelor de constatare.
2) Obiectul juridic
Obiectul juridic special al infracţiunii este acel grup de relaţii sociale, constituite în legătură
cu ocrotirea securităţii circulaţiei pe drumurile publice, a căror formare, normală desfăşurare
şi dezvoltare este asigurată prin incriminarea faptelor de părăsire a locului accidentului de
către conducătorii vehiculelor angajaţi într-un accident de circulaţie.
Infracţiunea are şi un obiect juridic adiacent, deoarece prin incriminarea faptei de părăsire a
locului accidentului, s-a urmărit odată cu ocrotirea securităţii circulaţiei pe drumurile publice
şi apărarea altei valori sociale, anume activitatea organelor judiciare împotriva faptelor care
împiedică constatarea imediată şi completă a încălcărilor săvârşite în cadrul circulaţiei rutiere,
identificarea făptuitorilor şi stabilirea circumstanţelor concrete în care au fost comise
încălcările respective.
3) Subiectul activ. Autor al infracţiunii prevăzute în art 81 alin 1 din OUG 195/2002 nu poate
fi decât o persoană care are calitatea de conducător de vehicul-.
Potrivit OUG 195/2002, art. 6, pct 26, „ conducător” este „persoana care determină punerea în
mişcare şi acţionează asupra direcţiei de deplasare pe drum a vehiculelor şi animalelor izolate
sau în turma, celor de tracţiune, povară ori de călărie”. Deci pot fi subiecţi ai acestei
infracţiuni toate persoanele care conduc pe drumurile publice un vehicul oarecare – indiferent
de tipul acestuia (cu tracţiune animală, hipo sau acţionat prin forţa conducătorului).
Infracţiunea de părăsire a locului accidentului poate fi săvârşită de oricare dintre conducătorii
vehiculelor implicate într-un accident de circulaţie, deci nu numai de conducătorul vehiculului
care a provocat accidentul ci şi de conducătorul vehiculului accidentat. Infracţiunea prevăzută
în art. 81 alin. 1 din OUG 195/2002 poate fi săvârşită şi în participaţie dar numai sub forma
instigării şi complicităţii. Coautoratul nu este de conceput deoarece, prin însăşi natura sa,
acţiunea de părăsire a unui anumit loc nu se comite decât în mod individual, de către oricare
persoană care se îndepărtează de acel loc.
4) Conţinutul juridic al infracţiunii
Infracţiunea prevăzută în art. 81 alin. 1 din OUG 195/2002 presupune, ca o situaţie premisă,
preexistenţa unei încălcări a regulilor de circulaţie şi producerea unui accident.
Accidentul trebuie să aibă o existenţă reală; dacă conducătorul auto, crezând că a produs un
accident, deşi în realitate acesta nu avusese loc, s-a îndepărtat de la locul faptei, spre a nu fi
identificat, nu se poate reţine că el a încălcat prevederile art. 81 alin. 1 din OUG 195/2002.
Potrivit art. 221 din Regulamentul 85/2003 pentru aplicarea OUG 195/2002, accidentul de
circulaţie este evenimentul care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea
loc;
b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori cel puţin un vehicul a
fost avariat sau au rezultat alte pagube materiale;
c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare.

A. Aspecte obiective
a) Elementul material al infracţiunii prevăzută în art. 81 alin. 1 din OUG 195/2002 constă într-
o acţiune, aceea de părăsire a locului accidentului. Această acţiune poate fi săvârşită prin acte
comisive (îndepărtarea conducătorului vehiculului de la locul accidentului) ori prin acte
omisive (neînapoierea la locul accidentului după ce a părăsit, în mod legal, acest loc).
Elementul material al infracţiunii se întregeşte cu anumite cerinţe esenţiale. Unele au fost
analizate în unele infracţiuni anterioare, cum ar fi existenţa unui vehicul şi a drumului public.
O altă cerinţă esenţială este aceea ca părăsirea locului accidentului să fi fost săvârşită de un
conducător de vehicul angajat într-un accident de circulaţie care a produs anumite urmări.
21
O altă cerinţă esenţială constă în aceea că părăsirea locului accidentului să aibă caracter ilicit.
Fapta are caracter licit când s-a săvârşit:
- cu încuviinţarea poliţiei ori a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei;
- fără încuviinţarea acestor organe în următoarele situaţii anume prevăzute de lege:
a) să fie vorba de conducătorii autovehiculelor aparţinând autorităţilor prevăzute în art. 81 pct
2 lit a;
b) să fie vorba de conducătorii auto care, în lipsa altor mijloace de transport, duc persoanele
rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură a da asistenţa medicală necesară, dacă se
înapoiază imediat la locul accidentului;
b) Rezultatul faptei. Acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii are ca rezultat
crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite. Acest rezultat se produce în
momentul în care conducătorul autovehiculului angajat în accident părăseşte ilegal locul
faptei sau, în ipoteza prevăzută de art. 81 pct 2 lit b din OUG 195/2002, la explicarea celei
mai scurte perioade, imediat următoare transportării victimei la o unitate sanitară, în care el
avea posibilitatea să se înapoieze la locul accidentului.
c) Legătura de cauzalitate. Rezultatul, starea de pericol, intervine ca urmare directă a
săvârşirii faptei şi nu trebuie dovedit.

B. Aspecte subiective
Această infracţiune se săvârşeşte cu vinovăţie sub forma intenţiei; aceasta poate fi directă sau
indirectă.

5) Alte aspecte
a) Formele infracţiunii
În cazul infracţiunii prevăzută în art. 81 alin. 1 din OUG 195/2002 legea nu incriminează
decât forma consumată a acesteia. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care
făptuitorul a părăsit locul accidentului ori nu s-a înapoiat imediat în acel loc, atunci când, în
lipsa altor mijloace de transport a transportat el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată
unitate sanitară, şi a produs rezultatul specific.
b) Modalităţile infracţiunii
Fapta prevăzută în art. 81 alin. 1 din OUG 195/2002 este incriminată numai în configuraţia
tipic. Sub acest aspect, nu va exista decât o singură modalitate normativă, corespunzătoare
variantei simple a infracţiunii. Întrucât, însă, elementul material al infracţiunii se poate realiza
în două modalităţi, părăsirea locului accidentului şi neînapoierea imediată la locul
accidentului, se poate vorbi de două modalităţi normative, ambele tipice.
c) Sancţiuni. În art. 81 alin. 1 din OUG 195/2002 se prevede, pentru infracţiunea de părăsire a
locului accidentului pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani. Aceste limite speciale sunt suficient
de îndepărtate pentru a face posibilă sancţionarea corespunzătoare a tuturor faptelor concrete
ce cad sub incidenţa incriminării, oricare ar fi gravitatea acestora.

Secţiunea a IV-a – Neîndeplinirea atribuţiilor de verificare tehnică a autovehiculelor

1) Generalităţi
Reflectând o realitate evidentă şi anume aceea că o bună parte din accidentele de circulaţie îşi
au cauza în defecţiunile tehnice ale vehiculelor, mai precis ale sistemelor şi instalaţiilor
acestora care afectează securitatea circulaţiei, legislaţia rutieră a instituit un complex de
dispoziţii menite să contribuie la înlăturarea pericolului anterior arătat şi să asigure
funcţionarea perfectă şi continuă a sistemelor şi instalaţiilor fiecărui vehicul în circulaţie.
Îndatoriri asemănătoare sunt prevăzute şi în regulamentul de aplicare a ordonanţei. Astfel,
potrivit art. 50 pct 2 lit a din Regulamentul 85/2003 pentru aplicarea OUG 195/2002
persoanele juridice deţinătoare de vehicule sunt obligate să verifice starea tehnică a
vehiculelor, să facă menţiuni despre aceasta în foaia de parcurs sau ordinul de serviciu şi să nu
permită ieşirea în circulaţie a celor care nu îndeplinesc condiţiile tehnice; iar conform art 10
22
pct 1 din OUG 195/2002, este interzisă circulaţia pe drumurile publice a vehiculelor care nu
corespund din punct de vedere tehnic, precum şi în cazul în care termenul de valabilitate al
inspecţiei tehnice a expirat.
Nerespectarea acestor prevederi atrage, după caz, răspunderea contravenţională sau penală.
2) Obiectul infracţiunii
A. Obiectul juridic. Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute în art. 85 îl constituie acel
grup de relaţii sociale, constituite în legătură cu siguranţa circulaţiei, a căror formare şi
dezvoltare este legată de buna desfăşurare a operaţiilor de verificare tehnică a autovehiculelor.
Infracţiunea are şi un obiect juridic adiacent; el constă în relaţiile sociale referitoare la buna
desfăşurare a activităţii unităţilor cărora le incumbă obligaţia de verificare tehnică a
autovehiculelor în circulaţie.
B. Obiectul material. Infracţiunea în discuţie are întotdeauna un obiect material, deoarece
acţiunea sau inacţiunea constitutivă se exercită, fără excepţie, asupra unui autovehicul în
materialitatea lui, făcând ca defecţiunile tehnice ale acestuia să nu fie înlăturate şi astfel, acel
autovehicul să prezinte un pericol efectiv pentru circulaţia rutieră.
3) Subiecţii infracţiunii
Autor al infracţiunii analizate poate fi numai o persoană ce are o calitate determinată, şi
anume calitatea de lucrător al unei unităţi care are atribuţii de serviciu în legătură cu
verificarea stării tehnice a autovehiculelor. Nu ar putea fi subiect al acestei infracţiuni, de
pildă, mecanicul auto care, în afara sarcinilor de serviciu, la cererea unei persoane particulare,
verifică starea tehnică a autovehiculului, chiar dacă ulterior acel autovehicul ar produce un
accident de circulaţie ca urmare a defecţiunilor tehnice neremediate sau remediate în mod
necorespunzător. Răspunderea revine, prin urmare, numai persoanelor care au îndatoriri în ce
priveşte reviziile tehnice periodice ale autovehiculelor.
Subiect activ în modalitatea prevăzută în art. 85 pct 2 poate fi numai un lucrător al unei
persoane juridice, care are ca atribuţii repararea autovehiculelor şi care repară autovehicule
având urme de accident, fără autorizaţie eliberată de poliţie.
Săvârşirea faptelor de neîndepinire sau de îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor de verificare
tehnică a autovehiculelor poate fi concepută şi în condiţiile participaţiei. În cazul îndeplinirii
defectuoase a atribuţiilor de verificare tehnică, de către cei care aveau asemenea îndatoriri
poate exista coautorat, când fapta a fost săvârşită de mai mulţi autori, care au contribuit
nemijlocit, în mod simultan sau succesiv la săvârşirea acţiunii constitutive. Instigarea şi
complicitatea sunt posibile şi pot fi comise de orice persoană.
Subiecţii pasivi
Subiect pasiv al infracţiunii prevăzute în art. 85 din OUG 195/2002 este statul ca titular al
valorii ocrotite. Subiect pasiv special este unitatea specializată în verificarea tehnică a
autovehiculelor a cărei funcţionare a fost tulburată prin îndeplinirea defectuoasă a
competenţelor care îi reveneau, ori unitatea care a suferit pagube materiale ca urmare a
accidentului de circulaţie. Poate fi subiect pasiv al infracţiunii şi persoana fizică care a suferit
din cauza accidentului (pagube materiale ori vătămări ale integrităţii fizice).
4) Conţinutul juridic al infracţiunii
Existenţa infracţiunii de neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor de verificare
tehnică a autovehiculelor este condiţionată de o situaţie premisă şi anume de preexistenţa unor
îndatoriri de serviciu, în sarcina subiectului activ, privind verificarea tehnică a
autovehiculelor.

A. Aspecte obiective
a) Elementul material al infracţiunii constă într-o inacţiune (omisiune a îndeplinirii) sau într-o
acţiune (îndeplinire defectuoasă) a atribuţiilor de verificare tehnică a autovehiculelor.
Elementul material poate să constea şi în acţiunea de reparare a autovehiculelor, având urme
de accident, fără autorizaţie eliberată de poliţie.
Elementul material se întregeşte cu o cerinţă esenţială, constând în existenţa unei îndatoriri de
serviciu, legată de verificarea tehnică sau repararea autovehiculelor.
23
b) Rezultatul faptei. Neîndeplinirea atribuţiilor de verificare tehnică a autovehiculelor sau
îndeplinirea defectuoasă realizează latura obiectivă a infracţiunii prevăzute în art. 85 pct 1 din
ordonanţă, numai dacă a avut ca rezultat pe lângă crearea unei stări de pericol pentru relaţiile
sociale ocrotite şi producerea unui accident de circulaţie.
c) Legătura de cauzalitate
Pentru întregirea laturii obiective este necesar să existe o legătură de cauzalitate între acţiunea
sau inacţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii şi rezultatul survenit, constând
atât într-o stare de pericol cât şi într-o leziune (vătămare fizică). Această leziune trebuie să se
producă ca urmare a defecţiunilor tehnice ale autovehiculului, neremediate ori remediate
necorespunzător de subiect.
Producerea accidentului din orice alte cauze, fără vreo legătură cu defecţiunile tehnice ale
autovehiculului, nu va atrage răspunderea penală a subiectului.
Legislaţia noastră nu cunoaşte răspunderea obiectivă pentru producerea unor consecinţe
periculoase, ci de fiecare dată trebuie stabilită existenţa vinovăţiei subiectului faţă de
consecinţele faptei sale.

B. Aspecte subiective
Infracţiunea prevăzută în art. 85 se săvârşeşte cu vinovăţie în forma intenţiei; aceasta poate fi
directă sau indirectă.
Existenţa intenţiei atunci când subiectul, săvârşind cu voinţă acţiunea sau inacţiunea
incriminată, îşi dă seama că, prin aceasta, îşi încalcă îndatoririle de serviciu şi astfel creează
condiţiile producerii unui accident de circulaţie, rezultat pe care îl urmăreşte ori numai îl
acceptă.
Pentru existenţa infracţiunii nu interesează nici mobilul nici scopul urmărit de infractor, deşi
cunoaşterea lor este totdeauna utilă pentru justa individualizare a pedepsei.

5) Alte aspecte
a) Formele infracţiunii. Infracţiunea în discuţie poate fi săvârşită atât prin acţiune cât şi prin
inacţiune. În prima modalitate alternativă, caracterizată printr-o acţiune, infracţiunea se
consumă în momentul când, odată săvârşită acţiunea constitutivă, s-a produs rezultatul. În
cealaltă modalitate alternativă, caracterizată prin inacţiune, infracţiunea se consumă în
momentul când, după expirarea termenului până la care trebuie îndeplinită îndatorirea de
verificare tehnică, s-a produs accidentul. Tentativa este principal posibilă, dar numai în ce
priveşte modalitatea alternativă constând într-o acţiune, însă legea nu o pedepseşte.
b) Modalităţile infracţiunii. Infracţiunea analizată are, în raport cu modul diferit de realizare a
elementului ei material, mai multe modalităţi normative: neîndeplinirea atribuţiilor de
verificare tehnică, îndeplinirea defectuoasă a acelor atribuţii şi repararea autovehiculelor
având urme de accident, fără autorizaţia eliberată de poliţie.
În afara acestor modalităţi normative, infracţiunea prezintă diferite modalităţi faptice.
c) Sancţiuni. Infracţiunea prevăzută în art. 85 pct 1 din OUG 195/2002 este sancţionată cu
închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar cea prevăzută în art. 85 pct 2 este sancţionată cu
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Secţiunea a V-a – Aspecte comune ale infracţiunilor contra siguranţei rutiere

1) Clasificări posibile ale infracţiunilor prevăzute în OUG 195/2002


Faptele care reprezintă încălcări ale regulilor de circulaţie şi se găsesc incriminate în legea
specială ar putea fi ordonate, sistematizate în diferite moduri şi după diferite criterii.
O sistematizare ar putea fi concepută după criteriul elementului material, şi anume după cum
este vorba de fapte constând în conducerea în mod ilicit a autovehiculului pe drumurile
publice (conducerea unui autovehicul fără permis de conducere sau cu permis
necorespunzător categoriei autovehiculului, conducerea în stare de ebrietate, conducerea unui
autovehicul neînmatriculat sau cu număr fals de înmatriculare) sau de fapte prin care se
24
urmăreşte ascunderea realităţii de către conducătorul auto (sustragerea de la recoltarea
probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei şi părăsirea locului accidentului), ori de
fapte care constau în îndeplinirea necorespunzătoare a unor îndatoriri de serviciu
(neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de verificare tehnică a
autovehiculelor sau neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute la art. 21 alin. 1 din OUG 195/2002
de cadrele medicale abilitate) ori fapte prin care se urmăreşte periclitarea securităţii circulaţiei
pe drumurile publice (distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrbuinţare a
indicatoarelor, semafoarelor, amenajărilor rutiere sau a vehiculelor, instalarea de mijloace de
semnalizare rutieră fără autorizaţie eliberată de organele competente, neluarea măsurilor
pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu calea ferată).
O asemenea clasificare, deşi are în vedere elemente definitorii, nu evidenţiază destul de
pregnant specificul infracţiunilor rutiere în raport cu alte categorii de infracţiuni şi nici
particularităţile fiecărei infracţiuni în parte.
O altă ordonare a infracţiunilor rutiere ar putea avea la bază specificul obligaţiilor legale
nesocotite de făptuitor. O primă categorie ar cuprinde incriminările care se referă la fapte prin
care se încalcă condiţiile de bază (privitoare la înmatriculare, permis de conducere, stare
tehnică corespunzătoare, indicatoare şi semafoare) impuse de lege pentru ca un autovehicul să
poată circula pe drumurile publice (punerea în circulaţie sau conducerea unui autovehicul
neînmaticulat, conducerea fără permis sau cu permis necorespunzător, etc).
O a doua categorie ar include incriminările privitoare la fapte prin care se încalcă obligaţiile
legale privind conduita pe care trebuie să o aibă conducătorii auto în timpul circulaţiei cu
autovehiculele pe drumurile publice (conducerea cu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală,
sustragerea de la recoltarea probelor biologice, părăsirea locului accidentului). Această
clasificare suferă de aceleaşi neajunsuri ca şi cea precedentă.

2) Sistematizarea infracţiunilor după modul de periclitare a siguranţei circulaţiei rutiere1


O primă categorie de infracţiuni rutiere este alcătuită din fapte de încălcare a dispoziţiilor
legale privitoare la evidenţa autovehiculelor care circulă pe drumurile publice, şi anume:
punerea în circulaţie sau conducerea unui autovehicul neînmatriculat;
punerea în circulaţie sau conducerea unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare.
A doua categorie de infracţiuni rutiere cuprinde faptele de nerespectare a dispoziţiilor legale
privitoare la pregătirea şi starea psihofizică a persoanelor care conduc autovehicule pe
drumurile publice, şi anume:
conducerea fără permis sau cu permis necorespunzător categoriei din care face parte
autovehiculul;
încredinţarea unui autovehicul pentru a fi condus pe drumurile publice de către o persoană
care nu posedă permis de conducere;
conducerea cu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală sau sub influenţa substanţelor ori
produselor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora.
O a treia categorie de infracţiuni rutiere include fapte prin care se împiedică stabilirea
comiterii unor infracţiuni contra siguranţei circulaţiei rutiere, şi anume:
sustragerea de la recoltarea probelor biologice;
părăsire locului accidentului.
O a patra categorie de infracţiuni rutiere se referă la neîndeplinirea atribuţiunilor de serviciu
de către anumite categorii de persoane, şi anume:
neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de verificare tehnică a
autovehiculelor;
neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute la art. 21 alin. 1 din OUG 195/2002 de cadrele medicale
abilitate.
Ultima categorie de infracţiuni rutiere se referă la inducerea în eroare a participanţilor la
trafic, şi anume:
1
v. C. Turianu, Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei rutiere, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1986, p.
40-41
25
distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a indicatoarelor, semafoarelor
şi amenajărilor rutiere;
instalarea de mijloace de semnalizare rutieră fără autorizaţie eliberată de organele competente,
de natură să inducă în eroare participanţii la trafic;
neluarea măsurilor pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu calea ferată.

3) Aspecte comune privind obiectul, subiecţii, locul şi timpul comiterii infracţiunilor contra
siguranţei circulaţiei rutiere
a) Aspecte comune cu privire la obiectul infracţiunilor
Obiectul juridic generic al infracţiunilor rutiere îl constituie securitatea circulaţiei pe
drumurile publice şi relaţiile sociale care se constituie în legătură cu această valoare socială şi
a căror formare, normală desfăşurare şi dezvoltare este asigurată prin incriminarea faptelor
care aduc atingere acestei valori sociale.
Pe lângă obiectul generic, comun tuturor infracţiunilor rutiere, fiecare din aceste infracţiuni
are şi un obiect juridic special, constituit dintr-un anume grup de relaţii care se formează în
legătură cu anumite aspecte concrete, particulare ale ocrotirii securităţii circulaţiei şi care sunt
puse în pericol ori de câte ori valoarea socială menţionată este periclitată prin săvârşirea unor
fapte concrete.
Aduc atingere într-o formă determinată valorii sociale ocrotite de legea penală (siguranţa
circulaţiei de drumurile publice) toate faptele prin care se încalcă regulile de circulaţie şi care
sunt incriminate în legea specială.
De regulă, infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice nu au un obiect
material, deoarece faptele săvârşite nu sunt îndreptate în mod direct asupra unui lucru,
expunându-l unui pericol ori producându-i o vătămare. Infracţiunile rutiere sunt de regulă,
infracţiuni de pericol, acţiunea făptuitorului fiind îndreptată împotriva siguranţei circulaţiei
(valoarea socială, obiect nematerial) pe care o periclitează. Autovehiculul constituie, în acest
caz, instrumentul care serveşte la punerea în pericol a valorii sociale menţionate şi deci la
săvârşirea infracţiunii. În mod excepţional, unele infracţiuni rutiere au şi obiect material.
De exemplu, infracţiunile care constau în îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de verificare
tehnică a autovehiculelor. În acest caz fapta săvârşită – verificarea tehnică necorespunzătoare
a vehiculului – este îndreptată nemijlocit asupra unui lucru, autovehiculul.

b) Aspecte comune privind subiecţii infracţiunilor


În ce priveşte subiectul activ al acestor infracţiuni se observă că cele mai multe presupun un
subiect activ calificat cum sunt cele prevăzute în art. 84 din OUG 195/2002.
Calitatea subiectului activ care apare cel mai frecvent în cazul infracţiunilor rutiere este acela
de „conducător de vehicul”.
Prin „conducător” se înţelege persoana care determina punerea în mişcare şi acţionează asupra
direcţiei de deplasare pe drum a vehiculelor şi animalelor izolate sau în turma, celor de
tracţiune, povară ori de călărie. (art. 6 pct 26 din OUG 195/2002).
Prin „conducerea” unui autovehicul înţelegem acea operaţie tehnică prin care o persoană pune
în mişcare autovehiculul şi îl dirijează pe drumurile publice potrivit cu scopurile prevăzute de
ea.
Expresia „conducere pe drumurile publice” desemnează activitatea care face posibilă
circulaţia propriu-zisă a autovehiculului pe un drum public ori, cel puţin, efectuarea unei
manevre necesare parcării acestuia; în altă ordine de idei, conducerea implică deplasarea
autovehiculului, deci aflarea acestuia în mişcare.
Mai poate fi subiect al unei infracţiuni rutiere persoana care deţine un autovehicul, chiar dacă
nu-l conduce pe drumurile publice.
Subiect activ al infracţiunii poate fi şi persoana care execută lucrări de verificare tehnică a
autovehiculelor.
În principiu, infracţiunile rutiere sunt susceptibile de a fi săvârşite în participaţie sub forma
coautoratului, instigării sau complicităţii.
26
În condiţiile coautoratului pot fi săvârşite, de regulă, numai acele infracţiuni rutiere care nu au
ca subiect activ o persoană ce conduce un autovehicul pe drumurile publice, căci, prin natura
ei, o asemenea operaţie nu poate fi îndeplinită decât de o singură persoană.
În infracţiunile rutiere care nu se săvârşesc printr-o acţiune de conducere a vehiculului, ori a
autovehiculului, cum ar fi infracţiunea de punere în circulaţie a unui autovehicul
neînmatriculat ori cu un număr fals de înmatriculare sau infracţiunea de îndeplinire
defectuoasă cu ştiinţă a atribuţiilor de verificare tehnică a autovehiculelor va putea exista
coautorat dacă, de exemplu, autovehiculul este proprietatea comună a mai multor persoane
care săvârşesc în comun acte de punere în circulaţie a autovehiculului fără să îndeplinească
formele de înmatriculare a acestuia, ori dacă mai mulţi lucrători se ocupă de verificarea
tehnică a unor defecţiuni şi realizează în comun şi cu ştiinţă o verificare defectuoasă a
automobilului, sau omit, cu intenţia să verifice unele defecţiuni deşi obligaţia de verificare o
aveau în comun.
Instigarea şi complicitatea sunt posibile la toate infracţiunile rutiere.
Subiectul pasiv al infracţiunilor rutiere este statul (subiect pasiv general) asupra căruia se
răsfrâng urmările tuturor faptelor de încălcare a ordinii de drept.
În cazul infracţiunilor de neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor de verificare
tehnică a autovehiculelor poate exista şi un subiect pasiv special, care este persoana juridică
specializată în verificarea tehnică a autovehiculelor, a cărei funcţionare a fost tulburată prin
neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor care îi reveneau.
Alteori, calitatea de subiect pasiv poate s-o aibă persoana juridică specializată care a suferit
pagube materiale, ca urmare a săvârşirii infracţiunilor prevăzute în art. 85 alin 1 din OUG
195/2002, sau persoana fizică care a avut de suferit, din aceeaşi cauză, pagube material ori
vătămări ale integrităţii corporale.

c) Aspecte comune privind locul şi timpul săvârşirii infracţiunilor


Existenţa infracţiunilor prevăzute în OUG 195/2002 nu este condiţionată de vreo cerinţă
privind timpul săvârşirii, ele putând fi comise oricând.
În ce priveşte locul săvârşirii, infracţiunile rutiere presupun existenţa unui drum public.

d) Aspecte comune privind conţinutul generic al infracţiunilor contra siguranţei circulaţiei


rutiere
a. Aspecte comune privind situaţia premisă a infracţiunilor
Toate infracţiunile rutiere privind situaţia premisă, adică preexistenţa unei realităţi pe care se
grevează săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi care se răsfrânge, în forme specifice,
asupra conţinutului constitutiv al infracţiunii.
În cazul infracţiunilor rutiere această realitate preexistentă constă în preexistenţa unui anumit
regim juridic privitor la folosirea drumului public şi la comportarea, în anumite situaţii, a
participanţilor la trafic.
b. Aspecte comune privitoare la conţinutul constitutiv al infracţiunilor
Conţinutul constitutiv al infracţiunilor se poate înfăţişa, în raport cu modul în care fapta este
incriminată, ca un conţinut constitutiv unic, în sensul că fapta este incriminată numai în
configuraţia ei tipică sau ca un conţinut constitutiv diferenţiat atunci când fapta este
incriminată în două sau mai multe variante. În acest caz fapta tipică devine varianta simplă,
iar celelalte sunt variante agravate sau calificate.
În cazul infracţiunilor rutiere, majoritatea incriminărilor cuprind un conţinut constitutiv unic
de infracţiune (lipsesc variantele calificate) cu excepţia infracţiunii prevăzute în art. 79 alin. 3
din OUG 195/2002.

A. Latura obiectivă
Ca în cazul celorlalte infracţiuni, infracţiunile rutiere cuprind un element material, un rezultat
şi o legătură de cauzalitate între acţiune (inacţiune) şi rezultat.

27
a) Elementul material se poate înfăţişa sub forma unei acţiuni (comisiune) sau inacţiuni
(omisiune). De asemenea se poate înfăţişa sub forma a două acţiuni alternative.
Acţiunea se poate prezenta sub diferite forme. În cazurile cele mai frecvente ea se înfăţişează
sub forma conducerii unui autovehicul pe drumurile publice în condiţii ilicite.
Caracterul ilicit al conducerii poate consta în nerespectarea unor îndatoriri, care se referă la
conducătorul vehiculului (de exemplu, în cazul infracţiunii de conducere a unui autovehicul
de către o persoană având în sânge o anumită îmbibaţie alcoolică) sau la autovehicul (ca în
cazul infracţiunii de conducere a unui autovehicul neînmatriculat sau cu număr fals de
înmatriculare.
În cazul altor infracţiuni, acţiunea constă în transmiterea ilicită a autovehiculului de către
subiect unei persoane care nu are permis de conducere sau într-o comportare abuzivă în
legătură cu autovehiculul din partea unei persoane care avea îndatorirea să verifice starea
tehnică a acestuia, ori într-o comportare frauduloasă, când se urmăreşte ascunderea unui fapt
anterior (ca în cazul infracţiunii de părăsire a locului accidentului).
Inacţiunea, în cazul infracţiunilor rutiere al căror element material constă într-o omisiune, se
înfăţişează sub forma neîndeplinirii atribuţiilor de verificare tehnică a autovehiculelor sau
neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute în art. 21 alin. 1 din OUG 195/2002 de cadrele medicale
abilitate.
Elementul material al infracţiunilor rutiere este însoţit de anumite cerinţe esenţiale. O cerinţă
proprie conţinutului celor mai multe dintre infracţiunile rutiere este acea ca acţiunea să fie
săvârşită pe drumurile publice. O altă cerinţă esenţială pentru existenţa elementului material al
infracţiunilor rutiere constă în existenţa elementului material al infracţiunilor rutiere constă în
existenţa unui vehicul care circulă pe drumurile publice.
Prin vehicul se înţelege un „sistem tehnic cu sau fără autopropulsie care se deplasează pe o
cale de comunicaţie terestră servind ca mijloc de transport”. Unele cerinţe esenţiale care
însoţesc elementul material al infracţiunii rutiere pot avea caracter alternativ. Aşa, de pildă,
conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul poate să aibă loc în condiţiile în care
conducătorul nu are permis de conducere sau are un permis de conducere necorespunzător
categoriei din care face parte autovehiculul, ori după de permisul i-a fost retras, anulat sau
după ce i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce.
b) Rezultatul faptei
Acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al infracţiunilor rutiere poate avea
ca rezultat fie o stare de pericol, fie o leziune a obiectului material al infracţiunii. De regulă,
infracţiunile rutiere au ca urmare imediată o stare de pericol, acţiunea sau inacţiunea săvârşită
punând în primejdie securitatea circulaţiei pe drumurile publice. În mod excepţional, unele
infracţiuni rutiere au ca rezultat şi o vătămare (în cazul infracţiunilor de neîndeplinire sau
îndeplinire defectuoasă a obligaţiilor de verificare tehnică a autovehiculelor este necesar ca
datorită defecţiunilor tehnice neremediate, să se fi produs un accident de circulaţie).
c) Legătura de cauzalitate
Pentru realizarea laturii obiective a infracţiunilor rutiere trebuie să existe o legătură de
cauzalitate între acţiunea (inacţiunea) ce constituie elementul material şi rezultatul specific.
La infracţiunile rutiere ce implică o urmare constând într-o stare de pericol, legătura de
cauzalitate rezultă din însăşi materialitatea faptei (ex re) şi nu trebuie dovedită. În cazul
infracţiunilor rutiere la care rezultatul constă într-o vătămare – cum este infracţiunea
prevăzută în art. 84 alin. 2 sau cea prevăzută în art. 85 alin. 1 din OUG 195/2002, trebuie să se
facă dovada că între acţiunea (inacţiunea) ce constituie elementul material şi urmarea imediată
survenită există o legătură de cauzalitate. De exemplu, fapta de neîndeplinire sau îndeplinire
defectuoasă a atribuţiilor de verificare tehnică a autovehiculului a cauzat efectiv un accident
de circulaţie. Dacă accidentul nu s-a datorat acţiunii ori inacţiunii subiectului, adică
defecţiunii tehnice neremediate, ci altor cauze, latura subiectivă a infracţiunii nu este realizată.

B. Latura subiectivă

28
Infracţiunile la regimul circulaţiei pe drumurile publice se comit cu intenţie care poate fi
directă sau indirectă. Există intenţiei directă când conducătorul autovehiculului prevede ca
inevitabil, rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte. Există
intenţie indirectă când subiectul prevede, ca eventual, rezultatul şi, deşi nu-l urmăreşte,
acceptă posibilitatea producerii lui. Conţinutul concret al intenţiei rezultă, de regulă, din însăşi
fapta săvârşită, deci erx re.
CAPITOLUL IV – ASPECTE CRIMINOLOGICE ALE INFRACŢIUNILOR CONTRA
SIGURANŢEI RUTIERE

Secţiunea I – Cauzele infracţiunilor contra siguranţei rutiere

Infracţiunea rutieră se poate prezenta sub două aspecte principal. Mai întâi, s-ar putea înfăţişa
ca o faptă săvârşită prin încălcarea uneia dintre regulile de circulaţie prevăzute în legea
specială şi care atrage răspundere penală în baza acestei legi. În această situaţie sunt
infracţiunile prevăzute în OUG 195/2002 (indiferent dacă prin încălcarea obligaţiilor sau
regulilor referitoare la circulaţia pe drumurile publice s-a comis numai o infracţiune rutieră
sau şi alte infracţiuni, incriminate distinct în legea penală). În al doilea rând infracţiunea
rutieră ar putea consta dintr-o faptă comisă cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice şi în
condiţiile respectării regulilor de circulaţie a căror încălcare atrage răspunderea penală în baza
legii speciale (de exemplu, atunci când în cadrul circulaţiei pe drumurile publice se comit
fapte de sustragere de autovehicule, de distrugere, de abuz în serviciu, etc.). Suntem în faţa
unei infracţiuni rutiere propriu-zise numai în acele cazuri când s-au încălcat regulile de
circulaţie a căror nerespectare atrage, prin ea însăşi, răspunderea penală, deoarece numai în
aceste situaţii faptele comise aduc atingere valorilor sociale specifice pe care legea penală
specială le ocroteşte prin incriminarea faptelor respective.
În vorbirea obişnuită şi chiar în literatura de specialitate, se foloseşte şi un alt concept, acela
de accident de circulaţie, prin care se înţelege un eveniment întâmplător, săvârşit cu ocazia
circulaţiei pe drumurile publice şi care a avut urmări vătămătoare asupra unei persoane sau
asupra unor bunuri, ori chiar asupra circulaţiei însăşi, stânjenind-o. Un asemenea concept este,
pe de o parte, mai larg decât acela de infracţiune rutieră, deoarece însemnează nu numai
infracţiunile rutiere ci şi contravenţiile rutiere, precum şi orice alte încălcări dacă au avut
asemenea urmări. Pe de altă parte, acest concept este mai restrâns decât acela de infracţiune
rutieră, întrucât cuprinde numai acele infracţiuni rutiere care au avut drept consecinţă o
vătămare materială, pe când infracţiunile rutiere, în marea lor majoritate, privesc fapte care
pun în pericol valoarea socială ocrotită de lege – siguranţa circulaţiei – şi a căror incriminare
urmăreşte să prevină producerea efectivă a unei astfel de stări.
Pe baza conceptului de accident de circulaţie s-au efectuat în ultimii ani importante cercetări
sociologice asupra circulaţiei rutiere, cercetări care au urmărit să pună în lumină cauzele
accidentelor de circulaţie şi modalităţile combaterii şi prevenirii acestui fenomen. Trebuie
remarcat faptul că aceste investigaţii nu privesc infracţiunile care se comit în domeniul
circulaţiei rutiere, ci îmbrăţişează un fenomen mult diferit (accidentul de circulaţie) a cărui
sferă nu coincide decât în parte cu aceea a infracţiunii rutiere. În analiza cauzelor care
determină infracţiunile rutiere, concluziile desprinse cu privire la cauzele accidentelor de
circulaţie nu ar putea folosi decât parţial şi din alte motive.
În cadrul analizei cauzelor accidentelor de circulaţie se urmăreşte identificarea acţiunii
factorilor care au contribuit la coliziunea autovehiculelor, inclusiv a acelui factor care îl
constituie conduita ilicită a conducătorului auto. Analiza cauzelor accidentelor de circulaţie
reprezintă prin urmare o investigaţie globală asupra unui ansamblu de factori cauzali,
urmărind identificarea acestor şi stabilirea ponderii fiecăruia în producerea accidentului. O
asemenea cercetare nu îşi propune să se oprească în mod special, la unul dintre factorii
identificaţi, spre a aprofunda numai aspectele cauzale legate de prezenţa acestui factor. Dar
chiar şi atunci când este analizată acţiunea unor factori ai accidentelor de circulaţie în legătură
cu persoana conducătorului auto, cum ar fi, de pildă, comportarea şoferului la volan,
29
echilibrul facultăţilor sale psihice, viteza de reacţie, excesul de viteză etc. – concluziile care
rezultă sunt valorificate numai pentru a explica cum s-a putut produce un accident rutier, dar
nu şi de ce s-a comis una din încălcările regulilor de circulaţie incriminate şi sancţionate de
lege. Analiza cauzelor infracţiunilor rutiere presupune o „izolare”, din şirul de factori cauzali
ai accidentelor, numai a acelor factori legaţi de conduita persoanelor care ar putea fi subiecţi
activi ai vreuneia din infracţiunile rutiere şi adâncirea explicaţiilor cauzale până la identificare
factorilor care au determinat conduita ilicită a acestor persoane. Obiectul cercetării se
modifică; el nu mai este accidentul de circulaţie şi conduita ilicită ca factor al accidentului de
circulaţie. Pe lângă aceasta, cercetarea cauzalităţii infracţiunilor rutiere include şi cercetarea,
sub aspect cauzal, a conduitei ilicite a subiectului infracţiunii rutiere care n-a produs un
accident ci a creat doar o stare de pericol. În unele lucrări de specialitate săvârşirea
infracţiunilor rutiere este explicată prin conduita imprudentă a conducătorului auto sau prin
alte cauze cum ar fi imperfecţiunile legislaţiei rutiere, pedepsele blânde aplicate în această
materie etc.
Aşa, de exemplu, un autor arată că multe din infracţiunile rutiere se datorează comportării
neatente, a conducătorului auto, imprudenţei acestuia. Imprudenţa poate să îmbrace forme
diverse: necunoaşterea principalelor elemente ale Codului rutier; nerespectarea regulilor de
conducere a vehiculului; utilizarea unui vehicul cu grave defecţiuni tehnice; uşurinţa în
îndeplinirea obligaţiilor legale, etc. Pentru a determina cauzele adânci ale acestei uşurinţe,
propune autorul, infractorul rutier ar trebui studiat de medici, psihologi şi psihanalişti. După
părerea sa, delincventul rutier este o categorie specială de delincvenţi: delincventul rutier este
în general mai în vârstă decât un delincvent obişnuit, el nu este separat de mediul său familial,
cu care păstrează toate legăturile, iar cei care-i sunt apropiaţi nu îl dezabrobă pentru
comportarea sa; în general, acest delincvent are un nivel intelectual redus şi adesea este mare
consumator de alcool; comportarea sa cotidiană permite să se observe originea imprudenţei
sale, fie o stare de pasivitate, fie o stare de agresivitate, ceea ce în ambele situaţii subliniază
existenţa anumitor slăbiciuni de caracter. Aceste comportări, arată autorul, sunt confirmate şi
de rezultatele la care au ajuns, în cercetările lor, medicii şi psihologii.
Referindu-se la cauzele criminalităţii rutiere, un alt autor, susţine că o contribuţie la
producerea acestor infracţiuni o are şi vârsta sau calitatea celor care conduc, impulsivitatea
unora, lipsa de experienţă a altora (mai ales la tineri) slăbirea capacităţilor senzoriale la
vârstnici.
Sunt autori care explică infracţiunile rutiere şi prin lipsa de eficienţă a represiunii, prin
insuficienţa şi lipsa de promptitudine a controalelor pe drumurile publice, subliniind că
instanţele de judecată pronunţă mult prea des pedepse derizorii.
Alţi autori explică infracţiunile rutiere, în principal, prin consumul de alcool. Excesul de
alcool, susţin aceştia, se găseşte la baza majorităţii accidentelor rutiere.
Alte studii pun în lumină legătura dintre delincvenţa rutieră şi anumiţi factori medicali,
psihologici şi sociali; este vorba despre tulburări de vedere, deficit de caracter, etc.
Există o preocupare susţinută şi generalizată pentru ridicare nivelului conştiinţei juridice atât a
conducătorilor auto, cât şi a cetăţenilor în general, paralel cu intensificare măsurilor de
creştere continuă a indicelui de securitate a autovehiculelor, a şoselelor, a gradului de
pregătire profesională a celor chemaţi să reglementeze circulaţia de drumurile publice, a
exigenţei le eliberarea permisului de conducere, toate corelate şi cu alte măsuri menite să
contribuie la reducerea treptată a infracţiunilor rutiere, până la lichidarea lor definitivă din
viaţa socială. Acest rezultat nu se va obţine, fireşte, decât într-o lungă perioadă de timp.
Asemenea cercetări socio-juridice în ce priveşte cauzele infracţiunilor rutiere au fost efectuate
şi de autori români.
Astfel, Corneliu Turianu a efectuat o cercetare socio-juridică, folosindu-se de un eşantion
restrâns, dar reprezentativ, cuprinzând 238 de dosare, având ca obiect infracţiuni prevăzute de
legislaţia rutieră, soluţionate definitiv în anul 1983 de cele două secţii penale ale Tribunalului
municipiului Bucureşti.

30
Rezultatul investigaţiei este următorul1:
În ce priveşte faptele de punere în circulaţie sau conducere pe drumurile publice a unui
autovehicul neînmatriculat ori cu număr fals de înmatriculare, marea majoritate a făptuitorilor
nu numai că au pus în circulaţie un autovehicul fără număr de înmatriculare sau au montat un
număr de circulaţie fictiv ori aparţinând altui autovehicul înscris în circulaţie, dar au şi condus
pe drumurile publice acele autovehicule.
Excluzând posibilitatea ca cei condamnaţi pentru infracţiunea menţionată să fi pus în
circulaţie autovehiculul neînmatriculat ori cu număr fals de înmatriculare datorită lipsei de
bani pentru a plăti taxele corespunzătoare înmatriculării, nu rămâne decât explicaţia că cei
mai mulţi dintre aceştia au comis faptele din graba de a circula cu autovehiculul, neavând
răbdare să aştepte până la îndeplinirea formelor de înmatriculare. Această grabă dovedeşte, la
rândul ei o conştiinţă cetăţenească redusă, o atitudine de dispreţ, de nesocotire a legilor, ca şi
de neînţelegere a raţiunii pentru care legea a stabilit interdicţia de a se circula cu un
autovehicul neînmatriculat, ori cu număr fals de înmatriculare. O altă cauză a acestor
infracţiuni este şi preocuparea de a ascunde sustragerea autovehiculului.
În ce priveşte faptele de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul, fără permis sau
cu permis necorespunzător se constată că mai mult de jumătate dintre făptuitori erau chiar
proprietarii autovehiculelor, care nu obţinuseră încă permisul de conducere sau permisul
corespunzător categoriei din care făcea parte autovehiculul condus; alţi făptuitori au condus
pe drumurile publice autovehicule proprietatea părinţilor lor sau a unor rude apropiate, fără
ştirea acestora şi profitând de faptul că au avut acces la locul unde erau ţinute cheile maşinii,
iar alţi făptuitori sunt persoane care au sustras autovehiculele pe care, apoi, le-au condus fără
permis, uneori pentru a efectua diferite alte activităţi ilicite.
În cele mai multe cazuri, făptuitorii au comis infracţiunile fie din dorinţa de a face exerciţii
suplimentare în vederea prezentării la examenul de conducător auto, fie pentru a realiza
sustragerea autovehiculelor, fie din dorinţa amplificată ca urmare a consumului de alcool, de a
se lăuda în faţa altor persoane cu priceperea lor de a conduce un autovehicul chiar dacă nu au
permis de conducere. Unii dintre făptuitori erau de profesie mecanici, electricieni, tinichigii
auto. Din acest punct de vedere o cauză a comiterii acestor infracţiuni este şi uşurinţa cu care
aceşti meseriaşi au fost încadraţi pe posturile respective.
Vizavi de faptele de conducere a autovehiculului cu o îmbibaţie alcoolică în sânge peste limita
legală, cele mai multe din aceste infracţiuni şi-au avut cauza în deprinderea consumului de
alcool, corelată, pe de o parte, cu absenţa unor factori inhibitori suficient de puternici şi, pe de
altă parte, cu o mentalitate înapoiată faţă de necesitatea respectării legilor. La acestea s-au
adăugat, desigur, starea de euforie şi temeritatea, îndrăzneala imprudentă şi prezumţioasă,
care însoţesc, de regulă, consumul băuturilor alcoolice.
În ce priveşte faptele de refuz de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii
alcoolemiei, cauza săvârşirii lor nu poate fi decât dorinţa de a ascunde starea în care se aflau
şi a evita sancţiunile pe care le-ar atrage conducerea autovehiculului sub influenţa alcoolului.
Cauza săvârşirii infracţiunii de părăsire a locului accidentului este cel mai adesea dorinţa de a
scăpa de răspundere nu numai penală, dar şi civilă, pentru pagubele pricinuite.
Alteori la baza săvârşirii infracţiunii s-a aflat dorinţa făptuitorului de a ascunde starea de
intoxicaţie alcoolică în care se găsea.
În ce priveşte infracţiunea de neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor de
verificare tehnică ori inspecţie tehnică a autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor, de către
cei care au asemenea îndatoriri, cauza infracţiunii rezidă în mentalitatea înapoiată a celor care
au asemenea îndatoriri în ce priveşte respectarea disciplinei muncii şi a îndeplinirii sarcinilor
de serviciu.

Secţiunea a II-a – Starea şi dinamică infracţiunilor contra siguranţei rutiere

1
v. C. Turianu, Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei rutiere, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1986, p.
33
31
Vor fi prezentate unele date privind volumul şi dinamica fenomenului infracţional, în materia
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr 195/12 decembrie 2002 la nivel naţional, în anii 2000-
2002.
Datele statistice evidenţiază că în anul 2000 s-au săvârşit la nivel naţional 21.704 infracţiuni
la regimul circulaţiei rutiere, în anul 2001 s-au săvârşit 24.182 de infracţiuni la regimul
circulaţiei rutiere, iar în anul 2002 s-au comis 22.998 de infracţiuni la regimul circulaţiei
rutiere. În perioada 2000-2001 se subliniază o evidentă creştere a numărului de infracţiuni la
regimul circulaţiei, iar în perioada 2001-2002 se înregistrează o uşoară scădere a numărului de
infracţiuni rutiere.
În ce priveşte accidentele grave constatate, datele statistice ne arată faptul că în anul 2000 s-au
produs 7.534; în anul 2001 s-au produs 7.100, iar în anul 2002 s-au produs 6,871. în acest
interval de timp se constată o scădere a numărului de accidente.
În ce priveşte statistica persoanelor decedate sau rănite în urma unor accidente de circulaţie în
perioada amintită se constată următoarele: în anul 2000 au existat 2.473 de morţi, în 2001au
exista 2.412 morţi, iar în 2002 au existat 2.323 de morţi. Şi în ce priveşte acest indicativ se
constată o scădere.
În privinţa răniţilor situaţia se prezintă astfel: în anul 2000 au fost 6.316 răniţi, în anul 2001
au fost 5.848 de răniţi, iar în anul 2002 au fost 5.634 de răniţi. Şi în acest caz se înregistrează
o uşoară scădere.
Aceste date statistice nu sunt, fireşte, de natură să explice, prin ele însele, cauzele specifice ale
infracţiunilor rutiere, ci doar să evidenţieze volumul şi structura fenomenului infracţional în
această materie.

Secţiunea a III-a – Modalităţi de prevenire

A lua măsuri pentru prevenirea infracţiunilor contra siguranţei circulaţiei înseamnă a acţiona
asupra acelor factori concreţi care determină sau condiţionează săvârşirea de infracţiuni
rutiere.
Aşa, de exemplu, la infracţiunile intenţionate – implicit cele rutiere – cauzele individuale ale
acestora nu pot fi căutate decât în structura psihică, în conştiinţa subiecţilor. Persoanele care
îşi manifestă opţiunea pentru o conduită ilicită dovedesc implicit un nivel redus al educaţiei
civice, o atitudine înapoiată faţă de exigenţele vieţii sociale.
Împotriva deficienţelor legate de nivelul redus al conştiinţei cetăţeneşti, factorii educaţionali
ai societăţii noastre desfăşoară o amplă acţiune educativ-preventivă, mobilizând eforturile
opiniei publice şi, alături de aceasta, al justiţiei, spre organizarea de acţiuni eficiente (inclusiv
prin aplicarea de sancţiuni corespunzătoare către organele de justiţie) menite să convingă pe
cetăţeni de necesitatea respectării legii, să consolideze factorii inhibitori din conştiinţa celor
care au încălcat-o, determinându-i să lichideze grabnic deficienţele manifestate prin conduita
lor antisocială.
Nu este însă mai puţin adevărat că, împreună cu aceste cauza, pot să contribuie la săvârşirea
infracţiunii şi alţi factori, care ţin de condiţiile obiective, exterioare, în care acţionează
făptuitorul, ori de lipsurile sau greşelile existente în comportarea altor persoane.
Dacă ne referim la condiţiile exterioare care contribuie la săvârşirea unora din infracţiunile
rutiere, ar trebui să avem în vedere, de pildă, printre altele, exigenţa uneori scăzută care se
manifestă la eliberarea permiselor de conducere, precum şi unele lipsuri şi greşeli în sistemul
de învăţământ al şcolilor de pregătire a conducătorilor auto. Există lipsuri şi în activitatea de
instruire profesională a personalului din cadrul unităţilor autorizate să efectueze verificarea
tehnică a autovehiculelor.
Împotriva factorilor contributivi exteriori se pot lua măsuri concrete, spre a u permite ca
deficienţele manifestate să favorizeze încălcarea legii.

32
CAPITOLUL V – CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Dacă, cunoscând starea de îmbibaţie alcoolică a unei persoane, deţinătorul autovehiculului i-a
încredinţat totuşi vehiculul, având reprezentarea faptului că ea îl va conduce în această stare pe
drumurile publice, acţiunea lui reprezintă un act de determinare sau ajutor – săvârşit cu intenţie –
la conducerea, în stare de îmbibaţie alcoolică, a autovehiculului, de către persoana respectivă şi,
ca atare, răspunderea sa penală pentru instigare ori complicitate este pe deplin incidentă.
În legislaţia altor state, asemenea fapte sunt sancţionate ca infracţiuni independente. Astfel, în art.
37 alin. 2 din Codul rutier belgian este incriminată fapta oricărei persoane „care încredinţează un
vehicul unei persoane care este în mod manifest beată sau care dă semne aparent de intoxicare,
iar în art. 204 pct 2 lit b din Codul penal cubanez este incriminată fapta celui care „permite ca
altcineva să conducă vehiculul, ştiind că acela a ingerat băuturi alcoolice care, fără să-l aducă în
stare de ebrietate i-au afectat capacitatea de conducere”.
Ar fi de reflectat dacă, într-o viitoare reglementare a acestei materii, n-ar fi potrivit să se
incrimineze şi la noi fapta aceluia care încredinţează unei persoane un autovehicul deşi îşi dă
seama că aceasta a consumat băuturi alcoolice.
În cazul infracţiunii de conducere a unui autovehicul cu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală
OUG 195/2002 nu incriminează decât activitatea ilicită consumată, adică forma consumată a
acestei infracţiuni. Consumarea are loc în momentul în care s-a început executarea acţiunii
constitutive şi s-a produs rezultatul arătate, sub forma unei stări de pericol, adică în momentul
deplasării autovehiculului pe drumurile publice, în condiţiile arătate în conţinutul acestei
infracţiuni.
De lege ferenda, ar putea fi luată în considerare şi sancţionarea tentativei, adică a simplului
început de executare (de exemplu, aşezarea la volan şi efectuarea de eforturi pentru a porni
autovehiculul). Din moment ce prin incriminarea conducerii sub influenţa băuturilor alcoolice se
urmăreşte prevenirea unor accidente de circulaţie, n-ar fi oare mai bine ca prevenţia să intre în joc
nu după ce pericolul s-a produs, ci încă mai înainte, când el era doar pe cale să se nască?
De asemenea, cadrele medicale abilitate, în cadrul atribuţiilor de serviciu, au obligaţia să
comunice poliţiei specializate cazurile de persoane depistate care posedă permis de conducere dar
care sunt inapte medical sau psihologic pentru a conduce un autovehicul sau un tramvai. Dacă
această obligaţie nu este respectată, iar persoana în cauză a produs un accident de circulaţie de pe
urma căruia a rezultat moartea unei persoane sau vătămarea corporală ori a sănătăţii uneia sau
mai multor persoane, ca urmare a afecţiunilor medicale ale conducătorului auto, fapta constituie
infracţiune pentru medicul respectiv.
Acest gen de fapte ale cadrelor medicale, a impus multe comentarii şi opinii diferite din partea
juriştilor, având în vedere jurământul lui Hippokrates pe care medicii trebuie să-l respecte,
jurământ care interzice divulgarea unor date cu privire la afecţiunile medicale ale pacienţilor,
chiar şi sub ameninţare. Se pare că, de fapt, dispoziţiile articolelor 21 şi 83 constituie o gravă
ameninţare la adresa medicilor şi la exercitarea profesiei lor. Urmează la practica judiciară care în
prezent este la început de drum, să-şi spună cuvântul cu privire la necesitatea incriminării unor
astfel de fapte. Până atunci propunem de lege ferenda excluderea din textul acestei ordonanţe a
dispoziţiilor art 21 şi 83 sau revizuirea conţinutului lor.
Bibliografie

Constituţia României;
Codul Penal al României;
Codul de Procedură Penală al României;
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 12 decembrie 2002, privind circulaţia pe
drumurile publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 958/2002;
Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului, privind circulaţia pe drumurile
publice, nr. 195/2002;
Legea nr. 74 din 6 iulie 1995, privind exercitarea profesiunii de medic, înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Colegiului Medical din România modificată şi republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 560/2000.

B. Tratate, cursuri, articole şi periodice


Corneliu Turianu, Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei rutiere, editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986;
Corneliu Turianu, Infracţiuni rutiere, Editura All Beck, 2000;
Corneliu Turianu şi Cristina Turianu, Legislaţie rutieră comentată şi adnotată, editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1996;
Georgeta Marcov, Infracţiuni săvârşite în cadrul circulaţiei rutiere, în R.R.D. nr. 2/1968;
D. Cosevanu şi Gh. Diniţă, Mijloace de convingere şi de constrângere prevăzute de legislaţia
rutieră, în R.R.D. nr. 9/1967;
Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1974 şi 1976

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate