Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Vocabularul Limbii Romane
Vocabularul Limbii Romane
II. MASA VOCABULARULUI cuprinde restul cuvintelor (aproximativ 90% din totalul
cuvintelor) şi este compusă din:
- arhaisme;
- regionalisme;
- elemente de jargon şi de argou;
- neologisme;
- termeni tehnici şi ştiinţifici.
• arhaisme lexicale - cuvinte vechi, ieşite din uz fie din cauză că obiectul sau
profesia nu mai există, fie că au fost înlocuite de alte cuvinte: ienicer, caimacam,
paharnic, logofăt, bejanie, opaiţ, colibă etc.
• arhaisme fonetice - cuvinte cu forme vechi de pronunţare, ieşite din uzul actual:
pre, a îmbla, mezul etc;
• arhaisme gramaticale - forme gramaticale vechi şi structuri sintactice învechite:
* morfologice: aripe, inime, iernei, palaturi etc.;
* sintactice: Gazeta de Transilvania;
2. Sufixele
Se pot obtine noi cuvinte prin adaugarea de sunete la sfarsitul unei
radacini. Aceste sunete sau grupuri de sunete adaugate la sfarsitul radacinii
pentru a forma un cuvant nou se numesc sufixe.
Exemplu de sufixe:
-oi; -araie; isoara; -uleana; -arime; - uca; -ica; -ita; -uta; -atura; -ulita; -et; -ar; -
oaie.
3. Prefixele
Se pot obtine noi cuvinte prin adaugarea de sunete inainte de
radacina.Aceste sunete sau grupuri de sunete adaugate inaintea unei radacini
pentru a forma un cuvant nou se numesc prefixe.
4. Cuvintele derivate
Cuvintele derivate sunt cuvintele formate cu ajutorul sufixelor si al
prefixelor.
Observatie:-unui cuvant derivate i se pot adauga alte sufixe sau prefixe pentru a
forma cuvinte noi.
Ex.: lapte
laptar
laptic
laptisor
laptareasa
5. Familia lexicala
Familia lexicala sau familia de cuvinte cuprinde toate cuvintele obtinute
prin derivare sau prin alte procedee de la un cuvant de baza. Aceste cuvinte sunt
inrudite ca sens.
Ex.: frunza
frunzos
infrunzit
nedesfrunzit
desfrunzit
Campul lexical
Vocabularul este format din totalitatea cuvintelor care exist` [n limb`, este
cel mai supus schimb`rii ]i el se mai nume]te ]i lexic.
El este alc`tuit din dou` p`r\i: >Vocabularul fundamental
Masa vocabularului.
{n limba rom@na, unele cuvinte sunt mo]tenite din limba latin`, altele sunt
[mprumutate din diverse limbi iar altele sunt formate [n interiorul limbii.
{mprumuturile pot fi f`cute pe cale direct`
cale indirect`.
{mprumuturile pot fi vechi(din:slav`,turc`,greac`,maghiar`)
noi(din:francez`,englez`,italian`,german`,latin`)
Neologismele sunt cuvinte noi [mprumutate din alte limbi sau create [n interiorul
limbii prin derivare sau compunere av@nd obligatoriu un component neologic.
.
Sinomime
Sinonimele sunt cuvinte cu forme diferite dar care au acelaşi sens. Ele sunt folosite
pentru a nuanţa şi a preciza ideea expusǎ în cadrul unei comunicări. Sinonimele au
diferite grade de echivalenţǎ între ele. În general nu existǎ echivalenţǎ perfectǎ a
cuvintelor existente într-o limbǎ.[1]
sinonime totale (absolute sau perfecte) Acestea corespund semantic în toată sfera
lor de înţelesuri.
sinonime parţiale (relative sau imperfecte), adică cele ale căror sensuri nu se
suprapun în mod absolut. Ele se întâlnesc în special la cuvintele vechi şi
polisemantice:
sinonime aproximative. Acestea sunt comune în stilul scriitorilor, stabilind
apropieri sau coincidenţe de termeni, atribuind valori, semantice figurate,
metaforice cuvintelor uzuale mărind sfera semanticǎ a cuvintelor prin conotaţii
imprevizibile cu o mare expresivitate.
două cuvinte;
un cuvânt şi o expresie;
două expresii.
Antonime
Un antonim este un cuvânt care, considerat în raport cu altul, are un sens contrar
Paromine
1. cuvinte alcătuite din acelaşi număr de foneme, dar deosebite prin metateza a cel
mult două dintre ele: aerometrie-areometrie, antinomie-antonimie, barbiton-
barbotin, cardan-cadran, manej-menaj;
2. cuvinte cu foneme vocalice sau consonantice corelative: abuz-obuz, adapta-
adopta, eminent-iminent, fard-fart, oral-orar;
3. cuvinte cu un fonem în plus la unul dintre membrii cuplului: abac-abacă, calmar-
calemar, simula-stimula, spic-aspic.
Exemple
Omonime
Omonimia şi polisemia reprezintă două categorii de sensuri ale cuvintelor, care, îmbinate
în comunicări diferite, conduc spre descoperirea adevăratului înţeles al acestora.
Omonimul este un cuvânt care are aceeaşi formă şi aceeaşi pronunţie cu alt cuvânt sau cu
alte cuvinte, de care diferă ca sens şi ca origine.[1]
Pleonasmul
Greşeală de exprimare
Cele mai numeroase construcţii pleonastice constituie greşeli de exprimare, întrucît un
cuvînt repetă în mod supărător ideea transmisă de altul. Exemple:
Aceste pleonasme sînt greşeli, deoarece cuvintele înapoi, înainte, jos nu aduc niciun plus
de informaţie şi nici nu ajută în transmiterea ideii exprimate de celelalte cuvinte. În mod
similar, sintagme precum cele de mai jos trebuie evitate atît în vorbire, cît mai ales în
scris:
a dăinui permanent
contrabandă ilegală
acelaşi numitor comun
atac agresiv
decît numai
dar însă
Notiuni de fonetica
Silaba
CONŢINE OBLIGATORIU O VOCALĂ
O VOCALĂ CU SAU FĂRĂ ALTE SUNETE DINTR-UN CUVÂNT :
inimioară = i -ni - mioa - ră ;
DOUĂ CUVINTE SCURTE ROSTITE ÎMPREUNĂ : nu-mi dă, mi-l dă,
ţi-o duc, să-ţi duc, dă-mi, fă-ţi ;
UN CUVÂNT SCURT + UN FRAGMENT INIŢIAL : mi-arată, ne-aduce,
m-alintă, ţi-apucă, şi-apoi ;
UN FRAGMENT FINAL + UN CUVÂNT SCURT :
a dus-o, ducă-mi, într-o, dintr-o, printr-un, dintr-un ;
UN FRAGMENT FINAL + UN FRAGMENT INIŢIAL : într-adevăr, floare-
albastră, spune-acum
Omofonia este un fenomen fonetic care constă în rostirea identică a două structuri
grafice diferite. Acest fenomen favorizează comiterea celor mai frecvente greşeli de
ortografie, care pot fi prevenite numai prin însuşirea temeinică a cunoştinţelor de
gramatică.
altădată (adverb = odinioară) // altă dată (adjectiv + substantiv) ;
altfel (adverb = altminteri) // alt fel (adjectiv + substantiv) ;
a-i = (prepoziţie + pronume personal) ai = (articol, substantiv, interjecţie, verb
auxiliar) ;
a-l = (prepoziţie + pronume personal) // al = (articol posesiv) ;
a-şi = (prepoziţie + pronume reflexiv) // aşi = (substantiv) ;
a-ţi = (prepoziţia infinitivului + pronume) // aţi = (verb auxiliar) ;
nai (substantiv) // n-ai (adverb + verb) ; demers (substantiv) // de mers (verb la
supin)
oştire, otavă (substantiv) // o ştire, o tavă (articol + substantiv) ;
oarecare // oare care ? ; oarecând // oare când ? ; oarecum // oare cum ? ;
alegeţi (voi) // alege-ţi (tu) ; ai da // a-i da ; aţi pregăti // a-ţi pregăti ; ca şters //
c-a şters etc.
vocale si semivocale
Vocalele (emise prin vibraţia clară a coardelor vocale): a, ă, î, (â), e, i, o, u,
dintre care ultimele patru pot deveni semivocale dacă sunt rostite împreună cu o
altă vocală.
Cea mai „instabilă" dintre acestea este „i” care îşi pierde calitatea de vocală,
devenind semivocală, când este combinată cu oricare dintre celelalte vocale,
indiferent de poziţia faţă de ele: ai, ia, ăi, îi, ei, ie, oi, io, iu, ui, ca în cuvintele:
rai, iar, măi, mâine, mei, ied, doi, iod, iute, cui, şi chiar în combinaţie cu ea însăşi,
ca în cuvântul vii, situaţie care creează dificultăţi în ortografiere deoarece al
doilea i, fiind semivocală şi rostindu-se asemănător cu primul, este mai greu de
sesizat şi de aceea este omis în scris.
Urmează „u” care, în calitate de semivocală, poate apărea în destul de multe
combinaţii: ua, au, uă, ău, eu, iu, îu, ou, ca în cuvintele: ziua, dau, rouă, zău, seu,
ştiu, molâu, nou.
Vocala „e” devine semivocală numai în combinaţie cu „a” şi „o” şi numai
antepusă acestora: ea, eo, ca în cuvintele: rea şi vreo, iar vocala „o” îşi pierde
această calitate numai când este antepusă vocalei „a”: oa, ca în cuvântul: doar.
Pentru sesizarea deosebirii dintre vocale şi semivocale, cel mai simplu este să se
compare rostirea fiecăreia dintre vocalele: e, i, o, u mai întâi singure, apoi
împreună cu vocala „a”.
MORFOSINTAXA
Părţile de vorbire flexibile
adjectivul
articolul
numeralul
pronumele
substantivul
verbul
verbul
VERBUL exprimă acţiuni, stări, dorinţe, existenţe
Valenţa verbului
Valenţa este un concept (similar cu acela din chimie) prin care se precizează câte
conexiuni pot lega verbul de alte părţi de vorbire. Astfel valenţa poate fi:
Verbe auxiliare
Verbele care servesc la conjugarea altor verbe se numesc auxiliare. În exemplele de mai
jos verbele auxiliare sunt subliniate:
Verbe copulative
Există verbe, numite defective, a căror conjugare este incompletă, din paradigma lor
lipsind o parte din forme.
În limba română verbele se clasifică în funcţie de terminaţia la modul infinitiv în cinci
grupe:
Mod
Moduri personale
În limba română există cinci moduri personale.Aceste moduri personale au rol numai de
predicat .
Indicativ
Prezent:
Perfect:
Imperativ
Pleacă!
Scoală-te!
Urmăreşte-i!
Povestiţi-ne!
Conjunctiv
Prezent:
Perfect:
Prezumtiv
Crezi că o fi acolo?
Ne-or vedea dacă-l facem aici?
S-or duce fără noi?
L-o fi mâncat deja?
Formele verbale impersonale sunt uneori considerate moduri împreună cu cele personale,
dar, din cauza unor diferenţe fundamentale în de natură semantică, morfologică şi
sintactică, în gramatica modernă sunt luate separat. În limba română există patru forme
verbale impersonale.Acestea nu au rol de predicat.
Infinitiv
Participiu
Gerunziu
Substantivul
Substantivul este partea de vorbire care denumeşte fiinţe, obiecte, substanţe, locuri,
evenimente şi o serie de noţiuni abstracte.
Clasificarea substantivelor
[modifică] Substantive proprii şi substantive comune
Substantivul (sau numele) propriu denumeşte individual o fiinţă sau un lucru pentru a le
deosebi de alte fiinţe sau lucruri din aceeaşi categorie. Substantivele proprii se scriu cu
iniţială majusculă: Franţa, Ion Luca Caragiale, Pământ (când e vorba de planetă).
Se numesc substantive numărabile cele care denumesc obiecte separate, care se pot
număra. Cele mai multe substantive care denumesc fiinţe, lucruri, evenimente şi locuri
intră în această categorie. Substantivele numărabile au formă de plural, pot fi determinate
de atribute (numerale, adjective) care exprimă cantitatea: trei purceluşi, o mulţime de
probleme, câteva minute.
defective de plural (singularia tantum): oxigen, nisip, fericire, sete, unt, lapte;
defective de singular (pluralia tantum): zori, tărâţe, plete, viscere, mezi, memorii.
Substantivele colective sunt acele substantive a căror formă de singular are înţeles de
plural. Exemple:
substantive simple (primare): hoardă, herghelie, stol, turmă, trib, grup, mulţime.
substantive derivate: aluniş, frunziş, ţărănime, stejăriş, tineret, armată.
Substantivele simple pot fi primare (carte, floare etc.) sau derivate cu sufixe (bunătate,
geamgiu, îndoială etc.)
Substantivele compuse sunt formate din două sau mai multe cuvinte cu sens unitar.
Exemple:
Substantivele epicene sunt acele substantive care denumesc fiinţe, dar care au o singură
formă pentru ambele sexe. Exemple: peşte, veveriţă, elefant.
În limba română, substantivele se remarcă prin faptul că articolul hotărât este enclitic,
adică se aşează la sfârşitul cuvântului şi face corp comun cu acesta. Alte limbi balcanice
şi limbile scandinave prezintă aceeaşi particularitate, dar în familia limbilor romanice
limba română reprezintă o excepţie.
[modifică] Genul
În timp ce celelalte limbi romanice substantivele se împart după genul gramatical în două
clase -- substantive masculine şi feminine -- în limba română există o a treia clasă, cea a
substantivelor neutre. Acestea se comportă ca o combinaţie a celorlalte două clase, în
sensul că la singular necesită acelaşi fel de acord gramatical cu adjectivele ca şi
substantivele masculine, iar la plural acelaşi acord ca şi substantivele feminine: măr
galben (n.) - nasture galben (m.); mere galbene (n.) - jucării galbene (f.)
[modifică] Numărul
Substantivele din limba română îşi modifică forma în funcţie de număr. Limbile
romanice se împart din acest punct de vedere în două categorii:
limbile în care forma de plural se construieşte prin adăugarea sunetului /s/ (sau
variante ale acestuia) şi care derivă din forma de acuzativ din latină;
limbile în care pluralul derivă din terminaţia /i/ a nominativului din latină, şi care
se construieşte în limbile moderne printr-o modificare vocalică însoţită sau nu şi
de alte mutaţii fonetice.
Geografic, această separaţie se face pe linia La Spezia-Rimini care uneşte două localităţi
din Italia. Limbile romanice vorbite la nord şi la vest de această linie cad în prima
categorie (spaniola, franceza etc.), iar celelalte, între care şi limba română, cad în a doua.
În limba română pluralul se formează prin adăugarea de sufixe (-i, -e, -uri, -le) însoţită şi
de alte modificări fonetice precum: mutaţii consonantice, mutaţii vocalice sau interpunere
de alte foneme: om - oameni, roată - roţi, fată - fete, steag - steaguri, pijama - pijamale.
Articolul
Partea de vorbire flexibila care insoteste un substantiv, aratand in ce masura acesta e cunoscut vorbitorului
1.Clasificarea articolului
-articol proclitic-se afla in fata substantivului determinat (un caiet, niste carti)
%Atentie! 1.Articolul luat separat (fara cuvantul care il insoteste)nu are sens. 47148uip12csd3r
3.Articolul se analizeaza impreuna cu partea de vorbire pe care o insoteste (singur nu are functie sintactica)
is148u7412cssd
4.Articolul are forme omonime cu alte parti de vorbire, dar poate fi depistat cu usurinta comparand opozitiile de
numar (un caiet/niste caiete, un caiet/doua caiete; (articol-numeral))
2.Articolul hotarat
Se ataseaza substantivului, direct sau cu ajutorul unei vocale de legatura, aratand ca obiectul denumit de acesta
este cunoscut vorbitorului
Forme flexionare:
%Atentie! 1.Articolul hotarat apare ca element constructiv in structura unor pronume-dansul, dansa, in aceste
cazuri nefiind analizabil
2.Prin articulare, unele adverbe si locutiuni adverbiale se transforma in prepozitii si locutiuni prepozitionale
(inaintea, inapoia, in fata)
3.Substantivele feminine nume proprii de origine autohtona, terminate in vocalal “A” se articuleaza hotarat
enclitic(cartea Mariei, Ioanei) iar cele de origine straina se articuleaza hotarat proclitic (cartea lui Jeni, lui Carmen)
4.Substantivele articulate hotarat care denumesc momentele zilei sau diviziuni de timp isi schimba valoarea
gramaticala si devin adverbe (ziua, seara, joia, vara)
5.Cand sunt precedate de prepozitii substantivele in Ac. nu se articuleaza (merge la scoala), dar se articuleaza
cand sunt insotite de un atribut (merge la scoala de muzica)
3.Articolul nehotarat
Insoteste un substantiv, precedandu-l intotdeauna, aratand obiectul definit de acesta nu este cunoscut vorbitorului
Forme flexionare:
Observatii:
1. Formele UN si O ale articolului hotarat sunt omonime cu cele ale numeralului cardinal si al adjectivului
pronominal nehotarat. Se pot deosebi in context: UN si O sunt:
c)adjective pronominale nehotarate, cand la plural intra in corelatie cu unii, unele (o carte/unele carti)
3.Articolul nehotarat poate transforma numele proprii in nume comune (Hercule/ un hercule)
4.Forma de plural a articolului nehotarat NISTE poate fi folosita si la forma de singular a unor substantive,
conferindu-i un sens deosebit (un peste/ niste peste/niste pesti) fata de pluralul articulat
5.Cuvantul niste cu intelesul “cativa”, “un pic de” nu e articol, ci adjectiv pronominal nehotarat
Se asaza inintea unui substantiv sau pronume in G, inaintea unui adjectiv posesiv sau a unui numeral ordinal si
leaga, de obicei, numele obiectului posedat de cel al posesorului; se numeste posesiv, deoarece indica posesia
(apartenanta) si genitival deoarece intra in componenta intrebarii genitivului
Forme flexionare:
Observatii: 1.Forma de G-D alor apare numai in structura pronumelui posesiv la G-D (Port de grija alor mei)
2.La numeralul ordinal, al,a este element constitutiv, indicand, impreuna cu articolul hotarat,genul acestuia (al
treilea/ a treia)
Atentie:Formele articolului posesiv al,a,ai,ale se scriu intotdeauna intr-un singur cuvant Nu le confundati cu
secventele omonime ca:
-prepozitia la infinitiv a+pronume personale neaccentuate la Ac sau D (a-i vedea/ a-i vedea)
Leaga un adjectiv de substantivul regent; ajuta la substantivizarea adjectivului si a numeralului (cei tari,cei doi,
celde-al doilea)si la formarea superlativului relativ (cel mai bun)
Forme flexionare
3.Formele articolului demonstrativ se scriu totdeauna in singur cuvant si trebuie deosebite de secventele omonime
-pronume interogativ-relativ ce + pronume neaccentuat in D,Ac (ce-l intrebi?/ce-i spui?)
4. Articolul demonstrativ (adjectival) are flexiune de gen, numar si caz asemanatoare cu a pronumelui
demonstrativ de departare acela, de care se deosebeste prin absenta elementului initial si a celui final a
Pronume
Pronumele este o parte de vorbire flexibilă, prezentă în majoritatea limbilor, care ţine
locul unui substantiv atunci cînd participanţii la dialog cunosc sau înţeleg din context
obiectul sau persoana numită de acesta. Pronumele este o clasă de cuvinte eterogenă;
uneori pronumele adaugă informaţii suplimentare despre substantivul înlocuit: respectul
vorbitorului, identitatea obiectului numit cu un altul, absenţa obiectului etc.
Clasă Exemple
Cu forme personale
Observaţie. În funcţie de context, o parte din exemplele indicate pot aparţine unei clase
de pronume sau alteia, ori pot fi chiar alte părţi de vorbire. De exemplu „care” poate fi
pronume interogativ sau relativ, iar „ce” poate fi atît pronume (relativ sau interogativ) cît
şi adjectiv, conjuncţie, adverb sau interjecţie.
Alte limbi pot avea o altă clasificare a substantivelor, cu clase în plus sau în minus faţă de
cele din acest tabel. De exemplu în unele limbi (ca de exemplu în engleză) lipsesc
pronumele de politeţe, iar alte limbi (de exemplu japoneza) pot să nu aibă deloc pronume
propriu-zise.
Singular Plural
Persoana a III-a
Masculin Feminin Masculin Feminin
Observaţii.
Numeralul
În limba vorbită şi scrisă, numeralul este o parte de vorbire flexibilă (substantiv sau
adjectiv) ce exprimă (sub diverse aspecte) un număr, o determinare numerică a
obiectelor ori ordinea obiectelor prin numărare, sau, se referă la numere. Există mai
multe clase de numerale şi adjectivele numerale: numeralul şi adjectivul numeral
cardinal, ordinal, distributiv, colectiv, numeralul fracţionar şi iterativ şi adjectivul
numeral multiplicativ.
Clasificare
A. Numeral cardinal
B. Numeral ordinal - Exprimă ordinea prin numărare a obiectelor sau acţiunilor într-o
înşiruire. Exemple: întâiul, primul, secundul, al treilea.
Procedee de compunere
Contopire: unsprezece, douăzeci, treizeci, tustrei
Alăturare cu blanc: două mii, o sută zece
Joncţiune: treizeci şi cinci
Categorii gramaticale
Gen – este diferenţiat la numeralele: unu, doi, amândoi, câte unul, tustrei.
Număr - au forme de singular şi plural numeralele: sută, mie, milion etc.; unu nu
are formă de plural, doi, trei etc. nu au forme de singular.
Caz - nominativ, acuzativ: cei doi; genitiv, dativ: celor doi; genitiv cu prepoziţia
a: caietele a doi dintre ei; dativ cu prepoziţia la: am dat la trei dintre ei.
Funcţii sintactice
Subiect - Cinci au sosit mai devreme.
Complement direct - L-am ales pe primul.
Complement indirect- Am vorbit despre primul.;;
Complement circumstanţial de mod - A fost răsplatit însutit.
Adjectivul
În gramatică, adjectivul este o parte de vorbire care indică însuşirile unui concept
(obiect, fiinţă, idee abstractă) exprimat de obicei printr-un substantiv. În limbile în
care substantivele au gen şi număr (precum limba română) adjectivele sînt de obicei
cuvinte flexionare.
Clasificare
[modifică] După structură
invariabile: aidoma, tenace, rapace, feroce, oranj, kaki, grena, lila, gri, bleu-
marine, crem, bej, cycla;
cu două forme flexionare: dulce, mare, repede;
cu trei forme flexionare: mic, roşu, larg, silitor, muncitor, binevoitor;
cu patru forme flexionare: frumos, drăguţ, tânăr etc.
cele care prin sensul lor exprimă superlativul: maxim, minim, superior, inferior,
principal, secundar, esenţial, fundamental, capital, optim, perfect, desăvârşit,
enorm, imens, nesfârşit ş.a.m.d.
cele care exprimă calităţi absolute: corect, greşit, muritor, nemuritor, mort, viu,
născut, nenăscut, etc.
Obs: La cazul nominativ adjectivul poate îndeplini alte două funcţii sintatice: