CUPRINS

Introducere ............................................................................................................... 2
CAPITOLUL 1. INDUSTRIA PETROLIERĂ ....................................................... 5
1.1. Scurt istoric ....................................................................................................... 5
1.2. Petroliștii ruși .................................................................................................. 12
1.3. Contribuția României în industria petrolului .................................................. 13
1.4. Istoria și analiza prețului petrolului ................................................................ 13
1.5. Prognoza Oil Peak .......................................................................................... 28
CAPITOLUL 2. PETROLUL – PRIMA INDUSTRIE A LUMII ........................ 32
2.1. Într-un secol petrolul a devenit prima industrie a lumii ................................. 32
2.1.1. Bogăția în resurse petroliere a Americii ...................................................... 33
2.1.2. Asia, cel mai bogat continent în petrol ........................................................ 39
2.1.3. Resurse energetice pe continentul african ................................................... 41
2.1.4. Spațiul ex-sovietic ....................................................................................... 41
2.1.5. Norvegia, mândria Europei ......................................................................... 43
2.1.6. Producția de petrol și gaze din Marea Nordului a Marii Britanii ................ 44
CAPITOLUL 3. RUSIA – O MARE PUTERE ENERGETICĂ .......................... 46
3.1. Petrolul – rezerve ............................................................................................ 46
3.2. Producție ......................................................................................................... 47
3.3. Exportul de petrol ........................................................................................... 49
3.4. Rute ale conductelor de petrol și proiecte de extindere a acestora ................. 51
3.5. Acordul ruso-chinez ....................................................................................... 55
CONCLUZII .......................................................................................................... 57
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................... 60

1
 INTRODUCERE

Mare parte din secolul XX, afacerile cu petrol reprezentaseră o întreprindere

fără prea multe complicaţii, cel puţin în comparaţie cu alte afaceri răspândite pe
suprafaţa globului. Industria era dominată de o mână de mari companii integrate -
„majorii" - care controlau întregul lanţ de producţie, de la sondă, până la pompa de
benzină.
Profiturile considerabile ale industriei proveneau, în mare parte, din rafinarea
şi vânzarea păcurii, a motorinei, dar mai ales a benzinei. De fapt, tot modelul de
afaceri al industriei petroliere - de la tipul de ţiţei căutat şi tipul de rafinării
construite, până la accentul predominant pus pe vânzarea cu amănuntul - era
construit în jurul pompei de benzină. Iar elementul care-i asigura profitabilitatea
era controlul pe care acest model îl oferea asupra celei mai critice variable: oferta.
Când cererea creştea, companiile măreau pur şi simplu ritmul de producţie,
punând repede mâna pe potenţialele profituri1.
Acest model a dispărut. Apariţia OPEC-ului în anii ‘70, a dezintegrat practic
companiile „majore", tăindu-le legătura cu cea mai mare parte a surselor lor de
aprovizionare şi reducându-le producţia la mai puţin de o treime din nivelurile de
dinaintea apariţiei sale.
Una dintre consecinţele acestei dezintegrări a fost faptul că marile companii
au fost obligate să cumpere mai mult din ţiţeiul lor brut de pe piaţa liberă, de
regulă, la nişte preţuri mai mari, sau să meargă să-1 caute în alte locuri, o căutare
care a crescut, în general, costurile de producţie. Iar asta a mers pentru o vreme:
companiile petroliere au pasat, pur şi simplu, costurile mai ridicate către
consumatori, continuând să scoată profituri fabuloase - atât de mari, încât au
început să investească în afaceri fără legatură cu petrolul, cum ar fi calculatoarele
sau finanţele.
Cu toate acestea, în anii '80 şi-au făcut apariţia două noi tendinţe. Prima:
procesului de producţie - cum sunt numite rafinarea şi punerea pe piaţă - a fost
invadat de o cohortă de jucatori din afară. Companiile de stat din Arabia Saudită,
Venezuela şi din alte locuri din lume, au început să-şi rafineze propriul ţiţei şi să-1
vândă la propriile benzinării şi magazine din Statele Unite şi Europa, ocolind
practic marile companii şi furându-le ceva din extrem de profitabila cotă din piaţa
cu amănuntul.
Cea de-a doua: excedentul de pe piaţă, din anii '80, a crescut preţurile
petrolului, iar acestea nu au afectat doar profiturile marilor companii, ci au
determinat şi scăderea preţului acţiunilor. Acest lucru a stârnit, la rândul său, o
adevarata frenezie a fuziunilor şi a achiziţiilor, care a obligat industria să schimbe
modul de a face afaceri.
Marile companii petroliere obişnuite cu luxul unor marje substanţiale şi al
unor bugete uriaşe, se aflau acum în situaţia de a vinde afaceri subsidiare de a
concedia mii de lucratori şi de a reduce drastic costurile, toate acestea în speranţa de
a creşte preţul acţiunilor şi de a evita preluările. Companiile recent achiziţionate
1
Paul Roberts, Sfârşitul petrolului- În pragul unui dezastru, București, 2008, p.140.
2
erau, la randul lor, supuse unui regim de reduceri de costuri la sânge. Efectele
acestor măsuri au avut largi ecouri.
Impactul mai larg al acestei manii a fuziunilor a fost pur şi simplu apariţia
unui nou tip de companii petroliere, care aveau nevoie de mai mult petrol pentru a
supravieţui. Astăzi, aceste „supercompanii" - sunt atât de supradimensionate, încât
sarcina de a-şi păstra rezervele - adică de a înlocui fiecare baril de petrol vândut cu
unul nou decoperit - a devenit o luptă de proporţii epice.
Nu numai că trebuie să descopere mari cantităţi de petrol în fiecare an, ci,
pentru că sunt atât de mari şi au costuri de funcţionare atât de ridicate, fiecare
dintre aceste descoperiri trebuie să fie uriaşă pentru a fi profitabilă. Costurile de
producţie şi de exploatare sunt acum atât de mari, încât nicio mare companie nu îţi
poate permite să caute şi să foreze într-o multitudine de câmpuri de mai mici
dimensiuni.
În schimb, ele au nevoie de eficienţa şi economiile pe care le poate aduce o
singura lovitură de proporţii - de peste un miliard de barili - pentru a face profit.
În consecinţă, marile companii lucrează din greu să-şi mentină cotele zilnice
de producţie. În economia globalizată de astăzi, companiile care nu pot creşte nu
vor supravieţui, iar cele care nici măcar nu-şi pot păstra dimensiunile actuale au
probleme şi mai serioase. Piaţa urmăreşte acum cifrele de producţie ale unei
companii şi aşa-numitul raport dintre rezerve şi producţie - sau câţi ani de zile vor
ţine rezervele unei companii - la fel de atent pe cât obişnuia să urmărească profitul.
Modestele resturi geologice rămase explică de ce companiile petroliere
internaţionale au început din ce în ce mai des să caute petrol în registrele contabile
ale altor companii. Printr-o altă ironie de proporţii de-a dreptul „industriale", multe
dintre recentele fuziuni dintre companiile petroliere — în special parteneriatele cu
firmele petroliere sovietice iniţiate de companiile occidentale - au fost determinate,
cel puţin în parte, de interesul cumpărătorilor de a caştiga descoperirile înregistrate
de compania achiziţionată, fără cheltuielile şi riscurile unor exploatări reale.
Cu toate acestea, companiile petroliere, asemenea petrolului însuşi, sunt
finite cantitativ, şi cum majoritatea companiilor „cu potenţial de fuziune" şi-a găsit
deja „perechea", această strategic nu are decât o durată de viaţă limitată.
Shell, BP şi alte companii mari au declarat că vor inversa această tendinţă
de scădere a descoperirilor, investind în câmpuri petrolifere mai riscante şi mai
scumpe - cum ar fi cele din apele de mare adancime, cele din zona polara sau din
regiunile instabile politic - în speranţa de a da lovitura şi de a-şi reface inventarul.
Alţii mizează serios pe proiectele „neconvenţionale", cum ar fi nisipurile
petrolifere din Alberta sau câmpurile de şisturi bituminoase din Venezuela. Însă
majoritatea observatorilor se îndoiesc că tendinţa poate fi inversată pe termen
lung, cu excepţia cazului în care li se va permite companiilor petroliere să se
reîntoarcă în Orientul Mijlociu.
Petrolul „neconvenţional" are de întâmpinat serioase obstacole politice, în
special din cauza faptului că procesul de rafinare al acestuia este extrem de
poluant. Şi, după cum am văzut, a te aventura în regiuni petroliere din ce în ce mai
riscante ofera chiar mai puţine perspective de profit. De fapt, într-o epocă de
3
scădere a descoperirilor şi de înrăutăţire a prospecţiunilor geologice, astfel de
mişcări disperate nu fac altceva decât să crească costurile de producţie şi să
scumpească preţul eşecului.
Diminuarea rezervelor explică, de asemenea, şi eforturile făcute de
companiile majore de a pătrunde pe pieţe mai puţin tradiţionale, cum ar fi cea a
hidrogenului, a energiei solare şi, mai ales, a gazului natural. Pentru că, dacă marile
companii occidentale duc lipsă de petrol, nu duc deloc lipsă de gaz, începând, în
ultimul deceniu, un proces de transformare în „gigante gazoase" şi concurând
pentru dreptul de a investi milioane în complicate afaceri cu GNL.
Lucrarea de față intitulată „ Piața mondială a petrolului”, este structurată în
trei capitole. Primul capitol prezintă un scurt istoric al industriei petroliere,
contribuțiile țării noastre în industria analizată precum și progrnoza Oil Peak.
Cel de-al doilea capitol punctează industria petrolului, ca prima putere
industrială a lumii. În acest capitol în cele șase secțiuni am analizat bogăția în
resurse petroliere a Statelor Unite ale Americii, în Asia, pe continentul african,
norvegian și al Marii Britanii.
Ultimul capitol realizează o analiză a Rusiei, ca mare putere energetică. În
cadrul celor cinci subcapitole, am pus accentul pe rezervele de petrol, producția de
petrol, exportul și rutele conductelor de petrol al acestei țări, precum și acordul
ruso-chinez.
Lucrare conține o secțiune specială de concluzii și o secțiune în care am
cuprins bibliografia utilizată în vederea întocmirii prezentei lucrări.

4
 CAPITOLUL 1
INDUSTRIA PETROLIERĂ
1.1. Scurt istoric

Petrolul a fost descoperit în urmă cu câteva mii de ani. Având densitatea mai
redusă decât a apei sărate, s-a găsit în caverne şi zone cu straturi sedimentare
calcaroase, argiloase, sau nisipoase de la suprafaţă, (în Germania, de exemplu, în
jurul Hanovrei şi Braunschweig).
În cazul în care straturile impermeabile de argilă sunt deasupra,
nepermiţând ieşirea la suprafaţă a petrolului, acesta se va găsi în straturile profunde
de unde va fi extras prin sonde petroliere. Straturile de petrol situate la suprafaţă
prin oxidare se transformă în asfalt acesta fiind deja descoperit în Orient în urmă
cu cca. 12000 de ani în Mesopotamia antică. Oamenii au învăţat să folosească
asfaltul, prin amestecare cu nisip şi alte materiale ce etanşează pereţii corăbiilor.
Din timpul Babilonului provine denumirea de naptu (nabatu = luminează)
care ne indică faptul că petrolul era utilizat la iluminat, acesta fiind amintit şi în
legile lui Hammurabi 1875 î.e.n. fiind prima dovadă istorică scrisă pentru
reglementarea folosirii petrolului2.
Petroleum este un cuvânt de origine romană care provine din „oleum petrae“
= ulei de piatră denumire pe care romanii au preluat-o de la egipteni, care
descoperă petrol la suprafaţă în regiunea munţilor Golfului Suez se presupune că în
antichtate romanii foloseau petrolul ca lubrifiant la osiile carelor romane, sau în
timpul Bizanţului acesta era parte componentă a focului grecesc o armă temută în
luptele navale de odinioară. Petrolul era folosit şi în medicina veche fiind vândut
ca leac miraculos universal la tratarea a numeroase boli ca: astma, guta,
reumatismul, dizenteria, oprirea hemoragiilor, oblojirea rănilor, râia, calmarea
durerilor de dinţi3
Chinezii au reusit să sape, folosind o tehnică rudimentară, la adâncimi de
500 şi chiar 900 de metri. La Surahani, în peninsula Apcheron (Caucaz), se găsea
vestitul "templu al focului". Focurile de aici, divinizate de localnici şi pelerini se
datorau aprinderii emanaţiilor de gaze din ţiţei. Focuri, provocate de aprinderea
unor asemenea emanaţii, au fost şi în ţara noastră, la Vlădoaia, pe Valea
Mileavului şi la Lopătari - Buzău, ultimele cunoscute încă din vremea romanilor,
au ars şi continuă să ardă şi în zilele noastre. Cele mai vechi mărturii scrise despre
petrol le datorăm scriitorilor antici, printre care Herodot, Diodor din Sicilia,
Strabon, Pliniu cel Bătran şi Plutarch.
Ţiţeiul era cunoscut în zona ţării noastre încă din secolul I î.Hr., de când
datează obiectele descoperite în cadrul cetăţii dacice de la Poiana (Nicoreşti,
Galaţi): podoabe din smoală întărită şi acoperită cu un strat subţire de argint. De
altfel, prima rafinărie de petrol din lume a fost construită în România, în 1856, la
marginea oraşului Ploieşti de către fraţii Mehedinţeanu. Instalaţiile rafinăriei erau

2
Buzatu, Gheorghe, O istorie a petrolului românesc, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009, p. 78.
3
http://ro.wikipedia.org/wiki/Petrol, accesat în 20.06.2018
5
destul de primitive, toate utilajele fiind formate din vase cilindrice din fier sau
fontă, încălzite direct cu foc de lemne.
Preţul petrolului scade rapid prin creşterea numărului de rafinării, petrolul
lampant devine o resursă tot mai importantă în iluminat, înlocuind treptat
lumânările.
Iluminatul interiorului puţului s-a facut folosind un sistem de oglinzi, care
captau lumina solară si o reflectau în puţ şi, într-un stadiu evoluat, cu lămpi de
miner, ce prezentau avantajul că se stingeau în momentul infiltrării gazelor la
suprafaţă, evitând, deci, explozia şi, în felul acesta, accidentarea muncitorilor.
Pentru ventilaţie în puţ s-au folosit iniţial mănunchiuri de crengi ce erau mişcate de
la suprafaţă, apoi foalele de forjare şi, mai târziu, pompe rudimentare.Exploatarea
masivă a petrolului începe în secolul XIX pe motivul răspândirii folosirii petrolului
în iluminat, care dădea o lumină mai bună producând fum mai puţin în comparaţie
cu lămpile cu ulei de balenă, sau lumânările de ceară4
Începutul industriei petroliere moderne datează din anul 1854 când un grup
de oameni de afaceri americani, în frunte cu George Bissell, i-au comandat
distinsului profesor de chimie Benjamin Silliman Jr., de la Universitatea Yale, o
analiză a proprietăţilor "uleiului de rocă" (cum i se spunea petrolului) pentru a afla
dacă acesta ar putea fi folosit ca lubrifiant sau combustibil pentru iluminat. Ideea
lor era să descopere o nouă sursă de iluminare, obţinută prin aceeaşi procedură de
rafinare ca şi kerosenul, dar mai ieftină, care să scoată de pe piaţă kerosenul şi
celelalte produse existente.
Rezultatele studiului au fost remarcabile, acesta fiind considerat un "punct
de cotitură în crearea industriei petroliere". Grupul condus de George Bissell a mai
avut o idee interesantă: a împrumutat de la chinezi o veche tehnică folosită pentru
extragerea sării. În loc să sape dupa ţiţei, cum se făcea în Europa de Est, ei aveau
de gând să foreze.
Primul puţ din lume a fost cel al "colonelului" Edwin Drake (din 1859) de la
Oil Creek, Titusville, Pennsylvania. Potrivit altor istorici, însă, primul puţ s-ar fi
săpat la Bibi-Heybat, în Caucaz, cu 13 ani mai înainte. Cert este că puţul lui Drake
a anunţat primul boom petrolier din istoria Americii. Aşa a apărut, ca peste noapte,
o industrie fără de care civilizaţia noastră de astăzi ar fi de neimaginat. Primii ani
au fost marcaţi de haos şi speculaţii care au dus, în cele din urmă, la supraproducţie
şi la depresiune economica (1866-1867).
Însă începutul erei petrolului se poate considera pe data de 10 ianuarie
1901, în afara localității Beaumont, Texas, în vârful unui mic deal numit
Spindletop. Era zece și jumatate și un om dezamăgit, pe nume Al Hammil, tocmai
plecase de lângă puțul pe care-1 săpa, pentru a-i spune fratelui său, Curt, că acolo
nu era de fapt nicio picătură de petrol, când gresia aflată cam la trei sute și ceva de
metri sub picioarele sale i-a dovedit că se înșeală într-o maniera spectaculoasă.
Cu o bubuitură asurzitoare și un mare vuiet, nori groși de gaz metan au
tâșnit din gaura. Apoi a ieșit și lichidul, un jet de un verde-maroniu, care s-a înălțat
la câțiva zeci de metri. Majoritatea puțurilor de petrol de la acea vreme produceau
4
http://www.askmen.ro/Din_istoria_petrolului-a1181.html, accesat în 10.06.2018.
6
între cincizeci și o sută de barili pe zi. Deținătorii recordurilor, de exemplu, rușii, e
posibil să fi produs cinci mii de barili pe zi.
Dar la Spindeltop se pompau cinci mii de barili la fiecare oră — o sută de mii
de barili pe zi - mai mult decât producția tuturor celorlalte puțuri de pe glob la un
loc.
A doua zi au început să sosească turiști de la Houston, urmați de ziariști și de
câțiva geologi sceptici, dintre care unii avansaseră ideea, foarte răspândită în
epocă, conform căreia petrolul pur și simplu nu există în asemenea cantități,
argument deloc neglijabil.
Deși petrolul era cunoscut de mii de ani și produs comercial din 1850, în
1901, afacerile cu petrol din lume erau relativ modeste și se concentrau în principal
asupra rafinării petrolului în petrol lampant. Mai ieftin, mai curat și mai sigur decât
toți ceilalți combustibili pentru lămpi, petrolul lampant fusese o adevărată mană
cerească pentru o lume aflată într-un proces de industrializare rapidă, disperată să-și
lumineze casele, bibliotecile, fabricile și clădirile de birouri.
Dar acum, odată cu apariția ul-tramodernului iluminat electric, viitorul
petrolului pe această piață arată destul de sumbru. E adevărat, unii oameni de
știință credeau că petrolul ar putea fi folosit drept combustibil pentru motoare, ase-
menea cărbunelui - doar că mai bine, pentru că petrolul ardea mai curat decât
cărbunele și avea o capacitate calorică mai mare. Totuși, în acel moment, producția
mondială de petrol era doar o picătură, iar geologii susțineau că petrolul nu va
putea fi niciodată produs într-un volum suficient de mare pentru a concura Regele
Cărbune. Cu alte cuvinte, oferta de petrol, nu avea să ajungă să satisfacă. niciodată
cererea mondială de energie.
Acum însă, pe masură ce din Spindletop continua să curgă râul întunecat,
scepticii simțeau cum teoriilelor se prăbușesc din temelii. Câțiva refractari au
declarat debitul ca fiind prea mare pentru a dura: Spindletop, spuneau ei, era un
„capriciu" geologic, care avea să se termine în curând fără să se mai repeta
vreodată.
Dar în martie, frații Hammil au forat un al doilea puț, care producea, la
rândul său, în același ritm nefiresc de o sută de mii de barili pe zi, asemenea celui
de-al treilea, celui de-al patrulea și celui de-al cincilea. Scepticii s-au retras, iar
speculanții, oportuniștii și investitorii au dat năvală. Începuse era petrolului5
La Spindletop, frații Hammil încercaseră ceva nou — o foreză rotativă. Pusă
în funcțiune de un mic motor cu aburi (alimentat cu cărbuni), foreza rotativă nu
numai că putea să meargă mai în adâncime, dar străpungea tipul de rocă calcaroasă
dură. La fel cum motorul Newcomen contribuise la declanșarea Revoluției
Industriale, făcând cărbunele mai ieftin și mai ușor de obținut, foreza rotativă și
noua știința a geologiei petrolului făceau în sfârșit posibilă satisfacerea unei cereri
de petrol latente, veche de ani de zile.
Spindletop și descoperirea ulterioară în Texas, Oklahoma, Mexic și
Venezuela a unor câmpuri chiar mai mari decât acesta au dezlănțuit un șuvoi de
zeci de milioane de barili de petrol, inundând piața și dând industriei pe cale de-a
5
Paul Roberts, op.cit, p.45.
7
se naște impulsul de care avea nevoie pentru a-și face loc în economia energetică.
Pe masură ce prețul petrolului a scăzut, utilizatorii de cărbune au început să treacă
în masă la combustibilul mai nou și mai eficient.
Companiile de căi ferate și-au modificat locomotivele pe baza de cărbune,
pentru a arde țiței texan ieftin. Companiile de transport naval, dându-și seama
imediat că vapoarele merg mai repede cu petrol, și-au reechipat vasele de transport
pentru a suporta acest nou combustibil.
Însă, ceea ce a pecetluit dominația totală a petrolului, a fost motorul cu
combustie internă pe bază de benzină. Deși primii fabricanți de automobile
experimentaseră cu motoarele cu aburi și cu cele electrice, până în 1903, moment
în care Henry Ford a prezentat lumii modelul său A, motorul pe bază de benzină își
demonstrase deja puterea și raza de acțiune sporite.
Cum cererea mondială de petrol a crescut- de la doar 500000 de barili pe zi
în 1900, la 1,25 milioane de barili pe zi, în 1915, și patru milioane în 1929 -
companiile petroliere trebuiau să caute resurse la distanțe din ce în ce mai mari.
British Petroleum a reușit să-1 escrocheze pe șahul Persiei determinându-1 să
accepte o înțelegere privind exploatarea unor zăcăminte uriașe aflate în sudul
Iranului, în vreme ce Royal Dutch-Shell a descoperit niște câmpuri și mai mari în
învecinatul Irak (în mod paradoxal, geologii au considerat că Arabia Saudită nu
promite să aibă cine știe ce resurse de petrol, așa că nici măcar nu merită
prospectată). În tot acest timp, uriașele descoperiri făcute în Texas, Louisiana,
Oklahoma și California garantau că SUA aveau să rămână în continuare cel dintâi
producător al lumii6.
În mod inevitabil, existența unei cantități atât de mari de petrol pe piață a
cauzat probleme. Noile câmpuri erau exploatate la capacitate maximă - ceea ce
supunea piața unor crize de supraproducție devastatoare și scădea prețurile - numai
pentru a fi date uitării, imediat ce rezervoarele secau. Rafinăriile erau, fie lihnite
dupa țițeiul brut, fie se înecau în el. Prețurile petrolului înregistrau oscilații
puternice.
Mulți producători și multe rafinării au încercat să se protejeze de această
volatilitate prin intermediul contractelor futures (operațiune la termen), dar
problema principală era pur și simplu aceea că cei doi poli ai afacerii -cel al
producției câmpurilor petrolifere („upstream") și cel al rafinării și distribuției
petrolului (downstream) - se aflau într-un teribil dezechilibru.
Haosul și incertitudinea boomului petrolier au dat naștere unui nou model
corporatist care încerca să reechilibreze balanța dintre operațiunile upstream, de
explorare și producție, și pe cele downstream, de marketing și de distribuție.
Pionierul acestui nou ideal corporatist era John D. Rockefeller, a cărui Standard
Oil va deveni cea mai mare companie petrolieră din lume și modelul gigantului
energetic modern.
Rockefeller a fost cel care a avut viziunea unei industrii integrate pe
verticală, în care upstream-ul și downstream-ul se îmbinau armonios. În timp ce alte

6
Ciobanu, Gheorghe (coordonator), Tranzacţii economice internaţionale, Ed. Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca,
2004, p. 110.
8
companii petroliere se limitau la un segment al afacerii – producția, rafinarea sau
marketingul -Rockefeller și descendenții săi voiau să controleze întregul „flux" al
petrolului, de la puțul de petrol, până la pompa de benzină. Astfel, Standard și-a
însușit nu numai câmpuri petrolifere, ci și petroliere și conducte, rafinării și stații
de pompare.
Cu mult înaintea timpului său, Rockefeller a conștientizat importanța
tehnologiei și a căutat mereu noi modalități de creștere a productivității și, în
același timp, de scădere a costurilor. Poate mai important decât orice altceva, el
este cel care a pus la punct strategia, acum standard, a producătorului cu cele mai
mici costuri, ce-și întemeiaza profiturile pe un volum de vânzări din ce în ce mai
mare, și, în același timp, pe subminarea nemiloasă și, adeseori, ilegală, a
concurenților.
Piață după piață, Standard își crea o companie fațadă, reducea prețurile atât
de drastic încât majoritatea concurenților dădeau faliment, apoi cerea să-i fie
vândute toate rafinăriile supra-viețuitoare. „Dacă refuzați să vindeți, îi explica
odată Rockefeller unui patron de rafinărie sfidător, o să sfârșiți prin a fi strivit". La
un moment dat, Standard controla 90% din piața americană și, de asemenea, o
mare parte din cea internațională7.
În cele din urmă, marele succes al lui Rockefeller a intrat în conflict cu legile
antimonopol ale Statelor Unite: în 1914, Standard a fost obligată să se
dezmembreze în zeci de companii mai mici. Cu toate acestea, într-un fel,
moștenirea lui Rockefeller n-a pierit niciodată.
În 1908, Marea Britanie a făcut o mișcare îndrăzneață, trecând toata flota, de
la cărbune, la petrol. Intenția era aceea de a câștiga un avantaj asupra marinei
germane, bazate pe cărbune, marina ce tocmai se pregătea pentru Primul dintre
cele Două Războaie Mondiale. Dar această mișcare era foarte riscantă: Anglia avea,
la ea acasă, o groază de cărbune, dar nici măcar o singură picătură de petrol.
Trecând la petrol, englezii deveneau dependenți de o resursă care era nesigură, prin
definiție. „Securitatea aprovizionării" nu mai era garantată.
Marea Britanie trebuia acum să protejeze accesul la rezervele de petrol din
Orientul Mijlociu, ceea ce însemna menținerea unei flote în Marea Mediterană.
Din acel moment, securitatea națională avea să fie legată de capacitatea de a
asigura accesul la resursele externe de petrol. În pragul celui de-al doilea Război
Mondial, în Germania, Adolf Hitler știa că singura sa speranță de victorie stă în
capturarea câmpurilor petrolifere din Orientul Mijlociu și Rusia (în ciuda
promisiunilor făcute lui Stalin).
Între timp, la Tokio, viziunea lui Hirohito în legătură cu un imperiu asiatic
se baza în mare măsură pe câștigarea controlului asupra Indiilor de Est, extrem de
bogate în petrol. De fapt, atunci când japonezii au bombardat Pearl Harbour, în
decembrie 1941, unul dintre principalele obiective era acela de a scufunda toate
vasele americane, care altfel ar fi putut împiedica petrolierele japoneze să ajungă în
Indonezia. Petrolul a devenit în curând principala resursă de război, la fel de
importantă precum muniția sau forța de muncă.
7
Andre Nouschi, Petrolul şi relaţiile internaţionale din 1945 până în prezent, Iași, 2007, p.37.
9
 Franța și Marea Britanie și-au epuizat foarte repede propriile rezerve de
petrol și, așa cum făcuseră și in timpul Primului Război Mondial , au cerut ajutorul
Statelor Unite. Acestea au răspuns într-o manieră tipic yankee, deschizănd larg
robinetele imenselor câmpuri din Texas și din Oklahoma și asigurându-se că
armatele aliate nu duceau niciodată lipsă de combustibil. Astfel . Statele Unite
satisfăcea nu numai apetitul său enorm, dar și pe cel al lumii.
Dupa război, sectorul petrolier era acum mai sofisticat, cu mai multe
câmpuri, conducte, petroliere, terminale și cu o capacitate de rafinare sporită.
Cercetările companiilor petroliere au condus la descoperirea unui număr foarte
mare de produse pe bază de petrol, de la mase plastice la cauciuc sintetic, care au
contribuit și ele la creșterea cererii de petrol.
Între 1945 și 1960, pe măsură ce economiile răvășite de război ale Europei
și Asiei erau readuse la viață, consumul mondial de petrol a crescut vertiginos, de
la șase milioane de barili pe zi, la douăzeci și unu de milioane de barili. Și deși
unele capacități de producție fuseseră naționalizate (petrolul din Mexic și din
URSS era controlat de stat), partea leului din producția mondială intra în
buzunarele unui foarte mic număr de companii - Exxon, British Petroleum, Shell,
Texaco, Chevron, Gulf și Mobil - „marii" jucători, alături de câteva zeci de
organizații mai mici care, oarecum sfidător, se autointitulau „independente"8.
În plus, Statele Unite dominau cu adevărat lumea energiei în altă privință, și
anume în cea a consumului. Până în 1955, țara ajunsese să folosească mai mult de
o treime din toată energia produsă în lume. Consumul pe cap de locuitor era de
șase ori mai mare decât în oricare altă națiune a lumii. În primul deceniu de după
război, numărul de vehicule personale din America aproape s-a dublat, de la
douăzeci și cinci de milioane, la patruzeci și opt, consumul de benzină dublându-se
la rândul său. Epoca automobilului era in plin avant.
Până în 1946, America ajunsese să consume deja mai mult petrol decât putea
produce din resurse interne și, pentru prima dată în întreaga sa istorie, a devenit un
importator net de petrol. Implicațiile acestui fapt erau colosale. Americanii se aflau
acum în postura de a întelege pe propria piele teama și nesiguranța care afectaseră
atâta vreme Marea Britanie, Europa și Japonia.
Și parcă pentru a accentua fragilitatea noilor circumstanțe, petrolul „străin"
părea dintr-odată a fi mult mai puțin demn de încredere. Furia care determinase
Mexicul să treacă la naționalizare în 1938, contaminase într-adevăr și la alte
colonii petrolifere. Pe măsură ce importanța petrolului creștea și devenea evident
că acesta deținea cheia puterii și a bogăției viitoare, producătorii străini au început
să ceară un procent mai mare din aceste două bunuri. Venezuela a crescut prețul
petrolului și a început să facă diverse oferte de deschidere diplomatică aliaților săi
petrolieri din Orientul Mijlociu9.
Una dintre consecințele mult mai grave a fost faptul că națiunile arabe,
înfuriate de fondarea Israelului în 1948, amenințau să instituie un embargo pe

8
Sedillot, Rene, Istoria petrolului, Ed. Politică, Bucureşti, 1979.
9
Kaufmann, Robert, Karadeloglou, Pavlos, Di Mauro, Filippo, Will Oil Prices Decline Over The Long Run?,
European Central Bank Occasional Paper Series No 98, octombrie 2008, pp. 22, http://www.ecb.int.
10
petrolul care se îndrepta spre Statele Unite sau oricare altă țară care susținea
Israelul.
Trei ani mai târziu, ca un alt semn prevestitor, Iranul și-a naționalizat
industria petrolieră, dându-i afară pe „marii" englezi și americani. Alte țări bogate
în petrol i-au urmat exemplul și, până în 1961, formaseră primul cartel al petrolului
din lume, Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). Dintr-odată, părea
ca harta mondială a petrolului devenise și harta instabilitălii politice - și niciunde
nu era mai adevărat decât în Orientul Mijlociu, despre care se știa că deține peste
jumătate din rezervele de petrol ale lumii.
Nu doar afacerile și politica petrolului deveniseră riscante. Asemenea
cărbunelui dinaintea sa, petrolul începuse să-și arate dezavantajele. Producerea și
rafinarea petrolului poluau râurile și lacurile,în timp ce gazele de eșapament
provenite de la milioanele de mașini și camioane creau serioase probleme de
poluare a aerului.
În timpul războiului, Los Angeles avusese primele alarme de smog, iar până
în 1960, smogul era considerat deja responsabil pentru vizibilitate slabă, probleme
de sănătate, distrugeri ale proprietății și chiar de a fi determinat câțiva locuitori să
părăsească orașul10.
Mexico City, Londra și Tokio se confruntau cu probleme similare. Dar a mai
apărut încă o complicație. În 1970, producția de petrol a Statelor Unite își atinsese
apogeul. Fluxul petrolului de la marile câmpuri americane a început să scadă, iar
numărul de barili pe care îl puteau scoate a început și el să scadă. Importurile, deja
o necesitate în economia energetică a SUA, au crescut vertiginos.
Pe măsură conștientizării realității dependenței energetice americane, multe
oficialități, atât din guvern, cât și din industrie, au început să se întrebe dacă nu
cumva o tendință similară ar putea afecta și rezervele mondiale de petrol.
Era cumva posibil, în ciuda oceanelor de petrol aflate la acel moment pe
piață, ca producția să atingă apogeul și apoi să intre în declin, la nivelul întregii
planete? Aproape peste noapte, petrolul se transformase dintr-un factor al
succesului economic, într-o sursă de vulnerabilitate politică și economică. Epoca
petrolului, era de-acum clar, avea să fie la fel de plină de griji ca toate cele care o
precedaseră11.

1.2. Petroliştii ruşi

În Rusia, începutul industriei petroliere este situat în Caucaz şi invariabil

legat de familia Nobel şi ramura franceză a familiei Rothschild. La 1829, în Baku
existau deja 82 de puţuri forate manual. Însă dezvoltarea industriei a fost mult
întârziată din cauza monopolului de stat.
Numai după abolirea acestuia, la începutul anilor 1870, zona a cunoscut un
adevărat boom petrolier. Organizarea şi sistematizarea producţiei din această zonă
s-a datorat lui Ludwig şi Robert Nobel, fraţii mai mari ai lui Alfred Nobel -

10
South Coast Air Quality Management District, www.aqmd.gov/smog/inhealth. html#historical
11
Paul Roberts, op.cit, p. 60.
11
inventatorul dinamitei şi cel care şi-a donat enorma avere pentru decernarea
premiilor care îi poarta numele.
Implicarea în industria petrolieră se datorează fratelui mai mare, Robert, care
ajunge la Baku pentru cu totul alte motive, dar sfârşeşte prin a cumpăra o rafinărie.
Fratele său Ludwig, cu mai multă experienţă antreprenorială, se dedică total noii
afaceri.
Astfel, cei doi înfiinţează Compania Petrolieră Fraţii Nobel, care va domina
curând producţia şi comerţul cu petrol din Rusia. Ludwig va revoluţiona
transportul petrolier, construind primul tanc petrolier din lume, Zoroastru, lansat în
1878 pe Marea Caspică.
Creşterea producţiei şi limitele pieţei de desfacere interne i-au determinat pe
petrolişti să caute alternative la rutele de export din nord, dominate de fratii Nobel.
Aşa a apărut ideea de a construi o cale ferată din Baku la portul Batumi, situat la
Marea Neagră.
Familia Rothschild a finanţat anume acest proiect, care a oferit petrolului
rusesc acces spre Europa. La trei ani de la finalizarea lui, a fost înfiinţată
Compania Petrolieră Marea Caspică - Marea Neagră, care a marcat debutul
prezenţei grupului Rothschild pe piaţa de petrol din Rusia şi l-a transformat în al
doilea actor important al regiunii12.

1.3. Contribuţia României în istoria petrolului

Consecința firească a preocupării țării noastre pentru exploatarea petrolului a

fost că Romania a contribuit decisiv la realizarea a trei premiere petroliere
mondiale în anul 1857:
 Prima ţară din lume cu o
producţie de ţiţei, oficial
înregistrată în statisticile
internaţionale
„The Science of Petroleum”
atestă în 1938 faptul că România a fost
prima ţară din lume cu o producţie de
petrol oficial înregistrată în statisticile
internaţionale de 275 tone. Au urmat
Statele Unite ale Americii în 1859,
Italia 1860, Canada în 1862 şi Rusia în
1863.

prima sondă de petrol din România

12
http://www.revista22.ro/criza-petrolului-4642.html
12
  Prima rafinărie din lume

În ţara noastră primele instalaţii de prelucrare a ţiţeiului sunt considerate

“gazăriile” de la Lucacesti-Bacău, a lui N. Choss în anul 1840 şi M.Heimsohn în
1844. Acestea nu erau decât simple ateliere meşteşugăreşti, utilate cu mijloace
rudimentare care foloseau pentru rafinare o metodă asemanatoare obţinerii ţuicii în
cazanele ţărăneşti. Distilarea pe cale industrială începe odată cu rafinăria construită
de fraţii Mehedinţeanu la marginea oraşului Ploieşti.
Instalaţiile rafinăriei erau destul de primitive, toate utilajele fiind formate din
vase cilindrice din fier sau fontă, încălzite direct cu foc de lemne. Aceste utilaje au
fost comandate în Germania firmei Moltrecht ce construia cazane pentru distilarea
şisturilor bituminoase, iar în decembrie 1856 începe construcţia “fabricii de gaz”
din Ploiesti, pe numele lui Marin Mehedinţeanu13.
 Bucureşti, primul oras din lume iluminat public cu petrol lampant
Petrolul oferit de fraţii Mehedinţeanu pentru iluminatul public avea calităţi
incontestabile: incolor şi fără miros, ardea cu o flacără luminoasă, de intensitate şi
formă constantă, fără fum şi fără să lase cenuşă sau compuşi răşinoşi în fitil.
Aceste calitati importante ale produsului precum şi oferta de 335 de lei pe an
de fiecare felinar a exclus practic orice concurenţă, celelalte oferte care propuneau
drept combustibil uleiul de rapiţă sau de nuca duceau costurile la 600 de lei pe an.
Oferta lui Teodor Mehedinţeanu a fost aprobată la 8 octombrie 1856 şi astfel
Bucureştiul avea sa fie luminat cu 1000 de lampi. La 1 aprilie 1857 – data intrării
în vigoare a contractului pentru iluminatul capitalei - totul era pregătit şi functiona
perfect14
Primele companii petroliere
 1870: Compania Standard Oil
 1890: Gulf Oil
 1901: Texaco
 1907: Royal Dutch Shell
 1909: Compania de Petrol Anglo-Persana (BP)
 1910: Compania Turkish Petroleum

1.4. Istoria și analiza prețului petrolului

Preţurile ţiţeiul se comportă ca orice altă marfă cu preţ oscilant, deficitar, sau
excedentar.Ciclul preţului ţiţeiului se poate prelungi pe parcursul mai multor ani
pentru a răspunde la modificările cererii, precum şi pentru aprovizionarea țărilor
OPEC şi țărilor non-OPEC.
Preţul din industria petrolieră americană a fost puternic reglementat prin
producţie sau prin controlul preţurilor pe parcursul a mare parte din secolului XX.
În timpul celui de-al doilea Război Mondial ,în SUA, preţul petrolului era în medie
24.98 dolari pe baril ajustat la inflaţia din 2007. În lipsa unor controale asupra
13
http://www.150deanidepetrol.ro/despre-eveniment.html
14
http://www.scribd.com/doc/13579051/petrolul
13
preţului, cel din SUA ar fi atins preţul mondial de 27.00$. În aceeaşi perioadă
postbelică, preţul mondial al petrolului a fost de 19.04$ , în preţurile din 200715.
Asta înseamnă că numai cincizeci la sută din intervalul 1947 - 2007 a
depăşit preţul petrolului de 19.04 dolari pe baril. Până la 28 martie 2000 când s-a
adoptat preţul de 22 - 28$ pentru OPEC, preţul petrolului a depăşit 24.00 dolari pe
baril, ca răspuns la război sau la conflictul din Orientul Mijlociu.
Cu o capacitate limitată de rezervă OPEC a renuntat la preţul impus în 2005,
şi nu a avut nicio putere pentru a opri o creştere a preţurilor petrolului, creştere
care a fost o reminiscență a sfârşitul anilor ’70.

Viziunea pe termen lung

Pe termen lung, evoluția prețului a fost în mare parte asemănătoare. Din
1860, petrolul din SUA a avut, datorită inflației un preț mediu de 21,05 $ pe baril
la valoarea dolarului din 2006 in comparație cu prețul mondial de 21,66$ pe baril.

Cincizeci la sută din timp, preţurile din SUA şi din lume au fost mai jos de
media de preț a petrolului de 16.71$ pe baril. Dacă pe termen lung, istoria este un
ghid, cei ce acționează pe segmentul upstream al industriei petrolului ar trebui să-și
organizeze afacerea pentru a fi capabilă să scoată un profit, sub 16,71$ pe baril,
jumătate din timp. Datele pe termen lung și cele de după cel de-al 2-lea Război
Mondial, sugerează un preț „normal” cu mult sub prețul curent.
Rezultatele sunt complet schimbate dacă ar fi folosite doar datele de după
1970. În cazul acesta, prețul mediu în SUA este de 29,06$ pe baril , sau ca preț
mondial de 32,23$ pe baril . Însă prețul de mijloc în acea perioada este de 26,50$.

15
Sandrea, Ivan (StatoilHydro), Sandrea, Rafael (IPC), Global Oil Reserves – Recovery Factors Leave Vast Target
for EOR Technologies, Oil & Gas Journal, Part 1: November 05, 2007, Part 2: November 12, 2007,
http://www.its.com.ve.
14
 Dacă prețul petrolului s-ar întoarce la valoarea medie din perioada aceea, ar
fi probabil cea mai potrivită perioadă de analizat astăzi. Urmează vârful de
producție al petrolul american, eliminând efectele Comisiei Texas Railroad. Este
totodată o perioadă când cele Șapte Surori nu mai dominau producția și prețul
petrolului. Este o perioadă în care dominația țărilor membre OPEC este mult mai
mare decât înainte. După cum vom vedea în continuare, influența asupra prețului
petrolului nu este echivalentă cu controlul acestuia16.

Perioada de dinaintea embargoului

Preţurile ţiţeiului au variat între 2.50 şi 3.00 dolari din anul 1948, până la
sfârşitul anilor 1960. Preţul petrolului a crescut de la 2.50 dolari, în 1948 la
aproximativ 3.00 dolari în 1957. Daca e privit din perspectiva valorii dolarului din
2006 se observă o cu totul altă poveste. Aparenta creştere de 20% a preţurilor a
ţinut doar pasul cu inflaţia.
Din 1958 până în 1970 preţurile au fost stabile la aproximativ 3.00 dolari pe
baril, dar, în termeni reali, preţul petrolului a scăzut de la peste 17 dolari la sub 14
dolari pe baril. Declinul preţului brut ajustat la inflaţie, a fost amplificat pentru
producătorii internaţionali în 1971 şi 1972 datorită slăbiciunii dolarului american.

16
Sandrea, Ivan (StatoilHydro), Sandrea, Rafael (IPC), Global Oil Reserves – Recovery Factors Leave Vast Target
for EOR Technologies, Oil & Gas Journal, Part 1: November 05, 2007, Part 2: November 12, 2007,
http://www.its.com.ve.
15
 OPEC a fost înfiinţată în 1960 cu cinci membri fondatori Iran, Irak, Kuweit,
Arabia Saudită şi Venezuela. Doi dintre reprezentanţii de la primele întâlniri au
studiat metodele Comisiei Texas Railroad de a influenţa preţul prin limitări de
producţie. Până la sfârşitul anului 1971 şase alte ţări au aderat la grup: Qatar,
Indonezia, Libia, Emiratele Arabe Unite, Algeria şi Nigeria. De la fondarea
Organizaţiei Statelor Exportatoare de Petrol până în 1972 ţările membre au
prezentat un declin constant în puterea de cumpărare a unui baril de petrol.
Pe parcursul perioadei de după război ţările exportatoare au avut o creştere a
cererii pentru ţiţei, dar şi un declin de 40% din puterea de cumpărare a unui baril
de petrol. În martie 1971, balanţa de putere s-a schimbat. În aceea lună Comisia
Texas Railroad a stabilit limita producției la 100% pentru prima dată. Acest lucru a
însemnat că producătorii din Texas nu mai erau limitaţi la cantitatea de țiței pe care
ar putea să o producă.
Mai important, aceasta a însemnat că puterea de a controla preţurile ţiţeiului
s-a schimbat de la Statele Unite (Texas, Oklahoma şi Louisiana) la OPEC. Un alt
mod de a o spune este că nu mai exista nicio rezervă şi, prin urmare, niciun
instrument pentru a pune o limită asupra preţurilor. Doi ani mai târziu OPEC putea
să-și vadă mărită puterea de a influenţa preţurile17

17
The National Petroleum Council, Hard Truths, Facing the Hard Truths about Energy, 2007,
http://downloadcenter.connectlive.com.

16
 Intreruperea aprovizionarii cu petrol
Razboiul de Yum Kippur- embargoul petrolier arab

În 1972 prețul petrolului era de aproximativ 3$ pe baril, iar până la sfârșitul

anului 1974 s-a mărit de 4 ori, ajungând la peste 12$. Războiul a fost un conflict
armat dintre Israel şi o coaliţie de naţiuni arabe condusă de Egipt şi Siria, care a
durat între 6 octombrie şi 26 octombrie 1973. Războiul a izbucnit de ziua de Yom
Kippur (Ziua Ispăşirii, cea mai importantă zi de post evreiască), printr-un atac
surpriză conjugat egipteano-sirian, forţele atacatoare traversând liniile de încetare a
focului din Peninsula Sinai, respectiv de pe Platoul Golan, zone cucerite de
israelieni în 1967, în timpul Războiului de şase zile.

Ca răspuns al sprijinului american pentru israelieni, naţiunile OAPEC –

membrii arabi ai OPEC – în frunte cu Arabia Saudită, au decis pe 17 octombrie să
reducă producţia de petrol cu 5% pe lună şi au lansat ameninţarea unui embargo.
17
Preşedintele Nixon a cerut Congresului SUA pe 18 octombrie să aprobe fonduri de
2.2 miliarde de dolari pentru aprovizionarea cu arme a Israelului. Pe 20 octombrie,
în plin război, Arabia Saudită, iar ulterior şi alte naţiuni arabe, au impus un
embargo împotriva SUA şi a altor ţări, ceea ce a dus la provocarea crizei petrolului
din 1973.
Deşi se crede că această reacţie a fost urmare a războiului, s-a aflat în cele
din urmă că embargoul a fost o măsură coordonată, hotărâtă încă din august 1973,
după o vizită secretă a lui Anwar Sadat în Arabia Saudită. În timp ce producția
țărilor arabe a fost redusă cu 5 milioane barili pe zi, 1 milion barili pe zi au fost
produși în plus în celelalte țări. Pierderea celor 4 milioane de barili pe zi, care s-a
întins până în martie 1974 a reprezentat 7% din producția globală.

Dacă mai era vreun dubiu că abilitatea de a controla prețul petrolului a trecut
de la SUA la OPEC, acesta s-a spulberat odată cu embargoul arab. Extrema
sensibilitate a prețurilor a fost dovedită prin mărirea prețurilor cu 400% în
urmatoarele 6 luni. Între 1974-1978 prețul petrolului a fluctuat usor între 12.21$ pe
baril și 13.55$. Ajustat la mărimea inflației, valoarea prețului în acea perioadă de
timp, era într-un ușor declin

Crizele din Iran și Irak

Evenimentele din Iran și Irak au dus la altă rundă de măriri a prețului

petrolului în 1979 și 1980. Revoluția iraniană a concluzionat prin pierderea a 2- 2.5
milioane barili pe zi între noiembrie 1978 și iunie 1979. La un moment dat
producția aproape s-a injumătățit18

În timp ce revoluția iraniană a condus la cel mai mare preț de după cel de-al
18
Serban Papacostea - Criza irakiana si perspectivele civilizației.
18
doilea Război Mondial, impactul asupra prețurilor ar fi fost limitat și de scurtă
durată dacă nu ar existat și alte evenimente. Scurt timp după revoluție, producția de
petrol a crescut la 4 milioane barili pe zi. Iranul, slăbit de revoluție a fost invadat
de Irak în septembrie 1980. Până in noiembrie, producția celor 2 țări însumată a
fost de numai 1 milion de barili pe zi, cu 6.5 milioane mai mică decât era cu un an
înainte. Drept consecință producția mondială de petrol a fost cu 10 procente mai
mică decât în 1979.

Această asociere a revoluției iraniene și a razboiului dintre Iran și Irak a dus

la dublarea prețului petrolului de la 14$ în 1978 la 35$ pe baril în 1981. 26 de ani
mai târziu , productța iraniană este de doar 2/3 din nivelul atins sub conducerea lui
Reza Pahlavi, fostul șah al Iranului. Producția Irakului a rămas la aproximativ 1.5
milioane barili, sub nivelul cel mai ridicat de dinaintea războiului dintre Irak și
Iran.

19
 Controlul prețurilor impus de SUA- O politica proastă?

Creșterea rapidă a prețului petrolului din 1973 până în 1981 ar fi avut efecte
mult mai mici dacă nu era politica energenică a Statelor Unite de după embargou.
SUA a impus prețul producătorilor interni pentru a diminua impactul creșterii
acestuia între 1973-1974. Rezultatul evident al controlului prețului a fost că
americanii au plătit cu aproximativ 50% mai mult pentru importul petrolului decât
pentru producția internă iar producătorii americani au primit mai puțin decât prețul
mondial. Ca rezultat, industria internă de petrol s-a scufundat.
Și-a atins politica energetică scopul? Pe termen scurt, recesiunea cauzată de
creșterea prețului petrolului între 1973-1974 a fost puțin influențată de
consumatorilor americani care au avut un preț mai scăzut decât restul lumii.
Oricum, a avut deasemeni și alte efecte.

În lipsa controlului prețului american , explorarea și producția ar fi fost cu

siguranță mai mari. Prețuri mai mari ale petrolului ar fi dus la scăderea ratelor de
consum: casele și clădirile comerciale ar fi fost mai bine izolate iar îmbunătățirea
industriei energetice ar fi fost mai pronunțată decât în realitate. Drept urmare,
Statele Unite ar fi fost mai puțin dependente de importuri în 1979-1980, iar
creșterea prețului, ca urmare a întreruperii aprovizionării din Irak și Iran, ar fi fost
mult mai mică.

OPEC eșuează în a controla prețul petrolului

OPEC a fost rareori eficace în a controla prețurile. În timp ce de multe ori se

face referire la un cartel, OPEC nu satisface definiția. Una dintre cerintele de bază
este un mecanism pentru a întări rezultatele membrilor. Singurul ‚mecanism’ de
control a fost rezerva de petrol a Arabiei Saudite.

20
 Cu o capacitate de rezervă capabilă să mărească producția suficient încât să
compenseze impactul prețurilor mici în favoarea sa, Arabia Saudită ar putea să
impuna disciplina amenințând cu creșterea producției încât să ducă la prăbușirea
prețurilor. În realitate, nici măcar asta nu a fost un mecanism de impunere al
OPEC-ului decât în cazul în care obiectivele OPEC coincideau cu cele ale Arabiei
Saudite.
În anii 1979-1980 o perioadă în care prețul a crescut foarte repede ministrul
Ahmed Yamani a avertizat în repetate rânduri pe ceilalți membri OPEC că nivelul
așa ridicat al prețurilor o să ducă la o reducere a cererii. Avertismentul lui nu a fost
băgat în seamă.
Nivelul prețurilor a cauzat câteva reacții printre consumatori: o mai bună
izolare a noilor case, îmbunătățirea izolației în casele vechi, eficientizarea
procesele de producție , și automobile mai eficiente în consumul de carburanți.
Acești factori împreună cu o recesiune globală a dus la o scădere a cerinței și la o
prăbușire a prețului petrolului. Din nefericire pentru OPEC doar criza globală a
fost temporară. Nimeni nu s-a grăbit să îndepărteze izolațiile caselor sau să
înlocuiască echipamentele eficiente în consum și nici nu s-a răspuns la prețuri mai
mici cu creșterea consumului.

21
 Prețurile mai mari au dus deasemeni în creșterea explorărilor și a producției
în afara țărilor OPEC. Din 1980 până în 1986 producția non-OPEC s-a mărit cu 10
milioane barili pe zi. Din 1982 până în 1985, OPEC a încercat să mențină nivelul
de producție la un nivel destul de mic încât să stabilizeze prețul. Aceste încercări
au întâmpinat repetate eșecuri deoarece cațiva membri OPEC și-au depășit cotele.
În cea mai mare parte a perioadei Arabia Saudită a protejat căderea prețului ,
scăzându-și producția.
În august 1985 saudiții s-au săturat de acest rol iar la începutul lui 1986 și-au
mărit producția de la 2 milioane barili pe zi la 5 milioane. Prețul petrolului a cazut
sub 10$ pe baril până la jumătatea anului. În ciuda căderii prețului venitul
saudiților a rămas cam la fel compensându-se cu creșterea volumului de producție.
În decembrie 1986, acordul de preț OPEC și-a impus o țintă de 18$ pe baril,
fapt încălcat deja în ianuarie 1987 iar prețurile au rămas slabite. Prețul petrolului a
atins apogeul în 1990 odată cu scăderea producției și insecuritatea datorată
invadarii Kuweitului de către Irak și declansarea Războiului din Golf. Lumea
întreagă și în mod special Orientul Mijlociu a fost împotriva invaziei Kuweitului.
Apropierea de cel mai mare producător de petrol a contribuit la reacția acestora.
Urmând ceea ce a fost cunoscut sub numele de Războiul din Golf pentru a
elibera Kuweitul, prețul petrolului a intrat într-o perioadă de declin până când
inflația din 1994 a reglat prețurile care au ajuns la cea mai scăzută valoare din 1973
încoace.

22
 Apoi ciclul prețului s-a inversat. Economia Statelor Unite era puternică iar
regiunea Est-Asiatică era înfloritoare. Din 1990 până în 1997 consumul de petrol a
crescut la 6.2 milioane barili pe zi. Consumul asiatic însuma doar 300.000$ barili
pe zi și a contribuit la revenire a prețului care s-a extins până în 1997. Declinul
producției rusești a contribuit deasemeni la revenirea prețului. Între 1990 și 1996
producția rusă a scăzut cu mai mult de 5 milioane de barili pe zi. OPEC a continuat
să aibă un succes moderat în controlul prețului. Erau făcute greșeli în agenda de
schimbare a cotelor, precum și problemele obișnuite în a menține disciplina în
producție printre țările membre.

23
 Creșterea prețului a ajuns la final în 1997 și 1998 când impactul crizei
economice din Asia a fost fie ignorat fie mult subestimat de către OPEC. În
decembrie 1997, OPEC și-a mărit cotele cu 2.5 milioane de barili pe zi (10%)
ajungând la 27.5 milioane barili pe zi în ianuarie 1998. Dezvoltarea rapidă în
economia asiatică a ajuns la o staționare.
În 1998 consumul de petrol al Asiei de Est s-a diminuat pentru prima dată de
după 1982. Combinația dintre consumul scăzut și producția ridicată a OPEC-ului a
dus la o coborâre abruptă a prețului. Drept răspuns, OPEC a tăiat din cote cu 1.25
milioane barili pe zi în aprilie și cu încă 1.335 milioane barili în iulie. Prețurile au
continuat să coboare și în decembrie 1998.

Prețurile au început să-și revină la începutul lui 1999 iar OPEC a mai scăzut
producția cu încă 1.719 milioane barili în aprilie. Ca de obicei nu au fost
24
supravegheate toate cotele iar între începutul lui 1998 și până la mijlocul lui 1999
producția OPEC a căzut cu mai mult de 3 milioane barili pe zi ceea ce a fost
suficient să ridice prețul la peste 25$ pe baril.

Anul 2000 a fost lipsit de probleme majore, iar creșterea economiei SUA și a
celorlalte țări a făcut ca prețul să urce în continuare . Între aprilie și octombrie
2000 o mărire a cotelor cu 3.2 milioane barili pe zi nu a reușit să potolească
creșterea prețului. Acesta s-a stabilizat într-un final după o creștere a cotelor cu
încă 500.000 în noiembrie 2000. Producția din Rusia și-a accentuat dominația
asupra producției non-OPEC și a fost responsabilă pentru majoritatea creșterilor în
producția non-OPEC de la începerea noului deceniu.
Din nou se pare că OPEC a depășit cererea . În 2001 economia slabită a
SUA și creșterile în producția non-OPEC a pus presiune asupra prețurilor. Ca
răspuns, OPEC a redus ca de obicei cotele membrilor cu 3.5 milioane barili până în
septembrie 2001. Dacă nu ar fi fost atacurile de pe 11 septembrie, cantitatea ar fi
fost suficientă să modereze sau chiar să inverseze tendința.

25
 În urma atacului prețul petrolului s-a prăbușit. Până la mijlocul lui noiembrie
s-au înregistrat scăderi de până la 35%. În mod normal, o cădere a prețurilor de
asemenea amploare ar fi însemnat o nouă scădere a cotelor, însă ținând cont de
climatul politic, OPEC a amânat acest lucru până în ianuarie 2002. Și-a micșorat
atunci cotele cu 1.5 milioane barili pe zi și a fost însoțită de câteva țări non-OPEC
inclusiv Rusia, care a promis o scădere a producției cu 462.000 barili. Acest lucru a
avut efectul dorit, prețul petrolului atingând valoarea de 25$ în martie 2002.
Pe la jumătatea anului țările non-OPEC și-au reluat producția de dinainte dar
prețurile au continuat să crească. Până la sfârșitul anului supraproducția nu a fost o
problemă. Situația din Venezuela a dus la o grevă la PDVSA (Petróleos de
Venezuela S.A.) care a făcut să scadă producția foarte mult.
În urma grevei Venezuela nu a mai reușit să-și refacă capacitatea de
producție la nivelul precedent și încă este cu 900.000 de barili pe zi sub vârful atins
de 3.5 milioane. OPEC și-a mărit cotele în ianuarie și februarie 2003 cu 2.8
milioane barili pe zi. Pe 19 martie 2003, tocmai când producția venezueleană își
revenea, a început campania militară în Irak. Între timp, stocurile americane și a
altor țări din OECD (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică)
aproape s-au epuizat. Cu o îmbunătățire a economiei SUA și Asia aveau cerința tot
mai mare19.

19
Organization for Economic Cooperation and Development (OECD) 2011, The Effects of Oil Price Hikes on
Economic Activity and Inflation, OECD Economics Department Policy Notes, No. 4, http://www.oecd.org.
26
 Pierderea capacității de productie în Irak și Venezuela combinată cu
creșterea producției OPEC ca să satisfacă cererea crescândă a dus la un exces de
petrol. La mijlocul lui 2002 era un exces de peste 6 milioane barili pe zi iar la
jumătatea lui 2003 excesul era sub 2 milioane. În cea mai mare parte a anilor 2004
și 2005 capacitatea de rezervă a producției de petrol era sub 1 million barili pe zi
ceea ce nu era îndeajuns să acopere întreruperea aprovizionării de la marea
majoritate a țărilor OPEC.

Într-o lume care consumă peste 80 milioane barili de produse petroliere pe

zi, se mărește riscul prețului și este principalul motiv pentru care barilul a ajuns și
la 40-50$. Alți factori care contribuie la nivelul ridicat al prețului sunt:
instabilitatea dolarului și creșterea rapidă a economiei asiatice și consumul lor tot
mai ridicat. Uraganul Katrina din 2005 și problemele din rafinăriile americane
împreună cu schimbarea de la MTBT la etanol au contribuit la prețuri și mai mari.
Unul dintre cei mai importanți factori care au menținut creșterea prețurilor
este și nivelul stocurilor în SUA și în marile țări consumatoare. Până când
27
capacitatea de rezervă a devenit o problemă, mărimea stocurile a fost o metodă
foarte bună de a previziona prețurile pe termen scurt.
În 18 octombrie 2007 barilul de petrol este cotat la 90$ ca mai apoi, în 2
ianuarie 2008 prețul barilului de petrol atinge, pentru scurt timp, pragul psihologic
de 100 $, ca efect al violențelor din Nigeria și ca urmare a temerilor că rezervele
americane de petrol vor scădea iar. În aprilie 2008, susținut de scăderea stocurilor
americane, de hotărârea OPEC de a menține nivelul actual pentru producția sa de
țiței, de creșterea cererii de petrol din China și mai ales de deprecierea dolarului,
care scade sub cotația de 1,60 dolari/euro, petrolul începe să se scumpească
fulgerător.
În 16 aprilie, un baril de țiței era cotat la 115 $, ca apoi să se tranzacționeze
la 119$ în 22 aprilie, în apropierea pragului de 120 $. Prețul petrolului a depășit
nivelul maxim istoric, de 130 $ pe baril în 21 mai 2008 și a mai urcat până în iulie
la 147$ pe baril.

De atunci prețul a început să coboare din cauza constrângerilor de pe piețele

de credit, de falimentele băncilor și de creșterea somajului, ceea ce indică fapul că
SUA a intrat în recesiune, reducând consumul de combustibil. Petrolul s-a ieftinit
până la 32 de $ pe baril în decembrie 2008, după ce atinsese un maxim de 147$ în
iulie. În prezent prețul petrolului are o tendința de scumpire, depăsind valoarea de
50$ pe baril20

20
http://www.ziaruldemures.ro/fullnews.php?ID=9851.
28
 1.5. Prognoza Oil Peak

În secolul 21 situaţia resurselor de petrol nu este tocmai bună. După cum

este prezentat în grafic, după anul 2012 am intrat într-un declin brutal şi vizibil al
resurselor energetice pe Terra. Fără petrol şi gaze nu avem energie, fără energie nu
avem căldură, apă potabilă şi curent electric. Fără electricitate nu avem sistem de
comunicaţii - internet, televiziune, telefonie. La ora actuală în lume - Europa,
America şi Rusia nu sunt suficiente generatoare de energie independente de
hidrocarburi (hidrocentrale, centrale atomoelectrice şi mori eoliene).
Este extrem de greu de estimat exact care sunt rezervele de combustibili
fosili existente în lume şi cand exact se vor epuiza, însa tendinţa este clară: ne
îndreptăm către o criză energetică de proporţii.Potrivit Oil Peak Association, în
prima decadă a secolului al XXI-lea, 85% din energia primară consumată de
omenire a provenit din litosferă, iar 40% din ea a fost obţinuta din petrol.
Aproximativ 40% a provenit din gaze naturale, iar înca 6% din uraniu.

Geofizicianul M. King Hubbert a fost cel care a prezis, în 1956, că rezervele

de combustibili fosili vor atinge un maxim, după care va urma o perioadă de
declin, şi, în final, se vor epuiza. Nu se stie exact o dată la care petrolul se va
epuiza, însa Hubbert a prezis că în Statele Unite producţia va atinge un maxim
între 1956 şi 1970.
A fost ridiculizat iniţial. Specialiştii au confirmat însă, cu ani mai târziu,
teoria sa, Departamentul de Energie arătând că producţia a atins un maxim în anul
1971 şi că este de atunci în declin.Specialiştii spun că Statele Unite, Canada,
Norvegia şi Marea Britanie au atins deja punctul maxim al producţiei iar Arabia
Saudită şi Rusia se apropie de acest punct21
Pentru că formarea petrolului durează aproximativ 10 milioane de ani, şi
acesta este inclus în categoria resurselor neregenerabile. Peste doua treimi din
21
http://www.ziare.com/Cat_ne_vor_mai_ajunge_resursele_naturalei-imprima-603134.html

29
rezervele de petrol ale lumii sunt concentrate în câmpuri din Orientul Mijlociu
(61%) şi Rusia (6,4%). În America de Sud şi Centrală şi în Africa se află
aproximativ 18,5% din rezervele cunoscute în prezent.

Rezervele de petrol din lume, anul 2005 (în miliarde de barili)

Aceste resurse sunt concentrate în puţine ţări: 13 ţări au rezerve care

cumulează 2% din rezervele totale mondiale. Ţările cele mai bogate în petrol sunt
Iranul, Irakul, Kuweitul şi Arabia Saudită.
Potrivit estimărilor Comisiei Europene, dacă producţia rămâne la un nivel
constant, rezervele actuale de petrol se vor epuiza în aproximativ 41 de ani. În
aceste calcule nu se iau însă în considerare rezervele nedescoperite încă. Pentru
Orientul Mijlociu, previziunile sunt mai bune: 82 de ani.
Enerdata arată că rezervele de petrol din lume se vor epuiza peste
aproximativ 47 de ani. În anii 50 au fost descoperite în Arctica unele câmpuri
petrolifere care ar putea da aproximativ 118 miliarde de barili de petrol.
Platformele de petrol marine pot, de asemenea, să ofere rezerve alternative. Există
însa temeri legate de impactul ecologic pe care l-ar putea avea extracţia de petrol
din Artica. Potrivit unui raport al Energy Watch Group, producţia mondială de
petrol a ajuns deja la maximum în 2006 şi în continuare, aceasta va scădea cu
cateva procente pe an.
Până în 2020, rezervele mondiale de petrol vor fi extrem de scăzute.
Raportul dintre descoperirile de noi zăcăminte şi cerere este de asemenea
nefavorabil, având în vedere ca din momentul în care este descoperit un zăcământ,
este nevoie de câţiva ani până când poate fi utilizat.
Petrolul este o substanță finită și, la un moment dat, tot petrolul care va fi
descoperit în lumea largă nu va mai putea să-l înlocuiască pe cel produs deja,
producția mondială atingând apogeul. Companiilor și statelor petroliere le va fi din

30
ce în ce mai greu să mențină nivelele de producție actuale și, cu atât mai mult, să
țină pasul cu consumul în creștere.
Cererea va depăși oferta și prețurile vor crește. Deși termenul „apogeu"
sugerează o curbă lină, cu producția crescând încet până la punctul median,
scăzând apoi gradual până la zero, în lumea reală, căderea nu va fi una lină. Pe
masură ce ne apropiem de apogeul producției, prețurile în creștere - șaptezeci,
optezeci, chiar și o sută de dolari pe baril - vor încuraja companiile și statele
petroliere să cutreiere prin lume în căutarea petrolului.
Pentru un timp vor reuși, găsind suficient petrol pentru a menține producția
la același nivel, transformând piscul într-un fel de platou și, poate, alungând
temporar temerile. Dar de fapt, această producție „postapogeu" nu va face decât să
epuizeze și mai repede resursele rămase, făcând astfel ca declinul final să fie chiar
mai abrupt și mai brusc. Conform spuselor unui geolog american „marginea unui
platou seamănă foarte mult cu o stancă"22
Deci, când ajungem la apogeu? Teoretic, producția atinge apogeul atunci
când jumatate din rezerva originală a fost extrasă. Acest fapt rămâne adevărat, fie
că e vorba de un singur puț, fie de comportamentul tuturor puțurilor de pe planetă:
odată ce jumătate din rezerva s-a dus, pur și simplu devine din ce în ce mai greu să
pastrezi același nivel de producție – același număr de barili pe zi - și, în cele din
urmă, producția scade.
În general, atunci când întrebăm cât petrol mai există, ne referim la două feluri de
petrol - cel dovedit și cel nedescoperit. „Dovedit" este termenul folosit pentru
câmpurile petrolifere care au fost deja descoperite, dar care nu se află încă în
exploatare. Rezervele dovedite alcătuiesc, în esență, inventarul unor companii
precum ExxonMobil și a unor petrostate precum Arabia Saudită sau Norvegia.
Conform Agenției Americane de Observație Geologică, una dintre cele mai
respectate și mai citate agenții petroliere din lume și un lider ai așa-numiților
optimiști ai petrolului, rezervele mondiale dovedite se situează în jurul cifrei de 1,7
trilioane de barili, dintre care, peste jumătate se află în Orientul Mijlociu.Petrolul
„nedescoperit", spre deosebire de cel „dovedit", este cel a cărui existență nu a fost
confirmată prin forare, dar care este sugerată de diverși indicatori geologici.
Teoretic, pe toată suprafața globului sunt răspândite câmpuri petrolifere
nedescoperite, deși anumite regiuni par a avea întâietate - printre ele Siberia,
Africa de Vest, estul Americii de Sud și Marea Caspică.

22
Paul Roberts, op.cit., p.63
31
 CAPITOLUL 2
PETROLUL – PRIMA INDUSTRIE A LUMII
2.1. Într-un secol petrolul a devenit prima industrie a lumii

Se forează azi la adâncimi de peste 4000 metri pe toată suprafaţa globului,

până la cercul polar, se pompează, se tratează şi se transportă petrol. Cele mai mari
vapoare din lume sunt petrolierele.
În anul 1900 aurul negru asigura mai puţin de 4% din nevoile de energie ale
întregii lumi. Azi, petrolul acoperă 40% din aceste nevoi. În ciuda unei scăderi a
consumului, lumea arde încă, în fiecare an, aproape 3 miliarde tone de produse
petroliere, jumătate din acestea fiind furnizate doar de 8 companii.
Opt din zece întreprinderi dintre cele mai bogate din lume sunt companii
petroliere. Dintre acestea patru sunt companii americane.
În S.U.A., din cele zece societăţi industriale care au cele mai mari cifre de
afaceri, şapte sunt grupuri petroliere. În sfârşit din toate categoriile de întreprinderi
din lume, socitatea cea mai puternică este Exxon, cu o cifră de afaceri de 88,5 mld.
$ în 1983, cu 156000 de salariaţi, dintre care 12.000 cercetători, lucrând în peste
500 filiale, implantate în 100 de ţări. În 1983 beneficiul societăţii Exxon a depăşit
4,9 mld. $.
Este deja o idee general acceptată, cum că industria petrolului s-a născut în
Statele Unite (în Pensylvania în 1859) şi că, cu excepţia câtorva ani din ultima
parte a secolului al nouăsprezecelea, Statele Unite, au fost până foarte curând cel
mai mare producător de petrol al lumi, consumator şi centru de rafinare a
petrolului.
Chiar şi astăzi, Statele Unite rămân cel mai mare consumator de petrol, dar a
fost întrecut de U.R.S.S. în ceea ce priveşte producţia de petrol şi rafinarea
acestuia. Chiar şi aşa, petroliştii americani privesc industria petrolului ca pe o
invenţie americană şi continuă să se exprime cu scepticism în ceea ce priveşte
abilitatea oricărei alte naţiuni în a rezista cu succes în industria petrolului, şi
continuă să fie sceptici în ceea ce priveşte posibilităţile de organizare şi de
conducere a industriei petrolului în orice altă modalitate decât acea testată şi
încercată deja în Statele Unite23.
Această atitudine, reiese, desigur, din importanţa majoră a industrie
petrolului din Statele Unite, şi a creşterii intereselor marilor firme americane care
au dominat afacerile internaţionale ale petrolului din cele mai vechi timpuri ale
acestora încă de la începuturilor lor.24
În continuare voi prezenta pe scurt cele mai importante ţări producătoare şi
respectiv consumatoare de petrol grupate pe continente, după cum urmează:

23
http://www.petroleumreview.ro/magazine/2017/september/99-septembrie-2017/1464-dinamica-pietei-mondiale-a-
petrolului-cine-cum-si-incotro-va-misca-preturile-la-final-de-an, accesat în 21.06.2018.
24
http://www.referat.ro/referate/Petrolul_91516.html
32
 2.1.1 Bogaţia în resurse petroliere a Americii

Potrivit Oil and Gas Journal, Canada, Venezuela, Mexicul şi SUA sunt state-
le care deţin cele mai mari rezerve de petrol de pe continentul american. În ianuarie
2007, Canada a ocupat locul 2 la nivel mondial, având rezerve de 179,2 miliarde de
barili de petrol concentrate în nordul ţării. Petrolul canadian este de calitate infe-
rioră, fiind extras în cea mai mare parte din depozite nisipoase şi necesită costuri
ridicate de prelucrare.
Industria petrolieră din Canada este privatizată şi se află în proprietatea unor
operatori canadieni (Imperial Oil, EnCana) sau internaţionali (ExxonMobil,
Sinopec, Compania Naţională Petrolieră Chineză, Corporaţia Naţională Petrolieră
Coreeană). Canada este al cincilea producător mondial de petrol. Cea mai mare
parte a producţiei o exportă în SUA prin intermediul oleoductelor. Statul canadian
are doi operatori principali de oleoducte (Embridge Pipelines şi Kinder Morgan) a
căror infrastructură aprovizionează atât piaţa internă, cât şi pe cea a SUA. Deşi,
potrivit statisticilor, Canada este un exportator net de petrol, acest stat este şi un
importator de produse petroliere rafinate şi neprelucrate25.
Potrivit Energy International Administration (EIA), această situaţie a apărut
deoarece costurile de tranzit ale petrolului canadian pentru aprovizionarea zonelor
centrale ale statului sunt mai mari decât costurile importurilor de petrol din alte
state. Astfel, Canada importă petrol nerafinat din Algeria şi Norvegia şi produse
petrolifere rafinate din SUA.
Venezuela deţine cele mai mari rezerve de petrol din America de Sud, având
aproximativ 80 de miliarde de barili. Exploatarea resurselor petroliere venezuelene
se află sub monopolul Petroleos de Venezuela SA, companie proprietate de stat. În
1990, puterea de la Caracas a permis intrarea investitorilor pe piaţa petrolieră
naţională.
Dar legislaţia adoptată dupa venirea la putere, în 1999, a lui Hugo Chavez i-
a îndepărtat pe investitorii americani, precum ConocoPhillips şi ExxonMobil.
Potrivit estimărilor facute de EIA, Venezuela a produs, în 2006, 2,8 milioane de
barili de petrol pe zi, din care cea mai mare parte este destinată exportului către
SUA. Reţeaua de transport a produselor petroliere venezuelene include oleoducte
care tranzitează statul şi petroliere destinate exportului. Venezuela nu este co-
nectată la nicio conductă internaţională de transport al petrolului.
Statistica furnizata de Oil and Gas Journal, în 2006, a situat SUA pe locul 12
în lume în ceea ce priveşte rezervele de petrol, cu 21,8 miliarde de barili. Potrivit
EIA, în 2007, SUA au avut o producţie de 5,1 milioane de barili de petrol şi un
consum de 20,7 milioane de barili de petrol. Cel mai mare câmp petrolier al SUA
se află în sudul ţării, în statul Texas. SUA deţin cele mai mari rafinării din lume
(ExxonMobil şi Cotigo) şi exportă doar produse rafinate din petrol. Datele EIA
indică o scădere a producţiei de petrol a SUA26.

25
U.S. Energy Information Administration, Economic Effects of High Oil Prices, 2006, http://www.eia.doe.gov.
26
The National Petroleum Council, Hard Truths, Facing the Hard Truths about Energy, 2007,
http://downloadcenter.connectlive.com.
33
 În decembrie 2006, Oil and Gas Journal a poziţionat Mexicul pe locul 15 în
lume la rezervele de petrol, cu 12,4 miliarde de barili, concentrate în special în su-
dul ţării. Industria petrolieră a Mexicului este controlată de Petroleos Mexicanos
(Pemex), o companie care se află în proprietatea statului. SUA sunt cel mai mare
importator al petrolului mexican.

Față de finele primului semestru al anului 2017, pretul spot al petrolului

WTI marca o creștere de circa 18% la finele lunii iulie și de circa 10% la jumătatea
lunii august; iar Brent-ul evolua în aproximativ aceiasi parametri. Avansul venit pe
fondul unei serii de știri și informații din Statele Unite readucea astfel prețul
petrolului către partea superioară a canalului de evolutie format între pragurile de
40 și 60 de dolari pe baril, in interiorul căruia se tranzacționeaza de la jumătatea
anului 2016, fapt ce confirma ideea că prețul petrolului și-a găsit un echilibru,
aducând un dram suplimentar de optimism în randul celor care așteaptă creșteri
viitoare de preț27.

27
http://www.petroleumreview.ro/magazine/2017/september/99-septembrie-2017/1464-dinamica-pietei-mondiale-a-
petrolului-cine-cum-si-incotro-va-misca-preturile-la-final-de-an, accesat în 21.06.2018.
34
 Astfel, pentru luna iunie a anului 2017 (finalul de prim semestru), o serie de
statistici realizate de jucatori financiari specializați arată că firmele din domeniul
exploatăii zăcămintelor alternative de petrol și gaze (shale), au reușit să atragă de
pe piața de capital americană doar aproximativ 3 miliarde de dolari pentru
finanțarea unor noi operațiuni de foraj28.
Datele releva o schimbare majora a perceptiei investitorilor care, cu o luna
in urma, scoteau din buzunare, numai pentru doua dintre companiile care au avut
astfel de oferte (respectiv Kosmos Energy si RSP Permian) peste 1 miliard de
dolari. Aceste cifre pot fi interpretate ca un indiciu al limitarii potentialului de
punere in exploatare a noi puturi de foraj si, astfel, al scaderii presiunii puse pe
partea de oferta la nivel global, ceea ce poate fi un motor al cresterii preturilor.
Seria datelor ce au capacitatea de a sustine o eventuala tendinta ascendenta a
pretului petrolului pe termen lung este completata de stirile privitoare la o posibila
noua prelungire a acordului statelor OPEC.
Statele Unite, se afla pe un parcurs ascendent viguros: PIB-ul SUA a avut o
crestere de 1,5% în 2016, dar majorarea investitiilor in sectorul energetic, cresterea
consumului si imbunatatirea situatiei exporturilor conduc spre o rata de crestere
economica de 2,1% pentru 2017 si de 2,2% pentru 2018.
In paralel, Zona Euro a avut o crestere economica constant mai buna decat
estimarile de-a lungul ultimelor trimestre, pe fondul mentinerii unei politici
monetare relaxate de catre Banca Centrala Europeana (BCE), si are o prognoza de
crestere a PIB de 2% pentru 2017 si de 1,8% pentru 2018 (in imbunatatire fata de
rata de 1,7% inregistrata in 2016). Mai mult, perspectivele pozitive pentru
parcursul economic al Zonei Euro sunt sustinute de probabilitatea ridicata a

28
http://www.petroleumreview.ro/magazine/2017/september/99-septembrie-2017/1464-dinamica-pietei-mondiale-a-
petrolului-cine-cum-si-incotro-va-misca-preturile-la-final-de-an, accesat în 21.06.2018.
35
imbunatatirii situatiei pietei muncii ca urmare a masurilor ce urmeaza a fi luate
pentru a se raspunde ratei ridicate a somajului.

Raportul dintre numarul de contracte derivate ‘long’ (care mizeaza pe

cresterea preturilor) si cele ‘short’ (care pariaza pe scaderea pretului) ajungea astfel
la 4,5 la inceputul lunii august, de la un nivel de 1,95 la finele lunii iunie. Cifrele
exprima, asadar, consolidarea unor asteptari pozitive in randul jucatorilor
sofisticati, cu privire la evolutia viitoare a pretul petrolului.
Potrivit statisticilor publicate de organizatie la jumatatea lunii august, luna
iulie a fost a doua luna consecutiva in care gradul de conformare a semnatarilor
acordului de reducere a productiei a fost de sub 90%; astfel, daca fiecare dintre
membrii OPEC aveau asumata reducerea productiei cu cate 1.164 mii barili, in
lunile iunie si iulie productia a fost redusa cu doar 978, respectiv 1.004 mii barili
(adica 84%, respectiv 86%)29.
De remarcat faptul ca gradul de conformare in randul statelor non-OPEC
este semnificativ mai mic decat cel al statelor OPEC, ceea ce arata ca exista o serie
de comportamente divergente, iar acestea pot genera frustrari serioase din partea
celor care-si vad eforturile subminate de cei care nu respecta intelegerea.

29
http://www.petroleumreview.ro/magazine/2017/september/99-septembrie-2017/1464-dinamica-pietei-mondiale-a-
petrolului-cine-cum-si-incotro-va-misca-preturile-la-final-de-an, accesat în 21.06.2018.
36
 O amenintare reala, pentru ca dincolo de potentialele probleme dintre
semnatarii acordului, membrii OPEC trebuie sa faca fata si provocarilor
suplimentare aduse de emergenta SUA ca jucator relevant pe aceasta piata. Iar
cifrele nu sunt de natura a-i linisti pe marii producatori traditionali de petrol. La
inceputul lunii august, US EIA (Energy Information Administration – agentia
americana de specialitate) isi revizuia in crestere estimarile privind nivelul
productiei totale de petrol a Statelor Unite pentru 2017 si 2018 (la 9,35 respectiv
9,91 milioane de barili pe zi, cu 0,1% peste estimarea anterioara) confirmand
mentinerea unei puternice tendinte crescatoare a productiei (vezi grafic „La cote
ridicate”).
Cifrele releva totodata, inca odata daca mai era nevoie, ca Statele Unite sunt
unul dintre primii trei cei mai mari producatori de petrol la nivel global (vezi grafic
„SUA, in topul producatorilor de petrol la nivel global”), avand deci o capacitate
reala de a influenta oferta si cererea.
O componenta importanta a acestei puteri a industriei americane de profil
este formata din producatorii de ‘shale oil’ – care au nu doar un aport semnificativ
la productie cat mai ales o flexibilitate foarte mare. Aceste lucruri fac prin urmare
din SUA nu doar un mare jucator, ci si un ‘swing producer’ – calitate detinuta pana
acum un deceniu doar de OPEC. Si asta poate fi o amenintare pentru actualul
status-quo, care este relativ convenabil OPEC, si pentru perspectivele pretului
petrolului... daca SUA ar ajunge sa considere la un moment dat ca nu mai este in
interesul propriu mentinerea lui30

30
http://www.petroleumreview.ro/magazine/2017/september/99-septembrie-2017/1464-dinamica-pietei-mondiale-a-
petrolului-cine-cum-si-incotro-va-misca-preturile-la-final-de-an, accesat în 21.06.2018.
37
 Altfel spus, am putea usor sa ne imaginam ca in orice moment in care Statele
Unite si-ar dori destramarea intelegerii create in jurul OPEC – printr-un efort
relativ mic de majorare a productiei, poate declansa o adevarata cursa a vanzarilor
intre semnatarii acordului OPEC (deoarece scaderea preturilor le-ar afecta si mai
mult stabilitatea economica, oricum destul de zdruncinata in ultimii ani).
În acest context, sunt de retinut prognozele EIA care arata ca productia de
‘shale oil’ a Statelor Unite va continua să creasca cu alte 117.000 de barili pe zi in
luna septembrie, confirmand tendinta crescatoare pe termen lung. Relevante sunt,
de asemenea, și datele care arata ca numarul falimentelor in industria de petrol si
gaze din Statele Unite este in scadere.
Potrivit firmei de avocatură Haynes & Boone din Dallas („inima” industriei
petroliere americane), in prima jumatate a anului 2017 doar 14 companii au
declansat procedura falimentului, cu mult mai putine decat in aceeasi perioada din
2016, cand 50 de companii de profil demarau respectiva procedura. Explicatia este
aceea ca, pe de o parte, industria a primit o sustinere puternica de pe urma cresterii
pretului petrolului, iar pe de alta parte, majoritatea firmelor de profil slabite au iesit
deja din piata, ramanand active doar cele ce au intr-adevar capacitatea de a rezista
provocarilor.

38
 Concluzia este asadar ca vorbim despre o industrie americana de profil tot
mai solida – capabila sa puna, la o adica, serioase probleme producatorilor
traditionali de petrol31

2.1.2. Asia, cel mai bogat continent în petrol

Raportul Oil and Gas Journal pentru ianuarie 2007 a indicat 3 state asiatice
ca având unele dintre cele mai mari rezerve de petrol (Arabia Saudită, Iran şi Irak).
Arabia Saudită are o economie bazată pe petrol, care generează 45 % din PIB.
Economia se bazeaza pe exploatarea si, mai recent, prelucrarea petrolului. Este un
exemplu tipic de tara care a cunoscut o dezvoltare economica substantiala ca
urmare a valorificarii acestui combustibil, solicitat intens pe plan mondial.
În ultimii ani ai secolului al XX-lea Arabia Saudita a devenit cel mai mare
producător și exportator de petrol din lume. Mai mult de o treime din producția sa
de petrol provine din exploatări submarine. Arabia Saudită are cele mai mari
rezerve de petrol din lume: 262,3 miliarde de barili. Industria petrolieră saudită a
fost privatizată, dar investitorii străini nu pot fi proprietari unici ai rezervelor
petroliere.
Statisticile EIA au apreciat Arabia Saudită ca fiind cel mai mare producător
de petrol, cu 11 miloane de barili pe zi, şi al şaselea operator de rafinare la nivel
mondial. Rafinarea petrolului saudit se realizează cu participarea unor companii
internaţionale din SUA, Coreea, Japonia, Filipine sau China. Petrolul din Arabia
Saudită este transportat prin oleoducte, care aprovizionează piaţa internă, şi
petroliere. Saudi Amroco controlează 98% din resursele petroliere saudite. Cei mai
mari importatori ai petrolului din Arabia Saudită sunt SUA şi UE.
Cea mai mare parte a petrolului saudit este cunoscut ca Arab Light- un ţiţei
brut albăstrui, nu foarte dens, care poate fi cu usurinţă rafinat în aproape orice felde
produs petrolierţi care poate fi folosit în majoritatea rafinăriilor din lume. Acest
petrol poate fi comparat cu cel din estul Texasului, din primele zile ale
exploatărilor prin faptul ca are o presiune extraordinară, aproape ţâşneşte din
pământ.
Acest petrol „facil” este extrem de ieftin de produs. În timp ce costurile
descoperirii, forării şi extragerii ţiţeiului brut din Golful Mexic sau din Siberia pot
ajunge până la 15 dolari pe baril – şi chiar mai mult – ‚ridicarea’ petrolului saudit
costă aproximativ 1,50 dolari pe baril (doar petrolul irakian este mai ieftin)32.
Petrolul ieftin le-a conferit saudiţilor o mare flexibilitate. Îşi puteau permite,
de exemplu, să menţină o imensă capacitate de producţie excedentară- adică o
extinsă reţea de puţuri, conducte şi instalaţii de încărcare, care stau, în esenţă,
degeaba, până când este nevoie de ele. Astfel, pe lângă cantităţile pe care le
produc, saudiţii ar putea extrage încă un milion de barili în plus, aproape peste
noapte.
31
http://www.petroleumreview.ro/magazine/2017/september/99-septembrie-2017/1464-dinamica-pietei-mondiale-a-
petrolului-cine-cum-si-incotro-va-misca-preturile-la-final-de-an, accesat în 21.06.2018.
32
Shojai, Siamack, The New Global Oil Market: Understanding Energy Issues in the World Economy, Praeger
Publishers, 1995, p.105, on-line www.questia.com.
39
 Într-o lună şi jumătate ar putea creşte producţia cu aproape 2 milioane de
barili. Cu o capacitate de rezervă atât de mare, Riadul a fost liderul necontestat al
OPEC-ului: într-o clipă, saudiţii ar putea inunda piaţa – ei numesc acest fenomen
‚curățarea instalațiilor’ – coborând astfel prețurile, scoțând de pe piață concurrenții
cu prețuri ridicate și pedepsind orice membru OPEC care nu respectă cotele de
producție impuse de cartel.
Iranul este, conform cifrelor indicate de Oil and Gas Journal, al treilea pose-
sor de rezerve de petrol la nivel mondial, cu 136,3 miliarde de barili. Întreaga
industrie petrolieră a Iranului este detinută de Compania Naţională a Petrolului,
aflată în proprietatea statului. Constituţia iraniană interzice dreptul la proprietate
privată în industria petrolieră. Acest lucru nu exclude prezenţa investitorilor străini,
care pot opera în sistemul buyback (companiile internaţionale îşi desfăsoară
activitatea printr-o firmă iraniană afiliată).
Capacitatea de rafinare a Iranului este redusă, iar rafinăriile iraniene nu
reuşesc să satisfacă cererea internă. Iranul are 5 oleoducte care furnizează
necesarul de petrol la nivel intern şi detine cea mai mare flotă de petroliere din
Orientul Mijlociu. Japonia, China, India, Coreea de Sud şi Italia sunt cei mai mari
importatori ai petrolului iranian.
Irakul deţine, potrivit Oil and Gas Journal, locul 4 în lume la rezervele de
petrol, cu 115 miliarde de barili. După declanşarea războiului din 2003, producţia
de petrol irakiană a scăzut de la 3 milioane de barili pe zi la 2,2 milioane de barili
pe zi. Exploatarea resurselor de petrol din Irak întâmpină greutăţi din cauza inexis-
tenţei unei legislaţii care să reglementeze regimul resurselor, a neînţelegerilor
dintre diferite facţiuni etnice şi religioase (kurzi, şiiţi, suniţi) şi a atacurilor asupra
infrastructurii.
Irakul are 3 rafinării importante, care nu reuşesc să acopere cererea internă
de produse petroliere. Statul irakian exportă petrol prin intermediul unui oleoduct
care leagă oraşul Kirkuk de portul Ceyhan (Turcia) sau prin conducta Irak-Siria-
Liban. Petrolul irakian este exportat şi prin 5 porturi aflate la Golful Persic.
Japonia este, de asteptat sa-si majoreze rata de crestere economica de la 1%
in 2016 la 1,4% in 2017 si 1,1% in 2018, iar economia emergenta a Chinei a reusit
o evolutie peste asteptari in prima jumatate din 2017, avand o prognoza de crestere
de 6,7% pentru intregul an 2017 (similar cresterii din 2016) si de 6,3% pentru
2018.
În acelasi club, al economiilor emergente, India a reusit digerarea efectelor
unor masuri de restructurare (incluzand introducerea unor noi taxe) si are o
prognoza de crestere economica de 7% pentru 2017 si de 7,5% pentru 2018 – sub
nivelul din 2016 (de 7,9%), dar in continuare la o viteza relativ ridicată33.

33
http://www.petroleumreview.ro/magazine/2017/september/99-septembrie-2017/1464-dinamica-pietei-mondiale-a-
petrolului-cine-cum-si-incotro-va-misca-preturile-la-final-de-an, accesat în 21.06.2018.
40
 2.1.3 Resurse energetice pe continentul african

Libia are cele mai mari rezerve de petrol din Africa, estimate, potrivit Oil
and Gas Journal, la aproximativ 41,5 miliarde de barili, de calitate superioară. Cele
mai multe resurse sunt concentrate în bazinul Sirte. Compania Naţională de Petrol
din Libia produce, conform datelor cuprinse în International Crude Oil Market
Handbook, 1,8 milioane de barili de petrol pe zi prin procedee tehnologice puţin
costisitoare, datorită calităţii ridicate a resurselor sale petroliere.
Cea mai mare parte a exporturilor de petrol din Libia se îndreaptă către state
ale Uniunii Europene, precum Italia, Germania sau Franţa. Administrarea
resurselor petroliere ale Libiei este realizată de Corporatia Naţională de Petrol, o
companie aflată în proprietatea statului care a permis unor companii europene sau
americane să investească în regiune.
Locul 2, în topul celor mai importanţi deţinători de petrol din Africa, este
ocupat de Nigeria, cu 36,2 miliarde de barili de petrol. Corporaţia Naţională
Nigeriană Petroleum deţine cea mai mare parte a resurselor petroliere nigeriene,
care sunt exploatate prin companii internaţionale precum: ExxonMobil, Chevron,
ConocoPhillips, Total, Agip şi Addax Petroleum. Capacitatea de rafinare a
petrolului nigerian prin industria internă este redusă, iar infrastructura petrolieră a
fost în mod frecvent ţinta jafurilor sau a atacurilor Mişcării pentru Emancipare din
Delta Nigerului. Cu toate acestea, Nigeria este cel mai mare producător de petrol
din Africa, iar cea mai mare cantitate a exporturilor de ţiţei nigerian se îndreaptă
către SUA34.

2.1.4. Spaţiul ex-sovietic

Conform BP Statistical Review of World Energy 2008, rezervele de petrol

de pe teritoriul fostei URSS (128 de miliarde de barili) reprezintă 10,4% din totalul
existent pe glob. 16% din producţia zilnică de petrol la nivel mondial provine de
aici.
Estimările privind rezervele de petrol ale Rusiei diferă de la o sursă la alta.
Pentru a complica şi mai mult lucrurile, în lume sunt folosite metode diferite
pentru evaluarea rezervelor, grupate în literatura de specialitate în două categorii:
occidentale şi estice. Dintre acestea amintim metoda folosită de Societatea
Inginerilor Petrolişti (Society of Petroleum Engineers - SPE) şi cea a US Security
and Exchange Commission (SEC) şi sistemul de clasificare rus. Primele două,
specifice lumii occidentale, sunt adoptate de companiile petroliere internaţionale
listate la bursele de valori americane. Ultima metodă este utilizată de industria de
profil din fosta Uniune Sovietică. Metodologia occidentală este considerată a fi
mai realistă, întrucât ia în considerare mai mulţi factori.

34
Currie, Jeffrey, Nathan, Allison, Greely, David , Courvalin, Damien, Commodity Prices and Volatility: Old
Answers to New Questions, , Goldman Sachs Global Economics, Commodities and Strategy Research, Global
Economics Paper No. 194, 2010, p. 12, http://www2.goldmansachs.com.
41
 Un lucru rămâne cert; Rusia este liderul incontestabil al fostului spaţiu
sovietic, după cantitatea de resurse petroliere de care dispune, şi un foarte
important actor pe piaţa energetică globală. Subliniem că nu există un consens cu
privire la rezervele de petrol deţinute de Rusia. Astfel, potrivit unui studiu din 2008
al Oil & Gas Journal, rezervele demonstrate de petrol ale Rusiei sunt de 60 de
miliarde de barili (în sistem SPE). Conform World Oil, acestea sunt de 69 miliarde
de barili (SPE).
Conform BP Statistical Review of World Energy 2008, rezervele demon-
strate ale Rusiei se situau la sfârşitul anului 2007 la 79,4 miliarde de barili (6,4%
din totalul de pe glob). Guvernul rus, în Strategia energetică a Federaţiei Ruse
pentru perioada până în 2020 vorbeşte despre "resurse de petrol prognozate" în
valoare de 44 miliarde de tone (322 miliarde de barili). În ciuda incertitudinii care
planează asupra datelor statistice, nimeni nu se indoieşte de faptul că Rusia deţine
cele mai mari rezerve de petrol din afara OPEC.
Deşi situată pe locul 7 în lume ca volum al rezervelor (estimarea BP), Rusia
ocupă locul 2 în ceea ce priveşte producţia petrolieră (cu o capacitate de 9,97 de
milioane de barili/zi), fiind depaşită doar de Arabia Saudită. La capitolul consum,
Rusia se situează pe locul 5 la nivel mondial, după SUA, China, Japonia şi India.
Kazahstanul ocupă locul 9 în lume, dupa volumul rezervelor de petrol. El
este al doilea producător de petrol din fostul spaţiu sovietic şi cel mai important din
Asia Centrală. Dispune de cele mai mari rezerve de ţiţei recuperabil dintre toate
statele riverane Marii Caspice. Conform BP Statistical Review of World Energy
2008, la sfârşitul anului 2007 rezervele confirmate ale Kazahstanului atingeau
nivelul de 39,8 miliarde de barili (3,2% din rezerva mondială).
În acelaşi an Kazahstanul a produs zilnic aproximativ 1 milion şi jumatăte de
barili. După destrămarea URSS şi obţinerea independenţei, statul a atras investiţii
străine substanţiale şi şi-a liberalizat economia. În ultimii ani, exporturile de petrol
au asigurat o creştere economică constantă de peste 9%. Potrivit EIA, industria
petrolieră reprezintă 30% din PIB-ul ţării şi aduce peste jumătate din veniturile
realizate din export.
Majoritatea zăcămintelor de petrol sunt situate în vest, de-a lungul ţărmului
Mării Caspice. Din cauza condiţiilor geologice dificile, resursele de petrol ale ţării
nu au fost dezvoltate deloc în perioada sovietică, nordul Mării Caspice fiind
declarat din 1971 rezervaţie naturală. Cele mai mari zăcăminte de petrol sunt: cel
de la Kasagan (cel mai mare din afara Orientului Mijlociu şi al cincilea din lume),
cel de la Tenghiz (considerat al şaselea, ca dimensiune, din lume) şi cel de la
Karaciaganak (care, deşi e cel mai mare zăcământ de gaze condensate din ţără,
conţine şi cantităţi însemnate de petrol)35.
Petrolul kazah are ieşire în nord, la Marea Neagră, prin Rusia (prin interme-
diul reţelelor de oleoducte şi feroviare ruse), în vest (prin Sistemul de Oleoducte
Caspic), în sud, la Golful Persic (printr-un acord de schimb cu Iranul) şi în Est spre
China (prin conducta Atasu-Alasanku). Cele mai importante conducte petroliere

35
http://www.revista22.ro/criza-petrolului-4642.html
42
sunt Atirau-Samara, sistemul operat de Consorţiul Caspic şi oleoductul Kazahstan-
China (nefinalizat).
Infrastructura de export petrolier va fi dezvoltată în viitor prin construirea
celui de-al treilea segment (Kenkiyak-Kumkol) al conductei care leaga
Kazahstanul de China, acest segment unind conductele Atirau-Kenkiyak şi Atasu-
Alasanku. De asemenea, trebuie menţionat proiectul intern - Sistemul de Transport
Caspic al Kazahstanului - ca parte a proiectului mai larg de transport pe mare a
petrolului de pe ţărmul kazah către cel azer (pentru alimentarea oleoductului Baku-
Tbilisi-Ceyhan (BTC).
Conform BP Statistical Review of World Energy 2008, la sfârşitul lui 2007
Azerbaidjanul avea rezerve certe de 7 miliarde de barili (0,6% din rezerva mon-
dială) şi a produs anul trecut 868 de mii de barili/zi (1,1% din producţia mondială).
Ansamblul de zăcăminte Azeri-Cirag-Gunesli este principala zona de producţie, de
aici provenind, conform EIA, 80% din petrolul extras anul trecut în ţară.
Printre principalii destinatari ai exporturilor de petrol azer se numără Rusia,
Italia, Turcia ţi Germania. Ţara are doua rafinării: Azerineftiag (Baku) şi Heidar
Aliev, utilizate sub capacitatea lor. Importanţa geostrategică a Azerbaidjanului, în
calitate de coridor energetic pentru rezervele din Marea Caspică, este dată de
prezenţa pe teritoriul său a trei conducte internaţionale: Baku-Tbilisi-Ceyhan,
Baku- Supsa şi Baku-Novorossiisk36.

2.1.5 Norvegia, mândria Europei

Industria petrolieră este foarte importantă pentru Norvegia. Aceasta produce

o treime din bugetul statutului (în anul 2005). Circa 80.000 de persoane sunt
angajate în societăţi din domeniul petrolului, iar efectul asupra celorlalte industrii
este considerabil. Norvegia este pe locul al treilea în lume la exportul de petrol şi
gaz. În bugetul pe 2006 valoarea rezervelor de petrol rămase pe platforma
continentală a Norvegiei a fost estimată la 4210 miliarde NOK.
Mai puţin de o treime din rezervele estimate de petrol ale Norvegiei au fost
extrase. Pe platforma continentală a Norvegiei activitatea este foarte intensă. În
2005 s-au produs 250 de milioane de m3 standard de produse petroliere. Acestea
sunt echivalentul consumului anual a mai mult de 100 de milioane de gospodării
norvegiene.
După mai bine de 40 de ani de producţie de petrol şi gaze în mările cu una
dintre cele mai dificile vremi din lume, Norvegia a dobândit cunoştinţele şi
experienţa necesare pentru extragerea resurselor de petrol într-un mod eficient şi
sigur. Dobândirea de către norvegieni a experienţei în domeniul petrolului a fost un
element important din politica Norvegiei referitoare la petrol.
La început Norvegia a utilizat cunoştinţele companiilor străine, dar astăzi
industria petrolieră este bine dezvoltată şi este competitivă pe plan internaţional.
Acest lucru se aplică nu numai companiilor petroliere, dar şi industriilor furnizoare
şi institutelor de cercetare. Industria petrolieră şi a gazelor stimulează de asemenea
36
http://www.revista22.ro/criza-petrolului-4642.html
43
inovaţiile şi dezvoltarea tehnologică în alte sectoare al industriei norvegiene.
Norvegia va deveni un lider mondial în domeniul tehnologic şi al protecţiei
mediului. Este important ca industria petrolieră să nu intre în conflict cu mediul
înconjurător. Efortul de a stabili un lanţ valoric CO2 este un important pas în
această direcţie. Furnizorii norvegieni sunt activi în majoritatea verigilor din lanţul
valoric, de la activităţile de explorare şi dezvoltare până la cele de producţie,
procesare şi transport.
Furnizorii norvegieni fac parte în acest moment dintre companiile de vârf la
nivel mondial în multe sectoare. Companii furnizoare se găsesc în toate regiunile
ţării, iar unele dintre efectele locale şi regionale ale industriei petroliere
influenţează în mod semnificativ părţi ale ţării care nu sunt în mod normal asociate
cu această industrie.
Autorităţile urmează o strategie pro-activă pentru Regiunea de Nord, cu
scopul de a întări cooperarea dincolo de graniţele ţării şi de a facilita intensificarea
transferului de experienţă între state. Un efort concentrat, pe termen lung, în
Regiunea de Nord va avea de asemenea efecte pozitive asupra unor zone
îndepărtate. Tehnologia norvegiană are o bună reputaţie pe plan internaţional, iar
marii furnizori norvegieni de tehnologii submarine se află pe un loc de frunte pe
piaţa globală, cu exporturi anuale evaluate la zeci de miliarde de NOK37.

2.1.6. Producția de petrol și gaze din Marea Nordului a Marii Britanii

Producția de petrol și gaze din Marea Nordului a Marii Britanii se poate

diminua, deoarece criza economică a dus la scăderea explorărilor în unul dintre
depozitele cele mai importante ale lumii occidentale.
Numărul puțurilor de explorare din Marea Nordului a scăzut cu 78 la sută în
primul trimestru din 2009, comparativ cu perioada similară din 2008, conform
datelor firmei Deloitte. În primele trei luni, s-a lucrat doar la 18 puțuri de
explorare, activitatea totală de forare scăzând cu 41 la sută față de perioada
similară a anului trecut.
Grupul UK Oil and Gas este și mai pesimist, estimând că forările ar putea
scădea cu 66 la suta, anul acesta. “Financial Times” semnalează că explorarea și
forarea de puțuri reprezintă un pas foarte important pentru perspectivele de
furnizare a petrolului într-o regiune, pe termen lung, și adaugă că Marea Britanie și
restul Europei vor depinde tot mai mult de gazele naturale rusești și de petrolul din
Orientul Mijlociu.
Conform cotidianului britanic, în situația actuală, înseamnă că, în loc de a
acoperi 45 la sută din necesitățile de petrol și gaze ale Marii Britanii, în 2020, cu
actualul ritm de investiții din Marea Nordului se va putea satisface doar 12 la sută
din cerere. Situația din Marea Nordului este mai proastă ca în alte locuri, deoarece

37
http://www2.norvegia.ro/business/oil/oilgas.htm
44
noile zăcăminte descoperite sunt tot mai mici și puțurile petroliere tot mai puțin
productive și costisitoare.38

38
http://www.zf.ro/analiza/extractia-petrolului-din-marea-nordului-nu-mai-este-rentabila-pentru-marile-companii-
doar-pentru-recuperatori-2983896/
45
 CAPITOLUL 3
RUSIA – O MARE PUTERE ENERGETICĂ
3.1. Petrolul – rezerve

În 2007, PIB real a

înregistrat o creştere cu
aproximativ 8,1 procente
depăşind media ratelor de creştere
din celelalte țări membre ale G8
şi reprezentând al 7-lea an
consecutiv de expansiune
economică a Rusiei.
Creşterea economică a Rusiei din
ultimii 7 ani a fost determinată cu
precădere de exporturile de
energie, dată fiind creşterea
producţiei de petrol din Rusia, dar
şi a preţurilor
relativ ridicate ale petrolului pe plan mondial din această perioadă. Pe plan intern,
Rusia îşi acoperă mai mult de jumătate din nevoia de energie din exploatarea
gazelor naturale, de la aproximativ 49% cât folosea în 1992. De atunci, aportul
(cota-parte) energiei furnizate de cărbune şi centralele nucleare a rămas constant ,
în timp ce utilizarea energiei petroliere a scăzut de la 27% la aproximativ 19
procente.
Economia Rusiei este puternic dependentă de exportul de petrol şi gaze
naturale . Pentru a gestiona pleiada de încasări din exportul de petrol, guvernul a
stabilit un PLAFON -fond de fixare în 2004. Până la finele anului 2007, se estima
ca fondul să valoreze 158 mld. USD sau aproximativ 12% din PIB-ul nominal.
Potrivit calculelor realizate de Alfa Bank, sectorul alimentării cu combustibili
reprezintă cam 20,5% din PIB, observîndu-se o diminuare de la 22 procente cât
însemna acest sector în 2000. Potrivit estimărilor IMF şi cele ale World Bank,
sectorul petrolier şi al gazelor naturale a generat mai mult de 60% din încasările
din exporturi (64% în 2007) şi reprezenta aproximativ 30% din investiţiile străine
directe în Rusia39.
Autorităţile politice de la Kremlin continuă să manifeste o tendinţă de
promovare a implicării statului în sectorul energetic.Taxele privind extracţia şi
exporturile de petrol rămân mari, iar companiile petroliere şi de gaz influenţate de
stat ale Rusiei au obţinut pachete de acţiuni de control în proiectele străine.
Avantajele întreprinderilor de export aflate în proprietatea statului au crescut
intr-un ritm ameţitor, în timp ce afacerile private au progresat mai lent sau chiar au

39
Valeri Paniuşkin, Gazprom, noua armă a Rusiei, editura Curtea Veche, 2008, p. 22
46
întâmpinat obstacole din partea companiilor de stat sau a diferitelor agenţii
publice( vezi Exporturile de petrol).40
Potrivit sondajului realizat în 2008 de Jurnalul Petrolului şi al Gazelor, Rusia
a dovedit că ar deţine 60 mld. barili de petrol ca rezerve, cele mai multe fiind
localizate în vestul Siberiei, între Munţii Ural şi Platoul Siberian Central. Siberia
de Est nu a fost suficient de mult exploatată. Ministerul rus al Resurselor Naturale
a estimat în 2005 prezenţa unor rezerve în provinciile Siberiei de Est care ar
însuma un total de 4.7 mld. barili.
Balanţa rusă a petrolului
Cu o producţie de 9.8 milioane bpd (barili pe zi) de lichid (fără produsele
petroliere) şi un consum brut de 2.8 milioane bpd, Rusia a ajuns să exporte 7 mil.
bpd (net). Potrivit statisticilor oficiale ale Rusiei, 4.4 mil. bpd din acest total este
petrol nerafinat. Aproape 70% din petrolul rus nerafinat este exportat, în timp ce 30
procente din acesta este prelucrat în rafinăriile din ţară. Petrolul nerafinat este
exportat prin conductele de petrol aflate sub jurisdicţia exclusivă a monopolului
rusesc asupra oleoductelor, Transneft.
Brazilia si Rusia sunt asteptate sa iasa din ciclul de recesiune si sa
inregistreze rate de crestere de 0,5% respectiv 1,2% pentru 2017 – sustinute de
revenirea preturilor materiilor prime si de cresterea consumului intern. Pentru
2018, prognozele de crestere economica sunt de 1,5% pentru Brazilia si de 1,4%
pentru Rusia.
Una peste alta, contextul macroeconomic global la jumatatea lui 2017 indica
faptul ca nu doar economiile OECD, ci si cele emergente si cele in curs de
dezvoltare vor fi intr-o situatie semnificativ mai buna la final de an 2017;
transmiterea acestor evolutii pozitive de la nivel macro catre cetatenii de rand si o
asteptata temperare a tensiunilor geopolitice pot constitui astfel premisele unei
evolutii economice la nivel global, pentru 2018, chiar mai buna decat asteptarile.

3.2. Producţie

În anii 1980, regiunea de Vest a Siberiei, cunoscută şi sub denumirea de

Inima Siberiei, a transformat U.S. într-un important producător de petrol la nivel
mondial, culminând cu o producţie de 12.5 mil. bpd din totalul de petrol lichid ân
1988. Ca urmare a prăbuşirii Uniunii Sovietice în 1991, producţa de petrol a scăzut
ăn mod abrupt, atingând o cotă brută inferioară de 6 mil. bpd, adică aproximativ o
jumătate din cât era atins în perioada de vârf a producţiei de petrol41.
Specialiştii sunt de părere că declinul a fost cauzat şi de o serie de alţi
factori, între care ar fi vorba şi despre secarea celor mai întinse regiuni ale Rusiei
determinate de valurile de producţie aflate sub mandatul statului, dar şi despre lipsa
investiţiilor în administrarea regiunilor de exploatare.

40
Valeri Paniuşkin, Gazprom, noua armă a Rusiei, editura Curtea Veche, 2008, pag. 22
41
Gregory, Paul, Before command: an economic history of Russia from command to the first five-year plan,
Princeton University Press, New Jersey, 1994;
47
 În 1999 s-a manifestat o revenire a creşterii exportului de petrol. Mulţi
specialişti au atribuit această reluare procesului de privatizare a industriei, ca
urmare a prăbuşirii U.S. Privatizarea a creat stimulente noi şi a mărit producţia la
costuri mai mici.
Atât majorarea preţului petrolului la nivel mondial începând din 2002, cât
şi utilizarea unor tehnologii noi aduse din vest şi regenerarea regiunilor petroliere
vechi au ajutat la sporirea nivelurilor de producţie. Alţi specialişti au atribuit
această dezvoltare efectelor post-crizei financiare din 1998, scăderii preţurilor
petrolului şi deprecierii continue a rublei.
În 2007, producţia totală de lichid petrolier se ridica la peste 9.8 mil. bpd,
incluzând 9.4 mil. bpd petrol pur, cu 200000 bpd mai mult decât în 2006. Această
rată de creştere a fost inferioară faţă de creşterea anuală cu 700 000 bpd anual, în
perioada 2002-2004.
Perspective pe termen scurt
Creşterea per ansamblu a exportului petrolier din Rusia se datorează în mare
parte proiectelor Shakhalin. În tabelul de mai jos sunt prezentate câteva mari
regiuni petroliere ce au contribuit în cea mai mare parte la creşterea rezervelor
ruseşti de petrol în ultimul deceniu, altele compensând reducerea rezervelor
petroliere ajunse la finele exploatării.
În orice caz, pe termen scurt, sunt planificate a fi exploatate doar câteva
regiuni noi. Acestea includeau regiunea Prirazlomnoye (2010) al companiei
Gazprom, câmpia South Khylchuyu a companiei Lukoil ş.a.
În 2006, aproximativ 24 procente (sau 2.3 mil. bpd ) din producţia de petrol
a Rusiei provenea din regiunile care produseseră deja 60% din totalul rezervelor
regenerabile. Atingerea unei creşteri continue după exploatarea maximă a
regiunilor devenise o problemă din momentul în care companiile nu mai aveau idei
în privinţa găsirii unor soluţii de oportunităţi uşoare şi ieftine pentru a se descurca
cu rata de scădere42.
Gradul de golire a rezervelor petroliere

42
Nina Poussenkova, Rethinking Russia: The Global Expansion of Russia´s Energy Giants, Journal of International
Affairs, vol. 60, no. 2, Spring/Summer 2010, p. 103-124
48
 Taxele în sectorul petrolier
Taxele guvernamentale la producţie şi la încasările din export împreună cu
o neîntreruptă lipsă de transparenţă în ceea ce priveşte proprietatea subsolului
petrolier au contribuit la o reducere a output-ului în 2007. Taxele de export la
petrolul brut sunt strict legate de mediul global de formare a preţului. Tariful
prevăzut pentru taxa vamală la export a petrolului brut evaluat de la 25 USD în sus
se calculează ca fiind 65% din preţul pieţei din care se scad 21 USD/ baril.
Utilizând această formulă, guvernul primeşte cam 47 USD/baril din taxele la
export în preţuri curente.
Astfel se explică absenţa schimbărilor din structura taxelor, companiile
ruseşti de petrol fiind slab afectate de modificările preţurilor brute globale.
La preţul curent al petrolului, guvernul primeşte în plus 20 USD/ baril prin
taxele de extracţie. Guvernul intenţionează să introducă un tratament preferenţial
de aplicare a acestor taxe pentru acei producători care îşi extrag resursele din acele
soluri ce depăşesc 80% gradul de secare, măsuri prin care se speră ca aceştia ( în
speţă în regiunea Volga- Urali )să îşi îndrepte interesul spre acele zone regenerate.
Se discuta la un moment dat desre reducerea accizelor la petrol. S-au propus
mai multe soluţii, între care acela de a mări pragul netaxabil de la 9USD la 15 USD
per baril. Prim-ministrul Putin a propus o pauză de 7 ani de percepere a taxei
pentru extracţia minerală realizată în Timan- Pechora, Yamal sau pe platforma
continentală începând din 2009. O a doua propunere din partea Ministerului de
Finanţe viza o reducere a taxei anuale de 4.2 mld. USD în 2009 pentru companiile
extractive de petrol.

Sectorul Rafinăriilor

Rusia deţine 41 rafinării de petrol cu o capacitate totală de procesare a

petrolului brut de 5.4 mld. bpd, dar multe dintre aceste sunt ineficiente, fiind
depăşite dpdv tehnologic, simtindu-se nevoia modernizării. Potrivit Energy
Intelligence, capacitatea de rafinare a rafinăriilor din Rusia a crescut cu 4 procente
la aproape 4.6 mld. USD în 2007. Această cifră include şi exporturi de petrol
nerafinat spre ţări învecinate.
Rafinăriile din Rusia au produs cam 1.2 mld. bpd de Mazut (combustibil
greu), 1.3 mld. bpd semidistilat, 815 000 bpd gaz petrolier lichefiat. Propunerile de
mai sus sunt completate cu măsuri de stimulare a rafinăriilor pentru a produce
combustibili de calitate înaltă şi care să nu fie atât de nocivi mediului.

3.3. Exporturile de petrol

Bugetul Rusiei este alcătuit pornind de la 51-53 dolari barilul. La un preţ de

nu mai puţin de 75 dolari barilul companiile petroliere capătă posibilitatea de a

49
investi în noi exploatări şi prospectări de noi zăcăminte. De aceea, tendinţa
creşterii preţurilor mondiale la petrol insuflă optimism autorităţilor ruseşti43.
Vicepremierul Igor Secin spune că, în ultimii trei ani, Rusia nu planifică
reducerea extracţiei de ţiţei, ca de altfel şi reducerea volumului de export.
Mai mult de-atât, conductele de petrol de export care se construiesc din
Siberia de Est în China şi din Rusia Centrală în portul Usti-Luga la Marea Baltică,
demonstrează destul de clar planurile proxime ale Rusiei în asimilarea de noi
segmente pe piaţa energetică mondială. Ministrul rus al Energiei, Serghei Şmatko,
a confirmat că aceste planuri ambiţioase au o bază serioasă.
“În anul 2008 au fost descoperite aproximativ 66 de noi zăcăminte, ceea
ce înseamănă că se duce o muncă continuă de reînnoire a bazei de resurse
minerale. Eu cred că nu au dreptate scepticii care au spus că ţiţeiul se termină în
Rusia şi toate zăcămintele sunt practic secate. În Rusia situaţia de extracţie a
petrolului nu este deloc rea şi reprezintă 100,3% din volumul anului 2008. Asta
înseamănă că scepticii, care au prognozat o puternică scădere de 10-15 % din
cauza preţului scăzut al petrolului, nu au avut dreptate”, a menţionat Serghei
Şmatko.
Tendinţa creşterii preţurilor pe piaţa mondială se întrevede destul de clar.
Este evident şi nivelul destul de ridicat al celui mai mare preţ de anul acesta.
Traderii joacă pe diferenţa dintre cursul dolarului şi euro, de asemenea transferă
bani din activele la care scade valoarea în sectorul energetic pentru a obţine “bani
rapizi”.
Cu alte cuvinte, nu există garanţii pentru o creştere a cerinţelor de petrol pe
piaţa mondială, întărită de creşterea investiţiilor şi a bazei de resurse.
Se păstrează speranţele că reducerea programelor de investiţii capitale peste 3-5 ani
va duce la reducerea extracţiei şi cerinţelor de petrol pe piaţa mondială.
Şeful Gazprom, Alexei Miller, consideră că prognoza unui preţ de 150 dolari
barilul peste 2-3 ani este veridică. Pentru evitarea fluctuaţiei preţurilor pe piaţa
mondială a fost propusă înfiinţarea unei valute de rezervă pentru ţările CSI.
Un exemplu în acest sens l-au constituit Arabia Saudită, Qatar, Quweit şi
Bahrein, care în perspectivă vor să încheie contracte petroliere folosind o unitate
valutară proprie.

Destinaţiile exporturilor ruseşti petroliere

În 2007, Rusia a exportat 4.4 mil. bpd petrol nerafinat şi peste 2 mil. bpd
produse derivate din petrol. 1.3 mil. bpd au fost exportate pe calea conductei
petroliere Druzhba în Belarus, Ucraina, Germania, Polonia şi spre alte destinaţii
din Europa Centrală şi de Est ( inclusiv Ungaria, Slovacia şi Republica Cehă), cam
1.3 mil. bpd prin portul Primorsk din apropierea St. Petersburg şi aproximativ 900
000 bpd pe Marea Neagră44.
43
Green Paper: Towards a European strategy for the security of energy supply, European Commission, November
29, 2000 (COM9(2000)769final;
44
Andrei Konoplyanik, Russian Gas to Europe: From Long-Term Contracts, On-Border Trade and Destination
Clauses to...?, Journal of Energy & Natural Resources Law, vol. 23, no. 3, 2005;
50
 Marea parte a exportului petrolier rusesc tranzitează prin conductele
Transneft, dar aproximativ 300 000 bpd sunt transportaţi printr-o altă cale ce nu
este controlată de Transneft, cum ar fi pe mare sau pe calea ferată.
Cea mai mare parte a produselor exportate de Rusia constă în benzină şi
motorină, fiind folosite pentru încălzire în ţările europene, şi, la o scară mai redusă,
a SUA. Exporturile Rusiei spre SUA aproape că s-au dublat începând din 2004,
ajungând la aproape 400 000 bpd de petrol brut şi produse petroliere în 2007.
Creşterile exporturilor de produse se datorează presiunilor politice de a
menţine operaţiunile de rafinare şi preţurile internaţionale ale produselor petroliere
la un nivel ridicat. Planul de rezervă pentru dezvoltarea sectorului de rafinare în
2005-2008 vizează majorări continue ale producţiilor de produse petroliere uşoare
de înaltă calitate, descoperirea de catalizatori şi materii prime pentru industria
petrchimică. Cum producţia de combustibil este redusă, rafinăriile locale se
confruntă cu doar jumătate din cererea de gazolină cu cifră octanică mare. Astfel,
Rusia trebuie să importe resturile.
În ultimii 10 ani, înţelegerile OCDE asupra exporturilor Rusiei s-au
intensificat cu 12% din totalul importului brut la aproximativ 29 procente în 2007.

3.4. Rute ale conductelor de petrol şi proiecte de extindere a acestora

Nordul şi Vestul : Extinderea sistemului Baltic de conducte petroliere

(BPS)
BPS şi-a început activitatea în decembrie 2001, transportând petrol din
vestul Siberiei şi din provinciile Timan-Pechora către nou construitul port din
Primorsk. Sistemul BPS oferă Rusiei o piaţă de desfacere direct în ţările din nordul
Europei , permiţând să reducă dependenţă de ţările tranzitate la transport: Estonia,
Letonia şi Lituania. Din păcate pentru ţările baltice dezvoltarea BPS le-a costat
mult deoarece petrolul care era transportat prin regiune a fost redirecţionat prin
conductele BPS.
Capacitatea de producţie a crescut constant ajungând la 1.5 milioane barili
pe zi în 2007. Cu ajutorul marilor tancuri petroliere Blatimax, capacitatea de
producţie a crescut şi în 2008. Extinderea BPS-II va adăuga noi pieţe de desfacere,
iar în mai 2008 guvernul rus a decis că o nouă linie va funcţiona către portul din
Ust-Luga cu o ramificaţie către rafinăria Kirishi.
Zona Murmansk, conducta Kharyaga-Indiga şi terminalul Varandei.
Transportul internaţional din zona Murmansk are 2 avantaje: portul este ferit
de îngheţ în cea mai mare parte a anului, şi este destul de adânc pentru a face
transportul către SUA economic, fără reîncărcare în Europa. Companiile statale
plănuiesc o conductă către Indiga, la 240 mile de bazinul Timan-Pechora, care este
mai aproape, dar îngheţat pe parcursul iernii.
Acum, petrolul rusesc este trimis în zona Murmansk pe calea ferată iar în
2007 aproximativ 270000 barili pe zi au fost livraţi de acolo. Lukoil a finalizat
terminalul din Varandei de 1 bilion de $, în iunie 2008 şi permite transportul din

51
nordul zonei Timan-Pechora. Sursa majoră pentru aceste terminal va fi zăcământul
Yuzhno-Khylchuyu.
Conducta Siberia-Pacific (ESPO)
Până în 2004, oficialii ruși ai energiei au fost siliți să realizeze una din cele
două conducte către estul Asiei. Președintele Putin a anunțat se va angaja să
construiască 2500 mile de conductă din orașul Taishet până în Golful Kozmino.
China a fost de acord să finanțeze cele 43 de mile din Skovorodino până la granița
chineză.
Ruta către Golful Kozmino este semnificant mai scumpă decât o rută
alternativă către Daqing, China, deoarece acoperă o distanță mai mare și inplică o
mai mare investiție. Însă, noua rută deschide posibilitatea unui port la Pacific de
unde exporturile rusești să fie trimise cu tancurile petroliere către alte piețe din
Asia și chiar America de Nord.

52
 Marea Neagră / Strâmtorile turcești
După ce petrolul rusesc curge prin conductele descrise mai sus, acesta este
transportat mai departe către Europa, Statele Unite și Asia, prin intermediul
tancurilor petroliere. Pe puțin 1 milion barili pe zi sunt transportați spre Marea
Mediterană și Asia cu ajutorul tancurilor petroliere din Marea Neagră în mare parte
din portul Novorossiysk. Prin deschiderea Conductelor Baltice la începutul lui
2006 și creșterea exporturilor din țările de la Marea Caspică, transportul prin
Strâmtoarea Bosfor va ramâne cam la același nivel în următorii ani.

Rutele de export pe calea ferată

Exportul pe calea ferată cuprinde aproximativ 5% din petrolul rusesc. Până
când nu vor fi alocate sume semnificative de bani pentru extinderea rețelei de
conducte, exporturile prin alte metode va înclina să crească și mai mult în ani ce
vor urma. În timp ce creșterea economică a Chinei continuă, căile ferate sunt
singurele căi prin care Rusia alimentează Estul Asiei.
Pe 27 octombrie 2008 Rusia și China au semnat un acord privind construcția
unei ramificații a conductei petroliere Siberia-Pacific către China. Acordul, care se
referă la "principiile de construcție și de exploatare a oleoductului", a fost semnat
de reprezentanții companiei ruse Transneft și ai celei chineze CNCP, în prezența
premierilor Vladimir Putin și Wen Jiabao.
Tronsonul de 67 de kilometri va lega Skovorodino (Extremul Orient rus) de
frontiera chineză și va permite livrarea de țiței siberian direct la terminalul petrolier
Daqing din nordul Chinei. Segmentul va fi o ramificație a unei conducte foarte
mari, ce nu a fost terminată, care trebuie să lege Taicet (Siberia Occidentală) de
coasta Pacificului și care va deservi Japonia.
Proiecte rusești pentru noi conducte petroliere
Capacit Capaci
Lungi Comple
Costu ate tate
Nume me Localizare tion Notes
ri curentă viitoare
(mile) Date
(th. (th.
53
 bbl/zi) bbl/zi)

Centrul
300
Europei
Milioa Necunos
(Ungaria, Problem
ne cut- se
Proiectul Slovacia) e de
470 dolari 100 300 așteaptă
Adria până în mediu în
pentru aprobare
portul Croația.
extind a
croat
ere
Omisalj
S-au
realizat
câteva
înțeleger
i dar
încă mai
CPC – din
1.5 sunt
Extindere Kazakhsta
miliar problem
a 940 540 1.330 n până la 2009
de e legate
conductei Novorssiys
dolari de
caspice k
insistenț
a Rusiei
de a
pune
tarife
mari
exporturi
din
regiuneaTi
man-
Sistemul 500 Pechora exporturi
Baltic de milioa via Baltic de 1.2
1.600 1.000 1.300 2011
conducte ne Sea portul milioane
(BPS-II) dolari Primorsk bbl/zi
și/sau Ust-
Luga din
Marea
Baltică
2-6 Marea Nu ferit
Kharyaga miliar Baltică (N- de
320 0 500
-Indiga de E lui îngheț ca
dolari Primorsk) Murman

54
 sk.

6 Marea
Proiectul
Murmans variaz miliar Baltică (N- nu se
0 3.000 s-a facut
k ă de E știe
nevăzut
dolari Primorsk)
Faza 1: din
Taishet
până la Problem
Conducte
Skovoroni e privind
le Estice
16-18 o (lângă mediul
(Taishet- 2009
miliar lacul în Golful
Skovorod 2.480 0 1.000 (primul
de Baikal). Perevoz
ino- stagiu)
dolari Faza 2: din naya și
Perevozn
Skovorodi lacul
aya)
no până la Baikal.
coasta
Pacificului

3.5. Acord ruso-chinez

Rusia şi China au încheiat, la Beijing un acord prin care Moscova va livra

statului vecin 300.000 de barili de petrol pe zi, timp de 20 de ani, în schimbul unui
împrumut de 25 de miliarde de dolari pentru companiile petroliere ruseşti Rosneft
şi Transneft, lovite de criza economică. Acordul a fost semnat la Beijing de prim-
vicepremierul rus şi preşedintele Rosneft, Igor Sechin.
Acordul sino-rus pune în pericol securitatea exporturilor ruseşti de petrol
către Europa, apreciază unii analişti. “Rusia nu are cum să exporte această cantitate
de petrol fără a prelua din cantităţile care sunt exportate acum către Vest”, a
declarat pentru “Financial Times” Chris Weafer, expert al băncii Uralsib din
Moscova.
Premierul rus Vladimir Putin a avertizat de mai multe ori statele europene cu
îndreptarea exporturilor energetice către China, fără ca vreun oleoduct să facă
legătura între cele două ţari. Acordul semnat la Beijing prevede însă şi finalizarea,
până în decembrie 2009, a unei ramificaţii către China a oleoductului care leagă
Siberia Orientală de coasta pacifică a Federaţiei Ruse.
Criza în care se află sectorul petrolier rus reiese din recenta decizie a
premierului Vladimir Putin de a reduce taxele de export impuse companiilor
petroliere. Sumele care vor reveni acestor companii vor trebui investite însă în
infrastructură şi prospecţiuni.
“Sectorul este în stagnare. În 2013, producţia de petrol a Rusiei va scădea la
450 de milioane barili. Propunem ca noile depozite care vor fi exploatate să fie
55
taxate în funcţie de profitabilitatea lor”, a precizat ministrul rus al Energiei,
Serghei Şmatko. El a adăugat că industria petrolului a produs peste 40% din
veniturile bugetului Federaţiei Ruse în anul 200845.
Din datele comunicate de CDU-TEK, divizia de statistică a Ministerului rus
al Energiei, arată că în 2017 producţia de petrol a Rusiei a fost, în medie, de 10,98
milioane barili pe zi, cu 0,1% mai mult decât în 2016. Este vorba de al nouălea an
consecutiv de creştere a producţiei de petrol a Rusiei care a ajuns astfel la cel mai
ridicat nivel de după colapsul URSS în 1991.
Sub conducerea lui Putin, producţia de petrol a Rusiei aproape s-a dublat de
la 6,1 milioane barili pe zi în 1999, până la 10,98 milioane barili pe zi în 2017. Însă
această lungă expansiune ar putea să ia o pauză în 2018 pentru că Moscova a
acceptat prelungirea acordului de reducere a producţiei convenit anterior cu OPEC.
Chiar dacă a respectat acordul convenit cu OPEC, producţia de petrol a
Rusiei a atins un nou record în 2017 pentru că Moscova a reuşit să majoreze rapid
producţia la finele lui 2016. În luna octombrie 2016, cu o lună înainte de anunţarea
acordului convenit cu OPEC, producţia de petrol a Rusiei a ajuns la 11,23 milioane
barili pe zi.
Ulterior Rusia a implementat gradual promisiunea sa de reducere a
producţiei cu 300.000 de barili pe zi, ceea ce înseamnă că producţia a rămas
deasupra pragului de 11 milioane barili pe zi timp de mai multe luni la începutul
lui 2017. În luna decembrie 2017, producţia de petrol a Rusiei a fost de 10,95
milioane barili pe zi, în creştere cu 0,1% faţă de luna noiembrie, în timp ce
exporturile au scăzut cu 5,3% până la 5,24 milioane barili pe zi46.

45
https://www.agerpres.ro/economic-extern/2018/01/02/productia-de-petrol-si-gaze-a-rusiei-a-atins-un-nou-record-
in-2017--29989, accesat în 10.06.2018.
46
https://www.agerpres.ro/economic-extern/2018/01/02/productia-de-petrol-si-gaze-a-rusiei-a-atins-un-nou-record-
in-2017--29989, accesat în 10.06.2018.
56
 CONCLUZII

Războiul secret pentru petrol, Războiul rece al petrolului, Lumea secretă a

petrolului, Epopeea petrolului, Imperiul petrolului, Petrolul - stăpânul lumii,
Petrolul şi puterea mondială, Petrolul, cea mai mare afacere (Oil, the biggest
business), Mirajele emiratelor, Emirii republicii etc.: aceste titluri spun mai mult
decât toate fantasmele şi visurile pe care petrolul le provoacă în imaginaţii.
Cel al îmbogăţirii vertiginoase şi rapide a celor care conduc întreprinderi
petroliere (Rockefeller, Deterding, ca să nu-i cităm decât pe aceştia), ale căror nume
l-au înlocuit pe-al lui Rothschild în mitologia populară; de asemenea, cel al unei
imense puteri, capabile să facă şi să desfacă guvernele din Mexic, Venezuela sau
din alte părţi, sau să-i plieze după dorinţa lor pe conducătorii de la Washington,
Londra sau Paris.
Graţie legăturilor secrete, ei pot să domine lumea, să-i impună preţuri fixate
între ei, să-şi împartă arii de producţie vaste precum statele, să întoarcă în favoarea
lor reglementările naţionale, să obtină cele mai avantajoase regimuri fiscale, să
împingă statele la intervenţii militare împotriva recalcitranţilor.
Opinia generală le atribuie asasinarea din umbră a adversarilor, tăceri
cumparate cu preţul aurului sau capacitatea de a declanşa războiul şi de a impune
propriile condiţii de pace. Chiar dacă, aşa cum spune înţelepciunea naţiunilor, este
un domeniu al bogaţilor, istoricul nu poate ignora că petrolul şi petroliştii fac, de
mult timp, parte din viaţa noastră şi că joacă un rol major în istoria lumii
contemporane.
Aşadar, petrolul este motivul numeroaselor conflicte, dar şi forţa motrice a
dezvoltării din ultimele secole, făcând posibil progresul, iar stadiul actual de
dezvoltare nu ar fi fost posibil fără energia ieftină furnizată de hidrocarburi. O
suprapunere a crizei politice din America de Sud cu invadarea Irakului de către
trupele NATO în primăvara anului 2003 a provocat o explozie a preţului la petrol.
În această situaţie limită, livrările zilnice de ţiţei s-au redus cu 4,5 milioane barili,
în timp ce pe piaţa mondială cererea zilnică este estimată la 80 milioane de barili.
Evaluările făcute de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
(OCDE) arată că până în 2020 cererea pentru energie va fi de trei ori mai mare
decât cea din 1970, cererea fiind în principal axată pe petrol, gaze naturale şi
cărbune. Nevoile energetice ale noilor ţări industrializate se vor dubla până în
2010.
Aceleaşi estimări arată că cererea mondială de petrol va fi de peste 115
milioane barili în 2020. Potrivit EIA, contribuţia petrolului la generarea energiei
plan internaţional se va diminua cu un singur procent, la 38%, chiar dacă foarte
multe state renunţă la ţiţei în favoarea gazelor naturale şi a altor resurse de
producere a energiei electrice.
În acelaşi timp, EIA preconizează că industria petrolieră va consemna un
avânt şi în ţările care nu fac parte din OPEC, analiştii referinsu-se mai ales la
statele din regiunea Mării Caspice, America Latină şi Vestul Africii. EIA
57
estimează că cea mai puternică ascensiune va fi înregistrată în următorii ani de
consumul de gaze naturale, acesta majorându-se annual cu 2,8%. Până în 2025,
cantitatea asimilată pe piaţă ar putea fi de 2 ori mai mare decât cea raportată în
prezent. În ceea ce priveşte hidrocentralele şi resursele neconvenţionale, cum ar fi
energia eoliană sau solară, consumul va avansa modest în fiecare an, cu 1,9%.
“Dereglările” economice sunt cauzate de fluctuaţii neregulate ale preţului
produselor energetice pe pieţele europene şi mondiale. Piaţa internă permite,
datorită competiţiei, optimizarea resurselor şi reducerea costurilor, dar piaţa
europeană este încă legată, la capitolul preţuri, de piaţa mondială. Petrolul şi gazul
natural reprezintă mai mult de 60% din consumul de combustibil în sectoarele
terţiar şi rezidenţial. Jumătate din cantitatea de petrol estee consumată în
transporturi.
Creşterea preţurilor la combustibil, în special la petrol şi gaze naturale,
creează dezechilibre monetare şi comerciale care sunt dăunătoare sănătăţii
economice a Uniunii Europene. Instabilitatea alimentării cu energie, fie că este
legată de fluctuaţii neregulate ale preţurilor, de relaţiile cu ţările producătoare sau
de evenimente aleatoare, poate cauza şi serioase dereglări sociale. Astăzi, petrolul
este vital pentru funcţionarea economiei, precum este şi pâinea pentru hrana
zilnică. Orice dereglare în alimentarea cu petrol ar putea conduce la crize sau
conflicte sociale.
În prezent, potrivit unui raport al Fondului Monetar Internaţional, ţările
exportatoare de petrol din Orientul Mjlociu ar putea fi afectate de o recesiune de
durată din cauza reducerii cererii şi a preţurilor scăzute ale ţiţeiului, deşi, până în
prezent, acestea erau considerate mai puţin vulnerabile în faţa crizei financiare
internaţionale, datorită fondurilor semnificative de care dispun.
FMI estimează, pentru statele exportatoare de petrol, un deficit de zece
miliarde dolari în 2009, de la un surplus de 400 miliarde dolari în anul precedent, şi
o creştere economică regională de 2,3%.
Totodată, toate politicile energetice includ acum şi dimensiuni legate de mediul
înconjurător, însă o atenţie specială trebuie acordată încălzirii la nivel global. În
cadrul Protocolului de la Kyoto, UE a anunţat că va reduce emisiile anuale de gaze
(GES) cu 8 % până în 2008 – 2010, comparativ cu nivelul anului 1990. La nivelul
UE, factorii importanţi pentru creşterea economică şi energetică includ:
 continuarea procesului tehnologic de îmbunătăţire a eficienţei energetice;
 continuarea deschiderii către competiţie a pieţelor de energiei europene,
care este estimată a fi complet implementată până în anul 2010;
 restructurarea economiei UE către activităţi cu o valoare adăugată ridicată în
detrimentul producţiei energo-intensive;
 restructurarea sectorului de producere a energiei electrice şi termice prin
tehnologii care să implice utilizarea eficientă a gazului natural;

58
  continuarea politicilor care promovează utilizarea energiei regenerabile
incluzând acordarea de subvenţii pentru echipamente şi tarife preferenţiale
care să suporte cererea.47
Industriile constructoare de maşini europene, japoneze şi coreene s-au
angajat, că până la finele anului 2009, CO2 emis pe kilometru pentru noile
autovehicule construite, va fi redus la 140 de grame.
Referitor la energia nucleară, Olanda estimează să elimine utilizarea ei până
în 2010, în Belgia utilizarea energiei nucleare va decade rapid după 2020, pentru a
atinge numai o mică parte din nivelul actual în 2030, iar Finlanda şi Franţa vor
continua utilizarea energiei nucleare. Centralele electrice se estimează să fie scoase
din funcţiune după 40 de ani de operare, cu excepţia Suediei, la care perioada se
presupune a fi mai scurtă. Contribuţia energiei nucleare este prognozată să atingă
vârful în 2010.
O concluzie pe scurt ar fi următoarea : înainte de cel de-al doilea Razboi
Mondial, cărbunele era principala sursă de energie a lumii. Lucrurile au început să
se modifice după marea conflagraţie, când petrolul a căpătat o însemnătate din ce în
ce mai mare.
Acum petrolul pare să-şi fi încheiat epoca de glorie: este din ce în ce mai
costisitor, atât din punct de vedere al investiţiilor financiare necesare pentru a fora
la mari adâncimi sau în medii dificile, cum sunt mările şi oceanele, cât şi dacă ne
gândim la costurile politice ale extragerii din zone instabile, cum este Orientul
Mijlociu.
Astăzi, căutarea unor surse de energie alternative este o prioritate pe agenda
institutelor de cercetare din ţările industrializate; deja consumul de gaze naturale,
electricitate şi energie atomică se află într-o curbă ascendentă. Din acest punct de
vedere, aşadar, istoria petrolului este istoria unei epoci: cea care debutează la
sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial şi la al cărei nadir ne aflăm astăzi.

47
http://www.ecomagazin.ro/tag/protocolul-de-la-kyoto/
59
 BIBLIOGRAFIE

1. Buzatu Gheorghe, O istorie a petrolului românesc, Casa Editorială

Demiurg, Iaşi, 2009
2. Ciobanu Gheorghe (coordonator), Tranzacţii economice internaţionale, Ed.
Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca, 2004
3. Gregory Paul, Before command: an economic history of Russia from
command to the first five-year plan, Princeton University Press, New
Jersey, 1994
4. Green Paper: Towards a European strategy for the security of energy
supply, European Commission, November 29, 2000 (COM9(2000)769final;
5. Konoplyanik Andrey, Russian Gas to Europe: From Long-Term Contracts,
On-Border Trade and Destination Clauses to...?, Journal of Energy &
Natural Resources Law, vol. 23, no. 3, 2005
6. Nouschi Andre, Petrolul şi relaţiile internaţionale din 1945 până în
prezent, Iași, 2007
7. Paniuşkin Valeri, Gazprom, noua armă a Rusiei, editura Curtea Veche,
2008
8. Poussenkova Nina, Rethinking Russia: The Global Expansion of Russia´s
Energy Giants, Journal of International Affairs, vol. 60, no. 2,
Spring/Summer 2010
9. Roberts Paul, Sfârşitul petrolului- În pragul unui dezastru, București, 2008
10.Sedillot Rene, Istoria petrolului, Ed. Politică, Bucureşti, 1979

Alte surse:

 Kaufmann, Robert, Karadeloglou, Pavlos, Di Mauro, Filippo, Will Oil

Prices Decline Over The Long Run?, European Central Bank Occasional
Paper Series No 98, octombrie 2008, pp. 22, http://www.ecb.int.
 South Coast Air Quality Management District,
www.aqmd.gov/smog/inhealth. html#historical
 Sandrea, Ivan (StatoilHydro), Sandrea, Rafael (IPC), Global Oil Reserves –
Recovery Factors Leave Vast Target for EOR Technologies, Oil & Gas
Journal, Part 1: November 05, 2007, Part 2: November 12, 2007,
http://www.its.com.ve.
 Shojai, Siamack, The New Global Oil Market: Understanding Energy Issues
in the World Economy, Praeger Publishers, 1995, p.105, on-line
www.questia.com.
 Currie, Jeffrey, Nathan, Allison, Greely, David, Courvalin, Damien,
Commodity Prices and Volatility: Old Answers to New Questions, Goldman
Sachs Global Economics, Commodities and Strategy Research, Global
Economics Paper No. 194, 2010, http://www2.goldmansachs.com.

60
 The National Petroleum Council, Hard Truths, Facing the Hard Truths
about Energy, 2007, http://downloadcenter.connectlive.com.
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Petrol, accesat în 20.06.2018
 http://www.askmen.ro/Din_istoria_petrolului-a1181.html, accesat în
10.06.2018
 http://www.revista22.ro/criza-petrolului-4642.html
 http://www.150deanidepetrol.ro/despre-eveniment.html
 http://www.scribd.com/doc/13579051/petrolul
 Organization for Economic Cooperation and Development (OECD) 2011,
The Effects of Oil Price Hikes on Economic Activity and Inflation, OECD
Economics Department Policy Notes, No. 4, http://www.oecd.org.
 http://www.ziaruldemures.ro/fullnews.php?ID=9851.
 http://www.ziare.com/Cat_ne_vor_mai_ajunge_resursele_naturalei-
imprima-603134.html
 http://www.petroleumreview.ro/magazine/2017/september/99-septembrie-
2017/1464-dinamica-pietei-mondiale-a-petrolului-cine-cum-si-incotro-va-
misca-preturile-la-final-de-an, accesat în 21.06.2018.
 http://www.referat.ro/referate/Petrolul_91516.html
 U.S. Energy Information Administration, Economic Effects of High Oil
Prices, 2006, http://www.eia.doe.gov.
 The National Petroleum Council, Hard Truths, Facing the Hard Truths about
Energy, 2007, http://downloadcenter.connectlive.com.
 http://www.revista22.ro/criza-petrolului-4642.html
 http://www2.norvegia.ro/business/oil/oilgas.htm
 http://www.zf.ro/analiza/extractia-petrolului-din-marea-nordului-nu-mai-
este-rentabila-pentru-marile-companii-doar-pentru-recuperatori-2983896/
 https://www.agerpres.ro/economic-extern/2018/01/02/productia-de-petrol-si-
gaze-a-rusiei-a-atins-un-nou-record-in-2017--29989, accesat în 10.06.2018.
 http://www.ecomagazin.ro/tag/protocolul-de-la-kyoto

61