MASA MONETARĂ

Proiect la Moneda si Credit

Turlacu Madalina-Diana
Marketing
Anul 2
Încercarea de a masura cantitatea de moneda se traduce, în alti termeni, într-un demers de
constituire a agregatelor monetare. Obiectul unui astfel de demers rezida în efortul
determinarii capacitatii potentiale de a cheltui a subiectilor economici, a caror activitate
principala este de a interveni pe piata bunurilor si serviciilor, de a produce, de a achizitiona,
de a vinde, de a economisi, adica subiectii economici care, prin actiunile lor, joaca un rol
major în cresterea economica si inflatie.

Masurarea cantitatii de moneda depinde de alegerea criteriilor pe baza carora, pe de o parte, se

înregistreaza detinatorii si formele de moneda considerata, iar, pe de alta parte, se stabileste
distinctia dintre activele financiare monetare si nonmonetare.

Moneda este o creanta, o forma de avere. Dar nu toate creantele sunt moneda, dintr-un motiv
foarte simplu si anume ca ele nu pot circula libere (de ex . Depozitele bancare).

Averea monetara este utilizata pentru schimb, pentru procurarea altor active în vederea
obtinerii unui profit. De pilda, sunt cuprinse aici depozitel 24424b13y e pe diferite termene
sau procurarea de valuta.

În practica, de multe ori este dificil sa separam activele monetare de cele nemonetare.

Moneda apare ca o creanta în bilanturile firmelor, agentilor economici.

Activele monetare sunt formate în primul rând din numerar si depozite, dar si rezervele în
numerar ale bancilor si depozitele bancilor la banca centrala si de emisiune. Cele de mai sus
sunt creante monetare pentru ca sunt creante asupra unor banci, fie ele banci centrale sau
banci de depozite.

Masa monetara este formata din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru obtinerea de
bunuri si servicii, cât si pentru achitarea datoriilor. Ea mai poate fi definita ca totalitatea
produselor monetare create la un moment dat si puse la dispozitia economiei si societatii
dintr-o tara.

Formele monedei sunt la fel de diverse ca si nevoile practice ale schimbului monetar pe care
acestea le satisfac. De aceea, nu exista nici un principiu aprioric în functie de care o forma
monetara sa poata fi considerata mai autentica decât altele. Cu toate acestea, pâna în anul
1914, moneda metalica, din aur sau argint, era considerata ca fiind singura forma monetara
valabila, în timp ce toate celelalte forme (bancnote, depozite în conturile bancare, etc.) aveau
valoare doar daca erau convertibile oricând în aceasta moneda - marfa.

Dupa abandonarea generalizata a convertibilitatii în aur (începuta în anul 1914 si încheiata în

anul 1971, prin decizia autoritatilor americane de a detasa dolarul de aur), a devenit cât se
poate de limpede ca moneda îsi îndeplineste functiile independent de suportul sau material.
Încrederea în moneda, care pâna în anul 1914 se baza pe convertibilitatea sa în aur, a devenit
o încredere în însusi sistemul de emisiune a monedei si în capacitatea autoritatilor de a
disciplina acest sistem.

În economiile moderne, moneda este un fenomen social, cu caracter deopotriva institutional si

conventional. Aceasta evolutie istorica este sursa de complexitate, iar ca urmare, este necesara
inventarierea mai precisa a formelor monetare si a modului lor de reflectare în sistemele de
clasificare cu care opereaza analiza economica si monetara actuala.

1.1 Criterii
formale si institutionale de delimitare între
diverse categorii de moneda
În cazul în care moneda ar îndeplini doar functia de instrument de schimb, numarul formelor
monetare ar fi foarte redus. În realitate, moneda îndeplineste si alte functii, iar ca urmare sunt
"moneda" si sunt considerate ca atare si anumite active foarte apropiate de moneda
traditionala, care îndeplinesc si ele rolul de active lipsite de risc - rol specific monedei.

1.1.1 Instrumentele de plata aflate la dispozitia sectorului nebancar

Moneda în sens strict sunt considerate doar instrumentele de plata detinute de agentii
economici nefinanciar (populatia, întreprinderi si organisme ale administratiei de stat).
Activele monetare detinute de banci si utilizate pentru platile proprii ale acestora constituie o
moneda speciala, care nu este inclusa în diversele definitii ale conceptului de "moneda". Ele
sunt cuprinse însa în statisticile monetare mai complexe.

Formele monetare cele mai raspândite sunt bancnota (biletul de banca) si moneda scripturala
(de cont), existenta sub forma de depozite bancare la vedere. Pe lânga acestea, mai exista
monezi divizionare sau alte tipuri de monezi metalice, care permit efectuarea platilor marunte,
precum si, în unele tari, moneda a Trezoreriei publice, constituita din bilete de hârtie emise de
Trezoreria publica sau fin moneda de cont creata de aceasta (depozite existente în conturile
deschise la Trezoreria publica). De asemenea, în unele tari, exista moneda de cont sub forma
de depozite la vedere în conturile de cecuri postale, în conturile deschise la casele de
economii, etc.

Bancnotele si monezile metalice constituie numerarul sau moneda fiduciara, iar toate
categoriile de depozite la vedere formeaza moneda scripturala, de cont sau de banca.
 1.1.1.1 Moneda fiduciara

Denumirea de "moneda fiduciara" se explica prin originea istorica a formei monetare

respective. Astfel, înca din Evul Mediu, bancherii au început sa remita clientilor lor, care le
încredintau monezi din aur sau argint, respectiv metale pretioase sub forma de bijuterii,
lingouri, etc., recipise (chitante) nominative, care constatau existenta "depozitului" si pe care
titularii le puteau transfera altor persoane. În modul acesta, circulatia "recipiselor" s-a
generalizat în mod treptat, desi multa vreme ea a ramas rezervata tranzactiilor efectuate de
comercianti.

O mutatie importanta apare aproximativ în secolul al XVII - lea, când bancile au început sa
puna în circulatie "recipise" care constatau nu un depozit constituit în prealabil de client, ci
pur si simplu creditul acordat de banca clientului sau. În modul acesta, practica bancara a
degajat în mod treptat principiul emisiunii biletelor pe calea creditului.

În secolul al XIX - lea, se produce o noua mutatie importanta, si anume încredintarea

emisiunii bancnotelor bancilor centrale, numite, de aceea, si "banci de emisiune". Totodata,
emisiunea bancnotelor a fost reglementata foarte strict. Monezile de aur si de argint au
continuat sa fie forma de moneda cea mai cautata, însa bancnotele se utilizau deja pe scara
larga, fiind admise în plata pentru aceleasi motive pentru care erau admise "recipisele" în Evul
Mediu si în epoca Renasterii: comoditatea utilizarii, încrederea inspirata de emitentul lor si
raritatea monezilor metalice. Din acest punct de vedere, de exemplu, este rational a avea un
tip de moneda a carei cantitate poate creste odata cu amplificarea volumului afacerilor.

În anul 1914, odata cu izbucnirea primului razboi mondial, tarile europene au fost nevoite sa
suspende convertibilitatea în aur a bancnotelor. În modul acesta, caracterul fiduciar al
bancnotelor s-a accentuat, iar agentii economici s-au obisnuit treptat ca moneda sa nu mai fie
marfa si sa nu mai aiba o valoare intrinseca, ci doar o valoare de schimb.

În sistemele monetare contemporane, bancnotele si monezile metalice sunt emise de

"institutul de emisiune", mai precis de banca centrala, de unde si denumirea lor de "moneda
centrala". Banca Nationala a României, de exemplu, dispune de propria sa fabrica de bancnote
(Imprimeria) si de propria sa fabrica de monezi (Monetaria), care confectioneaza semnele
monetare folosite pe teritoriul tarii. Aceasta înseamna ca între "fabricarea" si "emisiunea de
moneda" exista o anumita deosebire.

Astfel, un bilet "fabricat" de Imprimerie este "emis", adica devine oficial moneda, doar în
momentul în care este pus în circulatie de catre Banca Nationala, în calitate de "banca de
emisiune" (banca centrala). O asemenea banca nu are (în principiu) clienti din sectorul
nebancar al economiei: ea nu furnizeaza în mod direct bancnotele sale întreprinderilor,
institutiilor si populatiei. Clientii bancii de emisiunea (bancii centrale) sunt bancile comerciale
si Trezoreria statului; necesarul de bancnote al publicului este satisfacut prin intermediul
acestora din urma.

Banca de emisiune (banca centrala) este obligata sa respecte anumite reguli de emisiune: ea
acorda credite Trezoreriei statului, însa volumul acestor credite este limitat prin lege; de
asemenea, banca de emisiune cedeaza moneda sa bancilor comerciale în schimbul titlurilor
sau celorlalte garantii pe care le pretinde pentru creditele de refinantare pe care le acorda
acestora din urma; operatiunile de aprovizionare cu bancnote sunt, asadar, generatoare de
costuri pentru bancile comerciale, caci acestea din urma trebuie sa plateasca o anumita
dobânda pentru împrumuturile prin care îsi procura bancnotele necesare.

Formalismul si controlul pe care banca centrala încearca sa îl exercite tot timpul asupra
monedei sale garanteaza raritatea acesteia, ceea ce permite mentinerea încrederii în moneda
respectiva.

Monezile metalice - divizionare sau nu - sunt si ele moneda fiduciara, deoarece valoarea lor
nominala este mult mai mare decât valoarea lor intrinseca (valoarea comerciala a metalului
din care sunt confectionate). De regula, ele sunt fabricate si emise tot de catre banca centrala,
însa în unele tari (ca, de exemplu, Franta) anumite tipuri de monezi sunt emise de Trezoreria
publica; aceasta constituie o reminiscenta materiala a dreptului de a bate moneda, care, în
trecut, era privilegiul suveranilor, însa nu are nici un fel de importanta practica. Banca
centrala (si, eventual, Trezoreria publica), "monetizeaza" piesele metalice exact la fel ca si
biletele de hârtie, si anume punându-le în circulatie prin operatiunile pe care le efectueaza cu
bancile comerciale si cu Trezoreria statului, care, la rândul lor, satisfac nevoile publicului.

Bancnotele si monezile confectionate din metal obisnuit sunt actualmente singurele forme de
moneda care au un caracter legal si oficial, deoarece cealalta forma principala de moneda -
moneda scripturala - este, de fapt, o moneda a bancilor, folosita exclusiv în circuitul
interbancar al acestora.

1.1.1.2 Moneda scripturala (de banca)

Moneda scripturala (de banca) este mult mai recenta decât moneda scripturala. Ea s-a
generalizat în Anglia în secolul al XIX - lea, dupa ce, prin "Peel act", emisiunea de bancnote a
Bancii Angliei a fost foarte strict reglementata. Ca urmare a acestei reglementari restrictive,
conjugate cu cresterea volumului comertului, care a avut loc în Anglia în a doua jumatate a
secolului al XIX - lea, circulatia fiduciara a devenit insuficienta, iar bancile engleze au
început sa deschida conturi clientilor lor si sa alimenteze aceste conturi nu numai si nu în
primul rând prin depunerile efectuate de titulari, ci, din ce în ce mai mult, prin creditele
acordate de banci clientilor lor pentru a facilita tranzactiile acestora din urma. A aparut, astfel,
un nou fenomen: "creditele fac depozitele", nu "depozitele fac creditele" - cum se întâmplau
lucrurile de secole întregi. Mai trebuie adaugat ca aceste depozite erau oricând convertibile în
bancnote.

În alte tari, moneda fiduciara era mult mai importanta, iar marile banci înfiintate în secolul al
XIX - lea si-au început activitatea prin colectarea de depozite de la public. Caci, în epoca
respectiva, agentii economici puteau ceda bancii centrale aur contra bancnote, iar apoi puteau
"depune" bancnotele respective la bancile comerciale. De exemplu, în România, unde primele
banci au aparut la sfârsitul secolului al XIX - lea si în primele decenii ale secolului al XX -
lea, moneda scripturala a dobândit o oarecare importanta abia în perioada interbelica. De fapt,
în România, chiar si la ora actuala, o buna parte a societatii întelege prin "moneda" doar
moneda fiduciara, care are o forma substantiala concreta si pe care, de aceea, prefera sa o
primeasca în plata.

Cu toate acestea, depozitele la vedere existente la bancile comerciale sunt întotdeauna

rezultatul propriei creatii monetare a acestora, la fel cum bancnotele sunt creatia bancii
centrale.
Depozitele la vedere sunt perfect lichide, deoarece permit efectuarea imediata a unei plati prin
una sau mai multe din urmatoarele tehnici:

1. Remiterea unui cec;

2. Ordin de virament;

3. Utilizarea unei carti de credit.

Trebuie însa precizat ca cecul, ordinul de virament si cartea de credit nu sunt ele însele
moneda scripturala, ci simple instrumente de punere în miscare a monedei existente sub forma
de înregistrari contabile (solduri creditoare) în conturile platitorilor. Iar dovada în acest sens
este faptul ca în cazul în care în conturile respective nu exista disponibil (alimentat în
prealabil de titular însusi prin depuneri sau de banca printr-un credit acordat titularului), cecul
sau cartea de credit sunt în sine lipsite de putere de plata.

În tarile dezvoltate, moneda scripturala este la ora actuala forma monetara principala (cca. 80
% din totalul platilor). Preferinta pentru moneda scripturala se explica prin cultura bancara a
populatiei si prin natura platilor agentilor care compun tipul respectiv de economie;
bancnotele sau monezile se folosesc doar pentru platile curente, în timp ce toate platile cu
caracter comercial sau financiar se efectueaza cu cecuri, carti de credit (foarte raspândite mai
ales în SUA) sau prin viramente automatice.

În România, în perioada comunismului, moneda scripturala a îmbracat forma disponibilitatilor

existente în conturile curente deschise la banci întreprinderilor socialiste. Ea era utilizata
exclusiv în relatiile dintre unitatile socialiste, precum si în relatiile dintre acestea si bugetul
statului, pentru plati efectuate în conformitate cu prevederile planului. În ceea ce priveste
numerarul, acesta era rezervat exclusiv populatiei. La ora actuala, bancile comerciale si alte
tipuri de institutii financiare primesc depozite inclusiv de la populatie, ceea ce face ca moneda
scripturala sa fie utilizata pe scara ceva mai larga. Ponderea sa în totalul platilor continua însa
sa fie mult sub standardele tarilor dezvoltate.

1.1.2 Activele cvasimonetare aflate la dispozitia sectorului nebancar

Agentii economici, care dispun temporar de venituri mai mari decât cheltuielile, pot sa
fructifice surplusul respectiv prin plasarea lui la banci sau la alte asezaminte de plata, în
momentul în care au de facut anumite plati. Activele cvasimonetare se prezinta, deci, ca
substituenti foarte apropiati ai monedei. Dintre formele de plasament pe termen scurt,
considerate cel mai adesea cvasimoneda, amintim urmatoarele:

 Disponibilitatile existente în conturile de economii deschise la institutiile

financiare, materializate prin librete, care permit titularilor sa beneficieze de
dobânda specifica acestor conturi si, totodata, sa-si prezerve posibilitatea de a
transforma oricând economiile respective în moneda;

 Depozitele la termen, constituite la banci, care permit deponentilor sa

beneficieze de o remuneratie mai mare, cu conditia sa-si pastreze economiile
în forma respectiva pâna la termenul prevazut;
  Titlurile pe termen scurt provenite de la "debitori de categoria a întâia"
(Trezoreria publica, institutiile financiare, etc.).

Activele lichide, de genul celor mentionate, pot fi "emise" de banci, de institutiile financiare
nebancare (casele de economii, societatile de investitii, companiile de asigurari, etc.), de
Trezoreria publica, s.a.m.d. În unele tari, exista anumite categorii de active lichide cu caracter
cvasimonetar emise chiar de întreprinderi.

Motivele existentei, alaturi de moneda, a unor asemenea active lichide - ceea ce face necesara
inventarierea lor, la fel ca în cazul formelor monedei - rezida în avantajele practice pe care
activele lichide respective le confera publicului. Astfel, faptul ca în economie exista asemenea
active lichide permite populatiei sa-si rentabilizeze gestionarea disponibilitatilor banesti, iar
sistemului financiar sa dispuna de o sursa mai stabila decât simplele depozite bancare la
vedere. Într-adevar, experienta arata ca "viteza de circulatie" a activelor lichide este mai mica
decât cea a monedei în sens strict.

Inventarierea riguroasa de catre autoritatile monetare a activelor lichide cu caracter

cvasimonetar este necesara, deoarece, în general, moneda nu are valoare decât prin disciplina
impusa sistemului care o emite. Ori, aceasta presupune controlul nu numai asupra cantitatii de
moneda în sens strict, ci si asupra cantitatii de active lichide, susceptibile sa se transforme
oricând în moneda. Iar cu cât substituabilitatea dintre diverse forme de avere lichida este mai
intensa, cu atât luarea în considerare a formelor de avere lichida este mai utila.

În concluzie, principalele active lichide aflate la dispozitia publicului, considerate, de obicei,

cvasimoneda, sunt urmatoarele:

 Plasamentele la vedere (pe librete);

 Depozitele la termen, constituite la banci si la institutiile financiare;

 Titlurile pe termen scurt, emise de Trezoreria publica, institutiile financiare si

întreprinderi.

1.1.3 Depozitele si plasamentele în valuta

Unele depozite si plasamente lichide sunt libelate nu în moneda nationala, ci în monede

straine. Aceasta practica a aparut în anii '60, odata cu formarea "europietelor" (piata
eurovalutelor, piata euro-creditelor bancare si piata creditelor obligatare).

În România, depozitele si celelalte tipuri de plasamente în valuta au aparut în anii '90, odata
cu liberalizarea detinerilor de valuta ale populatiei. Ele s-au amplificat de fiecare data când
inflatia a subminat încrederea în leu (asa-numitul fenomen de "dolarizare a economiei").

1.1.4 Moneda "de facto"

Aceasta forma monetara corespunde unor situatii particulare, aparând în mod spontan de
fiecare data când, dintr-un motiv sau altul, sistemul normal de plati se dezorganizeaza sau
chiar dispare complet, ceea ce obliga agentii economici sa inventeze noi forme de moneda.
Un exemplu tipic de moneda "de facto" este însusi aurul: de fiecare data când situatia
monetara sau politica internationala provoaca îngrijorari grave, agentii economici încearca sa-
si procure aur, care va îndeplini functia de mijloc de rezerva si de etalon de valoare stabil mai
bine decât monedele nationale. De asemenea, în situatiile în care moneda nu mai exista sau nu
exista înca, drept intermediar de schimb se folosesc în mod spontan bunuri usor divizibile:
amfore de vin, ulei de masline sau bucati de tesatura - în civilizatiile preelenice din Asia
Mica, tigarile - în închisori si în lagarele de concentrare, pachetul de tigari "Kent" - în
România ultimelor decenii de comunism, jetoanele, tichetele, bulinele - în cluburile de
distractie, etc.

Forma instrumentelor de schimb este uzul comun si încrederea partenerilor. Specific

sistemelor monetare evoluate, existente în prezent în tarile dezvoltate, este doar faptul ca ele
ofera agentilor economici formele monetare care sunt cel mai bine adaptate la nevoile lor.
 1.1.5 Moneda aflata la dispozitia sectorului bancar: "moneda primara"
(moneda centrala","baza monetara")

Moneda este un instrument de plata universal, iar ca urmare în lista elementelor monetare
intra doar instrumentele de plata si activele lichide aflate la dispozitia agentilor nefinanciari.

Cu toate acestea, bancile comerciale si celelalte institutii financiare au si ele de facut plati;
aceste asezaminte efectueaza platile lor cu ajutorul unei monede scripturale emise de banca
centrala, care, desi nu face parte din masa monetara în sens strict, constituie conditia
existentei tuturor celorlalte forme de moneda scripturala (de banca sau, eventual, a Trezoreriei
publice).

O forma de moneda primara (centrala) este constituita de bancnotele si monezile pe care

banca centrala le emite pentru a fi puse la dispozitia agentilor economici. A doua forma, mai
putin cunoscuta, consta în disponibilitatile existente în conturile deschise la banca centrala pe
numele bancilor comerciale, institutiilor financiare straine, nationale sau internationale, si
Trezoreriei publice.

Într-adevar, asa cum persoanele particulare si întreprinderile dispun de disponibilitatile din

contul lor de la banca pentru a efectua plati catre alti agenti ai economiei, bancile comerciale
si celelalte institutii financiare, care au cont la banca centrala, utilizeaza disponibilitatile
respective pentru a face plati una catre alta. De fapt, banca centrala serveste drept casa de
compensatie între diverse banci comerciale, iar soldul pe care o anumita banca îl are fata de
toate celelalte banci (sau pe care toate celelalte banci îl au fata de banca în cauza) face
obiectul unei plati cu ajutorul amintitului cont deschis la banca centrala si tinut în moneda
primara (centrala).

Conturile în moneda primara (centrala) au anumite particularitati, în functie de natura

titularului lor.

A. Contul curent al bancilor comerciale si al altor asezaminte financiare

asimilate. Bancile comerciale trebuie sa detina la banca centrala conturi al
caror sold creditor minim este stabilit de aceasta din urma în cadrul politicii
sale monetare. Conturile respective servesc pentru efectuarea platilor zilnice
sub toate formele acestora: bancile titulare pot cere conversiunea în bancnote a
disponibilitatilor existente în contul lor sau pot folosi aceste disponibilitati în
chiar forma scripturala în care se afla, efectuând viramente catre alte banci
comerciale. Disponibilitatile existente în conturile deschise bancilor
comerciale la banca centrala constituie, deci, activele lor lichide, care le
conditioneaza întreaga activitate, inclusiv cea de creare a propriei monede
scripturale. De aceea, disponibilitatile respective, împreuna cu bancnotele si
monezile emise de banca centrala, se mai numesc si "baza monetara";

B. Contul curent al Trezoreriei Publice. Banca centrala tine contul curent al

Trezoreriei Publice, institutie care este personificarea financiara a statului,
caruia îi colecteaza veniturile, îi efectueaza cheltuielile si îi opereaza creditele
acordate si primite. Trezoreria publica este si ea un intermediar financiar de un
gen aparte, deoarece redistribuie un mare volum de fonduri între diversi actori
 ai scenei economice. Contul Trezoreriei Publice, existent la banca centrala,
permite realizarea acestor venituri si cheltuieli. De asemenea, în caz de deficit,
contul respectiv poate fi alimentat de banca centrala, ceea ce permite statului
sa depaseasca o criza temporara de trezorerie;

C. Conturile institutiilor financiare straine si internationale. La fel ca bancile si

Trezoreria statului, institutiile financiare straine si internationale sunt nevoite
sa faca plati în moneda autohtona (daca aceasta e convertibila pe plan
international) catre alte institutii financiare similare. Este logic, deci, ca ele sa
dispuna de moneda nationala respectiva în vederea efectuarii platilor, iar ca
urmare aceste institutii vor deschide si ele conturi în moneda primara
(centrala);

D. Conturile agentilor nefinanciari. Banca centrala nu are, în principiu, contact cu

publicul, însa în unele tari (nu si în România), ea pastreaza o anumita clientela
privata, ceea ce constituie o reminiscenta a epocii în care banca centrala era ea
însasi o banca comerciala. Este vorba, de regula, despre firme de importanta
nationala, însa, deoarece volumul depozitelor la vedere ale acestora este mic,
se pare ca adevaratul motiv al acestei exceptii este dorinta bancilor centrale
respective de a pastra un anumit contact cu practica financiar-bancara curenta.
 1.2 Agregatele monetare M1, M2, M3 si M4
Definirea teoretica a agregatelor monetare este o operatiune logica de natura sa permita
delimitarea diverselor forme monetare.

1.2.1 Masa monetara în sens restrâns (instrumentele de plata) - M1.

Viteza de circulatie a monedei

Masa monetara în sens restrâns, simbolizata, de obicei, cu M1, cuprinde totalul instrumentelor
de plata, aflate - fara nici un fel de formalitati si fara nici un cost - la dispozitia publicului.
Acest gen de moneda, constituit din bancnote (monezi) si din depozitele la vedere la bancile
comerciale si la alte institutii financiare asimilate, este utilizat în mod direct ca mijloc de
plata.

În cursul unei perioade de timp date, fiecare unitate monetara este utilizata de mai multe ori.
Notiunea de "viteza de circulatie a monedei", simbolizata de obicei cu Venituri, exprima
numarul mediu al utilizarilor unei unitati monetare în perioade de timp de referinta. Ea
permite calcularea capacitatii tranzactionale a masei monetare existente, M1 venituri, care
exprima volumul tranzactiilor care pot fi efectuate cu ajutorul cantitatii de moneda existente,
M1. Trebuie însa precizat ca M1 este un stoc, iar tranzactiile sunt un flux; viteza de circulatie a
monedei, V, este, deci, raportul dintre un flux si un stoc.

Viteza de circulatie a monedei poate fi calculata prin doua metode. În prima din ele, se
porneste de la ecuatia schimbului:

M1V=PY

Unde:

 M1: masa monetara în sens restrâns;

 V: viteza de circulatie a monedei;

 P: nivelul preturilor;

 Y: volumul productiei (nete) sau marimea venitului national real (nu

nominal);

 PY: valoarea bunurilor tranzactionate în perioada considerata, adica produsul

intern brut (PIB) în preturi curente.

Ca urmare, viteza de circulatie - venit este daca de relatia:

A doua moneda îsi propune stabilirea numarului de miscari pe care moneda le permite
realmente. Într-adevar, marimea PY este valoarea finala a productiei, care nu cuprinde, deci,
tranzactiile intermediare, efectuate în diferite faze ale circulatiei marfurilor (comert cu
ridicata, comert cu amanuntul, etc.). Ori, aceste tranzactii efectuate în diverse stadii ale
productiei si circulatiei necesita si ele moneda. Acest raport între valoarea tuturor tranzactiilor
si masa monetara, M1 se numeste "viteza de tranzactionare". În fapt, viteza de tranzactionare
nu poate fi calculata decât în mod indirect.

B.N.R. publica doua valori pentru viteza de circulatie a monedei: o valoare la sfârsitul
perioadei si o valoare medie a perioadei (an, trimestru, luna).

Agregatul M1 înmultit cu viteza sa releva puterea de cumparare imediata a agentilor

economici. Totusi, el nu poate caracteriza de unul singur cererea solvabila existenta în
economie, caci aceasta cerere depinde si de lichiditatile plasate pe termen scurt si foarte scurt,
care constituie agregatele M2 si M3.

1.2.2 Masa monetara în sens larg (depozitele la termen si alte

plasamente lichide) - M2, M3, si M4

Masa monetara în sens larg, simbolizata, de obicei, cu M2, cuprinde pe lânga elementele
incluse în M1, depunerile la termen, în vederea economisirii, precum si alte plasamente
lichide, pe termene scurte si foarte scurte.

Similar se pot construi si alte agregate monetare, din ce în ce mai cuprinzatoare, conform
schemei de mai jos:

M4 M3 M2 M1 M1
(M2 - M1)
(M3 - M2)
(M4 - M3)

În economiile contemporane, continutul acestor agregate si criteriile de clasificare a

elementelor incluse în ele se modifica rapid, ca urmare a evolutiilor în ceea ce priveste gama
obiectivelor financiare lichide si a institutiilor financiare care creeaza activele respective.

Astfel, daca activele lichide reflectate de diferenta (M2 - M1) par a se deosebi ceva mai mult
decât cele cuprinse în M1, activele lichide care intra în componenta diferentei (M2 - M1) si a
diferentei (M3 - M2) se deosebesc destul de putin unele de altele. Totusi, ambele categorii de
active lichide sunt remunerate si usor mobilizabile, ceea ce înseamna ca se pot transforma
oricând în instrumentele de plata cuprinse în M1.

În aceste conditii, delimitarea activelor lichide cuprinse într-un agregat monetar sau altul se
face în functie de costul pe care îl implica tranzactionarea lor si de gradul de risc al acestora.

Astfel, diferenta (M2 - M1) cuprinde activele "la vedere", altele decât depozitele bancare la
vedere care sunt cuprinse în M1; ele se caracterizeaza printr-un grad de risc practic egal cu
zero. Într-adevar, un plasament la vedere este întotdeauna lipsit de risc, deoarece agentul
economic în cauza poate oricând lichida activul respectiv la valoarea sa initiala, încasând
dobânda corespunzatoare duratei plasamentului. El suporta doar un "cost al optiunii"
(opportunity cost), provocat de timpul consumat pentru efectuarea plasamentului, iar apoi de
timpul necesar pentru lichidarea sa, precum si, în unele cazuri, comisionul pretins de institutia
financiara prin care se efectueaza operatiunile respective.

Activele incluse în diferenta (M3 - M2) sunt plasamente la termen, altele decât depozitele
bancare la termen, care sunt cuprinse în M2; ele se caracterizeaza printr-un cost mai ridicat.
Astfel, plasamentele la termen implica o perioada de asteptare pâna la scadenta prevazuta,
fara de care titularul nu poate pretinde remuneratia mai mare, specifica acestui tip de
plasament. Aceste conditii se înaspresc în cazul bonurilor de tezaur, a caror valoare se
modifica în functie de situatia pietei pe care se tranzactioneaza (piata monetara), pentru
depozitele si plasamentele în valuta, a caror valoare fluctueaza în functie de cursul valutar,
etc. activele pe termen scurt de genul celor amintite comporta, asadar, un anumit grad de risc,
deoarece titularul lor poate suferi o anumita pierdere. Cu toate acestea, atât costurile de
tranzactionare, cât si riscurile aferente sunt, în mod normal, mai mici decât remuneratiile pe
care le aduc activele respective. De altfel, în economiile moderne, exista numeroase tehnici de
protectie împotriva acestor riscuri.

În unele tari, se foloseste si un agregat M4, care exprima totalul lichiditatilor existente în
economie. În continutul diferentei (M4 - M3) sunt cuprinse anumite tipuri de plasamente
lichide, care se pot converti usor în moneda (în sens restrâns), însa se deosebesc de elementele
incluse în M3 prin una sau alta din urmatoarele trasaturi:

 Sunt emise de alti agenti economici decât institutiile financiare;

 Au o natura contractuala, care comporta anumite angajamente specifice ale

celor doua parti: institutia financiara si clientul sau.

De asemenea, în unele tari se folosesc si alte agregate monetare (M5, M6, etc.), definite în
functie de conditiile concrete existente în ceea ce priveste structura institutiilor financiare si
gama activelor financiare lichide care se utilizeaza.

1.2.3 Nomenclatura agregatelor monetare în România

Nomenclatura agregatelor monetare utilizate în România este de data recenta, fiind conceputa
dupa edictarea legii care a permis transformarea Bancii Nationale în banca centrala de tip
modern (Legea nr. 34 / 1991). La ora actuala, BNR calculeaza si publica periodic date privind
urmatoarele agregate monetare:

a) Masa monetara în sens restrâns (cantitatea de instrumente de plata), M1, care

cuprinde: numerarul în afara sistemului bancar si depozitele la vedere;

b) Masa monetara în sens larg, M2, care cuprinde, pe lânga M1, si urmatoarele
elemente: economiile populatiei, depozitele în lei "la termen" si conditionate si
depozitele în valuta ale rezidentilor.

c) Cvasimoneda, (M2 - M1)

În fine, BNR calculeaza si publica periodic date cu privire la agregatul monetar aflat sub
influenta sa directa si în legatura cu care se stabilesc cel mai adesea obiectivele imediate ale
politicii monetare: "baza monetara (moneda primara). Aceasta cuprinde:
  Numerarul în casieriile bancilor;

 Numerarul în afara sistemului bancar;

Disponibilitatile bancilor la BNR