Sunteți pe pagina 1din 137

CUPRINS

Cap.1 – NEVOIA DE GÂNDIRE ŞI PRACTICĂ DE MEDIU ................................................ 3


1.1. Definirea conceptelor .................................................................................................. 3
1.2. Natura interacţiunii dintre mediu şi economie ................................................................ 8
1.3. Creşterea economică şi depăşirea pragurilor naturale .................................................. 14
Cap.2.MANAGEMENTUL MEDIULUI- ŞTIINŢĂ ŞI PROFESIE ...................................... 20
2.1 Managementul mediului ca ştiinţă ................................................................................. 20
2.2 Managementul mediului în interesul firmelor ............................................................... 23
2.3.Organizarea şi dezvoltarea unei firme private de MM .................................................. 29
Cap.3. EVOLUŢIA TENIILOR PRIVIND INTERACŢIUNEA DINTRE ACTIVITĂŢILE
ECONOMICE ŞI MEDIU ....................................................................................................... 31
3.1. Impactul creşterii economice asupra mediului ............................................................. 31
3.2. Congruen’a dintre sustenabilitatea economică şi sustenabilitatea mediului ................. 40
Cap 4. DEZVOLTAREA DURABILĂ- TEORIE ȘI PRACTICĂ ......................................... 49
4.1. Definirea conceptului și obiectivele.............................................................................. 49
4.2. Dimensiunile dezvoltării durabile ................................................................................. 53
Cap 5. – INDICATORII DEZVOLTĂRII DURABILE.......................................................... 57
5.1 Precizări conceptuale ..................................................................................................... 57
5.2 Indicatorii dezvoltării durabile la nivel macroeconomic ............................................... 58
Cap.6. INDICATORII DE MEDIU LA NIVEL MICROECONOMIC .................................. 62
6.1 Definirea conceptelor ..................................................................................................... 62
6.2. Tipologia indicatorilor performanţei de mediu ............................................................. 65
6.3 Ariile indicatorilor performanţei de mediu .................................................................... 66
Cap.7. ANALIZA ȘI EVALUAREA STRAEGIILOR ȘI POLITICILOR DE MEDIU ........ 70
7.1. Definirea cinceptelor de strategie și politică ................................................................. 70
7.2. Principiile strategiilor și politicilor de mediu ............................................................... 71
7.3. Strategiile și politicile de mediu ale Uniunii Europene ................................................ 72
7.4 Strategiile și politicile de mediu din România ............................................................... 75
7.5. MODALITĂȚILE DE REALIZARE A OBIECTIVELOR STRATEGICE................ 77
Cap.8. MECANISMELE DE PIAȚĂ ALE PROTECȚIEI MEDIULUI ................................. 90
8.1. Costurile poluării .......................................................................................................... 90
8.2.Evaluarea externalitățior de mediu ................................................................................ 93
8.3. Piața depoluării ............................................................................................................. 97
8.3.1. Permisele comercializabile .................................................................................... 97
9.4. CHELTUIELILE PENTRU PROTECŢIA MEDIULUI ............................................ 126
9.4.1. Clasificarea cheltuielilor ...................................................................................... 126
9.4.2. Eficienţa economică a cheltuielilor cu protecţia mediului ................................... 127
Cap. 9. FINANȚAREA PROTECȚIEI MEDIULUI ............................................................. 111
9.1 Sursele și mecanismele de finanțare ............................................................................ 111
9.1.1. Veniturile Fondului pentru mediu ........................................................................ 116
9.1.2 Destinația Fondului pentru mediu ......................................................................... 119
Cap. 10. STUDIUL DE IMPACT ASUPRA MEDIULUI .................................................... 131
10.1.Necesitatea și definirea impactului de mediu ............................................................ 131
10.3. Etapele de elaborare a studiilor de impact ................................................................ 133
10.4.Evaluarea efectelor..................................................................................................... 135
10.5.Proiectarea alternativelor e acțiune ............................................................................ 135
10.6.Comunicarea rezultatelor ........................................................................................... 135
Cap.1 – NEVOIA DE GÂNDIRE ŞI PRACTICĂ DE MEDIU

1.1. Definirea conceptelor

În tradiţiile civilizaţiilor europene există, chiar şi în prezent, o credinţă sau o


superstiţie apocaliptică legată de trecerea de la un mileniu la altul. Este o credinţă care
postulează că dezastrele naturale şi sociale nu se produc în fiecare an, ci la anumite momente
ale timpului care marchează aniversări însemnate. Aşa a fost considerată trecerea de la anul
999 la anul 1000, când creştinismul primitiv al Europei era cuprins de spaime: se arată că
domnia lui Christos era doar de un mileniu, după care va veni Anticristul, care însemna de
fapt sfârşitul lumii. Anul 1000 a trecut şi sfârşitul lumii nu a avut loc. Aşa s-a întâmplat şi la
trecerea în mileniul al doilea.
Astăzi, după atâta timp de la epoca groazei şi a angoasei despre care au vorbit mulţi
specialişti, în mentalitatea oamenilor din Europa şi America reapar elementele vechilor
spaime, evident nu în forma lor milenară. Noţiunea de Anticrist nu mai are însemnătatea de
groază pe care o avea în jurul anului 1000. Lumea este mult evoluată: cunoaşte cibernetica şi
genetica moleculară, zboară în cosmos şi explorează abisul oceanului universal. Prea puţini
sunt cei care mai cred în diavol ca realitate fizică. Pentru biserica creştină, diavolul este un
simbol al răului.
Cu toate acestea, spaimele se răspândesc în mintea omenească mai repede decât orice
informaţie transmisă electronic. Această răspândire se petrece aidoma ca în trecut, pentru că
din punct de vedere psihologic omul şi-a păstrat aceeaşi structură pe care o avea în urmă cu o
mie de ani, iar motivele de spaimă există din belşug şi în prezent în lume. Să ne gândim la
isteriile naţionalist-șovine sau la războaiele locale purtate pentru cauze morale îndoielnice, la
uşurinţa cu care sunt ucişi nu numai militarii, ci şi populaţia civilă, cum a fost războiul din
Bosnia – Herţegovina, Transnistria, Gruzia, Cecenia, Afganistan, Angola şi multe altele.
Aceste exemple pot argumenta faptul că spaima, ca fenomen de psihologie, nu a trecut, ba
dimpotrivă s-a amplificat odată cu proliferarea terorismului internaţional.
În acelaşi timp, în diverse colţuri ale globului au loc numeroase catastrofe naturale: uragane,
cutremure, explozii vulcanice, inundaţii repetate. Toate acestea, fiind imprevizibile, sporesc
sentimentul de nesiguranţă individuală.
În această sumă de situaţii apocaliptice, un loc aparte îl ocupă degradarea mediului,
provocată de către om. Ecologii se plâng de multă vreme că omenirea abordează, în mod
iresponsabil, problemele legate de modificarea ecosistemelor, fără o înţelegere mai profundă
a consecinţelor. O serie de studii efectuate de cercetători şi specialişti din toată lumea au
demonstrat pierderile imense provocate de presiunile crescânde fizice şi chimice asupra
ecosistemelor. Toate analizele şi evaluările conduc la aceeaşi concluzie: dacă presiunile
continuă să se intensifice, atunci ecosistemul se va deteriora şi până la urmă se va prăbuşi.
Dacă în ceea ce priveşte cauzele deteriorării mediului şi ale iminentei prăbuşiri,
comunitatea internaţională a ajuns la un consens al înţelegerii acestora, în privinţa soluţiilor
practice, răspunsurile clare întârzie. Tot mai multe probe din domeniul ecologiei, agronomiei,
silviculturii, hidrologiei ş.a. demonstrează că suprasolicitarea persistentă a sistemelor
biologice poate declanşa mutaţii ce se consolidează în procesul evoluţiei proprii. Fiecare
etapă a degradării mediului urgentează trecerea la o etapă următoare a degradării, cu
consecinţe mult mai grave.
Atunci când schimbările ecologice distructive se combină cu un alt factor perturbator
şi anume creşterea rapidă a populaţiei în condiţii economice de subzistenţă, terenul este
pregătit pentru declanşarea unor mari tragedii umane şi ecologice. Aşa se explică dispariţiile
unor civilizaţii, precum cea din Mesopotamia, Antarctida, civilizaţia incașă s.a. În cazul
sumerienilor, creşterea nivelului sării din sol, rezultat al erorilor în folosirea irigaţiilor, a
distrus recoltele de grâu şi de orz reducând resursele de hrană. La fel, în situaţia civilizaţiei
mayaşă eroziunea solului, amplificată de o secetă prelungită, a adus foametea şi părăsirea
locurilor de baştină.
Aceste exemple ca şi altele asemănătoare din zilele noastre cum ar fi deşertificarea Sahelului,
inundaţiile din Pakistanul de Nord sau incendiile din Vestul Rusiei, care au distrus recoltele a
sute de milioane de oameni, au aceeaşi cauză principală si anume creşterea presiunii
populaţiei asupra mediului natural depăşind nivelul pe care acest sistem îl poate susţine.

Cum definim mediul?


Mediul este sistemul global al Terrei, deschis spre Cosmos prin schimburi de materie,
energie şi informaţie.
Este alcătuit din factorii creaţi de natură şi factorii creaţi de om. Cu alte cuvinte, mediul
reprezintă totalitatea factorilor naturali, respectiv mediul natural şi a factorilor rezultaţi din
activităţile umane, adică mediul antropic, care în interacţiunea lor asigură menţinerea vieţii
pe Pământ (fig. 1.1.).
Mediul socio-economic

Mediul artificial

Fig. 1.1 Subsistemele de baza ale mediului


Mediul este un sistem complex şi are toate proprietăţile caracteristice ale unui sistem, adică: o
anumită: alcătuire, structură, funcţionare, organizare.
A. Mediul natural cuprinde acele elemente neatinse de om sau în care prezenţa omului
este doar accidentală si temporară. Factorii mediului natural sunt următorii:
- apa, adică apele de suprafaţă, apele subterane, mări, oceane;
- solul, respectiv terenurile virgine, subsolul, pădurile, zonele protejate;
- aerul;
- flora şi fauna sălbatică (biodiversitatea).
Mediul natural este alcătuit din1:
- mediul abiotic- atmosfera, hidrosfera, litosfera;
- mediul biotic- ansamblul fiinţelor vii.
Mediul natural are în structura sa cele patru elemente combinate. Între aceste elemente se
stabileşte un sistem de relaţii bazate pe circuite biogeochimice şi pe interacţiuni biofizice.
Între biotic şi abiotic sunt stabilite relaţii de echilibru ecologic. Ansamblu fiinţelor vii şi

1
- hidrosfera-invelișul de apă al Pământului;
- litosfera-invelișul pietros exterior constituind scoarța Pământului;
- atmosfera- invelișul gazos al Pământului,
- biosfera- invelișul planetei în care se manifestă viața, cuprinzând hidrosfera, partea externă a litosferei și
partea inferioară a atmosferei;
- geosfera- sfera care reprezintă globul terestru.
mediile favorabile dezvoltării lor cuprizând hidrosfera, partea externă a litosferei şi partea
inferioară a atmosferei, poartă denumirea de biosferă.
Componentele organice şi anorganice ale biosferei nu sunt izolate în spaţiu. Pe oricare
fragment al scoarţei terestre, într-o baltă după ploaie sau în adâncurile mării sau într-o livadă
de pomi, viaţa se întrepătrunde cu materia inertă, anorganică. Din interacţiunea continuă a
organismelor vii cu mediul fizic, într-un anumit spaţiu al scoarţei rezultă combinaţii ciclice
care formează un sistem stabil, respectiv ecosisteme.
Ecosistemele sunt unităţile funcţionale ale biosferei, respectiv combinaţiile de
sisteme organice şi anorganice în care au loc transformări ale energiei şi materiei.
Ecosisteme sunt alcătuite din două componente fundamentale:
1. Habitatul sau biotopul (sediul vieţii) care este un sistem anorganic, format din
elemente ale litosferei, hidrosferei şi atmosferei într-o configuraţie specifică; un
fragment al mediului fizic, populat de organisme vii.
2. Biocenoza (comunitate de viaţă) este un sistem biologic, format din elemente ale
componentelor organice ale biosferei (populaţii de virusuri, bacterii, ciuperci, plante
verzi, animale) ataşate şi adaptate la habitatul dat.

Caracteristicile ecosistemului constau în următoarele:


- este un sistem deschis cu o anumită structură, care conţine fluxuri materiale şi
energetice;
- are proprietăţi sistemice, cuprizând aspecte precum: praguri, laguri şi feed-back;
- conţine procese care includ fluxuri energetice, cicluri geochimice şi acumulare de
materiale toxice.
De exemplu: atomii de oxigen, carbon, azot, sulf şi fosfor, ca şi moleculule de apă circulă în
natură libere sau în combinaţii şi sunt luate de nenumărate ori de către organismele vii.
Intervin numeroase transformări chimice care fac ca elementele simple să treacă în compuşi
organici complecşi ca apoi, prin descompunerea reziduurilor, aceşti compuşi să revină la
stadiul lor iniţial după ce au parcurs un ciclu mai lung sau mai scurt în interiorul organismelor
vii.
S-a constatat că aceiaşi atomi de oxigen, carbon, azot trec succesiv din regnul mineral
în cel vegetal şi apoi în regnul animal. Plantele şi animalele efectuează în interiorul lor
transformări chimice care le permit să crească, să se înmulţească, adică să definească însăşi
viaţa. Astfel au loc ciclurile biosferice, adică cicluri între materia vie şi regnul mineral, pe
baza înmagazinării energiei venite gratuit din sistemul terestru.
În concluzie, mediul natural, ca parte componentă a sistemului global al mediului, are
toate caracteristicile unui sistem, respectiv are o anumită :
- alcătuire - biotic şi abiotic;
- structură - cele patru elemente: atmosferă, hidrosferă, litosferă, fiinţele vii;
- funcţionare - ecosistemele;
- organizare - adică proprietatea de a fi constituit din părţi legate între ele prin
fluxuri energetice, materie şi informaţie ( se realizează prin geosisteme) de la
scară planetară la cea locală, prin integrare în „cascadă”, fiecare nivel acţionând
asupra celor următoare prin concentrare sinergică1 şi apoi prin dispersia
componentelor.
O caracteristică specială a ecosistemelor este entropia. Entropia indică gradul de
dezorganizare a unui sistem sau de nedeterminare a unei situaţii. Entropia unui sistem se află
în raport invers proporţional cu cantitatea de informaţie de care dispune pentru organizarea
acestuia.
B. Mediul antropic cuprinde în structura sa elemente simetrice cu cele ale mediului
natural, adică „viul” (bioticului) concentrat în mediul socio-economic şi sediul vieţii
(abioticul) purtând numele de mediul artificial.
1. Mediul socio-economic este alcătuit din populaţie, necesităţi şi aspiraţii, percepţii,
atitudini şi comportamente, mod de organizare, politici şi strategii, legi şi reglementări etc.
Între oameni şi comunităţi se stabilesc relaţii spirituale şi materiale. Funcţionarea sistemului
se face prin creştere, concentrare, competiţie, organizare, dezvoltare economică, dezvoltare
tehnologică şi dezvoltare umană. Are loc creşterea entropiei. Organizarea se efectuează
diferenţiat, ierarhizat şi de la nivelul sistemelor internaţionale (ex. ONU) şi regionale (ex.
UE), naţionale (globale, sectoriale şi administrative) până la cele locale, ale comunităţilor.
2. Mediul artificial este alcătuit din aşezările urbane şi rurale, amenajările şi
construcţiile din teritoriu destinate circulaţiei, transportului, extragerii şi prelucrării resurselor
de suprafaţă şi subterane, terenurile agricole cultivate, pepinierele, plantaţiile de pădure,
parcurile, plajele amenajate, cursurile şi bazinele de apă amenajate, deci tot ceea ce este
realizat de om sau prin intervenţia sa şi a fost scos prin artificializare din circuitul natural. Se
mai numeşte şi tehnosferă, prin antiteză, cu biosfera.
Relaţiile dintre componente sunt de ordin fizic-spaţial, funcţional şi estetic-semnificativ.
Funcţionarea sistemului se caracterizează prin creaţie, adaptare, extindere, reconstrucţie,

1
Sinergia este asocierea elementelor organice și anorganice necesare producerii unui eveniment care generează
o calitate integrativă sistemului, pe care nu o posedă niciunul din elementele respective luate separat.
postutilizare. Organizarea mediului artificial se face în sisteme şi reţele teritoriale, atât
funcţionale cât şi administrative, ierarhizate şi independente.
Zonele de interferenţă dintre componentele mediului antropic au la rândul lor caracteristici
sistemice. De exemplu, interferenţa dintre mediul artificial şi mediul socio-economic
cuprinde cadrul conceptual, comportamental, socio-politic şi administrativ al activităţilor
umane.
Interdependenţa dintre mediul natural şi mediul antropic (artificial şi socio-economic)
reprezintă în fapt locuirea în spaţiul de existenţă al omului. Din cauza integrării sistemice a
componentelor sale naturale şi antropice, mediul global este ameninţat de crizele apărute în
funcţionarea acestora. Reglarea conştientă a întregului sistem este esenţa principală a
Dezvoltării Durabile.

1.2. Natura interacţiunii dintre mediu şi economie

Evoluţia lumii moderne a arătat un fapt incontestabil şi anume că întreaga civilizaţie


industrială şi postindustrială antrenează un consum excesiv de resurse naturale şi, în acelaşi
timp, deversează în mediu cantităţi enorme de efluenţi şi deşeuri. Mecanismul creşterii
economice a fost pus permanent în mişcare cu ajutorul politicii ritmurilor dinamice de
acumulare şi investiţii. În plus, în perioadele de criză economică se intensifică presiunile
asupra mediului: au loc perfecţionări ale tehnologiilor şi tehnicilor de producţie, se
îmbunătăţesc metodele de management, ceea ce conduce la creşterea productivităţii. În mod
profitabil sporeşte producţia ca şi consumul de bunuri şi servicii, antrenând cereri
suplimentare de materii prime şi energie, furnizate de mediul natural, care este nevoit să
depoziteze cantităţi uriaşe de deşeuri.
Când dimensiunea populaţiei umane şi dimensiunea activităţilor economice au
exercitat presiuni excesive asupra sistemelor naturale (climă, apă, teren, hrană etc.) întreg
mecanismul de suportabilitate al mediului natural a început să cedeze, funcţiile acestuia
suferind efecte adverse.
Mediul natural are trei tipuri de funcţii fundamentale (fig. 1.2.):
1. Suport general al vieţii. Mediul natural conţine elementele esenţiale ale vieţii,
sănătăţii şi bunăstării societăţii umane. O parte din acestea s-au pierdut, altele au dispărut
sau au fost modificate prin cursul actual al dezvoltării (de exemplu, stratul de ozon,
compoziţia atmosferei, frumuseţea peisajelor naturale s.a.), în timp ce o altă parte a
ingredientelor suport al vieţii sunt pe sfârşite sau constituie subiectul unui proces ireversibil
de pierdere (de exemplu, biodiversitatea).
2. Furnizor de materii prime şi energie. Resursele naturale servesc drept input-uri
fizice utilizate în procesul de producţie si de consum, fie ca resurse regenerabile sau
nereînoibile. Resursele neregenerabile ( petrolul, gazele naturale s.a.) sunt întotdeauna în curs
de epuizare atunci când intră în procesul de valorificare, pe când resursele regenerabile (solul,
pădurile etc.) pot fi exploatate în mod durabil sau se reduc din cauza folosirii excesive şi
întreţinerii insuficiente;
3. Depozit al deşeurilor provenite din activitatea economică şi socială. Până la un
anumit nivel, mediul poate asimila reziduurile în siguranţă, în orice cantitate. Dincolo de
acest nivel, sistemele naturale devin saturate şi supraîncărcate (de exemplu, cu substanţe
chimice toxice, metale grele, substanţe radioactive) şi nu mai pot asimila deşeurile.

Output
Bunuri si servicii

Productie Firme Populatie Consum


Inputuri
Resurse

Extractie
-materii prime, Deseuri
-material,
-energie

Sistemul natural
 suport al vietii (aer,apa,hrana,spatiu,clima)
SOARELE
 sursa de aprovizionare a activitatii economice cu resurse
fizice si biologice
 Depozit de deseuri

Fig 1.2 Sistemul economic si mediul natural


În economie, mediul natural este considerat ca un bun sau un activ complex, care
produce o varietate de servicii. Este un bun special deoarece furnizează sistemele de suport al
vieţii, care susţin existenţa noastră. Este totuşi un activ care, asemeni altor active, se poate
deprecia şi îşi poate pierde valoarea punand în pericol susţinerea vieţii. Mediul
aprovizionează sistemul economic cu materii prime care apoi sunt transformate în produse de
consum prin procese de producţie specifice şi cu ajutorul energiei care devine combustibil.
Ulterior după consumarea produselor aceste materii prime şi energia se întorc în mediu sub
forma deşeurilor. De asemenea mediul, furnizează servicii direct populaţiei. Aerul pe care îl
respirăm, alimentele din care preparăm hrana, apa necesară vieţii, adăpostul, frumuseţea
peisajelor, protecţia stratului de ozon, stabilitatea climei etc. sunt beneficii pe care le primim
fie direct sau indirect din partea mediului.
Dacă definim mediul într-un sens foarte larg atunci relaţia dintre mediu şi sistemul
economic poate fi considerată specifică unui sistem închis. În această accepţiune, un sistem
închis este acela în care nici un input (energie, materiale şi altele) nu se primeşte din afara
sistemului şi niciun output nu iese din sistem. Dimpotrivă, într-un sistem deschis au loc
transferuri de intrări-ieşiri de materiale şi energie.
Referindu-ne la schema prezentată în fig.1.2. este evident că nu avem un sistem închis
atunci când privim de la nivel de planetă şi atmosfera înconjurătoare. Soarele ne furnizează
cea mai mare parte a energiei, fie direct sau indirect. Cu toate acestea, având în vedere sursele
de materii prime şi energie necesare activităţilor economice, care vin din interiorul planetei,
precum şi direcţionarea produselor tot înspre consumatorii pământeni, transferurile fiind
neglijabile în afara planetei, putem privi sistemul mediului ca unul închis. Astfel putem
înţelege implicaţia primei legi a termodinamicii, conform căreia energia şi materia nu pot fi
create sau distruse. Legea presupune că masa materialelor care sunt atrase din mediu în
sistemul economic urmează fie să se acumuleze în acest sistem, fie să se întoarcă în mediu ca
deşeuri. Când acumularea încetează, masa fluxurilor materiale din sistemul economic este
egala ca mărime cu masa deşeurilor depozitate în mediu. Deşeurile în exces pot astfel
deprecia bunul, când rezidurile depăşesc capacitatea de absorbţie a mediului, natura nu va
mai putea furniza serviciile specifice. Exemple de depreciere a serviciilor pe care le
furnizează natura sunt uşor de găsit: aerul poluat poate cauza probleme respiratorii; apa de
băut poluată poate cauza cancer, emisiile de dioxid de carbon şi alte gaze cu efect de seră pot
genera schimbări climatice etc. Ca aplicatie a primei legi a termodinamicii subsistemul
economic extrage din mediu energie si materie cu entropie scazuta pentru producerea de
bunuri si servicii si genereaza deseuri cu entropie ridicata
Relaţia dintre activităţile economice şi mediu este condiţionată şi de o altă lege a fizicii,
respectiv de a doua lege a termodinamicii, cunoscută drept legea entropiei. Entropia, definită
drept cantitatea de energie care nu este disponibilă pentru acţiune (activitate) se prefigurează
într-un proces de creştere continuă. Termenul de entropie provine din greaca veche
însemnand dezordine, haos. Entropia reflectă gradul de dezorganizare, de apropiere de
echilibrate termodinamic absolut al unui sistem. Aplicată la procesele energetice, legea
entropiei implică faptul că orice conversie dintr-o formă de energie în alta nu este complet
eficientă, adică are pierderi, iar consumul de energie este un proces ireversibil. În timpul
conversiei se pierde o parte din energie, iar restul fiind odată folosit nu mai este disponibil
pentru reutilizare. De asemenea, cea de a doua lege a termodinamicii arată că, în absenţa de
noi intrări (input-uri) de energie, orice sistem închis trebuie să folosească energia disponibilă
cât mai mult, deoarece energia este necesară vieţii, iar când energia se termină încetează şi
viaţa.
Este meritul economistului român de faimă mondială Nicolas Georgescu- Roegen1 de a fi
demonstrat că o societate nu poate consuma mai mult decât poate produce şi nu poate
produce mai mult decât suportă natura , deoarece bilanţurile nu se fac numai în cadrul
societăţii, ci şi între societate şi natură2. Referindu-se la legea entropiei Nicolas Georgescu -
Roegen spunea că „este cea mai naturală (obiectivă) lege dintre toate legile economice şi cea
mai economică dintre toate legile Naturii”.
Plecând de la adevărul că planeta noastră nu este chiar un sistem complet închis din
punct de vedere al energiei atâta timp cât obţinem energie de la soare, legea entropiei
sugerează optimism pentru viitorul civilizaţiei umane. Odată ce stocurile de energie
înmagazinată (cum ar fi zăcămintele de combustibili fosili- petrol, gaze, cărbuni şi energia
nucleară) se consumă, cantitatea de energie disponibilă pentru utilizarea productivă va fi
determinată numai de fluxurile de energie solară şi de cantitatea ce va putea fi stocată. Astfel
procesul de creştere economică pe termen lung va fi limitat de disponibilitatea energiei solare
şi de capacitatea noastră de a o valorifica.
Depăşirea pragurilor naturale sau, cu alte cuvinte, depăşirea capacităţii de suportabilitate a
ecosistemelor reprezintă cauza principală a prăbuşirilor catastrofice şi de aici a îngrijorării
generale.

1. N. Georgescu-Roegen „ The entropy law and the economic process” Harvard University Press,
Cambridge 1971
2. N. Georgescu-Roegen Opere complete vol.5 „Legea entropiei si procesul economic” Editura Expert,
Bucuresti 1993
Ce este capacitatea de suportabilitate a ecosistemelor?
Capacitatea de suportabilitate sau de susţinere a unui ecosistem exprimă
interacţiunile dintre o anumită populaţie, activităţile sale economice şi mediul natural în
cadrul funcţionării normale a ecosistemului.
Acest concept este folosit de multă vreme de către biologi, însă nu a fost luat în serios de
către economişti. Astfel într-o pădure se găsește o anumită cantitate de arbori, flori şi fructe
într-o anumită structură, cu animale adecvate şi cu posibilităţi limitate de exploatare a
acestora în interesul omului. Un biolog calificat poate calcula, cu oarecare precizie,
capacitatea de susţinere a pădurii, ca de altfel a oricărui sistem natural. O pădure poate
susţine pe termen nelimitat nevoia de lemne a unei comunităţi. Tot aşa o păşune naturală
poate hrăni pe timp nelimitat un număr fix de vite, capre sau oi sau un bazin piscicol poate
acoperi nevoia de proteine umane. Capacitatea de susţinere se referă la limitele umane pe
care mediul fizic le poate suporta.
Dacă numărul de solicitări, respectiv de fiinţe solicitante creşte excesiv peste anumite limite
denumite praguri naturale, atunci sistemele naturale vor suferi o distrugere lentă ce va
conduce la prăbuşirea acestora. Tăierea pădurilor într-o proporţie mai mare decât capacitatea
lor de regenerare va conduce la dispariţia arborilor, aşa după cum pescuitul excesiv va goli
bazinele de peşte, iar păşunatul cu turme prea numeroase va decima păşunile. Prin prag
natural se înţelege limita minimă de menţinere a echilibrului ecosistemelor, respectiv
limita în care se pot desfăşura normal interacţiunile dintre o anumită populaţie,
activităţile sale economice şi mediul natural. Depăşirea acestui prag arată că ritmul
deteriorării este mai mare decât ritmul regenerării, generând deteriorarea echilibrului
si disfuncţionalităţi în toate componentele mediului.
Echilibrul ecologic este acea situaţie în care sistemul natural asupra căruia se exercită
presiuni nu-şi modifică starea de mişcare.
Studiind prejudiciile aduse mediului de către activităţile economice, specialişti din
diverse domenii ştiinţifice au caracterizat realitatea cu ajutorul unor concepte, noţiuni şi
metode comune. Noţiuni precum fluxuri, cicluri, entropie, sistem autoreglat etc. au fost
transferate în viaţa economică şi socială pentru a înţelege mai bine consecinţele creşterii şi
dezvoltării asupra viitorului în armonie cu mediul natural. Aşa cum a remarcat cercetătorul
francez Joel de Rosnay la inceputul anilor 70: „Criza energetică a pus în evidenţă aspectul
fizic al societăţii umane care nu se poate sustrage legilor implicabile ale naturii. Or societatea
umană, ca orice maşină sau ca orice organism, este şi ea supusă acestor legi”1.
Studierea interdisciplinară a perturbărilor economice şi ecologice a făcut posibilă
evidenţierea ansamblului de conexiuni dintre fenomenele multiple care se produc astăzi şi
mai ales găsirea căilor de soluţionare. Astfel au apărut economia mediului şi managementul
mediului discipline de graniţa între ecologie şi ştiinţele economice, care studiază actele,
faptele şi comportamentele economice ale oamenilor la confluenţa cu mediul natural. Dintre
abordările cele mai importante ale problematicii economice şi manageriale aplicate mediului
pot fi menţionate: repartiţia şi utilizarea resurselor naturale, relaţia entropie-proces economic,
problema externalităţilor, eficienţa atât economică cât şi ecologică, dimensionarea
obiectivelor de dezvoltare economică şi socială în convergenţa cu protecţia mediului,
elaborarea politicii de mediu în condiţiile creşterii economice, sistemele de finanţare a
mediului, instrumentele fiscale în favoarea mediului etc.
În ciuda faptului că se ocupă de sectoare diferite ale realităţii, ecologia şi economia au
mai multe elemente comune. Din punct de vedere etimologic, ambele noţiuni provin din
cuvântul grecesc „oikos”(sau „oikia” în greaca veche) care înseamnă casă, gospodărie, loc de
viaţă, habitat. Etimologic, ecologia ar însemna ştiinţa fiinţelor vii „acasă la ele” („logos”
însemnand ştiinţa), iar economia ar fi ştiinţa ordinii sau a rânduielii casei, ştiut fiind ca
„nomos” înseamnă „ a pune rânduială, ordine”.
Ecologia şi economia sunt înrudite nu numai sub raport lingvistic, ci şi prin esenţa lor.
Ambele domenii se ocupă cu relaţiile multiple dintre fiinţele cu diverse specializări, care însă
constituie elemente ale unor sisteme vii diferite: societatea formată din oameni şi biosferă
formată din ecosistemele naturale.
În ambele categorii de sisteme se desfăşoară patru procese fundamentale, izomorfe în esenţa
lor:1. producţia; 2. acumularea; 3. circulaţia sau distribuţia; 4. consumul. Pentru ca aceste
procese să aibă loc este necesară cheltuirea unei anumite cantităţi de energie şi eliminarea
reziduurilor.
Din acest punct, adică după modul de utilizare a energiei şi eliminarea deşeurilor apare
diferenţa esenţială între cele două sisteme. Modelele de funcţionare sunt diferite, chiar opuse.
Natura lucrează în cicluri pentru menţinerea vieţii. Aceste cicluri includ echilibre între moarte
şi regenerare. Deşeul unui organism constituie suportul vital al altuia, iar lanţul trofic
întreţine viaţa în permanenţă. Exemplele ciclurilor nutritive, ale fotosintezei, ale ciclului

1
Joel de Rosnay La macroscope – Vers une vision global , Editural Sanil, Paris 1975
hidrologic sau ale climatului demonstrează rolul primordial al ecosistemelor ca furnizori de
bunuri şi servicii de mare valoare.
Economia nu recunoaşte principiile ecologiei. Modelul său de funcţionare este cel
liniar: resurse -> producţie -> consum-> groapa de gunoi. Mediul este în permanenţă sărăcit
de conţinutul bun (resurse), iar în final este sufocat cu deşeuri.
Din mecanismul de realizare a „metabolismului bioeconomic” (producţie, acumulare,
circulaţie şi consum) al ecosistemelor naturale, economiştii învaţă cum trebuie să echilibreze
creşterea cu descreşterea resurselor naturale sau cum un sistem economic şi tehnologic poate
traversa o perioadă de criză prin mutaţii succesive spre resursele energetice inepuizabile şi
eficiente.
Deosebirile dintre ecologie şi economie sunt numeroase, însă trebuie reţinut faptul că
sistemelor naturale, deşi se dezvoltă conform unui plan şi unui anumit scop al supravieţuirii,
nu conştientizează nici scopul , nici dezvoltarea şi nici relaţiile cauzale.
Recunoaşterea adevărului că planeta pe care trăim nu este o moştenire de la părinţi, ci un
împrumut de la copii noştri- după cum spune un vechi proverb amerindian, a dus la cercetarea
diverselor posibilităţi de a găsi armonia dintre economie şi ecologie, dintre prezent şi viitor.

1.3. Creşterea economică şi depăşirea pragurilor naturale


Studierea într-o manieră integratoare a relaţiilor dintre activităţile economice şi mediu
este de dată relativ recentă constituind un domeniu nou al cercetării, creaţie a generaţiei de
economişti din ultima jumătate a secolului al XX-lea. Însă rădăcinile sale sunt mai vechi, în
teoriile lui Marshall şi Pigou, în teoria echilibrului general al lui Walras, în optimul lui
Pareto, in sfera bunurilor publice, în teoria externalităţilor şi în aplicaţiile analizei cost-
beneficiu şi altele.
Evenimentele produse în ultimele decenii, cum ar fi criza energiei şi a materialelor,
creşterea dramatică a poluării, dezastrele naturale cu impact devastator asupra sectoarelor
economice agricultură, silvicultură, pescuit, transporturi etc. au declanşat necesitatea
abordării integrate a economiei, ecologiei şi protecţiei mediului. Economiştii au devenit
conştienţi de faptul că mediul trebuie privit ca un bun cu valoare ce trebuie plătită, că
societatea nu poate consuma mai mult decât produce şi nu poate produce mai mult decât îi
furnizează mediul.
Studiile specialiştilor din diverse instituţii internaţionale, cum ar fi: World Institute din SUA,
condus de reputatul economist Lester Brown , Banca Mondială, Programul Naţiunilor Unite
pentru Mediu (UNEP), Agenţia Internaţională de Energie (IEA), Agenţia Europeană a
Mediului (EEA) şi altele atrag atenţia asupra agravării dezechilibrelor provocate de evoluţia
civilizaţiei actuale, prin cererea crescândă pentru resursele de bază, în special de hrană, apă şi
energie. Factorii principali de presiune sunt: creşterea demografică, progresul economic şi
creşterea veniturilor.
La începutul secolului al XX-lea, populaţia mondială numără 1,6 miliarde locuitori, (tabelul
1.1.) cu un venit de 400 dolari pe an (la cursul dolarului din 1986). Produsul mondial global,
adică tot ce s-a produs (bunuri şi servicii) în lume se ridică la 640 miliarde dolari,
aproximativ egal cu produsul naţional al Franţei din anul respectiv .

Tabelul nr.1.1.

Populaţia mondială, producţia economică şi consumul de combustibili, în


perioada 1900- 2000
Populaţia Produsul mondial Consumul de
global combustibili fosil
Anul Miliarde locuitori mii miliarde $ 1980 miliarde tone
combustibil
convenţional
1900 1,6 0,6 1
1950 2,5 2,9 3
1990 5,6 13,7 12
2000 6,1 20,3 19
Sursa: calcule proprii pentru anii 1990-2000 şi L. Brown: „Problemele globale ale omenirii”, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1988, pentru restul anilor.
În următoarea jumătate de secol, după două războaie mondiale, populaţia a sporit cu aproape
un miliard de locuitori, iar creşterea modestă a veniturilor pe locuitor a dus la obţinerea unui
produs mondial global de cca 3 trilioane de dolari în anul 1950. Consumul de combustibili
fosili a fost de 3 miliarde tcc, relativ modest ca şi veniturile pe locuitor. Mutaţii spectaculoase
s-au produs în a doua jumătate de secol. În patru decenii (1950-1990) populaţia s-a dublat ca
să ajungă în anul 2000 la 6,1 miliarde. Sporul din aceşti 50 de ani l-a depăşit pe cel din cei
patru milioane de ani de când a apărut omul ca specie distinctă. Explozia demografică pe de o
parte şi programele ştiinţifice şi tehnologice, pe de altă parte, au accelerat mecanismele
ofertei de bunuri şi servicii în ritmuri nemaiîntâlnite până atunci, la costuri din ce în ce mai
mici şi cu profituri din ce în ce mai mari.
Stimularea consumului de dragul consumului în condiţiile creşterii productivităţii şi a
preţurilor scăzute pe piaţa materiilor prime şi a combustibililor convenţionali (petrol, gaze şi
cărbune) a condus la o creştere economică de tip extensiv. Producerea de patru ori mai multe
bunuri şi servicii în 1990 faţă de 1950 s-a bazat pe un consum sporit de patru ori față de
combustibili fosili. În anul 2010 economia mondială a ajuns de opt ori mai mare decât în
1950,1 când încă se consumă numai produsul susţinut din dobânda sistemelor naturale. Într-
un studiu efectuat la începutul acestui secol s-a ajuns la concluzia cererile colective ale
omenirii au depăşit, pentru prima dată capacitatea regenerativă a planetei în 19802. Folosind
conceptul de „amprentă ecologică” ca expresie sintetică a efectelor cumulate ale tuturor
proceselor care duc la uzura bogăţiilor naturale ale pământului, inclusiv suprasarcina de
dioxid de carbon din atmosferă, se arată că din 2009 cererile curente îndreptate asupra
sistemelor naturale depăşesc capacitatea lor de producţie regenerabilă cu aproape 30 % .
Aceasta înseamnă că aproape o treime din activele naturale ale pământului s-a consumat deja,
pregătind terenul pentru epuizarea completă în caz că se continuă cu aceleaşi modele de
creştere economică ca până acum.
În timp ce economia mondială creşte neîncetat (mai ales prin intrarea noilor state
emergente „BRIC – Brazilia, Rusia, India şi China), sistemele naturale pe care se sprijină
această creştere au rămas neschimbate. Economistul Herman Daly observă că „în măsura în
care economia creşte dincolo de dimensiunile sale fizice actuale, aceasta poate duce la o
sporire a costurilor într-un sistem mai rapid decât creşterea beneficiilor şi poate inaugura
astfel o eră a creşterii neeconomice, care mai mult ne sărăceşte în loc să ne îmbogăţească” 3 În
esenţa se atrage atenţia asupra existenţei unui prag economic dincolo de care creşterea în
continuare a produsului mondial global costă mai mult decât merită.
Pragul economic este limita la care costurile sunt mai mici sau cel mult egale cu
veniturile.
Sporurile de producţie ale industriilor prelucrătoare, randamentele ridicate la culturile
agricole, energia ieftină din sursele convenţionale etc. aduc venituri uriaşe pe termen scurt,

1
vezi L.Brown, Planul B4.0. Mobilizare generală pentru salvarea civilizaţiei, Editura Expert,
Bucureşti, 2011.

2
H. Daly, „ Valuing the Earth: Economics, Ecology, Ethics”, Cambridge, MIT Press, 1993.
însă scump plătite chiar dacă nu în decursul unei singure generaţii. A apărut necesitatea
corelării pragurilor economice cu pragurile naturale. Depăşirea pragurilor naturale înseamnă
practic că ritmul deteriorării este mai mare decât ritmul regenerării. Pe măsura adâncirii
deficitelor ecologice este necesară sporirea costurilor de redresare ecologică, a costurilor cu
substituţia anumitor resurse, ca şi a costurilor cu repararea daunelor aduse ecosistemelor. De
exemplu, s-a demonstrat că dacă recoltarea masei lemnoase depăşeşte creşterea anuală a unei
păduri, volumul arborilor vii se va diminua într-un raport direct proporţional cu nivelul
depăşirilor cotelor de exploatare suportabilă (durabilă), iar cheltuielile cu redresarea
ecologică a pădurii vor creşte în proporţie exponenţială(fig. 1.3)

Intersecţia în punctul D a celor două curbe, respectiv curba cererii (consumul) de masă
lemnoasă şi curba regenerării (sporul natural) pădurii, semnificativă pragul de optimalitate a
echilibrului dintre cererea economică şi oferta ecosistemului. Depăşirea acestui prag aduce
pierderi de ambele părţi.
Evidenţa faptului că economia se află în conflict cu sistemele naturale ale Terrei ne
face să punem întrebarea: de ce s-a ajuns aici şi cine-i vinovat? Răspunsurile nu s-au lăsat
aşteptate, spre deosebire de soluţiile de reconciliere care comportă încă puncte de vedere
diferite, chiar divergenţe.
Declinul global al sistemelor naturale de susţinere economică conduce la declinul
economic şi social, amplificat de actuala criză financiară declanşată in 2008,care poartă
amprenta managementului actual al economiei globale, bazata pe mecanismele pieţei.
După cum ştim economiştii de mult timp , piaţa şi economia cunosc după fenomene:
producţia şi consumul, adică cererea şi oferta . Un bun odata produs este absorbit de consum;
mai departe nu interesează pe nimeni să afle ce devine aceasta după consumarea lui. Un
produs odată vândut nu mai are importanţă economică. Economia nu cunoaşte decât o singură
producţie, aceea care se schimbă pe bani. Or la ieşirea din procesul de producţie, rezultatul
sau”output-ul” cuprinde două tipuri de produse: produsele destinate vânzării (bunuri şi
servicii) şi deşeurile, inclusiv poluarea. Piaţa reţine numai ceea ce este util şi pozitiv, restul
nu contează.
Realitatea economică nu se reduce, însă la o simplă segmentare producţie-consum, ci
se înscrie într-un flux mult mai complex care leaga producţia, consumul şi deşeurile. Oamenii
creează mereu produse noi de care au nevoie, dar în acelaşi timp generează şi reziduuri. La
fel consumul nu înseamnă doar utilizarea sau distrugerea produselor, ci şi transformarea lor în
deşeuri. Poluarea apare din distrugerea materialelor, risipă care înseamnă atât pierdere cât şi
poluare.
Resursele naturale precum apa, aerul şi peisajele, considerate „bunuri libere”, adică
disponibile fără restricţii, nu au făcut obiectul administrării raţionale, întrucât nu li s-au ataşat
valori monetare. Economiştii au acordat atenţie doar resurselor naturale indispensabile ca
„input-uri” în procesul de producţie, precum materiile prime, resursele energetice,
combustibilii fosili etc. care, intrând în sfera economică asemenea forţei de muncă şi
capitalului, primeau valoare monetară, deşi mult subevaluată.
Cu input-uri naturale ieftine şi cu tehnologii de mare eficienţă, ritmurile înalte ale
creşterii economice s-au materializat în sporuri imense de venituri şi in creşterea nivelului de
trai. Reputatul cercetător Lester R. Brown consideră că sporirea economiei globale de
aproape zece ori mai mare faţă de anul 1950 ridică pur şi simplu problema „handicapului de
înţelegere”; cum este posibil să acceptăm ca proces al civilizaţiei dinamica unei creşteri
economice exponenţiale într-un mediu finit cum este Pământul.11) „Harababura” este
întreţinută de „piaţa care determină preţurile şi nu spune adevărul”.
După cum se ştie, piaţa reflectă doar costurile directe ale factorilor de producţie şi
omite costurile indirecte generate de epuizarea stocurilor/zăcămintelor de resurse naturale, de
pagubele provocate de poluare atât sănătăţii umane cât şi sănătăţii mediului. O piaţă corectă
ar trebui să includă şi costurile externe (externalităţile de mediu) procesului de producţie şi
consum, cum ar fi costurile cu uzură şi epuizarea sistemelor naturale, costurile impactului
schimbărilor climatice, costul tratamentelor medicale ale bolilor cauzate de diverşi poluanţi
din aer , apă, sol. Fără o piaţă care să se bazeze pe adevărul ecologic, economia nu va mai
putea susţine, în continuare, progresul. După cum remarca un important decident din
industria petrolului, „Socialismul s-a prăbuşit pentru că nu a permis pieţei să spună adevărul
economic. Capitalismul s-ar putea prăbuşi pentru că nu permite pieţei să spună adevărul
ecologic”2.

1
L.R. Brown, „Lumea pe marginea prăpastiei”, Editura Tehnică, Bucureşti, 2011.

22
Citat după L.R. Brown, Planul 4.0.Mobilizarea generală pentru salvarea civilizaţiei”,
Editura Expert, Bucureşti, 2011.
În aceste condiţii, cheia rezolvării unei dezvoltări durabile/viabile se plasează în domeniul
deciziilor politice şi manageriale, în restructurarea sistemelor de impozitare şi de finanţare a
mediului, în restructurarea modelelor occidentale de producţie şi consum, în schimbarea
comportamentului social şi individual faţă de risipă, sărăcie şi priorităţi.

Bibliografie
 Cămăşoiu Camelia Managementul financiar al mediului, , Editura Mustang,
Bucureşti, 2012.
 Bleahu Marcian, „Priveşte înapoi cu mânie…Priveşte înainte cu spaimă”, Editura
Economică Bucureşti,2001.
 Brown Lester, „Lumea pe marginea prăpastiei. Cum să prevenim copapsul ecologic şi
economic”, Editura Tehnică, Bucureşti, 2011.
Termeni cheie
 mediul, sistem global al terrei
 ecosistemele
 mediul antropic
 entropie
 capacitatea de susţinere / suportabilitate
 amprenta ecologică
 prag natural
 prag economic
Întrebări şi comentarii
 De ce avem nevoie de gândire ecologică?
 Explicaţi cauzele dominării performanţelor economice în perioada industrială.
 De ce au sporit motivele preferinţelor ecologice în perioada postindustrială?
 Care sunt asemănările dintre sistemul economic şi sistemul mediului? Dar
deosebirile?

 Comentaţi ce înseamnă deficitul ecologic într-un caz concret.


Cap.2.MANAGEMENTUL MEDIULUI- ŞTIINŢĂ ŞI PROFESIE

2.1. Managementul mediului ca ştiinţă

Managementul mediului ca ştiinţă s-a cristalizat relativ recent, în a doua jumătate a


secolului XX-lea, prin eforturile depuse de un număr mare de specialişti de pe întreg
mapamond-ul, ca răspuns la necesităţile practicii sociale.
Premisele care au favorizat constituirea ştiinţei managementului mediului au fost
următoarele:
1 -dezvoltarea ştiinţei managementului general;
2 -noile descoperiri din ştiinţele fizice şi biologice;
3 -derularea unor programe internaţionale de cercetare

1. Ştiinţa managementului, deşi işi are rădăcinile la începutul secolului al XX-lea


(datorită lucrărilor lui Frederik Taylor şi Henri Fayol), s-a conturat abia după al doilea razboi
mondial, dată fiind participarea a numeroşi specialişti , grupaţi în diferite şcoli de gândire şi
practică managerială (şcoala relaţiilor umane, şcoala cantitativă , şcoala sistemică şi altele).
Definit ca un proces conştient prin care acţiunile inviduale şi de grup sunt coordonate în
scopul îndeplinirii unor obiective, managementul general s-a dezvoltat continuu, mai ales în
domeniul tehnicilor şi procedurilor decizionale care s-au aplicat şi în direcţia mediului.
2. Descoperirile noi din ştiinţele fizice şi biologice au fost încorporate în tehnici şi
tehnologii noi care s-au extins şi în domeniul perceperii şi evaluării realităţilor din mediu.
Aşa de exemplu: fotografierea în infraroşu şi explorările radar; folosirea sateliţilor în
meteorologie si cartografie; analizele chimice foarte sofisticate asemenea spectrometriei;
modelarea biofizică cu ajutorul calculatorului electronic etc.
3. Desfăşurarea unor programe internaţionale de cercetare, precum Programul
Internaţional de Biologie şi Programul „Omul în biosferă”, au concentrat numeroşi oameni de
ştiinţă şi specialişti din diferite ţări şi diverse specialităţi într-o cooperare interdisciplinară.
Cunoştinţele noi dobândite cu această ocazie, ca şi deprinderile analitice şi organizatorice au
fost transpuse rapid în practică, consolidând conceptul de „Nava Cosmică-Pământ”. Acest
demers este considerat primul model concret de managementul al mediului la scară globală.
Necesitatea managementului mediului s-a supus ca urmare a nevoii de eradicare a
poluării şi de folosire mai bună a resurselor naturale, în special a celor neregenerabile. În
America de Nord şi Europa s-au înfiinţat noi structuri guvernamentale şi academice. La nivel
de guvern au fost create şi consolidate departamente de management al resurselor naturale, de
apă, sol, atmosferă, deşeuri solide, securitate nucleară etc. A crescut şi numărul de
economisti, ingineri de mediu, bioingineri, arhitecţi peisagişti, planificatori urbanişti,
matematiceeni analişti şi programatori în specialitatea mediului. Toate acestea din punct de
vedere practic.
În acelaşi timp, pe plan teoretic a crescut nevoia de specialişti care să pregătească viitorii
specialişti şi manageri în domeniul mediului. Teoretic, studiile de management al mediului s-
au născut în universităţi şi în mediile academice de cercetare.
Aderenţa în sfera educaţiei şi instrucţiei ecologice a fost atât de mare încât s-au elaborat
cursuri specializate de managementul mediului, dar şi de economia mediului, sociologia
mediului etc. De exemplu, în SUA managementul mediului se predă în peste 630 de colegii şi
universităţi. La universitatea din Michigan- considerată campus lider, se predau 17 cursuri de
management al mediului, cu o audienţă de cca 1500 studenţi în fiecare an. În Franţa,
Norvegia, Suedia, Germania, Australia, Canada, Japonia etc. se introduc elemente tematice şi
practice ale managementului mediului, încă din şcoala elementară şi liceu.
În concluzie, se vorbeşte despre managementul mediului ca fiind o nouă ştiinţă şi o nouă
profesie.

Ce este managementul mediului?


Managementul mediului este ştiinţa care studiază procesele şi relaţiile ce au loc
între diferite componente ale mediului, în scopul descoperirii legităţilor şi a principiilor
care le guvernează şi al conceperii de noi sisteme , instrumente şi proceduri de
asigurarea a convergenţei dintre factorii naturali şi factorii antropici.
Definiţia managementului mediului îmbracă şi alte accepţiuni, mai pragmatice sau uneori
chiar vagi. Conform practicismului american, prin managementul mediului se înţelege o stare
de spirit , un mod nou de a realiza scopurile anumitor grupuri de oameni şi instituţii legate de
protecţia mediului. În concepţia franceză, managementul mediului înseamnă arta de a
organiza şi a administra resurse, oameni şi idei fără a prejudicia natura. Intr-o abordare mai
recentă apreciem că managementul mediului este ştiinţa de a direcţiona un ansamblu de
discipline , metode şi tehnici de reglare constienta a interacţiunii dintre factorii naturali
şi factorii antropici în scopul asigurării dezvoltării durabile.
Este vorba despre o conlucrare dintre mai multe discipline din domeniul ştiinţelor naturii, al
ştiinţelor sociale şi tehnice pentru a descoperi legalităţi şi principii care guvernează în
armonie ecosistemele, pe de o parte şi sistemele economice şi sociale, pe de altă parte.
În concluzie, managementul mediului este un domeniu nou al ştiinţei, la graniţă cu alte
ştiinţe, precum cele ecologice, biologice, tehnice, economice şi sociale. În acelaşi timp este
un domeniu de practică profesională, la care îşi aduc contribuţia principalele activităţi umane
din sfera economică şi sfera socială(industrie, agricultura, sanatate, silvicultura, economia
apelor)
Conexiunile managementului mediului ca ştiinţă şi practică socială sunt ilustrate în figura de
mai jos Agricultura
Industrie
St.biologice St. ecologice
Silvicultura

Economia
St.
apelor
tehnice FILOSOFIA

STIINTA ECONOMIE Transport


St.
economice
Turism

Sistematizarea
St. sociale teritoriului

Urbanism

Demografie SOCIAL Sanatate

Invatamant Recreere

Cultura
Politica

Legislatie Arta

Fig 1. Interactiunile managementului mediului


În sfera preocupărilor managementului mediului se înscriu : fundamentarea şi
elaborarea strategiilor şi politicilor de mediu, precum şi identificarea modalităţilor de punere
în aplicare a acestora; organizarea unor structuri instituţionale şi lucrative care să promoveze
un comportament prietenos mediului, elaborarea de mecanisme economico-financiare şi
instrumente noi pentru stimularea economisirii resurselor naturale şi reducerea poluării,
găsirea căilor de sporire a efectelor pozitive de mediu cu costuri cât mai mici respectiv
creşterea eco-eficienţei etc.

2.2 Managementul mediului în interesul firmelor


Managementul mediului la nivel de firmă este înţeles ca management al acelor activităţi
care au sau pot avea un impact asupra mediului.
Activităţile agenţilor economici au un impact direct asupra mediului ( fig.2.2) Impactul
constănd în urmatoarele :
Reciclare

Reciclare Refolosire

Activitatile de Bunuri
afaceri Consum
si servicii

Materii Deseuri Deseuri


prime
Materiale

MEDIU

Fig. 1.2. Relatiile dintre mediu si afaceri


 Producerea de bunuri şi servicii implică extragerea de materii prime din mediu şi
prelucrarea lor pentru a livra pieţei produse vandabile. Ca rezultat al proceselor de producţie
se obţin deşeuri (solide, lichide, gazoase) care pătrund în mediu.
 Activităţile conexe procesului de producţie, cum ar fi infrastructura, mentenanţa,
ambalarea şi transportul produselor sunt legate de condiţiile de mediu generând efecte
asupra lor.
 Produsele odată livrate în afara firmei vor fi eliminate în mediu ca deşeuri dupa
consumarea acestora.
 Firmele care solicită diferite servicii din partea altor firme ( „outsourcing”)
declanşează un impact semnificativ asupra mediului pentru că, la rândul lor, firmele
contractate folosesc energie şi diferite alte input-uri din mediu rezultând deşeuri care pătrund
în mediu.

În fapt mediul acţionează, pe de o parte , ca sursă de materii prime fără de care procesele
industriale nu ar funcţiona şi, pe de altă parte, ca receptor/depozitar pentru deşeuri. Deşi toate
firmele produc deşeuri, nu toate extrag materiile prime direct din natură. Aceasta se face
numai de către firmele care sunt la începutul lanţului ofertei economice, respectiv
intreprinderile de extracţie, (sectorul primar al economiei naturale). Aceste materii prime sunt
apoi prelucrate în diferite feluri de-a lungul întregului lanț al ofertei (sectorul secundar şi
sectorul terţiar). Procesele comercializate pe piaţa angro sau retail se consumă în final
ajungând deşeuri (fig.2.3).
Prin intensificarea extracţiei de materii prime din natură şi prin supraîncărcarea cu
deşeuri, mediul se degradează. Managementul mediului la nivelul firmei urmăreşte să
găsească căile prin care activităţile de funcţionare pot să reducă sau să stopeze această
degradare. În felul acesta prin decizii manageriale raţionale pe întregul ciclu de viaţă al
produselor şi pe întregul lanţ al ofertei , agenţii economici pot contribui la prosperitatea
afacerii şi la prezervarea unui mediu mai bun pentru generaţiile următoare.
Care sunt avantajele pe care le oferă managementul mediului unei firme?
Managementul mediului a pătruns mai greu la nivelul afacerilor, fiind identificat ca o variantă
a tradiţiei manageriale din domeniul apei , al pădurilor, al solului etc. Societatea industrială
care a prosperat timp de peste secole pe baza principiilor economiei de piaţă liberală, nu a
fost interesată decât în funcţionarea mecanismelor preţurilor, profiturilor, investiţiilor.
Fig. 1.3 Lantul ofertei de produse si mediul

Explozia consecinţelor legate de mediu, mai ales a crizelor petrolului şi ale altor materii
prime din anii ’70 si ’80, a fost un fenomen internaţional de o intensitate nemaiîntâlnită în
lumea afacerilor. Înţelepciunea ecologică convenţională a fost percepută , în final într-un
proces de reconciliere între creşterea economică şi protecţia mediului, introdus de noul
concept al dezvoltării durabile.
Înţelegerea realităţii că mediul se referă la tot ce ne înconjoară şi că trebuie privit ca
un bun sau un activ care furnizează o varietate de servicii ce trebuie plătite s-a materializat în
elaborarea de politici şi strategii de firmă care să economisească consumurile de resurse
naturale, să recupereze şi să recicleze deşeurile , să investească mai mult în tehnologii mai
puţin poluate, să îşi formeze specialişti în managementul mediului ş.a.
Managementul mediului oferă premisele unor afaceri bune. Îmbunătăţind performanţa
de mediu, firma îşi poate îmbunătăţi performanţa afacerilor. În acest sens au fost elaborate
reglementări noi, au fost create standarde şi metodologii internaţionale, care odată aplicate la
specificul naţional, sectorial şi local pot contribui la sporirea veniturilor firmelor.
Avantajele managementului mediului la nivel de firmă se pot rezuma în următoarele:
1.economisirea costurilor;
2.asigurarea conformităţii legislative;
3.anticiparea legislaţiei viitoare;
4.reducerea riscului de mediu;
5.satisfacerea cerinţelor lanţului ofertei;
6.îmbunătăţirea relaţiilor cu autorităţile de reglementare;
7.îmbunătăţirea imaginii publice;
8.sporirea oportunităţilor de piaţă;
9.entuziasmul salariaţilor.
1. Economisirea costurilor
Cei mai mulţi oameni, dacă nu chiar toţi doresc să protejeze mediul. Cu toate acestea, mulţi
agenţi economici se tem că acordând o atenţie sporită mediului, mai precis luând măsuri
pentru îmbunătăţirea performanţei lor de mediu, vor cheltui mai mulţi bani. Cu alte cuvinte,
se tem de un conflict între dorinţa de a proteja mediul şi dorinţa de a menţine costurile la un
nivel cât mai redus, asigurând succes propriilor afaceri.
Experienţa a arătat că multe companii au descoperit că, departe de a creşte costurile,
îmbunătăţirea performanţei de mediu reduce costurile în mod real. Cum?
Economiile de costuri se pot realiza prin schimbări în sfera fluxurilor de materiale şi
energie, intrate în firmă (fig 2.4) şi în managementul deşeurilor.

Bunuri si servicii
FIRMA Produsele trebuie
Materiale
ambulate si/sau
transportate

Procesul de
prelucrare

Deseuri
Energie -deseuri solide
Infrastructura, iluminatul,
incalzirea, mentenanta -deversari in apa
proprietatii -emisii in aer
Schimbările se pot produce în următoarele direcţii:
a) Eficienţa prelucrării. În primul rând se are în vedere îmbunătăţirea eficienţei
proceselor de prelucrare existente prin diminuarea consumurilor de materii prime şi de
energie, ca şi prin reducerea cantităţii de deşeuri. Economisirea materiilor prime şi a energiei
şi diminuarea deşeurilor sunt benefice pentru mediu, iar diminuarea costurilor cu resursele
naturale şi a costurilor cu depozitarea deşeurilor sunt benefice pentru afacerile firmei.
În al doilea rând introducerea unor procese tehnologice mai eficiente (eco-tehnologii) reduce
consumurile specifice de resurse naturale, ca şi volumul deşeurilor. Eficienţa noilor
tehnologii constă tocmai în minimizarea costurilor prin economisirea de materii prime,
energie, apă etc.
b) Proiectarea produselor. Încă din faza de proiectare este posibilă reducerea
conţinutului de resurse naturale, fără a fi afectată utilitatea şi calitatea produselor.
c) Depozitarea deşeurilor. Prin îmbunătăţirea eficienţei proceselor tehnologice se va
reduce cantitatea deşeurilor, iar în multe cazuri deşeurile rezultate se pot utiliza în alte firme,
fără să mai fie nevoie de depozitare.
d) Sursele de materii prime. Schimbarea resurselor de materii prime utilizate într-un
anumit proces de producţie poate genera economii de costuri. De exemplu, folosirea lânii
reciclate în locul lânii virgine.
e) Infrastructura. Este posibilă economisirea costurilor prin eficientizarea
infrastructurii proprii. De exemplu, schimbarea instalaţiei de iluminat cu becuri sau leduri
mai eficiente , izolarea termică a clădirilor, îmbunătăţirea sistemelor de termoficare etc.
f) Ambalarea şi transportul. Bunurile odată produse au nevoie de ambalare şi de
transport. Economiile la costurile cu aceste activităţi pot fi în acelaşi timp elemente de
îmbunătăţire a performanţei de mediu a firmei.

2. Asigurarea conformităţii legislative


Un alt avantaj al managementul mediului, în afară de economisirea costurilor, îl reprezintă
asigurarea că activitatea firmei este în conformitate cu legislaţia de mediu. Prin această
convergenţă, firma capătă girul autorităţilor pentru publicitate pozitivă şi aprecieri din partea
opiniei publice.

3.Anticiparea legislaţiei viitoare


Fiind în cunoştinţă de cauză cu schimbările privind legislaţia de mediu, firma poate să-şi
planifice aceste schimbări şi să ia deciziile investiţionale corespunzătoare, prevenind
probleme posibile de cash- flow.

4. Reducerea riscului de mediu


Riscul de mediu este singurul risc cel mai ascuns pentru multe companii. Prin evaluarea
riscului de mediu, ca parte integrată a managementului mediului, firmele au posibilitatea de a
reduce riscul producerii unor evenimente ce ar putea avea consecinţe de mediu adverse.
Băncile, companiile de asigurări şi investitorii îşi bazează deciziile pe evaluarea riscului. În
cazul unui risc mai înalt, prea puţine bănci vor acorda împrumuturi, primele de asigurări vor
fi mai mari şi prea puţini investitori vor finanţa proiectele. De aceea reducerea riscului de
mediu va fi văzută favorabil de către toate aceste părţi, situând firma într-o poziţie mai bună
pentru obţinerea de credite, pentru acoperirea cu asigurare şi atragerea investitorilor.

5. Satisfacerea cerinţelor pe lanţul ofertei de produse


Un număr tot mai mare de organizaţii, cum sunt centrele de desfaceri angro şi retail, solicită
furnizorilor lor să demonstreze că au un management de mediu sănătos. Simplele afirmaţii că
ofertanţii au o politică de mediu nu mai sunt suficiente pentru obţinerea sau menţinerea
statutului de firmă importantă. Este necesară luarea de măsuri şi implementarea de acţiuni
pentru realizarea angajamentelor privind protecţia mediului.

6. Îmbunătăţirea relaţiilor cu autorităţilor de reglementare


Capacitatea de a demonstra că firma are un management de mediu sănătos poate conduce la
reducerea numărului anual de vizite şi inspecţii din partea autorităţilor de reglementare.

7. Îmbunătăţirea imaginii publice


Prin publicarea eforturilor pentru imbunătăţirea performanţei de mediu, firma îşi poate
îmbunătăţii propria imagine publică , fapt ce îi întăreşte poziţia de piaţă. În plus, demonstrând
un management de mediu sănătos, firma îşi poate construi relaţii bune cu comunitatea locală.

8.Sporirea oportunităţilor de piaţă


Costurile de producţie mai scăzute ca rezultat al managementului de mediu şi imaginea
publică bună datorită publicităţii performanţei de mediu pot conduce la creşterea vânzărilor
firmei şi obţinerea unor cote de piaţă mai mari pentru produsele certificate pe baza
standardelor internaţionale (ISO-14001) şi a Schemei Europene de management şi audit al
mediului (EMAS).

9.Entuziasmul angajaţilor
Mediul reprezintă aspectul care interesează din ce în ce mai mulţi oameni. Aplicarea
managementului de mediu poate genera entuziasm în cadrul firmei, ceea ce va determina ca
angajaţii să contribuie la îmbunătăţirea performanţei de mediu prin practicarea unui
comportament adecvat şi găsirea de practici noi.
În procesul de implementare a managementului de mediu, firmele au nevoie de
instrumente adecvate. La începutul anilor `90, Organizaţia Internaţională pentru
Standardizare (ISO) a recunoscut această necesitate elaborând o serie de standarde pentru
instrumentele cu care operează managementul mediului. Familia ISO 14000 precizează
modelele pentru următoarele instrumente: sistemele de management al mediului, auditul de
mediu, etichetarea de mediu, evaluarea ciclului de viaţă al produselor, indicatorii de mediu.
La acestea s-au mai adăugat şi alte instrumente cum ar fi: politicile de mediu, ecobalanţele,
raportarea de mediu şi altele.
Interesul crescând al firmelor pentru managementul de mediu, mai ales în rândul
intreprinderilor mici şi mijlocii,(IMM) a făcut posibilă extinderea reţelei de Centre Europene
de Informare în ţările membre UE. Cu peste 250 de centre locale (Euro Info Centre), această
reţea s-a specializat în diferite servicii de informare a IMM-urilor, cum ar fi:
- informare cu privire la legislaţia de mediu şi la unele tehnologii nepoluante;
- identificarea surselor de finanţare din fonduri europene;
- căutarea de companii partenere pentru cooperare şi cercetare în domeniul dezvoltării
tehnologice;
- seminarii de management al mediului;
- acces la cursuri de învăţare şi consultanţă în domeniul managementului de mediu.
În alte ţări europene (Anglia, Danemarca, Germania etc), IMM-urile si-au format o
bună practică din angajarea studenţilor pentru asistenţa de mediu la costuri scăzute. Avantajul
este de ambele părţi, deoarece studenţi practicanţi capătă experienţă şi chiar un viitor loc de
muncă.

2.3.Organizarea şi dezvoltarea unei firme private de MM


Cap.3. EVOLUŢIA TENIILOR PRIVIND INTERACŢIUNEA
DINTRE ACTIVITĂŢILE ECONOMICE ŞI MEDIU
3.1. Impactul creşterii economice asupra mediului
Preocupările privind depăşirea anumitor programe sau puncte critice s-au intensificat
continuu din anii 70 începând cu deceniul opt al secolului trecut, odată cu declanşarea crizei
energetice. Dimensiunile consumurilor solicitate de civilizaţia industrială au determinat
ritmuri îngrijorătoare de epuizare a unor resurse neregenerabile şi fenomene de deteriorare a
echilibrului ecologic, de poluare a factorilor de mediu - aer, apă, sol, de diminuare a fondului
genetic vegetal şi animal al planetei şi alte procese negative unele ireversibile.
Când la acestea s-au adăugat pericolele pe care le reprezintă cursa înarmărilor nucleare,
explozia demografică, fenomenul subdezvoltării, ca şi prăpastia crescândă între Nord şi Sud,
atunci abordarea acestora a cunoscut denumirea de problematica lumii. De ce s-au numit
problemele globale ale omenirii? În primul rând, pentru că prin consecinţele pe termen scurt
şi lung, aceste probleme nu afectează numai un spaţiu restrâns şi pe un timp limitat, ci
întreaga comunitate internaţională. În al doilea rând, problemele apărute atrage interesul
crescând al forţelor politice şi al comunităţii oamenilor de ştiinţă, la scara naţională şi
internaţională pentru a gândi şi elabora soluţii. În al treilea rând, aceste mari probleme ale
existenţei civilizaţiei umane au devenit preocupări permanente pe ordinea de zi a ONU şi a
altor foruri internaţionale.
La a 31-a sesiune a Adunării Generale a ONU, au prezentate, ca documente, şase studii
privind problemele globale:
- Limitele creşterii- coordonatorul D. Meadows (1972);
- Raportul Mesarovici – Pestel (1974);
- Raportul RIO- coordonator I. Tinbergen (1976);
- Modelul Latino – american – coordonator O. Herrera;
- Următorii 200 de ani- coordonator H. Kahn (1976);
- Viitorul economiei nominale- W. Leontief (1977);
a) Modelul Meadows (1972)
Este meritul unor oameni de ştiinţă şi cultură, politicieni, economişti, industriaşi şi înalţi
funcţionari internaţionali care s-au constituit în anul 1969, într-o grupare independentă
denumită „Clubul de la Roma” cu scopul de a dezbate şi studia unele dintre marile probleme
care frământă omenirea şi de a căuta soluţii de rezolvare a acestora. Primul proiect inițiat de
Clubul de la Roma a fost elaborarea unui structuri privind perspectivele de dezvoltare a
omenirii plecând de la „problematica lumii”, adică:
- sărăcia în mijlocul bogăţiei;
- degradarea mediului;
- extinderea necontrolată a urbanizării;
- nesiguranţa ocupării unui loc de muncă;
- alienarea tineretului;
- pierderea valorilor tradiţionale;
- inflaţia şi alte crize economice;
Se consideră că analizarea separată a acestor probleme nu permite găsirea de răspunsuri ş
soluţii.
La solicitarea Clubului de la Roma, prof. Jay Forrester de la MIT, cunoscut pentru lucrările
sale în domeniul dinamicii sistemelor1 1) a prezentat în 1970 un model general al sistemului
mondial. Pe baza acestui model, un colectiv al aceluiaşi institut, condus de prof. Denis
Meadows, a elaborat un studiu al sistemului mondial, prezentat drept „ Primul raport al
Clubului de la Roma, intitulat „Limitele creşterii”2.
Erau analizaţi cinci factori consideraţi a fi determinaţi pentru evoluţia societăţii şi anume:
1. populaţia;
2. producţia agricolă;
3. producţia industrială;
4. resursele naturale;
5. poluarea.
Autorii, constatând creşterea exponenţială a acestor factori în deceniile precedente şi
extrapolând aceste tendinţe pentru viitor, au ajuns la concluzii îngrijorătoare, cum ar fi:
- consecinţele vor fi catastrofale dacă se continuă cu creşterea necontrolată;
- necesitatea intervenţiei imediate pentru stoparea creşterii sugerând „creşterea zero”.
Problema fundamentală, spuneau ei, este problema creşterii într-un sistem finit.

1
Forrester-„Dinamica industrială”, Ed. Tehnica, Bucureşti, 1981.
2
Meadows D.H ş.a, „The Limits to growth. ARaport of the Club of Rome’s Project on the
Predicament of Manekind”, Ed.Potomak, London,1972.
Încrederea în progresele tehnologiei nu trebuie să devină o acceptare a progresului orb. În
orice sistem finit trebuie să existe unele restricţii care să oprească creşterea exponenţială
(bucle negative de conexiune inversă). Autorii constată că în sistemul mondial analizat pe
baza celor cinci factori, doi dintre aceştia reprezintă bucle pozitive de conexiune inversă şi
anume: creşterea exponenţială a populaţiei şi creşterea producţiei industriale, iar trei factori
reprezintă bucle negative: poluarea, epuizarea resurselor şi foametea.
În cursul istoriei, tehnologia a fost folosită pentru a slăbi presiunea buclelor negative. Până
acum, slăbirea presiunii buclelor pozitive nu a format obiect de preocupări. Autorii propun,
de aceea promovarea unor constrângeri deliberate asupra proceselor creşterii demografice şi
creşterii economice.
Tezele modelului Forrester- Meadows: se pot sintetiza în următoarele:
- lumea poate fi privită ca un sistem unitar omogen;
- dacă tendinţele actuale continuă, sistemul se va prăbuşi cândva pe la mijlocul
secolului viitor;
- pentru a împiedica prăbuşirea, trebuie iniţiată o încetinire imediată a creşterii
economice, care să ducă la echilibru într-o perioadă relativ scurtă, de tipul „creşterii
zero”.
Modelul Meadows, apărut în plin proces de expansiune a economiei mondiale, a provocat
reacţii puternice din partea cercurilor politice, ştiinţifice, economice din cauza propunerilor
făcute, în primul rând stoparea creşterii economice.
Autorii propuneau, de fapt, constrângeri deliberate asupra creşterii economice şi demografice
şi trecerea treptată la echilibru global. Printre criticile exprimate se menţionează:
- modelul cuprinde un număr limitat de variabile, iar interacţiunile sunt analizate
parţial: este un model prea simplist faţă de diversitatea proceselor şi fenomenelor în timp şi
spaţiu;
- s-a minimalizat rolul progreselor ştiinţifice şi tehnologice în soluţionarea unor
probleme (producţia de proteine sintetice, energii regenerabile etc.);
- modelul este prea tehnocratic şi nu include factorii social-politici deosebit de activi în
societatea contemporană
-
B) Modelul WIM
Al doilea Raport al Clubului de la Roma (1974), elaborat de un colectiv condus de Mihaylo
Mesarovici (SUA) şi Eduard Pestel (RFG), intitulat „Omenirea la răspântie”1 pleca tot de la
constatarea acumulării de factori explozivi şi a existenţei unor fenomene de criză: (criza de
energie, criza de materii prime ş.a.)
Crizele nu sunt un fenomen nou în societate umană. Ceea ce este caracteristic crizelor actuale
constă în manifestarea lor simultană, interdependenţa şi dimensiunea lor globală. În plus,
dacă în trecut crizele aveau rădăcini negative, acum cele mai multe au rădăcini pozitive, fiind
consecinţa procesului de creştere economică.
„Creşterea de dragul creşterii” nu poate continua într-un sistem finit.
Elementul calitativ nou este adoptarea conceptului de „creştere organică”. Ei au considerat
drept greşit modelul Meadows, bazat pe extrapolarea creşterii exponenţiale. Au considerat
societatea umană ca un organism viu, cu o primă perioadă- copilărie şi adolescenţă- de
creştere rapidă, exponenţială; apoi perioada de „maturitate” cu o încetinire a creşterii şi apoi o
plafonare fără a se opri funcţionalitatea organismului (fig.3.1.)
În plus, ei au arătat că în natură, creşterea organică are loc pe baza unui „plan director”a unui
program” potrivit căruia fiecare organ evoluează pe baza unor necesităţi proprii, cu o
diversitate de celule, cu dimensiuni şi forma diferită. Aceste specificaţi îşi pun amprenta pe
procesele de creştere diferită care sunt determinate de funcţiile acestor organe, repartizate în
ansamblul organismului, pe baza lui având loc creşterea. Planul şi organismul sunt
inseparabile- susţin autorii. Un asemenea „plan director” lipseşte din procesele de creştere şi
dezvoltare a sistemului mondial şi el trebuie elaborat prin acţiunea oamenilor- susţine
raportul Mesarovici.
O altă noutate este necesitatea definirii mai exacte şi nuanţate a fenomenului creşterii,
o tratare diferenţiată, pe regiuni. Ei constată că în regiuni din cauza lipsei de creştere
economică supravieţuirea umană este în pericol. Împart economia mondială în 10 regiuni
geografice (subsisteme interdependente) cu caracteristici cât mai omogene.
Analiza cantitativă s-a bazat pe un algoritm de optimizare care a operat pe calculator
un număr de 100000 relaţii (faţă de câteva sute în cazul modelului Forrester). Sistemul global
este format din mai multe subsisteme interdependente, din care reiese ca nu numai ţările

1
Mesarovic M, Pestel E, „Markind at the Turning Point. The Second Report to the Club of
Rome, Dutton a, co Reader’s Digest Press, New York,1974. traducere în română, „Omenirea
la răspântie”, Ed.Politică, seria Idei contemporane,Bucureşti, 1975.
subdezvoltate sunt dependente de cele dezvoltate, dar şi acestea din urmă de primele, prin
importul de materii prime în primul rând.
1)
TEZELE PRINCIPALE ALE MODELULUI MESAROVICI- PESTEL
1. lumea poate fi privită numai în diversitatea de cultură, tradiţie, dezvoltare
economică, ca un sistem interdependent de regiuni;
2. este posibil să se producă nu prăbuşirea sistemului, ci catastrofe sau
prăbuşiri pe plan regional, chiar cu mult înainte de mijlocul secolului
viitor, în regiuni diferite, la momente diferite; În condiţii de sistem
asemenea catastrofe vor fi resimţite pe întreg globul;
3. soluţia de evitare a unei asemenea catastrofe poate fi găsită doar în context
global, prin acţiuni globale corespunzătoare;
4. o asemenea soluţie nu poate fi găsită decât printr-o creştere echilibrată
analoagă creşterii organice;
5. nu pot fi acceptate întârzieri ce pot fi fatale, de aceea este necesară
elaborarea unei strategii a supravieţuirii. Concluzia finală evidenţiază
necesitatea unor restructurări „ pe orizontală „ a sistemului mondial al
relaţiilor dintre ţări şi regiuni, ca şi „ pe verticală” – schimbări sociale şi de
atitudini individuale, prin modificarea sistemelor de valori şi de scopuri
sociale. Omenirea se află la o răspântie a dezvoltării sale istorice: de a
continua o creştere exponenţială anarhică, canceroasă sau de a trece la
creşterea organică.
C) Modelul RIO
Al treilea Raport al Clubului de la Roma, coordonat de prof. Jan Tingergen (Olanda,premiul
Nobel pentru economie) s-a intitulat „Restructurarea ordinii internaţionale” sau Raportul RIO
1976 , şi a pornit de la rezoluţia Adunării Generale ONU din aprilie- mai1974 privind
„Stabilirea unei noi ordini economice internaţionale”. Spre deosebire de rapoartele
precedente, acestea nu cuprinde un model global sau regional de dezvoltare a societăţii
omeneşti în viitorii ani, ci în primul rând o constatare a situaţiei actuale, caracterizată drept o
dezordine mondială, pentru ca apoi să se facă propuneri de modificări pe sectoare de
activitate, pentru a se ajunge la o ordine internaţională. Principalele concluzii pot fi rezumate
în următoarele:
- principala victimă a perturbărilor economice din lume este
Lumea a treia, dependentă de mărfurile şi tehnologiile din
ţările dezvoltate, iar” foarfecă preţurilor „ este în
dezavantajul ţărilor sărace;
- încetinirea creşterii populaţiei nu va putea fi realizată fără
dezvoltare economică;
- există suficientă producţie alimentară pentru a putea hrănii
tot globul, însă nu există voinţa politică pentru a o pune la
dispoziţia celor ce au nevoie de ea.
„Raportul are meritul de a fi dezvăluit confuzia creată de identificarea noţiunii de
„creştere” cu cea de „dezvoltare”, care nu sunt sinonime. Creşterea economică este o
sporire cantitativă de bunuri şi servicii (PIB, venit pe locuitor şi alţi indicatori).
Dezvoltarea economică înseamnă o evoluţie treptată spre o calitate superioară , deci în
afara acumulărilor cantitative, sunt necesare elemente calitative precum relaţiile
umane, valorile sociale etc.

În acest sens , raportul se pronunţă împotriva „creşterii de dragul creşterii” şi a ritmurilor


înalte de creştere care ascund deseori deteriorarea vieţii oamenilor. Bunăstarea este sinonimă
cu o viaţă mai bună dacă include şi relaţiile umane mai bune, în locul indicatorului nivelului
de trai se propune să se folosească „bunăstarea” adică viaţa mai bună plus umanism.
Pledând pentru o viaţă mai demnă şi o bunăstare modestă pentru toţi cetăţenii lumii,
Raportul consideră greşită concepţia „ajungerii din urmă” ca obiectiv al ţărilor sărace. Nu
trebuie copiate tiparele Occidentului. Scopul trebuie să fie o dezvoltare bazată pe
autodeterminare şi participare, în condiţiile menţinerii moştenirii culturale şi naturale ale
fiecărui popor.
Tot în privinţa soluţiilor se demonstrează că nu sunt necesare măsuri cu caracter
filantropic, ci noi relaţii economice, aşezate pe baze echitabile. Din comerţ Lumea a treia
câştigă de 10 ori mai multă valută decât din ajutoare, însă relaţiile comerciale sunt tot în
avantajul celor bogaţi, care”cumpără ieftin şi vând scump”
1)Tinberger V. (coord), RIO. Reshaping the Internaţional order. A Report to club of Rome,
Ed. Ep. Dutton and Ca., New York, 1976(„Restructurarea ordinii internaţionale Raport către
Clubul de la Roma, Ed. Politică, seria „Idei Contemporane”, Bucureşti, 1978.
D) Modelul Bariloche (1976)
Al patrulea Raport al clubului de la Roma, intitulat „Catastrofă sau o nouă societate.
Un model latino-american 1), a fost realizat de un colectiv de oameni de ştiinţă sud-americani
sub coordonarea lui Amilcar Herrera şi sub egida Fundaţiei Bariloche din Argentina (1976).
Spre deosebire de modelele anterioare care extrapolează datele prezentului (începutul anilor
70) pentru ce se va întâmpla în secolul următor, modelul Bariloche pleacă invers, de la
necesităţile omului şi ale societăţii viitoare pentru a afla ce trebuie făcut acum în vederea
acoperirii nevoilor viitoare. Cu alte cuvinte, nu este un model pur productiv ci unul normativ,
care urmăreşte să propună „un mod de atingere a unui ţel „ final şi anume – o lume eliberată
de subdezvoltare şi mizerie după cum afirmă autorii.
Modelul explorează posibilităţile de alegere a unor soluţii în ipoteza că nu există
limite fizice absolute pentru viitorul previzibil, acestea putând fi înlăturate. Modelul
conceptual se bazează pe credinţa că în marea societate sistemul de producţie are ca principal
obiectiv satisfacerea nevoilor umane fundamentale, iar aceste nevoi poartă amprenta
condiţiilor endogene de natură demografică, mod de viaţă, tradiţii, , condiţii istorice, condiţii
naturale şi altele. Astfel, studiul prefigurează un nou concept „dezvoltarea endogenă ,
caracterizat prin respingerea prelucrării modelelor economico- sociale ale ale ţării dezvoltate.
Modelul matematic este în esenţă un model economic în cadrul căruia sunt
diferenţiate mici sectoare: hrana , educaţia, locuinţele, mijloacele de producţie şi bunurile de
consum împreună cu serviciile (tot ce nu s-a inclus în cele precedente). Modelul explorează
calitatea vieţii cu ajutorul maximizării speranţei de viaţă, indicator pe care îl considerăm cel
mai relevant pentru condiţiile generale de trai ale populaţiei şi nu indicatorul produsului
intern brut pe locuitor, nelipsit în asemenea studii. Concluzia finală este încurajatoare pentru
ţările subdezvoltate considerându-se că restricţiile sunt de natură social-politică.
Determinarea mediului fizic nefiind o consecinţă inevitabilă a programului societăţii şi
rezultatul organizării sociale bogate în mare măsură pe valori destructive, soluţia pentru
eliminarea sărăciei, foametei şi a înapoierii este schimbarea, construirea unei noi societăţi.
Fundamentele noii societăţi ar fi „o societate a egalităţii, atât sub raport social, cât şi
internaţional” , o societate cu participarea deplină a tuturor oamenilor sociale, o societate în
care producţia se reglează după nevoi şi nu după profit.
Cu un mesaj politic clar de stânga, chiar în favoarea socialismului, studiul rămâne vag
în sfera intenţiilor (utopici uneori) fără a identifica mijloacele concrete de stopare a exploziei
demografice, de asigurare alimentară, de extindere a terenurilor agricole în zone lovite de
dezastre naturale sau în regiuni fără rezerve minerale exploatabile.
E) Modelul Kahn (1976)
„Următorii 200 de ani- Un scenariu pentru America şi restul lumii, studiu elaborat sub
coordonarea prof. Hermann Kahn de Institutul Hudson, în anul 1976, este replica cea mai
categorică la raportul „Limitele creşterii”, ca şi la prognozele pesimiste privind viitorul
omenirii. 2)
Studiul face analiza diferitelor modele şi prognoze elaborate cu privire la
perspectivele dezvoltării mondiale, grupându-le în patru mari categorii:
- neomalthusieni convinşi;
- pesimişti prudenţi;
- optimişti prudenţi;
- entuziaşti ai progresului tehnic şi ai creşterii economice.
Autorii situându-se în grupa „entuziaştilor”, resping toate argumentele privind
pericolele actualei creşteri, cum ar fi: epuizarea resurselor, energia,subalimentaţia,
poluarea, subdezvoltarea, convinşi fiind că se vor găsi soluţii pentru toate acestea în
următorii 200 de ani.
Adoptând periodizarea istorică folosită de Toffler în „Al treilea val” şi anume
ca civilizaţia a cunoscut până acum două mari mutaţii istorice: revoluţia agricolă,
acum 10000 de ani şi revoluţia industrială acum 200 de ani (întâi în Olanda şi Anglia)
şi apoi extinsă pe plan mondial, grupul Kahn consideră că omenirea se găseşte într-un
moment de cotitură al celei de a doua mutaţii în care se produce aplatizarea curbei de
creştere (după modelul de creşterii organice) pentru următorii 200 de ani 1).(fig.3.2)
Până în 1976 toate societăţile au fost de tip preindustrial, în 1976 s-a declanşat
revoluţia industrială ; 1976 marchează tranziţia spre societăţi de tip super şi
postindustrial. Din 2176 are loc extinderea societăţii postindustrială pe întreg globul
cu asigurarea unui înalt nivel de calitate a vieţii pentru toţi locuitorii planetei,
dezvoltare a activităţilor de servicii cuaternare şi de expansiuni a civilizaţiei umane în
cosmos.
F) Modelul Leontief (1977)
La solicitarea ONU, ca fundamente pentru elaborarea propunerilor privind cel
de „al treilea deceniu al dezvoltării”, a fost elaborat studiu intitulat „Viitorul
economiei globale”, coordonat de economistul american Wassily Leontief, (laureat al
Premiului Nobel, creatorul analizei input-output) 1).
Leontief a prezentat un model al economiei globale cu ajutorul căruia a operat
simulări ale procesului de reproducţie la scară mondială pe baza metodei imput-
output. Economia mondială a fost distribuită pe 15 regiuni, în fiecare regiune
analizându-se separat 45 sectoare economice (pentru agricultură, resurse minerale,
combustibili, industrii prelucrătoare, servicii publice, transport coerent etc.).
Variabilele de bază ale mediului au fost creşterea populaţiei şi a produsului brut pe
locuitor. Printre restricţiile principale s-au numărat: reducerea poluării, restricţiile
impune extracţiei de resurse minerale şi producţia alimentară. Au fost realizate 8
scenarii care au avut drept obiectiv reducerea decalajelor economice dintre ţările
dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare,de la 12 la 1 în anul 1970 până la 7 la 1 în
anul 2000.
Concluziile studiului au menţionat că:
- ratele de creştere a produsului brut, stabilite pentru anii 80
şi 90 în strategiile ONU, nu sunt suficiente pentru
eliminarea decalajelor , fiind necesare ritmuri de două ori
mai mari pentru ţările subdezvoltate şi resurse la jumătate
în ţările dezvoltate;
- principalele obstacole în calea unei creşteri susţinute şi a
unei dezvoltări accelerate nu sunt de natură fizică ci de
natură politică, socială şi instituţională;
- cea mai acută problemă, alimentaţia populaţiei în creştere
rapidă în regiunile în curs de dezvoltare, poate fi rezolvată
prin introducerea în circuitul agricol a unor mari suprafeţe
de teren şi creşterea de 2-3 ori a producţiei .solului ; ambele
condiţii sunt realizabile din punct de vedere tehnic, dar sunt
necesare reforme sociale, politice şi instituţionale în ţările
în curs de dezvoltare;
- asigurarea resurselor minerale nu este o problemă de
penurie absolută , ci mai degrabă o problemă de exploatare
a unor zăcăminte noi mai puţin productive şi mai
costisitoare;
- poluarea nu este o problemă nerezolvabilă, chiar dacă în
zonele în curs de dezvoltare s-ar aplica treptat măsuri de
combatere a poluării, costul total pentru menţinerea unui
echilibru ecologic nu ar depăşi 1,5 -2% din produsul intern
brut;
- asigurarea dezvoltării supune creşterea rolului investiţiilor
în ţările în curs de dezvoltare, cu alocarea unor măsuri
radicale în domeniul impozitelor şi creditelor şi în domeniul
cheltuielilor publice pentru investiţii, producţie şi
infrastructură;
- dezvoltarea accelerată face necesară creşterea industriei
grele în ritmuri mai ridicate decât a industriei în general etc.
Aceste concluzii cât şi altele previn balanţa de plăţi, balanţa comercială , politica
preţurilor pe piaţa mondială etc. converg spre convingerea că dezvoltarea economiei
mondiale are nevoie pe de o parte, de transformări profunde de ordin social, politic şi
instituţional în lunile în curs de dezvoltare şi pe de altă parte, schimbări importante în
ordinea economică.
Modelul Leontief a fost considerat prea optimist, mai ales în direcţia
inepuizării resurselor minerale şi în plus nu oferă soluţii concrete. Realitatea de a
arătat că nici un „deceniu al dezvoltării” nu şi-a atins obiectivele. Chiar şi după primul
deceniu al „Mileniului dezvoltării”(2000-2010) situaţia este mult mai crudă:
decalajele în loc să scadă au crescut creşterea dobânzilor a accentuat povara datorilor,
iar criza financiară şi încălzirea globală şi schimbările climatice au agravat efectele
celorlalte crize : criza alimentară, a apei, a energiei etc.

1) Carter A.P, Leontief W., Petri P., „The Future of The World Economy. A United Naţion’s
Study”, Oxford University Press, Oxford 1977, (trad rom. „Viitorul economiei mondiale”,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977).
Interesul pentru viitorul omenirii până în anul 2000 s-a materializat şi în alte prognoze
în afara celor prezentate, cum ar fi modelul „Global 2000 elaborat la solicitarea
preşedintelui Statelor Unite, Jimmy Carter sau modelul „World 3 „ în care soţii
Meadows au făcut o reconsiderare a vechiului modul după 20 de ani, având în vedere
aceleaşi elemente: sporirea populaţiei, exploatarea resurselor naturale, poluarea,
producţia industrială şi agricolă. Concluziile indicau agravarea situaţiei generale şi
necesitatea găsirii de soluţii viabile.

3.2. Congruen’a dintre sustenabilitatea economică şi sustenabilitatea mediului


Dacă în dezbaterile iniţiate de Meadows, Mesarovic şi alţii, localizate pe limitele impuse de
caracterul limitat al stocului de resurse naturale asupra creşterii economice şi pe impactul
acesteia din urmă asupra mediului, protecţia mediului şi creşterea economică erau considerate
divergenţe, perioada următoare a adus în prim-planul dezbaterii încercarea de reconciliere a
acestora.
În plan instituţional, încă de la prima Conferinţă pentru Mediu a Organizaţiei
Naţionale Unite, care a avut loc la Stockolm în 1972, s-a demarat Programul
Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) pentru a studia problemele apărute şi a face
recomandări.
La împlinirea unui deceniu de la conferinţa managerială de la Stockolm,
respectiv în anul 1982 la Nairobi, s-a făcut un bilanţ negativ constatându-se că, pofida
eforturilor depuse, s-a realizat prea puţin pentru protecţia mediului la scară globală.
Totodată s-a înţeles că nu se pot lua în considerare doar deteriorările de mediu, fără a
se căuta să se diminueze cauzele lor, cum ar fi : industrializarea excesivă, agricultura
intensivă, suprasolicitarea resurselor naturale, suprapopularea şi alţi factori ai
dezvoltării societăţii umane. Cu această ocazie s-a stabilit că este necesară o abordare
complexă, integrală a problematicii mediului şi a dezvoltării. A fost înfiinţată Comisia
ONU pentru Mediu şi Dezvoltare, căreia i-a revenit sarcina de a pregăti un raport care
să răspundă noilor cerinţe. Coordonatorul lucrării, doamna Gro Harlem Brundtland,
pe atunci prim ministrul Norvegiei a prezentat în anul 1987 Raportul intitulat
„Viitorul nostru comun” cunoscut sub numele de Raportul Brundtland 1). Concluzia
capitală a studiului a indicat că „este necesară o nouă cale de dezvoltare, care să
susţină progresul uman nu numai în câteva locuri şi în câţiva ani, ci pentru întreaga
planetă pentru un viitor îndelungat „. Astfel, Raportul Brundtland a statuat o nouă
concepţie, denumită dezvoltare durabilă(„sustainable deevelopment”). Capitolul
următor prezintă noul concept în esenţa sa, dimensiuni, cerinţe.
Problema cheie a dezvoltării durabile, dar şi cea mai vulnerabilă criticelor, o
constituie reconcilierea dintre cele două aspiraţii umane, pe de o parte, necesitatea
dezvoltării economice şi pe de altă parte necesitatea îmbunătăţirea şi conservarea
stării mediului, singura alternativă pentru creşterea calităţii vieţii.În accepţiunea cea
mai largă a conceptului de dezvoltare durabilă, pprosperiatea economică şi protecţia
mediului trebuie să se susţină reciproc. Satisfacerea uneia dintre cele două cerinţe este
condiţionată de satisfacerea celeilalte, cu alte cuvinte numai convergenţa dintre
sustenabilitatea economică şi sustenabilitatea mediului poate realiza bunăstarea
oamenilor 1)
3.2.1. Sustenabilitatea economică
Creşterea economică poate fi durabilă sau sustenabilă din punct de vedere
economic( adică nu are ca efecte inflaţie sau creşterea dificitului balanţei de
plăţi, are acoperire cu materii prime, combustibili şi energie) , din punct de
vedere social (adică nu conduce la decalaje majore în distribuţia veniturilor şi
la accentuarea inegalităţilor sociale) sau din punct de vedere al mediului (nu
conduce la epuizarea resurselor şi la creşterea poluării).

Din perspectivă economică sustenabilitatea înseamnă menţinerea funcţionalităţii


sistemului economic pe termen lung, adică menţinerea capacităţii sistemului economic
de a asigura societăţii un grad cel puţin constant de bunăstare .
Sustenabilitatea economică presupune menţinerea unui nivel constant de bunăstare
(satisfacerea nevoilor de hrană, locuire, transport, sănătate, educaţie etc. ). Până la acest
punct, majoritatea economiştilor sunt de acord . Deosebirile provin din soluţiile propuse
pentru a concilia optimul economic cu sustenabilitatea . Teoria economică tradiţională s-a
concentrat mai ales pe capitolul uman şi pe capitolul produs (cel fizic). Chiar atunci când
capitolul natural este introdus în funcţia de producţie Cobb- Douglas, ipoteza fundamentală
este existenţa unui grad ridicat de sustituibilitate între capitolul produs şi capitolul natural.
Aspectele metodologice ale abordării sustenabilităţii, legătura acesteia cu echitatea
intergeneraţională şi constrângerile asupra creşterii economice şi consumului sunt exprimate
mai clar de Solow şi Hartwick1). Condiţia de sustenabilitate este substituţia în procesul de
producţie a capitolului natural neregenerabil cu cel produs sau cel uman respectând criteriul
Solow- Hartwick 3). Dacă elesticitatea substituţiei între capitolul produs şi capitolul natural
este mai mică decât 1), criteriul Solow-Hartwick nu este operaţional, iar traictoria unei
economii este nesustenabilă . În acest caz , asigurarea sustenabilităţii necesită progres
tehnologic.
1)Solow R.M.,”The Economics of Resources on the Resources of Economics”, în
gopalakrishnan C. (ed), „Classic papers in natural resource economics”, Palgrave-
Macmillan,2000.
1)Solow R.M „An almost practical step toword sustainability”, for the Future, Washinton
D.C. 1992;
2)Hartwick J.M., Intergenerational Equity and the Investing of Rents Exhanstible Resource”,
the American Economic rwiew nr.67, vol4, 1977.
3)Crriteriul Solow- Hartwick stabileşte volumul necesar de investiţii în capital produs pentru
compensarea epuizării stocului de resurse naturale.
Modelele ulterioare au extins criteriul Solow- Hartwick asupra au extins criteriul
Solow-Hartwick asupra tuturor tipurilor de capital, constituind baza abordării neochesice
asupra sustenabilităţii (Common M) şi Stage S, Pearce D, Barlier E, Bartelmus P, Furtado J.I.
şi alţii.
Stocul total de capital este compus din: capitalul produs (fizic)(Kp), capitalul uman(Ku),
capitalul natural (Kn), capitalul financiar (Kf), capitalul social(Ki), capitalul cultural şi
spiritual (Kc) şi capitalul critic, stocul total de capital este următorul1):
K=Kp+Ku+Kn+Kf+Ki+Kc+K*
Condiţia de sustenabilitate propusă de Hartwick, a eficienţei interigeneraţionale, care ar
menţine un nivel constant al consumului, constă în investiţia rentelor obţinute din resursele
naturale neregenerabile extrase din capitalul produs.
Pearce D. şi Atkinson au arătat că, din perspectiva sustenabilităţii economice,
traiectoria unei economii poate fi echivalată cu menţinerea constantă a valorii stoculi total de
capital 2) . Din aceeaşi perspectivă, alte studii au demonstrat legătura între economisirea netă,
bunăstarea socială şi dezvoltarea durabilă (Hamiltm K, Bolt K, Dasguptea P.etc.)
Cu toate acestea sustenabilitatea economică nu surprinde multiplele funcţii ale
mediului pentru acivitatea economică şi bunăstarea umană şi în plus, presupune
substituibilitatea nelimitată.
Pentru cel puţin trei tipuri de capital natural, ipoteza substituţiei complete nu este valabilă 3).
- Atmosfera (stratul de ozon ş.a.) şi oceanele;
- Anumite forme de capital natural(cum ar fi păduri şi recife
de corali).
Pentru alte tipuri de capital natural, precum energia obţinută din combustibili fosili,
substituţia se poate dovedi prea costisitoare. Ca urmare, problema deschisă sustenabilităţii
economice rămâne gradul de sustituibilitate a capitalului natural prin capitalul produs . La
nivel statistic, aplicarea acestei perspective asupra sustenabilităţii necesită cuantificarea
epuizării tuturor tipurilor de capital natural şi agregarea stocului total de capital al unei
economii. Printre adepţii sustenabilităţii economice se află şi Banca Mondială, care susţine
creşterea economică sustenabilă drept deziderat major al dezvoltării durabile, necesitatea
corectării distorsiunilor pieţei şi rolul capitalului social instituţional şi natural, ca motoare ale
creşterii economice durabile.1) . Argumentele în favoarea acestei opinii, împărtăşeşte de
altfel de majoritatea statelor dezvoltate, constau în :a) ponderea mai redusă a capitalului
natural în totalul avuţiei naţionale şi b) ponderea superioară a capitalului intergibil (piaţa de
muncă, capitalul uman, calitatea managerială a instituţiilor etc) (tabelul 3.1. )
Tabelul 3.1. Distribuţia mondială a stocului total de capital
Grupe de ţări Total ($ per Capital natural* Capital produs Capital
capital (%) (%) intangibil (%)
Ţările cu 7532 26 16 59
venituri scăzute
Ţările cu 27,616 13 19 68
venituri medii
Ţările cu 439063 2 17 80
venituri ridicate
(OCDE)
Din perspectiva realizării sustenabilităţii economice, doi experţi repetaţi în economia
şi mamagementul resurselor naturale – Pearce David şi Barber Edward 2) delimitează patru
zone de lucru:
1) Evaluarea funcţiilor mediului şi a resurselor naturale neevaluate sau
subevaluate, în scopul reflectării adevăratei lor contribuţii la
bunăstarea umană;
2) Evaluarea exactă a deprecierii capitalului natural prin ajustarea
produsului naţional net şi a limitelor ecologice ale exploatării
capitalului natural ca efecte ale activităţii economice;
3) Determinarea bunurilor şi serviciilor ecologice critice;
4) Determinarea compoziţiei optime a stocului total de capital şi a
politicilor corecte pentru conservarea acestuia prin eliminarea
eşecurilor publice.
Asigurarea sustenabilităţii presupune evaluarea tuturor bunurilor şi serviciilor economice
furnizate de mediu şi a deprecierii capitalului natural şi internalizarea costurilor sociale şi a
costurilor de mediu ale activităţilor umane conform criteriului optimului Pareto 1). Scopul
final este menţinerea constantă a stocului total de capital şi a bunăstării dar păstrând primatul
principiilor utilităţii şi al maximizării profitului. Conform acestei abordări, capitalul natural
este suprautilizat deoarece este accesibil în mod gratuit sau subevaluat din punct de vedere
economic. Modalităţile concrete pentru corectarea acestor neajunsuri sunt : evaluarea corectă
a externalităţilor de mediu şi internalizarea lor, precum şi alocarea intergeneraţională a
resurselor naturale (petrol,gaze, păduri, terenuri agricole etc.) aplicând restricţii de optimizare
a utilizării resurselor natuirale în procesele de prelucrare.
3.2.2. Sustenabilitatea mediului
Sustenabilitatea mediului înseamnă capacitatea acestuia de a furniza imput-urile
necesare menţiunii constante a bunăstării uman. Explicarea acestui concept a venit
din partea economiştilor căutând soluţiile practice ale dezvoltării durabile. La
Coferinţa mondială de la Rio de Janeiro din anul 1992, denumită chiar „pentru mediu
şi dezvoltare” s-a recunoscut pentru prima dată că, dacă vrem să supravieţuim, trebuie
să aşezăm sustensibilitatea mediului înaintea sustenabilităţii economice.
Depăşirea capacităţii de regenerare a ecosistemului global îndreptăţeşte cerinţa
de limitare a volumului activităţii economice a consumului şi a populaţiei pentru
menţinerea rezilienţei sistemului 2). Întrucât funcţionarea optimă a ecosistemelor se
bazează pe anumite legi care impun limite naturale reprezintă condiţia de
sustenabilitate.3).
Economistul Daly H.E. reformulează criterile de bază ale sustenabilităţii
ecologice 4):
-limitarea impactului activităţilor umane la capacitatea de suport a Pământului;
-certitudinea că progresul tehnologic creşte eficienţa şi nu impactul activităţilor
umane;
-rata de exploatare a resurselor regenerabile să nu depăşească rata lor de regenerare,
iar generarea de deşeuri să nu depăşească capacitatea de asimilare a mediuului;
-rata de exploatare a resurselor neregenerabile să nu fie mai mare decât rata de creare
a substituţiilor regenerabile.
1)Bartelmus P, „Quantitative Economics: How sustainable are our economics?”
Springer,2008.
2)Common M, Stagl S, ”Ecological Economics An Introduction” cambridge universiti
Press, 2005.
În fapt, Daly susține complemntaritatea și nu sustituibilitatea între capitalul natural și
cel produs și propune drept condiție minimă de sustenabilitate a mediului –menținerea
stocului total de capital natural regenerabil la un nivel inestinabil și b) reinvestirea
veniturilor obținute din exploatarea resurselor neregenerabile în capital natural
regenerabil.
O altă variantă de sustenabilitate ecologică este dematerializarea economiei,
prin minimizarea fluxurilor materiale stabilirea de ținte de decuplare 1). Rolul
principal revine programului tehnologic și sustenabilitatea.
Preferința pentru sustenabilitate ecologică este argumentată, în primul rând,
prin existența anumitor incompatibilități majore între capitalul produs și capitalul
natural, cum ar fi nonsustibilitatea capitalului critic și în al doilea rând prin faptul că
atâta timp cât captalul produs necesită resurse naturale pentru a fi creat acesta nu
poate deveni niciodată un substitut complet pentru capitalul natural 2). Cu toate
acestea nici criteriul sustenabilității mediului nu e lipsit de reproșuri din partea
practicienilor. Cerința de menținere intactă a anumitor tipuri de capital natural este
considerată drept un factor limitator al creșterii economice, fapt greu de acceptat.
Respectarea strictă a acestui criteriu ar presupune ca utilizarea resurselor naturale care
depășește nivelul de conservare a funcțiilor mediului să fie compensată de cheltuieli
pentru substituți care să îndeplinească aceleași funcții, ceea ce în practică este aproape
imposibil pe de o parte din cauza inexistenței unor substituții, iar pe de altă parte
devine excesiv de costisitor cum s-a dovedit înlocuirea combustibilor fosili cu surse
regenerabile de energie.
Din cele două tipuri de sustenabilitate par divergente odată recunoscute
existența nonsustituibilității sau a sustituibilității reduse a apitalului natural critic,
perspectiva economică asupra sustenabilității se apropie de cea ecologică. Ekins
propune o soluție de compromis între cele două tipuri de sustenabilitate recunoașterea
limitelor sustituibilității și calcularea în expresie monetară acestor sume în substituți.
Unul dintre cei mai cunoscuți cercetători și adepți ai dezvoltării durabile ,
Lester Brown oferă o nouă vizionare a unei eco-economii în care devine posibilă
susținerea reciprocă dintre economie și ecologie 1). Cheia reușitei se găsește la
decidenții politici ca și în mâna fiecărui cetățean responsabil care dorește schimbarea
preferințelor de consum și a statului de viață perspectiva intergenerațională. Brown
consideră restructurarea sistemului de taxe reordonarea priorităților fiscale, reducerea
impozitului pe venit și mărirea taxelor pe activitățile care distrug mediul ca fiind cele
mai importante probleme politice de soluționare a divergențelor dintre mediu și
economie.
Stabilirea unor taxe corecte care să reflecte costurile indirecte pentru societate
ale activităților economice, înlocuirea sistemelor contabile defectoase care
supraevaluează veniturile neținând seama de toate costurile reorientarea subvențiilor
de la activități destructive ecologic (anularea combustibililor fosili , pomparea
excesivă acviferelor, tăierea pădurilor, pescuitul excesiv, etc.) spre dezvoltarea unor
surse de energie benignă pentru stabilizarea climei (energie eoliană, solară,
geotermală etc.), sporirea productivității termenilor apei etc. Sunt direcțiile unde se
poate acționa ”Mobilizarea spre salvarea civilizației înseamnă restructurarea
fundamantală a economiei globale stabilizarea climatică eradicarea sărăciei,
stabilizarea demografică, refacerea sistemelor naturale de susținere a economiei și
dincolo de toate recunoașterea speranțelor.
1)Lester Brown a fondat în 1974 World Watch Institute din Washington susținând o activitate
perseverentă de studiere a evoluției raportului dintre dezvoltarea economico-socială din lume
și resursele naturale limitate ale planetei precum și efectele negative ale activităților umane
asupra mediului. Din 1984, Worldwach Institute a început să publice rapoarte anuale
intitulate ”Starea lumii”cu menținerea rapoarte asupra progreselor spre spre o dezvoltare
durabilă. În anul 2001 a înființat un nou institut Earth Policy Institute având drept obiectiv
elaborarea unui plan de susținere a civilizației umane și o foaie de parcurs a modului cum se
poate ajunge la realizarea acestui obiectiv. În același an a lansat cartea-manifest ”Eco-
economia. Crearea unei economii pentru planeta noastră”, în care pledează pentru cooperarea
dintre economiști și ecologiști în vederea promovării dezvoltării economice în armonie cu
cerințele mediului adică sustenabilă. Au urmat o serie de lucrări ”Planul B”respectiv B1, B2,
B3, pentru salvarea unei planete sub presiune și a unei civilizații în impas precum și ”Planul
B4.0.”, publicată în 2011 și subintitulată ”Mobilizare generală pentru salvarea civilizației” în
care autorul pornind de la evidențierea agravării raporturilor dintre societatea umană și
raportul său național prezintă un amplu program de măsuri efective, necesare pentru stoparea
proceselor care pun în pericol existența civilizației. Toate lucrările au fost în limba română și
au apărut la Editura tehnică (2001, 2003, 2006, 2008, 2011).
1)Weizsacker E ș.a. ”Factor Four: Doubling Wealth, Halving Resources”, Earthscan, Londra,
1997.
2)Ekins P. ”Economic growth and Euviromental Sustainability. The Prospects for green
growth”, Routledge, New York,2000.
Cap 4. DEZVOLTAREA DURABILĂ- TEORIE ȘI PRACTICĂ
4.1. Definirea conceptului și obiectivele
Raportul Brundtland al Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare definește
dezvoltarea durabilă în felul următor:
Dezvoltarea durabilă este acea dezvoltare care satisface nevoile prezentului fără a
compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi.
Încă de la lansare, comunitatea internațională a încercat să precizeze diferitele
semnificații ale conceptului de dezvoltare durabilă. Specialiști vorbesc despre cel puțin 60 de
definiții care, în general, privesc aspectele aplicative, concrete ale conceptului. Apărută într-o
perioadă în care efectele adverse ale activităților economice pătrunseseră în aria dezbaterilor
politice, noua concepție oferea o mare ușurare în fața conflictului declanșat de limitarea
creșterii economice din anii 70.
Lansarea ideii că mediul și dezvoltarea economică pot fi compatibile sau că au
obiective complementare s-a bucurat de o largă accepțiune, conceptul de dezvoltare durabilă
fiind însușit de Comunitatea Europeană de Organizația Națiunilor Unite pentru mediu și
Dezvoltare de la Rio de Janeiro din 1992. Prin acordul internațional semnat de șefii de state și
guverne din peste 180 de țări, concretizat într-un document intitulat ”Declarația de la Rio
privind mediul și dezvoltarea” și în volumul Agenda 21, dezvoltarea durabilă a devenit
singura alternativă globală pentru secolul al XXI-lea. Din enunțarea a 27 de principi și
evidențierea întregii problematici a factorilor de mediu, a pericolelor de determinare și a
măsurilor ce trebuie întreprinse s-a indus accepțiunea cea mai largă a conceptului de
dezvoltare durabilă în care prosperitatea economică și conservarea mediului trebuie să se
susțină reciproc. Satisfacerea uneia dintre cele două cerințe este condiționată de satisfacerea
celeilalte și numai atunci se poate realiza bunăstarea și calitatea vieții. De altfel, la Summit-ul
următor de la Johonnesburg din anul 2002 s-a definit conceptul de dezvoltare durabilă prin
trei piloni : economic, social și de mediu.
Obiectivele dezvoltării durabile se concentrează pe șapte aspecte esențiale de
politică economică, socială și de mediu , ce trebuie să stea în atenția tuturor țărilor, obiective
generale care capătă însă conotații specifice în funcție de factorii endogeni ai fiecărei țări și
regiuni.
Aceste obiective sunt următoarele:
1) redimensionarea creșterii economice; pentru țările subdezvoltate este necesară
impulsionarea creșterii economice, iar pentru cele dezvoltate se impune renunțarea la
modelul tradițional de a concepe progresul adică o goană după niveluri cantitative
mari ale producției și consumului de bunuri și servicii;
2) schimbarea calității creșterii economice, accentul punîndu-se pe dezvoltarea
economică, respectiv pe calitatea vieții;
3) satisfacerea nevoilor de bază (hrana, loc de muncă, energie, apă, locuință și sănătate)
pentru toți locuitorii;
4) asigurarea unui nivel stabil de creștere a populației adică nivel durabil;
5) conservarea și sporirea bazei de resurse naturale:
6) reconversia tehnologică și punerea sub control a riscurilor tehnologice;
7) unificarea luării deciziilor privind mediul și economia.
Este evident faptul că dezvoltarea durabilă nu este deterinată numai de echilibrul necesar
dintre societate și mediu ( care a atins limitele sustenabilității) dar și alte aspecte precum
eradicarea sărăciei și reducerea marilor decalaje dintre bogații și săracii lumii atât pe plan
internațional cât și național, ca și problema echității intragenerațională și intergenerațională.
Echitatea intragenerațională se referă la satisfacerea universală a nevoilor de bază în cadrul
societății, dar și la inegalitatea în distribuția veniturilor între țările dezvoltate și țările
subdezvoltate etc. Echitatea intergenerațională presupune luarea în considerație a nevoilor
generațiilor următoare, conceperea de strategii de dezvoltare pe termen lung care să ia în
calcul limitele ecosistemelor și distribuția rațională a oportunităților între generații.
Ca o concluzie generală dezvoltarea durabilă promovează satisfacerea cerințelor de
consum ale membrilor săi indiferent de numărul cetățenilor ceea ce necesită sporirea
potențialului productiv cu menținerea stocului total de capital . Acest potențial se poate
realiza în condițiile unui proces de schimbare de care trebuie să beneficieze toți membrii
societății.
Satisfacerea necesităților și a aspirațiilor umane reprezintă, în general, obiectivul
principal al dezvoltării. Ceea ce aduce nou dezvoltarea durabilă constă în faptul că presupune
satisfacerea necesităților de bază ale întregii societăți atât în prezent, cât și pentru generațiile
viitoare.
Despre ce necesități este vorba și care este legătura acestora cu mediul?
Răspunsul îl aflăm din clasificarea nevoilor umane pe categorii și anume:
a) nevoi biologice;
b) nevoi comportamentale;
c) nevoi spirituale.
A)Nevoile biologice (organice sau primare) țin de structura metabolică sau morfo-fiziologică
a ființei umane. Acestea sunt formulate în sensul celor patru legitați naturale, pe care le
propunea filozoful Ch. Montesquieu (1689-1755) a cărei concepție a stat la baza revoluției
franceze din 1789, și anume:
1) sentimentul egalității și nevoia de libertate;
2) procurarea hranei;
3) atracția sexelor opuse;
4) dorința de a trăi în societate.
Prin urmare nevoile biologice constau în: nevoia de adăpost și siguranță; nevoia de aer și
căldură; nevoia de hrană; nevoia de odihnă și menținere a sănătății și integrității fizice; nevoia
de reproducere; nevoia de teritorialitate; nevoia de viață familială și colectivă.
B) Nevoile comportamentale:
- munca sau activitatea productivă;
- adaptabilitatea sau nevoia de integrare;
- apartenența (la o anumită comunitate);
- circulația sau nevoia de mișcare în spațiu;
- comunicarea;
- informarea;
- libertatea de exprimare;
- conviețuirea sau nevoia de ocupare și utilizare a unui spațiu în colectivitate;
- posesiunea sau nevoia de proprietate;
- recreerea, înțeleasă ca destindere intelectuală, deosebită de odihna fiziologică de la punctul
a).
1) Montesquieu Ch.”Despre spiritul legilor ”, Editura Științifică București, 1964
C) Nevoile spirituale:
- nevoile estetice sau arta;
- cercetarea și cunoașterea lumii înconjurătoare;
- credința;
- cultura și educația;
- nevoia de identificare și personalizare;
-păstrarea sănătății psihice;
- nevoia de valorizare sau racordare la un sistem de valori generice ( etice, estetice, politice,
economice, juridice etc.).
În modul de ierarhizare a nevoilor se observă o succesiune logică a celor trei
categorii, precum și o anumită intrepătrundere a acestora. Cele trei categorii de nevoi
corespund celor trei dimensiuni ale ființei umane și anume:
a) omul ca viețuitoare, ca ființă naturală-nevoi biologice;
b) omul ca parte a unei colectivității, ca ființă socială-nevoile comportamentale;
c) omul ca ființă superioară-nevoi spirituale.
Dacă nevoile din categoria a) sunt vitale pentru supraviețuirea omului ca specie, cele din b)
susțin dezvoltarea sa socială, indispensabilă progresului, iar nevoile din c) conferă specificul
uman sau ceea ce Constantin Noica denumea ”devenirea întru ființă”1).
Această clasificare a nevoilor permite evaluarea raportului om- mediu din pespectiva
presiunii pe care satisfacerea necesităților umane o exercită asupra mediului (sau asupra
spațiului în care trăiește ). Prin prisma raportului om-mediu se evidențiază următoarele
caracteristici ale celor trei categorii de necesități:
- Nevoile biologice pot fi mai ușor exprimate cantitativ și pot
fi încadrate în anumite intervale sau limite. În toate cazurile
există posibilitatea de a cunoaște limitele minime față e care
nevoile primare pot fi considerate satisfăcute.Parametrii
geo-climatici, calitatea aerului și a apei, proprietățile
solului, formele de relief au un rol însemnat, chiar
determinat pentru satisfacerea nevoilor primare. Odată
stabilite limitele și pragurile cantitative necesare, se poate
face evaluări precise privind nevoile unei întregi
comunități, precum și evaluarea impactului direct asupra
mediului.
- Nevoile comportamentale devin semnificative pentru mediu
de la anumite praguri ale dezvoltării societății în general
sau a unor colectivități. Impactul asupra mediului se
exprimă în termeni de expansiune teritorială ; există și în
cazul primei categorii dar este de mai mică importanță. De
exemplu consumul de energie și utilizarea crescândă a
resurselor minerale. În acest caz presiunea asupra mediului
este mai greu de evaluat și cuantificat.
Cu mult mai greu pot fi apreciate pragurile pentru satisfacerea nevoilor spirituale. Limitele
acestora pot fi duse până la infinit ele crescând permanent odată cu creșterea nivelului general
de emancipare și educație . Deși presiunea asupra mediului este relativ indirectă, aceasta
poate fi deosebit de importantă, de exemplu, suportul material-hârtie, banda magnetică ,
celuloid etc. –necesar realizării și susținerii actualului cultural). În acest caz , presiunea
asupra mediului are și o latură pozitivă, constructivă. Pe măsură ce nevoile spirituale precum
educația, cultura, cunoașterea, credința sunt satisfăcute, ființa umană evoluează spre o
anumită integrare a sa în mediu și o mai bună relație cu acesta, o relație benefică.
Dacă se afirmă că, în general, cultura îl distanțează pe om de natură, tot ea este menită să îl
aprope, să îl reintegreze în natură, în mod conștient de această dată.

4.2. Dimensiunile dezvoltării durabile


Dezvoltarea durabilă a apărut din nevoia elaborării unui model de dezvoltare care să
recunoască fluxurile dintre cele trei sisteme –economic, social și al mediului (fig.4.1.) care nu
au fost niciodată separate ci co-evolutive și să aducă un echilibru între
obiectivele”cantitative” de creștere economică și cele ”calitative”, socilale (calitatea vieții,
distribuția echitabilă intra și intergenerațională) și obiectivele mediului (îmbunătățirea
calității factorilor de mediu și menținerea resursele naturale în limitele capacității de suport a
Terrei)1).
Fig.4.1.

4.2.1. Dimensiunile economice sunt date de:


a) Volumul și structura consumului de resurse naturale
Analizele privind consumul de resurse naturale mondiale pe cap de locuitor, arată că
locuitorii țărilor dezvoltate folosesc de mai multe ori aceste resurse decât locuitorii din
celelalte țări. De exemplu, SUAcare dețin 5% din populația mondială consumă peste 30% din
resursele planetei.1). În prezent China a depățit cu mult consumul SUA la resursele de bază,
cum ar fi: petrolul, cărbunele, oțelul, cerealele, carnea etc. Spre aceleași modele occidentale
de producție și consum se înreaptă și celelalte economii emergente sau pe cale de dezvoltare.
De aceea problema economică cea mai importantă este schimbarea acestor modele.
b)Producția de deșeuri. La actualul model de consum, producția de deșeuri urmează o curbă
exponențială. În acest stadiu, dezvoltarea durabilă înseamnă însăși schimbarea stilului de
viață pentru a nu amenința echilibrul ecologic și biodiversitatea acestor zone.
c) Alocarea resurselor materiale, financiare și umane pentru crearea și dezvoltarea
tehnologiilor nepoluante: modernizarea instalațiilor energointensive și material intensive, dar
și realizarea de tehnologii complet noi, nepoluante.
d) Direcționarea resurselor financiare și tehnice în mediile sărace pentru ridicarea pragului
minim de existență. Nevoile merg înaintea resurselor de satisfacere a lor. Dacă nu se asigură
condiții economice și financiare facile- credite cu dobândă mică, scutiri de impozite, alocații,
burse- accesul inegal va frâna dezvoltarea, blocând orice șansă de progres.
Accesul fiecărui individ la educație, îngrijire medicală, odihnă, recreere și alte servicii
sociale. Între săsrăcie, degradarea mediului și creșterea rapidă a populației este o legătură de
feed-back cu consecințe foarte importante asupra dezvoltării durabile. Oamenii ale căror
nevoi de bază sunt nesatisfăcute și a căror singura preocupare este supraviețuirea nu vor avea
nici un motiv să se gândească la viitorul planetei și nici să se preocupe de trainicia sau
durabilitatea acțiunilor lor.
4.2.2.Dimensiunile umane constau în:
a) Realizarea progresului în direcția unei populații stabile. Este important pentru presiunea
exercitată asupra resurselor naturale, precum și capacitatea de gestionare a resurselor în
scopul furnizării buurilor și serviciilor;
b) Distribuția populației pe mediile urban și rural, care trebuie să țină seama de tendință de
creștere a urbanizării- orașe foarte mari cu implicații novice (deșeuri, poluare). Dezvoltarea
durabilă înseamnă o dezvoltare rurală riguroasă pentru a încetini migrația spre orașe.
c) Folosirea deplină a resurselor umane prin îmbunătățirea educației învățământului ,
asistenței meicale și protejarea diversității culturale. Dezvoltarea durabilă cere investirea în
capitalul uman: pregătirea și învățarea educatorilor, a lucrătorilor societari, a oamenilor de
știință și a altor specialiști de care este nevoie pentru continuarea dezvoltării.
d) Sporirea rolului femeii. Femeia este cel mai bun manager al mediului în gospodărie. O
femeie educată are acces la contracepție, rata scăzută de fertilitate, copii mai sănătoși pe care
îi poate educa în spiritul protejării mediului.
e) Participarea celor afectați la deciziile luate pe plan local planifiarea și executarea
proiectelor de dezvoltare.
4.2.3. Dimensiunile de mediu se referă la :
a) Protejarea resurselor naturale de care depinde satisfacerea nevoilor de alimente și
combustibili ale unei populații mereu în creștere:
-folosirea mai eficientă a pământului prin adoptarea de practici și tehnologii agricole
îmbunătățite ca randament și în direcția conservării solurilor și a reducerii eroziunii;
- conservarea resurselor de apă, prin încetaea polurii cu deșeuri și îmbunătățirea folosirii
sistemelor de suprafață și a celorsubterane;
b) Dezvoltarea durabilă înseamnă conservarea diversității, a zonelor sălbatice în folosul
generațiilor viitoare,prin încetinirea pe cât posibil a distrugerii habitatului natural al
ecosistemelor;
c)Dezvoltarea durabilă înseamnă prevenirea destabilizării climei sau celorlalte sisteme
globale biogeografice, ca și a distrugerii păturii schimbările climatice de ozon protective pot
afecta condițile de viață ale generațiilor viitoare, mai ales din cauza creșterii nivelului mărilor
și a creșterii radiațiilor ultraviolete.
Multiplele interdependențe dintre cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile reclamă
recunoașterea și înțelegerea interacțiunilor complexe dintre subsistemele planetei. Prin
urmare, dezvoltarea durabilă presupune , în primul rând o perspectivă sistematică asupra
problemelor globale ale societății și în al doilea rând un proces continuu de aplicare în spațiu
și în timp pe termen lung a deciziilor de rezolvare a problemelor precum poluarea, epuizarea
resurselor naturale, sărăcia, șomajul etc. În planpolitic și instituțional, aceste obiective se
traduc în strategii și programe naționale, regionale și internaționale integrate și armonioase
prin prisma dimensiunilor economice, sociale și de mediu ale dezvoltării durabile.

Bibliografie
 Brown L. ”Starea lumii 2000”, Editura Tehnică, București,2000
 Cămășoiu C. –”Managementul financiar al mediului”Editura Mstang, București, 2012
 Cămășoiu C. Economia și sfidarea naturii, Editura Economică, București, 1994
 Manoliu M. ,Ionescu C. –Dezvoltarea durabilă și protecția mediului, HGA,
București,1998
Termeni cheie
 Dezvoltare durabilă
 Nevoi biologice
 Nevoi comportamentale
 Nevoi spirituale
 Echitate intra- și intergenerațională
Întrebări și comentarii
 Ce înseamnă redimensiunea creșterii economice în concepția dezvoltării durabile?
 Dezvoltați problema echității intra-și intergenerațională.
 Care este legătura specific dintre nevoile umane și mediu, după categoriile de nevoi?
 Comentați interdependența dinter fluxurle celor trei piloni (dimensiuni) ai dezvoltării
durabile.
Cap 5. – INDICATORII DEZVOLTĂRII DURABILE
5.1 Precizări conceptuale
Dezvoltarea durabilă oferă reconcilierea între două aspiraţii de bază ale societăţii: în primul
rând să realizeze dezvoltarea economică pentru a asigura ridicarea standardelor de viaţă atât
în prezent , cât şi în viitor şi în al doilea rând să protejeze şi să îmbogăţească mediul natural
atât în prezent , cât şi în viitor.

Putem spune ca DD înseamnă câştigarea unui capital asupra Terrei şi nu erodarea lui,
înseamnă păstrarea consumului de resurse naturale regenerabile în cadrul anumitor limite de
refacere a acestora, înseamnă transmiterea către generaţiile succesoare nu numai a sănătăţii
create de om, ci şi a sănătăţii naturale cum ar fi: surse de apă curată şi potabilă, terenuri
arabile bune, sănătatea biodiversităţii şi păduri bogate. Pentru a pune în evidenţă obiectivele
DD şi pentru a urmării realizarea progreselor în acest domeniu este necesară construirea unui
set de indicatori.
Indicatorii în general sunt informaţii cuantificate care ajută la explicarea
schimbărilor produse î timp. Pentru perioade de mai mulţi ani şi pentru redarea
performanţelor sunt folosite anumite măsuri economice, ca de exemplu: producţia, nivelul
ocupării forţei de muncă, rata inflaţiei, balanţa de plăţi, gradul de îndatorare al sectorului
public etc. Pentru acestea sunt agregatele statistice care dau un tablou general, însă nu explică
de ce au loc anumite tendinţe şi nu reflectă în mod necesar situaţia într-un anumit sector al
industriei sau societăţii sau într-o arie geografică. Totuşi indicatorii macroeconomici
furnizează decidenţilor şi publicului indicaţii suficiente pentru schimbările din economie.
Indicatorii DD trebuie să reflecte îmbunătăţirea şi dezvoltarea fundamentării procesului
decizional şi a priorităţilor acţiunii politice în direcţia creşterii umane şi a ecosistemelor.
Funcţiile de bază ale indicatorilor DD sunt de simplificare, cuantificare şi de
comunicare. Indicatorii sunt măsuri simplificate cu scopul de a face fenomenele complexe
cuantificabile, astfel ca informaţia să poată fi comunicată.
Necesitatea indicatorilor decurge din următoarele:
- oamenii au nevoie să fie informaţi atât despre starea
mediului, cât şi a economiei;
- indicatorii oferă mijlocul de a lega impactul de mediu de
activităţile socio-umane;
- pot ajuta la dimensionarea obiectivelor DD;
- pot servi la clarificarea confuziei create de popularizarea
prin mijloace mass-media a unor date disponibile privind
mediul şi economia.
În general, indicatorii trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
- să fie reprezentativi;
- să fie validaţi ştiinţific:
- să fie simpli şi uşor de interpretat;
- să arate evoluţii în timp;
- să fie sensibili la schimbările de mediu şi economice;
- să poată fi actualizaţi la diferite intervale de timp.

5.2 Indicatorii dezvoltării durabile la nivel macroeconomic


În prezent se cunosc peste 120 de indicatori ai DD, grupaţi în 21 de „familii de
indicatori”, respectiv seturi care se referă la diferite aspecte precum: economia,
transportul, turism şi recreere, producerea de energie, folosirea terenului, resursele de
apă, pădurile, resursele piscicole, schimbările climatice, ploile acide, biodiversitatea,
deşeurile, radioactivitatea şi altele.
OECD şi alte instituţii internaţionale clasifică indicatorii interconexiunilor dintre
mediu şi activităţile socio-economice într-un model conceptual de tipul presiune- stare-
răspuns (fig. 51).
Activităţile umane exercită presiunea asupra mediului şi schimba starea în termenii
calităţii şi cantităţii stocurilor de resurse naturale. Societatea răspunde la aceste schimbării
prin politici economice, de mediu, politici sectoriale şi de asemenea prin schimbări în
comportament afectând presiunile cauzate de activităţile umane.
În modelul prezentat în fig. 5.2 se arată că sectoarele economice generează avuţie şi
bunăstare pentru populaţie, guvern şi alţi actori din ţară şi la nivel internaţional. Totuşi
activitatea economică şi chiar gospodăriile insele pot crea presiuni asupra mediului prin
consumul de resurse şi producerea de poluanţi. Calitatea mediului, la rândul său poate
influenţa bunăstarea indivizilor şi a altor actori. Actorii răspund la schimbările produse în
starea economiei şi a mediului, prin intermediul modificărilor de comportament şi
apoliticilor care fie că afectează direct mediul, fie că reduc presiunea din partea sectoarelor
economice. Răspunsurile care constrâng activitatea economică în scopul protecţiei mediului
pot fi considerate în acelaşi mod ca presiuni, deoarece acestea pot micşora capacitatea
sectoarelor de a genera sănătate şi bunăstare care, în replică, pot stopa dezvoltarea soluţiilor
la problemele mediului.
Indicatorii de stare reflectă starea economiei cât şi a mediului. Aceştia măsoară
calitatea mediului, stocul şi calitatea resurselor naturale, ca şi starea economiei, adică
sănătatea economiei şi bunăstarea populaţiei. Indicatorii de stare a mediului se refera la
concentraţii de poluanţi în apă, în aer şi pe sol, stocurile de combustibil fosili, pădurile,
starea pisciculturii etc. Indicatorii de stare a economiei includ creşterea producţiei (PIB),
rata inflaţiei, nivelul de ocupare a forţei de muncă.
Indicatorii de presiune sunt impacturile adverse, respectiv consumul de resurse şi
cantitatea de poluare. Indicatorii de răspuns sunt impacturile benefice şi anume acţiunile de
reducere a poluării sau a consumului de resurse, ca şi investiţiile în protecţia mediului.
Concluzionând spunem că modelul conceptual de reprezentare „presiune-stare-
răspuns” se concretizează într-un ansamblu de indicatori care permit răspunsuri la un set
de întrebări şi anume:
4. care este starea mediului sau a resurselor naturale?
5. cine determină o asemenea stare?
6. ce se face pentru prevenirea sau remedierea unei anumite stări?

Indicatorii schimbărilor sau ai evoluţiei în stare fizică sau biologică a lumii naturale –
indicatorii de stare- răspund la prima întrebare.
Indicatorii impactului activităţilor umane asupra mediului-indicatorii de presiune-
răspund la cea de-a doua întrebare.
Indicatorii care evidenţiază măsurile politice adoptate ca răspuns la problemele de
mediu – indicatorii de răspuns-răspund la cea de-a treia întrebare.

Trebuie reţinut că indicatorii respectivi nu reprezintă nişte elemente fixe, date odată
pentru totdeauna. Mai degrabă acestea reprezintă nişte instrumente care utilizează cu
înţelepciune şi precauţie pot constitui un suport pentru cerinţele de schimbare şi ghidează
acţiunile guvernanţilor, ale organizaţiilor internaţionale ale sectorului privat, ale
organizaţiilor neguvernamentale şi altor grupuri majore către dezvoltarea durabilă.
Pentru transpunerea în practică a indicatorilor prezentaţi un rol important îl joacă, în
primul rând statistica, care furnizează informaţiile necesare. Se impune crearea de baze de
date operaţionale care să faciliteze identificarea priorităţilor pentru combaterea pagubelor de
mediu şi prevenirea problemelor viitoare şi să furnizeze bazele pentru implementarea efectivă
a politicilor de mediu. De asemenea, se impune abordarea unei contabilităţi”verzi”, care are
menirea de a coordona informaţiile în domeniile social, economic şi de mediu şi care
exprimate ca indicatori pot fi utilizate drept instrumente pentru politicile de Dezvoltare
Durabilă.
În această direcţie sunt posibile două opţiuni:
1.-modificarea conturilor naţionale pentru calcularea indicatorului de sinteză PIB prin
integrarea aspectelor de mediu;
2.- crearea unui cadru de lucru separat, sub forma „conturilor satelit”- o noţiune care descrie
autonomia relativă a contabilităţii mediului-şi stabilirea unui sistem informaţional economic
şi de mediu.
Exemple de indicatori privind aspectele economice, sociale şi de mediu.
Tabelul nr. 5.1

Indicatori de presiune Indicatori de stare Indicatori de răspuns


CATEGORIA: INDICATORI ECONOMICI
PIB/LOC PIB ajustat cu elemente de Cheltuieli de protecţia
Proporţia investiţiilor în mediu mediului pe activităţi
PIB caracteristice
Consumul energetic pe cap Rezerve existente de Ponderea consumului de
de locuitor combustibil resurse energetice
regenerabile
Teren arabil pe cap de Calitatea terenurilor Subvenţii pentru
locuitor agricole conservarea resurselor
Chimicale aplicate Producţia agricolă vegetală naturale în agricultură
Schimbări în utilizarea Efectivul de animale
terenurilor
Volumul de masă lemnoasă Creşterea anuală de masă Subvenţii pentru împăduriri
pusă în circuitul economic lemnoasă Prevenirea şi atenuarea
Suprafeţe cu tăieri catastrofelor naturale
Volumul de deşeuri produse Concentraţiile de substanţe Cheltuieli pentru controlul
Emisii de poluanţi în aer poluante în aer, sol şi apă şi reducerea poluării aerului
Volumul apelor reziduale Calitatea apelor uzate Cheltuieli pentru epurarea
Consumurile de materii Suprafeţe de teren cu apelor uzate
prime, materiale, depozite de deşeuri Cheltuieli pentru
combustibil, energie gestionarea deşeurilor
Producţia de energie Consumul de combustibili Cheltuieli pentru reducerea
Emisii de gaze cu efect de fosili de emisii
seră Cheltuieli pentru epurarea
apelor
Alternative neconvenţionale
CATEGORIA: INDICATORI SOCIALI
Rata de creştere a populaţiei Speranţa de viaţă Procentul populaţiei cu
Rata migraţiei nete Rata mortalităţii infantile acces la facilităţile de
Rata fertilităţii canalizare
Rata brută a natalităţii Accesul la apa potabilă
Rata brută a mortalităţii
Densitatea populaţiei
CATEGORIA: INDICATORI AI MEDIULUI
AERUL
Cap.6. INDICATORII DE MEDIU LA NIVEL MICROECONOMIC

6.1 Definirea conceptelor


Ce sunt indicatorii de mediu la nivel microeconomic?
Indicatorii de mediu (IM) la nivel microeconomic exprimă informaţii utile şi
relevante despre performanţele unei firme în materie de mediu, precum şi eforturile
acesteia pentru obţinerea lor.
Ce este performanţa de mediu (PM)?
Performanţa de mediu constă în rezultatele managementului unei firme în ceea
ce priveşte aspectele de mediu.
Aspectul de mediu este acel element al activităţilor unei organizaţii /firme, adică
bunuri sau servicii care se obţin prin interacţionarea cu mediul respectiv cu condiţia de
mediu.
Aspectele de mediu care trebuie să stea în atenţia firmelor se referă la emisiile în aer,
deversările în apă, contaminarea solului, managementul deşeurilor, impactul asupra
comunităţii locale, consumul de resurse naturale ş.a.
Exemplele de indicatori includ: tone de SO2 emise pe an, tone de CO2 emise pe unitate de
producţie, litri de apă utilizată pe an, kilograme de deşeuri periculoase produse pe an, număr
de încălcări ale legislaţiei de mediu într-un an, economii obţinute prin măsuri de eficienţă
energetică, număr de sugestii de îmbunătăţire a mediului venite din partea angajaţilor şi
numărul celor primite în materie de mediu, numărul de angajaţi calificaţi în aspectele de
mediu faţă de numărul celor necesari.
De ce se folosesc indicatorii de mediu?
Indicatorii se folosesc din mai multe motive, în primul rând pentru a determina dacă
firma este în conformitate sau nu cu legislaţia adecvată. În al doilea rând indicatorii permit să
se urmărească performanţa firmei în timp mai ales după ce s-au iniţiat măsuri care să
îmbunătăţească performanţa de mediu. Dacă firma şi-a elaborat un set de măsuri proprii
pentru mediu, prin folosirea indicatorilor poate face cunoscute performanţele obţinute. De
asemenea indicatorii pot semnala zonele unde este necesară o mai mare atenţie. O schimbare
importantă în mărimea unui indicator care se referă la un aspect de mediu, poate arăta o
problemă în procesul de operare sau în procedurile care guvernează acest proces. Indicatorii
nu numai că pot măsura performanţa de mediu, ci şi eforturile de management pentru
îmbunătăţirea performanţei. Aceste informaţii pot furniza feedback-ul pentru management,
salariaţi şi acţionari.
Toţi purtătorii de interese (stakeholderii) doresc tot mai mult să primească informaţii despre
managementul şi performanţele de mediu ale firmei inclusiv comunitatea locală interesată
direct în protecţia mediului natural în care trăiesc.
Pentru evidenţierea progreselor înregistrate de organizaţie/ companie sau firmă în
directiva îmbunătăţirii performanţelor de mediu, se folosesc următorii indicatori:
- cantitatea de materii prime sau energie consumată;
- cantitatea de emisii (CO2);
- deşeuri produse pe cantitatea de produs finit;
- eficienţa consumului de materiale şi energie;
- numărul de incidente/accidente de mediu;
- procentaj materiale reciclate folosite la ambalare;
- număr de km vehicul pe unitate de producţie;
- cantitatea specifică de poluanţi (NOx, SO2, CFCS ETC);
- investiţii în protecţia mediului.

În ghidul internaţional standard ISO 14031 se prezintă metodologia de evaluare a


performanţei de mediu.

Evaluarea PM este acel proces care facilitează deciziile manageriale privind


performanţa de mediu a unei firme prin selectarea indicatorilor, colectarea şi
analizarea datelor, evaluarea informaţiilor conform criteriilor de performanţă a
modului, raportarea, comunicarea şi revizuirea periodică, precum şi îmbunătăţirea
acestui proces.
Standardul internaţional ISO 14031 face parte din familia ISO 14001, consacrat
implementării şi certificării managementului mediului, alături de ISO 14004, ISO 140032,
ISO 14044 ş.a. Standardul ISO 14031 orientează firmele spre dezvoltarea indicatorilor care le
măsoară performanţa de mediu, precum şi eforturile depuse pentru îmbunătăţirea
performanţelor acestora. Firmele la rândul lor pot folosi acestei indicatori pentru a determina
măsura în care şi-au îndeplinit propriile obiective în privinţa protecţiei mediului. Acest ghid
se poate aplica tuturor firmelor care au sistemul de management EMAS/14001, dar şi acelora
care nu-l au.
Atât EMAS cât şi ISO 14001 cer firmelor să elaboreze obiective şi sarcini în scopul
îmbunătăţirii continue a performanţei lor de mediu, iar ISO 140031 aduce în completare o
listă deschisă de indicatori ce pot fi utilizaţi sau adoptaţi de către firme.
Certificarea sistemului de management al mediului permite organizaţiile(firme,
companii etc.) să pătrundă pe pieţele puternice concurenţiale, obţinând avantaje din creşterea
eficienţei produselor ca urmare a reducerii consumului de resurse naturale, a utilizării
resurselor energetice regenerabile, a eliminării deşeurilor şi nu în ultimul rând sporirea
încrederii partenerilor de afaceri şi obţinerea unei imagini mai bune (benchmark).
Preocuparea de a îmbunătăţi continuu managementul mediului este asumată prin
aplicarea principiului PDCA denumit de către specialişti „roata lui Derning”.
PDCA –respectiv:a planifica, a efectua, a verifica, a acţiona
Pprincipiul este în general ilustrat de o roată care se deplasează de-a lungul unui plan
înclinat (fig. 6.1), fiind simbolul perfect al conceptului de îmbunătăţire continuă, fiecare
învârtitură a roţii aducând progres în cadrul organizaţiei.

Fig.6.1

Principiul PDCA simbolizează următoarele cerinţe:

Plan: Planifică – formularea obiectivelor, ţinutelor şi programelor care vizează aspectele de


mediu, cerinţele legate pentru îndeplinirea obiectivelor.

Do: Efectuează – aplicarea procedurilor planificate.


„Roata lui Deming” rezultat al gândirii inginerului american William Edwards
Deming (1900-1993) este o extrapolare a „ciclului lui Walter Shewhart”, ceea ce face ca în
anumite lucrări să se vorbească despre”roata Shewhart-Deming” (Michel Jonquieres, Le
manuel du management environmental, SAP, Lyon, 2007).

CHECK: Verifică- controlul şi evaluarea reglementelor (performanţelor) faţă de obiectivele


şi cerinţele planificate.
ACT: Acţionează- revizuirea direcţiei pentru prevenirea abaterilor prin acţiuni corective
/preventive.

Pentru că mediul de afaceri („piaţa”) se schimbă continuu, trebuie revizuite/


actualizate continuu şi obiectivele şi procedurile. De aceea se consideră că managementul
mediului funcţionează cât timp se învârte roata Deming în mentalitatea managerilor şi a
fiecărui angajat al organizaţiei.

6.2. Tipologia indicatorilor performanţei de mediu


Conform statisticii mediului există patru tipuri de indicatori ai performanţei de mediu
(IPM):
b) indicatorii absoluţi;
c) indicatorii relativi;
d) indicatorii agregaţi;
e) indicatorii indexaţi şi ponderaţi sau metoda indicilor.

a) Indicatorii absoluţi sunt mărimile de bază care exprimă nivelul caracteristicii


analizate, cum ar fi: tone de CO2 emise pe an, tone de deşeuri produse într-un an, litri
de apă răcită şi folosită anual etc.
b) Indicatorii relativi se obţin prin compararea a două mărimi, termenul de comparat
raportat la termenul de referinţă. De exemplu, utilizarea resursei naturale sau
cantitatea de emisii de gaze cu efect de sevă raportată la volumul producţiei firmei
respective (output-ul). Rezultatul obţinut furnizează informaţii privind consumul
resurselor de apă (lemn, cărbune, petrol etc.) pe unitatea de producţie emisiile de
poluanţi pe unitatea de producţie sau cantitatea de deşeuri produse pe unitatea de
imput şi altele.
Dacă se raportează o secţiune la întreg, indicatorul ia forma unui coeficient sau
procent. De exemplu proporţia vehiculelor din companie care funcţionează cu
combustibil fără plumb.
c) Indicatorii agregaţi însumează la un loc datele din categorii separate intr-o categorie
mai generală cum ar fi: volumul deşeurilor depozitate într-un an pe diferite feluri de
deşeuri; consumul total de energie (pe bază de cărbune, petrol, gaze etc.) care au rulat
într-un an (mici, uşoare, autocare etc.) care au folosit diferite categorii de combustibil
(motorină, benzină, motoare electrice etc.).
d) Metoda indicilor, adică compunerea valorilor unui indicator statistic în diferite
momente de timp sau în spaţii diferite, oferă posibilitatea combinării informaţiilor
asupra tuturor aspectelor de mediu ale unei firme într-o singură mărime (indice)care
reprezintă performanţa de mediu. PM este dată de însumarea produselor dintre
aspectele de mediu şi factori de predare ai acestora, evaluaţi pe o scală de importanţă
(de exemplu de la 10 cel mai important aspect până la 1 cel mai puţin important).
Mărimea PM din ani diferiţi indică îmbunătăţirile sau deteriorările faţă de anul de
bază.

6.3 Ariile indicatorilor performanţei de mediu


ISO 14031 elaborează trei ani de indicatori în funcţiile de activităţile multiple
desfăşurări în cadrul unei firme:
b) aria de funcţionare a firmei;
c) aria managerială a firmei;
d) aria factorilor de mediu.
Aceste arii şi indicatorii asociaţi sunt descrise în fig.6.2.ariei de funcţionare/operare a
firmei îi corespund indicatorii performanţei funcţionale (IPF), ariei managementului
firmei- indicatorii performanţei manageriale (IPMg), ariei mediului (factorilor sau
condiţiilor de mediu) le corespund indicatorii condiţiilor de mediu(ICM).
b) Aria de funcţionare a firmei şi indicatorii de performanţă. Aria de funcţionare
cuprinde operaţiunile firmei, adică activităţile (facilităţile fizice şi echipamentele) care
includ un aspect de mediu. De exemplu: procesele de prelucrare a materiilor prime şi
materialelor provenite direct din natură încălzirea şi iluminatul căldurilor, activitatea
de transport, funcţionarea echipamentelor de birou. Când activităţile din aria de
funcţionare a firmei sunt tocmai cele cu impact de mediu (de exemplu, creşterea
păsărilor), atunci aceste activităţi determină performanţa de mediu a organizaţiei
respective.
Indicatorii utilizaţi pentru măsurarea aspectelor de mediu ale activităţilor de operare
poartă denumirea de indicatori ai performanţei funcţionale.

Exemple: - energia totală utilizată pe an;


- emisii de NOx pe unitatea de producţie;
- producţia de deşeuri pe an;
- apa utilizată pe unitate de producţie.
c) Aria de management şi indicatorii de performanţă
Aria managerială se referă la diferite activităţi specifice funcţiilor de management
(planificare, organizare, antrenare, control-evaluare), precum şi alte decizii de
management se includ:
- deciziile privind sumele de bani alocate investiţiilor/
activelor de management al mediului;
- deciziile de formare şi calificare a salariaţilor în domeniul
mediului;
- deciziile privind dezvoltarea sistemului de management.

Managerii formaţi în spiritul protecţiei mediului pot avea o influenţă puternică


asupra performanţei de mediu a firmelor în care activează. Indicatorii utilizaţi
pentru evaluarea activităţilor manageriale legate de mediu sunt denumiţi
indicatori ai performanţei manageriale (IPMg).
Exemple:
- număr de obiective şi sarcini de mediu îndeplinite;
- număr de angajaţi, calificaţi în profesii legate de mediu;
- număr de ofertanţi şi contractori chestionaţi în legătură cu
practicile de management al mediului;
- frecvenţa revizuirilor proceselor de funcţionare cu impact
asupra mediului.

O categorie importantă a IPMg este cea a indicatorilor financiari. Indicatorii financiari


măsoară efectele activităţii de management al mediului asupra performanţei financiare
a firmei. Scopul urmărit este de a integra dimensiunea de mediu a activităţilor firmei
în contabilitatea tradiţională a costurilor de producţie. Exemple de indicatori
financiari:
- costul total (de investiţii şi costurile curente al activităţilor legate de performanţa de
mediu, pe o perioadă de timp;
- economiile realizate, în timp, prin reciclarea deşeurilor, reducerea consumului de
resurse sau mistuirea resurselor;
- profitul obţinut din investiţiile pentru proiecte de îmbunătăţire a mediului.
De reţinut: indicatorii performanţei de funcţionare şi indicatorii performanţei
manageriale se regăsesc în ISO 14031 ca indicatori ai performanţei de mediu.
3.Aria mediului şi indicatorii condiţiei de mediu

Indicatorii condiţiei de mediu(ICM) măsoară starea factorilor de mediu (aer, apă, sol, etc.)
cum ar fi:
- concentraţia contaminării aerului/apei de
suprafaţă/subterane;
- numărul de bacterii pe litru de apă;
- mirosurile specifice pe diferite distanţe faţă de
amplasamentul firme etc.

În timp ce indicatorii performanţei funcţionale măsoară aspectele de mediu ale firmei,


indicatorii condiţiile de mediu evaluează impactul asupra mediului, respectiv orice
modificaţie asupra mediului, fie adversă sau benefică, totală sau parţială, care rezultă
din activităţile unei organizaţii.

Legătura dintre aspectele de mediu şi impactul de mediu este de natură cauză-efect, adică
aspectele de mediu sunt cauza impactului de mediu( tabelul)
De exemplu, emisiile de fosfaţi, rezultate din procesul tehnologic al unei firme determină
scăderea oxigenului biologic (eutrofizarea) din mediul acvatic receptor .
Măsurarea impactului de mediu poate fi extrem de costisitor şi în multe cazuri chiar
imposibil de efectuat când impactul este produs de mai mulţi producători din cadrul aceleiaşi
arii, De aceea cele mai multe firme se limitează la folosirea IPF în cunoaşterea faptului că
manageriind aspectele de mediu se va reduce impactul advers asupra mediului.
Relaţia dintre aspectele de mediu ale unei firme, efectele de mediu şi implicaţiile asupra
societăţii umane.

Aspectele de mediu Impactul de mediu Implicaţiile pentru societate


(exemple)
Emisii de CO2 Schimbări climatice, efectul Schimbări în condiţiile
de seră agricole inundaţii în zonele
de coastă, migraţia
populaţiei din zonele
efectuate
Emisii de CFC şi halon Epuizarea statutului de ozon Cancerul de piele, efecte
asupra agriculturii
Emisii de azot şi fosfaţi Entrofizarea lacurilor şi a Scăderea cantităţii de peşte,
râurilor creşterea volumului de alge,
potenţial de toxifiere a
suprafeţei apelor
Emisii de SOx, NOx şi NH3 Acidifierea suprafeţei Moartea pădurilor, pierderi
apelor şi a ploii, moartea ale naturii arhitectonice,
copacilor, determinarea efecte asupra sănătăţii
calităţii mediului urban populaţiei urbane
Emisii de metale grele Contaminarea toxică a Efecte asupra sănătăţii
solului umane incluzând pierderea
capacităţii de reproducţie şi
risc de cancer
Folosirea intensivă a Biodiversitate Pierderea rezistenţei la boli
terenului, conversia a sistemelor ecologice,
terenului şi fragmentarea lui pierderea potenţialului
resurselor genetice
Consumul de apă Cererea de resurse de apă Reducerea potenţialului de
de suprafaţă sau subterană apă potabilă, conflicte
potenţiale
Cap.7. ANALIZA ȘI EVALUAREA STRAEGIILOR ȘI POLITICILOR
DE MEDIU
7.1. Definirea cinceptelor de strategie și politică
Strategia de mediu cuprinde ansamblul obiectivelor majore pe termen lung, a
modalităților principale de realizare și resursele alocate pentru protecția mediului.
Principalele componente ale strategiei sunt:
a) Obiectivele ce au în vedere orizonturi mai îndelungate de timp, de regulă peste 5-10
ani, care se referă la ansamblul activităților și acțiunilor de protecție și conservare a
mediului sau la componentele majore ale acestuia, respectiv protecția și conservarea
factorilor de mediu( aer, apă, sol, biodiversitate).
b) Modalitățile de realizare a obiectivelor indică mijloacele sau căile care trebuie
urmate pentru atingerea scopurilor (obiectivelor) propuse. Alegerea unei modalități
sau a alteia dintre variantele existente depinde de caracteristicile cantitative și
calitative ale activității de protecția mediului.
c) Resursele alocate sunt prevăzute în strategii, de regulă, sub formă globală, respectiv
sub forma fondurilor de investiții, eventual cu precizarea părții ce revine resurselor
umane și materiale necesare. Tot odată se indică și sursa de alimentare (surse private,
guvernamentale, împrumuturi din bănci sau agenții inernaționale).
d) Termenele se referă de regulă, la data declanșării aplicării strategiei, termenele
intermediare ce marchează evoluții semnificative în realizarea obiectivelor strategice,
precum și termenul final când se prevede încheierea implementării strategiei.
Strategiile servesc drept fundament pentru elaborarea politicilor de mediu. De exemplu,
politica de folosire a apei potabile, politica deșeurilor, politica energetică etc.
Politica de mediu cuprinde un set de norme sau ghiduri pentru realizarea obiectivelor
strategice care se referă la ansamblul activităților sau la componentele majore ale acestora. La
nivel de organizație, politica de mediu stabilește direcția intențiilor generale și a orientărilor
spre care să se îndrepte firma pentru obținerea performanței de mediu. Se poate spune că
politica este o declarație de intenții și de principii, care necesită implicarea conducerii
organizației până la cel mai înalt nivel, precum și aderența deplină a personalului funcțional.
7.2. Principiile strategiilor și politicilor de mediu
Enunțate la nivel național, principiile care orientează elaborarea strategiilor și
politicilor de mediu stau la baza tuturor acțiunilor întreprinse pe plan mondial.
Selectăm următoarele principii:
a) Principiul acțiunii preventive constă în luarea unor măsuri ”în armonie”, adică a
măsurilor care urmăresc să preîntâmpine efectele nocive chiar la sursă, printr-o
reducere graduală a sarcinii poluante(”e mai bine să previi decat să combați”);
b) Principiul ”poluatorul plătește”, impune suportarea costurilor poluării de către cel
ce o provoacă, respectiv de către posesorul instalațiilor, al tehnologiilor care emit
poluanți cu repercursiuni asupra sănătății umane și a mediului;
c) Principiul ”consumatorul plătește” cere includerea costurilor de mediu în prețurile
de vânzare și transferarea lor asupra consumatorilor. Se urmărește direcționarea
cumpărătorilor spre alte produse mai puțin poluante.
d) Principalul regenerării mediului impune ca măsurile întreprinse pentru reducerea
poluării la sursă să fie asociate cu stabilirea unor obiective de limitare a noxelor,
limite care nu pot fi depășite decât cu riscul degradării întregului sistem ecologic.
e) Principiul subsidiarității se catacterizează prin înlocuirea unor acțiuni cu caracter
ecologic întreprinse la nivel național cu cele realizate la nivel comunitar. Aplicarea
acestui principiu face ca ststele membre să asigure finanțarea și realizarea la nivel
național a altor măsuri decât cele preconizate pe ansamblul U.E;
f) Principiul reducerii poluării prin folosirea celor mai avansate tehnologii
utilizabile în prezent cere ca lupta contra degradării mediului să fie coroborată cu
rezultatele tehnologice de vârf și a ”ecotehnologiilor”și cu progresele științifice pentru
limitarea efectelor nocive asupra sănătății umane și a mediului natural.
Ca urmare a Agendei 2000 și a Declarației de la Rio au fost incluse și alte principii cum ar fi:
g) Principiul precauției prevede luarea de măsuri de precauție atunci când o activitate
amenință să afecteze mediul său sănătatea umană, chiar dacă o relație cauză-efect nu
este pe deplin dovedită științific.
h) Principiul conducerii și coordonării directe de către guvern a politicilor și
strategiilor naționale de mediu, ca elemente componente ale programărilor
economice.
i) Principiul obligativității participării și responsabilității societății civile la luarea
deciziilor și susținerii acțiunilor privind mediul.
7.3. Strategiile și politicile de mediu ale Uniunii Europene
Obiectivele fundamentale ale strategiilor și politicilor de mediu le constituie
prevenirea și combaterea poluării sub toate formele de manifestare, precum și economisirea
consumurilor de resurse naturale. Aceste obiective sunt enunțate în toate actele și
documentele legislative, elaborate de către autoritățile guvernamentale ale țărilor europene,
desigur cu specificațiile naționale respective. În Actul Unic European(1986) se stipulează
necesitatea adoptării comune a politicii de protecție a mediului.
De ce a fost necesară o politică comună în domeniul mediului? Din cel puțin trei
rațiuni.
În primul rând, poluarea nu cunoaște frontiere, în consecință problemele de mediu nu
pot fi rezolvate doar în cadrul strict național, ci necesită spații mai întinse. În al doilea rând,
necesitaea unei politici comune este justificată din considerente economice. Unele guverne
pot impune restricții mai severe pentru asigurarea protecției mediului creând inechități în
competitivitatea schimburilor comerciale sau în zona consumului populației și altele. În al
treilea rând, necesitatea unei politici comune decurge din însuși obiectivul fundamental al
creării Pieței Comune(Tratatul de la Roma, 1956) prin care se menționa”asigurarea
condițiilor de viață și de muncă ale cetățenilor țărilor embre și dezvoltarea armoniaoasă a
activităților economice”. Deși obiectivul menționat nu face o referire expresă la mediu, s-a
considerat că protecția mediului este implicată direct în bunăstarea cetățenilor.
Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu distinct al preocupărilor
comunitare după prima Conferință ONU pentru Dezvoltare și Mediu de la Stockholm, din
1972. În anul 1973 a fost elaborat primul Program de Acțiune pentru Mediu (PAM), sub unei
abordări de programe pe termen mediu într-o gândire strategică, care insistă pe nevoia de
protecție a apei și a aerului.
În 1978 a fost adoptat PAM2(1978-1982), în aceași structură ca și primul program, cu
aceleași priorități.
Anul 1981 a marcat crearea în cadrul Comisiei Europene, a Direcției Generale pentru
Politica de Mediu revenindu-i sarcini directe pentru pregătirea și asigurarea aplicării
politicilor de mediu, precum și pentru inițierea actelor legislative din domeniu. În 1982 a fost
adoptat PAM3 (1982-1986), cae introduce elementele de piață în mecanismul de reducere a
poluării.
PAM 4 (1987-1992) continuă direcțiile principale stipulate în programul anterior în
plus pregătește terenul pentru strategia cadru de ezvoltare durabilă.
PAM 5 (1993-1999) a fost adoptat în 1992, purtând amprenta Agendei 21 inițiate la
Summit-ul de la Rio de Janeiro. Prin acest program, dezvoltarea durabilă a devenit strategia
comunitară a mediului, iar prin semnarea Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană a
extins rolul Parlamentului European asupra dezvoltării politicii de mediu.
În anul 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene, prin
tratatul de la Amsterdam, ceea ce înseamnă că problemele mediului se vor include obligatoriu
în politicile sectoriale.
PAM 6 (2001-2010) susține Strategia dezvoltării durabile a Uniunii europene, pe
termen lung, adoptată la Conferința de la Gothenburg, în 2001, revizuită în 2006, lăsând
mesajul sinergiilor dintre dimensiunea economică, socială și de mediu. PAM 6 a identificat
patru arii prioritare ale politicii de mediu: schimbările climatice și înălzirea globală; protecția
naturii și biodiversitatea; sănătatea în raport cu mediul; conservarea resurselor naturale și
gestionarea deșeurilor. Noutatea strategiei ”Europa 2010- Prosperitate, solidaritate și
securitate”a constatat în cuplarea intrinsecă a consumului de energie la creșterea economică,
declarând schimbările climatice drept una din cele mai mari amenințări pentru dezvoltarea
durabilă.
Tot în aria strategiilor, se înscriemadoptarea, în anul 2003, a Strategiei de mediu și
sănătate(SCALE), care ia în considerație relația directă dintre poluare, schimbarea
caracteristicilor mediului și sănătatea umană. Un element de noutate al acestei strategii îl
reprezintăfocalizarea politicilor de mediu pe sănătatea copiilor, cel mai vulnerabil grup social
și cel mai afectat de impactul advers al poluării mediului
Strategia ”Europa 2020, Strategia europeană pentru o creștere inteligentă, durabilă
și favorabilă incluziunii ” propune o imagine de ansamblu a economiei sociale de piață a
Europei pentru secolul al XXI-lea cu trei priorități:
- creștere inteligentă: dezvoltarea unei economii bazate pe
cunoaștere și inovare;
- creștere durabilă: propunerea unei economii mai eficiente
din punctul de vedere al utilizării resurselor, mai ecologice
și mai competitice;
- creștere favorabil incluziunii: promovarea unei economii cu
o notă ridicată a ocupării forței de muncă care să asigure
coeziunea socială teritorială.
Aceste trei priorități se susțin prin cinci obiective interconectate și reprezentative prin
perspectiva până în anul 2020:
- ocuparea forței de muncă: rata ocupării forței de muncă a
populației cu vârstă cuprinsă între 20 și 64 de ani ar trebui
să crească la 75% față de nivelul actual de 69%;
- cercetarea și inovarea: investițiile pentru cercetare,
dezvoltare și inovare să reprezintă 3% din PIB;
- schimbările climatice și energia: reducerea emisiilor de
gaze cu efect de seră cu cel puțin 20% față de nivelurile din
1990 sau cu 30% dacă există condiții favrabile în acest sens
2); creșterea la 20% a ponderii surselor regenerabile de
energie în consumul final de energie și o creștere cu 20% a
eficienței energetice;
- educația: reducerea ratei de abandon școlar timpuriu de la
valoarea actuală de 15% la 10% și majorarea procentului
persoanelor cu vârste între 30 și 34 de ani cu studii
superioare de la 31%la cel puțin 40% în anul 2020;
- combaterea sărăciei: numărul cetățenilor aflați sub pragul
național de sărăcie să se reducă cu 25% 1).
Aceste obiective U.E. trebuie să fie transpuse în obiective și traiectorii naționale care să
reflecte situația concretă și perspectiva dorită de fiecare stat mebru.
Obiectivele specifice 20/20/20/ legate de schimbările climatice și-au găsit detalierea
în ”Energie 2020- Strategia pentru o energie competitivă, durabilă și sigură”2), în care se
definește politica energetică în U.E până la finalul deceniului al doilea.
Secolul XX a fost secolul unei creșteri nemaiântâlnite pentru Europa: populația a
crescut de 4 ori, iar producția economică de 40 de ori. Această creștere a fost însă
resursofagă: utilizarea combustibililor fosili a crescut de 16 ori, captunele de pește de 35 de
ori, utilizarea apei de 9 ori, iar emisiile de dioxid de carbon de 17 ori 3).
În fața acestei realității, Strategia ”Energie 2020” identifică acțiuni de economisire a
energiei, de realizare a unei piețe cu prețuri competitive și de asigurare a securității
aprovizionării. De asemenea definește o nouă abatere pentru modul cum să se finanțeze și să
se implementeze investițiile în infrastructura energetică, considerată ”sistemul vascular al
unei economii moderne”. În 2010 au debutat operațiunile în cadrul Programului energetic
european pentru redresare, lansat în 2009 ca răspuns la criza din Europa. Aceasta stimulează
diversificarea energetică, funcționarea pieței energetice interne și reducerea emisiilor de gaze
cu efect de seră. El oferă împrumuturi, garanții și fonduri pentru proiecte din domeniul
eficienței energetice și al surselor regenerabile de energie derulate de autorități locale,
regiuni, orașe i entități private care acționează în numele unor entități publice.

1) Comisia Europeană, COM (2010) 2020 final, Bruxelles, 2010


2) Cu condiția că și alte țări dezvoltate (în primul rând SUA, Rusia și China) să se
angajeze la reduceri comparabile ale emisiilor, precum și țările în curs de dezvoltare
să contribuie în mod corespunzător în conformitate cu responsabilitățile care le revin
și capacitățile de care dispun.
1)Pragul național de sărăcie este stabilit la 60% din venitul mediu disponibil în fiecare
stat membru.
2)Comisia Europeană, COM 2010/639, Bruxelles, 2010.
3)Comisia Europeană, COM(2010) 2020 final, Bruxelles,2010

7.4 Strategiile și politicile de mediu din România


În România , protecția mediului a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor
naționale în anul 1990, când a fost înființat pentru prima dată, Ministerul Mediului 1). În
1992 a fost elaborat priml document oficial, în care s-au stabilit obiectivele naționale în
domeniul mediului și anume Strategia Națională de Protecția Mediului, reactualizată în 1996
și în 2002.
În 1999 a fost elaborată prima Strategie Națională pentru Dezvoltare Durabilă, al
cărui obiectiv fundamental preciza”Creșterea bunăstării și prosperității individuale și a
ansamblului social urmărind o dezvoltare economică în limitele de suport ale capitalului
natural într-un mod care să garanteze și calitatea vieții generațiilor următoare”2). Subtitlul
Strategiei lansa mesajul ”Să realizăm mai mult cu mai puține resurse”, resursele naturale,
energetice, minerale, de sol fiind evaluate prin prisma capacității de suportabilitate
economică și ecologică. Deși impactul acestui document asupra politicilor publice la nivel
național a fost relativ restrâns, el a făcut cadrul conceptual și metodologia de consultare a
factorilor interesați pentru implementarea cu succes a programului Agenda Locală 21 într-un
număr de circa 40 municipalități și județe. După Aderarea României la U.E., Strategia din
1999 a format obiectilunor raportări interimare către Comisia Europeană asupra aplicări
obiectivelor dezvoltării durabile, în iulie 2007.
În vederea aderării la UE, Strategia de Protecție a Mediului a fost revizuită și
completată cu o serie de documente adiționale (Raportul privind starea mediului în România,
Strategia Națională de Gestionare a deșeurilor, Raport asupra progreselor înregistrate în
pregătirea pentru aderare și altele). De asemene a fost pregătit cadrul de asistență financiară
pre-aderare a programelor europene PHARE, ISPA, SAPARD, SPP, LSIF etc.
”Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României, Orizonturi 2013-2020-2030”,
elaborată în 2008, sub impulsul angajamentelor post-aderare, precizează că:”Pentru România,
ca stat membru al Uniunii Europene,dezvoltarea durabilă nu este una dintre opțiunile posibile
ci singura perspectivă rațională a devenirii naționale, având ca rezultat statornicirea unei noi
paradigme de dezvoltare prin confluența factorilor economici.
Planul Național de Dezvoltare(PNI) 2007-2013 reprezintă documentul de planificare
stratgică și programare financiară multianuală care orientează și stimulează dezvoltarea
economică și socială a țării în concordanță cu principiile Politicii de Coeziune a Uniunii
Europene. Planul stabilește drept obiectiv global reducerea cât mai rapidă a disparităților de
dezvoltare socio-economică dintre Romînia și celelalte state membre U.E și detaliează
obiectivele specifice pe șase direcții prioritare, la rândul lor grupate pe domenii care
integrează direct și/sau indirect cerințele dezvoltării durabile pe termen scurt și mediu:

1)Ulterior, cu fiecare schimbare de guvern, titulatura ministerului a suferit modificarii dar s-


au păstrat primele două cuvinte, ceea ce este de reținut.
2)Guvernul României:”Strategia Națională pentru Dezvoltarea Durabilă, Editura NOVA,
București, 1999
3)Guvernul României, Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi
2013-2020-2030, București 2008.
1)Strategia Națională pentru Dezvoltarea Durabilă a României, P 19.
1. Obiectivul creșterii competitivității și dezvoltării economiei bazate pe cunoaștere
include, ca una dinre principalele subpriorități, îmbunătățirea eficienței energeice și
valorficarea resurselor regenerabile de energie în vederea reducerii efectelor schimbărilor
climatice.
2. Aducerea la standarde europene a infrastructurii de bază pune accentul pe
dezvoltarea durabilă a infrastructurii și a mijloacelor de transport prin reducerea impactului
asupra mediului, promovarea transportului intermodal, imbunătățirea siguranței traficului și
protecția elementelor critice de infrastructură.
3.Prioritatea privind protecția și îmbunătățirea calității mediului prevede
îmbunătățirea standardelor de viață pe baza asigurării serviciilor de utilități publice, în
special în ceea ce privește gestionarea apei și deșeurilor;îmbunătățirea sistemelor sectoriale
și regionale ale managementului de mediu; consumarea biodiversității; reconstrucția
ecologică; prevenirea riscurilor și intervenția în cazul unor calamități naturale.
4. Perfecțiunea și utilizarea mai eficientă a capitalului uman are în vedere
promovareaincluziunii sociale și întărirea capacității administrative pentru dezvoltarea unei
piețe a muncii moderne și flexibile, îmbunătățirea relevanței sistemului de educație și formare
profesională pentru ocuparea forței de muncă și stimularea culturii antreprenoriale.
5. Dezvoltarea economiei rurale și creșterea productivității în sectorul agricol,silvic și
piscicol conține prevederi privind utilizarea rațională a fondului financiar, reabiliarea
ecologică a unor terenuri degradate sau poluate, siguranța alimentară, bunăstarea
animalelor, încurajarea acvaculturii în zonele costiere.
6. Obiecivl de diminuare a disparităților de dezvoltare între regiuni și în interioru
acestora are în vedere printre altele, îmbunătățirea performanței administrative și a
infrastructurii, publice locale, protecția patrimoniului natural și cultural, dezvoltarea rurală
integrată, regenerarea zonelor urbane afectate de restructurarea industrială, consolidarea
mediului de afaceri și promovarea inovării.
Cadrul Strategic Național de Referință 2007-2013 stabilește prioritățile de intervenție
ale Instrumentelor Structurale ale U.E (Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul
Social European și Fondul de Coeziune) în cadrul politicii de coeziune economică și socială
și face legătura între prioritățile PND și cele ale U.E stabilite prin Orientările Strategice
Comunitare privind Coeziunea și ocuparea 2007-2013, în continuare cu obiectivele Strategiei
”Europa 2020”.

7.5. MODALITĂȚILE DE REALIZARE A OBIECTIVELOR STRATEGICE


Pentru realizarea obiectivelor strategice de mediu sunt necesae mijloace adecvate de
acțiune, resurse materiale și financiare și o serie de instrumente specifice.
Principalele mijloace și instrumente utilizate sunt următoarele:
1. Cadrul instituțional;
2. Legislația de mediu și reglementările sau cadrul legislativ;
3. Mijloacele cu caracter tehnic și tehnologic;
4. Instrumentele economice și finaniare.
Atingerea obiectivelor strategice se realizează prin acțiunea conjugată a mijloacelor și a
scontate.

1. Cadrul instituțional
Adoptarea și aplicarea strategiilor și politicilor de protecție a mediului implică existența unui
cadru instituțional adecvat. Din acest punct de vedere, ultimul deceniu al secolului XX s-a
caracerizat prin intensificarea acțiunilor de instituționalizare a protecției mediului. A fost
denumit ”deceniul instituționalizării”.
Instituțiile cu atribuții în protecția mediului s-au conturat și au evoluat în funcție de
realitatea economico-socială specifică fecărei țări și în funcție de complexitatea factorilor de
mediu. În majoritatea țărilor, organismul central de coordonare a strategiilor de mdiu este
Ministerul Mediului.
În afara instituțiilor naționale, urmare a faptului că poluarea mediului nu are frontiere,
s-au constituit organismelor internaționale de cooperare în problema protecției mediului
Politica de mediu a Uniunii Europene este susținută de un număr de actori
instituționali implicați în pregătirea , definirea și implementarea acesteia și care se află în
permanență consultare cu guvernele Statelor Membre, cu diverse organizații industriale,
organizații non-guvernamentale și grupuri de reflexie. Prin diversele atribuții pe care le au,
acestea contribuie la caracterul sinergetic al politicii de mediu și asigură realizarea
obiectivelor sale atât la nivel legislativ, cât și la nivel de implementare,
Comisia Europeană,DG Mediu. Direcția Generală (DG) Mediu a fost creată în 1981 și este
direct responsabilă pentru elaborarea și asigurarea implementării politicii de mediu. Rolul său
este de a iniția și definitiva noi acte legislative în domeniu și de a se asigura că măsurile astfel
adoptate vor fi implementate de Statele Membre.
Consiliul Miniștrilor Mediului este parte a Consiliului Uniunii Europene și se reunește de
câteva ori pe an, în scopul coordonării politicilor de mediu ale SM.
Parlamentul European, Comitetul de mediu, sănătate publică și politică a
consumatorului. Implicarea Parlamentului European în politica de mediu a Uniunii se
manifestă prin cooperarea acestuia cu celelalte instituții și implicarea în procesul de co-
decizie. În anul 1973 Parlamentul a înființat un Comitet de mediu, format din specialiști și
responsabil pentru inițiativele legislative privind protecția mediului și protecția
consumatorului.
Comitetul economic și social are un rol consultativ în procesul de decizie și ilustrează
generalitatea politicii de protecție a mediului ambiant.
Comitetul regiunilor are, de asemenea, rol consultativ și asigură împlinirea autorităților
regionale și locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu sunt
responsabilitatea Comisiei 4, alături de planificarea spațială și de chestiunile ce țin de
politica urbană și de energie.
Agenția Europeană de Mediu, cu sediul la Copenhaga(Danemarca), are ca scop principal
colectarea, prelucrarea și furnizarea de informații privind mediul către decidenți și către
public. Acest lucru se realizează prin activități permanente de monitorizare a mediului și
semnalarea în timp util a problemelor pe cale de apariție. Astfel, activitatea sa constă în :
 Furnizarea de informații pe baza cărora sunt întemeiate deciziile politice;
 Promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor și protecției mediului;
 Sprijinirea Comisiei Europene în diseminarea rezultatelorcercetărilor în domeniul
mediului.
Deși nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările și rapoartele sale asupra
stării mediului servesc la adoptarea noilor strategii și măsuri de protecție a mediului la nivel
comunitar și fundamentează majoritatea deciziilor Comisiei în această direcție.
Odată cu Agenția Europeană de Mediu a fost stabilită și Rețeaua Europeană de Informare
și Observare pentru Mediu (EIONET) care conectează rețelele naționale de informare al
statelor membre.
În România, politica de mediu se elaborează de către Ministerul Mediului în
conformitate cu politica economică a guvernului și a Uniunii Europene și cu angajamentele
luate pe plan internațional. Alte funcți ce revin Ministerului Mediului sunt următoarele:
- De reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului
normativ și instituțional pentru realizarea obiectivelor din
domeniul să de activitate;
- De administrare, prin care se asigură administrarea
proprietății publice și private a statului, precum și
gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil, în
domeniul său de activitate;
- De reprezentare, prin care se asigură, în numele statului sau
al guvernului, reprezentarea pe plan intern și extern, în
domeniul său de activitate;
- De autoritate de stat, prin care se asigură aplicarea și
respectarea reglementărilor legate privind organizarea și
funcționarea instituțiilor care își desfășoară activitatea în
subordinea, sub autoritatea și, după caz, în coordonarea sa;
- De coordonare a utilizării asistenței financiare
nerambursabile acordate României de Uniunea Europeană
în domeniul mediului;
- De gestionare a creditelor externe, altele decât cele
comunitare, în domeniul său de activitate.
În domeniul protecției mediului Ministerul Mediului are următoarele prerogative:
- Emite avize și, după caz, acorduri, autorizații, permise
speciale, în conformitate cu dispozițiile legale și ale
tratatelor internaționale la care România este parte;
- Organizează sistemul național de monitorizare integrată a
calității mediului, coordonează activitatea acestuia și aprobă
raportul anual rivind starea mediului;
- Organizează și coordonează activitățile de monitorizare a
resurselor naturale, a solului, subsolului și
radioactivitățiimediului;
- Elaborează și promovează proiecte de acte normatice în
vederea punerii în aplicare a prevederilor procedurii de
organizare și coordonare a schemelor de management de
mediu și audit (EMAS), în vederea participării voluntare a
organizațiilor la aceste scheme;
- Îndeplinește funcțiile de secretariat tehnic și administrativ
pentru tratatele, convențiile și acordurile internaționale din
domeniul mediului, precum și de punct focal național și/sau
de autoritate națională competentă pentru activitățile aflate
în coordonarea unor instituții, organisme și organizații
internaționale, în conformitate cu prevederile tratatelor
internaționale la care România este parte;
- Asigură secretariatele comisiilor mixte în domeniul
protecției mediului înființate pentru implementarea
acordurilor și convențiilor bilaterale;
- Coordonează implementarea legislației naționale
armonizate cu prevederile și cerințele legislației comunitare
de mediu și urmărește îndeplinirea prevederilor planurilor
de investiții specifice;
- Asigură elaborarea de cercetări, studii, prognoze, politici și
strategii în domeniul protecției mediului în scopul obținerii
datelor și informațiilor necesare în vederea fundamentării
deciziilor privind mediul și dezvoltarea durabilă precum și
al promovării programelor de dezvoltare în domeniul
protecției mediului;
- Promovează instrumentele jurdice, economice și financiare
pentru stimularea introducerii tehnologiilor și produselor
curate, schimbarea modelelor de producție și de consum,
susținerea și consolidarea mecanismelor pieței libere și a
concurenței loiale etc.
Garda Națională de Mediu este instituție publică de inspecție și control și funcționează ca
organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică finanțată
integral de la bugetul de stat, în subordinea Ministerului Mediului.
Garda Națională de Mediu are în subordine 8 comisariate regionale, instituții cu
personalitate juridică a căror structură organizatorică include 41 de comisariate județene,
Comisariatul Municipiului București și Comisariatul Rezervației Biosferei ”Delta Dunării”,
organizate ca servicii fără personalitate juridică în cadrul comisariatelor regionale de care
aparțin.
În domeniul protecției mediului, principalele atribuții ale Gărzi Naționale de Mediu
sunt:
- Controlează activitățile cu impact asupra mediului
înconjurător și aplică sancțiuni contravenționale prevăzute
de legislația protecției mediului;
- Controlează modul în care sunt respectate prevederile
actelor de reglementare privind protecția mediului, inclusiv
măsurile stabilite prin programele de conformare pentru
activitățile economico-sociale și respectarea procedurilor
legale în emiterea actelor de reglementare;
- Exercită controlul cu privire la desfășurarea acțiunilor de
import-export a produselor, bunurilor și altor materiale, cu
regim special de comercializare;
- Exercită controlul activităților care prezintă pericole de
accidente majore și/sau impact semnificativ transfrontalier
asupra mediului, în vederea prevenirii și limitării riscurilor
de poluare;
- Participă la intervențiile pentru eliminarea sau diminuarea
efectelor majore ale poluărilor asupra factorilor de madiu, și
la stabilirea cauyelor acestora și aplică sancțiunile
prevăzute de lege;
- Controlează investițiile în domeniul mediului, în toate
fazele de execuție și are acces la întreaga documentație;
- Constată faptele ce constituie contravenții și aplică
sancțiunile contravenționale în domeniul protecției
mediului;
- Verfică sesizările cu privire la încălcarea legislației în
vigoare în domeniul protecției mediului;
- Pune l dispoziția publicului date privind starea mediului în
conformitate cu legislația privind accesul la informația de
mediu etc.
2.Cadrul legislativ
Ca și cadrul instituțional, legislația de mediu a cunoscut o evoluție continuă, prin
perfecțiunile aduse acoperă practic toate domeniile de activitate umană.
Legislația cuprinde:
- Reglementări juridice;
- Acte normative;
- Hotărâri și ordonanțe guvernamentale;
- Decizii ale autorităților administrative locale;
- Coduri și ghduri de mediu;
- Convenții și tratate internaționale;
În vârful piramidei legislative se află Legea Mediului ca o reglementare cadru de unde
pornește elaborarea celorlalte acte legislative privind mediul.
În cazul țărilor membre UE, legislația națională de mediu se completează în
conformitate cu legislația comunitară (acquis-ul) de mediu: direcțiunile, reglementările,
autorizațiile, normele, procedurile etc. Un element de unitate îl aduc acordurile voluntare de
mediu.
Acordurile voluntare de mediu 1) reprezintă o formă de co-reglementare, cu rolul
de a sprijini implicarea activă și responsabilizarea agenților economici față de protecția
mediului. Aceste acorduri sunt folosite curent în toate statele membre, la nivel național,
regional sau local și se încheie între Comisia Europeană și federațiile industriale europene.
Sunt stabilite trei tipuri de acorduri:
- Acorduri din proprie inițiativă; se referă la inițiativele
sectorului industrial în domenii în care Comisia nu
intenționează să propună reglementări și pe care le poate
sprijinii printr-o recunoaștere formală;
- Auto-reglementării; în cazul în care reprezentanții industriei
aleg să se reglementeze un aspect controversat pentru a
preveni o reglementare legislativă din partea Comisiei;
- Co-reglementări; un tip mai strict de reglementări, în care
UE stabilește obiective și cerințe de monitorizare iar
sectorul industrial decide asupra măsurilor ce trebuie luate
în acest scop.
Domeniile în care aceste acorduri la nivel comunitar pot avea un rol însemnat sunt: impactul
produselor din PVC asupra mediului, politica integrată a produselor, schimbările climatice și
gestionarea deșeurilor.
3.Standardele și normele tehnice
Reglementările tehnice sub forma standardelor și a normelor vizează încadrarea
bunurilor și serviciilor în anumite cerințe din punc de vedere al însușirilor tehnico-
economice, al prevederilor de ambalare, transport, depozitare, manipulare etc. Standardele și
normele tehnice sunt elaborate de către autorități legale specializate și respectarea lor este
obligatorie.
Printre cele mai apreciate instrumente tehnice politicilor de mediu se află standardele
de calitate a factorilor de mediu și limitele de emisii, cele mai bune tehnologii disponibile
(BAT) demoruinarea”eco” (etichetarea ecologică) ș.a.
Standardele și limitele de emisii sunt incluse în legislația specifică și au menirea de a limita
nivelul poluării mediului și de a identifica marii poluatori.
Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT); legislația de prevenire și control a poluării
industriale impune utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile la un moment dat.
Instituții specializate elaborează Ghiduri BAT pentru diverse domenii industriale(energie,
metalurgie, chimie etc) și a căror utilizare devine obligatorie.
Denominarea”eco” este un instrument ce are drept scop promovarea produselor cu un impact
de mediu redus, comparativ cu alte produse din același grup. În plus , denominarea ”eco”
oferă consumatorilor informații clare și întemeiate științific asupra naturii produselor,
orientându-le astfel obțiunile. Această denominare are rolul evidențierii produselor
comunitare care îndeplinesc anumite cerințe de mediu și criterii ”eco” specifice, criterii
stabilite și revizuite de Comitetul Uniunii Europene pentru Denominarea Eco- responsabil de
altfel și pntru evaluarea și verificarea cerințelor referitoare la acestea. Produsele care au
îndeplinit criteriile de acordare a acestei denominări pot fi recunscute prin diferite simboluri
(”margareta ”este logo-ul specific cel mai utilizat).
Criteriile aplicabile inspecțiilor de mediu ăn statele membre au fost create pentru a asigura
conformitatea cu legislația de mediu a UE și aplicarea uniformă a acesteia. Acest lucru este
posibil prin stabilirea unor criterii minime referitoare la organizarea, desfășurarea, urmărirea
și popularizarea rezultatelor inspecțiilor de mediu în toate statele membre.

1)Comisia Europeană, COM (2002)412 final, Bruxelles, 2002

Cadrul Legislativ
În condițiile legislației în vigoare privind protecția mediului, autorizarea activităților
economico-sociale cu impact asupra mediului se face prin intermediul
a două acte tehnico-juridice:
a) Acordul de mediu
b) Autorizația de mediu/autorizația integrată de mediu.
Acordul de mediu stabilește conduite de realizare a unui proiect sau a unei activități din
punct de vedere al impactului asupra mediului.Acest act administrativ este obligatoriu pentru
activități din domeniul transporturilor, al energiei, construcțiilor, eliminării deșeurilor,
turismului și altele care prezintă un pericol potențial pentru mediu.
Autorizația de mediu este actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condițiile și parametrii
de funcționare, pentru activitățile existente și pentru cele noi, pe baza acordului de mediu.
Autorizația integrată de mediu este un act juridic emis de autoritățile competente pentru
prevenirea și controlul integrat al poluării.
În baza celor trei acte administrative, titularul dobândește dreptul de a realiza
proiectul sau de a desfășura activitatea respectivă.

Standardele
Dacă legile, reglementările și prevederile administrative cu caracter obligatoriu,
respectarea lor permițând funcționarea pe piață a organizațiilor, standardele naționale
europene și internaționale, precum și standardele profesionale sau de firmă pot fi aplicate prin
asumarea voluntară a aplicării de către utilizator.
Utilizarea voluntară a standardelor de mediu a creat premisele legate de libera
circulație a bunurilor și serviciilor, în concordanță cu Programul național de aderare a
României la Uniunea Europeană și cu acordul negociat în cadrul Organizației Mondiale a
Comerțului.
Protecția madiului este o provocare majoră cu care se confruntă dezvoltarea
afacerilor. Din acest motiv, acest obiectiv face parte din componentele strategiei industriale a
companiilor. Implementarea sistemului de management al mediului în conformitate cu SR
EN ISO 14001: 2005 și certificarea acestuia a devenit o prioritate pentru organizațiile care
doresc să pătrundă pe o piață puternic concurențială.

7.6. Instrumentele economice


La nivelul strategiilor și politicilor publice, instrumentele economice sunt menite să
contribuie la evaluarea corectă a capitalului natural, la reducerea poluării și la conservarea
mediului.
Într-o accepțiune mai largă, conceptul de instrument economic include orice
instrument care urmărește să inducă o schimbare în comportamentul agenților
economici prin internalizarea costurilor de mediu sau a costurilor de epuizarea a
resurselor naturale, prin intermediul unei schimbării în structura stimulentelor care se
oferă acestor agenți (și nu prin autorizarea unui standard sau a unei tehnologii)1).
Principalele instrumente economice sunt următoarele:
1. Taxele de mediu definite ca plăți pentru utilizarea resurselor, a infrastructurii și
serviciilor și sunt înrudite cu prețurile pieței pentru produsele private se referă la:
a) Taxele de poluare: taxe pe emisii, pe deversări, pe deșeuri, pe poluarea fonică;
b) Taxele de folosință: plăți pentru serviciile efectuate de către autoritățile publice, ca
de exemplu colectarea deșeurilor manajere și tratarea apelor uzate în canalizarea
municipală;
c) Taxele pe produs sunt percepute asupra materiilor prime, materialelor și
produselor finite ale căror producție și consum sunt asociate cu externalități
poluante, cum ar fi taxele pe carburanți,îngrășăminte chimice, pesticide etc.
d) Taxele administrativeiau forma de licențe sau plăți pentru autorizații de
funcționare(taxe de amenajare și taxele de impact); sunt denumite și taxe ale
utilizatorului, fiind cele mai solicitate ca și taxele de folosință.
Taxele de mediu trebuie diferențiate de impozitele de mediu, deși deseori se utilizează
împreună, creînd o sursă de confuzie și chiar de fricțiuni între autoritatea centrală de finanțe
(Ministerul Finanțelor) și agențiilor de mediu. Taxele de mediu diferă de prețurile pieței
pentru bunurile private pentru că nu sunt determinate de piață, dar sunt fixate administrativ de
către agențiile guvernamentale, administrațiile publice sau alte tipuri de monopol al
utilităților publice. Acestea le deosebesc de impozite care nu sunt plăți pentru ”servicii”ci
numai de a sporii venituri fiscale. O altă deosebire constă în aceea că impozitele sunt legate
de bugetul public fiind o parte a veniturilor guvernamentale, în timp ce taxele sunt
extrabugetare, având ca scop recuperarea costului pentru o anumită investiție publică.
2.Subvențiile
Subvențiile reprezintă ajutorul financiar de stat în vederea aplicării măsurilor de protecție a
mediului înconjurător de către întreprinzătorii publici sau privați.
Principalele tipuri de subvenție:
- Concesii respectiv plăți directe nerambursabile pentru
investirea în acțiuni concrete pentru reducerea nivelului de
poluare;
- Împrumuturi avantajoase pentru achiziționarea de tehnici
sau instalații antipoluante sau bonificații la dobânzi n
vederea facilității împrumuturilor;
- Degrevări fiscale- reduceri de impozite și taxe, exceptări de
la obligațiile de import, autorizarea amortizării accelerate la
investițiile antipoluante.
3.Sisteme de rambursare a garanției sau sisteme de garanție/colectare: se adaugă o
suprataxă la un produs potențial poluant, care se restituie după utilizare la un centru de
colectare, de exemplu în cazul sticlelor, bateriilor auto, anvelopelor și uleiurilor auto etc.
4. Sistemul de constrângere sau de amenzi pentru nerespectare: sunt plăți pentru
neconformare, impuse poluatorilor , și furnizează veituri suplimentare pentru a-i obliga la
respectarea reglementărilor de mediu în vigoare.
5.Sistemul de permise comercializabile este considerat în accepțiunea clasificării OECD
drept un instrument economic. Întrucât acest sistem se ocupă cu vinderea drepturilor de
poluare pe o piață specială, noi îl vom detalia în capitolul consacrat mecanismelor de piață în
sprijinul protecției mediului.
De asemenea instrumentele financiare precum investițiile, fondurile europene pentru
mediu și altele se tratează în capitolul privind finanțarea protecției mediului.
Pentru a folosii cu succes instrumentele economice în realizarea obiectivelor
politicilor de mediu trebuie să satisfacă anumite criterii:
1) Eficiența ecologică: instrumentul economic respectiv furnizează un stimulent
financiar efectiv pentru restaurarea și conservarea calității mediului înconjurător la
nivelul cerut;
2) Eficiența economică: instrumentul ajută la obținerea calității dorite a factorului de
mediu cel puțin la costul resursei dacă nu chiar sub acesta;
3) Practicabilitate administrativă: aplicarea respectivului instrument trebuie să fie
fezabilă din punct de vedere al nevoilor de informare, al cerințelor administrative și al
acceptului public.
4) Compatibilitate instituțională: instrumentul este compatibil cu politica de mediu
abordată și cu cadrul administrativ-instituțional care trebuie să îl aplice.
Aceste criterii trebuie să fie compatibile unul cu altul. Totuși, în practică foarte dificil ca
instrumentele să fie conforme cu toate aceste criterii. Fundamental de mediu, rămâne
aplicarea, principiului călăuzitor pentru o politică de mediu , principiul poluator (PPP), care
se leagă de fiecare din cele 4 criterii.

Bibliografie
 Cămășoiu C.” Managementul financiar al mediului” , Editura Mustang,
București, 2012;
 Duțu Mircea ”Tratat de dreptul mediului”, Editura C.H.Beck, București,
2007;
 Institutul European din România, Politica Mediului, Micromonografii-
Politici Europene, http://www.ier.ro;
 Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României, Orizonturi
2013-2020-2030, Guvernul României, 2008, Surse de informare pe
internet;
 Agenția Europeană de Mediu, http://www.eea.eu.int;
 Comisia Europeană, pagina pentru România,
http://www.europa.eu.int/comm/enlargement/românia/index.htm;
 Dlegația Comisiei Europene în România, http://www.infoeuropa.ro;
 Euractiv, http://www.euractiv.com;
 Ministerul Mediului, http://www.mmediu.ro

Termeni cheie
 Strategia de mediu;
 Politica de mediu;
 Plan național de dezvoltare;
 Cadru instituțional al mediului;
 Cadrul legislativ al mediului;
 Acordul voluntar de mediu;
 Standardul de mediu;
 Taxele de mediu;
 Impozitele de medu;
 Subvenții pentru mediu;

Întrebării și comentarii
 De ce strategia și politica de mediu nu sunt concepte identice?
 Descrieți aria mijloacelor de realizare a strategiilor și politicilor de mediu.
 Ce se înțelege prin cadrul instituțional al mediului?
 Ce sunt standardele de mediu?
 Prezentați structura și esența instrmentelor economice.
 Prezentați criteriile de eficiență ale instrumentelor economice.
 Analizați criteriul de practicabilitate administrativă pe un exemplu de instrument
economic.
Cap.8. MECANISMELE DE PIAȚĂ ALE PROTECȚIEI MEDIULUI
Costurile poluării
După cum s-a arătat în capitolele anterioare, orice tranzacție a omului cu natura este însoțită
de deteriorarea mediului. Când ne plimbăm prin parc sau ne încălzim locuința, noi deteriorăm
mediul. Însă nu orice deteriorare este poluare. În sens strict, poluarea înseamnă agresiuni și
pagube ireversibile aduse mediului. Un ecolog poate evalua cu precizie cantitățile de emisii
de dioxid de carbon, de sulf, metan etc din aer sau deversările chimice din apă.
În concepție economică, poluarea nu este ceva de natură fizică. Poluarea
este un cost, de angajare în activități productive, cu valoare. Economiștii susțin că dacă
poluarea reprezintă astăzi una din cele mai grave probleme ale civilizației noastre, aceasta s-a
produs din cauză că oamenii au neglijat anumite costuri foarte importante.
Despre ce fel de costuri este vorba și de ce au fost neglijate?
La prima întrebare răspunsul este direct: poluarea este un cost aparte cu o caracteristică
definitorie și anume, se suportă de către cei care nu au nici o vină sau n-au fost de acord să se
producă. În timp ce producîtorul, adică generatorul de poluare obține venituri de pe urma
activității sale, alți agenți economici și populația au de suferit. Cu alte cuvinte, poluarea se
referea la costuri impuse altora fără consimțământul acestora.
O uzină chimică aruncă în aer emisii de sulf, azot, clor etc afectând
calitatea atmosferei și implicit a sănătății locuitorilor din zona respectivă. Se spune că uzina a
creat costuri externe celor care respiră aerul poluat. Esența problemei poluării constă în
determinarea efectelor externe sau a externalităților.
Externalitatea este un efect colateral, bun sau rău, al activității de producție sau de
consum. Prin urmare, o externalitate poate fi pozitivă sau negativă, iar persoanele (firmele)
afectate sunt altele decât producătorul sau consumatorul. În cazul externalităților pozitive
sunt generate beneficii externe, iar în cazul externalităților negative- costuri externe. Un
exemplu de externalitate pozitivă este vaccinarea. Prin vaccin, indivizii devin imuni la o
anumită boală, efect care se răsfrânge și asupra celorlalți din preajma lor, care nu vor fi
contaminați și deci nu se vor îmbolnăvi. Beneficiile externe pot apărea în cazul realizării
anumitor activității de către unele persoane, inclusiv agenți economici, cu efecte benefice
asupra altor persoane sau colectivități în ansamblu.
Externalitățile pozitive se manifestă sub formă de economii /veniturii
externe de producție și de consum. Economiile externe de producție reflectă veniturile
externe ale altor producători care beneficiează de anumite servicii pe gratis sau la un preț
redus. Este cazul, de exemplu, când micii producători agricoli realizează activități de
desecare și drenaj cu propriile mijloace tehnice și financiare, iar efectele benefice se
diseminează și asupra productivității terenurilor învecinate, ale căror proprietar nu plătesc
nimic pentru serviciile respective. În alte situații beneficiile externe pot fi reciproc
avantajoase, cum este exemplul relațiilor dintre pomicultori și apicultori.
Beneficiile externe de consum apar atunci când deciziile unor consumatori
aduc avantaje altora fără ca aceștia să suporte anumite costuri. De exemplu, acțiunile de
amenajare constructivă a locuințelor sau amenajări estetice ecologice (mini parcuri, eleștee
etc) aduc beefcii directe și indirecte și celorlalți locuitori ai străzii sau cartierului respectiv
fără ca aceștia să contribuie la acțiuni sau să suporte o parte din costuri.
Externalitatea negativă cea mai tipică este poluarea. Pentru a realiza
profituri cât mai , agenții economici urmăresc reducerea costurilor interne, calea principală de
creștere a eficienței. Pe de o parte, se înlocuiesc vechile tehnologii cu altele noi care așa cum
arată istoria postbelică- nu țin seama de cerințele de mediu decât dacă sunt din categoria celor
”curate”care sunt mult mai scumpe, și pe de altă parte, firmele nu alocă decât foarte puțin
pentru acțiunile de poluare. De aceea sporirea profitabilității se leagă strâns de creșterea
nivelului de poluare.
Externalitățile negative se manifestă sub forma pierderilor (diseconomiilor ) de producție și
de consum. Pierderile de producție sunt generate de către alți producători sau de către
populație, fără a primi recompensele necesare pentru daunele provocate. Pierderile de
consum apar, de exemplu în cazul supragenerării unor zone de interes public major.
Construirea de noi locuințe sau a unor imobile administrative supraetajate în zonele centrale
urbane produce efecte aduse locuitorilor tradiționali ca și infrastructuri de transport, de
aprovizionare, locurilor de recreere etc.
Ignorarea costurilor externe de poluare își are rădăcinile în înțelegerea
conceptului de drept de proprietate, care are următoarele caracteristici:
- Drepturile sunt atribuite în totalitate. Toate resursele ar
trebui să fie deținute în proprietate privată sau colectivă,
toate drepturile de proprietate ar trebui cunoscute și
respectate.
- Drepturile sunt exclusive. Totalitatea costurilor și a
beneficiilor ce decurg din utilizarea unei resurse se pot
inputa în exclusivitate proprietarului, fie direct sau indirect.
Deoarece acest principiu se aplică resursele ce sunt deținute
în comun (cele ce fac obiectul unei atribuiri comune), în
absența lui, indivizii nu sunt stimulați să protejeze sau să
amelioreze resursele naturale.
- Drepturile sunt transferabile. Toate drepturile de
proprietate pot fi transferabile de la un proprietar la altul,
printr-un schimb voluntar, în condiții cunoscute ca fiind
loiale. În lipsa acestui principiu, proprietarii nu vor fi
interesați să conserve resursele în timpul în care le
utilizează.
- Drepturile pot deveni protejabile. Drepturile de proprietae
(în ceea ce privește resursele naturale) pot fi protejate împotriva confiscării sau
sechestrului de către vecini influenți sau entități publice.
Majoritatea problemelor de mediu pot fi legate, într-un mod sau altul de incapacitatea
instituțiilor , în particular a guvernelor sau imposibilitatea stabilirii dreptului de proprietate
incontestabil și executoriu asupra resurselor. Incapacitatea sau refuzul de a atribui drepturile
de proprietate se repercutează negativ asupra mediului, necesitând intervenția statului
(autoritățile publice) pentru a căuta o cale eficientă de gestiune a resurselor naturale și de
reducere a poluării prin utilizarea unei game largi de instrumente de intervenție.
Din punct de vedere managerial sunt două abordări principale metodologice, propuse
de către economiști cu multe decenii în urmă:
1) Utilizarea instrumentelor fiscale pentru atingerea nivelurilor optime de poluare prin
corectarea externalităților pe linia inițiată de A.Pigou1(taxele pigouviene, 1920)
2) Delimitarea și alocarea drepturilor de proprietate, pe linia inițială de . Coase (1960)2.
Începând cu Pigou, externalitățile au devenit un important instrument de analiză și corectare a
impactului negativ al activității economice asupra mediului. Producerea de bunuri și servicii
și asigurarea simultană a gestionării optime a mediului presupune luarea în calcul a tuturor
costurilor și beneficiilor sociale, în condițiile în care deciziile agenților individuali (prime și
mijlocii) sunt determinate de maximizarea beneficiului privat, respectiv a utilității.
Externalitățile negative, ca deficiențe ale pieței în alocarea eficientă a resurselor , reprezintă
efectul negativ neintenționat al acțiunii unui agent asupra bunăstării sau utilității altora.
Consecința prezenței unei externalități este diferența dintre costurile /beneficiile
private și cle sociale. În cazul prezenței poluării, costurile sociale = costurile private +

1
Pigou, A.C., The Economics of Welfare, ”Macmillan and Co.London
2
Coase, R.M. ”The Problems of Social Cost”, Journal of Low and Economics, vol.3, 1960
costurile externe, fapt pentru care poluatorul trebuie să plătească costul externalităților de
care este responsabil. Când agentul poluator nu plătește costurile externe, iar costurile sociale
sunt mai mari decât costurile private, este un semnal de eșec al pieței și o alocare ineficientă a
resurselor. Taxarea emisiilor și a activităților poluante până la nivelul eficienței alocative sau
cel al producției sistemabile, așa numitele taxe pigouviene Fig.8.1. nu este suficient să
asigure un anumit nivel dezirabil al producției mediului, conform preferințelor sociale.
Legenda:
S – funcția ofertei pentru un anumit produs înaintea impunerii taxei;
St- funcția ofertei după introducerea taxei;
D- funcția cererii Qm și Qt- cantitatea de echilibru înainte și după impunerea taxei;
Pm și Pt – prețul de echilibru înainte și după impunerea taxei;
Sursa: Common M, Stagl S. ”Ecological Economics. An Introductiv. Combridge University
Press, 2005.
Fig.8.1. Impactul comercial al Taxelor de mediu
Piața nu poate corecta toate externalitățile activităților economice în lipsa delimitării
drepturilor de proprietate asupra resurselor de mediu, prin care acestea pot face obiectul
tranzațiilor de piață. Lipsa delimitării drepturilor de proprietate conduce la o alocare
ineficientă a factorilor de mediu (aer, apă, sol, resurse minerale, poluare și amenități), prin
prezența externalităților de mediu (negative su pozitive). Deoarece metodele coercitive de
corectare a externalităților (proprietatea publică, taxele pigouviene, restricțiile cantitative de
producție, standardele tehnologice ori normele de emisii ) sunt considerate drept intervenții în
funcționarea liberă a pieței, economiștii au propus ca soluție optimă delimitarea și legiferarea
drepturilor de proprietate1. Prin delimitarea drepturilor de proprietate, capitalul natural poate
căpăta preț de piață, iar atunci prețurile bunurilor și serviciilor vor reflecta mai corect
impactul lor asupra mediului.

Evaluarea externalitățior de mediu

1
Randal A. ”Resources Economics : An Economic Approache to Natural Resource and Environmental Policy”,
John Wiley, New York, 1987
Problema externalităților este problema efectelor directe și indirecte pe care le
generează poluarea în sfera economică. Cuantificarea acestor efecte reprezintă cheia de boltă
a protecției mediului.

Teoretic vorbind, externalitățile sunt reprezentate de costurile necesare pentru


aducerea în stare normală a factorilor de mediu (aer, apă, sol) afectați de activitățile
economice. Mărimea acestor costuri se poate determina în două moduri:

a) prin evaluarea pagubelor provocate de poluare asupra mediului înconjurîtor;

b) prin evaluarea raportului dintre efectele economice și sociale ce s-ar obține după
înlăturarea sau reducerea emisiilor poluante și eforturile financiare necesare, cu alte cuvinte
măsurarea eficienței acțiunilor de poluare.

În practică , evaluarea externalităților este un proces greoi și foarte complicat, aceasta din mai
multe motive și anume:
- Unele modificări provocate ecosistemelor sunt ireversibile;
- O serie de pagube aduse naturii sunt necunoscute sau
incomplet cunoscute;
- Unele substanțe sau produse care inițial au fost considerate
inofensive se dovedesc, după mai mulți ani de folosință,
deosebit de periculoase pentru sănătatea omului și a naturii;
- O serie de efecte nu pot fi cuantificate direct din cauza
complexității factorilor de impact sau datorită lipsei
criteriilor de evaluare a pagubelor.
Cu toate aceste neajunsuri, evaluarea externalităților se impune cu necesitate în practica
economică, fiind de altfel o caracteristică a societății contemporane. Dimensionarea
externalităților contribuie la identificarea pericolelor (riscurilor) și la reducerea impactului
nedorit al activităților poluante asupra mediului și sănătății umane.
Experiența de până acum arăta că se cunosc patru metode de evaluare a
externalităților:
1. Metoda calculului direct, care exprimă pierderile în unități naturale, iar ecuațiile și
factorii de corecție necesari sunt, în eneral, cunoscuții și unanim acceptați de
specialiști; de exemplu, la 1 tonă de îngrășăminte chimice fostfatice rezultă 2 tone
deșeuri- fosfogips sau prin arderea unei tone de cărbune într-o centrală electrică se
obține 0,131 tone cenușă;
2. Metoda calculului restrictiv, în care evaluarea pierderilor se face prin determinarea
cheltuielilor totale (de investiție și alte cheltuieli) necesare pentru depoluarea și
refacerea calității mediului;
3. Metoda substituției care evaluează avantajele obținute prin eliminarea pierderilor
datorate poluării; de exemplu eliminarea amenzilor, reducerea zilelor de concediu de
boala s.a;
4. Metoda indicilor, prin care se estimează pierderile pe baza unor indici rezultați din
modele experimentale; din observațiile efectuate în mai multe țări s-a constatat, de
exemplu, ca pierderile datorate prezenței SO2 în atmosferă într-o concentrație de
peste 0,15mg/m3 echivalează cu reducerea randamentului laptelui cu 9%, reducerea
conținutului în grăsime a laptelui cu 8% și scăderea în greutate a animalelor vii cu 26-
37%.
Dată fiind importanța deosebită a externalităților pentru rorul ce-l joacă în viața oamenilor și
în protecția mediului, se ridică problema modalităților de eliminare a acestora. Se disting
două căi, respectiv două concepții strategice:
1. Prin internalizarea costurilor pentru acțiunile de depoluare, adică trecerea pe costurile
de producție ale poluatorilor a măsurilor antipoluante; (principalul poluator plătește);
2. Prin preluarea de către societate a costurilor de depoluare pe calea subvențiilor
bugetare.
1.Internalizarea costurilor de mediu înseamnă suportarea nemijlocită de către poluatori a
pegubelor și prejudiciilor pricinuite factorilor de mediu și sănătății populației, respectiv a
cheltuielilor. În condiții de poluare costurile interne sau proprii de fabricație se mai numesc și
internalități, care diferă de costurle sociale care includ externalitățile. De exemplu, în cazul
unei fabrici de celuloză amplasată pe malul unui rău, costurile celulozei trebuie să includă
atât costurile producției interne respective, cât și costul prejudiciilor aduse tuturor celor din
aval care sunt obligați să accepte deversările poluante din apă.
În practică internalizarea costurilor înseamnă impunerea de taxe și impozite asupra
activităților care generează externalității negative. Colectarea acestor sume permite societății
(respectiv autorităților specializate în protecția mediului) să ia măsuri pentru depoluare.
Există totuși pericolul ca producătorul să ridice prețul produselor și să transfere povara
depoluării asupra consumatorului. Pe de altă parte, guvernul ar putea folosi fondurile strânse
din impozite și taxe numai cum vrea el, favorizând anumite componente ale mediului și
defavorizând pe altele.
În țările europene, internalizarea externalităților este opțiunea cea mai utilizată
datorită avantajelor oferite de aceasta.Printre principalele avantaje ale internalizării costurilor
de poluare se menționează următoarele:
- Stimulează producția acelor bunuri și servicii care sunt
solicitate după criterii ecologice (produse eco, bio);
- Permite încorporarea în producție a deșeurilor, compensând
o parte din cheltuielile de depoluare;
- Oferă informații privind impactul produsului asupra
mediului pe toată traiectoria acestuia, ceea ce facilitează
proiectarea, reproiectarea sau corectarea performanțelor de
calitate ale sale;
- Motivează evitarea risipei și a folosirii excesive a materiilor
prime naturale;
- Alimentează fondurile bugetare și extrabugetare pentru
mediu;
- Reduce costurile administrative de monitorizare a poluării.
2)Subvenționarea de la bugetul public a cheltuielilor cu poluarea are deficiente și mai mari.
Acordarea de subvenții bugetare vine în contradicție cu eficiența economică ți în plus
dezavantajează cea mai mare parte a populației care contribuie la formarea resurselor
bugetare, nu trăiește de pe urma întreprinderilor poluante și poate nici nu cumpără produsele
acestora. Eficiența economică în cazul întreprinderilor sau produselor subvenționate ar apărea
în creștere, deși dacă s-ar dovedi ineficiente sau cu o eficiență scăzută. Pe de altă parte,
recurgerea la această modalitate micșorează preocupările agenților economici pentru găsirea
unor soluții viabile de eliminare a poluării (de exemplu, introducerea tehnologiilor
nepoluante, construirea de stații de epurare, filtrare s.a.m.d.).

În esența lor, subvențiile pentru mediu contravin principiului ”poluatorul plătește”. Cu


toate acestea subvențiile se acordă poluatorilor atunci când cerințele de mediu sunt mai
severe necesitând costuri mari, care pot fi suportate doar din mijloacele financiare proprii.
Prin urmare este absolut necesară asistența financiară din parte statului a creditorilor și
investitorilor care să subvenționeze realizarea măsurilor de depoluare. În practica europeană,
cele mai răspândite subvenții de mediu sunt cele acordate pentru menținerea și ameliorarea
calității aerului, apelor și solurilor, restaurarea ecologică a unor grupe de ecosisteme,
conservarea diversității biologice etc.

8.1. Piața depoluării


8.1.1. Permisele comercializabile
Permisele comercializabile (termen similari: certificate de emisii, permise
negociabile, licențe pentru dreptul de poluare, credite de poluare și altele) sunt instrumente de
piață care au ca scop utilizarea cea mai bună a capacității de asimilare a mediului la un nivel
dat al reducerii emisiilor și cu costurile cele mai mici. Aceste permise nu sunt altceva decât
cotele de emisii pe o piață specializată cu aplicabilitate pentru poluarea aerului, a apei și
pentru efectul de seră. În SUA și Canada s-a aplicat pentru prima acest concept, în anii `60 și
mai târziu a pătruns în Europa cu concursul dat de Germania și Danemarca. Aceste permise
pot face obiectul tranzacțiilor pe o piață specializată,o piață a calității mediului, mediul fiind
abordat ca o resursă rară căreia trebuie să i se acorde un preț cât mai mare pentru a fi folosit
cât mai puțin, adică de un număr mai mic de utilizatori în baza alocării dreptului de folosință.
Spre deosebire de sistemul taxelor și impozitelor de mediu, piața permiselor
comecializabile permite stabilirea cantității agregate de emisii poluante, prin
numărul de permise disponibile pentru comercializare și nu pe baza prețului
individual la care un agent poate emite poluanți sau poate utiliza o anumită resursă.
Avantajul major al acestui mecanism de piață îl reprezintă eficiența din punct de
vedere al costului implementării. În anul 2005, Uniunea Europeană a lansat ”Schema
Europeană a Emisiilor Comercializabile”17, cu scopul reducerii nivelului de emisii
industriale de CO2 prin investiții în eficiența energetică și tehnologii mai curate
nepoluante.
Permisele negociabile reprezintă o sumă de autorizații ce sunt distribuite
întreprinderilor poluatoare dintr-o zonă, după care încep negocierile între firme. Firma
care își menține nivelul emisiilor sub cota atribuită poate ceda sau închiria excedentul
altor firme.
Comercializarea surplusului de AALI-uri (”unități ale cantității atribuite,
Assigned Amount Units”, 1 AAV=1 tonă CO2echivalent) reprezintă o cale de a obține
venituri pentru finanțarea proiectelor care genereaza reduceri de emisii de gaze cu
efect de seră, cu precădere în sectorul energetic pe bază de resurse regenerabile. În

17
http://www.europa.eu.int/comm/environment/climat/emission.htm
România, acest mecanism a devenit posibil după apariția OUG29/2010 privind
valorificarea surplusului de AAU-uri atribuite prin Protocolul de la Kyoto.
Funcționarea comercializării surplusului de emisii poluante se realizează prin
transmiterea dreptului de proprietate asupra cantității excedente de poluanți către
celălalt stat contractant pe calea negocierii directe.
Tipurile de proiecte care pot fi finanțate din vânzarea surplusului de AAU-uri se
referă la:
 Tehnologii curate (de ex. Gezeificarea cărbunelui, cogenerare de înaltă
eficiență);
 Modernizarea și reabilitarea grupurilor energetice;
 Îmbunătățirea utilizării eficiente a energiei în clădiri;
 Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în agricultură;
 Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în transporturi, prin stimularea
utilizării autovehiculelor hibrid și a celor electrice;
 Împădurirea unor suprafețe de terenuri, inclusiv a terenurilor agricole
degradate;
 Managementul deșeurilor cu reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.
România a ratificat acordul de comercializare a emisiilor poluante, fiind dispusă
să își vândă cota alocată unor țări europene, primind în schimb bani și tehnologie
nepoluantă. O astfel de situație este la Huedin unde o firmă din Danemarca a construit
o centrală termică pe bază de rumeguș cumpărând dreptul de poluare. Investiția de la
Huedin face parte dintr-un acord bilateral de 6,2 milioane de euro pentru construirea
pe teritoriul României a cinci centrale termice pe bază de rumeguș, folosind tehnologii
nepoluante.
Pentru ca un sistem de permise negociabile să funcționeze este necesar să i se
stabilească limita geografică unde acționează. Totuși, aspectul determinant este cel al
efectelor poluării, permisele putând circula într-o regiune, țară sau un grup de țări.
Dacă emisiile provin de la produse toxice, cancerigene, metale rare etc, ideea
permiselor este abandonală, în aceste cazuri aplicându-se doar reglementări directe.
Pe o piață dată, natura schimbului de permise este determinată numai de numărul
participanților care trebuie să fie autonomi și să nu depindă de același centru de
decizie (fig.8.2.)
Fig.8.2. Posibilități de schimbare a permiselor în funcție de numărul de participanți.
Sursa: OCDE, Politique environmentale et efficacite economique, Paris, 2000.
Pot exista mai multe cazuri:
 Sistemul cuprinde mai mulți poluatori ce aparțin de centre de decizii distincte,
este cazul ideal, deoarece se dezvoltă o piață veritabilă, cu posibilități de
negociere între diferiți agenți independenți ce doresc minimizarea costurilor de
producție;
 Sistemul înglobează mai mulți poluatori ce depind de același centru de decizie,
caz în care nu există o piață veritabilă pentru negocieea permiselor, dar centrul
de decizie organizează schimburi de permise între diverși agenți, astfel încât să
se maximizeazăutilitatea globală;
 Sistemul înglobează un singur poluator, dacă acesta are mai multe surse de
poluare își va stabili singur importanța acestora în limita autorizată de
permisele de negociere deținute. Se consideră ca acest schimb este implicit
între surse. Situația în care există un singur poluator ce are o singură sursă de
poluare nu se pretează la sistemul de permise negociabile, deoarece controlul
asupra sursei de poluare nu se pretează la sistemul de permise negociabile, iar
controlul asupra sursei unice se realizează numai prin reglementări directe.
Pentru a funcționa piața permiselor, ofertanții și cumpărătorii permiselor trebuie să
intre repede în contact unii cu alții (pentru a reduce costul de căutare a unui partener
cu care să negocieze), existând următoarele posibilității:
 Contact în cadrul burselor;
 Contact în crearea unui fișier electronic ce centralizează oferta și cererea;
 Recurgerea la intermediari(brokeri) etc.
Piața permiselor negociabile permite minimizarea costului global al luptei contra
poluării deoarece fiecare poluator va avea interesul de a intra în acest sistem.
Condițiile necesare pentru o bună funcționare a piețelor dreturilor de poluare
pot fi sintetizate în următoarele:
 Costurile marginale ale reducerii emisiilor trebuie să varieze la diferiți
poluatori; cu cât sunt mai mari diferențele, cu atât este mai mare potențialul de
economisire realizabil cu mijloace de schimb și cu atât este mai mare incitația
la schimb care deci de crearea unei piețe active;
 Numărul poluatorilor (actori ai pieței) trebuie să fie mai mare pentru crearea
unei piețe atractive;
 Se creează reale posibilități de reducere a emisiilor prin diverse mijloace
tehnice ce depind de potențialul de inovare;
 Impactul poluării trebuie să fie independent pe perioade de emisie (sezoane,
ore ale zilei);
 Obiectivele, astfel spus învelișul global de poluare trebuie să fie clar definite;
 Alocarea inițială de permise trebuie să fie determinată după anumite criterii
(de exemplu, proporțional cu cantitatea emisă în trecut și fixată în termeni de
cantitate și nu de procente);
 Schimburile trebuie făcute pentru un singur tip de poluant;
 Sistemul permiselor negociabile trebuie să aibă un standard cât mi înalt
posibil;
 Regulile de funcționare a pieței drepturilor de poluare trebuie să fie simple, iar
piața transparentă.
Permisele negociabile prezintă avantaje atât pentru mediu, cât și pentru economie,
deoarece cantitatea de poluant nu este fixată a priori, ci este menținută automat, grație
variațiilor de preț (toate sursele de poluare noi trebuie să obțină permise negociabile,
ceea ce înseamnă creșterea prețului) dar și pentru orice agent economic sau
organizație de protcție a mediului, care are posibilitatea de a interveni prin vânzare,
cumpărare a permiselor negociabile. Reducerea costului de poluare și schimbul de
permise duce la dezvoltzrea economiei și a luptei contra poluării, datorită
posibilităților de cumpărare a permiselor de către noii poluatori, agenții economici
acceptă mai ușor acest sistem decât constrângerile fiscale.
Dezavantajele sunt legate de:
 Complexitatea sistemului ce pare dificilă și care acționează din nevoia de
reglementare și protejare;
 Îngustarea pieței de poluare, experiența americană arătând că există riscul să
se manifeste puțini cmpărători și vânzători (există legislație care veghează să
nu se creeze monopoluri);
 Existența opoziției la ideea de vânzare și cumpărare a permiselor negociabile
din partea cercurilor ecologiste ”dure”, care consideră această piață drept o
încurajare a fenomenului de poluare ca sferă a afacerilor.
8.2 Piaţa certificatelor verzi

8.2.1. Rolul certificatelor verzi în promovarea resurselor regenerabile

Uniunea Europeană şi lumea întreagă sunt la o răscruce în ceea ce priveste


viitorul energiei. Schimbările climatice, dependenţa sporită de petrol si alţi
combustibili fosili, creşsterea importurilor şi a costurilor energiei, fac economiile
naţionale si societăţile comerciale tot mai vulnerabile. Aceste provocări necesită
gasirea unor răspunsuri şi soluţii complexe şi imediate.

În acest sens, Uniunea Europeană şi-a propus să devină lider în ceea ce


priveşste energiile regenerabile, iar Consiliul European din martie 200618 a cerut
comisie găsirea modalităţiilor de promovare a energiilor regenerabile pe termen lung,
de exemplu prin creşterea ponderii acestora în cadrul consumului intern brut la 15%
până in 2015. Parlamentul European a votat adoptarea unui obiectiv de 25% pentru
energiile regenrabile în cadrul consumului total de energie al UE până în anul 202019.

Având în vedere că stabilitatea cadrului funcţional de promovare a producerii


energiei din resurse regenerabile este un proces dinamic, care se bazează pe temeiuri
locale şi anticipări garantate de statele membre, Parlamentul European a aprobat în
2009 o cotă de 20% pentru resursele regenerabile, în totalul consumului de energie a
UE, până în 202020.

În cazul României, această ţintă a fost stabilită la nivelul de 24% din consumul
total de energie. La nivel naţional, strategia energetică a României pentru perioada
2007-2020, aprobată prin Hotărârea de Guvern nr 1069/2007, stabileşte nivelul
ţintelor naţionale privind ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile de
energie în consumul final de energie electrică la 35% (2015) şi la 38% în 2020. Se
estimează că la nivelul anului 2020, în România se va obţine o reducere a cantităţii de
emisii de CO2, de 10,4 milioane tone.

In martie 2007 s-a adoptat la nivel decizional european atingerea tintei


europene de 20% din consumul final de energie sa provina din surse regenerabile pana
in 2020.

In ianuarie 2008, Comisia Europeana a prezentat Draftul Drectivei de promovare a


SRE care deja continea o serie de elemente pentru generarea cadrului Legislativ prin
care sa devina realitate tinta propusa in 2007.

In Decembrie 2008 a fost agreata in Parlamentul European si in Consiliu, Directiva 28


care a intrat in aplicare in iunie 2009. Daca se transpune in lege nationala, Directiva
RES va deveni cea mai ambitioasa piesa legislativa a sectorului RES din lume.

18
Documentul Consiliului 7775/1/06 REY 10
19
Rezoluția Parlamentului European din 14 dec.2006
20
Directiva 2009/28/CE
In 19 mai 2010 a fost votata modificarea Directivei EPBD ( privind performanta
energetica a cladirilor) prin care, se impune arhitectura energetica prin integrarea
surselor de energie regenerabila.

Încalzirea si racirea pe baza de SRE

În ceea ce priveşte încălzirea şi de răcira, Directiva RES desfiinteaza vidul legislativ


care a existat până în prezent pentru acest sector. Pentru prima dată sectoarelor
încălzire şi de răcire - responsabile pentru aproape jumătate din cererea de energie a
Europei – li se dedica un cadru legislativ datorita Directivei Europene, cea a
promovării energiilor regenerabile.

Planurile Nationale de Actiune (NREAPs)

Directiva 2009/28/EC impune fiecărui stat membru să adopte un plan de acţiune


naţional de atingere a tinei proprii SRE. Aceste planuri trebuie sa stabileasca obiective
naţionale ale statelor membre privind ponderea energiei din surse regenerabile
consumată în transporturi, electricitate, încălzire şi răcire în anul 2020 şi măsurile
adecvate pentru atingerea acestor obiective.

Asociaţia „Oraşe Energie România” – OER, a organizat la Braşov ediţia 2011 a


Conferinţei Anuale OER. La acest eveniment au fost invitate cele 31 de municipalităţi
membre ale Asociaţiei OER, oraşele şi municipiile semnatare ale iniţiativei europene
– Convenţia Primarilor, agenţiile locale şi regionale de management energetic,
precum şi specialişti pe teme de energie.

Pentru o transpunere corectă a Directivei în legislaţia naţională RES

Obiective naţionale de atingere a tintei in ceea ce priveste capacitatea termica solara


instalata până în 2020, vor tine cont de dezvoltarea specifica a pieţei potenţiale şi
curente din fiecare stat membru. Mentionam ca aceasta piata a inregistrat la finele lui
2008, la momentul lansarii Programului Casa Verde peste 1600 de dosare ce au
solicitat autorizarea in cadrul Programului.

Pentru atingerea obiectivelor, statele membre ar trebui să instituie un nivel minim cu


caracter de obligativitate, pentru cladirile noi sau pentru cele renovate, referitor la
alimentarea din surse regenerabile proprii de energie. Sectorul construcţiilor este
esenţial a fi evaluat pentru o abordare clara in ceea ce priveste încălzirea şi răcirea.

În plus, NREAPs, planurile nationale trebuie să încurajeze autorităţile naţionale,


regionale şi locale să pună în aplicare unul sau mai multe instrumente suplimentare de
promovare a sectorului termic solar, pompe de caldura si solar PV:
Stimulente financiare de investiţii sau de reduceri fiscale. Aceste măsuri ar trebui
să fie orientate spre anumite segmente de piaţă: clădirile care depăşesc valorile
minime prevăzute de obligaţiile referitoare la SRE pentru clădirile noi şi
renovate. Aceste măsuri financiare ar trebui să fie stabile şi pe termen lung orientate,
în scopul de a construi încredere pentru investitori investitori si profit pentru
utilizatori.

Campanii de sensibilizare sprijinite de autorităţile publice şi concentrate la


grupurile ţintă relevante: utilizatorii finali (proprietari de case, operatorii de aplicaţii
cu potenţial ridicat, cum ar fi hoteluri, piscine, clădiri colective), arhitecti, instalatori,
( de încălzire şi tinichigii), constructori si antreprenori;
Suport de instruire specifica pentru tehnologiile solare termice, directionat catre
principalii actori profesionişti: urbanişti, arhitecţi, instalatori

Putem astfel concluziona:

1) Realizarea de planuri care sa vizeze asigurarea rolului exemplaral


cladirilor publice la nivel national, regional si local este o solicitare
din partea UE si un punct de plecare in raportarile anuale ale NREAP;

2) Promovarea tehnologiilor de producere distribuita locala a energiei


necesare cladirilor (mixturile energetice din surse regenerabile de
energie) – de catre autoritatile nationale, regionale si locale –
impreuna cu mediul de afaceri, devine si ea o necesitate pentru
formarea unei atitudini corecte a utilizatorilor cladirilor - cu referire
directa la masurile ce asigura respectarea cerintelor etichetelor
ecologice sau ale standardelor la nivel comunitar. Promovarea prin
intermediului exemplului cladirilor publice este esentiala.

3) Prevederea in cadrul politicilor nationale a unor niveluri minime de


utilizare a energiei din SRE produsa local, in cladirile noi si in cele
supuse lucrarilor de renovare este o necesitate. Acest criteriu este o
posibila legatura intre valorile pe care le vom transmite pe plan
national ca tinta ( in NREAP ) in domeniul solar termic, electric si
pompe de caldura si valorile actuale ale consumului energetic in cladiri
si va putea fi un sprijin in elaborarea acestui punct din NREAP.

Cadrul de aplicare în România

Instrumentul de realizare a acestor obiective este schema certificatelor verzi,


precizată prin Legea nr 220/2008, modificată prin legea 139/2010 si Ordonanţa
Guvernului din 6 Ianuarie 2011. Schema de sprijin este un sistem de promovare prin
certificate verzi, în temeiul căruia sunt eliberate certificate verzi producătorilor de
energie electrică din surse regenerabile, furnizorilor de electricitate fiindu-le impusă
obligaţia (printr-o cotă obligatorie) de a achiziţiona certificate verzi.Prin surse
regenerabile de energie se vizează următoarele: hidro <10 MW, eoliană, solară,
biomasa din deşeuri biologice (doar energie electrică sau cogenerare de înaltă
eficienţă), biomasa din culturile energetice (doar energie electrică), gazul de
fermentare a deşeurilor şi gazul de fermentare a nămolurilor din instalaţiile de epurare
a apelor uzate21. Schema de promovare prin certificate verzi se aplică, de asemenea,
energiei electrice produse în unităţi/centrale eoliene care au fost anterior utilizate
pentru producerea de energie electrică în alte ţări (reutilizare), dacă acestea sunt
utilizate în sisteme electrice izolate sau au fost puse în funcţiune înainte de intrarea în
vigoare a schemei de sprijin notificate, dacă nu sunt mai vechi de 10 ani şi dacă
respectă normele de protecţie a mediului.

În cazul energiei electrice produse în centralele electrice multicombustibil care


utilizează surse regenerabile şi convenţionale, numai acea parte din energia electrică
care este produsă în întregime din sursele de energie regenerabile va beneficia de pe
urma sistemului de promovare. Centrala electrică multicombustibil este definită în
legislaţia română drept o centrală electrică care produce energie electrică folosind
surse regenerabile şi convenţionale de energie care se utilizează în instalaţii de
ardere/cazane separate, precum şi în aceeaşi instalaţie de ardere, dacă conţinutul
energetic al combustibilului convenţional utilizat nu depăşeşte 10 % din conţinutul
energetic total.

În baza acestei legi, autorităţile române au introdus limitele preţului de piaţă al


certificatelor verzi, de 27 şi 55 EUR per certificat, explicând că noile valori sunt doar
o indexare necesară a valorilor vechi şi nu modifică schema existentă (introdusă
înainte de aderarea României la UE). În prezent, toţi producătorii de energie electrică
din surse regenerabile primesc 1 certificat verde pe MWh, fără a se face distincţie în
ceea ce priveşte diferitele surse regenerabile de energie din care este produsă energia
electrică (conform sistemului de certificate verzi aplicat în prezent, pus în aplicare
începând cu 2005).

ANRE22 stabileşte numărul de certificate verzi pe care furnizorii de energie


electrică au obligaţia de a le achiziţiona anual. Operatorul de transport şi sistem (OTS)
acordă lunar certificate verzi producătorilor.

Beneiciarii care intră în sistem până la sfârsitul anului 2016, primesc


certificate verzi pe durata perioadei de sprijin specificate în legea 220/2008 cu
modificările aduse, respectiv 15 ani pentru instalaţiile noi, 10 ani pentru instalaţiile
hidroelectrice modernizate/retehnologizate, 3 ani pentru instalaţiile hidroelectrice
existente, 7 ani pentru instalaţiile reutilizate.

Beneficiarii sunt instalaţiile care produc energie din surse regenerabile de


energie şi biomasă. Instalaţiile eligibile de cogenerare de înaltă eficienţă care
utilizează surse regenerabile de energie (biomasă, gaz de fermentare a deşeurilor şi
gaz de fermentare a nămolurilor din instalaţiile de epurare a apelor uzate) primesc un
bonus de cogenerare de 1 certificat verde pe MWh. Pentru a fi eligibile, acestea
trebuie să fie conforme cu cerinţele de înaltă eficienţă, conform Directivei 2004/8/CE

21
În temeiul Legii 220/2008 (astfel cum a fost modificată) ajutorul urmează să fie acordat şi pentru
sursele de energie geotermală. De asemenea, se oferă sprijin sub forma unui certificat verde
suplimentar pentru instalaţiile de cogenerare de înaltă eficienţă din toate tipurile de biomasă, nu
numai biomasa din deşeuri biologice. Acestea nu sunt însă vizate de actuala notificare (dar vor face
obiectul unei notificări individuale, după caz).
22
ANRE (Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei) este autoritatea
independentă de reglementare instituită în conformitate cu articolul 23 din Directiva 2003/54/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piaţa
internă de energie electrică şi de abrogare a Directivei 96/92/CE (JO L 176, 15.7.2003, p. 37).
privind promovarea cogenerării pe baza cererii de energie termică utilă23, iar
producţia lor trebuie să genereze economii globale de energie primară în raport cu
producerea separată definită de Directiva 2004/8/CE şi de Decizia 2007/74/CE. De
asemenea, instalaţiile de cogenerare de înaltă eficienţă eligibile sunt: întreprinderile
care distribuie energie electrică şi termică la populaţie, în cazul în care costurile de
producere a energiei electrice sau termice sunt superioare preţului de piaţă al acesteia;
sau utilizatorii industriali ai producţiei combinate de energie electrică şi termică, în
cazul în care se demonstrează că, prin folosirea tehnicii respective, costul de producţie
al unei unităţi de energie este superior preţului de piaţă al unei unităţi de energie
convenţionale.

În ceea ce priveşte centralele hidroelectrice retehnologizate, acestea vor fi


eligibile pentru sprijin în cazul în care respectă un set de condiţii predefinite, şi anume
instalaţia care face obiectul schemei de sprijin trebuie să aibă o durată de funcţionare
de cel puţin 15 ani de la data punerii în funcţiune şi să fi fost supusă unui ansamblu de
operaţiuni de înlocuire a unor tehnologii existente uzate cu tehnologii moderne, în
scopul creşterii eficienţei activităţii de producere.

Schema de sprijin se aplică beneficiarilor care livrează energie electrică în


reţeaua electrică sau direct la consumatori, inclusiv pentru consum final propriu, altul
decât consum propriu tehnologic. Legea prevede, de asemenea, posibilitatea unor
acorduri comune cu alte state membre ale Uniunii Europene care vizează proiecte
comune şi transferuri statistice, în conformitate cu Directiva 2009/28/CE.

Beneficiarii sunt toate întreprinderile (mari şi IMM-uri). Numărul


beneficiarilor este între 101-500. Aceştia primesc sprijin sub formă de certificate verzi
din care ulterior pot obţine venituri prin vânzarea acestora pe piaţa certificatelor verzi.

Beneficiarii vor primi numărul de certificate verzi stabilit prin Legea 220/2008
(astfel cum a fost modificată) pe întreaga durată a schemei de sprijin specificate în
tabelul de mai jos (pentru sfera exactă de aplicare a prezentei notificări, a se vedea
punctul 3 de mai sus). Pentru perioada de probă se acordă 1 CV/MWh, indiferent de
sursa regenerabilă de energie. Pentru producătorii care au beneficiat de certificate
verzi înainte de intrarea în vigoare a schemei de sprijin notificate, durata ajutorului se
reduce cu o perioadă echivalentă celei pentru care beneficiarii au primit deja
certificate verzi.
Tip central/grup CV/MWh Perioada de
SRE sprijin (ani)
1.Energie Noi (puse în funcţiune 3 CV 15
HIDRAULICĂ începând cu 1 ianuarie
(utilizată în 2004)
centrale cu puteri Modernizate/retehnologizate 2 CV 10
instalate ≤10 MW)
Puse în funcţiune înainte de 0,5 CV 3
1 ianuarie 2004 şi
neretehnologizate
2. Energie (noi) 2 CV până în 15
EOLIANĂ 2017

23
Directiva 2004/8/CE privind promovarea cogenerării pe baza cererii de energie termică utilă pe
piaţa internă a energiei şi de modificare a Directivei 92/42/CEE, JO L 52, 21.2.2004, p. 50.
1 CV începând
din 2018
2 CV până în 7
Reutilizate 2017
1 CV începând
din 2018
3.BIOMASĂ (noi) – din toate tipurile de 2 15
(indiferent de deşeuri biologice
forma de agregare) (noi) – din culturi energetice 3 15
Cogenerare de înaltă 1 CV 15
eficienţă suplimentar
(suplimentar faţă de CV
pentru
centralele cu biomasă
menţionate mai sus)
4. Gaz de Noi 1 15
fermentare a
deşeurilor şi gaz de
fermentare
a nămolurilor din
instalaţiile de
epurare a apelor
uzate
5. Energie Noi 2 15
geotermală9
6. Energie Noi 6 15
SOLARĂ
Sursa:Comisia EuropeanăBruxelles, 13.7.2011 C(2011) 4938 final

8.2.2 Piata certificatelor verzi in Romania


România a fost printre primele ţări candidate la Uniunea Europeană , care a
transpus în legislaţia proprie prevederile comunitare, respectiv directiva 2001/77/CE
în HG nr 443/2003, stabilind ponderea resurselor regenerabile în totalul consumului
de energie. Sistemul românesc de promovare a energiei din surse regenerabile constă
în combinarea cotelor obligatorii şi a certificatelor verzi, dupa cum este prevazut in
figura 1

Furnizorii de energie electrică au obligaţia de a achiziţiona în fiecare an un


anumit număr de certificate verzi, care este stabilit pentru fiecare an de către ANRE.
Nivelul obligaţiei corespunde valorii cotei obligatorii de energie din surse
regenerabile stabilită pentru anul respectiv, înmulţită cu cantitatea de energie electrică
(exprimată în MWh) furnizată anual consumatorilor finali.
RON
Furnizori de energie electrica
(Penalitati)

(valoarea CV tranzactionate)
RON

CV
ANRE

STATUL

OTS Producatori E-SRE

Eliberarea de CV

Fondul pentru mediu

Fig 1. Sistemul românesc de promovare a energiei din surse regenerabile

Cotele anuale obligatorii sunt stabilite la nivelul care va permite îndeplinirea ţintelor
naţionale obligatorii pentru 2020 prevăzute în Directiva 2009/28/CE privind
promovarea utilizării energiei din surse regenerabile. Pentru perioada 2009-2020,
cotele obligatorii anuale pentru energia electrică produsă din surse regenerabile de
energie care beneficiază de sistemul de promovare prin certificate verzi sunt
următoarele:

anul 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018 2019 2020
Cota 8,3 10 12 14 15 16 17 18 19 19,5 20
%
Sursa: Comosia EuropeanăBruxelles, 13.7.2011 C(2011) 4938 final

Certificatele verzi, acordate lunar producătorilor de către operatorul de


transport și de sisteme (OTS), pot fi vândute furnizorilor pe piaţa centralizată a
certificatelor verzi şi/sau pe piaţa contractelor bilaterale. Producătorii îşi vând energia
electrică pe piaţa energiei electrice la preţul pieţei (pentru energie electrică
convenţională). Vânzarea de certificate verzi către furnizori le aduce venituri
suplimentare pentru a acoperi costurile mai mari legate de utilizarea surselor
regenerabile de energie. Piaţa energiei electrice şi cea a certificatelor verzi sunt
separate şi funcţionează independent.
În ceea ce priveşte piaţa centralizată a certificatelor verzi, valoarea de
tranzacţionare a certificatelor verzi este preţul de închidere al pieţei centralizate a
certificatelor verzi, stabilit la punctul de intersecţie dintre curbele cererii şi ofertei de
certificate verzi. Preţul de închidere trebuie să se situeze într-un interval definit de
limitele legale minime şi maxime. Preţul, precum şi părţile contractuale la tranzacţii,
sunt stabilite de operatorul pieţei de energie electrică (OPCOM), însă tranzacţiile
financiare sunt efectuate direct între participanţi (producători şi furnizori) fără niciun
transfer financiar prin intermediul operatorului pieţei de energie electrică. Perioada /
anul de tranzacţionare începe la 1 martie şi se încheie la sfârşitul lunii februarie a
anului următor. Valoarea de tranzacţionare a certificatelor verzi pe piaţa centralizată a
certificatelor verzi este stabilită prin intermediul unor mecanisme concurenţiale şi este
cuprinsă între o valoare minimă de tranzacţionare de 27 EUR/certificat şi o valoare
maximă de tranzacţionare de 55 EUR/certificat. Aceleaşi limite de preţ sunt impuse
tranzacţiilor bilaterale. Începând cu 2011, aceste limite de preţ pentru certificatele
verzi sunt indexate anual de către ANRE, în conformitate cu indicele mediu de inflaţie
pentru anul precedent24. Preţul de achiziţie minim garantat al certificatelor verzi
asigură, de asemenea, „bancabilitatea” proiectelor privind energia din surse
regenerabile. Autorităţile române au explicat că un sistem de certificate verzi implică
riscuri mai mari pentru investitori (atât preţul energiei electrice, cât şi preţul
certificatelor verzi fiind variabil) în comparaţie, de exemplu, cu măsurile tarifare fixe
care încurajează utilizarea de energii din surse regenerabile. Pentru a gestiona aceste
riscuri legate de finanţarea proiectelor de investiţii în domeniul energiei din surse
regenerabile, băncile îi impun, în general, investitorului să deţină contracte ferme de
cumpărare a energiei electrice şi să garanteze că preţul certificatelor verzi nu va
scădea sub un anumit prag. Certificatele verzi sunt valabile timp de 16 luni.
În cazul în care cererea de certificate verzi este mai mare decât oferta, se
estimează că valoarea de tranzacţionare a certificatelor verzi va atinge valoarea
maximă, stabilită prin lege la nivelul de 55 EUR per certificat; în cazul în care există
mai multe oferte de cumpărare la preţul de închidere, certificatele sunt alocate într-un
sistem pro-rata, şi anume proporţional cu numărul de certificate cerute de furnizorii
individuali. În cazul în care, la sfârşitul unui an, cererea de certificate de către
furnizorii de energie electrică este mult mai mare decât oferta, ANRE este abilitată să
ajusteze cotele obligatorii menţionate anterior în funcţie de numărul de certificate
disponibile pe piaţă în anul respectiv25.
Furnizorii trebuie să demonstreze anual ANRE că au achiziţionat numărul
necesar de certificate. În cazul în care furnizorii nu îşi respectă pe deplin această
obligaţie, ANRE aplică o penalitate, care este stabilită la nivelul de 110 EUR pentru
fiecare certificat neachiziţionat, în conformitate cu Legea 220/2008, astfel cum a fost
modificată. Penalităţile sunt colectate de OTS şi apoi transferate Fondului pentru
mediu26.
Concluzii

151Indicele de inflaţie este calculat la nivelul zonei euro din UE, comunicat oficial de EUROSTAT
25
Fondul pentru mediu este gestionat de către Administraţia Fondului pentru Mediu, care este o
instituţie publică subordonată Ministerului Mediului şi Pădurilor.
26
Regulamentul (CE) nr. 1998/2006 al Comisiei din 15 Decembrie 2006 privind aplicarea articolelor
87 şi 88 din tratat ajutoarelor de minimis, JO L 379, 28.12.2006, p. 5.
Concluzii
Sistemul certificatelor verzi, aplicat în România este acela al certificatelor
tranzacţionabile, luând în considerare posibilitatea de compatibilitate internaţională pe
care acest sistem o permite şi nu, în ulimul rând, posibilitatea de a reduce preţurile pe
care consumatorii le vor suporta.
Acest sistem acorda producătorilor, pentru fiecare 1 MWh produs în instalaţii
care utilizează surse regenerabile de energie si livrat în reţea, un certificat care
confirmă că aceasta energie este verde. Acest certificat verde este tranzacţionabil ceea
ce înseamnă că producătorul poate să-l vândă pentru a câstiga o sumă suplimentară de
bani, pe lângă veniturile obţinute din vânzarea energiei electrice pe piaţa de energie.
Acest sistem de promovare are două caracteristici principale:
cantitatea este fixată şi preţul certificatelor verzi este determinat de
mecanismele pieţei. Ca în orice piaţă unde există cerere şi ofertă pentru
produsul vândut, în piaţa certificatelor verzi, marfa o reprezintă aceste
documente care sunt vândute de producătorii care le deţin si prin urmare
oferta de vânzare este asigurată de producători. Cererea de certificate verzi
vine de la furnizorii de energie electrică sau de la consumatorii care doresc să-
şi dovedească preferinta verde, ecologistă. În acest caz se spune că sistemul
este voluntar.
Pe lângă sistemele voluntare, există sisteme în care cererea este obţinută prin
intermediul cotelor obligatorii impuse furnizorilor de energie electrică fie
consumatorilor sau chiar producătorilor.
Sistemul românesc este un sistem cu cote obligatorii impuse asupra
furnizorilor de energie electrică. Pot participa în sistem şi consumatorii de energie
electrică, dar participarea lor nu este obligatorie, ci voluntara.

Bibliografie
 Cămășoiu C., Managementul financiar al mediului, Editura Mustang,
București, 2012
 Duțu Mircea, Tratatul de drept al mediului, Editura C.H.Beck, București, 2007
 OCDE, Politique enviromentale et efficacite economique, Paris 2000,
http://www.aecd.org/policies/online-eco.htm.
 Eurostat, Taxation trends in the European Union-Data for the EU Member
States, Iceland and Norway (2010 Edition)
 http://epp.eurostat.ec.eropa.eu/portal/page/portal/enviromental taxation.

Termeni cheie
 Externalitate
 Drept de proprietate
 Internaliatate
 Permis comercializabil
 Cotă de poluare

Întrebări și comentari
1. De ce este poluarea un cost aparte?
2. Definiți externalitatea pozitivă și externalitatea negativă. Cum se manifestă
fiecare dintre ele?
3. Explicați relațiile dintre poluare și drepturile de proprietate.
4. Comentați modalitățile de evaluare a pagubelor provocate de poluare.
5. Esența metodelor de evaluare a externalităților.
6. Prezentați avantajele internalizării costurilor externe.
7. Precizați avantajele și dezavantajele subvențiilor pentru acoperirea costurilor
externe.
Cap. 9. FINANȚAREA PROTECȚIEI MEDIULUI
9.1 Sursele și mecanismele de finanțare
În politica de dezvoltare a Uniunii Europene, finanțarea acțiunilor pentru
mediu este susținută din fonduri publice, din bugetele firmelor private, din fondurile
structurale și de coeziune etc. Prin urmare, politica de finanțare a protecției mediului
este parte integrată a Politicii de Coeziune Economică și Socială (PCES) care
reprezintă politica fundamentală a Uniunii Europene.
Pentru perioada 2007-2013, Politica de Coeziune Economică și Socială a fost
direcționată spre realizarea următoarelor trei obiective:
1. Convergența (pentru reducerea disparităților de dezvoltare economică și socială
între statele /regiunile UE);
2. Competitivitatea regională și ocuparea forței de muncă(pentru regiunile care nu
sunt eligibile pentru obiectivul convergenței)
3. Cooperare teritorială europeană (pentru regiuni, județe și zone transnaționale,
în direcția dezvoltării stabile și durabile)
Mijloacele financiare prin care se implementează PCES poartă denumirea de Fonduri
Structurale și de Coeziune (FCS) și se compun din:
a)-Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR)
b)-Fondul Social European (FSE) FEDR și FSE formează fondurile structurale
c)-Fondul de Coeziune (FC)
Fondul European de Dezvoltare Regională susține dezvoltarea economică
durabilă la nivel regional și local prin mobilizarea capacităților locale și diversificarea
structurilor economice în domenii precu: cercetare și dezvoltare tehnologică, inovare
și antreprenoriat, societatea informațională, IMM-uri, protecția mediului, turism,
energie.
Fondul Social European contribuie la : sporirea adaptabilității forței de
muncă și a înreprinderilor, creșterea accesului pe piața forței de muncă, prevenirea
șomajului, prelungirea vieții active și creșterea gradului de participare pe piața muncii
a femeilor și a emigranților, sprijinirea incluziunii sociale a persoanelor dezavantajate
și combaterea discriminării.
Fondul de Coeziune finanțează proiecte în domeniul protecției mediului și
rețelelor de transport transeuropene, proiecte în domeniul dezvoltării durabile, precum
și proiecte care vizează îmbunătățirea managementului traficului aerian și rutie,
modernizarea transportului multimodal.
Potrivit politicilor complementare cum ar fi : Politica Agricolă Comună (PAC)
și Politica Comună de Pescuit (PCP) operează două fonduri complementare: Fondul
European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (FEADR) și Fondul European
pentru Pescuit.
Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală are ca scop
creșterea competitivității în sectorul agricol, dezvoltarea mediului rural și
îmbunătățirea calității vieții în zonele rurale prin promovarea diversității activităților
economice.
Fondul European pentru Pescuit investește în dezvoltarea resurselor
acvatice vii, în modernizarea ambarcațiunilor de pescuit și îmbunătățirea prelucrării și
comercializării produselor piscicole. De asemenea, FEP sprijină implementarea
strategiilor pentru dezvoltare durabilă a zonelor de coastă.
De menționat este faptul că toate acest fonduri au, în cadrul domeniilor de
intervenție, aspecte legate direct sau indirect de mediu. Spre exemplificare:
 FEDR implica protecția mediului, inclusiv investiții legate de managementul
deșeurilor, aprovizionarea cu apa, tratarea apelor uzate, calitatea aerului,
prevenirea poluării, reabilitarea zonelor contaminate, promovarea
biodiversității și protejaea naturii, sprijin pentru IMM-uri pentru a promova
metode durabile de producție prin introducerea managementului de mediu
eficient și adoptarea tehnologiilor de prevenire a poluării.
 dezvoltarea activităților economice și sociale transfrontaliere, prin strategii
comune pentru dezvoltarea teritorială durabilă (ex: dezvoltarea IMM,
turismului,culturii, infrastructurii pentru sănătate, protecția mediului).
 stabilirea și dezvoltarea cooperării transnaționale, inclusiv cooperarea
bilaterală între regiuni maritime, prin finanțarea rețelelor și a activităților ce
conduc la dezvoltarea teritorială integrată (managementul apelor,
accesibilitatea ,perevenirea riscurilor, rețelele de cooperare științifică și
tehnologică);
 FSE intărirea capacității instituționale și a eficienței administrațiilor publice și
serviciilor publice la nivel național, regional și local, pentru a putea
implementa reforme, în special în domeniul economic, social, al ocupării forței
de muncă, protecției mediului și judiciar.
 FC rețelele trans-europene de transport;
 proiecte majore de infrastructură de mediu;
 domenii care se pot dezvolta durabil și care prezintă beneficii evidente în ceea
ceprivește protecția mediului (eficiența energetică și energie regenerabilă,
sisteme de transport în afara coridoarelor europene, căi ferate ferate, transport
fluvial și maritim, maritim, sisteme de transport intermodal și
interoperabilitatea acestor sisteme, transport urban și transport public
ecologic).
Asistența financiară nerambursabilă pentru România, în cadrul Politicii de
Coeziune Economică și Socială a Uniunii Europene se acordă prin Fondurile
Structurale și de Coeziune prin obiectivele ”Convergență”și ”Cooperare teritorială
europeană”.
Suma totală a Fondurilor Structurale și de Coeziune, alocate României pentru
perioada 2007-2013, este de 19,668 miliarde Euro din care 12,661 miliarde sunt
alocate prin Fondurile Structurale de Coeziune, iar 0,455 miliarde revin Obiectivului
”Cooperare Teritorială Europeană”.
Alocările proiectate corespund priorităților naționale stabilite prin Cadrul
strategic Național de Referință 2007-2013(CSNR), elaborat pe baza prevederilor
Planului Național de Dezvoltare 2007-2013 (PND).
Asistența.financiară nerambursabilă complementară în cadrul Politicii
Agricole Comune a Uniunii Europene însumează 8,022 miliarde Euro, acordându-se
României prin Fondul European de Dezvoltare Rurală. Prioritățile au fost stabilite
prin Planului Național Strategic pentru Dezvoltare Rurală2007-2013.
Ca stat membru al U.E., România beneficiază de o ofertă financiară destul de
mobilizatoare, tocmai avându-se în vedere starea pecară în care se găsește rețeaua
hidrografică, serviciile de alimente cu apă și canalizare , managementul deșeurilor ,
starea zonelor naturale protejate etc. Problema este că nu reușim să depășim
capacitatea redusă de absorție a fondurilor europene, trecănd de prea mult timp
aceleași cauze: cadru legislativ-instituțional, greoi, capacitate administrativă
subdimensionată, lipsa personalului calificat și performant etc.
9.2 Fondul pentru mediu
Finanțarea protecției medului din România se asigură din mai multe surse :
alocații de la bugetul public, de la bugetele locale, bugetele firmelor private, credite
externe,sume alocate din venituri extrabugetare, fonduri externe nerambursabile
(fig..9.1)

Surse de finantare Mecanisme de finantare Institutii, Firme

Taxe si tarife (locale si Bugetul de Stat MINISTERE Companii


central) nationale, Regii autonome

Donatii (UE, Banca Bugete locale si regionale


Mondiala, BERD etc)

Taxe si tarife de utilizare a Fonduri Structurale si de Judete si municipalitati < 2000


mediului si poluare Coeziune locuitori

Imprumuturi (Banci, Banca FONDUL DE MEDIU


Mondiala, BERD)
Companii private

Profituri & Fond de Bugetele firmelor private


dezvoltare

Alte surse, donatii Alte intrumente ONG-uri


Alte institutii

Fig 9.1 Surse, mecanisme si institutii de finantare a mediului in Romania.


Colectarea taxelor și tarifelor de utilizare a mediului, ca și cele de poluare s-a
centralizat într-un fond special de mediu, pentru a asigura finanțarea programelor
publice prioritare. Experiența țărilor europene arată că aceste programe prioritare sunt
legate de aspectele obligatorii privind mediul. De vreme ce obligațiile privind
poluarea sunt deseori greu sau imposibil de determinat atunci când impactul asupra
factorilor de mediu s-a produs cu mult în trecut, sau relația cauzală între poluare și
poluator nu poate fi dovedita cu certitudine, intervenția guvernului este necesară
pentru a furniza compensații victimelor și /sau finanțare pentru eliminarea poluării.
Fondul pentru mediu, instrument financiar important în protecția mediului
Fondul pentru mediu este un instrument economico-financiar destinat
susținerii și realizării proiectelor prioritare pentru protecție a mediului, în
conformitate cu normele și standardele de mediu în vigoare.
Fondul pentru mediu este un fond public deductibil din punct de vedere
fiscal , iar veniturile acestuia constituie venituri publice , ce fac parte din bugetul
general consolidat.
Fondul pentru mediu este gestionat de către Administrația Fondului pentru
Mediu (AFM), instituție publică aflată în coordonarea Ministerului Mediului și al
Pădurilor. Fondul a devenit funcțional din anul 2002, în baza principiilor europene
”Poluatorul plătește ”și ”Responsabilitatea producătorului”.
Administrația Fondului pentru Mediu se adresează unei categorii largi de
beneficiari: operatori economici; ong-uri; unități administrativ-teritoriale; unități și
instituții de învățămînt; composesorate și ocoale silvice; unități de cult; instituții
publice; asociații de dezvoltare intercomunitară; institute de cercetare-dezvoltare;
asociații de proprietari; persoane fizice; persoane fizice autorizate; întreprinderi
individuale și întreprinderi familiale, care prin implementarea și derularea de
programe contribuie la îmbunătățirea condițiilor de viață și, în același timp,
conștientizează publicul asupra problemelor de mediu.
Administrația Fondului are, în principal, următoarele atribuții :
 urmărește constituirea și gestionarea fondului pentru mediu;
 întocmește planul anual de lucru și bugetul de venituri și cheltuieli;
 analizează, selectează și finanțează proiectele pentru protecția mediului aprobate în
conformitate cu prevederile legii și conform cu procedurile prevăzute în manualul de
operare al fondului pentru mediu;
 urmărește și controlează implementarea proiectelor aprobate și finanțatedin fondul
pentru mediu;
 finanțează lucrări destinate prevenirii, înlăturării și/sau diminuării efectelor produse
de fenomenele meteorologice periculoase la lucrările de gospodărire a apelor.

În îndeplinirea atribuțiilor, AFM are două structuri decizionale: Comitetul de avizare


și Constituțional Director. Cheltuielile curente și de capital ale AFM se asigură din
Fondul de Mediu, în limita a 3% din veniturile acestuia. Operațiunile financiare ale
Administației Fondului, care privesc constituirea, gestionarea și utilizarea resurselor
financiare, se derulează prin Trezoreria Statului.
Disponibilitățile financiare ale Fondului pentru mediu se păstrează în
Trezoreria Statului într-un cont distinct și sunt purtătoare de dobânzi.
Fondurile financiare provenite din surse externe se gestionează pe baza contractelor
încheiate cu partenerii externii în conformitate cu scopul pentru care au fost acordate
și cu destinațiile prevăzute in documentele oficiale.

9.2.1. Veniturile Fondului pentru mediu


Veniturile Fondului pentru mediu se constituie din diferite contribuții
procentuale, calculate în raport cu încasările din vânzarea deșeurilor metalice feroase
și neferoase, din vânzarea masei lemnoase sau a materialelor lemnoase din taxe pentru
poluare, taxe pentru depozitarea deșeurilor etc. (Tabelul 9.1)
Din datele de buget pentru perioada 2005-201027 se constată câteva tendințe
importante privind evoluția veniturilor. În primul rând, volumul veniturilor a crescut
de aproape 7 ori, mai ales în ultimii doi ani, când s-au introdus noi taxe legate de
mediu, ceea ce a amplificat nemulțumirile populației ca și ale agenților economici.
Cele mai mari încsări au provenit de la taxa de poluare pentru veicule, contestată și la
nivelul U.E. În anul 2010, această taxă a contribuit cu peste 86% la veniturile fondului
pentru mediu. În al doilea rând se constată o tendință oscilantă a diferitelor taxe (de
exemplu contribuțiile din vânzarea deșeurilor metalice si din vânzarea masei
lemnoase) care uneori au scăzut sensibil, în principal din cauza fenomenului de fraudă
și evaziune fiscală.
Ca o concluzie generală se poate spune că, până în prezent, fondul pentru
mediu nu și-a atins obiectivul principal , ca sursă de finanțare proiectelor de mediu,

27
Bugetul de venituri si cheltuieli ale Administratiei Fondului pentru Mediu; http://www.afm.ro
dat fiind mărirea veniturilor. Insuficiența disponibilităților financiare nu poate acoperi
necesarul de investiții pentru nevoile de protecție și neconstrucție a mediului în
conformitate cu angajamentele asumate de România prin Tratatul de Aderare la
Uniunea Europeană, începând din anul 2007.

1)Bugetul de venituri și cheltuieli ale Administrației Fondului pentru Mediu;


http:/www.atm.ro
Tabelul 9.1 Sursele de venituri ale Fondului pentru mediu
 O contribuție de 3% din veniturile realizate din vânzarea deșeurilor metalice
feroase și neferoase, inclusiv a bunurilor destinate dezmembrării, obținute de
către generatorul deșeurilor respectiv deținătorul bunurilor destinate
dezmembrării, persoană fizică sau juridică;
 Taxe pentru emisiile de poluanți în atmosferă, datorate de operatorii economici
deținători de surse staționare a căror utilizare afectează factorii de mediu, în
cuantumul prevăzut în lege;
 Taxe încasate de la operatorii economici utilizatori de noi terenuri pentru
depozitarea deșeurilor valorificabile, în limitele prevăzute de lege;
 O contribuție de 2 lei/kg, datorată de către operatorii economici care introduc
pe piața națională ambalaje de desfacere și bunuri ambalate, pentru diferența
dintre cantitățile de deșeuri de ambalaje corespunzătoare obiectivelor de
valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie și
de valorificare prin reciclare prevăzute în lege și cantitățile de deșeuri
ambalaje efectiv valorificate sau incinerate în instalațiile de incinerare cu
recuperare de energie și valorificare prin reciclare;
 O contribuție de 2% din valoarea substanțelor clasificate prin acte normative
ca fiind periculoase pentru mediu, introduse pe piața națională de către
operatorii economici;
 O contribuție de 2% din veniturile realizate din vânzarea masei lemnoase
și/sau a materialelor lemnoase obținute de către administratorul, respectiv
propietarul pădurii, cu excepția lemnelor de foc, arborilor și arbuștilor
ornamentali, pomilor de Crăciun, răchitei și puieților;
 O contribuție de 2lei/kg anvelopă, datorată de operatorii economici care
introduc pe piața națională anvelope noi și /sau uzate destinate reutilizării,
pentru diferența dintre cantitățile de anvelope corespunzătoare obligațiilor
anuale de gestionare prevăzute în legislația în vigoare și cantitățile efectiv
estionate;
 O contribuție de 3% din suma care se încasează anual pentru gestionarea
fondurilor de vânătoare, plătită de către gestionarii fondurilor de vânzare;
 Donații, sponsorizări, asistență financiară din partea persoanelor fizice sau
juridice române ori străine și a organizațiilor sau organismelor internaționale;
 Sume încasate din restituirea finanțărilor acordate, dobânzi, penalități de orice
fel, alte operațiuni financiare derulate din sursele financiare ale Fondului de
mediu;
 Cuantumul taxelor pentru emiterea avizelor, acordurilor și a autorizațiilor de
mediu;
 Dobânzi și penalități de orice fel datorate de către debitorii Fondului de mediu;
 O contribuție de 100 lei/tonă, datorată de unitățile administrativ-teritoriale
începând cu data de 1 iulie 2010, în cazul neîndeplinirii obiectivului anual de
diminuare cu 15% a cantităților de deșeuri municipale și asimilabile, colectate
și trimise spre depozitare;
 O eco-taxă, în valoare de 0,1lei/bucată, aplicată pungilor și sacoșelor pentru
cumpărături, cu mâner integrat sau aplicat, fabricate din material obținute din
resurse neregenerabile definite potrivit OUG 195/2005 privind protecția
mediului, aprobată cu modificări și completări prin L265/2006, cu modificările
și completările ulterioare;
 O taxă pe poluare petru autovehicule;
 O taxă de 2 lei/1, aplicată uleiurilor ce fac obiectul HG 235/2007 privind
gestionarea uleiurilor uzate, datorată începând cu 1 ianuarie 2010 de căre
operatorii economici care introduce pe piața națională astfel de produse;
 Sume încasae ca urmare a aplicării penalității de 100 Euro, echivalentă în lei la
cursul de schimb leu/euro BNR valabil la data de 1 mai a anului respective,
pentru fiecare tonă de CO2 echivalent emisă, plătită de către peratorul de
aeronave care nu a restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră
corespunzătoare emisiilor de gaze generate în anul anterior, în conformitate cu
prevederile legale corespunzătoare.
Sursa: Bugetul de venituri și cheltuieli al AFM, 2005-2010 http://www.afm.ro

9.2.2 Destinația Fondului pentru mediu


Fondul pentru mediu se utilizează pentru susținerea și realizarea proiectelor
prioritare pentru protecția mediului.
Categoriile de proiecte eligibile pentru finanțare se stabilesc prin planul anual
de lucru și vizează îmbunătățirea performanței de mediu privind:
a) prevenirea poluării;
b) reducerea impactului asupra atmosferei, apei și solului;
c) reducerea nivelurilor de zgomot;
d) utilizarea de tehnologii curate;
e) gestionarea deșeurilor, inclusiv a deșeurilor periculoase;
f) protecția resurselor de apă, stabilite de tratare, stabilite de epurare pentru
comunități locale;
g) gospodărirea integrată a zonei costiere;
h) conservarea biodiversității;
i) administrarea ariior naturale protejate;
j) educația și conștientizarea publicului privind protecția mediului;
k) creșterea producției de energie din surse regenerabile;
l) reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră;
m) reconstrucția ecologică și gospodărirea durabilă a pădurilor;
n) împădurirea terenurilor degradate situate în zonele deficitare în păduri,
stabilite în condițiie legii;
o) închiderea iazurilor de decantare din sectorul minier;
p) lucrări destinate prevenirii, înlăturării și/sau diminuării efectelor produse de
fenomenele meteorologice periculoase la lucrările de gospodărire a apelor
aferente obiectivelor din domeniul public al statului.
Din Fondul pentru mediu sunt finanțate proiectele din categoriile prevăzute mai sus
prin una sau mai multe dintre următoarele modalități propuse de Comitetul director și
aprobate de Comitetul de avizare:
a) susținerea financiară a proiectelor prin finanțare sau cofinanțare
nerambursabilă;
b) susținerea financiară a proiectelor finanțare sau cofinanțare rambursabilă;
c) susținerea totală sau parțială a dobânzii aferente creditelor bancare
contractate pentru realizarea proiectelor;
d) cofinanțarea proiectelor finanțate din fonduri comunitare și/sau alte
fonduri internaționale.
Categoriile de lucrări care se pot finanța conform prevederilor legale, precum și
sumele destinate finanțării acestora se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la
propunerea autorității publice centrale pentru protecția mediului.
Finanțarea proiectelor aprobate se realizează în baza contractelor de
finanțare anuale sau multi anuale. Contractele de finanțare împreună cu actele prin
care se constituie garanții ale rambursării finanțării constituie titluri executorii, fără a
fi necesară investirea cu formula executorie. Finanțarea din Fondul penru mediu se
face cu respectarea legislației privind ajutorul de stat. Sumele rămase neutilizate la
sfârșitul anului se raportează în anul următor, fiind utilizate cu aceeași destinație.
Proiectele solicitanților care nu și-au achitat obligațiile fiscale către stat și către
Fondul pentru mediu, precum și proiectele celor care sponsorizează activități cu efect
negativ asupra mediului nu beneficiează de sprijin financiar din partea Administrației
Fondului.Veniturile Fondului pentru mediu nu pot fi utilizate pentru plasamente sau
operațiuni financiare speculative.
Manualul de Operare a Administația Fondului pentru Mediu prezintă
categoriile de proiectele finanțate de Administrația Fondului pentru Mediu. Conform
acestui Manual proiectele finanțate trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
criterii de eligibilitate:
1. Criterii de eligibilitate referitoare la proiect
Categoriile de proiecte eligibile pentru finanțarea din Fondul pentru mediu
vizează:
a) controlul și reducerea poluării aerului, apei și solului, inclusiv prin utilizarea
unor tehnologii curate;
b) protecția resurselor naturale;
c) gestionarea deșeurilor, inclusiv a deșeurilor periculoase;
d) protecția și conservarea biodiversității;
e) educația și conștientizarea publicului privind protecția mediului.
2 Criterii de eligibilitate referitoare la solicitant
Solicitanții de finanțare din Fondul pentru mediu trebuie să îndeplinească
următoarele:
a) Să fie persoană juridică română (capitalul sau acționariatul solicitantului pot fi
atât integral din România, cât și mixt sau integral străin);
b) Să funcționeze de cel puțin 6 luni, la data depunerii cererii de finanțare(numai
în cazul agenților economici);
c) Să acționeze în nume propriu;
d) Să fie proprietar sau să aibă contract valabil de concesionare/
administrare/închiriere a imobilului pe /în care se implementează proiectul,
pentru durata integrală a implementării și monitorizării proiectului (doar
pentru proiectele investiționale, definite conform Manualului de Operare ;
e) Să nu înregistreze datorii la bugetul general consolidat al statului, inclusiv la
Fondul pentru mediu;
f) Să nu sponsorizeze sau să susțină activități cu efect negativ asupra mediului;
g) Să nu fie insolvabil, în stare de reorganizare judiciară sau faliment ori în
încetare de plăți, să nu aibă suspendate activitățile economice sau să se afle în
situații similare;
h) Să nu facă obiectul unei proceduri legale în justiție pentru situațiile prevăzute
la litera g), respectiv declararea stării de reorganizare judiciară sau faliment, să
nu fie în încetare de plăți , precum și orice altă situație similară;
i) Să nu se afle în deficultate economico-financiară( să nu fi înregistrat piederi în
ultimii 2 ani).
3.Criterii de eligibilitate referitoare la cheltuieli
Cheltuielile proiectului sunt considerate eligibile dacă sunt îndeplinite
următoarele criterii:
 să fie necesare pentru efectuarea proiectului, să fie în conformitate cu
principiile unui management financiar corespunzător, respectiv
utilizarea eficientă a banilor și realizarea unui raport optim cost-
beneficiu;
 să fie efectuate după semnarea contractului de finanțare și pe perioada
de execuție a proiectului;
 să fie efectuate, înregistrate în contabilitatea beneficiarului sau a
partenerilor beneficiarului, să fie indentificabile și verificabile și să fie
dovedite prin documente originale.
Printre proiectele finanțate din fondul de mediu, în anul 2011, s-au numărat două
programe, care au fost sprijinite masiv de cetățeni: ”Rabla”și ”Casa verde” In afara
acestora, s-au mai alocat fonduri bănești importante pentru impădurirea terenurilor
agricole degradate, corecții de torenți și drumuri forestiere etc.
Programul ”Rabla” are ca obiectiv stimularea înlocuirii Parcului Auto
Național. Finanțarea programului este nerambursabilă și este acordată sub forma
primei de casare pentru achiziționarea autoturismelor noi, mai puțin poluante, în
schimbul predării spre casare a autovehiculelor uzate. Beneficiarii sunt atât persoane
fizice cât și juridice.
Programul”Casa Verde” este destinat instalării sistemelor de încălzire care
utilizează energie regenerabilă, incusiv înlocuirea sau completarea sistemelor clasice
de încălzire. Scopul programului îl reprezintă îmbunătățiea calității aerului, apei și
solului pin reducerea gradului de poluare, cauzată de arderea lemnului și a
combustibililor fosili, utilizați pentru producerea energiei termice, precum și
stimularea folosiri sistemelor nepoluante pe bază de energie regenerabilă. Beneficiarii
sunt persoane fizice și juridice care au domiciliul în România și sunt proprietari sau
copropietari ai imobilului.
Experiența relativ tânără a administrării fondului de mediu în România (spre
deosebire de alte state din Europa centrală și de Est precum Polonia, Cehia, Ungaria
ș.a. care folosesc acest instrument de peste două decenii) arată o serie de rezerve
pentru funcționarea mai bună a sa. Se observă că procesul de colectare a încasărilor
pentru fondul de mediu este greoi, debitorii înregistrând întârzieri serioase în achitarea
datoriilor, ceea ce face ca suma penalităților(dobânzilor) să depășească de nenumărate
ori mărirea contribuției. Cauzele principale ale întârzierilor de plată în cazul agenților
economici țin de situația economico-financiară a firmelor, de modul instituțional-
legislaiv de multe ori netransparent sau neclar și susceptibil generator de corupție și
abuz în serviciu și nu în ultimul rând, de comportamentul unor contribuabili care
consideră că nu găsesc avantaje directe de la acest fond.
În plus, faptul că numărul contribuabililor de talie mică la fondul pentru mediu
este extrem de mare (peste 90%), se îngreunează colectarea plăților și recuperarea
datoriilor, producând perturbări în reaizarea planului de investiții al Ministerului
Mediului și Pdurilor.
Pentru a consolida baza de venituri a Fondului pentru Mediu din România
trebuie, în primul rând, să se țină seamă de principalele instrumente folosite de către
Fondurile de mediu din U.E. și de specificul lor:
 Taxele de utilizare, încasate în mod specific pentru obținerea de venit pentru
un serviciu public, ca de exemplu epurarea apelor uzate. Ca și taxele de emisii,
acestea pot fi calculate pe volumul de poluanți deversat. Taxele de utilizare au
însă drept scop să acopere costurile unui serviciu public și ca atare nu sunt
indicate ca surse de venit pentru un fond general, deși pot oferii o bază de
venit pentru un fond special din care să se finanțeze serviciul respectiv.
 Taxele pe materii prime se încasează pe produse sau materiale utilizate ca
materii prime în procese generatoare de poluare. Taxele pe intrări la produs
sunt deseori aplicate atunci când este dificil de identificat sursele specifice de
poluare(de exemplu, surse non-punctuale cum ar fi substanțele chimice în
agricultură) sau când este dificil de măsurat nivelul specific de poluare, așa
cum este cazul surselor de poluare mici și difuze, ca de exemplu
autovehiculele.
 Taxele pe emisii poluante se încasează pentru poluanții emiși în aer, apă sau
pe sol. Acestea reprezintă la ora actuală venituri importante ale fondurilor de
mediu din țările europene.
 Taxele de consum asupra produselor se aplică pe produse finite ce produc
prejudicii mediului în momentul când sunt consumate sau eliminate după
consum. Spre deosebire de taxele pe materii prime, ele servesc ca mod indirect
de impozitare a emisiilor generate în faza de producție.
 Penalitățile și amenzile pot fi și ele folosite pentru a da o bază de surse de
venit pentru Fondul de mediu. Acestea nu pot asigura însă o bază stabilă de
venituri și nu trenuie folosite ca sursă principală de venituri pentru Fond.
În al doilea rând, trebuie redusă frecvnța de modificare a veniturilor și în general, a
structurii fondului. Din anul 2000, când a fost promulgată legea Fondului pentru
Mediu, și până în prezent s-au emis mai multe acte normative care au modificat
structura fondului și fie au introdus fie au retras diverse venituri. Instabiitatea
instituțională, menționată și de U.E în rapoartele de țară nu permite funcționarea
acestei instituții financiare.
De asemenea ar trebui să se țină seama și de experiența altor țări în sensul
reducerii numărului mare de taxe, foarte dificil și costisitor de administrat (de
exemplu, taxele mici dar cu mulți plătitori). Există soluții precum extinderea utilizării
taxelor pe produse: carburanți, materiale pentru ambalaje, deșeuri omniprezente etc.
Potrivit unor studii de specialitate28, comparativ cu celelalte țări membre ale
U.E-27, România are cel mai scăzut nivel al taxelor de mediu. Acest nivel, însă,
trebuie corelat cu nivelul relativ al veniturilor per capita, care în România este de
câteva ori mai mic față de nivelul țărilor dezvoltate. Pe cale de consecință, o nouă
creștere a taxelor de mediu sau introducerea de noi taxe exercită o presiune mai mare
asupra nivelului de trai în România comparativ cu alte țări.
Pentru o mai bună gestionare a Fondului pentru mediu din România se descind
trei linii de acțiune:
1. Capitalul necesar: Fondul va trebui să estimeze mai bine nivelul de capital de
lucru necesar cofinanțării investițiilor de mediu din România. Această
strategie ar trebui pusă în relație cu programul guvernamental de conformare
la cerințele de mediu ale U.E. Un astfel de document poate ajuta Fondul să-și
completeze resursele și cu contribuția donatorilor străini, dacă va putea
demonstra disponibilitatea de cofinanțare a întreprinderilor și instituțiilor din
România.
2. Lista finală a surselor de venit: Fondul va trebui să pregătească un plan de
introducere a listei finale de surse de venit. Unele dintre aceste surse vor
necesita un timp mai îndelungat de concepere și dezvoltare a capacității de
colectare, ceea ce sugerează un plan de implementare în etape, cu accent pe
venituri din taxe pe produse și transferuri de la bugetul de stat, urmate de
introducerea treptată a unui sistem de taxe de mediu. Va trebui să se acorde
atenție specială costurilor și eficacității sistemelor de administrare a taxelor de
mediu. Planul de implementare va trebui să descrie și să stabilească procesul
de revizuire anuală a ratelor nominale de impunere pentru a putea ține cont de
inflație.
3. Integrarea cu politica de protecție a mediului: Fondul pentru Mediu nu
trebuie văzut ca o instituție singulară. Acțiunile Fondului trebuie corelate și
integrate cu politica de protecție a mediului și cu strategia de finanțare a
investițiilor pentru protecția mediului. La rândul său, strategia de finanțare a
investițiilor trebuie să furnizeze fondului trei seturi de informații referitoare la:

28
Vezi „ Analiza taxelor de mediu din Romania” , februarie 2011 http://www.ecopolis.org.ro
obiectivele generale și proiectele prioritare; criterii de evaluare a proiectelor;
profilul și criteriile de eligibilitate ale solicitanților. În felul acesta, se poate
armoniza eficiența economică cu cea ecologică în condiții de compatibilitate
instituțională.

Bibliografie
 Cămășoiu C. ”Managementul financiar al mediului” Ed. Mustang, București,
2012
 Bugetul de venituri și cheltuieli AFM, http://www.afm.ro
 Analiza taxelor de mediu în România, Ecopolis, http://www.ecopolis.org.ro

Termenii cheie
 Fonduri structurale
 Fondul pentru mediu
 Criterii de eligibilitate

Întrebări și comentarii
 Care sunt sursele de finanțare a protecției mediului în U.E? Dar în România?
 Definiți principalele fonduri de existență financiară pentru susținerea și
realizarea proiectelor de mediu.
 Prezentați direcțiile prioritare de finanțare a fondurilor structurale și de
coeziune.
 Comentați avantajele programelor de mediu demarate în anul 2012, și
finanțate din Fondul pentru mediu din România.
9.4. CHELTUIELILE PENTRU PROTECŢIA MEDIULUI
9.4.1. Clasificarea cheltuielilor
Volumul şi structura cheltuielilor cu protecţia mediului diferă de la o ţară la
alta, chiar de la o regiune la alta în interiorul aceleiaşi ţări, în funcţie de potenţialul
economic şi structura sectorială a economiei naţionale pe de o parte şi de priorităţile
mediului pe de altă parte. In punct de vedere structural, cheltuielile cu protecţia
mediului se împart în două categorii:
A.cheltuielile curente;
B.cheltuielile de investiţii.
A.Cheltuielile curente cu protecţia mediului cuprind:
1. Cheltuielile pentru epurarea (neutralizarea sau tratarea) poluanţilor
Exprimă efortul material, financiar şi uman legat de funcţionarea staţiilor şi a
instalaţiilor de epurare a reziduurilor nocive: materii prime, materiale, energie,
combustibil, amortizare, reperaţii, salarii şi alte cheltuieli de manoperă. Se suportă de
poluator.
2. Cheltuieli pentru controlul şi expertizele privind gradul de poluare
Această grupă cuprinde valori mari la capitalul de amortizare, pentru că
aparatura şi expertizele sunt foarte costisitoare. Se mai includ cheltuielile cu
personalul ce deserveşte aparatura şi cheltuielile de întreţinere şi reparare. Când
această activitate se desfăşoară la nivel de intreprindere, atunci toate cheltuielile sunt
suportate din costurile de producţie.
3. Cheltuielile pentru transportul şi depozitarea reziduurilor
Cuprind în principal consumul de carburanţi, salariile personalului şi cheltuielile
cu depozitarea. Trebuie suportate de poluator. În cazul deşeurilor foarte toxice
(radioactive) aceste costuri se suportă atât din buget, cât şi de către poluator.
4. Cheltuielile pentru recuperarea şi valorificarea deeurilor şi a reziduurilor
Se includ cheltuielile de prelucrare, fie ca aceasta se realizează în cadrul unităţii
economice respective, fie contra plata în unităţi specializate. În cadrul acestor
cheltuieli pot să apară şi economii (de exemplu, prin valorificarea unor deşeuri
materiale, nămoluri rezultate din procesul de epurare şi ape uzate pentru agricultură).
Când recuperarea şi valorificarea se face în cadrul firmei, cheltuielile se suportă de
către aceasta, iar când se desfăşoară în interesul altora, atunci costul revine
beneficiarilor.
5. Cheltielile de cercetare şi dezvoltare tehnologică în domeniul protecţiei
mediului
Cuprind salariile personalului ce lucrează în acest domeniu, cheltuielile cu
materialele, energia, amortismentele, reparaţiile. Aceste cheltuieli se suportă din
costurile de producţie atunci când se desfăşoară la nivel de firmă sau de la buget dacă
au loc în institute publice specializate.
6. Penalităţi pentru depăşirea gradului admis de poluare
Se efectuează de către poluator din veniturile încasate, datorită nerespectării
reglementărilor de mediu. Ele reprezintă mijloace băneşti ce se varsă la bugetul
statului sau la bugetul local. Se acoperă din costurile de producţie. Uneori poluatorii
consideră mai avantajos să plătească penalităţi decât să efectueze cheltuieli cu
epurarea poluanţilor. De aceea este necesar ca aceasta să fie astfel corelate încât să-l
determine pe poluator să adopte o atitudine activă de poluare (de exemplu, schimbarea
tehnologiilor).
7. Cheltuieli pentru refacerea provocate de poluarea neanihilată
Acestea sunt foarte diverse, în funcţie de efectele pe care le are poluarea sau de natura
poluantului şi diferă de la o perioadă la alta şi de la o zonă la alta. În acest caz este
foarte importantă valoarea prejudiciilor, delimitarea lor pe cauze şi identificarea
poluatorului care trebuie să suporte refacerea lor.
8. Cheltuielile de investiţii în capital fix pentru protecţia mediului (staţii de
epurare, instalaţii şi aparatură de măsură şi control etc).
Reprezintă ponderea cea mai mare (70-75%) în totalul cheltuielilor cu protecţia
mediului. În unele ramuri cu impact deosebit asupra mediului, investiţiile în mijloace
tehnice de epurare ajung la 10-15% din volumul total al investiţiilor, cum este cazul
intreprinderilor chimice sau metalurgice. Aceste cheltuieli se recuperează de la
beneficiarii intreprinderii prin includerea lor în costurile de producţie sub forma de
amortismente.

9.4.2. Eficienţa economică a cheltuielilor cu protecţia mediului


Cheltuielile ce se fac în scopul menţinerii calităţii mediului depind de mai
mulţi factori precum:
- Volumul şi structura producţiei materiale;
- Structura tehnicilor şi tehnologiilor utilizate;
- Amploarea procesului de reciclare a subproduselor şi valorificare a deşeurilor;
- Dimensiunea activităţii propriu-zise de protecţie a mediului.
Aşa de pildă, costurile pentru neutralizarea poluanţilor cresc odată cu creşterea
volumului reziduurilor nocive, care la rândul lor depind de volumul fizic al producţiei,
de structura acesteia, de tipul tehnologiilor folosite, de natura materiilor prime s.a.m.d.
De aici se desprinde concluzia ca eficienţa economică a cheltuielilor cu protecţia
mediului este influenţată de o serie de factori exogeni activităţii de poluare.
În legătură cu eficienţa cheltuielilor pentru mediu se impun două precizări:
1. Nu este posibilă înlăturarea completă şi definitivă a poluării, atât din punct de
vedere tehnologic, cât şi economic; cheltuielile ar fi atât de mari încât nici o
societate nu şi-ar putea permite acest fapt;
2. Procesul de menţinere a calităţii mediului la un nivel acceptabil şi foarte bun
necesită cheltuieli însemnate, fapt ce afectează mersul general al economiilor
şi al afacerilor, influenţează productivitatea muncii, în unele cazuri cu
consecinţe nedorite asupra nivelului salariilor şi preţurilor
De aceea, este deosebit de importantă urmărirea riguroasă a eficienţei economice a
cheltuielilor cu protecţia mediului. Eficienţa (E) economică se obţine prin raportarea
efectelor obţinute în direcţia îmbunătăţirii calităţii factorilor de mediu la eforturile,
respectiv cheltuielile efectuate cu măsurile de depoluare, E=Ef/Ct.
unde Ef- efectele
Ct- cheltuielile totale (investiţii şi cheltuieli curente) cu protecţia mediului
Condiţia de eficienţă este ca E≥E lim, unde
E lim – eficienţa limitată sub care nu se poate coborî, deoarece ar însemna o pierdere
pentru orice proprietar de capital
E lim=rd+ri+rr, unde:
rd=rata dobânzii
ri=rata inflaţiei
rr=rata rscului
Problema cea mai dificilă este determinarea optimului economic, adică a
eficienţei maxime a activităţii de protecţie a mediului, dat fiind faptul că întotdeauna
există şi un optim tehnic, iar poluarea nu poate fi anihilată în totalitate.
Prin urmare nivelul optim al eficienţei se obţine atunci când raportul dintre
efecte şi cheltuieli este maxim, respectiv
Ec(x)/C(x)→maxim, unde
Ec(x)- economiile ce apar prin înlăturarea pagubelor;
C(x)- cheltuielile antipoluante
x- gradul de puritate a mediului (indirect este randamentul staţiilor de epurare)
Dacă se urmăreşte cât se cheltuie pentru a obţine o unitate de efect, atunci raportul
dintre cheltuieli şi efecte trebuie să fie cât mai mic
C(x)/Ec(x)→minim,
adică cheltuielile mediului au eficienţa cea mai mare atunci când valoarea lor
raportată la valoarea pagubelor înlăturate (economiile obţinute) este minimă.

Bibliografie
 Cămăşoiu C., Managementul financiar al mediului, Ed. Mustang,
Bucureşti,2012
 Bugetul de venituri şi cheltuieli AFM, http://www.ecopolis.org.ro

Termeni cheie
 Fonduri structurale
 Fondul pentru mediu
 Criterii de eligibilitate

Întrebări şi comentarii
 Care sunt sursele de finanţare a protecţiei mediului în U.E.? Dar în România?
 Definiţi principalele fonduri de asistenţă financiară pentru susţinerea şi
realizarea proiectelor de mediu.
 Prezentaţi direcţiile prioritare de finanţare a fondurilor structurale şi de
coeziune.
 Comentaţi avantajele programelor de mediu demarate în anul 2011şi finanţate
din Fondul pentru mediu din România
 Analizaţi structura cheltuielilor pentru mediu.
 Explicaţi eficienţa economică a cheltuielilor pentru mediu.
Cap. 10. STUDIUL DE IMPACT ASUPRA MEDIULUI
instrument principal în managementul mediului

10.1.Necesitatea și definirea impactului de mediu


Orice activitate umană are o serie de implicații asupra mediului, ce trebuie
cunoscute atât ca efecte directe, cât și indirecte.
Evaluarea impactului asupra mediului este reprezentată de un studiu destinat
estimării consecințelor pe care le poate avea asupra mediului realizarea unui nou
proiect sau modificarea unui proiect deja existent.
Astfel de proiecte pot fi de exemplu: construirea unei uzine, a unei autostrăzi,
construirea unei centrale hidroelectrice, irigarea unor terenuri, extinderea unui
aeroport sau dezvoltarea unui port etc.
Studiul de evaluarea impactului este instrumentul de analiza cel mai
important în activitatea de management de mediu. El servește atât pentr reliefarea
stadiului actual al interdependenței dintre mediul și activitățile umane, cât și pentru
previzionarea reacțiilor pozitive și negative ale exercitării unei activități proiectate
asupra mediului.
Prin ”impact asupra mediului” se înțelege orice efect direct sau indirect al
unei activități umane, desfășurate într-o anumită zonă care produce o schimbare a
sensului de evoluție a calității mediului și a ecosistemelor, schimbare ce poate afecta
sănătatea omului, integritatea mediului (apă, aer, sol, subsol, păduri, flora, fauna,
peisaj, așezări umane, construcții) și a patrimoniului cultural sau afectează relațiile
socio-economice.
Studiul de evaluare a impactului are drept scop evaluarea influențelor asupra
mediului, adică evidențierea efectelor favorabile și nefavorabile, în urma desfășurării
unor activități în prezent și în viitor. Studiul de impact analizează consecințele directe
și indirecte ce afectează resursele naturale sau elementele componente, structurile și
funcționarea ecosistemelor aferente, efectele istorice, culturale, sociale, economice
sau cele privind sănătatea. Efectele trebuie să se refere și la acțiuni care pot avea atât
efecte benefice cât și negative.
Studiul de impact urmărește investigarea științifică a efectelor complexe
rezultate din impactul științei și tehnologiei, respectiv al unor activități sau investiții
asupra mediului natural, mediului economic și mediului social, inclusiv cel cultural și
politic.
Definiția legală caracterizează studiul de evaluare a impactului asupra
mediului ca un proces menit să identifice, să descrie și să stabilească, în funcție
de fiecare caz și în conformitate cu legislația în vigoare, efectele directe și
indirecte, sinergice, cumulative, principale și secundare ale unui proiect asupra
sănătății oamenilor și mediului, finalizat prin raportul evoluării impactului
asupra mediului.
2.Caracteristicile studiului de impact
Abordarea sistematică a fenomenului de impact formulează caracteristica
principală a studiilor de impact. Aceasta înseamnă că studiul trebuie să abordeze în
totalitate fenomenul de influențare. Pentru aceasta studiul de impact trebuie structurat
în raport cu principiile teoriei sistemelor. Realizarea demersului sistemic reclamă deci
o descriere cât și o analiză sistemică. Punctul de plecare în studierea impactului este
construirea unui model al realității investigate. Pe baza acestui model, adică a unei
imagini preliminare, se conturează o mulțime de întrebări, ale căror răspnsuri trebuie
obținute pe parcursul analizelor.
Aspecte/Elemente:
a) Un prim aspect care trebuie studiat este sursa fenomenului de impact. Se
identifică astfel un sistem considerat ca sursă a impactului. Studierea în
maniera sistemică începe cu descrierea evenimentului care declanșează
fenomenul de impact, precum și a procesului specific care a condus la apariția
evenimentului.
b) Apoi se analizează modul de propagare a impactului general. Această analiză
trebuie să se bazeze pe o determinare cauzală complexă i pe diferite orizonturi
de timp. În procesul de manifestare a efectelor pot apărea suprapuneri sau
intercondiționări ale efectelor. Pe baza acestei analize sistemice se identifică
toate elementele necesare descrierii sursei fenomenului de impact, a
contextului( economic, social, ecologic) și a implicării decizionale în apariția
efectelor (efecte intenționate sau neintenționate, efecte urmărite sau
neurmărite).
Ansamblul acestor elemente formeză sistemul generator de impact. Cu ajutorul
sistemului generator de impact se identifică întreaga scară a efectelor.
10.3. Etapele de elaborare a studiilor de impact
În elaborarea studiilor de impact se pot identifica următoarele etape:
3.1.Analiza preliminră
a) Se stabilesc elementele de apreciere privind necesitatea (utilitatea) realizării
unui studiu de impact, respectiv:
- intensitatea și dimensiunile impactului perceput;
- durata efectelor;
- caracterul de ireversibilitate al shimbărilor;
- iminența atingerii unor praguri critice de către efectele rezultate;
- gradul de intercondiționare cu alte fenomene;
- costurile implicate de realizarea temei, proiectului și a investiției (cu cât costul este
mai mare, cu atât studiul de impact este mai necesar);
- redundanta subiectului;
- măsura în care rezultatele studiului pot fi extinse pentru soluționarea și a altor
probleme;
b) Tot acum se formulează elementele de apreciere privind posibilitățile de
realizare a studiilor de impact și anume:
- costul realizării studiului de impact;
- durata preliminară a realizării studiului;
- baza de date necesară;
- nivelul de pregătire necesar;
- complexitatea metodologiei care urmează să fie folosită;
c) De asemenea are loc descrierea obiectului studiului de impact (definirea
problemei). Este necesară descrierea detaliată a subiectului studiului. Pe baza acestei
descrieri este utilă realizarea unui studiu –pilot, care are scopul de a pune sub semnul
întrebării oportunitatea realizării studiului de impact, urmărind să confirme sau să
infirme relevanța sa;
d) În sfârșit se produce limitarea ariei studiului de impact, adică stabilirea unor
limite ale domeniului de investigație, ca extindere și ca aprofundare, care să permită
orientarea efortului de analiză, astfel încât în condițiile date să se poată obține
rezultate semnificative. Direcțiile de limitare a ariei studiului de impact se referă la
caracteristicile activității preconizate, dimensiunile impactului, orizonturi de timp
până la care se studiează efectele, aria geografică de propagare a efectelor, tipurile de
acțiuni posibile. Problemele delimitare trebuie să se bazeze pe condițiile concrete,
evoluând în mod critic necesitățile studiului și posibilitățile de efectuare.
Studiul pilot poate ajuta și la delimitarea ariei studiului de impact.
3.2.Identificarea efectelor de impact
Pentru identificarea efectelor de impact este necesarpă cunoașterea modului în
care se crează fenomenul de impact pe baza interacțiunii dintre componentele
sistemului generator de impact, a unor aspecte de pincipiu referitoare la identificare,
precum și a metodelor utilizabile.
Identificarea efectelor presupune atingerea unor obiective intermediare, în
cadrul unor subetape de elaborare. Succesiunea acestora nu este neapărat fixă, ele
putând fi următoarele subetape:
a) Descrierea, analiza retrospectivă și prospectivă a activității care face obiectul
studiului de impact;
b) Descrierea, analiza retrospectivă și prospectivă a contextului natural și social;
c) Analiza multidimensională a deciziilor de implementare și utilizare;
d) Identificarea și descrierea ariilor de impact;
e) Identificarea efectelor de impact, analiza deciziilor de răspuns la impact.
3.3.Estimarea efectelor
Modul de estimare al efectelor are în vedere următoarele aspecte:
- Necesitatea și posibilitatea estimării efectelor;
- Rolul estimării;
- Mărirea efectelor;
Mărirea este cea mai comună dimensiune de estimare a efectelor rezultate din impact,
ea determinându-se deobicei pe baza nivelului unor indicatori care caracterizează la
un moment dat efectele. În domeniile tehnic și economic, efectele se exprimă în mare
majoritate prin indicatori cantitativi, pe când în domeniile ecologic, politic și social se
folosesc în primul rând indicatori calitativi (aer curat, bunăstare, dezvoltare umană
etc.)
- Importanța efectelor;
- Probabilitatea efectelor;
- Dinamica efectelor;
- Indicatorii folosiți.
10.4.Evaluarea efectelor
Aceasta presupune definirea listei de efecte supuse evaluării, precum și
evaluarea efectelor folosind seturi alternative de criterii.

10.5.Proiectarea alternativelor e acțiune


Prin studiile de impact se pot stabilii variante de acțiune. Aceste acțiuni se pot
referii la modificarea elementului generator de impact, la modificarea deciziilor de
implementare și utilizare, la modificarea contextului social și natural.

10.6.Comunicarea rezultatelor
Studiile de impact nu formulează decizii, ci lărgesc aria informațiilor menite
să sprijine factorii de decizie în adoptarea unor strategii care să contribuie la realizarea
obiectivelor social-economice și în același timp să nu determine apariția unor efecte
negative.
Etapele si subetapele de elaborare a studiilor de impact pot fi sintetizate în
modul următor:
Nr. Etape Coţinutul etapei (subetape specifice)
1.Analiza preliminară -stabilirea subiectelor(identificare,
selectare)
-descrierea obiectului studiului
-limitarea ariei studiului de impact
2.Identificarea efectelor -descrierea şi analiza retrospectivă şi
prospectivă a sistemului generator de
impact
-identificarea şi descrierea ariilor de
impact
-descrierea efectelor de impact, analiza
deciziilor de răspuns
3.Estimarea efectelor -estimarea mărimii, importanţei şi
probabilităţii efectelor pe arii de
manifestare
4.Evaluarea efectelor -definirea listei de efecte supuse evaluării
-evaluarea efectelor cu seturi alternative
de criterii
5.Proiectarea acţiunilor -identificarea acţiunilor menite să
contracareze

Studiul de impact cunoaşte o largă utilizare în toate cazurile de avize şi


acorduri de mediu desigur în funcţie de gradul de importanţă al impactului.
În România activităţile şi proiectele de investiţii noi sau modificarea celor existente
sunt încadrate după impactul acestora asupra mediului. Procedura de evaluare a
impactului asupra mediului este însoţită de o listă a activităţilor supuse etapei de
încadrare în vederea stabilirii necesităţii evaluării impactului, în vederea emiterii
acordului de mediu, necesar noilor proiecte de investiţii sau dezvoltării ale
activităţilor. Activităţile sunt clasificate după cum urmează:
-activităţi cu impact nesemnificativ:activităţi destinate exclusiv satisfacerii
necesităţilor locuinţei şi/sau gospodăriei proprii şi care nu sunt amplasate în zone cu
regim special de protecţie; în acest caz nu este necesar un acord de mediu;
-activităţi cu impact redus asupra mediului: activităţi pentru care în urma parcurgerii
etapei de încadrare s-a stabilit că nu se supun procedurii de evaluare a impactului
asupra mediului. Pentru aceste activităţi se emit doar autorizaţii de mediu, iar
proiectele aferente acestor activităţii sunt supuse unei proceduri simplificate de
avizare de mediu pentru obţinerea acordului unic;
-activităţi şi/sau instalaţii cu impact semnificativ asupra mediului: activităţi care în
urma parcurgerii etapei de încadrare se supun procedurii de evaluare a impactului
asupra mediului. Pentru proiectele de investiţii noi sau modificarea substanţială a
celor existente, inclusiv pentru proiectele de deyafectare aferente acestor activităţi se
emit acorduri de mediu sau după caz acorduri integrate de mediu doar în urma
impactului asupra mediului.

Bibliografie
 Cămăşoiu C., Managementul financiar al mediului, Editura Mustang,
Bucureşti,2012
 Negrei C., Instrumente şi metode în managementul mediului, Editura
Economică, Bucureşti, 1999
 Teodoru T., Sisteme de management, Editura Standardizarea, Bucureşti,2007

Termeni cheie
 Studiul de impact
 Impact semnificativ
 Sistem generator de impact

Întrebări şi comentarii
 De ce este necesar studiul de evaluare a impactului asupra mediului?
 Care sunt etapele de evaluare a studiului de impact?
 Enumeraţi elementele de fundamentare a utilităţii studiului de impact.
 Prezentaţi succesiunea identificării efectelor de impact.
 Comentaţi deosebirile dintre etapa de estimare a efectelor şi etapa deevaluare a
efectelor.

S-ar putea să vă placă și