1. Istoria gândirii economice: obiectul de studiu.

Teorii, doctrine, şcoli, curente de gândire

economică şi factorii determinanţi ai evoluţiei acestora.
Obiectul de cercetare al istoriei gindirii economice
Bazele stiintei economice au fost puse la sfarsitul secolului XVIII,de catre englezul Adam
Smith, in lucrarea sa “Avutia natiunilor”. Din acel moment si pana in prezent au aparut si afirmat o
multitudine de idei si teorii economice, undele din ele fiind valabile si pana in prezent. Astfel,
ideile economice nu dispar niciodata. Se modifica tehnologiile, se schimba viata materiala a
oamenilor, dar problemele economice cu care se confrunta tarile lumii raman cam aceleasi.
Teoriile economice formulate cu sute de ani in urma, putin modificate, reapar din nou pe prim-
plan. O buna parte din cele mai moderne teorii nu sunt decat niste variante ale unor idei cunsocute
din Antichitate si adaptate la circumstantele actuale.
In literatura de specialitate sunt folosite mai multe notiuni cum ar fi:
 Idei economice
 Teorii economice
 Gandire econmica
 Scoala de gandire economica
 Doctrine economice
 Cutente economice
Gindirea economica, este un proces de reflectare in mintea omului si de interpretare
arealitatilor econmice inconjuratoare.Aici se include si ideile economice.
Teoria economica, reprezinta un ansamblu de cunostinte sau ipoteze organizate intr-un sistem
logic coerent, care ofera o descriere si o explicatie a unei serii de fapte economice.
Scoala de gandire economica, reprezinta un sistem de convingeri, impartasite de un grup de
adepti reuniti in jurul unui mentor sau al unei idei definitorii.
Doctrina economica, constituie un sistem de teorii si de idei economice, compatibile intre ele,
avand in centru o idee principala, care le consolideaza.
Curentul de gandire economica, este un ansamblu de idei, doctrine, opinii si teorii imparatsite
de un numar mare de specialisti.
Megatendintele gandirii econmice:
I. Liberalismul:
 Scoala fiziocrata
 Liberalismul economic clasic
 Neoclasicismul
 Neoliberalismul
II. Dirirjismul:

1
 Mercantilismul
 Keynesismul
 Neokeynesismul
 Sinteza neoclasica
 Postkeynesismul
III. Socialismul:
 Socialsm utopic
 Socialism mic-burghez
 Socialism marxist
 Socialism sovietic
IV. Institutionalsimul:
 Nationalism economic
 Scoala sociologica franceza
 Institutionalism
 neoinsitutionalism
 Gandirea economica in orientul antic
Primele idei cu carater economic au aparut in Orientul antic: Egipt, Babilon, India, etc.
In Babilonul antic, ideile cu carater economic si-au gasit reflectare intr-o culegere de legi,
cunoscuta sub denumirea de “Codul lui Hammurabi”(1792-1750 i.H). Acest cod prevedea crearea
si buna functionare a cadrului juridic capabil sa asigure derularea corecta si echitabila a
tranzactiilor de vanzare-cumparare. Mai prevedea apararea proprietatii private si protectia muncii
salariate. La fel continea prevederi privind reglementarea marimii ratei dobanzii, precum si
marimea rentei funciare.
In India antica, viata economica si politica era reglementata in “Legile lui Manu” si
“Arthashastra”. Legile lui Manu sustineau divizarea societatii in 4 caste: brahmanii (preotii),
kshatrii (militarii), vaishii (gospodarii) si sudrii (sclavii). Reprezentatii a primelor 3 clase aveau
sarcina de a aduna avere, imbogatirea fiind considerata o datorie sfanta. In Arthashastra este
promovata ideea rolului activ al statului in organizarea vietii economice. Statul avea misiunea nu
numai de a colecta impozite, ci si de a contrui si mentine in stare buna sistemele de irigatie,
drumurile si podurile, de a reglementa preturile de a aloca mijloace necesare pentru dezvoltarea
comertului si a mestesugurilor.
 . gandirea economica in grecia antica
Xenofon, Platon si Aristotel, sunt uneori considerati drept primii economisti. Desi opera marilor
filozofi greci poarta, in fond, un caracter si abstract, ei au analizat un sir de fenomene economice
mai concrete, expunand, cu ceasta ocazie, unele idei originale, de o valoare netrecatoare.
2
 Xenofon a inventat termenul de economie.
Platon imparte societatea in 3 clase: - clasa conducatorilor (filozofii), - clasa gardienilor
(militarii), - clasa producatorilor (agricultorii, meseriasii si comericiantii). Primele doua clase
formeaza elita societatii. Sustine ca amestecul statului trebuie sa fie subordonat atingerii unor
obiective de ordin moral, politic, religios si mai putin economic. Critica setea de inavutire. Statul
trebuie sa se implice in comertul exterior, instituind o politica protectionista. Solicita suprimarea
proprietatii private si inlocuirea ei cu proprietate colectiva.
Aristotel defineste 2 modalitatiti de organizare a activitatii economice:
- gospodaria casnica si
- chrematistica
Prin gospodarie casnica, subintelege procesul de producere a bunurilor necesare autoconsumului.
Chrematistica este o forma de organizare a activitatii economice bazate pe schimb, care urmareste
scopul acumularii bogatiei sub forma de bani. Exista 3 forme ale chrematisticii: comertul exterior,
imprumutul cu dobanda si munca salariata.
Aristotel formuleaza vestita teorie a sterilitatii schimbului, care sustine ca in procesul schimbului
de marfuri, marimea avutiei nu poate spori.
Este autorul legii dominatiei si supunerii, conform careea unii omanei se nas pentru a domina, iar
altii pentru a se afla in stapanire si nici unii nici altii nu trebuie sa se impotriveasca sortii,
predestinata de fortele ceresti.
 gandirea economica in evul mediu
Evul Mediu cuprinde o perioada de timp de peste un mileniu – 476 d.H – sec. XVI-XVII.
Este o perioada obscura a umanitatii, caracterizata de profunde crize politice, economice si
culturale. Faclia cunoasterii era purtata doar de catre scolastici (profesori din universitatile
timpului) si canonistii (cei mai instruiti reprezentanti ai bisericii crestine).
Cel mai cunoscut reprezentant al acestei perioade este canonistul Tomas d’Aquino (1225-1274).
Celebrul teolog sustinea ca Dumnezeu este creatorul, si deci proprietarul suprem al tututror
bunurilor, iar oamenii pot doar sa le utilizeze. Tostusi el admite existenta proprietatii private,
aceasta permitandu-I fiecarui om sa traiasca in conformitate cu standardul de viata propriu paturii
sociale din care face parte. El admite impartirea societatii in 3 clase: feudalii, iobagii si taranii
liberi. Feudalii aveau misiunea de a gestiona treburile statului, iar principalul mijloc de existenta
era renta funciara. Iobagii si taranii liberi uirmau sa indeplineasca munca fizica.
D’Aquino este preocupat in mod deosebit de problema asigurarii unei justitii sociale, prin
intermediul teoriilor salariului just si a pretului just. Potrivit lui T.d’Aquino, pretul just este
determinat de:
1. Cantitatea de munca cheltuita pentru a produce marfa respectiva
2. Situatia sociala si materiala a producatorilor.

3
 Iar Teoria salariului just spune ca: lucratorul trebuie sa obtina, contra muncii sale, o suma de bani
ce i-ar permite sa traiasca, el si familia sa, la nivelul pozitiei sale sociale.
 Pentru a pune in aplicare aceste doua teorii, d’Aquino considera necesara interventia sustinuta a
statului in viata economica. concluzii
 in centrul preocuparilor teoretice ale economistilor se aflau urmatoarele probleme: a)
interventia statului in economie, b) preturile, c) proprietatea, d) crearea de bogatii, e) veniturile,
etc.
 Viata economica era un domeniu subordonat atingerii anumitor obiective politice si religioase
 Cautarea unui model care ar asigura echitatea sociala
 Au luat nastere unele idei si teorii care sunt valabile si pana in prezent, insa si unele conceptii
care poarta un carater limitat si chiar gresit.

2. Mercantilismul ca teorie şi politică economică. Particularităţile naţionale ale

mercantilismului.
1. Premisele apariţiei mercantilismului
Doctrina mercantilistă apare şi se dezvoltă pe parcursul a cîtorva secole, în perioada
anilor 1450-1750, atunci cînd lumea rurarală şi meşteşugărească este înlocuită cu o lume
comercială şi manufacturieră.
Premisele apariţiei doctrinei mercantiliste sunt:
formarea şi întărirea statelor centralizate şi independente
creşterea vertiginoasă a cererii la bani, ca urmare a creşterii volumului de tranzacţii comerciale
în cautarea aurului şi argintului, se fac marile descoperiri geografice, condiţionate de dezvoltarea
spiritului de aventură şi risc, cîştig şi îmbogăţire
renaşterea filozofiei şi artei antice
reforma în interiorul bisericii creştine (reforma înfăptuită de Martin Luther şi Jean Calvin) prin
răspîndirea protestantismului, care devine ideologia reuşitei economice şi a spiritului capitalist.
se instaurează cultul muncii, dorinţa de a îmbunătăţi cu orice preţ performanţele economice
. Principalele idei ale mercantiliste
Termenul de mercantilism provine de la italianul -“mercanto” – piaţă, sau “mercante” -
negustor
Ideile principale comune ale mercantiliştilor:
I. Banii (aurul şi argintul sub formă de monede şi lingouri) erau consideraţi drept esenţă a
bogăţiei.
II. Factorii creşterii bogăţiei erau socotiţi: creşterea masei monetare aflate în circulaţie, creşterea
numarului de manufacturi, creşterea numărului populaţiei

4
III. Domeniile în care se creează bogăţia: comerţul exterior care asigura o balaţă comercială activă,
cucerirea de colonii
IV. Politică protecţionistă a statului
V. Ieftinirea banilor care condiţiona micşorarea ratei dobînzii şi stimula investiţiile de capital în
dezvoltarea comerţului şi a manufacturilor.
. Particularitatile naţionale ale mercantilismului.
A. Mercantilismul spaniol (bullionist/timpuriu).
Apare în Spania, cel mai puternic stat din Europa secolului XV-lea.
Caracteristici:
 Principala formă de bogăţie este considerat aurul şi argintul
 Sporirea bogăţiei se face prin cucerirea de colonii, ca urmare se dezvoltă puternic flota
maritimă spaniolă
 Cantităţi enorme de metale preţioase sunt aduse în Spania, ca urmare a descoperirii Lumii Noi.
 Se interzice scoaterea banilor din ţară, sub ameninţarea cu moartea
Principalii susţinători ale ideilor mercantiliste sunt: Ortiz, Olivares,Juan de MarianaB.
Mercantilismul francez.
Caracteristici:
 Principala formă de bogăţie este considerata aurul şi argintul
 Sporirea bogăţiei se face prin dezvoltarea manufacturilor. Sunt elaborate un şir de programe de
dezvoltare a manufacturilor regale şi private, care beneficiază de privilegii fiscale şi subventii
din partea statului. Pentru asigurarea cu brate de muncă a acestor manufacturi, se interzice
ieşirea din ţară a muncitorilor francezi
 Se interzice importul de mărfuri străine care concurau cu cele franceze,
 Se stimulează importul de materii prime
 Prin aceste măsuri se doreşte asigurarea unei balanţe comerciale active
 Principalul reprezentanţi şi promotori ai mercantilismului francez sunt: Antoine de
Montchrestien, Jean Bodin şi Jean Baptiste Colbert
Mercantilismul francez se mai numeste colbertism
C. Mercantilismul englez.
Caracteristici:
 cea mai evoluată formă a mercantilismului
 Principala formă a bogăţiei este considerat aurul şi argintul
 Sporirea bogăţiei se realizează printr-un comerţ exterior cu o balanţă comercială activă.
 Bogăţia se sporeşte si prin dezvoltarea producţiei, inclusiv şi a agriculturii.

5
  Prin Legea navigaţiei emise de Oliver Cromwell, flota maritimă britanică obţine dreptul
exclusiv de exportare a mărfurilor engleze şi de importare în Anglia a mărfurilor străine. Aceste
măsuri au impulsionat crearea unei flote maritime mai puternice, care presta servicii şi altor
ţări, devenind o sursă importantă de bani pentru statul englez.
 Principalul susţinător al mercantilismului englez a fost Thomas Mun, expus în opera sa
principală “Bogăţia Angliei în comerţul exterior”
4. Meritele şi rătăcirile mercantilismului
Merite:
a) Mercantilismul înlocuieşte scolastica medievală, propagînd spiritul burghez determinat de
dorința de îmbogățire şi succes economic
b) Mercantilismul francez a stimulat crearea manufacturilor
c) Este formulată teoria cantitativă a banilor, conceptul de balanță comercială şi noțiunea de
politică comercială protecționistă
d) Mercantilismul a contribuit la trecerea societății europene de la economie naturală la economia
de schimb
e) s-au constituit piețele naționale, condiționate de adîncirea diviziunii muncii.
Rătăciri:
a. Este supraapreciat rolul circulației mărfurilor în raport cu sfera producției
b. Identificarea în mod eronat a banilor cu bogăția.
c. Aplicarea acestei doctrine a condiționat scăderea nivelului de trai în unele țări europene şi
diferențierea de avere.

3. Fiziocratismul ca teorie şi politică economică. „Tabloul economic” de Fr. Quesnay.

Premisele aparitiei scolii fiziocrate:
1. Instaurarea cultului ratiunii
2. Zeificarea naturii si instaurarea ordinii naturale
3. Aparitia unei clase sociale formata din comercianti, banchiri si proprietari de manufacturi,
numita burghezie dornici de a se imbogati
4. Triumful ideilor lui Jean Calvin care glorifica munca si crearea de bogatii.
5. Declinul serios al sectorului agricol soldat cu o criza agrara de
subproductie si cresterea preturilor la produsele agricole
Fiziocratie – “puterea naturii” sau “ordine naturala”
Dintre susţinătorii acestei doctrine fiziocrate remarcăm pe:
- Francois Quesnay (1694-1774);
- Victor Riqueti,
- marchiz de Mirabeau (1715-1789);
6
- Mercier de la Riviere;
- Dupont de Nemours (1739-1817); Anne Robert Jacques Turgot,
- baron de l’Aulne (1727-1781).
2. Francois Quesnay (1694-1774) – fondatorul scolii fiziocrate
- Fiziocratii sunt primii economisti
- Aparatorii libertatilor economiice si a intereselor agricultorilor
- Introduc conceptul de “Laissez faire, laissez passer, le monde va de lui-meme” – nu va
amestecati, lasati lumea sa-si urmeze calea ei fireasca
- Statul trebuie sa indeplineasca functia de gardian de noapte, sa nu se amestece in viata
economica
- Obiectul bogatiei sunt totalitatea bunurilor produse de natura.
- Sfera productiva- agricultura si cresterea animalelor
- Introducerea notiunii de “produs net”- diferenta dintre productia obtinuta si cheltuielile
efectuate
- Ordinea naturala reprezinta legile naturii care guverneaza nu doar fenomenele mecanice ci si
toate aspectele vietii economice.
TABLOUL ECONOMIC
Reprezinta este prima reprezentare schematica a circuitului macroeconomic
Societatea este divizata in trei clase:
a) Clasa productiva, formata din fermieri si muncitori agricoli care creeaza produsul net
b) Clasa proprietarilor, din care faceau parte proprietarii de pamant, regele si clerul si care traiau
din prodiusul net, insusit sub forma d erenta funciara sau impozit
c) Clasa sterila, compusa din toate celelalte paturi sociale cum sunt: negustorii, proprietarii
manufacturilor, medicii, profesorii.
Avansurile (astazi investitiile) se impart in:
a) Avansuri funciare, facute de proprietarii de pamant
b) Avansuri intiale (mijloace fixe): pluguri, boroane, alt inventar – capital fix
c) Avansuri anuale (mijloace circulante): seminte, ingrasaminte, plata lucratorilor – capital
circulant

7
 3. Meritele si ratacirile scolii fiziocrate
Meritele scolii fiziocrate:
- Au fondat prima scoala economica
- Au transferat obiectul de studiu al economiei din sfera comerciala in cea productiva
- Bogatia tarii este constituitra din totalitatea bunurilor produse in natura
- Introducerea notiunii de “laissez faire”
- Analiza economica nationala ca un tot intreg, prin elaborarea tabloului economic
Rataciri:
- Agricultura-singura ramura productiva
-produsul net – un dar al naturii
- Caracterul etern si universal al legilor economice

4. Caracteristicile doctrinei liberalismului economic clasic. Concepţia liberalistului-optimist J.

B. Say şi sinteza realizată de J. S. Mill.
 IDEILE PRINCIPALE ALE LIBERALISMULUI ECONOMIC CLASIC
1. Libertatea economica
2. “hommo economicus” – figura centrala a vietii economice (individ rational ghidat de dorinta de
a se imbogati, fapt ce in ultima instatnta du ce la imbogatirea intregii natiuni)
3. Autoreglarea economiei
4. “teoria valoare - munca” la baza doctrinei
8
 5. Repartizarea veniturilor in fuctie de apartenenta idividului la una din cele 3 clase sociale:
muncitorii, capitalistii, proprietarii funciari
6. Liberul schimb bazat pe avantajele specializarii internationale
7. Profitul – forta motrice a activitatii economice,
8. Noninterventinismul
 . Liberalii optimisti.
JEAN BAPTISTE SAY (1767-1832)
“Teoria factorilor de productie” potrivita careia pamantul este temelia venitului obtinut sub forma
de renta, munca este la baza salariului, iar capitalul –a profitului. El considera salariul este o forma
de salariu, pe care intreprinzatorul il obtine pentru munca sa de organizare si gestionare a
afacerilor.
Intreprinzatorul este pivotul intregului mecanism economic.
“Legea debuseelor” (legea lui Say)- in conditiile generale crizele sunt imposibile, pot avea loc doar
anumite dezechilibrele partiale si temporare. Oferta isi creeaza propria cerere. Banii sunt neutri, ei
nu joaca nici un rol activ in mecanismele economice.
 MERITELE si NEAJUNSURILE LIBERALISMULUI ECONOMIC CLASIC
Merite:
1. Stiinta economica devina o stiinta autonoma, cu obiect propriu de studiu, metode specifice de
cercetare, sistem de legi si categorii.
2. Ei au schimbat directia de cercetare de la sfera circulatiei la sfera productiva.
3. Introduc un sir de concepte si legi economice(factroi de productie, profit, renta, salariu, bani,
pret, valoare, diviziunea muncii)
4. Formularea teoriei “valoare-munca”
5. Au formulat principile economiei de piata
Neajunsuri:
1. Diferentierea de avere
2. Unele teorii s-au dovedit a fi incomplete sau gresite.
De ex. teoria “valoare-munca”, “legea debuseelor”, universalitatea legilor economice,
3. Minimizarea rolului statului si al natiunii. etc

5. Sistemul de gândire economică elaborat de Adam Smith.

 ADAM SMITH - FONDATORUL STIINTEI ECONOMICE (1723-1790)
“Avutia natiunilor” – biblia liberalismului economic , anul 1776. Concepte fundamentale :
Bogatia – totalitatea bunurilor marfa de care dispune o natiune la un moment dat.
Izvorul bogatiei este munca.
Sfera productiva sunt totalitatea ramurilor materiale: industria, agricultura, comertul.

9
 Factorii ce contribuie la sporirea bogatiei:
1. Cresterea numarului de muncitori ocupati in sfera productiva
2. Cresterea productivitatii muncii in aceiasi sfera prin diviziunea muncii.
Diviziunea muncii asigura: Cresterea indemanarii, Economisirea timpului, Inventarea unor noi masini
si unelte.
 PRINCIPIILE SMITHIENE:
1. Homo economicus – indivizii care se starduie sa maximizeze bunastrarea materiala cu minim
de effort. Poseda asa calitati ca: rationalism, sete de libertate, sete de imbogatire, spirit de
concurenta.
2. Mana invizibila – mana creatorului suprem care ghideaza intreprinzatorii in directia mentinerii
ordinii naturale. Astfel piata se autoregleaza, iar interesul egoist al individului se armonizeaza
cu interesul general al societatii.
3. Noninterventionismul – statul indeplineste doar functia de aprare nationala, apararea
concurentei, justitia si finantarea unosr activitati publice
“Teoria specializarii internationale” sau “teoria avantajelor absolute”
Fiecare tara urmeaza sa se specializeze in domeniile in care poseda din abundenta anumiti factori de
productie si care-i permit acesteia sa produca si sa exporte marfuri cu cele mai mici cheltuieli de
munca si capital.

6. Teoriile economice ale liberaliştilor pesimişti D. Ricardo şi T. Malthus.

David ricardo – (1772-1823)
“Teoria valoare-munca” – la temelia valorii se afla munca, iar marimea valorii este determinata atit
de cheltuielile de munca vie, cat si de munca incorporata in mijloacele de productie.
Ricardo plaseaza in centrul atentiei problema repartitiei valorii si avutiei intre clasele sociale.
Opera principala - “Principiile economiei politice si ale impunerii”
Principalele forme ale veniturilor sunt: renta (pamant), profit (capital), salariu (munca)
“Teoria rentei” - renta funciara este o parte din produsul creat de muncitor, un excedent de venit peste
profitul normal, un profit suplimentar. Apartitia rentei este o consecinta a acapararii pamantului in
proprietatea privata si a faptului ca suprafetele de pamant, mai ales cele mai fertile, sunt limitate.
Fertilitatea diferita a solurilor da nastere rentei diferentiale
“Teoria salariului” – salariul este fixat la nivelul cosului minim de consum al muncitorului si depinde
in mare masura de pretul bunurilor de prima necesitate
“Teoria profitului” - profitul este venitul care-i ramane capitalistului dupa achitarea salariului si plata
rentei. Profitul are tendinta sa scada deoarece salariile au tendinta sa creasca.
“Teoria costurilor comparative “

10
O tara trebuie sa se specializeze in acele domenii in care detine avantaje relative comparativ cu tarile
din zona sa de comert exterior
Avantajul reciproc al celor două ţări se va manifesta prin economia de timp muncă cheltuit pentru
producerea cantităţii de mărfuri obţinute comparativ cu perioada dinainte de specializare, în sensul că,
Portugalia economiseşte 10 unităţi de muncă, iar Anglia 20 de unităţi de muncă şi pe total mondial se
vor economisi 30 de unităţi de muncă
 Liberalii pesimisti.
 THOMAS MALTHUS – 1766-1834
Th. Malthus a fost primul economist care a sesizat importanta economica si caracterul relativ limitat al
resurselor economice si a dezechilibrului dintre acestea si numarul populatiei.
“Legea populatiei” – mijloacele de subzistenta cresc in proportie artmetica, adica 1,2,3,etc. iar
populatia creste in progresie geometrica – 1,2,4,8.
Malthus scrie “ poporul trebuie considerat a fi el insusi cauza principala a mizeriei sale. Un om care se
naste intr-o lume deja ocupata, daca familia sa nu poate sa-l hraneasca sau daca societatea nu poate
utiliza munca lui, nu are nici un drept sa pretinda la o anumita portie de hrana. Prin urmare, el este
realmente de prisos pe pamant. La mareel banchet al naturii nu exista loc pentru el. Natura il
condamna sa plece, si nu intirzie sa execute chiar ea acest verdict.”
“Legea randamentelor descrescande” – cresterea cantitatii de capital si de munca nu este insotita
de o sporire corespunzatoare a productiei, aceasta pe langa faptul ca suprafetele cultivabile sunt, in
general, limitate.

7. Doctrina naţionalismului economic. Protecţionismul economic: viziunea lui Fr. List, varianta
nord-americană.
 Friedrich List (1789-1846)
Obiectul de studiu al stiintei economice este nu este homo
economicus ci Natiunea si Economia Economia Nationala. (interesele
unei natiuni natiuni sunt superioare intereselor indivizilor ale claselor sociale
si ale gupurilor sociale)
Este impotriva celor 3 postulate ale liberalilor clasici:

- cosmopolitismul, în sensul caracterului pretins universal al postulatelor sale ştiinţifice;

 individualismul, în sensul situării agentului economic izolat în centrul demersului său ştiinţific
şi al lipsei de preocupare pentru situaţia economică a colectivităţilor;
 materialismul, în sensul concentrării asupra problematicii avuţiei şi valorii.
Neaga metoda de cercetare deductiva si argumenteaza necesitatea folosirii metodei inductiei si metoda
istorica.
11
O natiune trece prin 5 faze de dezvoltare:
- Faza salbatica
- Faza pastorala
- Faza agrara
- Faza agroindustriala
- Faza agroindustriala-comerciala
Teoria fortelor productive ale natiunii
Fortele productive ale natiunii sunt un amestec de elemente eterogene cum ar fi: stiinta si tehnica,
legislatia, resursele naturale, cultura, moravurile, unitatea nationala, etc.
Principala forta productiva este industria.
Industria incurajeaza stiinta, arta si organizarea politica, sporeste bunastarea poporului,
veniturile statului si puterea natiunii.
 Politica protectionista
Politica protectionista presupune apararea temporara, partiala sau totala a anumitor domenii din tara de
concurenta straina. Forme ale protectionismului sunt: tarifar, monetar si administrativ.
Protectionismul listian are 3 caracteristici principale:
1. Caracter selectiv, aplicat doar produselor industriale
2. Temporar, aplicat pana in momentul cand tara isi creeaza o industrie competitiva
3. Edducativ, are misiunea de a educa cetatenii germani in spiritul patriotismului.
Potrivit lui List nu toate tarile pot deveni dezvoltate, doar acele natiuni care dispun de anumite conditii
naturale:
- Clima moderata
- Teritoriu intins
- Sa dispuna de resurse naturale variate
- Popuilatie numeroasa
- Nivel inalt de cultura si civilizatie politica.
- Specificul protectionismului nord american
Principalii reprezentanţi ai protecţionismului nord-american sunt H.C.Carey şi S.Patten.
Economistul Henry Charles Carey enunta teoria armoniilor economice internaţionale. El
considera că diviziunea internaţională a muncii rezultată în urma aplicării principiilor liberschimbiste
ar duce la împărţirea ţărilor lumii în două mari categorii: ţări dezvoltate (sau industriale) şi ţări slab
dezvoltate (sau agrare), ceea ce distrugea armonia internaţională şi antrena stări conflictuale
permanente. În schimb, aplicarea unor politici economice protecţioniste ar favoriza dezvoltarea
productivă complexă a fiecărei ţări, în care ramurile producţiei materiale se completau armonios una
pe cealaltă. De pildă, arăta el, agricultura oferea ramurilor industriei prelucrătoare atât o sursă de
aprovizionare cu materii prime, cât şi o piaţă de desfacere pentru produsele industriale.
12
 Armonia existentă între ramurile fiecărei economii naţionale reprezenta pentru Carey o premisă
esenţială a armoniei din relaţiile economice internaţionale, bazată pe schimburile comerciale echitabile
şi pe progresul continuu al fiecărei naţiuni.
Simon Patten este autorul lucrării de largă circulaţie Bazele economice ale protecţionismului
(1890), în care a sistematizat şi completat contribuţiile în materie ale lui F.List, H.C.Carey şi ale altor
teoreticieni. Obiectivul politicii economice a fiecărei ţări trebuie să îl constituie, arăta Patten, realizarea
unui puternic complex economic naţional, în măsură să asigure dezvoltarea forţelor de producţie şi un
nivel de trai ridicat al populaţiei. Pe termen lung, aceste obiective puteau fi atinse numai printr-o
politică comercială protecţionistă, care să îmbine taxele vamale ridicate cu barierele netarifare.

8. Curentul socialismului economic: evoluţie şi reprezentanţi. Sistemul de gândire economică

elaborat de K. Marx.
ŞI
9. Şcolile marxiste: caracteristici şi reprezentanţi. Specificul şi consecinţele leninismului.

 Evolutia ideilor socialitse

Doctrina care a aparat intersele claselor celor mai defavorizate, care a visat sa puna baza unei societati
bazate pe echitatea sociala si egalitatea drepturilor este doctrina socialista.
In antichitate, promotorii ideilor socialiste au fost:
- Platon si Aristotel, au condamnat bogatia excesiva, cerand implicarea statului pentru
asigurarea echitatii sociale
In epoca Renasterii:
- Thomas Morus (1477-1535) in lucrarea Utopia, critica capitalismul, in curs de aparitie, si
descrie modelul unei societati ideale
- Tommaso Campanella (1568-1639), in lucrarea Cetatea Soarelui, descrie o societate ideala, in care
oamenii poseda toate bunurile in comun.
Socialismul modern se preocupa de condamnarea proprietatii private si a liberei initiative si inlocuirea
acestora cu proprietatea colectiva si cu implicarea activa a statului in viata economica.
Perioada de evolutie a ideilor socialiste cuprinde aproape 2 secole, intre anii 1800-2010.

13
  Socialismul utopic
Autorii socialismului utopic nu au efectuat o analiza profunda a mecanismului de functionare a
economiei si nu au elaborat un nou sistem teoretic.
Idei comune petru toti socialistii utopici:
- Capitalismul nu este vesnic si va fi inlocuit cuy un alt tip de societate,
- Proprietatea privata se afla la temelia exploatarii de clasa si trebuie inlocuita cu proprietate
colectiva
- Trecerea la noul tip de societate se va face in mod benevol, a reformelor treptate.
- Toti cetatenii sunt egali in drepturi
Henri de Sait-Simon (1760-1825) - conte francez, fondatorul socialismului utopic. Considera
ca la originea tuturor releleor se afla proprietatea privata care genereaza exploatarea omului de catre
om. Trecerea la o treapta superioara de dezvoltare se produce pe masura acumularii de catre oameni a
cunostintelor. Invatamantul este forta motrice a dezvoltarii societatii. Promoveaza marea industriecare
va coopera strans cu stiinta.
Charles Fourier (1772-1837) considera ca la originea inegalitatilor sociale se afla marea
proprietate industriala, care trebuie inlocuita cu proprietatea colectiva. Propunea organizarea societatii
in falange sau falanstere, care reuneste 1500-2000 persoane care imbina armonios munca fizica cu cea
intelectuala.
Robert Owen (1760-1825) considera ca omul este bun, altruist, pozitiv de la natura. Printr-o
educatie stiintifica permanenta, omul este capabil sa se autoperfectioneze si astfel sa neutralizeze
14
efectele negative ale mediului social, iar apoi sa modifice si societatea in care traieste. Propune
constituirea unoi cooperative de productie si consum.
 Socialismul mic-burghez
Simonde de Sismondi (1773-1842) - propune ca obiectul stiintei economice sa fie in mod preferential
bunastarea populatiei. Neaga existenta legilor obiective. Idealul lui este mica proprietate. Cere
amestecul statului in viata economica pentru a proteja valorile spirituale si a preintimpina ruinarea
micilor producatori. Considera ca libera concurenta se afla la radacina “raului absolut” –a imbogatirii
unora pe seama altora. Respinge legea lui Say, aratind iminenta crizelor economice.
Pierre Joseph Proudhon (1809-1865) – intemeietorul anarhismului la inceput publica o
brosura cu titlul “Proprietatea este un furt” . Mai tarziu afirma contrariul, ca “Proprietatea este
libertate”. Proprietatea este un factor al dezvoltarii societatii, mica proprietate bazata pe munca
personala.
 Karl Marx (1818-1883)
Izvoarele gandirii marxiste:
- Contradictiile si conflictele crescande intre clasa muncitaoare (proletariat) si capitalisti
(burghezie)
- Operele socialistilor utopici si mic-burghezi, deja populare in europa
Metodologia de cercetare marxista: Fenomenele economice trebuiesc supuse unei analize globale a
societatii , a evolutiei ei. Economia politica este o stiinta care studiaza nu numai fenomenele
economice ca atare, dar si unele fenomene sociale si politice, nu numai mecanismul functionarii
economiei capitaliste, ci si evolutia si perspectivele acestei economii.
Marx anailizeaza fenomenele economice in dinamica, in miscare. Foloseste o noua metoda de
cercetare care o numeste dialectica materialista, care cuprinde pe langa abstractiile stiintifice si
descrierile si datele statistice.
 Principalele teorii a lui Karl Marx
Teoria valorii: marimea valorii unei marfi este determinata de timpul de munca socialmente necesar
producerii ei. Forta de munca (capacitatea fizica si intelectuala a muncitorului de a presta munca) are
dublu caracter: valoare de schimb si valoare de intrebuintare. Munca este activitatea creatoare prestata
de muncitor.
Teoria plus-valorii: Salariul pe care il primeste muncitorul reprezinta numai o parte a valorii create
prin munca sa. Cealalta parte a valorii, creata de muncitorul salariat, este insusita de catre proprietarul
mijloacelor de productie. Aceasta parte a valori ise numeste plus-valoare. Astfel, proprietarul
mijloacelor de productie insuseste diferenta intre valoarea muncii si valoarea fortei de munca, iar
salariu;l reprezinta doar pretul fortei de munca nu si echivalentul valorii muncii prestate de muncitor .
Teoria capitalului : capitalul este o categorie istorica, de natura sociala, un raport social intre
muncitori si burgheziecu privire la apartenenta mijloacelor de productie. Marx distinge intre
15
acumularea primitiva de capital si acumularea ca atare a capitalului. Acumularea primitiva s-a produs
prin jaf, violenta, excrocherii la inceputul epocii captaliste. Acumularea capitaluilui este un proces de
transformare a unei parti din plu-valoare in capital.
“Capitalismul este sortit pieirii”
 . Leninismul
V.I Lenin a fost primul economist care a argumentat necesitatea aplicarii doctrinei economice marxiste
la realitatea tarilor necapitaliste si a tarilro slab dezvoltate.
“Imperialismul este ultima stadie de dezvoltare a capitalismului”
Esenta imperialismului este dominatia pe toate planurile a monopolurilor.
Potrivit teoriilor leniniste, statul trebuie sa dirijeze nu numai procesele politice ci si cele
economice. Imixiunea statului se va efectua prin introducerea planurilor directive si obligatorii.
Salariul, preturile, dobanda si alte marimi economice vor fi fixate de catre stat. In comunism se
presupunea disparitia totala a statului.

10. Caracteristica generală a liberalismului economic neoclasic. Şcolile marginaliste, contribuţia

şcolii psihologice austriece (K. Menger, E. Bohm-Bawerk).
 Conditiile aparitiei si ideile principlace ale scolii istorice germane – 1840-1940
Scoala istorica germana apare ca o reactie impotriva liberalismului economic clasic care pretindea ca a
elaborat o doctrina economica universala, valabila pentru toate tarile si popoarele.
Savarseste o revolutie metodologica, prin respingerea metodei deductive, folositede liberali si
popunand inlocuirea acesteia cu metoda inductiva si metoda istorica a comparatiilor.
Trece prin 3 etape de dezvoltate:
a) Vechea scoala istorica (1840-1894) – Wilhelm Roscher
b) Noua scoala germana (1870-1890) – Gustav von Schmoller
c) Tanara scoala (1864-1941) – Max Weber
Ideile principale:
- Respinge universalitatea si eternitatea legilor economice, contrapunandu-i ideea
relativismului. Ei afirma ca legile economice poarta un caracter istoric si deci trecator
depinzand de istoria tarii, nivelul de dezvoltare, traditii , legislatie, etc.
- Obiectul de studiu al economiei politice este studierea istoriei si trasaturile specifice ale
economiei nationale.
- Inlocuiesc notiunea de Homo economicus cu homo socialis.
Schimbarile in societate se vor face pe calea reformelor, nici intr-un caz revolutionare.
 Vechea si noua scoala istorica

16
Vechea scoala istorica: lanseaza ideea potrivit careea economia politica trebuie sa fie o stiinta despre
economia nationala, care are misiunea de a studia particularitatile fiecarui popor la diferite etape
istorice . Este negata universalitatea , obiectivitatea si eternitatea legilor economice.
Considera ca nu exista solutii generale pentru problemele economice din toate timpurile si la toate
popoarele.
Noua si tanara scoala germana: introduc un nou concept de homo socialis care are urmatoarele
mobiluri: castigul material, sentimentul onoarei, placerea de a munci, sentimentul datoriei. Geneza
doctrinei neoclasice
Apare in a doua jumatate a sec XIX.
Doctrina neoclasica vine in scena ca o doctrina neutra, care avea capacitatea sa asigure atit
eficienta economica, cat si echitatea sociala, dar mai ales sa eliminea posibiltatea conflictului armat
intre muncitori si burghezi.
- Apare in conditiile in care problema centrala a activitatii economice nu este acumularea capitalului ci
desfacerea marfurilor.
- Teoreticienii isi schimba preocuparile din domeniul productiei in cel a circulatiei.
- Se accentueaza lupta de concurenta si sa accentuat problema raritatii, ca trasatura distinctiva a tuturor
bunurilor economice.
- Precursorii doctrinei marginaliste sunt: Johann Heirich von Thunen, Heirich herman Gossen,
Antoine Auguste Cournot.
Thunen este fondatorul economiei matematice si al econometriei, elaboreaza teoria
productivitatii marginale si analiza costului de oportunitate.
Cournot studiaza formarea pretului in conditii de monopol, duopol si concurenta perfecta.
Gossen este autorul a trei legi psihologice fundamentale de natura psihologica.
 Ideile de baza a doctrinei neoclasice
Trasaturile comune intre doctrina liberala clasica si doctrina neoclasica:
1. Recunoasterea ordinii naturale
2. Principiul hedonist
3. Proprietatea privata si libera concurenta
4. Homo economicus
5. Principiul mainii invizibile
6. Interventia minima a statului in economie
7. Profitul-forta motrice a dezvoltarii economice.
Diferente:
1. Obiectul de studiu- oamenii cu gusturile si preferintele lor
2. Societatea impartita in consumatori si producatori

17
 3. Teoria valoare-utilitate si analiza categoriilor marginale: utilitate marginala, utilitate totala,
produs marginal, cost marginal, etc.
4. Dezideologizarea teoriei economice prin introducerea termenului de economics
 Scoala psihologica austrica
Carl Menger (1840-1921) si Eugen Bohn-Bowerk(1851-1914) – scoala subiectiva
Carl Menger elaboreaza urmatoarele teorii:
- Teoria bunurilor
- Teoria valoare-utilitate
- Teoria schimbului si a preturilor
Bunurile sunt niste produse care satisfac o anumita nevoie umana. Bunurile sunt economice si
libere (neeconomice).
Teoria valoare utilitate – valoarea unui bun depinde nu de munca incorporata ci de aprecierile
subective ale indivizilor, de gusturile si preferintelor lor reprezentate prin utilitatea marginala.
Utilitatea marginala este utilitatea cea mai mica a ultimei unitati dintr-un stok de bunuri omogene,
cre stisfce cea mai putin intensa nevoie.
Teoria schimbului si a pretului spune ca preturile la care se vand bunurile sunt determinate de
utilitatea marginala a acestora.
Eugen Bohm Bowerk – teoria deprecierii viitorului sau teoria dobanzii. Imparte bunurile in
bunuri prezente (salariul) care valoreaza mai mult ca acelasi si bun in viitor (capitalul). Dobanda
este diferenta dintre valoarea mai mare, pe care indivizii o acorda bunurilor actule, si valorea mai
mica, acordata bunurilor viitoare, deci e o plata “asteptarii”capitalistului.

11. Liberalismul economic neoclasic: contribuţia şcolii matematice elveţiene (L. Walras) şi a
şcolii sintetizatoare britanice (A. Marshall)
 Scoala matemtica elvetiana (scoala de la Lausanne)
Leon Walras (1834-1910) si Wilfredo Pareto (1848-1923)
Leon Walras – imparte economia in 3 compartimente distincte:
1) economia pura, care foloseste metode matematice de cercetare
2) Economia aplicata, care are drept misiune studierea procesului de productie, a circulatiei
monetare si a formelor de organizare a acestuia
3) Economia sociala, se preocupa de gasirea principiilor de echitate sociala.
Elaboreaza modelul “concurentei pure si perfecte”, un model ideal de formare a preturilor bazat pe
5 premise:
- Atomicitatea pietei
- Omogenitatea produselor

18
- Libera intrare pe piata
- Mobilitatea factorilor de productie
- Transpartenta pietei.
“Teoria echilibrului general” – se stabileste pe 3 piete principale: piata produselor, piata fortei de
munca si piata capitalului. Echilibrul economic generl se stbileste tunci cand oferta este egala cu
cererea pentru fiecare produs si pe fiecare piata. Interventia statului in acest proces este inutila
Wilfredo Pareto – considera ca economia are 2 forme: economie pura si economie aplicata. Este
autorul teoriei despre curbele de indiferenta. Este autorul teoriei numite optimul lui Pareto care
inseamna o asemenea distributie a resurselor, cand cresterea bunastrii cel putin unui individ nu
contribuie la reducerea bunastarii altor indivizi. Poate fi realizat doar in conditiile concurentei pure
si perfecte
 Alfred Marshall (1842-1924)- ultimul neoclasic
 Sustine ca economia politica este o stiinta care studiaza, in acelasi timp, atit bogatia natiunilor,
cat si comportamentul uman.
 Studiaza formarea preturilor in conditiile concurentei imperfecte
 Sustine inlocuirea termenului de economie politica cu economics
 Elaboreaza “teoria pretului fara valoare” potrivit careia pretul se stabileste in functie de 3
factori:
a) Cheltuieli de productie;
b) Utilitatea marginala;
c) Cererea si oferta
 Descopera fenomenul de “perioada lunga” si “ perioada scurta” de timp. Pe termen scurt
pretul este influentat mai mult de utilitate, iar pe termen lung de costurile de productie.
 Introduce notiunea de elasticitate a cererii.
 Elboreaza o noua teorie a salariului: salariul depaseste nivelul minimului mijloacelor de
existenta, ridicandu-se la inaltimea unui anumit confort. Pe termen scurt salariile sunt
determinate de productivitatea marginala , iar pe termen lung de costul de productie al fortei de
munca.
 Merite si rataciri ale doctrinei neoclasice
Merite:
 Ei au propus o schimbare esentiala in ceia ce priveste obiectul de studiu al teoriei economice,
imbogatind totodata stiinta economica cu un sir de notiuni total noi
 Au reorientat directia de inestigatie de la domeniul productiei la domeniul circulatiei
 Au elobaorat un model de piata pura si au studiat mecanismul functionarii lui
 Au folosit pe scara larga procedee matematice, imbogatind astfel intrumentul analitic al teoriei
economice

19
 Limite:
 Au acordat o atentie exagerata microeconomiei si statisticii, in detrimentul analzei
macroeconomice
 Au scos din campul de studiu problemele sociale si politice
 Absolutizand importata consumului si a cererii, au subapreciat rolul productiei si a ofertei.

12. Curentul de gândire economică keynesist. Modelul keynesist, politica economică dirijistă
preconizată de J.M. Keynes.

13. Etapele keynesismului. Neokeynesismul ca teorie şi politică economică. Postkeynesismul.

14. Şcoala istorică germană. Instituţionalismul economic: caracteristicile şi etapele dezvoltării.
Geneza neokeynesismului
Neokeynesismul apare in primii ani dupa cel de al II lea Razboi Mondial, moment in care se punea
problema dinamicii economice si a inflatiei. Drept consecinta razboiului a fost si transformarea
economiei capitaliste bazate pe proprietate privata, intr-o economie mixta, unde apare un puternic
sector public.
Neokeynesismul constituie un ansamblu de teorii si politici economice inspirate din
opera lui J.M. Keynes.
Cei mai importanti reprezentanti: Roy Harrod, Alvin Hansen, John Hicks, Paul
Samuelson, Joan Robinson, s.a.
Neokeynesistii urmaresc in special, scopul asigurarii unor ritmuri stabile de crestere
economica. Ei se preocupa de analiza productiei, care asigura cresterea venitului national. In acest scop
ei insista asupra imixiunii sistemice si directe a statului in economie
• Teoria cresterii economice si teoria ciclurilor economice
“Teoria cresterii economice”, autor Roy Harrod. Este primul care a elaborat conceptul de crestere
economica in calitate de proces de crestere durabila, reorientand astfel stiinta economica de la o
analiza statica a vietii economice la una dinmica. Harrod si adeptii sai au elaborat un sir de politici de
stabilizare si de stimulare a cresterii economice. Ei au propus elaborarea unor bugete pe termen de 10
ani, astfel incat excedentele de prosperitate sa acopere anii de criza. Au elaborat un sir de modalitati de
manevrare cu rata dobazii.
Intre anii 1936-1939 Harrod si Domar elaboreaza un model de crestere economica pe
termen lung bazat pe:
a) O egalitate intre economii si investitii;
b) Egalitate intre rata cresterii productiei nationale si rata cresterii populatiei active.
“Teoria ciclurilor economice” elaborata de Alvin Hansen. Distinge 4 forme de cicluri:

20
 1) Cicluri mici, se repeta la 2-3 ani
2) Cicluri mari, 6-13 ani
3) Cicluri in constructii, 17-18 ani
4) Cicluri seculare, 50 ani.
La temelia ciclurilor se afla neregularitatea cu care se fac investitiile in capital fix si
circulant. Principalul instrument de prevenire a ciclicitatii este bugetul de stat.
Neokeynesismul francez . Curba lui Phillips: inflatie sau somaj. Cu cat somajul e mai mare cu atit
cresc preturile si invers.
• Sinteza neoclasica. Paul Samuelson
Paul Samuelson a efectuat o sinteza a keynesismului si a neoclasicismului, expusa in lucrare sa
Economics.
Ideile principale:
- economia actuala are un caracter mixt care imbina elemente din ambele sisteme economice si
cel de piata si cel de comanda. Piata se ocupa de stabilirea nivelului pretului, a cererii si ofertei,
rata dobanzii si a profitului. Statul se preocupa de rezolvarea deficientelor precum crizele
economice, somajul, inflatia.
- se imbina armonios micro si macroeconomia.
- Statul trebuie sa intervina direct in asa domenii ca invatamantul, ocrotirea sanatatii, industria de
prelucrare a deseurilor, etc.
- Rolul cheie in reglementarea economiei urmeaza sa fie jucat de politica fiscala si monetara.
- principalele obiective ale politicii macroeconomice sunt asigurarea unei cresteri economice cu ritmuri
inalte, mentinerea unui nivel scazut al somajului, stabilitatea preturilor.
• Postkeynesismul. Joan Robinson
Directiile principale ale investigatiilor poskeynesiste sunt:
a) Analiza factorilor ce asigura cresterea economica pe termen lung,
b) Determinarea rolului repartitiei in fuctionarea economiei de piata,
c) Analiza rolului banilor in economia contemporana.
Postkeynesistii se inspira nu numai din opera lui Keynes ci si din lucrarile clasicilor,
socialistilor si institutionalistilor. Ei investigheaza asa fenomene economice cum sunt: rolul marelor
corporatii, problemele inflatiei si ale comertului exterior, etc. Neaga teoria valoare utilitate si
productivitatea marginala a factorilor de productie, revenind la teoria valoare-munca, expusa de
Ricardo.
Postkeynesistii afirma ca ritmurile cresterii economice depind de felul in care se repartizeaza venitul
national: raportul intre salariu si profit.

21
 Joan Robinson demonstreaza ca salariile mari, facilitand realizarea produselor si a serviciilor,
reprezinta unul din principalii factori stimulenti ai cresterii economice. In opinia ei, factorii care
asigura cresterea eaconomica pe termen lung sunt:
a) Raportul dintre profit si salariu
b) Volumul capitatlului investit
c) Progresul tehnic
d) Gradul de monopolizare a economiei
e) Masura in care concurenta se poate manifesta in mod liber
f) Rata cresterii populatiei.
g) Teoria echilibrului general a lui
h) Wassily Leontieff(1906-1999)
Contributia principala a lui W.Leontieff este elaborarea “teoriei balantei interramurale” cunoscute sub
denumirea de metoda imput-output. Ea permite calcularea consecintelor directe si indirecte ale
modificarii unor marimi economice, cum ar fi nivelul impozitelor, cererii, masei monetare, salariului,
profitului, asupra altor marimi precum si a dezvoltarii economice in ansamblu.
Punand in centrul modelului sau matricea interramurala, ca reflectare a interdependentei dintre
toate marimile economice, Leontieff elaboreaza modelul echilibrului economic general in dinamica,
adica al unui echilibru ce asigura cresterea economica. Prin aceasta se realizeaza o punte intre teoria
marginalista a echilibrului economic general si teoria neokeynesista a cresterii economice.
 Conceptele fundamentale ale institutionalismului
Apare la inceputul sec. XX. în SUA.
Precursorii sunt:
- Simode de Sismondi, care argumenteaza necesitatea de a studia instituțiile publice;
- Friedrich List, propune analiza economiei nationale.
Apare ca o reacție impotriva monopolizării excesive a economiei.
Se dezvolta in 3 etape:
1. Institutionalismul negativist sau protestatar (inceputul sec.XX) repr. Thorstein Veblen
2. Institutionlismul pozitivist (anii 30 sec.XX) , repr. J.M. Clark, A.A.Berle
3. Neoinstitutionalismul (anii 60 a sec.20) repr. J.K. Galbraith
Aripa europeană a instituţionalismului este reprezentată de Şcoala sociologica franceza, (sec.
XX), repr. Francois Perroux
 Principalele concepte ale instituţionalismului:
 Instituţiile - forţa motrice a dezvoltării economice. Instituţia - fenomen cu caracter stabil, care
impune oamenilor un oarecare comportament obligatoriu, stabilesc o ordine în activitatea lor.
Există instituţii formale şi neformale. EX: biserica, statul, proprietatea, sindicatele, piaţa,
invătămîntul, obiceiuri, legislaţie, etc.
22
  Viaţa economică este guvernată de instituţii şi nu de anumite legi obiective, veşnice şi
universale.
 Statul este obligat sa intervină în viaţa economică pentru a evita crizele economice şi şomajul,
pentru a asigura echitatea socială.
 Ştiinţa economică trebuie să efectueze o analiză de ansamblu a economiei.
 Socialul are prioritate în raport cu economicul, iar dezvoltarea economică nu trebuie
considerată drept un scop în sine, ci un mijloc de rezolvare a problemelor sociale.
“homo economicus” este înlocuit cu “homo socialis”. Activitatea agenților economici urmează a fi
studiată în strînsă legătură cu mediul în care aceştia activează. Anume factorii sociali şi psihologici
sunt determinanți.

15. Evoluţia instituţionalismului negativist (Th. Veblen) şi a instituţionalismului pozitivist.

Instituţionalismul anilor 1960-1970 (J. K. Galbraith).
Instituționalismul negativist sau protestatar
THORSTEIN VEBLEN (1857-1929) – fondatorul instituţionalismului
Principala instituţie sunt tradiţiile si obiceiurile dar un rol deosebit le au instinctele: a) instinctul
paternitatii, b) instinctul curiozităţii, c) instinctul jefuitor, d) instinctul de a produce, etc.
Respinge noţiunea de legi eterne.
“Teoria clasei fără ocupaţii” Clasa fără ocupaţie duce un mod de viaţă parazitar,
reducînd randamentul industrializării societăţii. Aceasta este reprezentată de speculanţi, escroci,
rentieri, pseudo businessmani., care fără a produce ceva, obţin, pe căi necinstite, prin fraudă, cîştiguri
enorme.
“Teoria suveranității consumatorului” - consumatorul nu este suveran în alegerea sa, ci este
supus unor puternice presiuni, care îi impun, atunci cand alege marfuri şi servicii, un comportament
irațional, neindependent. Consumatorul devine un sclav al modei, al publicităţii, al ambiţiilor.
 Instituţionalismul pozitivist
John Maurice Clak (1884-1963) şi Adolf Augustus Berle (1895-1971)
“Teoria difuziunii proprietăţii” - Începînd cu anii 50 ai secolului XX, în cele mai dezvoltate ţări
capitaliste are loc o schimbare radicală în structura proprietăţii. Pe lîngă proprietatea individuală, care
cedează, treptat, poziţiile dominante, devin tot mai răspîndite proprietatea acţionară, proprietatea
cooperatistă şi proprietatea publică. Însă principala formă a întreprunderii devine societatea pe acţiuni.
Statul promovează tot mai activ o politică de justiţie socială.
 . Neoinstituţonalismul
John Kenneth Galbraith (1908-2006)
În economiiile dezvoltate, un rol important în reglementarea fenomenelor economice şi sociale
aparţine, alături de piaţă, statului.
23
 Economiile contemporane se bazează pe:
- Pe sectorul economiei de piaţă, care funcţionează în conformitate cu principiile
economiei de piaţă
- Pe sectorul economiei planificate, al marilor întreprinderi, care este un sector al
producţiei neconcurenţiale.
Marile intreprinderi, deţinînd poziţii de monopol sau oligopol, au distrus mecanismele
pieței concurenţiale, reglementînd piaţa după bunul lor plac.
“Teoria determinismului tehnologic” - cauza principala a transformarilor din societate o constituie
schimbarile din ştiinţa tehnică.
Procesul de producţiei se concentreayă în cadrul întreprinderilor gigantice, care nu se
supun legilor pieţii. Gestiunea acestor întreprinderi se afla în mainile managerior marilor corporatii,
numiti – tehnostructura.
Acest grup este format din manageri influenti, “gulerele albe”, care posedand
cunostintele si experienta necesare, conduc toate afacerile intreprinderii.
 Odată cu apariţia tehnostructurii, motorul activităţii economice nu mai este doar
profitul. Concomitent dispare conflictul dintre muncă (salariaţi) şi capital (acţionari).
Neoinstituţonalismul
John Kenneth Galbraith (1908-2006)
În economiiile dezvoltate, un rol important în reglementarea fenomenelor economice şi sociale
aparţine, alături de piaţă, statului.
Economiile contemporane se bazează pe:
- Pe sectorul economiei de piaţă, care funcţionează în conformitate cu principiile
economiei de piaţă
- Pe sectorul economiei planificate, al marilor întreprinderi, care este un sector al
producţiei neconcurenţiale.
Marile intreprinderi, deţinînd poziţii de monopol sau oligopol, au distrus mecanismele
pieței concurenţiale, reglementînd piaţa după bunul lor plac.
“Teoria determinismului tehnologic” - cauza principala a transformarilor din societate o constituie
schimbarile din ştiinţa tehnică.
Procesul de producţiei se concentreayă în cadrul întreprinderilor gigantice, care nu se
supun legilor pieţii. Gestiunea acestor întreprinderi se afla în mainile managerior marilor corporatii,
numiti – tehnostructura.
Acest grup este format din manageri influenti, “gulerele albe”, care posedand
cunostintele si experienta necesare, conduc toate afacerile intreprinderii.
Odată cu apariţia tehnostructurii, motorul activităţii economice nu mai este doar
profitul. Concomitent dispare conflictul dintre muncă (salariaţi) şi capital (acţionari).
24
16. Neoinstituţionalismul economic: „imperialismul” ştiinţei economice. Teoria costurilor de
tranzacţie şi teoria drepturilor de proprietate de R. Coase. Teoria alegerii publice de J.
Buchanan.
 PARTICULARITATILE NEOINSTITUTIONALISMULUI
Neoisntitutionalismul, sub presiunea keynesismului si neoliberalismului, pe la mijlocul sec.XX, isi
pierde influenta. Insa intre anii 70-80, prin lansarea unor noi concepte si teorii, doctrina
neoinstitutionalista revine iarasi pe prim-plan. Principalii reprezentati ai neoinstitutionalismului
revigorat sunt: Ronald Coase, Douglass North, James Buchanan, Armen Alchian, Gordon Tullock.
Particulariatile neoinstitutionalismului:
1. Intreprind o cercetare a realitatilor ce tin de obiectul de studiu al politologiei, al istoriei, al
dreptului, cu folosirea metodelor si instrumentelor economice.
2. Pun accentul pe studierea relatiilor dintre indivizi din cadrul uneia si aceleiasi institutii, cum ar
fi statul, familia, forma, etc.
3. Folosesc pe larg metoda deductiva de cercetare economica, insotita de analiza cantitativa si
calitativa.
4. Acorda o importanta deosebita notiunilor costul tranzactiilor si drepturile de proprietate
Costul tranzactiilor si drepturile de proprietate
Ronald Coase (n.1910) este autorul teoriilor costului tranzactiilor si drepturilor de proprietate.
Costul tranzactiilor este costul efectuarii unui schimb sau a unei tranzactii economice, adica
cheltuielile legate de studierea pietei, de desfasurarea negocierilior, incheierea si respectarea unor
contracte intre partenerii economici. Firma are scopul de a reduce costurile de tranzactie.
Drepturile de proprietate reprezinta un set de imputerniciri care I permit individului sa ia
anumite decicii in privinta unor sau altor resurse.
Drepturile de proprietate sunt:
1.dreptul de dispozitie, sau de control
2. Drept de posesiune
3. Drept de utilizarea a bunului
4. Drept de uzufruct, adica de insusire a rezultatelor, care devin, si ele, obiect de proprietate
5. Drept de administarare
6. Drept de transmitere prin mostenire
7. Drept la o posesiune fara termen a bunurilor
Ideea principala a teroiei drepturilor de proprietate consta in faptul ca identificarea clara si
respectarea stricta a acestor drepturi reduc costul tranzactiilor
25
  Teoria alegerii publice
Autorii teoriei alegerii publice sunt James Buchanan si Gordon Tullock.
In centru atentiei teoriei alegerii publice se afla analiza comportamentului economic al
individului in procesul de administarare a treburilor publice, de luare a deciziilor publice, cercetarea
raportului dintre functionarea institutiilor publice si rezultatele economice ale hotaririlor adopatate de
acestea.
Politica functioneaza dupa principiile pietei. Vanzatorii sunt politicienii care ofera programe
electorale, iar consumatorii sunt alegatorii, care achita bunurile promise cu votul de care dispun.
Oamenii politici, cand adopta o decizie politica, va tine cont nu atit de promisiunile facute in
campania electorala, cat, mai ales, de propriul interes. Astfel, deciziile institutiilor publice, sunt in linii
mari, putin eficiente. Solutia este ca societatea civila si organele de drept, sa fie cu ochii pe activitatea
institutiilor publice.
In opinia lui Buchanan, esecurile economiei de piata sunt, de fapt, consecinta
comporatmentului egoist al oamneilor politici.
 Interpretarea neoinstitutionala a istoriei economice. Douglas North
Douglas North considera ca este absolut necesara studierea evolutiei institutiilor care joaca rolul
decisiv in schimbarea societatii, in dezvoltarea economica, de aceea se impune necesitatea studierii
primaordiale a acestora.
Functia principala a institutiilor sociale consta in asigurarea reducerii costului tranzactiilor, cost
care creste odata cu aprofundarea diviziunii muncii si diversificarea schimbului.
Calitatea si modul de functionare a institutiilor se afla la temelia succesului economic intr-o
masura mai mare decat cantitatea si calitatea factorilor materiali si umani ai productiei.

17. Neoliberalismul economic şi deosebirile lui de liberalismul economic clasic, şcolile

neoliberaliste. Şcoala de la Freiburg: modelul economiei de piaţă sociale.
 Ideile de baza ale neoliberalismului
Doctrina neoliberala apare catre mijlocul anilor 70 ai secolului 20, ca contrarevolutie impotriva
doctrinei dirijiste keynesiste. Este aplicata la inceput in SUA si Marea Britanie, apoi raspandinsu-se in
lumea intreaga.
Principiile de baza ale doctrinei neoliberale sunt:
1. Activitatea economica este reglementata de niste legi economice obiective si ordine naturala.
2. Temelia libertatii individuale este proprietatea privata, care trebuie sa fie inviolabila.
3. Relatiile intre agentii economici se desfasoara in cadrul liberei concurente. Apararea
concurentei constituie una din principalele functii ale statului.
4. Preturile se stabilesc liber.
Statul trebuie sa creeze un cadru institutional necesar pentru buna functionare a mecanismelor pietei.
26
  Rolul statului in conceptia neoliberalilor:
- Statul are rolul de aparare a concurentei, lupta impotriva proceselor de monopolizare precum si
asigura solidaritatea sociala.
- Libertatea economica trebuie controlata si protejata
- Statul trebuie sa creieze cadrul legislativ corespunzator, mentinut de statul de drept
- Neoliberalii neaga principiul “laissez faire”
 Scoala de la Freiburg
Neoliberalismul german este numit si ordoliberalism (ordo-oranduire). Principalii reprezentanti sunt:
Walter Eucken, Ludwig Wilhelm Erhard, Wilhelm Ropke, etc.
Walter Euken elaboreaza teoria tipurilor ideale de economie si fondeaza modelul economiei
sociale de piata.
Teoria tipurilor ideale, spune ca exista 2 tipuri de oranduiri:
a) Economia libera de piata
b) Economia centralizata.
In cadrul economiei libere legaturile intre agentii economici se efectueaza prin intermediul
pietei.
In cadrul economiei centralizate, intreprinderile sunt subordonate unui centru unic, care
coordoneaza activitatea acestora prin ordine si dispozitii obligatorii.
Tipurile ideale exista numai in teorie, in relitate existand niste modele mixte care imbina in
diferite proportii elementele celor 2 tipuri ideale.
Economia sociala de piata imbina armonios ideile liberalismului cu cele ale crestinismului. Si este
aplicat in Germania, Olanda, Suedia, Elvetia, Danemarca.
Trasturile de baza ale economiiei sociale de piata
- Elaborarea si controlul indeplinirii regulilor de joc
- Apararea concurentei
- Stabilirea unui raport optimal intre proprietatea privata si cea publica
- Asigurarea protectiei paturilor social-vulnerabile.
- Asigurarea cresterii economice
- Mentinerea stabilitatii monetare, prevenirea inflatiei si deflatiei.
Erhard si Ropke lanseaza conceptul echipei de forbal. Potrivit acetuia economia poate fi comparata cu
un teren de forbal, in care agentii economici sunt jucatorii iar statul este arbitrul.

18. Şcoală ultraliberalistă austriacă (F. von Hayek). Şcoala monetaristă nord-americană (M.
Friedman).
 Scoala ultraliberala de la Viena

27
Aceasta scoala este un fel de mostenitoare a celebrei scoli austriece psihologice. Cei mai celebri
reprezentanti ai acestei scoli sunt: Friedrich A. von Hayek, Ludwig von Mises si Joseph Schumpeter.
Reprezentantii acestei scoli sunt cei mai inversunati adepti ai liberalismului in
economie, a unei economii de piata “pure”, respingand ideea economiei mixte.
Freidrich A. von Hayek se preocupa de urmatoarele aspecte si probleme economice:
probleme comportamentului omului in conditiile economiei de piata, statul de drept, formarea
preturilor, ciclurile economice.
Sustine:
- Principiul “mainii invizibile”
- Inlocuire termenului de economie politica cu “catalaxia” care este un sistem economic care se
autoregleaza spontan, prin intermediul preturilor.
- Ordinea spontana se afla la baza sistemului economiei de piata, iar ordinea dirijata la temelia
economiei de comanda.
- Economia de piata este regularizata de un sir de “reguli de joc” instituite de statul de drept.
- Valoarea umana suprema este libertatea, care este mult mai importaanta decat prosperitatea
economica.
 Scoala monetarista de la Chicago.
Este o contra-revolutie impotriva keynesismului si in special impotriva raspandirii si agravarii
fenomenului inflatiei.
Milton Friedman, fondatorul scolii monetariste. Principalele idei:
- Adept inflacarat al economiei de piata. Numai economia de piata libera si rationala este
capabila sa asigure oamenilor si libertatea si bunastarea precum si securitatea.
- Inflatia este un fenomen pur monetar ce are la temelia sa o crestere anormala a cantitatii de
bani in raport cu volumul productiei.
- Politica monetara- forma principala de interventie a statului in economie. Statul trebuie sa
regleze marimea masei monetare astfel incat sa tina sub control rata inflatiei.
- Este autorul teoriei cantitative a banilor potrivit careia marirea cantitatii de moneda in
circulatie, produce o crestere proportionala a nivelului general al preturilor si o scadere a
valorii monedei.
- Propune utilizarea notiunii de cerere de moneda, care depinde nu de venitul curent, real, ci de
asa-numit venit permanent, pe care individul asteapta sa l obtina pe viitor si care il serveste
drept temelie pentru a si determina nivelul de consum.
Elaboreaza teoria ratei naturale a somajului. Somajul natural, conditionat de trecerea angajatilor la un
alt loc de lucru, alt loc de trai, este un fenomen firesc natural inevitabil si chiar necesar. Reflecta acel
nivel relativ al somajului care corespunde cu o rata stabila a inflatiei.
 Teoria economiei ofertei.

28
Apare in anii 70-80 ai secolului XX, care avea menirea sa reabiliteze rolul decisiv al ofertei si al
productiei, in crerea avutiei. Potrivit acestei teorii, factorul principal ce sigura dezvoltarea economica
este oferta, nu cererea efectiva dupa cum spunea J.M. Keynes.
Principalii reprezentanti: Robert Mundell si Arthur Laffer.
Potrivit lor:
- Intreprinzatorul constituie punctul de plecare a dezvoltarii economice, cererea este cheia
avutiei;
- Productia da nastere veniturilor utilizate pentru a procura ceea ce propune oferta
- Se insista asupra necesitatii stimularii investitiilor private.
Laffer expune sub forma grafica urmatroarea idee: pana la un punct oarecare, odata
cu cresterea ratei impozitelor, cresc si veniturile fiscale. De la un punct, incolo, cresterea in
continuare a presiunii fiscale are ca urmare o reducere substantiala a veniturilor statului. Astfel el
se pronunta pentru o reducere a cheltuielilor publice si a impozitelor, masura care, potrivit opiniei lui,
stimuleaza cresterea economica.

19. Particularităţile gândirii economice contemporane. Teoria capitalului uman de G. Becker şi

teoria anticipărilor raţionale de R. Lucas. Economia imaginaţiei creative.

20. Caracteristicile evoluţiei gândirii economice româneşti. Ideile economice promovate de D.

Cantemir, P. Aurelian, M. Manoilescu.
GANDIREA ECONOMICÂ ROMÂNEASCÂ

1. Particularităţile formării şi dezvoltării gândirii economice la români

Care idei predomină în gândirea economică românească. Înţelepţii din Antichitate afirmau că
suprema misiune a omului pe pământ este de a se cunoaşte pe sine însuşi. Întrucât existenţa noastră se
desfăşoară cel puţin la nivel de individ şi la nivel de naţiune, acest îndemn celebru înseamnă şi
cunoaşterea noastră ca tot întreg, ca naţiune, ca mod de gândire.
Specificul gândirii economice româneşti este condiţionat de un şir de împrejurări, cum ar fi
aşezarea geografică, psihologia naţională, dar mai ales destinul istoric, care ne-a «oferit» ca ideal
suprem nu prosperitatea economică, nu sporirea avuţiei materiale şi spirituale, ci lupta de eliberare
naţională. Istoricul român A.Xenopol subliniază în această ordine de idei că «nu este popor pe lume
care să fi avut atâtea primejdii de înfruntat, atâtea lupte necurmate de susţinut pentru apărarea fiinţei şi
traiului».
Această regretabilă circumstanţă a reţinut dezvoltarea social-economică a poporului, imprimând
şl gândirii economice un caracter specific. De aici şi prima particularitate a gândirii noastre - îmbinarea
problemelor pur economice cu idealurile luptei de eliberare naţională. P.Aurelian formulează această
29
trăsătură specifică în următorii termeni: „Păstrarea şi întârirea naţionalităţii este ţinta supremă căreia
poporul român este dator să jertfească toate gândirile şi toate întreprinderile sale. Politica noastră, fie
internă, fie externă, numai atunci este bună când este naţională; când urmăreşte prin toate mijloacele
ocrotirea intereselor naţionale».
Astfel, în centrul gândirii economice la români s-a aflat ideea independenţei, ideea naţiunii, fapt
ce permite de a plasa, mai mult sau mai puţin relativ, întreaga gândire românească în cadrul unei
variante a doctrinei naţionalismului economic, cu justificarea unui însemnat amestec al statului în
problemele economice, fără de aportul căruia ar fi fost imposibilă atingerea scopului suprem. (Şi
aceasta în pofida faptului că în ţările româneşti găsim reprezentanţi de vază ai tuturor doctrinelor
economice, de la mercantilişti şi fiziocraţi până la marxişti, keynesişti şi neoliberali).
O altă problemă specifică, care încă de pe timpurile lui Burebista şi Deceneu a preocupat întruna
minţile cele mai luminate ale românilor, a fost cea a Unirii. Cu două mii de ani în urmă Unirea
triburilor dace s-a făcut în temei benevol; aşa avea să se procedeze şi mai târziu, dar se făcea ce se
făcea, şi regiunile româneşti se pomeneau a fi în ţări diferite. Oricum, de atunci şi până în prezent
această problemă a predominat mereu gândirea economică, şi anume prin această prismă, din această
perspectivă, erau analizate şi chestiunile economice.
În consecinţă, gândirea economică românească s-a văzut nevoită de la bun început să se
concentreze nu atât asupra unor probleme pur economice, cât mai ales asupra chestiunilor legate de
existenţa românilor ca neam, de apărarea roadelor muncii, de închegarea unui întreg din nişte părţi
componente, care erau mereu altele, mereu schimbătoare. Chiar după unirile din 1600, 1859, 1918,
1941 problema Unirii rămânea să le predomine pe toate celelalte, deoarece se impunea necesitatea
întregirii economiilor fărămiţate, a constituirii unui complex naţional economic unic, în cadrul unor
noi frontiere.
Astăzi unii astrologi şi vizionari celebri (P.Globa, de exemplu), au ajuiis la convingerea, niţel
mistică, că de faptul Unirii tuturor românilor într-un stat unic depinde nu numai îndeplinirea misiunii
lor pe pământ, ci şi prosperitatea şi liniştea întregii Europe. O idee asemănătoare, de altfel, întâlnim şi
la unii autori români. I.C.Brătianu, de exemplu, scria că «sufletul României nu se poate manifesta
decât în unitate naţională; că pe cât vom fi trunchiaţi în bucăţi, locul naţiei noastre va fi gol în hotarul
cel mai mare al omenirii şi omenirea va suferi, şi noi vom suferi şi mai tare».
Oricât de straniu n-ar părea, până în prezent gândirea economică românească n-a avut
posibilitatea să se manifeste din plin. Şi nu numai la românii din Basarabia, ci la toţi românii. Şi nu
întâmplător. Fiind plasaţi geografic «în calea tuturor răutăţilor», cum zic cronicarii, adică aflându-ne
învecinaţi cu nişte popoare puse mereu pe jaf şi prădăciune, cum fuseseră cândva tătarii, turcii, hunii,
goţii şi cazacii, ne-am deprins, (mai bine spus am fost nevoiţi) să punem acceptul pe consum şi nu pe
acumulare. Această vecinătate supărătoare distrugea din temelie dorinţa strămoşilor noştri de a se
pricopsi, de a construi palate, case frumoase, monumente de artă. În condiţiile lipsei unei stabilităţi

30
politice şi economice, a certitudinii că avuţia creată nu va fi jefuită, psihologia populară înclina în
direcţia cheltuirii banilor în petreceri şi nu pentru a înfiripa manufacturi, a ridica edificii măreţe. Poate
de aceea şi suntem mai darnici şi mai risipitori ca celelalte popoare, permiţând altora să ne prade, fără
a ne revolta prea mult, sau chiar defel. Iată de ce nu e deloc întâmplător faptul că, după cum scria
acelaşi P.Aurelian în anul 1882, «între ştiinţele care au fost introduse mai greu şi mai târziu la români,
fără îndoială este economia politică. Cu treizeci de ani în urmă de abia numele ştiinţei era cunoscut».
Noi avem o gândire mai mult emotivă, decât raţională, iar la temelia acţiunilor noastre se află de
obicei sentimentele, instinctele, emoţiile, şi mai puţin calculul, agerimea, duritatea, judecata la rece.
Apoi, gândirea noastră economică mai rămâne a fi încătuşată de tot felul de principii morale, de
superstiţii, de tradiţii religioase şi de altă natură. Noi procedăm şi astăzi asemeni lui Burebista şi
Deceneu (scoatem viile, oricât ne-ar costa, numai să îmbunătăţim moravurile). Poate de aceea de-a
lungul secolelor am avut mai mulţi poeţi şi muzicanţi şi foarte puţini economişti. Şi nu-i defel
întâmplător faptul că un şir de oameni de geniu, cum ar fi M.Eminescu, B.P.Hasdeu, N.Iorga,
A.Xenopol, etc., văzând enorma vulnerabilitate a gândirii noastre economice şi simţind necesitatea
apărării intereselor naţionale ale acestui popor mai mult mistic, decât raţional, au părăsit adeseori
ocupaţiile îndrăgite, pentru a se apleca asupra problemelor economice.
Şi încă un moment. Ne-am mândrit mereu cu hărnicia noastră, poeţii timpului au elogiat mereu
munca, îndemnându-ne să ne spetim până la sacrificiu. Noi, ascultând cu evlavie acest îndemn, am
obosit în aşa măsură, încât nu mai suntem în stare să ne apărăm ceea ce-am creat. Am ajuns, vorba lui
I.Druţă, un copac roditor, la răscrucea drumurilor - fiecare vine, rupe, trage, iar el, tăcut şi harnic,
rodeşte mereu din an în an.

3. Ideile mercantiliste ale lui D.Cantemir şi particularităţile

fiziocratismului lui N.Bălcescu
D.Cantemir. Omul şi opera. Cărturar de talie europeană, născut în 1673 la Iaşi, Dimitrie
Cantemir a fost cea mai marcantă personalitate din cultura românească medievală. Circa 17 ani a trăit
la Constantinopol, în calitate de ostatic. Domn al Moldovei (1693 şi 1710 1711), în politica externă s-a
orientat spre Rusia, cu ajutorul căreia spera să obţină independenţa ţării sale. După înfrângerea
armatelor ruso-moldoveneşti în anul 1711 în bătălia cu turcii, pleacă în Rusia, unde devine sfetnic al lui
Petru I. Moare în anul 1723.
În anul 1714 D.Cantemir devine membru al Academiei din Berlin. Cu acest prilej, în anul 1716,
editează „Descrierea Moldovei”, operă în care sunt expuse şi un şir de idei economice.
Caracterul ideilor economice ale lui D. Cantemir. În virtutea factorului epocă, precum şi a
năzuinţei obiective şi subiective de a fortifica puterea domnitorului, de a asigura prosperitatea
economică a naţiunii, preocupările economice ale lui D.Cantemir gravitează în temei în jurul doctrinei
mercantiliste. (Deşi a împărtăşit şi unele concepte proprii liberalismului clasic, cum ar fi recunoaşterea
existenţei unei ordini naturale în societate, inclusiv în viaţa economică).
31
 Principalele probleme economice asupra cărora a meditat aproape în toate scrierile sale, dar în
mod special în «Descrierea Moldovei» sunt: a) Problema comerţului exterior şi asigurării unei balanţe
comerciale active: b) Consecinţele nefaste ale dominaţiei otomane pentru economia Moldovei; c)
Originea proprietăţii funciare boiereşti şl a relaţiilor economice dintre boieri şi ţărani; d) Politica
fiscală promovată de stat şi impactul ei.
Despre atitudinea moldovenilor faţă de comerţ şi caracterul relaţiilor comerciale ale
Moldovei cu alte ţări. D.Cantemir a fost poate primul gânditor care a analizat, condamnând în
acelaşi timp, una din straniile calităţi ale moldovenilor, şi anume, de a glorifica munca agricolă,
istovitoare, cu efecte instabile, şi a trata cu dispreţ activitatea comercială, oricând şi oriunde aducătoare
de profituri mari. Constatând faptul că în târgurile Moldovei băştinaşii «toţi sunt meseriaşi, rar
moldovan negustor», el deplânge această calitate, care este o piedică în calea sporirii avuţiei ţării:
«...căci moldovenii din născare sunt atât de mândri şi de nepăsători, că socotesc orice fel de negustorie
mai prejos de ei, în afa-ră de roadele strânse de pe pământurile lor. Aceasta este, credem, cauza
principală, că rar poţi găsi în Moldova vre-un târgoveţ bogat din moldoveni şi deşi ţara noastră trimite
peste hotare mai mult decât primeşte înapoi, totuşi simte mereu lipsa de bani». (Psihologia
moldovenilor, descrisă de Cantemir aminteşte de ideile economice ale lui Platon. Celebrul filosof, de
exemplu, considera munca agricolă drept cea mai onorabilă, pe când comerţul - o ocupaţie, să-i zicem
aşa, neprestigioasă. Mai mult, Platon susţinea că în Grecia activitatea comercială trebuie să fie
îndeplinită doar de străini. Şi acum să ne întrebăm, de unde o asemenea coincidenţă surprinzătoare
între opiniile marelui filosof grec şi psihologia unui întreg popor contemporan?).
Căutând un răspuns rezonabil la întrebarea de ce, exportând mai mult, decât importând, Moldova
duce mereu lipsă de bani. Cantemir scrie: «Căci negustorii străini (turcii, evreii, armenii şi grecii),
care-s numiţi de obicei gelepi, au luat în mâinile lor tot comerţul Moldovei din pricina nepăsării
populaţiei noastre. Ei duc cirezi întregi de vite mari şi mici, pe care le cumpără în Moldova cu un preţ
foarte mic la Stanbul şi în alte cetăţi şi le vând acolo de două sau de trei ori mai scump. Dar cum cea
mai mare parte din ei nu poate să posede pământuri şi case în Moldova, apoi cei mai mulţi bani sunt
lăsaţi în afara ţării şi doar puţin din ei se mai întorc îndărăpt peste Dunăre».
Vitele, una din principalele forme ale bogăţiei Moldovei medievale, luau nu numai drumul
Turciei. În fiecare an, scrie savantul enciclopedist, prin Polonia spre Danţing sunt trimise peste 40 de
mii de boi, care sunt apoi vânduţi în ţările vecine ca boi proveniţi din Polonia. În acest fel negustorii
străini obţineau profituri uriaşe, deoarece o pereche de boi, cumpărată în Moldova cu 3-5 taleri
nemţeşti, la Danţing sunt vânduţi cu 40-50. La fel se procedează şi cu alte mărfuri moldoveneşti, cum
ar fi vinul, mierea de albine, carnea. Mai ales carnea de oaie, căutată pretutindeni pentru gustul ei
specific şi însuşirea de a se mistui uşor pe care negustorii turci o importă în cantităţi enorme numai
pentru curtea sultanului.

32
 Inţelepţii indieni vorbesc despre aşa-numitul efect al cozii de câine, în sensul că oricât ai încerca
să o dai în jos, ea totuna stă ridicată. Cam la fel se întâmplă şi cu unele trăsături ale caracterului.
Cantemir pare a fi mai contemporan decât cei mai mulţi dintre noi, care nu se dumiresc nicidecum de
ce conceptele liberalismului economic nu pot fi aplicate la noi în aceeaşi masură ca, să zicem, în
Anglia sau chiar în Polonia.
Consecinţele dominaţiei turceşti asupra economiei Moldovei. Una din preocupările ştiinţifice
şi practice permanente ale lui Cantemir a fost analiza factorilor care reţineau dezvoltarea economică a
Moldovei. Convins că nu poate fi bogat un popor care este dominat de alte popoare, el ajunge uşor la
concluzia că principala piedică în calea prosperităţii economice a Moldovei este jugul otoman care nu
numai că sărăceşte ţara, dar îi răpeşte şi viitorul. El scrie că pe parcursul anilor turcii au găsit noi şi noi
prilejuri de a mări tributul. Apoi, pe lângă acest tribut, plătit anual Porţii, „Moldova este obligată să
dea sultanului un dar numit peşcheş, de 12500 de imperiali şi două blănuri, una de samur, de 1500 de
imperiali şi alta de râs», un peşcheş pentru mama sultanului, altele pentru ceara de la lumânările
palatului împărătesc, căpeteniei enicerilor, vizirului şi celorlalţi curteni mai puţini importanţi etc.
După ce enumeră toate aceste „tribute” şi „peşcheşuri” Cantemir conchide cu tristeţe: «tot acest
bănet trebuie smuls şi stors în toate chipurile de la bieţii supuşi, numai ca să sature lăcomia fără
margini a Porţii Otomane».
Prezenţa jugului otoman impunea anumite limite şi în calea folosirii raţionale şi complete a
resurselor naturale. «Munţilor noştri, - scria Cantemir, - nu le lipseşte nici bogăţia obişnuită a munţilor,
dar potenţialul lor rămâne puţin valorificat din cauza «cunoscutei lăcomii a turcilor şi teama ca nu
cumva, săpând după bogăţii să-şi piardă o dată cu ţara şi truda şi roadele ei».
Cantemir consideră că unul din factorii care reţin dezvoltarea economică a Moldovei era şi
lăcomia boierilor şi a domnitorilor care îi ruinează până la sărăcie lucie pe ţăranii lor, silindu-i să
plătească «atâtea dări, câte voieşte domnia să-i pună».
3. Ideile naţionalismului şi protecţioniusmului economic în
operele lui P.Aurelian şi M.Eminescu

Principalele probleme şi curente de gândire economică în a doua jumătate a sec.XIX.

Asupra caracterului problemelor economice, aflate în atenţia savanţilor în această perioadă, au avut o
influenţă decisivă un şir de evenimente de primă importanţă, cum ar fi: Unirea Moldovei cu Muntenia
în anul 1859; abolirea iobăgiei prin legea rurală din 1864; cucerirea independenţei României în urma
războiului din 18771878. În asemenea împrejurări, în centrul controverselor teoretice s-au pomenit
două chestiuni majore: 1) problema determinării ramurii economice-cheie (agricultura tradiţională sau
industria modernă) şi 2) problema politicii economice externe adecvate intereselor naţionale (prioritar-
protecţionistă sau liber-schimbistă).
Principalele curente de gândire economică din acea perioadă au fost: curentul liberal, curentul
profecţionist economic şi curentul socialist.

33
 Curentul liberal, oarecum eterogen după idei şi adepţi, cu cei mai mulţi susţinători era divizat în
două aripi. Prima aripă, cea mai numeroasă, promova ideea industrializării României şi a apărării pieţei
interne prin măsuri protecţioniste. Ei mai erau numiţi şi promotori ai doctrinei «naţionalismului
economic». Cealaltă aripă a liberalilor, mai modestă în celebrităţi, precum şi cei mai mulţi din
partizanii curentului conservator, punea accentul în teorie şi practică pe argumentarea tezei că România
trebuie să dezvolte în primul rând agricultura şi comerţul şi să promoveze o politică liber-schimbistă.
Dionisie Pop Marţian (1829-1865), adept al lioberalilor apropiaţi de doctrina naţionalismului
economic, a fost primul economist care a fundamentat teoretic necesitatea industrializării României şi a
promovării unei politici protecţionste. El demonstrează că pentru România politica libelului schimb
este absolut dăunătoare. Marele om de stat şi savant Mihail Cogălniceanu (1817-1891) a insistat şi el
asupra faptului că „trebuie din toate puterile şi prin toate mijloacele să fie creată şi protejată industria
în ţara noastră”. Bogdan-Petriceicu Haşdeu (1838-1907) a demonstrat cu argumente grele
inconsistenţa formulei «România a fost, ea şi trebuie să fie o ţară agricolă», militând pentru dezvoltarea
industriei care în viziunea lui, este şi „dascălul agriculturii”, şi «mama libertăţii». Pentru A.D.Xenopol
(1847-1920) industrializarea era o parte componentă a luptei poporului român pentru independenţa
naţională. „A rămâne dedaţi numai la agricultură, - scria marele istoric şi economist, - este a ne osândi
pe noi înşine la producerea numai de lucruri brute, care sub un volum foarte mare reprezintă o valoare
foarte mică; este a ne sorti pentru totdeauna robiei străinătăţii».
P.Aurelian (1833-1909). Omul şi opera. Desigur, nu-i vorba de o rudă a împăratului roman
Aurelian, care în anul 217, sub presiunea invaziei triburilor barbare, a renunţat la stăpânirea Daciei.
Spre deosebire de celebrul împărat, militar de profesie, Petre S.Aurelian este cel mai de seamă
economist român din a doua jumătate a secolului XIX. A făcut şi o carieră politică, ajungând deputat,
ministru şi un timp - chiar prim-ministru. A fost Preşedinte al Academiei Române.
Născut la Slatina, în familia unui învăţător, îşi face studiile în agronomie la Bucureşti, apoi obţine
o bursă în Franţa. Întors în ţară, devine profesor de agronomie, redactor al mai multor publicaţii,
orientându-şi treptat preocupările spre domeniul economic, fapt care i-a asigurat o strălucită carieră
ştiinţifică şi politică.
Cele mai importante lucrări economice ale lui P.S.Aurelian sunt: «Catehizmul economiei
politice» (1871), «Cum se poate fonda industria în Româniao (1881), «Politica noastră vamală»
(1890), „Viitorul nostru economic” (1890).
Caracteristica de ansamblu a operei economice a lui P.S.Aurelian. Plătind într-un fel tribut
timpului, Aurelian avea să-şi expună punctul de vedere în toate problemele de teorie şi practică
economică, care erau actuale la acea epocă în România. El a fost primul economist român care a fondat
o doctrină proprie în sensul unui sistem de concepte cimentate în jurul ideii naţiunii şi a industrializării.
Spre deosebire de mai mulţi economişti, care au pornit de la interesele unui sau altui partid politic, ale
burgheziei, moşierimii, sau ale proletariatului, Aurelian analizează fenomenele economice, plasând în

34
centrul doctrinei sale problema formării complexului naţional unic, ale industrializării, viitorului
economic al României. În condiţiile când în cercurile politice din ţară dominau partizanii
liberschimbismului, el a promovat consecvent ideea că fără o industrie dezvoltată, fără o politică
protecţionistă România este lipsită de viitor.
Problema industrializării şi a protecfionismului. Deşi a desfăşurat o activitate teoretică
multilaterală, P.Aurelian avea să intre în istorie, în primul rând, ca unul dintre cei mai de vază
promotori ai protecţionismului românesc. Trăind într-o perioadă când România pe măsură ce se elibera
de sub dominaţia politică a celor trei imperii vecine (Turcia, Rusia şi Austro-Ungaria), era ameninţată
cu un nou jug, de data aceasta pur economic, el punea accentul în activitatea sa teoretică şi practică pe
ideea apărării independenţei economice a ţării printr-o politică protecţionistă şi prin dezvoltarea
industriei naţionale. Pornind de la convingerea că protecţia temporară şi diferenţiată a industriei este
singura condiţie a obţinerii unei adevărate independenţe economice, P.Aurelian critică cu asprime
ideile liberalismului clasic, mai cu seamă teoria şi politica liberului schimb, care, susţine dânsul, este
avantajoasă numai pentru ţările avansate, dar păgubitoare şi periculoasă pentru tinerele state în curs de
dezvoltare.
Combatând cu vigoare teoria «România - ţară eminamente agrară», P.Aurelian demonstrează că
singura garanţie a independenţei ţării este industrializarea ei, că numai având o industrie dezvoltată ar
deveni posibilă întreţinerea de relaţii economice echitabile cu alte state ale lumii.
Discuţii aprinse a suscitat la acea epocă şi problema alegerii căilor concrete de înfăptuire a
industrializării. M.Cogălniceanu şi A.Xenopol considerau că este necesar de a încuraja întâi de toate
dezvoltarea industriei mari, aşezată pe o temelie modernă, singura capabilă să concureze cu industria
străină. D.Marţian se pronunţă în favoarea unei dezvoltări paralele a micii şi marii industrii. Aurelian
avea în această privinţă o opinie deosebită: „Fabricile mari reclamă bani mulţi, braţe multe şi capacitate
profesională variată. Nedispunând de asemenea mijloace, trebuie să începem cu aceea ce putem, cu
capitalurile şi cu braţele de care dispunem. Pentru acest sfârşit am fost şi sântem de părere ca noi să
căutăm a introduce mai cu seamă acele industrii care se pot altoi pe vigurosul arbore al agriculturii
noastre».
Crearea unei industrii, fie mari sau mici, era imposibilă fără promovarea de către stat a unei
politici protecţioniste. Teoreticianul acestei politici a şi fost P.Aurelian. „Meritul fundamental al lui
Aurelian,- scrie Costin Murgescu,- constă în faptul de a fi făcut din protecţionismul industrial
principiul de sprijin al unui întreg sistem de gândire economică, de a fi schimbat centrul de greutate al
acestui protecţionism de la forme fiscale şi comenzi de stat la protecţia vamală... Aurelian a transformat
politica vamală protecţionistă într-un steag ideologic sub ale cărui falduri se va construi industria
României în următoarea jumătate de secol...”
Astfel, P.Aurelian s-a pronunţat categoric contra convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria,
potrivit căreia începând cu anul 1876 ţara vecină obţinea acces la piaţa românească pentru produsele

35
sale industriale, ceea ce slăbea cu mult poziţiile industriei naţionale. Cerând promovarea unei politici
economice protecţioniste, el sublinia că ea nu trebuie să se soldeze cu scoaterea României din circuitul
economic internaţional, de aceea «Tariful nostru vamal trebuie să fie protector, nu prohibitiv».
Totodată, asemeni fondatorului doctrinei naţionalismului economic, F.List, opera căruia a fost publicată
sub îngrijirea sa, P.Aurelian considera că politica protecţionistă a României trebuie să fie provizorie şi
diferenţiată.
5. Doctrina economică a lui Mihail Manoilescu – o teorie
a învingerii subdezvoltării

M.Manoilescu. Viaţa şi opera. Cel mai mare economist al românilor s-a născut în 1891, la
Tecuci, într-o familie de institu-tori, originari din Basarabia. Îşi face studiile liceale la laşi, iar pe cele
superioare la institutul politehnic din Bucureşti, unde în anul 1915 obţine diploma de inginer. În
economie este un autodidact, studiind de sine stătător, şi pe parcursul întregii vieţi, operele celor mai
mari economişti ai lumii. Aderă de tânăr la viaţa politică, activând în cadrul partidului naţional-liberal.
Militează pentru aducerea regelui în ţară. O dată cu revenirea la tronul României a lui Carol al II-lea,
devine ministru al industriei şi comerţului. (De notat că din acelaşi cabinet făcea pe atunci parte şi
principalul său adversar teoretic Virgil Madgearu, care deţinea postul de ministru al agriculturii). În
anul 1931 Manoilescu e numit guvernator al Băncii Naţionale, dar, în urma unei neînţelegeri cu regele,
este destituit şi din această funcfie. După o îndelungată carieră ştiinţifică şi pedagogică, se întoarce
revine în viaţa politică abia în 1940, când este numit ministru de externe. Dar odată cu venirea lui Ion
Antonescu la putere (în acelaşi an) Manoilescu părăseşte postul de ministru. După război este arestat în
repetate rânduri, iar în anul 1948 trimis într-un lagăr de detenţie. Moare in 1950, sentinţa capitală fiind
anunţată la circa doi ani de la dispariţia lui dintre cei vii.
M. Manoilescu a lăsat o operă ştiinţifică cunoscută în întreaga lume. Principala sa lucrare,
publicată pentru prima dată în 1929 la Paris în franceză, apoi tradusă în cele mai răspândite limbi
europene - engleză, germană, italiană, portugheză - este intitulată „Teoria protecţionismului şi a
schimbului internaţional”. Straniu, dar în limba română această carte a apărut abia în anul 1986 cu
titlul „Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului
internaţional”.
Cartea cu care ştiinţa economică românească a ieşit în lume, impunându-se în gândirea
economică mondială, a fost citată şi comentată de cei mai mari economişti ai timpului, cum ar fi: P.A
Samuelson, G.Mirdal, W.Ropke, M.Kalecki, R.Barre. Laureatul Premiului Nobel pentru economie
(1977), suedezul B.Ohlin, menţiona că lucrarea autorului român a fost «cea mai însemnată pe care am
văzut-o dintre cele care apără protecţionismul». Andre Piettre, la rândul său, o plasează în lista celor
mai valoroase opere economice ale tuturer timpurilor şi popoarelor. La numai câţiva ani de la apariţia
„Teoriei protecţionismului şi a schimbului internaţional” profesorul elveţian Firmin Oules susţinea:
„Lucrarea economistului român nu tinde la mai puţin decât să răscolească şi să răstoarne toate

36
concluziile teoriei clasice, să-i suprime şi să-i înlocuiească fundamentele şi principiile şi vizează, să
spunem cuvântul, să «revoluţioneze» teoria schimbului internaţional”. În fine, profesorul român
M.Todosia scrie că «Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional» ocupă un loc special în
istoria culturii economice româneşti, reprezintă o sinteză şi în acelaşi timp o depăşire a tot ceea ce s-a
realizat până la el, cartea nefiind egalată de nici o lucrare a contemporanilor săi».
Succesul nemaipomenit al cărţii se explică şi prin faptul că Manoilescu analizează în ea
probleme şi situaţii proprii şi altor ţări din lume, care se aflau în condiţii similare României. Ea devine
o armă teoretică a lumii subdezvoltate în lupta cu ţările industriale.
Trăsăturile definitorii ale gândirii economice ale lui M.Manoilescu. Ca şi în cazul celor mai
mulţi din economiştii români, doctrina economică a lui Manoilescu poartă un caracter eclectic,
situându-se la hotarul între liberalismul economic şi naţionalismul economic. Oricum, ca teoretician
principal al neoliberalismului românesc, el a apărat interesele elitei naţionale: «Am crezut totdeauna în
elită, - scria el, - şi în dreptul ei natural la conducere». Marele economist român considera burghezia
industrială drept forţa cea mai importantă a progresului economic. Apărător al iniţiativei individuale,
ca toţi liberalii, el respirige totodată pretenţiile de universalitate ale adepţilor liberalismului economic.
El susţine că economia politicâ trebuie să studieze nu comportamentul agenţilor economici individuali,
ci „economia naţională”, mai concret „forţele naţionale productive, în primul rând „munca” şi
«capitalul».
Neoliberal, dar care respinge cel puţin trei din principule de bază ale liberalismului economic şi
anume - teoria schimburilor internaţionale, importanţa acordată individului, nonintervenţionismul, -
Manoilescu acceptă, recunoscându-le ca juste, un şir de concepte ale lui K.Marx (ca, de exemplu, cel
de «plusvaloare»), ale şcolii istorice germane, dar mai ales ideile formulate de F.List, pe care îl
glorifica, considerându-l autor al «primei mari spărturi în solida structură a teoriei liberale» şi
«deschizător de drum al căii propriei noastre independenţe economice».
Regândirea problemei industrializării. Industrializarea a fost una din problemele ce timp de un
secol rămânea mereu în centrul controverselor teoretice şi practice din România. În unul din articolele
sale ştiinţifice avea să scrie că „formula „România – ţară eminamente agricolă” – este pentru vremea
noastră o formulă eminamente idioată”. Ferm convins în superioritatea industriei faţă de agricultură,
Manoilescu analizează această chestiune nu atât prin prisma dezvoltării naţionale, cât pornind de la
situaţia reală din economia mondială, când decalajul între ţările inustriale şi ţările agrare continua să
crească. În viziunea lui Manoilescu industrializarea ţărilor subdezvoltate avea ca obiectiv nu numai
sporirea venitului naţional, ci şi afirmarea independenţelor economice. Ea trebuia să fie unul din
principalele instrumente de reducere a prăpastiei dintre nivelul de dezvoltare al ţărilor bogate şi cel al
ţărilor sărace. Mai mult, în industrializarea ţărilor subdezvoltate trebuie să fie interesate şi cele
dezvoltate, întrucât industrializarea măreşte capacitatea de cumpărare a ţărilor sărace. «Numai
industrializarea,- scrie economistul român, - măreşte capacitatea de cumpărare. Şi oricât s-ar părea de

37
paradoxal, ţările cu cât sunt mai industrializate, cu atât au o capacitate mai mare de a cumpăra produse
industriale din afară».
O nouă teorie a schimburilor internaţionale şi ai protecţionismului. Care a fost aportul
principal al lui M.Manoilescu la dezvoltarea ştiinţei economice? Căutând un răspuns la această
întrebare, academicianul român N.N.Constantinescu scrie: „Spre deosebire de predecesorii săi,
Manoilescu a decis să elaboreze o teorie generală a învingerii subdezvoltării şi în acest scop s-a
dovedit neecsară, înainte de toate, o nouă teorie a schimbului internaţional şi a protecţionismului”. În
cartea sa de «Memorii» Manoilescu avea să menţioneze că purcesese la scrierea cunoscutei sale cărţi
mânat de dorinţa de a-şi lămuri „paradoxul protecţionist, după care ţările protecţioniste sunt prospere,
pe când ştiinţa economică clasică socoteşte protecţia funestă şi ruinătoare”.
Timp de peste un secol teoria comerţului internaţional era dominantă de ideile liberschimbiste
ale lui A.Smith şi D.Ricardo. Potrivit spuselor fondatorilor liberalismului clasic, şi industria, şi
agricultura îi îmbogăţesc pe oameni în egală măsură, iar specializarea unor ţări în confecţionarea
mărfurilor industriale şi ale altora în producerea celor agricole este o afacere reciproc avantajoasă.
«Călăuzit de aspiraţia spre cunoaştere, - scria Manoilescu în anul 1937 în prefaţa la ediţia germană a
celebrei sale cărţi, - am revizuit concepţiile clasice asupra economiei naţionale. Rezultatul s-a
concretizat în constatarea că teoriile lui Smith şi Ricardo asupra comerţului internaţional, care
constituie baza doctrinei diviziunii internaţionale a muncii, sunt false. Ele sunt false chiar atunci când
s-ar admite fără discuţie premisele lor, adică libera concurenţă şi libera circulaţie a capitalului şi a
muncii între toate ramurile de producţie ale unei ţări. Ele erau deja false la vremea constituirii lor»...
Punctul de plecare al noii teorii a schimbului internaţional şi a protecţionismului, elaborate de
Manoilescu, este analiza decalajului ce există între productivitatea muncii industriale şi cea a muncii
agricole.
Nici F.List, nici economiştii americani H.Ch.Carey şi S.N.Patten, toţi adepţi înfocaţi ai
protecţionismului, nu determinaseră criteriul după care unele ramuri trebuiau să fie protejate, iar altele
nu. Luând ca temelie teoria valoare-muncă, economistul român propune drept criteriu de determinare a
ramurilor ce urmau a fi protejate nivelul productivităţii muncii, subliniind că au nevoie de protecţie
ramurile cu o productivitate a muncii mai mare decât media naţională. Aplicând acest criteriu,
Manoilescu face o ierarhizare a ramurilor economiei naţionale în funcţie de productivitatea aferentă,
prin care avea în vedere valoarea medie anuală a producţiei create de un muncitor în diferite ramuri ale
economiei naţionale.
Astfel, în locul teoriilor lui Smith şi Ricardo, Manoilescu elaborează o nouă teorie a
protecţionismului. Totodată, spre deosebire de F.List şi H.Carey, economistul român elaborează o
teorie a protecţionismului, care include atât industria, cât şi agricultura. Protecţionismul lui
Manoilescu, nu mai este limitat la anumite ţări şi numai la anumite etape ale dezvoltării. El este
permanent şi aplicabil în toate ţările. Pornind de la nişte calcule concrete, potrivit cărora

38
productivitatea muncii pe cap de locuitor în industrie este cu mult mai înaltă decât în agricultură în anii
30 de 1:10. Manoilescu ajunge la concluzia că produsul muncii unui muncitor industrial face cât
produsul muncii a 10 muncitori agricoli, ori, altfel zis, cu munca anuală a unui muncitor industrial se
cumpără munca a vreo 10 agricultori. În cazul schimburilor interne, această inegalitate nu are o prea
mare importanţă, deoarece, oricum, valoarea creatâ rămâne în ţară. Atunci când este vorba de comerţul
internaţional, însă, «un astfel de schimb 1:10, - scrie Manoilescu, - înseamnă exploatare. Această
exploatare a început odată cu aşa-zisa eră industrială a omenirii. Dominaţia economică a unui popor de
către altul constă în schimbul inegal al muncii acestor două popoare... Raportul de schimb internaţional
1:10 între ţările agricole şi cele industriale dă cheia înţelegerii relaţiilor dominante în prezent între
popoarele lumii».
Aceste concluzii categorice i-a determinat pe unii specialişti din Occident să afirme că
Manoilescu ar fi transpus, chipurile, teoria lui Marx despre plusvaloare şi exploatare de pe planul
social şi intern, pe planul comerţului internaţional. În ce scop? Simplu de tot, pentru a demonstra că
ţările industriale din Europa - Anglia, Franţa, Germania - le jefuiesc pe cele agrare - Rusia, România,
Bulgaria.
Să fi urmărit oare într-adevăr Manoilescu un asemenea obiectiv, e greu de spus. Sunt în schimb
bine cunoscute propunerile sale privind depăşirea situaţiei de exploatare a unor ţări de către altele:
ţările agrare trebuie să se industrializeze, promovând în această perioadă o politică protecţionistă. Prin
industrializare, spune Manoilescu, are loc deplasarea de capital şi de forţă de muncă din ramurile cu o
productivitate a muncii mai mică (agricultura) într-o ramură cu o productivitate mai mare (industria).
Ca rezultat, toată economia are de câştigat, obţinând un spor de venit egal cu diferenţa de
productivitate dintre cele două ramuri.

Literatura recomandată:
1. D. Moldovan. Doctrine şi economişti celebri. Chşinău, ed. ARC, 2011.
2. D. Moldovan. Doctrinele economice. Ed. III, Chişinău, 2003.
3. E. Făuraş, V. Căun. Doctrine economice, vol. I. Curs şi Aplicaţii. Chişinău, 2003.
4. Gh. Popescu. Evoluţia gândirii economice. Ediţia a 4-a, revăzută. Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2009.
5. А. Худокормов. История экономических учений. Москва, 1998.

39