Persoana: unicitatea şi demnitatea omului

Fiecare persoana este unica. Nu exista doi oameni identici. Chiar si gemenii univitelini (care
provin din acelasi ou) au coduri genetice diferite. Cuvantul persoana in general se refera la
individul uman asa cum este el vazut de alte persoane cu care se afla in relatie. Se face
distinctie intre persoana civila si o persoana juridica. Persoana civila este un individ, o
persoana fizica. Persoana juridica este o asociatie, o organizatie sau o institutie. Termenul de
persoana provine din limba latina unde persoana desemna purtatorul de masti in cadrul
serbarilor din Roma antica.
Personalitatea este o individualitate puternica, o persoana cu merite si calitati deosebite.
Starea civila inregistreaza nasterea, sexul, numele si prenumele, legaturile de familie,
casatoria, divortul si decesul. Actele care probeaza identitatea si starea civila a persoanei sunt:
certificatul de nastere, cartea de identitate, legitimatia de elev etc. A fi demn inseamna a avea
autoritatea morala, adica a fi corect, onest, a-i respecta pe ceilalti si a te bucura de respectul
lor.

Reactualizarea noţiunilor: cultura civică în România, cultura civică în lume, scopul educaţiei
civice, relaţia între cultura civică şi propaganda politică.
Fiecare persoană este unică. Nu există doi oameni identici. Chiar şi gemenii univitelini au coduri
genetice diferite.
Cuvântul persoană în general se referă la individul uman.
Să facem distincţie între persoana civilă (un individ, persoană fizică) şi persoană juridică (o
asociţie, o organizaţie, ş.a.).
Termenul «persoană» provine din limba latină unde «persona» desemna purtătorul de măşti în
cadrul serbărilor religioase din Roma antică. (Conf. DEX: PERSOÁNĂ, persoane, s.f. 1. Individ
al speciei umane, om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice; ființă omenească,
ins.)
Personalitatea este o individualitate puternică, o persoană cu merite şi calităţi deosebite.
Exerciţiu de brainstorming:
- să se găsească cât mai multe exemple de aspecte legate de identitatea unei persoane menţionate în
Registrul Stării Civile.
Concluzii: Starea Civilă înregistrează naşterea, sexul, numele şi prenumele, legăturile de familie,
căsătoria, divorţul, decesul.
- să se găsească cât mai multe exemple de acte prin care o persoană îşi poate dovedi identitatea.
Concluzii. Actele care probează identitatea şi starea civilă a persoanei sunt: certificatul de naştere,
cartea de identitate, legitimaţia de elev/serviciu, permisul de conducere, carnetul de membru al unei
organizaţii.
A fi demn înseamnă a avea autoritate morală, adică a fi corect, onest, a-i respecta pe ceilalţi şi a te
bucura de respectul lor.
Fixarea notiunilor ancoră: unicitate, persoana, persoana civilă şi persoană juridică, „persona”,
personalitate, identitate, starea civila, acte care dovedesc starea civilă.
Obiectiv general: înţelegerea faptului că oamenii nu sunt la fel şi a fi diferit nu înseamnă a fi
inferior.
Obiective operaţionale:
 La sfârşitul activităţii, toţi elevii, să fie capabili să definească corect persoana, demnitatea
umană şi moralitatea; obiectivul este atins dacă elevii au reuşit să identifice şi să înţeleagă
necesitatearespectării demnităţii persoanei în diferite situaţii.
 La sfârşitul activităţii, toţi elevii, vor putea identifica, compara şi distinge asemănările şi
deosebirile dintre oameni; obiectivul este atins dacă elevii au identificat principalele
asemănări şi deosebiri caracteristiceomului.
 La sfârşitul activităţii, toţi elevii, vor putea să argumenteze nevoia respectării demnităţii
umane; obiectivul se consideră atins dacă elevii sintetizează ce este şi de ce este necesară
respectarea demnităţii persoanei.
 La sfârşitul activităţii, toţi elevii, vor putea evalua prin comparaţie, pe baza analizelor
întreprinse şi a discuţiilor purtate, toate aceste puncte de vedere; obiectivul va fi atins dacă
elevii vor opta pentru una sau alta dintre atitudini sau vor încerca să ofere o variantă
personală.
 Dezvoltarea competenţelor de comunicare (dialog, dezbatere).

OBIECTIVE OPERATIONALE

Tema 1 de lucru: PERSOANA – UNICITATEA SI DEMNITATEA OMULUI

Obiective operaţíonale/rezultate aşteptate

-Sa argumenteze ideea de unicitate a persoanei;

-Sa prezinte conceptul de persoana in sens general;

-Sa prezinte diferenta intre persoana civila si persoana juridica;

-Sa defineasca conceptul de personalitate;

-Sa prezinte aspectele care tin de identitatea persoanei consemnate in Registrul Starii Civile;

-Sa ofere exemple de acte prin care o persoana isi poate dovedi identitatea.

Obiectivele operaţionale:

- Să argumenteze ideea de unicitate a persoanei;

- Să prezinte conceptul „persoană” în sens general;
- Să prezinte diferenţa între persoană civilă şi persoană juridică;
- Să definească conceptul „personalitate”;
- Să prezinte aspectele care ţin de identitatea persoanei consemnate în Registrul Stării Civile;
- Să ofere exemple de acte prin care o persoană îşi poate dovedi identitatea.

CONCEPTUL DE PERSOANA
Deriva de la cuvantul latinesc „persona” care inseamna masca, rolul actorului,
personaj cu sens de valoare sociala, politica, economica, este un concept cadru, deci persoana
se refera la exteriorul omului, la masca la rolul pe care-l jucam ptr. alti oameni. Persoana este
redusa la o categorie sociala, latura psihologica este redusa;
 Gordon Allport a trecut in revista 50 de definitii diferite. El spune ca persoana are un
continut intern propriu si a elaborat urm. definitie;

„Persoana reprezinta organizarea dinamica a sistemelor psiho-fizice care determina o

adaptare originala”

atribuie urm. sensuri:

-ansamblu de dispozitii innascute

-dobandite de individ
-organizarea acestor dispozitii individuale
-ierarhizarea dispozitiilor
-organizarea adaptiva care dispune de unicitate si irepetabilitate

COMPONENTA PSIHICA INTERNA A PERSOANEI:

-latura intelectuala reprez. de toate procesele de cunoastere

-latura dinamico-energetica reprez de temperament, afectivitate, motivatie

-latura proiectiva reprez din trebuinte, dorinte, scopuri

-latura instrumentala efectorie reprez. de aptitudini, priceperi, deprinderi.

De aici rezulta:

1. caracterul integral pe care il capata

2. unitatea
3. sinteza acestor comportamente

PERSONALITATEA deci persoana inseamna individul uman concret pe cand personalitatea

presupune o colectie de insusiri sau calitati, tipuri de baza care pleaca de la presupozitia ca
oamenii pot fi grupati in grupuri si tipare. Raymond Catell a realizat o analiza factoriala, ca
metoda a folosit analiza dupa lexiuri ajungand la 17490 de trasaturi, apoi le-a redus la 171, le-
a grupat in 35 de manunchi de trasaturi care corelau in interiornumindu-le insusiri de
suprafata, dupa care a ajuns la 12 factori de profunzime (suspiciune, incredere,
conservatorism) CA situatii nu apare modificaride conduita in anumite situatii.

2. INFLUENTA FACT.SOCI-CULTURALI ASUPRA PERCEPTIEI

Suporta influente din paretea:

-experientei trecute
-apartenentei la grup;
- normele socio-culturale

DATE ETNOLOGICE

MALINOVSKI SI TROBIANDAIS au facut cercetari referitoare la asemanarile dintre copii

si parinti ajngand la concluzia ca:
 - asemanarea copiilor cu tata este naturala presupusa si afirmata pe cand asemanarea
cu mama nu exista, normele sociale spun ca fratii nu seamana cu ei, ambii seamana cu
tata.

- Etnologul J.F LIPS a pus in evidenta influenta reglatoare de norme asupra perceptiiei
individului; notiunea de comunitate era suprema (insigna de sef il caracteriza ci nu
figura pusa pe harte)

- WALLIS a constatat variatii ale perceptiei culorii care se produc sub inluenta
terminologiei la tribul ASHANTIS, ei aveau incapacitatea de a recunoaste o serie de
culori deoarece tribul nu avea denumiri distincte decat ptr. Rosu, negru si alb dandu-si
seama ca are o origine lingvistica.

- MARGARET MEAD antropolog a facut cercetari la o populatie care vedeau galbenul,

olivul bleuul lavanda ca varietatati ale aceleasi culori adica albastru

CONCLUZII: sistemul de culori prin care este conceptualizata lumea vizulal depinde de
cultura si nu de particularitati anatomo-fiziologice.

- Observatii asemanatoare intalnim si in fenomenele auditiveca ex: anumite intervale

sunt consonante ptr. o cultura si disonante ptr alta cultura.

- S-au intalnit variatii la niv. Gustului si mirosului-exista un trib in africa care nu

suporta mirosul de sapun sau parfum

- Perceptia timpului are variatii de la o cultura la alta EX: noi suntem grabiti fata de
indieni ei nu au notiunea timpului (ei pica testele de inteligenta)

- Exista populatii care masoara timpul dupa pozitia soarelui, altii dupa sezoane, alti
dupa inflorirea florilor, pe cand altii poarta ceasurile pe la mana ca o podoaba

Exista date asupra perceptiei. SHERIF cu efectul autocinetic (cu luminita)

-efectul stenotipurilor in perceptia vizuala

Structurile perceptive care sunt inseparabile de organele de simt si Nu sunt dobandite in
cursul experientei noastre personale si sociale, ele se supun, se organizeaza si functioneaza
selectiv in raport cu diferiti stimuli din mediu.

Fiecare om are un mod propriu de a fi, prin care se deosebeşte de ceilalţi:

- este sensibil la anumite lucruri

- gândeşte într-un anumit fel
- are anumite opinii
- are anumite dorinţe şi aspiraţii
- se simte ataşat de anumite valori
- reacţionează într-un anumit fel în relaţiile cu oamenii

Persoana: desemnează individul uman înzestrat cu o capacitate de a gândi, de a simţi, de a voi şi de

a acţiona. Orice persoană are propriile idei, convingeri, atitudini, şi face parte din anumite grupuri.
Numai oamenii sunt fiinţe conştiente şi acţionează, în această calitate, pentru a-şi realiza scopurile.
Pentru a fi om orice persoană trebuie să fie tratată cu respect. Există o demnitate a persoanei, care
rămâne om în orice împrejurare, chiar şi atunci când ceea ce face este reprobabil.
Oamenii pot folosi lucrurile ca mijloace pentru a realiza diferite scopuri în acţiunile lor. Ei pot să
apeleze şi la alte persoane pentru aceasta. În orice situaţie oamenii trebuie respectaţi ca atare şi nu
trebuie trataţi necorespunzător.

Fiecare persoană este unică (înfăţişarea sa este numai a sa, tot aşa cum sentimentele, gândurile sau
frământările pe care le are sunt numai ale sale Oamenii sunt fiinţe complicate (adesea nu ştim nici
noi înşine ce simţim, ce dorim, ce gândim).
Capacitatea de a raţiona este specifică omului.
Nu toate acţiunile umane sunt raţionale (există şi acţiuni fără sens: absurde, inutile, ineficiente şi
iraţionale).

Asemănări şi deosebiri între persoane.

Uneori, diferenţele dintre oameni nu se nasc din însuşirile lor, ci din prejudecăţile celorlalţi faţă de
ei. De exemplu, se spune că femeile vorbesc mai mult decât bărbaţii. Această afirmaţie devine o
prejudecată atunci când suntem convinşi de adevărul ei înainte de a vedea cu cine stăm de vorbă.

Asemănări: oamenii sunt alcătuiţi la fel şi există un mod de manifestare general uman. În
împrejurări similare, aceştia reacţionează, gândesc şi acţionează asemănător în împrejurări similare.

Deosebiri:

 Anatomo-morfologice: aspecte care privesc înfăţişarea şi constituţia oamenilor: culoarea

ochilor, pielii, părului, forma feţii, înălţimea, sexul.
 Psihice: aspecte legate de viaţa sufletească a oamenilor: aptitudini, capacităţi, temperament,
caracter.
 Socio - culturale: date ce ţin de educaţia, profesia, averea şi în general, poziţia şi rolul pe
care le are o persoană în societate.

Respectul faţă de o persoană trebuie să se manifeste tot timpul. Chiar dacă greşeşte, persoana în
cauză poate fi respectată în demnitatea ei, deşi este sancţionată.
Dacă o persoană a săvârşit o faptă gravă, ea este judecată şi pedepsită conform legii, dar nu poate fi
torturată, înfometată sau tratată cu neglijenţă.
Ea va fi respectată ca persoană, chiar dacă i se sancţionează faptele.
Dreptul tuturor persoanelor de a trăi în demnitate nu poate fi anulat.
Existenţa diferenţelor dintre oameni nu trebuie să ducă la tratamente discriminatorii.

Desi membri ai aceleiasi specii – Homo Sapiens – oamenii se deosebesc intre ei. Fiecare om este
unic, nu sunt doi oameni identici pe Terra. Fiecare persoana este identica doar cu sine. Descoperirile
din domeniul geneticii au confirmat acest lucru, aratand ca fiecare om are propriul sau cod genetic,
diferit de al tuturor celorlalti. Chiar si gemenii univitelini – ce au luat fiinta prin diviziunea aceluiasi
ou – au coduri genetice diferite.
Cuvantul „persoana”, in sens general, se refera la individul uman asa cum este el vazut de alte
personae cu care se afla in relatie. Filosofia si morala definesc persoana ca un individ uman capabil
sa gandeasca rational si sa actioneze in concordanta cu valorile morale. Din punct de vedere juridic,
indica o entitate cu drepturi si indatoriri, stabilite prin legile in vigoare.
Se face deosebire intre persoana civila (un individ, persoana fizica) si persoana juridical (o asociatie
publica sau o organizatie cu statut juridic, care se bucura de anumite drepturi si obligatii). Termenul
a fost preluat initial din limba latina, „persoana” desemnand purtatorul de masti in cadrul
sarbatorilor religioase din Roma Antica si avand sensul de aspect exterior. Azi, termenul „persoana”
reprezinta omul ca entitate concreta, intr-un cadru social dat.
In familiile traditionale, nasterea unui baiat este primita cu mai mult entuziasm decat a unei fete,
mai ales pentru ca asigura perpetuarea numelui. Azi, in multe tari legislatia permite ca sotii, prin
casatorie, sa adopte ambele nume sau unul dintre ele, indiferent care.
In societatile feudale, numele, titlul nobiliar contau chiar mai mult decat calitatile persoanei, fapt ce
a produs drame in viata multor oameni.
Demnitatea este o valoare morala care dainuie. Ea a fost promovata de toate societatile, de la cele
antice pana la cele contemporane. In vorbirea curenta, a fi demn inseamna a avea autoritate morala,
adica a fi corect, onest, a-i respecta pe ceilalti si a te bucura in acelasi timp de respectul lor.
Premisele demnitatii umane sunt libertatea si egalitatea sanselor. Istoria a demonstrat ca nu toate
societatile au asigurat conditii pentru manifestarea demnitatii umane. In societatile caracterizate prin
oprimarea unei clase sociale de catre o alta, demnitatea era doar privilegiul celor care detineau
puterea. De exemplu, in societatea sclavagista, sclavii nu erau tratati ca fiinte umane demne. Ei
reprezentau simple instrumente de folosinta, aflate oricand la dispozitia stapanilor de sclavi.
Doar o societate democratica poate sa aspire la respectarea demnitatii umane, la asigurarea egalitatii
sanselor pentru toti membri sai. Numai intr-o astfel de societate este posibil sa existe legi care sa-i
ajute pe cei defavorizati, ameliorand astfel inegalitatea sanselor. In concluzie, manifestarea
demnitatii umane presupune mai mult decat egalitatea in fata legii, ea presupune egalitatea sanselor
tuturor oamenilor.
Societatile totalitare promoveaza si ele o negare a libertatii si demnitatii individului. Interesele
individului se subordoneaza intereselor statului. Personalitatea lui se pierde, se dizolva in societate.
Starea naturala a oamenilor este cea colectiva sau de grup. Intotdeauna, omul a simtit nevoia unui
aproape, a unui om. Neintegrati intr-o societate, ei sunt supusi unei tragice alternative: sa moara sau
sa se dezumanizeze. De aceea, se poate spune ca oamenii sunt finite sociale. Pe de alta parte, fiecare
persoana este singulara, absolut unica, identica doar cu sine. Tocmai de aceea, orice relatie
interumana trebuie sa se intemeieze pe recunoasterea diferentelor, a diversitatii umane. Pentru
ceilalti, noi suntem, inainte de toate: mister, mirare, surpriza, intrebare permanenta. Ne deosebim de
ei prin infatisare, aptitudini, obiceiuri, cultura, opinii, pasiuni, interese, mod de a gandi etc.
Un prim pas spre o convietuire armonioasa intre oameni il constituie cunoasterea, intelegerea si
acceptarea acestor diferente care ii separa, dar ii si imbogateste in acelasi timp.
Ne orientam in viata dupa anumite valori. Puteam alege diferite alternative in functie de valorile la
care aderam, acestea fiind diferite de la un individ la altul.
Sistemul nostru de valori este coloana noastra vertebrala, in sens moral, „sistemul nostru nervos”,
„programul” personalitatii noastre. Fara el, am fi dezorientati. Acceptam cu dificultate faptul ca
ceilalti vad (percep) realitatea altfel decat noi. Avem tendinta sa absolutizam sistemul nostru de
valori, uitand ca valorile proprii sunt relative in timp si in spatiu.
La aceste dificultati, trebuie sa mai adaugam si fenomenele selectiei si ale interpretarilor sau
extrapopularilor: fiecare recompune mesajul pe care il primeste din afara dupa criterii diferite; unii
retin ceea ce ii bucura, altii, dimpotriva, ceea ce ii raneste; unii cred ca aud ceea ce ar vrea sa auda,
altii ceea ce se tem sa auda etc. in recompunerea mesajului, intervin: varsta, cultura, religia,
educatia, stilul personal, categoriile sociale si grupurile de apartanenta, opiniile si conceptiile
personale etc.
Privind in jurul nostru, constatam ca diferentele dintre oameni sunt legate nu numai de obiceiuri,
modul de a gandi etc. Ele pot fi si diferenta de sansa, de reusita in viata. Chiar daca oamenii sunt
egali in fata legilor, sansele lor ed a se realiza, de a reusi nu sunt egale: unii se nasc in familii
sarace, altii in familii bogate, unii se bucura de afectiunea si protectia ambilor parinti, altii sunt
orfani, unii sunt sanatosi, altii sunt handicapati etc.
O societate dreapta, o societate democratica este preocupata de asigurarea egalitatii sanselor pentru
toti membrii sai. In acest sens, ea trebuie sa elaboreze legi menite sa-i sprijine pe cei defavorizati,
menite sa atenueze discrepantele dintre sansele unora si sansele altora.
De multe ori, diferentele dintre oameni dau nastere la neintelegeri, la conflicte. Depasirea
conflictelor intr-o maniera umana, civilizata presupune inaite de toate cunoasterea, intelegerea,
constientizare si acceptarea diferentelor.
Conflictele sunt preferabile apatiei si indiferentei. Acestea sunt sterile si daunatoare.
Discriminarea este o forma de incalcare a dreptului de egalitate a sanselor, de afirmare si dezvoltare
a personalitatii. Rasismul, sexismul, nationalismul sovin, antisemitismul, xenophobia sunt forme de
nerespectare a diferentelor, de intoleranta. Discriminarea este favorizata de urmatoarele situatii:
etnocentrismul, generalizarea propriei experiente de viata, dezvoltarea prejudecatilor, cunoasterea
insuficienta a celorlalti.
In societatile democratice, din punct de vedere legal, este interzisa orice forma de discriminare in
raport cu sexul, rasa, apartenenta etnica si religioasa. Acest lucru nu inseamna ca in practica sociala
sunt respectate intotdeauna prevederile constitutionale. Discriminarea poate fi intalnita in anumite
circumstante si in aceste societati. Ea este practicata nu numai de indivizi, ci si de catre institutii,
companii, scoli, spitale, organizatii guvernamentale.
Exista cateva reguli generale pentru solutionarea unor conflicte:
-Descoperirea, cunoasterea factorului care genereaza dezacordurile. Un conflict poate fi cauzat de
lipsa comunicarii intre doua personae, de dezinformarea uneia sau a celeilalte, de interpretarea
eronata a unor fapte etc.
-Rezolvarea conflictului de catre cele doua parti, fara interventia celei de a treia persoana. Este mult
mai bine ca persoanele in cauza sa-si resolve singure dezacordul decat sa hotarasca pentru ele o
terta persoana. In felul acesta, ele detin controlul asupra situatiei. Cand apeleaza la sefi, la tribunal,
la diriginte, nici una dintre ele nu mai este stapana pe situatie. Controlul situatiei este exercitat de a
treia perosana, care poate sa solutioneze conflictul in detrimentu; ambelor parti.
-Este important ca fiecare sa fie capabil sa accepte un punct de vedere diferit de al lui.
-Rezolvarea pasnica a conflictului presupune o buna comunicare, eficienta pentru cei aflati in
conflict. Intr-o comunicare, este complet ineficient sa dam vina pe alta persoana, sa evitam
problema, sa tinem cont doar de sentimentele personale sau, intr-o discutie, sa intrerupem mereu
intelocutorul.
Drepturile omului reprezinta principalele conditii care permit fiecarei persoane sa-si dezvolte si sa-
si foloseasca cat mai eficient calitatile: fizice, intelectuale, socio-afective, morale si spirituale.
Ele decurg din aspiratia – tot mai mare – a omenirii la o viata in care demnitatea si valoarea
fiecaruia este respectata si protejata. Drepturile omului au un caracter universal: ele se refera la
toate fiintele umane de pe tot globul. Incalcarea drepturilor omului a constituit sursa unor tragedii si
a unor mari conflicte sociale si politice, a violentelor dintre natiuni si in interiorul acesteia.
Drepturile omului nu constituie doar un sistem de norme juridice nationale si internationale, ci si un
ansamblu complex de relatii morale in interiorul societatii. In viziunea UNESCO, notiunea de
drepturi ale omului comporta doua aspecte fundamnetale:
- aceste drepturi morale decurg din simplul fapt ca fiecare individ este o fiinta umana. Aceste
drepturi garanteaza demnitatea fiecaruia.
- exista drepturi egale, instituite conform regulilor juridice in societate, atat pe plan national
cat si international.
Pe scurt, exista drepturi protejate prin lege si drepturi relevate de coduri etice, stabilite intre
persoane in cadrul societatii. Se vorbeste, astazi in general, de existenta a mai multor categorii de
drepturi:

Drepturi civile si politice generale

Ele pretind statului sa respecte libertatea, securitatea si integritatea fizica a indivizilor, ca si
egalitatea juridical (egalitatea in fata legii).
Exemple: dreptul la viata, la demnitatea si securitatea persoanei, la libertatea de gandire, la
constiinta si expresie.
Drepturile economice, sociale si culturale
Acestea urmaresc garantarea de catre stat a conditiilor socio-economice si culturale care
permit fiecaruia sa se bucure deplin de drepturile sale. Fara ele, punerea in practica a drepturilor
civile si politice nu este posibila.
Exemplu: dreptul la bunastare, la munca, la educatie, la sanatate fizica si mentala, la cultura.
Drepturile popoarelor si solidaritatea
Aceste drepturi sunt inspirate dintr-o conceptie planetara, care tine seama de interdependenta
modiala si nevoia de a stabili o noua ordine politica si economica internationala, bazata pe justitie.
Aceasta categorie de drepturi s-a dezvoltat in anii ’70.
Exemplu: dreptul la pace, dreptul minoritatilor, dreptul la dezvoltare, la un regim
democratic.
Drepturile persoanelor vulnerabile
 Exemplu: dreptul la protectie contra tuturor formelor de agresiune, neglijenta, cruzime,
exploatare, discriminare, dreptul la sanatate fizica si mentala, la o educatie obligatorie si gratuita.

Deşi documentele internaţionale privind drepturile omului se referă la demnitatea fiinţei umane
direct sau indirect, acest concept nu este definit iar ambiguitatea aceasta face ca termenul să pară
unul lipsit de conţinut. În domeniul bioeticii, unul dintre documentele recent adoptate, Declaraţia
Universală asupra Bioeticii şi Drepturilor Omului (din 2005) este relevant pentru că propune drept
criterii pentru respectarea demnităţii: cercetarea să nu expună persoana decât la riscurile minime, să
fie efectuate în interesul sănătăţii celor aflaţi în aceeaşi categorie şi să fie compatibilă cu protecţia
drepturilor individuale. Demnitatea poate fi înţeleasă numai în relatie cu celelalte principii ale
bioeticii: autonomia, responsabilitatea, respectul vulnerabilităţii fiinţei umane, integritatea
persoanei, respectul vieţii private etc., care sunt o prelungire a drepturilor omului în domeniul
biomedicinei. „Aventura” bioeticii a început cu desemnarea genomului uman ca „patrimoniu comun
al umanităţii”. Omul are o serie de drepturi inerente acestei calităţi, a căror încălcare ar aduce
atingere esenţei umane pe care o conţine, ansamblului de calităţi care ne diferenţiază ca specie. În
acelaşi timp, obligaţia corelativă priveşte protejarea acestui patrimoniu moştenit şi asigurarea
continuităţii sale peste generaţii. Conceptul de demnitate este indispensabil acestui proces.
Umanitatea, în ansamblul ei şi fiecare fiinţă ce o compune trebuie să se bucure de acest drept în
limitele demnităţii şi ale tuturor celorlalte drepturi fundamentale. În ordinea juridică a Uniunii
Europene „demnitatea” include respectul dreptului la viaţă şi integritate al persoanei, interzicerea
torturii, pedepselor şi tratamentelor degradante şi inumane, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate.
Lucrarea conţine, de asemenea, câteva referiri la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului (CEDO) în acest domeniu, atât din perspectiva bioeticii cât şi a dreptului în general.
Documentele juridice şi în special cele adoptate în domeniul drepturilor omului se referă la
demnitatea persoanei, fie în mod explicit, fie indirect (ca în cazul art. 3 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, care interzice tratamentele şi pedepsele degradante) dar nu o definesc.
În prezent însă, utilizarea acestui concept ca principiu normativ este receptată în diferite moduri de
către bioetică şi biodrept iar exagerata sa întrebuinţare în scopul de a critica unele practici
biomedicale (intervenţii asupra genomului, clonare etc.) îl face să apară lipsit de conţinut. De pildă,
ambiguitatea sa a servit ca suport pentru argumentarea unor poziţii total opuse în dezbaterea legată
de legalizarea eutanasiei. Provenind din latinescul „dignitas” noţiunea desemnează condiţia de a fi
demn de onoare şi respect. Noţiunea clasică de demnitate se asocia însă cu respectul şi admiraţia
faţă de frumuseţe, excelenţă, curaj, distincţie, ceea ce înseamnă o limitare în ceea ce priveşte
egalitatea dintre oameni. Filosofia stoică a formulat (prin Epictet, Marcus Aurelius) ideea de
demnitate ca posibilitate pentru toate fiinţele înzestrate cu raţiune şi care trăiesc în concordanţă cu
natura. Din punct de vedere biblic omul este imaginea lui Dumnezeu şi dreptul la demnitate al
fiinţei umane este sacru. Regretabil este însă faptul că statutul de creatură este încărcat, în mod
abuziv, cu ideea de responsabilitate în sensul finalizării creaţiei. Este poziţia pe care se situează în
general partizanii unor tehnici biomedicale radicale. Pe de altă parte, sacralitatea vieţii este invocată
de cei care se opun în general aplicării progresului biomedical. Filosofia kantiană susţine că
demnitatea aparţine tuturor oamenilor pentru că sunt înzestraţi cu raţiune, pentru că sunt destinatarii
legilor morale ale căror autori sunt totodată. Doctrina kantiană interzice instrumentalizarea omului
şi cere respectarea tuturor fiinţelor umane în virtutea acestei calităţi. Ideea de instrumentalizare a
avut un puternic impact în bioetică, mai ales în ceea ce priveşte experimentele efectuate pe om şi
exprimarea consimţământului informat. Ce înţeles trebuie, însă, să acordăm astăzi acestei atât de
„vagi dar de puternice idei de demnitate umană”?
Documentele internaţionale adoptate după cel de-al Doilea Război Mondial privind drepturile
omului folosesc invariabil acest termen. Astfel, preambulul Cartei ONU reafirmă credinţa în
„drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea fiinţei umane”, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului din 1948 consacră concepţia omului derobat de satut politic, rasă,
sex, religie, prin formularea: „toate fiinţele se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi” (art.1),
ceea ce stă la baza universalismului drepturilor omului. Declaraţia Universală asupra Genomului
Uman şi Drepturilor Omului (adoptată de UNESCO în 1997) pune accentul pe principiul demnităţii
fiinţei umane. Însă conceptul de demnitate nu este definit de nici unul dintre documente, ci a rămas
la nivelul înţelegerii intuitive, condiţionat în mare măsură de factori culturali, politici,
constituţionali care se pot schimba.
Declaraţia UNESCO recomandă un set de practici care sunt contrare demnităţii umane, cum ar fi
clonarea. Demnitatea umană nu este inclusă în lista drepturilor omului ca drept distinct (cum este
dreptul la viaţă, la proprietate etc), ci presupune „dreptul de a avea drepturi”, de a fi recunoscut ca
persoană.
Demnitatea umană este un atribut al fiinţei, prin urmare depinde de calitatea de „fiinţă umană” şi nu
de alte criterii exterioare. Pe terenul bioeticii şi biodreptului, conceptul de demnitate umană, în sens
medical, care vizează nu doar vindecarea ci şi eradicarea unor aspecte patologice ale naturii umane,
se intersectează cu dimensiunea juridică ce urmăreşte să impună respectul integrităţii corpului uman
(şi al speciei), acceptând aleatoriul în destinul biologic al fiinţelor. Convenţia Europeană asupra
Biomedicinei şi Drepturilor Omului, intrată în conştiinţa colectivă cu denumirea de Convenţia de la
Oviedo, din 1997, este primul tratat regional prin care statele stabilesc limite şi principii relative la
respectul demnităţii fiinţei şi la drepturile omului confruntate cu progresul biologiei şi biomedicinei
care, în acelaşi timp, atrage atenţia asupra necesităţii elaborării de norme universale în acest
domeniu. Cel mai recent document, adoptat de Conferinţa Generală UNESCO la a 33-a sesiune din
14 oct. 2005, este Declaraţia Universală asupra Bioeticii şi Drepturilor Omului care reprezintă o
dezvoltare a biodreptului internaţional şi a drepturilor omului. Chiar dacă este, ca şi alte declaraţii,
un instrument normativ neobligatoriu (neavând autoritatea unui tratat) forţa şi valoarea sa, mai ales
în ceea ce priveşte conceptul de demnitate, sunt importante. Declaraţia, prin care statele se
angajează să respecte principiile bioeticii, reprezintă sub acest aspect o premieră pe plan
internaţional.
Demnitatea fiinţei umane şi respectul drepturilor omului ocupă primul loc în capitolul referitor la
principii, alături de autonomie şi de responsabilitatea individuală, consimţământ, respectul
vulnerabilităţii şi integrităţii persoanei, al vieţii private şi confidenţialităţii, al egalităţii şi echităţii,
al non-discriminării şi non-stigmatizării, al respectului diversităţii culturale şi pluralismului,
solidarităţii şi cooperării, responsabilităţii sociale şi sănătăţii, al partajării beneficiilor, protecţiei
generaţiilor viitoare şi protecţiei mediului, biosferei şi biodiversităţii (articolele 3-17). Demnitatea
fiinţei umane nu este definită. Textul articolului 3.1 se referă la respectul deplin al demnităţii şi
drepturilor omului ca principiu, iar alineatul imediat următor la interesul individului care trebuie să
prevaleze totdeauna asupra celui ştiinţific şi social. Formularea trimite, aşadar, la permanentul
echililibru ce trebuie să existe între indivizi, ca membri ai societăţii şi la normele de conduită
impuse de respectul şi încrederea reciprocă.
Garantând primatul individului, sunt asigurate interesele societăţii şi baza cercetării ştiinţifice.
Cercetările întreprinse în domeniul ameliorării vieţii umane implică o formă de cooperare umană.
Sunt furnizate „biomateriale” prelevate de la pacienţi iar beneficiarii cercetării sunt restul fiinţelor
umane. Regula consimţământului informat permite chiar asumarea unui risc sporit faţă de
beneficiile aşteptate. Pe de altă parte, cercetările fără beneficiu direct, pe baze voluntare, efectuate
în scopul cunoaşterii aprofundate a corpului uman, ajută la îmbunătăţirea strategiilor şi politicilor
din domeniul sanitar în anumite zone ale lumii. Consimţământul este, şi în acest caz, necesar şi
nimeni nu poate accepta să participe la o cercetare ilicită sau contrară regulilor etice. Cea mai
delicată problemă o reprezintă, însă, cercetarea asupra persoanelor incapabile de a consimţi. Chiar
dacă, din punct de vedere juridic, există soluţii ce implică un reprezentant legal, practic sunt
întâlnite şi situaţii excepţionale. Avem în vedere acele cazuri în care cercetarea nu aduce un
beneficiu direct doar pentru incapabil, ci vizează grupuri de persoane în incapacitate de a-şi exprima
consimţământul (nou-născuţi, victimele unor accidente grave, bolnavii mintali). Respectul
demnităţii umane şi al primatului individului trebuie conciliate aici cu necesitatea cercetării în
beneficiul persoanelor vizate. Pentru aceste situaţii Declaraţia Universală (ca şi Convenţia de la
Oviedo) propune, în art. 7 b, următoarele criterii: cercetarea să nu expună persoanele decât la riscuri
minime, să fie efectuată în interesul sănătăţii celor aflaţi în aceeaşi categorie şi să fie compatibilă cu
protecţia drepturilor individuale. Dreptul la respectarea demnităţii, aşa cum este formulat în textul
menţionat, nu poate face obiectul limitării generale la care se referă Declaraţia în art. 27 (care
precizează că dacă se impune limitarea principiilor enunţate în Declaraţie, aceasta trebuie făcută
prin legi sau prin texte legislative care privesc securitatea publică, ancheta, detectarea sau urmărirea
în cazurile penale, protecţia sănătăţii publice sau a drepturilor sau libertăţilor altuia, legi a căror
compatibilitate cu dreptul internaţional al drepturilor omului este obligatorie). Demnitatea umană nu
poate fi, prin urmare, înţeleasă decât în relaţie cu toate celelalte principii enunţate de Declaraţia
Universală: principiul autonomiei şi responsabilităţii umane, al respectului vulnerabilităţii fiinţei
umane şi al integrităţii personale, al respectului vieţii private, al egalităţii, justiţiei şi echităţii, al
non-discriminării, al respectului diversităţii culturale şi al pluralismului, solidarităţii şi cooperării,
responsabilităţii sociale şi sănătăţii, al partajării beneficiilor progresului ştiinţific, al protecţiei
generaţiilor viitoare şi protecţiei mediului, biosferei şi biodiversităţii (articolele 3-16). Toate aceste
principii reprezintă o prelungire a normelor privind drepturile omului în domeniul specific al
biomedicinei. Altfel spus, bioetica este integrată în drepturile omului iar declaraţia pe care o
analizăm se înscrie, pe plan internaţional, pe lista deschisă de Declaraţia asupra Genomului Uman şi
a Drepturilor Omului şi a Convenţiei regionale de la Oviedo. Demnitatea umană nu poate fi citită
decât în cadrul drepturilor omului, câtă vreme reprezintă o dimensiune a persoanei umane. Numai
acestea pot oferi deschiderea spre universalitate a normelor dar şi concilierea bioeticii cu respectul
diversităţii culturale. Stabilirea unui set de norme bioetice generale care constituie cadrul general
pentru toate societăţile este, deocamdată, preferabilă elaborării unei liste de norme exhaustive în
domeniu. Unicitatea şi demnitatea fiinţei umane sunt astăzi clamate ca bază a drepturilor
fundamentale. Dreptul la viaţă (incluzând şi demnitatea vieţii, desigur) are o dimensiune
metajuridică. Diversitatea culturală permite fiecărui om, fiecărei generaţii, fiecărei comunităţi să
aibă propriile accente privitoare la drepturile omului, în funcţie de datul istoric, de conjuncturi,
tradiţii, de propriile priorităţi.
Universalitatea drepturilor omului vine însă să concilieze particularităţile, să fixeze standarde
minime internaţionale pe care toate culturile să le respecte. „Aventura” bioeticii a început cu
desemnarea genomului uman ca „patrimoniu comun al umanităţii”. Omul are o serie de drepturi
inerente acestei calităţi, a căror încălcare ar aduce atingere esenţei umane pe care o conţine,
ansamblului de calităţi care ne diferenţiază ca specie. În acelaşi timp, obligaţia corelativă priveşte
protejarea acestui patrimoniu moştenit şi asigurarea continuităţii sale peste generaţii. Conceptul de
demnitate este indispensabil acestui proces. Umanitatea, în ansamblul ei, şi fiecare fiinţă ce o
compune trebuie să se bucure de acest drept în limitele demnităţii şi ale tuturor celorlalte drepturi
fundamentale.
Conceptul de demnitate în Uniunea Europeană
Deşi nu este încă în vigoare, Tratatul de la Lisabona, cea mai recentă creaţie a statelor europene,
prevede (art. 2) că Uniunea este fondată pe „valorile respectului demnităţii umane, ale libertăţii,
democraţiei, egalităţii, statului de drept, respectului drepturilor omului, inclusiv ale drepturilor
persoanelor aparţinând minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate
caracterizată prin pluralism, non-discriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei
şi bărbaţi”. Trebuie să subliniem că respectul demnităţii este introdus ca valoare fundamentală
pentru prima oară prin acest tratat (anterior, Tratatul de la Maastricht nu conţinea asemenea
referire). Nici acest document nu conţine o definiţie a demnităţii dar tratatul include Carta
Drepturilor Fundamentale căreia îi acordă valoare egală cu a textelor de bază ale UE. Drepturile
protejate de Cartă sunt incluse în capitole numite „demnitatea”, „libertatea”, „egalitatea”,
„solidaritatea”, „cetăţenia” şi „justiţia”. „Demnitatea” include respectul demnităţii umane, al
dreptului la viaţă şi integritate al persoanei, interzicerea torturii, pedepselor şi tratamentelor
degradante şi inumane, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate.
Aspecte privind demnitatea umană în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
În anul 1997 Curtea Constituţională germană a apreciat că respectul demnităţii fiinţei umane
include şi dreptul de a-şi cunoaşte ascendenţa obligând, în consecinţă, mama unui copil natural să-i
spună acestuia numele tatălui său şi, în caz de îndoială, numele tuturor bărbaţilor cu care a avut
relaţii în perioada concepţiei. În Portugalia, aceeaşi problemă a demnităţii persoanei face ca un
tribunal constituţional să nu condamne refuzul unui tată de a se supune unei expertize reţinând că
judecătorul de fond are libertatea de apreciere a acestui refuz în contextul probatoriului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost solicitată să se pronunţe asupra acestei chestiuni în
cazul Odièvre. Respectul demnităţii mamelor care doresc să nască sub anonimat intersectează în
acest caz respectul demnităţii persoanelor ce doresc să-şi cunoască originea, ascendenţa şi, pe de
altă parte, dreptul taţilor. Dreptului copilului la „amintire” i se opune dreptul mamei „la uitare”.
Curtea decide că dreptul mamei este mai important şi respinge cererea reclamantei care pretinde
încălcarea art. 8 din Convenţia Europeană, privind respectul dreptului la viaţă privată. În plus,
instanţa apreciază că interesului direct al reclamantei i se opune şi interesul părinţilor adoptivi şi al
celorlalţi membri ai familiei naturale, dar şi interesul general care prevalează, acela legat de evitarea
avortului ilegal şi a abandonului copiilor. La cazul amintit mai sus, care vizează aspecte de bioetică,
putem să adăugăm alte exemple în care instanţa europeană a creat jurisprudenţa privind demnitatea
fiinţei. Potrivit art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nici o persoană nu poate fi
supusă torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Deşi aceste concepte nu sunt
definite, Comisia Europeană şi Curtea au stabilit reperele necesare statelor. În Cauza Greacă, în
funcţie de gravitatea tratamentului prohibit, tortura este calificată ca tratament inuman având ca
scop obţinerea de informaţii sau mărturii sau aplicarea unei pedepse. Tratamentul sau pedeapsa
inumană este cel de natură să provoace în mod voluntar suferinţe grave, mentale sau fizice care nu
pot fi justificate, iar tratamentul sau pedeapsa degradantă este cel care umileşte grav persoana în
faţa altora şi o determină să acţioneze împotriva voinţei sau conştiinţei sale. În 1978, în cazul
Irlanda vs. Regatul Unit al Marii Britanii, tratamentul degradant este calificat ca fiind de natură sa
produce victimei teamă, îngrijorare, umilinţă şi de a-i înfrânge rezistenţa fizică şi morală.
Fundamentul firmării demnităţii umane este libertatea, astfel că în condiţiile privării de libertate,
persoanei aflate în detenţie i se poate încălca cel mai frecvent acest drept. În cazul Irlanda, Curtea a
identificat un număr de cinci tehnici de „dezorientare” sau de „privare senzorială” ce constau în:
acoperirea capetelor deţinuţilor, expunerea lor la un fluierat zgomotos şi continuu, privarea lor de
somn, înfometarea, obligarea lor la şederea prelungită în picioare, la zid, într-o postură penibilă.
Aceste acte nu au fost considerate acte de tortură, ci tratamente inumane şi degradante. În cazurile
Iorgov vs. Bulgaria, izolarea totală a petentului timp de trei ani, care i-a produs suferinţe ce au
depăşit un nivel suportabil, a fost apreciată ca tratament inuman şi degradant. La aceeaşi concluzie
ajunge Curtea şi în cazurile Mayzet vs. Rusia (2005), în care petentul a fost închis 9 ani şi 14 zile
într-o celulă supraaglomerată în condiţii mizerabile, fără lumină şi Kalashnikov vs. Rusia (2005) în
care petentul, deţinut în condiţii asemănătoare, s-a îmbolnăvit din cauza lipsei de lumină naturală şi
a condiţiilor de detenţie, bolile de piele de care suferea provocându-i teamă, angoasă, sentimente de
inferioritate. În cazul Tyrer vs. Regatul Unit (din 1978) Curtea dezvoltă jurisprudenţa sa anterioară,
apreciind că este suficient ca victima încălcării să se considere umilită în proprii săi ochi.
Reclamantul, un minor condamnat pentru agresarea unui coleg de şcoală, a fost supus unor pedepse
corporale aplicabile încă în Insula Man, constând în bătaia cu vergeaua, în poziţia aplecat peste
masă, fără pantaloni şi slip, în prezenţa tatălui şi autorităţilor. Un alt exemplu de tratament
degradant este cel reţinut în cazul Smith şi Gardy vs. Regatul Unit în care petenţii, membri ai
forţelor armate, au fost concediaţi pe motiv de homosexualitate şi supuşi unor interviuri umilitoare,
în care li s-au cerut detalii intime.
Cuceririle ştiinţei şi, în consecinţă, progresele medicinei au contribuit într-o manieră decisivă, în
ultimele decenii, la prelungirea duratei medii a vieţii umane. Expresia "vârsta a treia"cuprinde deja
o parte considerabilă din populaţia mondială: persoane care ies din circuitul productiv, având încă
mari resurse şi capacităţi de participare la binele comun. Acestui dens şir de "young old"("bătrâni
tineri", cum îi definesc noile categorii ale bătrâneţii fixate de demografi, care includ pe cei de la 65
la 75 de ani) i se adaugă cel al "oldest old"("bătrânii mai bătrâni", care trec peste vârsta de 75 de
ani), o a patra vârstă, al cărei şir devine din ce în ce mai consistent (1) Pe de o parte, prelungirea
duratei medii de viaţă, iar pe de altă parte scăderea uneori dramatică a natalităţii (2), a dat naştere
unei tranziţii demografice fără precedent, care vede literalmente ruinată piramida vârstei aşa cum se
prezenta ea nu cu mai mult de cincizeci de ani în urmă: în creştere constantă numărul persoanelor în
vârstă, în scădere constantă numărul persoanelor tinere. Început în cursul anilor şaizeci în ţările din
emisfera de nord, fenomenul atinge actualmente şi ţările din emisfera de sud, în care procesul de
îmbătrânire este încă şi mai rapid.
Acest fel de "revoluţie tăcută", care se potriveşte oriunde, în afară de datele demografice, ridică
probleme de ordin social, economic, cultural, psihologic şi spiritual, a căror însemnătate constituie
de la un timp încoace obiectul unei atenţii speciale din partea comunităţii internaţionale. Deja în
anul 1982 - în timpul Adunării mondiale privind problemele îmbătrânirii populaţiei, convocată de
Naţiunile Unite şi care s-a desfăşurat la Viena, în Austria, între 26 iulie şi 6 august - a fost elaborat
un Plan internaţional de acţiune, care rămâne până astăzi un punct de referinţă la nivel mondial.
Studii ulterioare au condus apoi la definirea celor optsprezece Principii ale Naţiunilor Unite pentru
persoanele în vârstă (regrupate în cinci cuvinte: independenţă, participare, îngrijire, realizare
personală, demnitate) (3) şi la hotărârea de a dedica persoanelor în vârstă o zi mondială, a cărei dată
este fixată la 1 octombrie a fiecărui an.
Rezoluţia ONU de a declara anul 1999 drept Anul Internaţional al Persoanelor în Vârstă, precum şi
însăşi alegerea temei "Spre o societate pentru toate vârstele", confirmă acest interes. "O societate
pentru toate vârstele - a afirmat secretarul general Kofi Annan în mesajul său pentru Ziua Mondială
a Persoanelor în Vârstă din 1998 - este o societate care, departe de a-i caricaturiza pe cei bătrâni ca
infirmi şi pensionari, îi consideră dimpotrivă acţionari şi beneficiari ai dezvoltării". Deci o societate
multigeneraţională, angajată în crearea de condiţii de viaţă apte să favorizeze realizarea marelui
potenţial al vârstei a treia.
Sfântul Scaun - care apreciază intenţia de a pune bazele unei organizaţii sociale inspirată din
solidaritate, în care fiecare generaţie să-şi aducă propria contribuţie în unire cu celelalte - doreşte să
colaboreze la Anul Internaţional al Persoanelor în Vârstă, făcând să se audă glasul Bisericii în
domeniul reflecţiei ca şi în cel al alegerilor operative.
Atenţionând asupra respectului faţă de demnitatea şi drepturile fundamentale ale persoanei în
vârstă, şi în convingerea că bătrânii au încă multe de spus şi pot să dea încă mult vieţii societăţii, ea
doreşte ca această problemă să fie abordată cu un simţământ viu de responsabilitate din partea
tuturor: indivizi, familii, asociaţii, guverne şi organizaţii internaţionale, conform competenţelor şi
datoriilor fiecăruia şi în conformitate cu principiul foarte important al subsidiarităţii. De fapt, numai
aşa se va putea urmări scopul de a garanta persoanei în vârstă condiţii de viaţă din ce în ce mai
umane şi de a da valoare rolului său de neînlocuit într-o societate în continuă şi rapidă schimbare
economică şi culturală. Numai aşa se vor putea întreprinde în mod organic iniţiative îndreptate spre
a avea incidenţă asupra mecanismelor socio-economico-educative, pentru a deveni accesibile
tuturor cetăţenilor, fără discriminări, resursele necesare pentru satisfacerea nevoilor vechi şi noi,
pentru a asigura apărarea efectivă a drepturilor, pentru a restitui raţiunile de încredere şi de speranţă,
de participare activă, de apartenenţă a aceluia care a fost îndepărtat din circuitele convieţuirii
umane.
Atenţia şi angajarea Bisericii în favoarea celor în vârstă nu datează de astăzi. Ele au fost destinate
de misiunea şi de grija ei pastorală de-a lungul secolelor şi în cele mai variate circumstanţe.
"Caritasul"creştin a luat în consideraţie nevoile lor, trezind cele mai diferite opere de slujire a celor
în vârstă, mai ales graţie iniţiativei şi grijii congregaţiilor religioase şi a asociaţiilor laice. Iar
magisteriul bisericesc, departe de a considera această chestiune ca o pură problemă de asistenţă şi
binefacere, a repetat mereu importanţa primară a valorificării persoanelor de orice vârstă,
atenţionându-i pe toţi să procedeze în aşa fel încât, bogăţia umană şi spirituală, resursele de
experienţă şi de chibzuinţă acumulate în decursul vieţii întregi, să nu fie risipite. Drept confirmare a
toate acestea, adresându-se la circa opt mii de bătrâni primiţi în audienţă în data de 23 martie 1984,
Ioan Paul al II-lea spunea: "Nu vă lăsaţi surprinşi de ispita solitudinii interioare. În ciuda
complexităţii problemelor voastre [...], a puterilor care se ofilesc pe zi ce trece şi cu toată lipsa de
organizaţii sociale, a întârzierilor legislaţiei oficiale, cu toată lipsa de înţelegere din partea unei
societăţi egoiste, voi nu sunteţi şi nici nu trebuie să vă simţiţi la marginea vieţii Bisericii, elemente
pasive ale unei lumi în exces de mişcare, ci subiecţi activi ai unei perioade fecunde din punct de
vedere uman şi spiritual a existenţei umane. Aveţi încă o misiune de îndeplinit, o contribuţie de dat".
(4) Situaţia actuală - sub multe aspecte inedită - interpelează totuşi Biserica să purceadă la o
revizuire a pastoralei celei de-a treia şi a patra vârste. De fapt, căutarea de forme şi metode noi, mai
corespunzătoare nevoilor şi aşteptărilor lor spirituale, precum şi elaborarea de parcursuri pastorale
fundamentate în terenul apărării vieţii, a semnificaţiei sale şi a destinului său, par să fie o condiţie
de care nu se poate face abstracţie, pentru a-i determina pe cei în vârstă să-şi aducă contribuția lor la
misiunea Bisericii şi pentru a-i ajuta să tragă un însemnat folos spiritual din participarea lor activă
la viaţa comunităţii ecleziale.
În linii mari, acesta este contextul în cadrul căruia se plasează prezentul document al Consiliului
Pontifical pentru Laici. La elaborarea lui a contribuit un grup de muncă alcătuit din reprezentanţii
Secretariatului de Stat şi ai diferitelor dicasterii ale Curiei Romane, în afară de responsabilii cu
realităţile ecleziale (mişcări, asociaţii, congregaţii religioase) cu o îndelungă experienţă în lumea
vârstei a treia. Punându-l la dispoziţia conferinţelor episcopale, episcopilor şi preoţilor, călugărilor
şi călugăriţelor, mişcărilor şi asociaţiilor, tinerilor, adulţilor şi bătrânilor înşişi, Consiliul Pontifical
pentru Laici - desemnat ca "punct focal"al coordonării activităţilor Sfântului Scaun pentru Anul
Internaţional al Persoanelor în Vârstă - nutreşte încrederea că el va sluji drept imbold spre reflecţie
şi spre angajarea fiecăruia.
 Grupurile: caracteristici, tipuri

Grupurile sociale pot fi impartite in: grupuri sociale mici (care numara intre 2 si 40 de
membri) si grupurile sociale mari (care numara mai mult de 40 de membri). In grupurile
sociale mici relatia este directa, „fata in fata”, persoanele comunica, interactioneaza,
colaboreaza. Grupurile sociale mici sunt caracterizate prin existenta rolurilor sociale, a
normelor, a sarcinilor si a valorilor comune.
Rolul social consta in atributiile pe care o persoana le cere in functie de locul pe care il ocupa
in cadrul unui grup. El este un ansamblu de comportamente pe care ceilalti il asteapta de la o
persoana. Prin interactiunile care au loc in cadrul grupului oamenii isi schimba in mod
pozitiv sau negativ imaginea de sine, atitudinile, sentimentele si uneori chiar randamentul
intelectual si profesional.
Normele dupa care se conduce un grup pot fi:
-formale (mentionate in documente, regulamente de functionare, coduri de conduita);
-informale (nescrise, pastrate prin traditie)
Grupurile sunt constituite dintr-un numar mai mic sau mai mare de membrii. In interiorul
grupurilor se pot stabili relatii diferite. Unele dintre ele sunt pozitive (de colaborare,
solidaritate respect si afectiune), altele sunt negative (conflict, autoritate abuziva, competitie
neprincipiala), relatiile de autoritate (se manifesta de la cei mai varstnici la cei mai tineri, de
la cel cu rol de decizie la subordonat), relatii de ajutor (altruism) etc.
1.1. Grupul din perspectiva sociopsihologica

Grupurile umane reprezinta o realitate inevitabila pentru individ si societate. În afara grupurilor,
individul uman nu poate trai decat temporar si nu poate ajunge fiinta umana propriu-zisa. Procesul
de socializare se desfasoara in grupuri si colectivitati umane (familie, gradinita, scoala etc.), iar
entitatile biologice lipsite de acest proces nu numai ca nu devin fiinte sociale complexe, dar nu au
nici caracteristicile fundametale ale omului vorbire, gandire abstracta, mers biped. Experientele
nefericite ale copiilor crescuti in salbaticie, sau chiar in societate, dar izolati, dovedesc din plin
lucrul respectiv.
Pe de alta parte, societatea nu exista si nu functioneaza în afara indivizilor si, mai mult, nu este o
simpla suma a acestora si nici macar produsul interactiunii simple dintre ei. Societatile si culturile,
incepand de la cele mai simple, si cu atat mai accentuat cele moderne, complexe, nu sunt ceva
amorf si monolitic, ci compuse din grupuri, comunitati, institutii. Grupurile constituie, asadar,
realitatea necesar intermediara dintre individ si societate. Realitate intermediara insemnand, desigur,
nu o simpla „curea de transmisie”, ci una organica, fundamentala. Grupurile formale si informale
sunt absolut necesare atat pentru functionarea societatii ca intreg, cat si pentru existenta si
implinirea personalitatii umane.

Studierea sistematica (stiintifica) a diverselor grupuri sociale face obiectul mai multor discipline, de
legitatile mai generale ale fiintarii, structurii si procesualitatii lor ocupandu-se doua stiinte cu statut
academic: sociologia si psihologia sociala. Dupa cum se stie, la randul ei, psihologia sociala
cunoaste inca de la inceputuri doua orientari marcante: una psihologica (psihologia sociala
psihologica), cu focalizare pe procesele psihice determinate de stimuli sociali, si cea sociologica
(psihologia sociala sociologica), interesata precumpanitor de realitatile psihice grupale si colective
(vezi pe larg Ilut, 2000). Dar chiar la acest nivel (al grupurilor), si sociologia ca atare a gasit un
teren fertil de studiu, concentrandu-se insa nu numai pe grupurile mici si mijlocii, ci si pe cele mari,
si neintrand in detalii de dinamica psihologica a proceselor de grup, asa cum procedeaza psihologia
sociala, mergand de multe ori pana la aspecte de psihanaliza colectiva. In tot cazul, apare limpede
ca realitatea sociala grupala este prin excelenta un camp de intalnire si suprapunere dintre
psihologia sociala si sociologie. De altfel, sunt autori (vezi si Chelcea, 1997) care pentru a marca
mai bine aglutinarea dintre perspectiva psihologica si cea sociala prefera sa utilizeze expresia de
„psihosociologie”, daca nu ca substitut, atunci cel putin ca si complementara celei de „psihologie
sociala”. Oricum, dincolo de posibilele nuante, semantice, sa retinem ca „sociopsihologia
grupurilor” si „psihologia grupurilor” pot fi folosite ca si cvasiechivalente, problema fiind de
accent; prin prima sintagma ne situam mai in centrul intersectiei dintre abordarile psihologiei
sociale si cele ale sociologiei. Faptul ca grupurile constituie obiect de studiu atat pentru psihologia
sociala (psihosociologie) cat si pentru sociologie, e dovedit si prin aceea ca manualele si tratatele
generale din ambele specialitati – care sedimenteaza si structureaza cunostintele verificate de baza
ale unui domeniu – aloca capitole aparte acestui subiect.

1.2. Tipuri de grupuri

Termenul „grup” are deopotriva in vorbirea curenta cat uneori si in stiintele socioumane un inteles
foarte larg, constituind ca sfera notionala genul proxim pentru o serie de formatiuni si colectii de
persoane de diferite marimi, cu variate caracteristici si functii: formatiune de lucru, familie, cerc de
prieteni, echipa sportiva, clasa de elevi, comunitati etnice, clase si straturi sociale, natiuni, popoare
etc. Daca avem in vedere aceasta acceptiune foarte extinsa – ingloband inclusiv intelesuri din
expresii de genul „un mare grup de oameni asteptau la rand” -, se poate vorbi de urmatoarele
principale tipuri de grupuri:
- Dupa ordinul de marime: grupuri mici (pana la 25-30), grupuri mijlocii cum ar fi familia, echipe
sportive, formatii muzicale, grupa de studenti; grupuri mijlocii (de ordinul zecilor si sutelor) de
exemplu intreprinderile mici si mijlocii, un an de studiu, un cartier; grupuri mari (etnii, natiuni,
clase sociale, profesiuni).

- Dupa natura relatiilor dintre membrii componenti: primare, caracterizate prin relatii nemijlocite,
„fata in fata” si grupuri secundare, unde exista atari relatii, indivizii din cadrul lor nu se cunosc
nemijlocit.
- Dupa functia lor normativ-axiologica in raport cu individul concret: de apartenenta, din care
individul face parte actualmente; de referinta, cel care constituie reperele sale normative
(atitudinale, valorice, comportamentale) si spre care tinde sa devina membru.

- Dupa statutul acordat legal (oficial): grupuri formale, unde exista organigrama, reguli de
functionare scrise (drepturi si obligatii), si informale unde legile sunt „nescrise”, dar nu mai putin
importante. Ilustrari de grupuri formale sunt echipele de munca, echipa guvernamentala, colectivul
de medici ai unui spital, iar de grupuri informale un grup de prieteni, o banda de raufacatori, o trupa
muzicala. Familia este un exemplu de grup atat formal (exista si reglementari juridice ale relatiilor
de familie), cat si informal (cea mai mare parte a vietii familiale se bazeaza pe legi nescrise). De
altfel, distinctia formal-informal este mai operanta pentru natura relatiilor din grupuri decat pentru o
tipologie ca atare a lor, intrucat in orice grup uman se dezvolta raporturi ce depasesc cadrul prescris.
In cazul grupurilor formale acest lucru apare evident. De pilda, in orice organizatie, dincolo de
organigrama si statutul oficial al membrilor, functioneaza legi nescrise ale circulatiei informatiilor,
simpatii si antipatii. Intotdeauna, dupa cum se va vedea, organigrama este dublata, si uneori minata
de o „sociograma”, o structura a relatiilor afectiv-emotionale din grup. Dar chiar in cazul
aranjamentelor sociale informale, se pot infiripa legaturi, atitudini si conduite ce nu coincid cu
habitusurile consacrate traditional. Vecinatatea este un caz de acest gen.

- Dupa gradul de integralitate si stabilitate temporara a intereselor: grupuri naturale, cu interese si

scopuri comune de „bataie lunga” (familia, un colectiv de munca etc.) si grupuri ocazionale, unde
exista minime trasaturi si scopuri comune, dar de foarte scurta durata (cei care asteapta un tren,
publicul de la un spectacol de teatru etc.).

- Dupa statutul ontic: grupuri reale, in care membrii, chiar daca nu se cunosc nemijlocit, sunt in
anumite relatii, au trasaturi comune, grupul exista ca atare; grupuri nominale, unde indivizii sunt
adunati in grup dar pe hartie, cu numele. Asupra acestui aspect vom reveni in secventa dedicata
rezolvarii de probleme.

Sa revenim asupra unor tipuri de grupuri cu relevanta in abordarea (psiho)sociologica:

Grupurile primare sunt grupuri mici, in care nu numai ca oamenii au relatii „fata in fata”, se cunosc
nemijlocit, dar aceste relatii sunt emotional-afective, de intimitate, caldura si solidaritate. H. Cooley,
sociologul american care a operat distinctia primar – secundar in problematica grupului, afirma ca
grupurile primare sunt „leaganul naturii umane” (1909). Decisiv in formarea personalitatii noastre
este grupul familial, dar mai tarziu si alte grupuri devin vitale pentru siguranta si confortul nostru
fizic si emotional (prietenii, asociatii etc.). In grupurile primare scopurile si interesele sunt profund
impartasite, subzistand o orientare axiologica comuna, ele constituind, in principiu, microuniversul
de satisfactie si implinire afectiv-spirituala. A apartine unui grup primar este, de aceea, si un scop in
sine si nu doar un mijloc de a atinge alte obiective. Prin urmare, ele pot fi numite si grupuri
expresive, adica cele in care se indeplinesc nevoile noastre de exprimare si confirmare a starilor
sufletesti, a gandurilor si simtamintelor intime si ale aspiratiilor inalt spirituale.

In grupurile secundare, care sunt, in general, grupuri mijlocii si mari, raporturile afectiv-emotionale
apar mai palide, spontaneitatea si intimitatea mai reduse. Oamenii se angajeaza in relatii cu ceilalti
doar cu anumite aspecte ale personalitatii lor, si nu integral ca si in cazul grupurilor primare,
interactiunile au un caracter mai formal si de multe ori persoanele nu se cunosc nemijlocit. Desi
exista un interes comun, scopurile personale de baza sunt altele. Prin grupurile secundare se satisfac
nevoile specifice, pragmatice, de aceea ele pot fi numite si instrumentale. De exemplu, asociatiile
studentesti sau de alt gen, nu presupun relatii „fata in fata” si nu implica scopuri personale durabile
pentru indivizii concreti. Aceeasi situatie este in cazul unei mari intreprinderi, a organizatiilor in
general.

Pe plan social mai larg, disocierea grupuri primare/ grupuri secundare se regaseste in ceea ce
sociologul german F. Tönnies a teoretizat ca si Gemeinshaft (comunitate) si respectiv Geselshaft
(societate). Termenul „Gemeinshaft” se refera la comunitati mici si traditionale, caracterizate prin
relatii de grup primar si relativ stabile transgenerational, pe cand „Geselshaft”, la relatii de tip
secundar, contractual-formale, bazate pe interese rational-pragmatice foarte particulare; este vorba
de societatea umana cu institutiile si regulile ei formale.

Desigur, distinctia dintre grupuri primare si grupuri secundare, ca si dintre comunitate si societate,
nu trebuie inteleasa ca opunand doua realtati contrare. Oamenii fac parte concomitent atat din
grupuri primare, cat si secundare. Mai mult, exista si grupuri cu pozitie intermediara, in sensul ca
sunt gupuri mici, functioneaza relatii „fata in fata” si chiar de implicare integrala a personalitatii
(inclusiv emotionala), dar sunt mai temporare si nu angajeaza scopuri si valori comune
fundamentale. Ele protejeaza cumva indivizii fata de anonimat si impersonalitate, intr-o lume
(moderna si postmoderna) ce are tendinta de a pulveriza identitatea de sine. Prietenii de chefuri,
variate grupuri de intalnire (cei ce joaca fotbal, dupa care merg la o bere, si altele) constituie
exemple de acest gen.

In stiintele socioumane se mai opereaza si distinctia dintre in-group si out-group, adica cei ce sunt
in interiorul unui grup si ceilalti, dinafara lui, dintre „noi” si”ei”. Distinctia nu indica o simpla
separare fizica, o apartenenta formala, ci incumba un complex de reprezentari si sentiment, ce
determina comportamente specifice. Suntem, astfel, de pilda, pe terenul etnocentrismului, ceea ce
inseamna considerarea propriului grup etnic ca cel mai valoros, si ale carui standarde constituie
criterii de evaluare a oricarei alte etnii. Dar si alte genuri de stereotipuri si discriminari sunt bazate
pe categorizarea in-group si out-group (de gender, profesionale etc.).

Fata de limbajul uzual, in psihologia sociala si in (micro)sociologie, termenul de „grup” are o

definitie mai tehnica, considerandu-se ca este o unitate sociala constituita din mai multi indivizi ce
au ca note caracteristice: relatii nemijlocite („fata in fata”) de interactiune si dependenta reciproca;
scopuri si activitati comune ce presupun structurarea in statusuri si roluri diferite; in timp grupul
dezvolta valori si norme comune, care regleaza comportamentele membrilor sai; constiinta
apartenentei la grup, sentimentul de „noi”.

Apare limpede ca e vorba in aceste definiri (daca respectam concomitent toate conditiile) de grupuri
mici, primare, naturale. Totusi, problema identitatii sociale (de grup), acel „noi” ne trimite mai
degraba la grupuri mari: identitatea etnica, de gender, de clasa si profesie, de varsta. Am putea
disocia pe aceasta linie intre doua modele ale abordarii grupului: 1) Cel al coeziunii, al structurilor
si dinamicilor obiective ce caracterizeaza grupurile, sustinut de psihologia sociala experimentala; 2)
Modelul identitatii, promovat de psihologia sociala cognitivista si de sociologie, in care ceea ce
conteaza prioritar este aderarea mental-emotionala a indivizilor la un grup (categorie sociala). In
cap. 5 din „Psihologie sociala” (1994), I. Radu analizeaza pe larg aceasta problema, scotand in
evidenta minusurile si plusurile fiecarei abordari, si cum pot fi ele complementarizate.

1.3. Parametri si functii

I. Radu (1994) a sintetizat astfel principalii parametri ai grupului:

1. Marimea grupului se refera la numarul de membri ce alcatuiesc un grup. Desi in limbajul curent
un grup presupune mai mult de doi membri, in literatura de specialitate o atentie speciala este
acordata diadei, ca formatiune psihosociala (dragoste, prietenie, cuplu conjugal), ea considerandu-se
a fi grupul minimal, ale carui mecanisme si procese formeaza insa prin multiplicare, infrastructura
oricarui grup uman.

In cadrul marimii sau volumului grupului se face distinctie intre proprietatile statistice si cele
psihologice. Primele vizeaza grupul ca agregat de indivizi, urmarindu-se efectele variatiilor de
marime asupra unor indicatori statistici ca media, abaterea standard, variabilitatea sub aspectele
unor caracteristici socio-demografice ca sexul, varsta, scolaritatea etc. Se pare ca resursele materiale
cresc proportional cu numarul membrilor, pe cand cele psihologice (memoria, inteligenta,
creativitatea etc.) cresc proportional pana la o limita, dincolo de care adaosul numeric nu mai da
efecte liniare. Nici chiar in ce priveste variabilitatea opinionala. E adevarat insa ca, cu cat grupul
este mai numeros, cu atat creste probabilitatea de a intalni extreme, divergenta de pareri, amestecul
mai sporit de calitati si defecte, de conformism si nonconformism. Probabilitate ce nu se transforma
insa cu necesitate in realitate, variabilitatea sau omogenitatea psihosociala a grupului depinzand de
o serie de factori, printre care unii de natura endogena (sarcina, structura etc.), altii de contextul
social mai larg in care activeaza grupul (inclusiv faptul ca indivizii fac parte simultan din mai multe
grupuri cu interese deosebite, uneori divergente).

2. Aspectele de variabilitate sau omogenitate apar mai clar exprimate in ceea ce se numeste
compozitia grupului, adica totalitatea elementelor ce formeaza un grup si modul lor de repartitie in
functie de anumite trasaturi, exprimate in indici de dispersie. Compozitia se refera, pe langa
indicatori socio-demografici (varsta, sex, scolaritate, status social) si la aspecte psihologice
(interese, atitudini, trasaturi de personalitate).

Studiile metaanalitice (insumarea si confruntarea mai multor rezultate ale investigatiilor

sistematice) arata ca cel mai bun predictor pentru conduita individului in grup este inteligenta, pe
care daca o combinam cu extroversiunea si capacitatea de ajustare obtinem predictii de si mai mare
acuratete mai ales in ce priveste activismul si popularitatea in grup si probabilitatea de a fi lider
(eficient).
3. Sarcina reprezinta factorul principal care genereaza multiple genuri de legaturi, dependente
reciproce, schimburi de informatii si activitati intre membrii grupului. De remarcat ca in cazul
grupurilor primare (de exemplu, familia) nu exista o sarcina specifica, ci mai multe si cu un caracter
mai difuz. In aceste grupuri esenta o formeaza insasi natura puternic emotionala a relatiilor din
interior.
4. Procesele de interactiune cuprind o gama larga de relatii intergrupale: raporturi ierarhice si de
conducere, comunicare verbala si nonverbala, atractii si respingeri socio-afective. In functie de
natura sarcinii si activitatii iau nastere, sau primeaza din tiparele existente, interactiuni si raporturi
functionale, se contureaza sau valideaza un lider. S-a constatat, de exemplu, ca intr-o activitate de
grup dedicata rezolvarii de probleme, se pot cristaliza doi lideri diferiti: unul pentru sarcina
(producerea de idei), altul pentru dimensiunea comunicational-emotionala a interactiunii (cine cu
cine schimba mesaje, inlaturarea blocajelor afective etc.). Dimensiune care serveste pana la urma
din plin insasi efectuarii sarcinii. Asa cum se va vedea mai pe larg in Cap. 2, procesele de
comunicare tind sa unifice grupul, membrii „devianti” ai lui sunt supusi presiunii de conformare,
izolarii si respingerii. In cadrul grupurilor mici se produc o serie de fenomene psihosociale cum ar fi
sugestia si contagiunea afectiva, gandirea de grup (groupthink), polarizari si conflicte, cunoscute
sub sintagma „dinamica de grup”.
5. Structura grupului reprezinta configuratia de raporturi intre membri, diferentierea acestora in
functie de status-rol. Conteaza si aici atat reteaua „obiectiva” – exprimata in grupurile formale prin
organigrama – cat mai ales felul in care diferite pozitii, prestigii si roluri sunt percepute de cei ce
formeaza grupul si valoarea afectiva a fiecarui component, ceea ce partial se exprima in
sociograma.

6. Constiinta colectiva, coagulata in jurul sentimentului de „noi”, de identitate de grup, cuprinzand

„idei-forta” ale grupului, norme, valori, reprezentari, traditii si obiceiuri, care dau grupului coerenta
si stabilitate transsituationala si transepisodica.

7. Eficienta grupului priveste in primul rand performantele in cadrul sarcinii, dar si viabilitatea
colectivului, gradul de satisfactie sufleteasca a membrilor, si alte beneficii pe care ei le obtin de la
grup: cunostinte, prestigiu, siguranta.

8. Un parametru fundametal al grupului il constituie coeziunea, „…rezultanta globala a relatiilor

interne si a succesului comun, efectul cunoasterii reciproce, a insusirii telurilor grupului si a
normelor sale, al climatului de incredere mutuala. Opusa coeziunii ar fi ´disocierea grupului´”
(Radu, 1994, p. 113).

Abordarile clasice din psihosociologie vedeau coeziunea ca unidimensionala, mergand de la

puternica la slaba. Mai recent, ea este tratata in termeni multidimensionali, implicand mai multi
factori care pot varia independenti. Se pare, de exemplu, ca este prezenta atat dimensiunea sarcina -
social cat si cea individ – sarcina – social (apud Baron et al, 1998). Prima se referea la gradul in
care indivizii sunt interesati in scopurile grupurilor (sarcina) sau in relatiile din interiorul lor
(social), in timp ce cea de-a doua vizeaza masura in care membrii sunt atasati de grup ca atare sau
de unii dintre componentii acestuia. Aceasta dimensiune este strans legata conceptual de ceea ce s-
ar putea numi atractie depersonalizata. Prin respectivul concept se intelege faptul ca nu atat
atractiile afective bazate pe caracteristici de personalitate sunt responsabile pentru coeziunea
grupului, cat nevoia de a face parte dintr-un grup. Ceilalti din grup sunt cautati si pretuiti nu in
primul rand datorita calitatilor personale, ci pentru ca apartin grupului si incorporeaza
caracteristicile lui (Hogg si Heins, 1996).

Alti actori care influenteaza gradul de coeziune sunt: 1) Volumul efortului depus pentru a intra in
grup. Cu cat costurile de intrare sunt mai ridicate, cu atat, cel putin in prima faza, atractivitatea fata
de grup e mai mare; 2) Amenintarile externe si competitiile severe. In principiu, cu cat amenintarile
(si competitiile) sunt mai puternice si directe, cu atat creste gradul de solidaritate (coeziune)
intragrupala; 3) Marimea grupului este, in general, invers proportionala cu gradul de coeziune –
grupurile mici tind sa fie mult mai coezive decat cele mari (apud Baron et al, 1998).

In ce priveste functiile grupurilor, a putea distinge intre functiile lor pentru indivizi si functiile
pentru societate.

Din perspectiva individului grupurile sunt importante pentru ca (Paulus, 1989): 1) Prin grupuri ne
satisfacem importante nevoi psihosociale, cum sunt aceea de a primi si oferi atentie si afectivitate si
de a ne confirma si exercita sentimentul de „a apartine la”. Grupurile constituie intr-un fel antidotul
la anonimat si singuratate; 2) Grupurile ne ajuta sa atingem scopuri pe care greu le-am putea realiza
ca simpli indivizi izolati. Ganditi-va, spre pilda, la miscari politice, umanitare etc; 3) Adesea
membrii grupurilor din care facem parte ne furnizeaza cunostinte si informatii neaccesibile altfel.
Sau, in tot cazul, sunt o puternica sursa de acordare a relevantei si importantei sociale a unor atari
informatii; 4) A apartine unui grup sau, cu atat mai mult, la variate grupuri inseamna siguranta si
protectie fata de reali sau potentiali dusmani, in general fata de vicisitudinile vietii (inclusiv
catastrofe naturale sau sociale); 5) Calitatea de membru al unui grup iti ofera o identitate (ti) sociala
(e) pozitiva, care, la randul ei, constituie componenta principala a imaginii si conceptiei de sine.
Practic este vorba de mai multe identitati sociale, deoarece facem parte concomitent din mai multe
grupuri si categorii sociale. Psihologii sociali considera ca doua identitati sociale au o puternica
semnificatie in economia identitatii (conceptiei) de sine: cea de gender (barbat - femeie) sau cea
etnica (asociata in general cu o anumita religie). Pe de alta parte, cu cat grupul din care faci parte
este mai prestigios (si restrictiv), cu atat, firesc, identitatea grupala conteaza mai mult in conceptia
de sine. A face parte din grupuri (cluburi) selecte este un mijloc important de validare a valorii
personale.

Formatiunile grupale indeplinesc insa functii si din perspectiva societatii de ansamblu, mai ales pe
linia controlului social, al formarii si comportarii indivizilor in acord cu dezirabilul social. Aceasta
se realizeaza nu doar direct prin institutii, organizatii si grupuri specializate in acest sens (instante
judecatoresti, politie, armata), ci inclusiv prin grupurile primare. De exemplu, indirect prin legile
juriduce si prin politicile sociale si familiale, statutul actioneaza la nivelul familiei incurajand sau
descurajand divorturile, fertilitatea, influentand masiv asupra starii de sanatate. Mai mult, familia,
chiar daca din ce in ce mai accentuat la concurenta cu alte surse, fiind principalul agent socializator,
este mereu indemnata sa ofere societatii viitori cetateni de calitate, care sa fie educati in spiritul a
celor doua principii de baza: o atitudine pozitiva fata de munca si respect pentru legile formale si
informale ale convietuirii sociale. Socializarea si educatia familiala au si functia de a produce si
reproduce indivizi care sa nu resimta socialul ca ceva coercitiv. Prin ele se asigura, dupa cum ne
arata realitatea de zi cu zi dar si datele statistice, intre limite foarte largi si cu numeroase rateuri – un
control social incrustat in individ, ceea ce scuteste societatea de multe eforturi. Oricum, fara
mijlocirea grupurilor ar fi greu de realizat un control social pentru fiecare individ in parte.

„Omul este un luptător al vieţii sociale. El nu poate fi conceput stând retras permanent în „turnul
său de fildeş” pentru a contempla de acolo, cu seninătate, felul cum se desfăşoară drama omenirii,
ci, dimpotrivă, el coboară între oameni, intră în vălmăşagul vieţii, caută să-şi asigure poziţiile pe
care le socoteşte mai prielnice. Mai mult decât atât, se asociază sau se trezeşte gata asociat cu alte
grupe de oameni a căror soartă o împărtăşeşte”.
GRUPUL SOCIAL este o pluralitate de indivizi aflaţi într-o situaţie de solidaritate mai mult sau mai
puţin accentuată care au ceva în comun, interacţionează unii cu alţii şi au un sentiment de identitate
comună.
La nivelul limbajului comun însă, folosim o serie de cuvinte care desemnează lucruri asemănătoare
cum ar fi: mulţime, echipă, adunare, gloată, clică, gaşcă etc. dar care sunt total diferite de grupurile
sociale.
Mulţimea este un tip aparte de grupare umană în care oamenii nu se cunosc între ei, se întâlnesc
întâmplător şi stau împreună pentru perioade scurte de timp (tinerii adunaţi la un concert, spectatorii
aflaţi în tribune la un meci de fotbal, mulţimea care priveşte un accident de circulaţie, călătorii
dintr-un tren, pasagerii unui autobuz sau tramvai).
Echipa este un tip aparte de grupare umană în care membrii au roluri bine definite şi exersate pentru
atingerea unui scop conştientizat şi asumat de toţi membrii dar nu sunt un grup social (echipa de
fotbal a liceului, echipa de dansuri populare, echipa de gimnastică etc.)
Categoria socială desemnează mai mulţi oameni care au caracteristici similare la nivelul unei
populaţii (profesorii, medicii, mecanicii, contabilii dintr-un judeţ) – formează o categorie socială
fără a forma un grup social.
Caracteristicile grupului social
 Intercunoaşterea membrilor
 Sentimentul de apartenenţă la grup
 Între membrii grupului există interacţiuni
 Existenţa unor caracteristici comune (valori, credinţe, aspiraţii, obişnuinţe)
 Existenţa unor interese comune şi a unui scop comun

Tipologia grupurilor sociale:

După mărime:
- grupuri mici (familia, un grup de prieteni, colegii de şcoală) 2-10 membri
- grupuri medii (clasa de elevi, grupa de studenţi) 25 – 30 -40de membri
- grupuri mari (partidele politice) sute de membri
După modalitatea de constituire:
- grupuri spontane (constituite pentru o perioadă scurtă, determinată de timp, pentru
atingerea unui scop imediat)
- instituţionale (de durată, au caracter permanent, scopuri şi obiective clar precizate pe
termen lung)
După tipul de relaţii ce se instituie între membrii grupului:
- grupuri formale (relaţiile în cadrul grupului sunt oficiale, regulile sunt stricte şi sunt
instituite şi reglementate juridic) - grupurile instituţionalizate
- grupuri informale (relaţiile în cadrul grupului sunt neoficiale, neinstituţionalizate, grupul se
conduce după reguli nescrise) grupurile de prieteni
După gradul de organizare:
- grupuri organizate (au o structură bine definită şi sunt caracterizate de existenţa
mecanismelor de decizie colectivă) - sindicatul
- grupuri semiorganizate (reprezentate de o colectivitate care exprimă interesele altora) – un
grup de profesori care reprezintă interesele elevilor într-o situaţie dată sau un grup de părinţi care îşi
reprezintă copii

GRUPUL DE REFERINŢĂ Este grupul spre care individul aspiră sau la care se raportează (elevul
la student, elevul la artişti, elevul la sportivi, elevul la profesor)
Este grupul din care nu facem parte, deşi luăm ca reper valorile, normele şi simbolurile acestuia
Are un rol esenţial în socializarea anticipativă deoarece avem tendinţa de a imita valorile, atitudinile
şi comportamentul membrilor grupului de referinţă
Din rândul grupurilor de referinţă cei mai mulţi tineri îşi selectează idolii
Dorinţa prea puternică de a face parte dintr-un anumit grup de referinţă poate, în unele cazuri,
genera frustrări, insatisfacţii şi stări de disconfort faţă de grupul actual (nivelul de aspiraţie prea
înalt în raport cu posibilităţile noastre)

GRUPUL DE APARTENENŢĂ
Este grupul la care individul este membru (familia de origine, clasa de elevi, comunitatea religioasă)
Influenţează modul de a gândi, simţi şi acţiona
GRUPUL PRIMAR
Este un grup mic în care membrii comunică direct şi au relaţii de tipul „face – to – face„(faţă în
faţă) – familia, grupul de prieteni etc.
Are o puternică încărcătură afectivă
Are o mare putere de influenţare a individului
Membrii grupului trăiesc intens „sentimentul de noi”, se sprijină reciproc în acţiunile lor, se ajută,
grupul oferind fiecăruia securitate emoţională
GRUPUL SECUNDAR
Este opusul grupului primar (elevii care frecventează acelaşi liceu)
Este alcătuit dintr-un număr mare de persoane
Relaţiile dintre membrii grupului sunt indirecte
Sentimentul apartenenţei la grup este mai slab
Implicarea emoţională a individului în aceste grupuri este redusă
GRUPUL DESCHIS (IN – GROUP)
Este grupul la care accesul indivizilor din alte grupuri este juridic posibil (partidele politice)
Membrii grupului deschis au un puternic sentiment de loialitate şi adesea manifestă ostilitate faţă de
membrii outgroup-urilor (grupurile închise)
GRUPUL ÎNCHIS (OUT – GROUP)
Este grupul în care accesul este interzis altor membrii din alte grupuri (castele, ordinele, clasele de
elevi, grupul rockerilor, grupul hiphoperilor etc.)
Aceste grupuri sunt exclusiviste, ermetice
GRUPUL PERMANENT
Este grupul a cărui existenţă nu este legată de o epocă sau perioadă a vieţii (comunităţile religioase)
GRUPUL TEMPORAR
Este grupul a cărui existenţă are loc în fenomene conjuncturale sau istorice (militanţii pentru
protecţia mediului, animalelor, drepturilor omului etc.)
Se mai numesc şi grupuri de presiune
Se constituie pentru a atinge unele scopuri colective (drepturi politice, libertate, egalitate de şanse)
Se formează pentru a influenţa deciziile politice
Au scopuri colective (interese materiale sau ideologice) şi exercită presiuni sub diferite forme:
declaraţii de presă, marşuri şi mitinguri asupra autorităţii de stat.
Clasa de elevi ca grup social
Membrii clasei de elevi se constituie într-un grup fără intenţia lor, din întâmplare (aleator)
Constituirea claselor de elevi de liceu după admitere se face în funcţie de opţiunea pentru un anumit
profil şi media la admitere (grup spontan)
Durata grupului clasă de elevi este relativ redusă (4 ani cât durează un ciclu şcolar) (grup temporar)
Controlul social se realizează din exterior (personalul didactic, părinţii)
Valorile şi normele la care aderă grupul clasă de elevi sunt impuse printr-un Regulament de ordine
interioară acceptat prin constrângere.
Membrii clasei de elevi care nu au o contribuţie efectivă la activitatea grupului sunt excluşi
(exmatriculare) sau se autoexclud (abandon şcolar)
Dacă nu participă la unele activităţi ce conferă unitate şi solidaritate grupului, unii elevi sunt excluşi
de către membrii grupului (sunt izolaţi, marginalizaţi)
Clasa are finalităţi comune de acţiune:
- învăţarea pentru absolvire
- dobândirea unui statut socio – profesional
- coeziunea (gradul ridicat de consens, adeziune şi cooperare)
Cu cât numărul membrilor clasei este mai mare cu cât coeziunea este mai mică

Dacă pericolul extern creşte, atunci coeziunea clasei creşte

Grupul social este un ansamblu de persoane caracterizat printr-o anumită structură şi o cultură
proprie. Nu orice adunare de persoane formează un grup social.
Grupurile sociale pot fi împărţite în: grupuri sociale mici (care numară între 2 şi 40 de membrii) şi
grupuri sociale mari (care numară mai mult de 40 de membrii).
Brainstorming: să se găsească cât mai multe exemple de grupuri sociale mici.
În grupurile sociale mici relaţia este directă, «faţă în faţă», persoanele comunică, interacţionează,
colaborează. Grupurile sociale mici sunt caracterizate prin existenţa rolurilor sociale, a normelor
(regulilor), a sarcinilor şi valorilor comune.
Rolul social constă în atribuţiile pe care o persoană le are în funcţie de locul pe care îl ocupă în
cadrul unui grup. El este un ansamblu de comportamente pe care ceilalţi îl aşteaptă de la o persoană.
Normele (regulile după care se conduce un grup) pot fi:
- formale (menţionate în documente, regulamente de funcţionare, coduri de conduita)
- informale (nescrise, păstrate prin tradiţie)
Deseori comportamentul individului într-o colectivitate diferă foarte mult de purtarea sa obisnuită.
Sub influenţa mulţimii oamenii pot intra într-un fel de automatism şi pot avea comportamente
devastatoare (exemplu: mişcarile de stradă din diferite perioade istorice).

Competenţe specifice:

1.1. Utilizarea corectă a termenilor şi a conceptelor cu conţinut civic în diferite contexte

2.1. Caracterizarea persoanei în diferite ipostaze: membru al unei familii, al unui grup social, al
comunităţii

2.2. Caracterizarea diferitelor tipuri de grupuri sociale din perspectiva specificului acestora, precum
şi a relaţiilor interpersonale ce pot lua naştere în cadrul grupurilor

3.1. Rezolvarea în echipă a unor probleme civice, prin asumarea unor responsabilităţi şi prin
relaţionarea pozitivă cu ceilalţi

4.1. Manifestarea interesului faţă de problemele grupurilor de apartenenţă şi faţă de problemele

comunităţii

Obiective operaţionale:

- Să definească grupul social;

- Să prezinte tipurile de grupuri sociale şi să ofere exemple;

- Să descrie caracteristicile grupurilor sociale mici;

- Să descrie conceptul „rol social”;

- Să descrie influenţa pe care o poate avea grupul asupra membrilor săi;

- Să prezinte tipurile de norme ale grupului şi să ofere exemple;

- Să descrie influenţa pe care o poate avea mulţimea asupra indivizilor.

GRUPUL SOCIAL este o pluralitate de indivizi aflaţi într-o situaţie de solidaritate mai mult sau mai
puţin accentuată care au ceva în comun, interacţionează unii cu alţii şi au un sentiment de identitate
comună
Caracteristicile grupului social: interacţiunea membrilor, sentimentul de apartenenţă comună,
interacţiunile ce există între membrii grupului, existenţa unor caracteristici comune-valori, aspiraţii,
credinţe, existenţa unor scopuri comune.
Tipologia grupurilor sociale:
După mărime: grupuri mici-2-5 membri-familia, grupul de prieteni
Grupuri medii: 25-40 de membri-clasa de elevi
Grupuri mari: sute de membri-partidele politice
După modalitatea de construire:
Grupuri spontane - se constituie pentru o perioadă scurtă de timp pt atingerea unui scop bine
determinat
Grupuri instituţionale - de durată, cu caracter permanent şi obiective clar stabilite
După tipul de relaţii ce se stabilesc între membrii grupului:
Grupuri formale: relaţiile sunt oficiale, există reguli stricte şi implementate juridic-instituţiile
Grupuri informale - relaţiile sunt neoficiale, nu există reguli scrise-grupul de prieteni
După gradul de organizare:
Grupuri organizate - au o structură bine definită şi se bazează pe mecanisme de decizie colectivă -
sindicatele
Grupuri semiorganizate - reprezintă interesele altor grupuri-un grup de părinţi care reprezintă
interesele elevilor
Tipurile de grupuri sociale:
De referinţă - de apartenenţă
Primare - secundare
Formale - informale
Deschise-închise
Permanente - temporare
Grupul de referinţă este cel la care ne raportăm, cel spre care tindem, din rândul lui elevii îşi aleg
modele, idoli (ex. o formaţie de muzică,actori, sportivi, etc.)
Grupul primar este cel în care membrii comunică direct, relaţiile se bazează pe o încărcătură
afectivă şi se pot influenţa unii pe ceilalţi – ex. familia
Grupul secundar - se bazează pe relaţii indirecte între membri, comunicarea e mai slabă, e alcătuit
de obicei dintr-un număr mare de persoane
Grupul deschis – in-group este grupul la care accesul indivizilor este posibil din punct de vedere
juridic: ex. ONG-urile. Se bazează pe loialitatea membrilor.
Grupul închis-out-group - accesul este interzis altor membri din exterior: ex. triburile, castele,
grupul de rockeri etc.
Grupul permanent este grupul a cărei existenţă nu e legată de o anumită perioadă istorică: ex.
comunităţile religioase
Grupul temporar se formează în funcţie de anumite perioade conjuncturale sau istorice, pentru a
atinge anumite scopuri precise: ex. militanţii pentru drepturile animalelor

Din punct de vedere psihosociologic, grupul poate fi definit ca un ansamblu de persoane între care
există legături integrative de tip funcţional, comunicativ, afectiv şi normativ. Membrii grupului au
scopuri comune, desfăşoară activităţi comune, comunică şi stabilesc relaţii care au o anumită
evoluţie în timp. Prin natura sa, societatea umană are o organizare grupală, fiind formată din grupuri
mari (popoare, etnii, clase sociale) care include diverse alte tipuri de grupuri mijlocii şi mici
(colective de muncă, clase de elevi, grupuri deprieteni, familii, cupluri).
Fiecare individ aparţine de-a lungul vieţii mai multor astfel de grupuri. Deşi aparţin aceluiaşi grup
social mare (cetăţenii unui oraş, ai unei ţări) persoanele aflate întâmplător într-un loc public –
stadion, compartiment de tren etc. pot comunica, pot coopera în acţiuni comune, pot stabili relaţii
pasagere de simpatie/ antipatie, fără a constitui, în sensul definiţiei de mai sus, un grup, deoarece
unui astfel de ansamblu de persoane îi lipsesc una sau mai multe din trăsăturile definitorii ale
grupului: scop, activitate, valori, norme comune, durata în timp a relaţiilor. O astfel de aglomerare
incidentală sau grupare spontană, indiferent de mărimea ei, poate fi considerată, din punct de vedere
psihosociologic, mulţime, gloată, dar nu grup.
Clasificarea grupurilor
a) Mărimea poate constitui un prim criteriu de clasificare a grupurilor:
* Grupurile mari - popoare, clase sociale, etnii se caracterizează prin relaţii sociale stabile, dispun
de un instrument de comunicare (limba), au o durată mare în timp, iar rezultatele activităţii comune
se obiectivează în cultura materială şi spirituală. Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie.
* Grupurile mici - sunt formate dintr-un număr restrâns de membri, între care există relaţii directe,
„faţă în faţă” (spre deosebire de grupurile mari, ai căror membrii, practic, nu-i pot cunoaşte pe toţi
ceilalţi); funcţionarea grupului mic presupune un sistem bine precizat de statute şi roluri, norme şi
reguli recunoscute şi acceptate de toţi, relațiile fiind caracterizate prin durată şi evoluţie în timp.
b) După criteriul tipului de relaţii existente între membri distingem:
* Grupuri primare - în care există posibilitatea ca fiecare membru să-i cunoască pe ceilalţi, să
interacţioneze şi să comunice cu fiecare în mod direct; în acest sens, grupul mic este totodată şi grup
primar pentru că satisface toate cerinţele sus menţionate: echipa de lucru, muncitorii dintr-un atelier,
funcţionarii dintr-un birou sau serviciu, elevii dintr-o clasă, studenţii unei grupe muncesc sau învaţă
într-un spaţiu care le permite să interacţioneze direct.
* Grupurile secundare au, de regulă, un număr mai mare de membri şi sunt compuse din subgrupuri
primare; membrii lor se cunosc mai mult sau mai puţin, iar relaţiile fiecăruia cu ceilalţi sunt
preponderent indirecte; din acest punct de vedere majoritatea grupurilor organizaţionale sunt
secundare (ex. angajaţii unei firme de mărime mijlocie sau mare).
c) După tipul de normativitate existent în cadrul grupului pot fi întâlnite:
* Grupuri formale, caracterizate prin relaţii instituţionalizate (prescrise prin modul de organizare al
grupului), interacţiunile membrilor fiind guvernate de un număr mare de reguli. Grupurile
organizaţionale, indiferent de mărimea lor, sunt formale, pentru că relaţiile dintre membri se
stabilesc pe baza statusului organizaţional, a poziţiei şi funcţiei fiecărui individ; apartenenţa la grup
este şi ea reglementată de relaţiile contractuale dintre individ şi organizaţie: scopul comun este
precis definit, regulile şi nomele sunt explicite şi impuse (orice organizaţie are un regulament de
organizare-funcţionare), durata în timp este predeterminată.
* Grupurile informale se constituie paralel sau în afara grupurilor formale, adeziunea sau
apartenenţa la grup şi relaţiile interpersonale au un caracter spontan, bazat pe afinităţi, interese
comune, simpatie; activitatea comună este variabilă şi nedeterminată, relaţiile sunt mai puţin
reglementate, statusurile şi rolurile se conturează şi evoluează mai puţin rigid, durata în timp a
grupului este nedeterminată. În orice organizaţie grupurile formale sunt constituite după criteriul
activităţii comune: atelierul X produce un anumit subansamblu al produsului fabricii, biroul Y
îndeplineşte un anumit tip de activitate funcţională; apartenenţa la grup este dată de specializarea şi
complementaritatea muncilor realizate de fiecare participant şi nu de preferinţele sale
interpersonale, de simpatii sau antipatii.
Subordonarea grupurilor formale mici şi constituirea grupurilor mijlocii este realizată pe acelaşi
principiu funcţional: mai multe echipe formează un atelier, fiecare secţie este compusă din mai
multe ateliere, serviciile funcţionale sunt compuse din mai multe birouri, ş.a.m.d. Paralel cu
existenţa şi funcţionarea grupurilor formale iau naştere grupuri informale, a căror activitate poate
interfera şi stânjeni bunul mers al organizaţiei sau, dimpotrivă, îl poate optimiza.
Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual, grupul îndeplineşte următoarele
funcţii:
* funcţia de realizare a sarcinii, care constituie însăşi raţiunea de a fi a grupului;
* funcţia de satisfacere diferențiată a trebuinţelor membrilor grupului;
* funcţia de menţinere a limitelor grupului (coeziune şi autoreglare), fără de care nu ar fi posibilă
realizarea primelor două.

Omul este o fiinta primordial sociala. Fiinta umana nu poate trai si nu se poate
dezvolta decat in societate, in interactiune cu alti oameni.
Se poate spune ca omul este un produs al vietii sociale. Este in acelasi timp elementul
constitutiv de baza al societatii. El reprezinta substratul vietii sociale.
Societatea nu poate exista decat prin indivizii care o compun. Omul este nu numai
actor al vietii sociale, ci si autor al acesteia.
Viata sociala este rezultatul activitatii comune a oamenilor, al actiunilor acestora si
interactiunilor dintre ei. Acest caracter colectiv al vietii sociale isi gaseste expresia
in structura grupala a societatii. Aceasta structura este dovada faptului ca oamenii nu
reprezinta un tot amorf nediferentiat, acestia particularizandu-se prin anumite
caracteristici biologice, culturale, particularitati care permit identificarea unor
grupuri care reunesc oamenii avand formatiuni similare.
Un gru social este acea grupare umana indiferent daca este constientizata sau nu,
care are cateva caracteristici definitorii:
-orice grup este alcatuit dintr-un nr mai mic sau mai mare de persoane care au
calitatea de membru;
-intre membrii grupului se stabilesc o multitudine de relatii psihologice, sociologice;
-memebrii grupului si grupul ca intreg desfasoara anumite activitati la care participa
in moodalitati specifice toti memebrii grupului;
-membrii grupului au impreuna anumite norme si valori comune impartasite si
respectate in prop. diferite de catre toti membrii grupului;
-orice grup este caracterizat printr-o structura proprie;
-orice grup presupune o anumita structura ierarhica interna;
-orice grup dispune de o anumita cunostinta a identitatii de sine, a caracteristicilor
proprii care diferentiaza de celelalte grupuri;
-orice grup are un anumit mecanism propriu de control asupra membrilor grupului si de
presiune asupra acestora, de presiune spre conformare, respectarea normelor si
valorilor grupului;
-are anumite modalitati specifice de relationare cu alte grupuri ca si de insertie in
societatea ext lui.
Acele grupuri care se constituie prin asocierea voluntara a membrilor acestora
presupun mecanisme specifice de adminitrare de primire in grup sau de excludere din
grup.
Orie grup social indiferent de natura specifica a acestuia are toate aceste
caracteristici. Grupurile care se diferentiaza intre ele, nu prin absenta unor
caracteristici mentionate sau prin prezenta altora suplimentare, ci prin ponderea
specifica a uneia sau a alteia din caracteristicile mentionate.
Diversi sociologi au incercat ca pornind de aici sa identifice mai multe grupuri sociale.
Cea mai des intalnita si rar acceptata tipologie este cea care implica mai multe cupluri
de grupuri sociale: grupuri primare/secundare, formale/informale, gruppuri de
apartenenta/referinta. Se mai pot adauga grupuri speciale, grupuri cu scop sau
interese, putand actiona si ca grup de presiune.

Grupuri primare/ secundare

Teoreticianul grupurilor sociale primare este sociologul american Ch. Cooley. Acesta
defineste grupurile primare ca acele grupuri formate dintr-un nr mic de persoane
care se cunosc reciproc si se recunosc cu usurinta dupa o anumita perioada de timp si
stabilesc relatii directe de fata in fata. Relatiile din grupurile pimare sunt relatii
interpersonale, sentimntale, ele reprezinta cadrul in care indivizii gasesc mediul
propice pentru afirmarea si dezvoltarea propriei lor persoane si ai caror membrii
impartasesc aceleasi norme si valori de viata fundamentale. Un asemenea grup
satisface nevoia oamenilor de asociere intima.
G. Homans identifica grupurile sociale cu grupurile primare. El considera ca acesta
este grupul primar, in sensul ca el este cel mai apropiat de natura umana.
Cele mai importante grupuri primare:
-familia, cel mai universal grup primar, care are un rol deicisiv in realizarea societatii
primare;
-grupul de joaca al copiilor;
-grupul de vecinatate care are un rol cu totul aparte in societatea traditionala fiind
chiar mai importannt decat grupull de rudenie
-grupul de batrani.

Grupurile secundare sunt grupuri mari, constituite din nevoia de a desfasura anumite
sarcini specifice, de a atinge anumite sarcini.
Intre membrii lor se stabilesc relatii nu directe, ci indirecte, mediate, relatii avand
predominant un caracter instrumental.

Analizand componentele celor doua tiprui de grupuri am putea spuna ca dacca un grup
primar este judecat dupa calitatile relatiilor interumane pe care le ofera membrii sai,
grupul secundar este judecat dupa performanta in indeplinirea sarcinilor si in
atribuirea obiectivelor.
In timp ce in grupul primar individul intra cu intrega lui personalitate, in grupul
secundar individul intra doar cu acele laturi ale personalitatii sale care ii permit sa
joace in mod performant rolulile care ii revin.
Daca in grupul primar individul este considerat ca scop, grupul urmareste dezvoltarea,
afirmarea personalitatii acestuia si bunastarea psihica, emotionala a lui, in grupul
secundar individul este apreciat ca mijloc posibil de a fi utilizat pentru atingerea unor
obiective.
Se poate spune ca dca grupul primar asigura cadrul in care se poate dezvolta armonia
personalitatii umane, grupul secundar reprezinta cadrul in care se pot forma si afirma
cariere specializate.
Istoric vorbind, s-a produs o continua agresiune a grupurilor secundare asupra celor
primare, grupurile secundare proliferand si preluand o parte din atributiile grupurilor
primare.
Cea mai afectata de aceasta agresiune a fost familia. Ea este partial benefica
intrucat grupurile secundare sunt cele care pemint calificarea profesiilor specifice
necesare in societatile moderne.
Aceasta agresiue nu a avut si nu poate avea drept rezultat disparitia grupurilo
primare deoarece acele grupuri primare satisfac nevoia permanenta umana.

Grupurile formale/ informale

Grupurile informale sunt acele grupuri care sunt rezultatul asocierii unor indivizi in
urma unor relatii preferentiale, interpersoanel si care nu dezvolta nici un fel de
structuri oficializate.
Structura interna a acestor grupuri este neoficiala, ea putand fi identificata cu
ajutorul tehnicii sociomotrice.
Un grup informal nu dispune de nici un fel de realitatea oficial, liderul sau este
acceptat in mod tacit de catre membrii grupului si perceput ca cel mai in masura sa
asigure satifactie int grupului.
Grupul formal este un grup constituit pe baza unor decizii, dispozitii in vederea
desfasurarii unor activitati speciale.
Stuctura interna a grupul este formal stabilita si este dependenta de sarcinile
specifice ale grupului, de activitatile pe care membrii acestora trebuie sa le
indeplineasca. Aceasta structura est exprimata grafic sub forma organigramei
grupului.
Relatiile dintre membrii grupului sunt oficial stabilite, respectarea lor fiind
obligatorie pentru toti membrii grupului. Existenta acestor relatii formale nu exclude
existenta si aunor relatii informale.. Aceste relatii informale nu se por substitui celor
formale. De asemenea un grup formal dispune de norme de conduita oficial stabilite, a
caror incalcare are drept rezultat sanctiuni oficial stabilite.
Liderul grupului formal, denumit liber oficial sau de drept, este numit sau ales dupa
procedeul formal, avand drepturi si obligatii formal stabilite. Un asemenea lider
dispune de autoritate.
Gruprile formale pot actiona in afara si individual de grupurile formale, fie in
interiorul acestora.
Din punct de vedre sociologic o importanta aparte o au grupurile informale. Aceasta
importanta deriva din faptul ca aceste grupuri, beneficiind de o coeziune informala
puternica generata pe o relatie pe baza careia s-au constituit, pot avea o influenta
negativa sau pozitiva asupra grupurilor formale in cadrul careia actioneaza. Influenta
poate fi negativa atunci cand normele si valorile grupului informale si interesele
acestora vin in conflict cu cele alea grupurilor formale in care actioneaza. Influenta
poate fi negativa si atunci cand in cadrul unui grup formal actioneaza mai multe
grupuri informale aflate in relatii conflictuale.
Este necesara cunoasterea acestor grupuri informale care activeaza in interiorul unui
grup formal cu scopul diminuarii unor inf neg sau cu scopul folosit fortei acestor gr pt
potentarea gr formal, pt cresterea imp acestuia.

Grupurile de apartenenta/referinta

Prin grupurile de apartenenta intelegem acele grupuri asupra carora individul le

apartine si in legatura cu care el foloseste apelativul”al meu/nostru”
Orice individ apartine simultan sau consecutiv mai multor asemenea grupuri de
apartenenta. Apartenenta la un grup pentru a fi efectiva implica identificarea cu
grupul respectiv, internalizarea normelor si valorilor specifice.
Apartenenta la un grup poate fi materiala atunci cand individul face parte ca membru
din grupul respectiv sau poate fi ideologica atunci cand individul fara a fi membru al
grupului se identifica cu acesta insusindu-si normele acelui grup.
Grupul de referinta este acel grup exterior celui de apartenenta si la care ind se
raporteaza. Aceste grupuri de referinta pot fi de doua tipuri:
-gr comparative – servesc ca termen de comparatie;
-gr normative – constituie standarde pentru grupuri in cauza.
Aceste grupuri de referinta pot fi pozitive atunci cand ele reprezinta standarde
dezirabile care se doresc a fi atinse sau dep sau gr negative care reprezina modele
indezirabile care nu numai ca nu sunt de urmat, dar trebuie evitate sau respinse.
Aceste grupuri de referinta normativa au rol decisiv in proesul de socializare, pentru
ca normele acestuia pot veni in conflict.

Grupurile cu scop

Sunt larg analizate de Szepanschi care considera ca desi orice grup are un scop,
grupurile cu scop sunt acelea special constituite pentru atingere unui scop anume si
care isi inceteaza activitatea in momentul in care scopul a fost atins.
Deaorece scopul nu este altceva decat concretizarea unor interese, ele poart a acest
nume.
Ele pot actiona ca grupuri de presiune a<tunci cand ele incearca prin diverse mijloace
sa se impuna in fata altor grupuri sau asupra unor org oficiale in vederea satisfacerii
anumitor interese.
In mod frecvent frecvent acel lucru se face in dauna intereselor altora. Presiunea
exercitata de un grup pentru satisfacerea unor interese poate fi de mai multe tipuri:
-presiune licita/ ilicita
-presiune formala oficiala/informala
-presiune puternica/slaba
-presiune continua/intermitenta
Natura presiunii exercitata depinde de mai multi factori:
1.de natura sau importanta intereselor care se cer a fi promovate;
2.de forta de care dispune gr care exercita aceasta presiune, de mijoacele existente
ale acestora;
3.de rezistenta la presiune a grupurilor, institutiilor, org asupra careia de face
presiunea.

Preocupările privind structurile şi grupurile sociale au existat practic din cele mai vechi timpuri, iar
forţa pe care o reprezintă diferite grupe sociale a fost luată în consideraţie din cele mai vechi
timpuri. Aristotel deosebea 3 grupe de oameni:
1. Grupe bazate pe rudenie;
2. Grupe bazate pe prietenie;
3. Grupe bazate pe interese;
În epoca noastră studiul grupului s-a extins şi de această problemă se ocupă discipline ca:
1. Sociologia, care studiază pe individ în cadrul grupului şi efectul grupului asupra individului;
2. Psihologia socială, care studiază pe individ în cadrul grupului, efectul grupului asupra
individului;
3. Antropologia culturală, care studiază influenţa culturilor asupra grupului şi indivizilor;
4. Etnografia, care studiază istoria grupurilor ca ramură umană;

Studiul structurilor sociale primitive

În consolidarea grupurilor Durkheim vorbeşte de rolul "reprezentărilor colective"a clanurilor şi
triburilor. În decursul timpului s-a scris enorm despre studiul instituţiilor tribale, organizarea
familiilor în societăţile primitive etc. Levi-Strauss studiază, de exemplu, comportamentul familiei
din cadrul triburilor, subliniind o serie de relaţii neobişnuite între copii şi părinţi, inacceptabile într-
o societate normală.
O importanţă deosebită au avut studiile întreprinse asupra copiilor-lupi, în ceea ce priveşte rolul
grupului social în structurarea psihicului uman. Acest fenomen descris de mai multe ori în literatură,
constă dintr-un experiment natural, în care un copil nu vine la începutul vieţii în contact cu
societatea umană, datorită unor condiţii excepţionale. În toate cazurile nu a mai fost posibilă
umanizarea individului, psihicul nu s-a dezvoltat, gândirea a rămas rudimentară, limbajul inexistent,
iar mersul şi alimentaţia se făceau după specificul animalelor. Toate încercările făcute pentru a
educa trăsături umane la aceşti indivizi au rămas infructuoase.
Pentru Freud trăsăturile mentalităţii primitive se regăsesc în propriile moravuri şi obiceiuri, omul
preistoric fiindu-ne în oarecare măsură contemporan. În acest sens Freud vede unele trăsături
comune între psihologia popoarelor primitive şi unele aspecte psihopatologice (nevrozele). În locul
instituţiilor sociale, societăţile primitive dispun de totemuri (totemul fiind un animal considerat
spiritul protector şi strămoşul clanului). În acest caz subordonarea faţă de totem va avea prioritate
faţă de toate obligaţiile sociale ale individului.
Legat de totem, arată Freud se află şi legea exogamiei (interzicerea relaţiilor sexuale între
membrii aceluiaşi trib), rudenia apărând astfel mai mult ca un raport social decât fizic. De aceea,
arată Freud, fobia incestului este veche şi puternică la popoarele primitive şi apare adesea şi în
nevroze (fobicii şi-au creat ei însăşi prohibiţii tabu).
Vorbind de isterie Levi-Strauss arată că voga isteriei ca şi aceea a toitemismului sunt
contemporane, luând naştere în acelaşi mediu de civilizaţie. Între tabu şi nevroză (forma obsesivă)
ar exista după Freud mai multe asemănări:
1. Absenţa motivaţiei prohibiţiei;
2. Fixarea în virtutea unei necesităţi interne;
3. Uşurinţa de deplasare şi contagiune;
4. Existenţa acţiunilor ceremoniale decurgând din prohibiţie;
Tabuurile apar astfel ca prohibiţii foarte vechi impuse, spune autorul de generaţiile anterioare (faţă
de acţiuni cu o foarte mare tentaţie) şi care s-au transmis prin tradiţie şi autoritate paternă sau
socială devenind o parte organică a vieţii psihice a generaţiilor viitoare. Freud stabilind
comportamentul din cadrul societăţilor primitive, descrie mai multe categorii de tabuuri:
-Tabuul stăpânilor care constă din frica că aceştia (regi, şefi, preoţi) ar avea o putere misterioasă,
magică, motiv pentru care ei trebuiesc apăraţi şi evitaţi în acelaşi timp. În jurul acestor persoane s-a
creat un zid invizibil care îi face inaccesibili (adesea sub forma ceremonialurilor de curte). Dar,
subliniază Freud, în nevroze ca şi în istoria primitivă apare o exagerare a importanţei unei persoane
căreia i se atribuie o putere nelimitată pentru ca în caz de insatisfacţie să fie trasă la răspundere.
-Tabuul morţilor, morţii fiind consideraţi, spune Freud, "stăpâni atotputernici". În acest fel, tabuul
morţilor se manifestă la popoarele primitive violent şi priveşte contactul cu morţii şi cu cei în doliu,
mortul fiind considerat răsbunător (iar moartea numai violentă).
Primitivul, ca şi bolnavul psihic cade pradă ambivalenţei şi reacţionează analog contra ostilităţii
inconştiente faţă de persoana decedată. Totuşi Freud subliniază în mod categoric că tabuurile
primitivilor nu sunt nevroze ci o funcţie socială, deoarece nevrozatul apare ca un altruist iar
primitivul ca un egoist, nevroza fiind în viziunea freudiană o formaţie asocială, care caută să
realizeze prin mijloace individuale ceea ce societatea deţine prin travaliul colectiv (de unde tendinţa
nevroticilor de a fugi într-o lume imaginară). În acest fel nevroticul s-ar exclude din comunitatea
socială.
Freud a intuit în mod genial ideia care avea să rodească ulterior şi anumea că bolnavul mintal nu se
deosebeşte de noi decât, aşa cum spune Levi-Strauss "printr-o investiţie minoră prin natura ei,
contingentă prin forma ei, arbitrară prin definiţie, temporară unei dezvoltări istorice care este în
esenţă a oricărei fiinţe individuale". Este mai comod, spune autorul, ca bolnavul psihic să fie
considerat o specie rară, ciudată, produs al unor factori interni sau externi. Prezentând pe isteric sau
pe pictorul novator drept anormali ne putem permite luxul să credem că nu avem nimic comun cu ei
şi că nu este necesar a pune în discuţiue o simplă ordine morală, intelectuală sau socială acceptată.
Pentru Freud doctrina animismului primitiv apare ca prima doctrină psihologică închegată, o
concepţie despre lume care pare adesea şi în contemporanitate (prin intermediul superstiţiilor de
exemplu). Magia, arată Freud se datoreşte credinţei omului primitiv în puterea dorinţelor (în care el
avea mare încredere), iar posibilităţile magiei contagioase, ne arată că valoarea psihică a dorinţei şi
voinţei s-a extins asupra tuturor actelor psihice subordonate voinţei. Nevrozaţii, arată autorul trăiesc
într-o lume în care n-au curs decât lucrurile bine gândite şi afectiv reprezentate, fără a vedea că ceea
ce este gândit sau reprezentat se acordă cu realitatea. În acest sens actele obsesive primare ar fi de
natură pur magică, destinate a opri nenorocirile sub imperiul căreia nevrozatul trăieşte de la
începutul bolii.

Grupul social mic

Bennister sublimiază că grupul spontan se formează în societatea umană din indivizi care se
aseamănă, dar după ce grupul s-a format asemănarea dintre indivizi devine mai pregnantă. Tendinţa
omului în cadrul grupului este spre conformism, de a se conforma.
Spender a căutat să explice formarea grupului şi a psihologiei sale numai prin premizele
biologice. El arată că familia este elementul fundamental al societăţii, având aceeaşi funcţii ca şi
celula vie a organismului. În timp ce Vierkandt arată că primele grupuri sociale s-au constituit sub
influenţe instinctelor, Tarde consideră că relaţiile dintre indivizi sunt în primul rând de esenţă
psihică.
Psihologia socială a grupurilor a luat o mare desvoltare odată cu spargerea închistării feudale, cu
apariţia concurenţei şi a relaţiilor de schimb în cadrul desvoltătii industrializării. Această orientare a
fost impulsionată mai ales de dezvoltarea laturei aplicative a psihologiei sociale, moment în care
începe un studiu analitic al relaţiilor în care este inclus omul.
Definiţiile date grupului social mic sunt foarte variate. Cattel defineşte grupul drept un număr de
indivizi care concurează cu toţii la obţinerea de satisfacţii pentru fiecare membru. Grupul există
psihologic în măsura în care existenţa sa naturală dă posibilitatea obţinerii de satisfacţii care nu se
pot obţine altfel.
Sheriff arată că grupul este unitatea socială care constă dintr-un număr de indivizi care se disting
de alţii printr-un statut definit şi printr-o relaţie de rol şi care posedă un bagaj de valori şi norme
proprii care reglează conduita membrilor în conformitate cu grupul.
Newcombe arată că grupul mic constă din doi sau mai mulţi indivizi care împart aceleaşi norme
faţă de anumite situaţii şi a căror roluri sociale sunt strâns legate. Grupul social mic este deci
unitatea socială a unui număr de indivizi a căror statute sociale se află în unitate şi interacţiune şi
este condus după anumite reguli. Există grupuri profesionale, grupuri legate de anumite funcţii
biologice (familia), grupuri legate de poziţia spaţială a membrilor (vecinătatea), grupe legate de
similitudinea unor caracteristici fizice, grupe de interese, de similitudine de cultură etc.
În cadrul grupului se disting criterii de organizare psihică şi principii de organizare socială.
Astfel, fiecare membru al grupului ca şi grupul în întregime trebuie să existe în câmpul psihologic
al fiecărui membru, să fie perceput şi să reacţioneze la celălalt ca şi grupul în ansamblu.
 În al doilea rând indivizii care alcătuiesc grupul se află într-o interacţiune dinamică unul cu
celălalt. După Delay şi Pichot termenul de grup se aplică la un ansamblu uman cu următoarele
caracteristici:
1. Interacţiunea. Pentru ca un grup să poată exista membrii săi trebuie să se afle în relaţie reciprocă
iar comportamentul indivizilor să se influenţeze reciproc. Acest lucru deosebeşte de exemplu grupul
de ansambluri abstracte, cum ar fi de exemplu categoriile statistice.
2. Structura. Interacţiunea dintre indivizi trebuie să se afle într-o structură definită, un cadru social
stabil şi organizat. Numai în aceste situaţii, arată autorii, se poate vorbi de o situaţie de grup.
Oamenii de pe stradă se află de exemplu în interacţiune dar ei nu alcătuiesc un grup.
În criteriul organizării sociale se are în vedere diferite produse culturale ale grupului, denumiri sau
simboluri colective, fapte de constrângere.
Cooley împarte grupele sociale mici în grupe primare (familie, grupe de amici, de joc) şi în grupe în
care predomină relaţiile intime de tipul relaţiei faţă în faţă şi grupuri secundare în care contactele
sunt mai puţin intense şi mai puţin directe, mai distanţate în timp şi spaţiu. În grupele primare
autorul vede următoarele caracteristici: asociaţia faţă în faţă, caracterul nespecializat al acestor
asociaţii, permanenţa relativă, un număr mic de membri şi oarecare intimitate a participanţilor,
realizându-se aproape o fuziune intimă a indivizilor. Grupurile primare au un rol fundamental în
formarea naturii sociale a indivizilor, precum şi a ideilor lor.
Grupurile mici mai pot fi împărţite în grupuri formale şi informale, aceasta legată de tendinţa
societăţii de a instituţionaliza şi formaliza viaţa de grup. Grupul formal dispune de reguli, obligaţii,
locuri fixe de întâlnire, pe când grupul informal se bazează pe relaţii mai diferite dar cu o influenţă
mai mare asupra indivizilor.
Moreno distinge şi el grupe naturale (familia) şi grupe artificiale. El observă că membrii unei
familii au o manieră foarte intimă de comunicare şi înţelegere chiar neverbală. Aceştia trăiesc într-o
adevărată simbioză deşi nu pot explica ce semnificaţie are aceasta.
Şi Delay şi Pichot împart grupele mici în primare şi secundare. Grupele primare sau "faţă în
faţă"sunt grupele în care comunicarea se face direct, ele fiind suficient de mici ca număr de indivizi
pentru ca acest lucru să fie posibil.
Referindu-se la psihodramă, Moreno arată că totdeauna un soţ şi o soţie, rejucând un episod
intim, fiecare ştie precis ce gândeşte sau simte celălalt. Aceiaşi luciditate o au atât pentru
evenimentele prezente cât şi pentru cele viitoare şi acest lucru se întâmplă ca şi când de-a lungul
anilor s-ar fi dezvoltat un lanţ lung de ochiuri fine care sunt relativ inconştiente. Ambii parteneri par
a forma o persoană şi a avea o viaţă inconştientă comună.
Proprietăţile grupelor mici. Influenţa grupului asupra individului, arată Delay şi Pichot, se poate
studia în mai multe dimensiuni şi anumea:
a. Prin imitaţie, care reprezintă unul dintre procesele fundamentale care stau la baza relaţiilor din
cadrul grupului social. Procesul imitaţiei este cu atât mai eficient cu cât vârsta grupului este mai
mică. Imitaţia ca proces de formare psihologică a fost intuită, spun autorii de către Charcot pentru
ca Tarde să transpună în mediul social (când vorbea despre epidemiile de crime). Totuşi Tarde a
extins această explicaţie la toate comportamentele vieţii sociale, ceea ce i-a atras numeroase critici.
Imitaţia arată Delay şi Pichot este heterogenă şi ar corespunde fie unui proces de învăţare prin
încercări repetate întărite de succes (legate de relaţiile afective cu persoana imitată), fie prin reacţia
identică a mai multor indivizi într-o situaţie identică tensivă.
b. Prin sugestie, ca o acceptare iraţională şi ca urmare a existenţei unui grad anumit de simpatie
(Stern).
c. Prin facilitarea socială, adică prin fenomenul prin care un individ este mai eficient în faţa unei
sarcini dacă este în cadrul unui grup. Acest lucru, arată autorii, este denumit "câştig social"şi ar fi
legat mai mult de competiţie decât de facilitarea creată de situaţia de grup. Facilitatea depinde şi de
tipul de cultură căreia îi aparţine individul.
d. Conformismul este una dintre consecinţele situaţiei de grup, deoarece apartenenţa la un grup
pune subiectul să accepte normele sociale. Aceasta se face după o curbă în J cei mai mulţi,
subliniază autorii, fiind rezultatul a patru factori care provin din grup şi acţionează asupra grupului:

1. Sugestia de prestigiu provenind din circumstanţele majorităţii grupului;

2. Faptul că individul nu cunoaşte alte obiceiuri decât cele ale grupului de care aparţine (mai ales
dacă grupul este izolat);
3. Lipsa de conformare duce la respingerea individului de la drepturile şi obligaţiile grupului;
4. Transgresiunea este adesea pedepsită (în grupele mici mai ales prin ridiculizare);
În afara acestor proprietăţi, grupele sociale mici mai prezintă şi altele, şi anumea:
-Relaţiile spaţiale şi temporare dintre membrii grupului sau cu alte cuvinte calitatea reţelei de
comunicare. Eficienţa grupului depinde de distribuţia membrilor. Astfel modelele circulare duc la
egalitate şi armonie dar pot să nu fie eficiente. Grupul circular, deşi comite numeroase greşeli tinde
a şi le corecta. Modelul în Y este mai eficient datorită centralizării dar produce membrilor săi
numeroase insatisfacţii. Modelul în lanţ este unilateral dar uneori poate da eficienţă sporită.
Modelele în roată întrunesc caracteristicile modelelor circulare şi în Y.
-Mărimea grupului determină structura funcţională a grupului cercetat. Simmel arată că grupul
compus din 3 persoane este instabil, datorită tendinţei de a se uni a 2 membri, triada transformându-
se în diadă.
-Coeziunea grupului este cea mai impoartantă caracteristică a structurii grupului. Consensul
membrilor este elementul principal. Coeziunea este în funcţie de mai mulţi factori, cum ar fi:
cooperarea, asocierea trebuinţelor, facilitarea lor. După Delay şi Pichot coeziunea grupului se
defineşte prin identificarea fiecărui membru cu ansamblul grupului şi colaborarea celor din grup,
pentru atingerea unui scop comun, loialitatea faţă de alţi membri, pentru a preveni atacurile din
exterior. Coeziunea şi sentimentul de apartenenţă sunt reciproce. Motivul coeziunii este felul în care
grupul corespunde motivaţiilor individ-grup.
Sursa dezbinării constă într-o tensiune structurală care se naşte din lipsa unui acord. Egocentrismul,
de exemplu, diminuiază coeziunea grupului.
-Conformismul variază în grupele mici de la o conduită complet liberă (grupurile anarhice), până
la cea rigidă (la grupele dictatoriale). Unele modele de prestigiu pot exercita o mare putere de
sugestie care permite grupului să-şi demonstreze puterea şi importanţa sa, determinând astfel pe
membrii grupului să accepte ideile emise de ei. Newcomb arată că în comunitatea caracterizată prin
atitudini aprobate de grup, dezvoltarea aptitudinilor indivizilor este în funcţie de numărul total al
membrilor şi numărul de relaţii a acestui grup cu alte grupuri.
-consensul este nevoia grupului de a consimţi la problemele generale, numai aşa putându-şi
forma judecăţi proprii (nu-şi poate forma opinii proprii până nu aderă la opiniile grupului).
-Eficienţa grupului este măsura în care grupul îşi atinge scopul. Eficienţa poate fi definită în
termeni numerici sau după productivitatea obişnuită în grup datorită facilităţii sociale.
Productivitatea grupului creşte când membrii sunt antrenaţi direct la luarea deciziilor.
S-au mai descris şi alte proprietăţi ale grupelor mici cum ar fi: autonomia, flexibilitatea, gradul de
informalitate şi libertate, tonul hedonic, omogenitatea, intimitatea, participarea, permiabilitatea,
forţa grupului, polarizarea, stabilitatea, dezvoltarea unei ierarhii.
În grup există aranjamente în maniera în care se iau deciziile. Dispunerea pe ranguri reprezintă
structura de putere. În grup există o specializare a membrilor, ceea ca formează structura
sociometrică. Există de asemenea mijloace de deplasare care formează structura locomotorie. După
K. Lewin grupul nu poate impune indivizilor frustraţii care depăşesc posibilitatea de toleranţă a
acestora. Toleranţa individului la frustrare se situiază la frontiera de viaţă a grupului. Grupul se
defineşte nu atât prin similitudine, cât prin interdependenţă şi de pe o poziţie dinamică. K. Lewin
arată că trebuie să urmărim scopurile şi normele grupului, activitatea de percepere şi dirijare a
rolurilor şi statutelor, ceea ce constituie substratul psihologic al grupelor. Autorul distinge noţiunea
de câmp social, care ar fi reprezentat de totalitatea variabilelor nepsihologice de natură sociologică.
Delay şi Pichot subliniază importanţa modificărilor imprimate de grupa proceselor psihologice.
Astfel, în ceea ce priveşte acţiunea faţă de motivaţie, două probleme determină influenţa grupului
asupra rolului motivaţiilor individuale în geneza grupului:
1. Sociogeneza motivaţiilor caracterizată prin aceea că există o similitudine a motivaţiilor
membrilor grupului pornind de la faptul că în copilărie, copilul învaţă ce să urască şi ce să iubească.
În măsura în care el se ataşează de un grup normele grupului se interiorizează. Faptul că se află în
faţa aceloraşi probleme, partajează aceleaşi situaţii colective, duce la dezvoltarea unui ansamblu de
norme comune, de motivaţii sociale. Există, de asemenea, similitudini între normele personale şi de
grup, în ceea ce privesc motivaţiile.
2. Psihogeneza de grup, datorită faptului că fiecare grup se formează pe o comunitate de motivaţii.
Motivaţiile nu trebuie să fie identice, ci convergente. Motivaţiile care ataşează individul grupului
aparţin la 4 categorii:
- atracţia unui scop comun;
- atracţia acţiunii colective, subiectul găsind în grup rolul care-i permite realizarea capacităţilor
sale, sentimentul de a participa la o acţiune care reuşeşte. Aceasta creează condiţiile moralului
grupului;
- grupul dă individului sentimentul securităţii şi care pentru membru este o sursă de prestigiu şi
putere;
- atracţia altor membri ai grupului condiţionată de o serie de factori legaţi de structura grupului şi
afinitatea personală;
Concepţia lui Moreno. După 1930 numărul de cercetări privind importanţa grupelor sociale mici ia
o mare amploare. În acest sens, rolul de pionerat revine lui Moreno (născut la Bucureşti) şi care a
introdus şi termenul de sociometrie, ceea ce înseamnă posibilitatea de a măsura relaţiile sociale. Ca
şi Lewin, şi Moreno arată că grupul nu este doar o simplă juxtapunere de indivizi, între aceştia
existând relaţii speciale. Dispoziţia de ansamblu a acestor relaţii caracterizează structura
sociometrică a grupului.
Ideea de la care a plecat Moreno este că organizarea oficială şi formală a grupului nu epuizează
reţeaua de relaţii dintre unităţile grupului. Există şi o structură afectivă, neformală, bazată pe relaţii
de simpatie, indiferenţă sau repulsie.
Aceste structuri sunt exploarate, cercetarea sociometrică referindu-se la alegerile sau preferinţele
exprimate de membri. Sensul actual al termenului de sociometrie nu ar fi însă, după Achim identic
cu măsurarea fenomenelor socile şi folosirea matematecii în ştiinţele sociale ci ar fi căpătat cu totul
alte semnificaţii, adesea imprecise şi contradictorii. Bjeristedt ar fi găsit 13 definiţii pentru
sociometrie, dintre care cea mai potrivită ar fi aceea că ea ar trata cantitativ relaţiile interumane
prezumţiale.
În 1934, Moreno include în sociometrie studiul matematic al proprietăţilor psihologice a
populaţiilor, tehnica experimentală, folosind în acelaşi sens şi rezultatele obţinute prin aplicarea
metodelor cantitative. Ulterior, Moreno include în sociometrie dinamica vieţii de grup restrâns şi în
special creativitatea şi spontaneitatea indivizilor. Vorbind de testul sociometric, Moreno arată că
acesta este un mijloc de a măsura organizarea socială a unui grup. Testul sociometric este o metodă
de cercetare a structurii sociale prin măsurarea atracţiilor şi respingerilor care există între membrii
grupului. După Moreno universul social are 3 dimensiuni strâns legate între ele:
- societatea externă sau oficială, microscopică, reprezentată de grupuri reale şi vizibile (familie,
şcoală etc);
- matricea socială sau realitatea microscopică, construită din structura socio-afectivă, preferenţială
şi detectabilă doar prin analiza sociometrică;
Aceste două dimensiuni sunt strâns legate între ele şi se condiţionează. În subteranul socialului
există numeroase constelaţii care exercită presiuni asupra societăţii externe, care la rândul ei opune
o rezistenţă cu caracter conservator. Contradicţiile dintre aceste 2 forme dau o nouă dimensiune
numită, realitatea socială.
Realitatea intimă sau matricea socială, constă după Moreno dintr-o varietate de constelaţii
sociale diferite ca structură şi extensiune şi care au ca numitor comun factorul "tele". Teleelementul
este o legătură psihologică preferenţială simpatetică dintre oameni, dintre ei şi rolurile pe care le
îndeplinesc. Tele este o legătură elementară care poate exista între indivizi şi este fundamentul
tuturor relaţiilor interpersonale şi elementul esenţial al tuturor metodelor eficace de psihoterapie.
Coeziunea grupului este definită ca o funcţie a structurilor tele.
Structura grupului antrenează o diferenţiere de roluri, de funcţii diferite atribuite membrilor
grupului. Cu cât sunt mai mulţi membri diferenţiaţi, cu atât grupul este mai organizat iar cu cât
nivelul de organizare este mai mare cu atâta grupul este mai eficace. Astfel, arată Coleman şi Broen,
subgrupele din mediul general socio-cultural ca familie, subgrupe de sex, vârstă etc, îşi alimenteză
credinţele şi normele proprii prin intermediul rolurilor sociale pe care membrii lor le adoptă. Se
poate delimita astfel ce comportament se ataşează la un anumit individ cu o anumită funcţie.
M. Mead observă, studiind rolul femeiei în anumite triburi din Noua Guinee că aici femeile joacă
rolul bărbatului din Europa (câştigă existenţa, are iniţiativa, face afaceri etc), în timp ce bărbatul
este cochet, bârfitor, interesat de căsnicie, teatru, muzică. Deci conchide Coleman şi Broen din
cauză că individul este membru a diferite grupe sociale el este subiect al diferitelor roluri şi statute
şi aceasta se schimbă dacă poziţia lui în grup. Viaţa individului este ca o succesiune de roluri în
cadrul grupului: copil, elev, soţ, tată, muncitor.
Rolul de lider. În fiecare grup există un individ care tinde să coordoneze activitatea celorlalţi. El
este persoana care primeşte şi transmite maximum de informaţii, iar dacă nu este stabilită o
structură de comunicare, aceasta depinde de caracteristicile psihologice ale liderului (Delay şi
Pichot). În fond, în grup există doi lideri, unul în domeniul ideilor şi altul în domeniul eficacităţii.
Este vorba de un lider care emite cele mai multe idei şi care sunt cel mai frecvent acceptate de către
grup şi un lider neoficial, numit şi "cel mai iubit"care diminuă tensiunea din grup şi care strânge
adesea atitudinile negative contra "omului de idei". Rar aceste roluri pot coincide. Între cei doi
lideri există relaţii reciproce. În discuţii, arată Delay şi Pichot, "omul de idei"se adresează de fapt
"omului cel mai iubit", care în general aprobă dar ocazional îşi exprimă şi dezacordul. Reacţiile lui
de aprobare şi desaprobare sunt emoţional agreate de întregul grup. Existenţa a 2 ierarhii paralele
(lider şi dizident) arată autorii, a doi şefi cu caractere diferite apare în principalele grupe umane
(mamă-tată, preşedinte-premier etc). Nu există un acord în ceea ce privesc caracteristicile liderului
şi aceasta deoarece există mai multe maniere de exercitare a rolului de şef în grup.
Tot Delay şi Pichot arată că în funcţie de felul cum îşi joacă rolul există mai multe feluri de lider:
- Liderul autoritar, care ia toate deciziile, dirijează toate acţiunile din grup, fixează rolurile
membrilor;
- Liderul democratic, care ia toate deciziile după ce discută;
- Grupe de tipul "laissez faire"în care practic nu există lider sau dacă există el dă numai sfaturi
atunci când i se cer;
Liderul democratic dă mai multă satisfacţie membrilor grupului în timp ce liderul autoritar este mai
eficient. În absenţa liderului autoritar grupul se descompune rapid în grupe ostile unul altuia, în
timp ce în absenţa liderului democratic grupul poate funcţiona. Max Weber distinge trei tipuri de
şefi care ar corespunde dinamicilor din diferite grupe:
- Şeful tradiţional, rolul fiind determinat prin regula succesiunii neîntrerupte (corespunde omului
cel mai iubit);
- Şeful charismatic care reuneşte calităţile liderului iubit şi ale "omului de idei". El apare mai
ales atunci când grupul doreşte putere şi securitate;
- Şeful birocratic corespunde "omului de idei"care impune însă prin competenţă şi eficienţa sa;

Grupul social familial

Unul dintre cele mai importante grupuri sociale, cu rol deosebit în structurarea personalităţii, în
asigurarea securităţii individului este grupul familial. Din acest motiv familia este studiată de
numeroase ştiinţe, psihiatria socială fiind în mod deosebit interesată de studiul acestui grup.
Familia normală. Se pare că importanţa familiei depăşeşte ca importanţă toate celelalte grupe
sociale, aceasta cel puţin în viziunea psihiatriei sociale. Acest lucru, deoarece, aşa cum spune
Măgureanu, ea este un "laborator"de formare a personlităţii. Pentru o lungă perioadă a vieţii, familia
alcătuieşte aproape întregul univers social, curba învăţării prin imprint (imitaţie) fiind foarte mare şi
desfăşurându-se în perioada dependenţei de familie.
Modificările sociale şi economice au avut o mare importanţă asupra structurii familiei, influenţând
nu numai mărimea sa dar şi relaţiile din cadrul ei, dependenţa de societate, stabilitatea sa interioară.
În acest context numeroase lucrări vin să clarifice o serie de probleme ca: mariajul şi influenţa sa
asupra personalităţii soţilor, influenţa familiei asupra formării personaltăţii copiilor, relaţiile mamă-
copil, rolul tatălui în familie etc. Stötzel enumeră următoarele funcţii ale familiei:
- funcţia biologică;
- funcţia de identificare socială a indivizilor;
- funcţia economică;
- funcţia educativă;
- funcţia religioasă;
- funcţia recreativă;
Dacă unele din aceste funcţii par a fi stabile, altele au dispărut sau au progresat. Sthal face şi el
următoarea clasificare privind funcţiile familiei:
1. Funcţii interne:
- funcţii biologice-sanitare (de procreare şi asigurare a condiţiilor sanitare a membrilor săi);
- funcţii de solidaritate familială (ajutor reciproc între soţi, între părinţi şi copii etc);
- funcţii economice, ca: strângerea de venituri şi organizarea unei gospodării pe baza unui buget
comun;
- funcţii pedagogice şi educative (asigurarea educaţiei copiilor);
- funcţii morale (crearea unui climat moral şi cultural la nivel înalt);
2. Funcţii externe, cum ar fi funcţia de justă încadrare socială, încadrarea marilor familii în procesul
muncii, în sânul activităţii sociale;
Funcţia biologică este cea mai stabilă şi are rolul de perpetuare a speciei. Funcţia de identificare
socială în societatea modernă are un caracter mai secundar (Stötzel) prin dispariţia rivalităţilor prin
naştere.
Funcţia educativă este considerată esenţială în formarea personalităţii copiilor, deşi familia a
cedat foarte mult din prerogativele ei unor instituţii cu rol educativ. S-a considerat că şcoala ar
asigura instrucţia iar familia educaţia afectivă şi morală, ceea ce nu corespunde realităţii întru totul.
Nu trebuiesc uitate nici celelalte surse de educaţie (TV, radioul etc). În prezent grupul familial are o
mare mobilitate, în societatea modernă tradiţiile şi obişnuinţele jucând un rol mai puţin important.
S-a trecut în cadrul familiei de la un rol mai autoritar la unul mai democratic, de la o lume mai
închisă la una mai deschisă.
Condiţiile de viaţă de familie influenţează asupra trăsăturilor psihologice ale membrilor săi, dar,
spune Stahl, şi profilul psihologic influenţează la rândul său condiţiile vieţii materiale. Soţii vin în
cadrul căsătoriei cu o personalitate proprie formată fiecare într-un mdiu de familie deosebit. Dacă
diferenţa culturală între ei este mare, avem de a face cu un "stres cultural", stresul rezultând din
aceste mari deosebiri.
Relaţiile interne din cadrul familiei depind de personalităţile membrilor ei, de mediul cultural în
care aceste personalităţi s-au format.
În afara psihologiei individuale, în cadrul familiei se formează şi o psihologie de grup. Jung arată
că fiecare individ nu este doar purtătorul unui inconştient personal ci şi a unuia colectiv, constând
din cunoştinţe simbolice şi generalităţi culturale. După Stahl psihologia colectivă din cadrul
grupului familial se formează prin sinteza a mai multor factori ca:
1. Reflectarea ideologică a condiţiilor materiale de viaţă ale familiei;
2. Adaptarea reciprocă între membrii de familie cu descoperirile lor psihologice;
3. Seria de "evenimente"care constituie istoricul grupului familial în care rol preponderent îl au
relaţiile acestei familii cu viaţa socială;
Kelle şi Kovalson arată că în privinţa conştiinţei sociale a familiei, aceasta există ca o conştiinţă
comună care cuprinte:
- experienţa empirică a muncii;
- normele morale;
Prin trăirile şi experienţa comună grupul familial devine purtătorul unor valori comune, a unor
norme de comportare faţă de diferitele evenimente exterioare ceea ce se cristalizează sub forma
unor tradiţii familiale. Pe baza acestor tradiţii comune familia îşi fixează ţeluri şi scopuri comune,
îşi face propria sa imagine de sine, o imagine ideală care dă familiei propriul său profil psiho-social.
Tradiţia familială, genealogic câştigată şi menţinută, are o înrâurire puternică asupra nivelului de
aspiraţie a fiecărui individ. Succcesele trecute şi prezente măresc autoîncrederea şi dau energie
indivizilor care sunt astfel mai înarmaţi din punct de vedere a voinţei în lupta vieţii. În familiile în
care lipseşte încrederea indivizii sunt din acest punct de vedere influenţaţi negativ iar familia devine
un grup familial deficitar şi suferind.
Forma legală a familiei este reprezentată de căsătoria legală, act liber consimţit şi solemn. Există şi
alte forme de convieţuire între sexe cum ar fi concubinajul. Lipsa familiei după o anumită vârstă
este o situaţie anormală, celibatul având cauze biologice sau psihologice (egocentrism, lipsă de
curaj, tendinţă la o viaţă uşuratică, fără responsabilităţi etc). Celibatarii favorizează imoralitatea,
concubinajele, adulterul, violul, sinuciderile, seducerea. Există de asemenea situaţii de familie
incompletă după abandon familial sau divorţ. Axul principal al relaţiilor interne din cadrul familiei
este constituit de relaţiile dintre soţi.
Relaţiile dintre soţi sunt reglementate atât prin legi juridice cât şi prin legi nescrise, legi etice şi
morale, fiecare societate a considerat necesar să reglementeze aceste relaţii. Soţii au o bază
materială comună şi îşi datoresc unul altuia întrajutorare. Egalitatea dintre soţi obligă la respectarea
poersonalităţii fiecăruia, stabilirea unor idealuri şi scopuri comune. Aceste lucruri sunt uşor de
realizat dacă soţii se respectă şi se iubesc. În cadru relaţiilor dintre soţi există o diviziune a
obligaţiilor, un anumit sistem de luare a deciziilor. Deşi egali, în fapt unul dintre ei are un rol
dominant, existând şi o serie de obligaţii tradiţionale care revin soţiului sau soţiei.
Sub denumirea de "panarcat", Woodbury descrie o descentralizare a puterii soţului în favoarea
soţiei, în cadrul familiei, într-o societate în care ambii soţi pot avea aceleaşi roluri şi profesii, de
asemenea copiii participă tot mai mult la luarea deciziilor. Această nouă identitate a valorilor sociale
şi familiale a părinţilor se reflectă la nivelul identificării sexuale a copiilor. Panarcatul afectează
relaţiile părinţilor, relaţiile părinţi-copii cu efect specific asupra identificării, a formării structurii
supraeului sau a eului ideal.
În ceea ce privesc relaţiile economice acestea se bazează pe un buget şi pe proprietate comună
asupra tuturor bunurilor dobândite. Dereglarea relaţiilor dintre soţi constituie un stres pentru
întreaga familie (adulterul, lipsa unui comportament etic, gelozia, scăderea sentimentelor de
dragoste şi stimă reciprocă). Lipsa de respect, atitudinea bazată pe nedreptate perturbă relaţiile
dintre soţi, ca şi consumul material exagerat şi nejustificat al unuia dintre soţi. În acest context apare
ura, dezbinarea şi care se termină prin destrămarea familiei. Există în acest sens mai multe grade.
La început apare ura şi dispreţul reciproc, putând duce la încetarea vieţii conjugale, deşi soţii mai
locuiesc împreună. Uneori în această situaţie totul poate fi trecător. Dacă relaţiile dintre soţi se
înrăutăţesc unul dintre soţi va părăsi domiciliul conjugal iar prin neîndeplinirea obligaţiilor
materiale apare starea de abandon al familiei. În final, degradarea relaţiilor dintre soţi duce la
desfacerea căsătoriei prin divorţ.
Relaţiile părinţi-copii. Este vorba, în acest caz de o formă specială a relaţiilor interpersonale. Spitz
vorbeşte de dezvoltarea relaţiilor sociale în stare născândă la copii. Relaţiile părinţi-copii sunt relaţii
cu statut aparte, deoarece ele au la bază un temeinic substrat biologic şi o mare putere de coeziune.
Dacă părinţii nu reuşesc să satisfacă sentimentele de nesiguranţă ale copiilor aceştia vor avea
sentimentul de neajutorare. Cine satisface acest sentiment devine "emoţional"tată sau mamă.
Părinţii văd în copii o continuare a personalităţii lor, în timp ce copiii îşi fac din părinţi adevărate
"modele vii", acordând acestora o încredere fără margini, părinţii apărând pentru copii ca
atotputernici şi atotştiutori. În acest cadru rolul mamei este mai important, mai ales în prima parte a
copilăriei, apoi creşte al tatălui, pentru ca apoi ambele roluri să scadă. Dacă copilul este născut în
momentul unei crize familiale acesta este afectat datorită modificărilor psihice ale mamei, prin
fixarea unei atitudini faţă de feţele duşmănoase (Alanen).
Familia asigură biografia educativă a copilului, continuitatea de factură psihică, conservă numele
precum şi valorile culturale care se oglindesc în mentalitatea lor (Ursula Şchiopu). În cadrul
relaţiilor cu părinţii are loc procesul de umanizare a instinctelor fundamentale umane. În familie
începe deci să se desvolte personalitatea copilului. În acest sens o serie de factori sunt importanţi:
gradul de cultură a mamei şi tatălui, profesia lor, prezenţa afectivă a mamei (Spitz), numărul de
copii, organizarea familiei.
 În cursul copilăriei relaţiile părinţi-copii trec prin mai multe etape, începând de la relaţia
simbiotică din primii ani, până la etapele ulterioare în care cunoaşterea treptată subtilizează
responsabilitatea părinţilor. Tulburarea relaţiei părinţi-copii are efecte dăunătoare asupra dezvoltării
copiilor. Părinţii pot avea atitudini greşite ca: interzicerea de a participa la problemele vieţii de
familie, severitate excesivă, pedepse sau din contra multă indulgenţă, tratament diferenţiat faţă de
fraţi. Atitudinea de răceală sau respingere din partea părinţilor duce la reacţii agresive de rebeliune,
ostilitate, furt, minciună, vagabondaj. Pe de altă parte atitudinea de indulgenţă, răsfăţul,
supraprotecţia duce la dezvoltarea la copii a lenei sau egocentrismului. Autoritarismul exagerat duce
la copii la atitudine pasivă şi dependenţă, apariţia unor stări de anxietate.
În cazul copilului unic, posibilitatea greşelilor educative este mult mai mare. Este cunoscut
abandonul moral, atitudine în care părinţii lasă educaţia la voia întâmplării, fiind vorba aici mai ales
de un abandon afectiv. Este cunoscută astăzi tendinţa tinerelor familii de a găsi suplinitori pentru
educaţia copiilor în primii şi cei mai importanţi ani, pentru formarea personalităţii, ceea ce
echivalează cu un abandon afectiv şi lipsă de stimulare în primii ani, cu consecinţe dezastruoase
caracteriale ulterioare. Exploatarea copiilor de către părinţi, educaţia imorală şi antisocială
reprezintă cele mai grave perturbări ale relaţiilor copii-părinţi.
În relaţiile dintre fraţi, sentimentele de ostilitate şi gelozie pot duce la perturbarea desvotării
afective a copiilor, fenomene care pot fi uşor înlăturate printr-o educaţie sănătoasă.
 Atitudini şi relaţii interpersonale în grup/ între grupuri

Prin grup social intelegem un ansamblu uman structurat, ale carui elemente se influenteaza reciproc.
Exista un numar mare de varietati de grupuri: colecivul de elevi, echipa sportive, cancelaria de
profesori.
Suntem la scoala intre colegi, ne straduim sa respectam regulamentul de ordine interioara,
impartasim probleme similare, legate sau nu de invatatura. Suntem cu prietenii in discoteca sau in
excursie, suntem la antrenament cu echipa clasei, respectam regulile jocului si ceea ce are fiecare de
facut pe „locul"sau in cadrul echipei. Respectam tot ceea ce ne cere antrenorul.
Semnificatia lui suntem din toate aceste situatii consta in faptul ca exprima lingvistic situatii
conform carora fiecare dintre noi face parte din diferite grupuri, intra in relatii, respecta reguli si
comunica cu ceilalti.
DEFINIREA GRUPURILOR SOCIALE
Unele grupuri sociale se formeaza spontan (calatorii intr-un autobus in cazul unui accident), altele
sunt institutionalizate (se manifesta constant intr-un cadru organizatoric dat).
Distingem intre tipurile de grupuri, mai intai, grupul de apartenenta. Este acel grup in care subiectul
este implicat efectiv in calitate de membru solidar al unui ansamblu de relatii, de activitati si de
valori care modeleaza conduitele sale sociale. Rolurile indeplinite de acest tip de grup satisfac
trebuintele de afiliere si de recunoastere ale membrilor sai, contribuie la definirea identitatii lor
sociale.
Asociat grupului de apartenenta este grupul de referinta. Acesta este grupul din care am dori sa
facem parte, dar nu putem, cel putin pentru moment. Grupul de referinta ne serveste drept model, ne
influenteaza formarea imaginii de sine. El procura motive de aspiratie care permit schimbarea
conduitelor, orientand astfel atitudinile sociale conform unei ierarhii de valori.
Un tip aparte de grup de apartenenta este grupul de varsta, intalnit atat in comunitatile traditionale,
cat si in cele moderne. Incepand cu gradinita unde copii fac parte din grupa maica, mare, mijlocie,
continuand cu scoala unde apartin ciclului primar, gimnazial, liceal, facem parte dintr-un gup de
varsta. Apartenenta la un astfel de grup atrage dupa sine drepturi dar si obligatii ce se modifica
odata cu schimbarea categoriei de varsta, si dupa cum bine stim, in timp, obligatiile sunt tot mai
puternic afirmate ca cerinte ce trebuie asumate.
Grupul de presiune este un alt tip de grup, organizat in scopul apararii unor obiective colective,
exercitand in mod direct sau indirect presiuni in acest sens.
Indiferent carui tip de grup ii apartinem, importanta ramane relatia umana ce nu poate exista in
afara acestuia. Nevoile umane individuale de apartenenta, de realizare, de respect de sine pot fi
satisfacute numai in cadrul anumitor grupuri. Realizarea lor este esentiala pentru manifestarea si
implinirea personalitatii noastre.
RELATIILE INTERPERSONALE instituie valori, norme de conduita, modele de comportare,
stiluri de interactiune. Trairea impreuna a evenimentelor joaca un rol important in dezvoltarea
relatiilor umane, are un character "contagios", sistematic cultivat si canalizat de practicile sociale.
a) Nevoia de afiliere
Oamenii nu pot trai izolati unul de altul. Nevoia de afiliere se refera la nevoia oamenilor de a avea
contacte relative frecvente cu ceilalti. Ea sta la baza formarii relatiilor interpersonale.
b) Nevoia de intimidate
O distinctie utila pentru studiul relatiilor interpersonale este aceea dintre nevoia de afiliere si nevoia
de intimidate. Prima se refera la dorinta de a stabili cat mai multe contacte sociale, iar cea de-a doua
la preferinta pentru relatiile calde si apropiate.
c) Singuratatea
In viata de zi cu zi suntem inclinati sa consideram ca singuratatea inseamna lipsa relatiilor sociale.
Suntem singuri atunci cand relatiile noastre cu ceilalti sunt foarte putin numeroase si inadecvate.
Indivizii singuri sunt de obicei timizi si au o stima de sine scazuta. Ei sunt, foarte adesea, depresivi,
au opinii negative despre ceilalti si sunt prudenti din punct de vedere social: evita situatiile
interpersonale in care ar putea fi respinsi de ceilalti.
d) Atractia interpersonala
Termenul de atractie se refera la o stare motivationala: dorinta de a interactiona, de a avea relatii cu
o anumita persoana. Este opusul termenului de respingere (dorinta de a nu initia o relatie sau de a
pune capat unei relatii) si diferit de indiferenta.
TIPURI DE RELATII INTERPERSONALE
PRIETENIA
Psihologii considera ca relatiile interpersonale se afla in stransa legatura cu fericire, cu sanatatea
fzica si mentala. Relatiile sunt foarte importante pentru oricare din activitatile noastre zilnice,
putand fi insa si o sursa de tensiune psihica si de nefericire atunci cand sunt conflictuale.
PRIETENIA, DRAGOSTEA SI CASATORIA, RELATIILE CU PARINTI SI COPII sunt
principalele tipuri de relatii interpersonale.
De ce avem nevoie de prietenie?
Legatura de prietenie il transforma pe om, il inalta, exprima adevarata masura a aspiratiei omenesti
spre perfectiune si implinire.
"Prietenia cutreiera in ritm de dans pamantul si ne invita pe toti sa ne redesteptam pentru
preamarirea fericirii."
Prietenul este o persoana cu care avem o relatie de admiratie si simpatie reciproca. Un coleg de
clasa, de exemplu, poate fi prieten, dar nu avem relatii de prietenie cu toti colegii.
Prietenia este specific umana, fapt semnalat inca de Aristotel, care considera ca „nimeni nu poate
trai fara prieteni, chiar daca stapaneste toate bunurile lumii."
Insa, un vechi proverb zice: „A avea un prieten e greu, iar a avea 2 e imposibil.”
Prietenia se dezvolta in timp. Putem sa simpatizam pe cineva imediat, dar nu ne vom imprieteni cu
el decat pe masura ce il vom cunoaste si vom descoperi la el interese similare cu ale noastre.
Multe relatii de prietenie nu dureaza toata viata, ci dispar treptat.
Prieteniile intre adolescenti sunt adesea foarte puternice. Pentru adolescent prietenia este uneori cea
mai importanta relatie. Adolescentii se imprietenesc de obicei pentru a petrece timpul impreuna si
mai putin pentru a se bucura de sprijinul material si emotional al celuilalt.
In cadrul grupurilor se creaza anumite relatii. Spunem ca suntem in bune relatii cu colegii de clasa
sau, dimpotriva, ca nu ne intelegem intre noi, suntem in conflict cu privire la mai multe probleme.
„In natura omului gasim trei cauze principale de cearta: concurenta, neincrederea, gloria.” (Thomas
Hobbes)
In clasa noastra, relatiile intercolegiale au fost si sunt in continuare destul de bune. Desi la inceputul
clasei a-IX-a se formasera anumite grupulete, treptat treptat s-au destramat intrucat am inceput sa ne
cunoastem mai bine. In prezent ne intelegem bine unii cu ceilalti, certurile sunt foarte rare si
minore, iar noi suntem destul de uniti.

Conceptul de relatii umane ocupa un loc privilegiat in psihologia sociala. Din chiar definitia acestei
discipline rezulta ca principala sa preocupare este interactiunea intre actorii sociali, relatiile intre
personalitati intr-un camp social (grup, organizatie). Relatia sau legatura este insasi modalitatea de a
se exprima a individului uman, plasat intr-un context. Prin interactiune se dezvolta, cum am vazut,
inteligenta umana, se valorizeaza competentele, se exercita influente sau se realizeaza socializarea
umana. Relatia cu altul (altii), fie acestia parinti, frati, grupuri de prieteni, institutii si organizatii,
angajeaza pe fiecare individ intr-o retea de legaturi, il insereaza, il solicita si-l stimuleaza sa-si
dezvolte competentele. Avem nevoie de altul pentru a ne confirma identitatea sau pentru a evalua
critic atitudinile si comportamentele noastre. Prin altul ajungem sa ne cunoastem mai bine; altul este
imaginea noastra in oglinda, un Alter-Ego. In acelasi timp altul reprezinta un suport pentru fiecare
dintre noi: ne influenteaza nivelul de aspiratii si ne imbogateste prin cunostintele sale si cultura sa,
prin comportamentele si atitudinile sale intelectuale; ne ajuta sa depasim situatiile critice, ne impune
idei prin autoritatea sa sau prin opozitia fata de unele dintre atitudinile si gesturile noastre
inadecvate.
Relatiile interpersonale se pot infatisa ca simpla afiliere, exprimata prin cooperare sau sociabilitate,
prin atractia fata de altul (iubire, atasament afectiv), prin ura, datorita unor sentimente de
inferioritate si de culpabilitate, dar si prin solidaritate umana si angajament.
Studiul relatiilor interpersonale poate fi abordat din doua perspective: teoria armoniei cognitive si
teoriile intaririi. Prima teorie sustine ca oamenii incearca sa-si mentina o oarecare armonie cu
ceilalti datorita fricii ca, in lipsa acesteia, s-ar instaura o stare de indispozitie, inconfort, rau. De
aceea indivizii incearca sa stabileasca relatii de comunicare pozitive (echilibru, simetrie, armonie) si
sa evite pe cele negative. Aceasta teorie a fost influentata de studiile lui Heider (1958) asupra
echilibrului, de teoria simetriei a lui Newcomb (1961) si de teoria disonantei cognitive (Festinger,
1957). Conform acestor teorii, pentru a ne mentine armonia interioara avem nevoie de cei cu care ne
asemanam si-i pretuim pe cei ce ne impartasesc acest sentiment (principiul reciprocitatii). Teoriile
intaririi isi extrag substanta din studiul perceptiei reciproce a partenerilor. Intarirea poate veni din
exterior, din partea mediului social sau a celorlalti cu care venim in contact; (teoriile cognitive pun
accentul pe rolul individului si a rolului sau in "armonizare").
Postulatele teoriilor intaririi sunt urmatoarele:
a) existenta umana este hedonista, ceea ce inseamna ca scopul vietii este de a cauta si obtine
placerea, binele propriu, respingand greutatile si durerile si reducand cat mai mult costurile;
b) existenta umana este rationala, adica capabila sa selecteze informatiile, sa evalueze probabilitatile
si sa ajunga la decizii bune. Efortul individului este acela de a maximiza aceasta competenta,
reducand costurile.
Potrivit acestei ultime teorii relatia interpersonala este un schimb social (Homans, 1961).
Interactiunile umane ar semana deci cu niste tranzactii economice. Pentru a ajunge la resursele pe
care le considera valoroase, individul incearca sa obtina aprobarea celorlalti, afectiunea lor. Daca
resursele sunt rare sau dificil de atins, el va intreprinde numeroase schimburi sociale pentru a ajunge
la sentimentul de "satietate", de satisfactie a implinirii personale. Dupa Homans oamenii sunt
recompensati, in efortul lor, in functie de "investitiile"sociale. Exista deci o justitie distributiva in
functie de costuri si profit.
Teoria interdependentei sociale (Thibaut si Kelley, 1959) postuleaza interdependenta intre indivizi:
fiecare depinde de ceilalti; individul se compara continuu cu altii pentru a obtine noi informatii
privind standardele de comportament ale grupului. In functie de aceste informatii obtinute prin
comparare isi augmenteaza oferta si isi poate dezvolta un sentiment pozitiv.

Forme de relatii interpersonale

Relatiile intepersonale se pot desfasura la diferite nivele si pot lua diferite forme. Astfel se poate
identifica contactul zero, cand individul suporta prezenta altuia dar nu cauta sa intre in relatie cu
acesta; relatia superficiala presupune existenta unor centre de interes comune (cinema, muzica,
fotbal) dar intr-o maniera neangajanta. Acestea sunt relatiile noastre cotidiene cu colegii, vecinii,
cunoscutii. Nivelul reciprocitatii inseamna impartasirea in comun a unor credinte, valori sau
sentimente, atasamentul unuia fata de altul sau chiar iubirea.
Teoriile prezentate mai sus ne sugereaza si formele in care relatiile interpersonale se manifesta.
Afilierea exprima natura sociala a existentei umane, aceea de a fi cu ceilalti, nevoia de a conta pe
suportul colectiv. Individul uman este obligat sa coopereze pentru a putea trai intre ceilalti;
obtinerea resurselor existentei, in atingerea unor scopuri este imposibila in afara acestor orientari
atitudinale. Omul este deci dependent de altii, iar aceasta interdependenta se manifesta prin nevoia
de afiliere cu grupuri, structuri sociale sau indivizi care ne pot sustine. Contactele sociale ne ajuta sa
depasim incertitudinea sau stresul, sa controlam o situatie care provoaca anxietate, sa inlaturam
frica.
Atasamentul poate fi definit ca o relatie afectiva intre doua persoane. De exemplu, relatia mama-
copil se sprijina pe contactul fizic si expresia faciala (plans sau suras). Au fost identificate trei tipuri
de atasament mama-copil: a) relatia de securizare, cand mama este atenta, disponibila, capabila sa
raspunda nevoilor copilului. Prin mama copilul exploreaza si descopera apoi mediul inconjurator; b)
relatia de evitare cand mama respinge copilul in cautarea de contacte fizice si afective. In acest caz
copilul se detaseaza de mama, o evita; c) relatia anxios-ambivalenta apare atunci cand mama este
lenta in raspunsurile sale la nevoile copilului sau cand raspunsul sau e imprevizibil. O mama
nedispusa sau chiar inaccesibila trezeste protestele copilului, anxietatea sa in final.
Teoria atasamentului cuprinde doua mari tendinte: una care considera relatia de atasament ca fiind
instinctuala, alta care o defineste ca o relatie sociala invatata, achizitionata. In ambele cazuri
conduita celor doi parteneri este interactiva, incurajand explorarea anturajului, sustinerea prin
numeroase semne exterioare a acestui comportament.
Atasamentul comporta deci un raspuns activ la solicitudinea celuilalt si creeaza legaturi afective:
grija fizica fata de copil si asigurarea securitatii sale afective.
Prietenia. Aterizat pe Pamant, Micul Print, ciudatul si neprihanitul erou al lui Antoine de Saint-
Exupéry, il intalneste pe Sarpe. "De ce e atat de pustiu aici? Il intreaba. Tare sunt singur. Unde sunt
oamenii?"Iar Sarpele, cu intelepciunea sa, ii raspunde: "Singur te simti si printre oameni". Daca nu
stii sa-i descoperi, daca nu vrei sa-i cunosti, sa comunici cu ei, ramai singur. Si un alt personaj il
indruma pe Micul Print sa-i descopere pe oameni. E Vulpea, care-l invata "imblanzitul", adica
valoarea relatiilor umane, a prieteniei care-i leaga si-i transfigureaza. "Caut prieteni", zice Micul
Print, care nu stie ce inseamna "a imblanzi". Atunci Vulpea ii spune: "E un lucru care prea mult e
dat uitarii. Inseamna a-ti crea legaturi. Tu nu esti pentru mine decat un baietas, aidoma cu altii, iar
pentru tine eu nu sunt decat o vulpe, ca alte multe vulpi. Dar daca ma imblanzesti, tu vei fi pentru
mine fara seaman pe lume, viata mi se va insenina. Atunci pasul tau ma va chema din vizuina ca o
melodie. Va fi minunat cand ma vei fi imblanzit". Si-l indeamna: "Te rog, imblanzeste-ma. Daca
vrei sa ai prieteni, imblanzeste-ma. Nu cunoastem decat ceea ce am imblanzit".
La ora despartirii de Micul Print, Vulpea ii descopera "taina"sa: ". limpede nu vezi decat cu inima.
Ochii nu pot sa patrunda in miezul lucrurilor. Numai timpul «cheltuit» cu un prieten face ca el sa fie
atat de pretios. Devii raspunzator pentru tot ceea ce ai «imblanzit»". Legatura de prietenie, deci, il
transforma pe om, il inalta, exprima adevarata masura a aspiratiei omenesti spre perfectiune si
implinire.
Relatia de prietenie presupune deci: a) impartasirea reciproca a unor opinii, valori sau trasaturi de
personalitate; b) satisfacerea unor nevoi sociale sau personale (de a fi incurajat, sustinut, pretuit,
iubit); c) inseamna adesea si o atractie fizica; d) dezvolta un sentiment de placere, fericire, o stare
de bine; e) semnalizeaza atractia reciproca, pretuirea la celalalt a unor calitati intelectuale, fizice,
morale etc.; f) se manifesta prin nevoia de apropiere fizica de celalalt (prin acordarea increderii si
sentimentul de siguranta ce-l incearca in apropierea sa).
Prietenia inseamna ajutor reciproc, sprijin afectiv, sustinere in procesul de integrare sociala.
Relatia de prietenie se sprijina pe trairea sentimentului similaritatii in idei, credinte, apartenenta
sociala. Ea apare si se dezvolta in timp, prin cunoastere reciproca, prin parcurgerea impreuna a unor
evenimente deosebite, prin probe care trebuie mereu reintarite.
Relatiile intime presupun interiorizarea unor legaturi, cunoasterea profunda a celuilalt. Unii autori
inteleg prin relatii intime numai iubirea, altii includ aici si prietenia sau relatiile de rudenie intre
membrii aceleiasi familii. Cerandu-le unor adulti sa defineasca intimitatea, Waring (1980) a obtinut
urmatoarele teme: impartasirea in comun a visurilor si gandurilor private; sexualitate; afectiunea
pentru o alta persoana si angajamentul vis-à-vis de aceasta; absenta resentimentelor; posesiunea
unei identitati personale stabile (stima de sine, cunoasterea exacta a nevoilor).
R.J. Vallerand (1994) regrupeaza astfel "temele"principale ale intimitatii: a) este o nevoie pe care o
manifesta un individ fata de altul, intarita prin caldura, schimburi reciproce, efort comun pentru
integrare sociala; b) intimitatea poate fi definita ca o capacitate personala, relatia stabila care
presupune angajament, sacrificiu, compromisuri; c) apare ca un proces de apropiere intre doua
persoane, in incercarea lor de a se cunoaste profund si a-si satisface nevoile si aspiratiile personale;
d) intimitatea este factorul favorizant, adesea hotarator al relatiilor intime.
Cum evolueaza relatiile intime? Cand se transforma intr-o relatie interpersonala intima? Lavinger
(1988) a identificat trei stadii de dezvoltare: a) un stadiu de atentie (deschidere catre celalalt,
acordarea reciproca a atentiei pentru gesturile celuilalt, expresie corporala, contacte fizice); un
stadiu de contact superficial, in cadrul unor norme de participare, atasate unor roluri sociale; stadiul
mutualitatii presupune o cunoastere profunda a celuilalt, intensitatea sentimentelor.
Relatiile intime nu sunt oarbe, irationale sau doar romantice, pasionale. Ele presupun existenta unor
norme sau reguli, in functie de cultura comunitatii si de epoca sau context social-ideologic. Exista
chiar un vocabular normativ pentru a descrie emotiile prilejuite de prezenta celuilalt. Pentru a
evalua si descrie gradul de indentitate, diferite culturi folosesc expresii specifice, potrivit unor
coduri acceptate si utilizate de catre grupuri sau colectivitati mai largi.
Relatiile intime presupun o comunicare continua intre cei doi parteneri, gasirea unor forme specifice
de a comunica. Deficitul de comunicare separa cuplurile maritale. Formularea si transmiterea de
mesaje hraneste relatia, o intareste continuu.

Determinantii psihosociali ai relatiei

Relatia interpersonala este favorizata de urmatorii trei factori:
a) proximitate sau apropierea fizica, ca si distanta geografica diminuata ne apare ca un incitator al
relatiei. Cercetarile lui Festinger, Schachter si Back (1950) au dovedit ca locuirea in apartamente
vecine faciliteaza contactele. Aceasta situatie creeaza familiaritate, multiplica ocaziile de intalniri.
Dupa stabilirea relatiei, partenerii isi delimiteaza frontierele si - de regula - rezista "invaziei"unui
strain in acest spatiu intim.
b) Factorul similitudine-complementaritate actioneaza ca o reciprocitate de interese, opinii, gusturi,
mod de comunicare. Indivizii care au mai multe in comun (sunt similari) sunt adesea legati si
manifesta impreuna predilectii pentru cei ce le impartasesc preferintele. Similitudinile pot imbraca
diferite forme: imbracaminte, emotii, statut social. Similitudinea poate dezvolta, celor doi parteneri,
stima de sine si crea sentimente pozitive. Complementaritatea, la randul sau, poate si aceasta
constitui un factor de relationare. Diferenta intareste adesea relatia, complementaritatea ne apare ca
un mecanism compensatoriu.
c) Atractia fizica constituie un alt factor al relatiilor intime. Aparenta fizica influenteaza evaluarea
altuia si demonstreaza totodata caracterul irational al unui mare numar de judecati pe care le
intreprindem. Persoanele fizice agreabile au mai mari sanse sa fie cautate, apreciate, evaluate
pozitiv. Aceasta atractie este favorizata de urmatorul mecanism: oamenii care au o perceptie de sine
pozitiva se identifica cu cei care, cred ei, le seamana.
Influenţa socială în grupuri: conformism şi comportament normativ
Perspectiva asupra identităţii sociale deschisă de Tajfel şi Turnereste deosebit de utilă în explicarea
proceselor de grup. Într-adevăr cu ajutorul ei se poate da seama de cel mai cunoscut fenomen de
grup-uniformitatea comportamentală sau conformismul. Turnera dezvoltat o teorie originală asupra
influenţei sociale. Noi vom arăta în cele ce urmează numai modul în care poate deriva respectul
normei de grup din activitatea de auto-categorizare.
În literatura clasică, conformismul a fost descris ca o tendinţă spre medie, ca o convergenţă
atitudinală a membrilor grupului spre normă. Procesele considerate responsabile au fost testarea
realităţii de către indivizi (nevoia de informaţii veridice despre mediu, pe care uneori indivizii le iau
de la alţii) şi auto-prezentarea (nevoia de a crea cel puţin aparenţa respectului normei, de teama
sancţiunilor aplicate de ceilalţi). Totuşi, conformismul poate să apară şi în condiţii ce nu pot fi
explicate cu ajutorul niciunuia din cele două procese.
Teoria identităţii sociale a sugerat ideea că la baza conformismului se află procesul de identificare
socială:
1. Indivizii se categorizează şi se definesc pe ei înşişi ca membri ai unei categorii sociale distincte
(îşi asumă o identitate socială).
2. Ei iau cu ştiinţă despre normele categoriei.
3. Ei îşi asumă aceste norme; ca atare, comportmentul lor devine mai normativ pe msură ce
aparteneţa lor categorială devine mai salientă.
Există numeroase cercetări care demonstrează că indivizii manifestă într-o mai mare măsură
conformism la normele de grup în condiţiile în care identitatea lor socială este făcută salientă (ca, de
exemplu, o categorizare explicită intergrupuri). Teoria auto-categorizării a dezvoltat această analiză,
descriind procesul de identificare socială ca pe unul de auto-categorizare.
Conform distribuţiei normale, indivizii foarte atractivi din punct de vedere fizic reprezintă numai un
segment al populaţiei. De aceea, nu toţi bărbaţii pot avea drept prietene femei frumoase, după cum
numai puţine femei se întîlnesc cu bărbaţi foarte atractivi fizic. Bernard Murstein, un psiholog
cunoscut în domeniul atracţiei interpersonale şi al dragostei a cercetat fenomenul potrivirii, arătînd
că indivizii îşi caută parteneri la fel de atractivi ca şi ei înşişi. Există numeroase studii care pun în
evidenţă corespondenţa dintre atractivitatea soţului şi aceea a soţiei sau dintre atractivitatea
partenerilor într-o relaţie amoroasă premaritală. Ne simţim atraşi şi ne căsătorim cu cei ce au acelaşi
nivel de inteligenţă şi de atractivitate fizică. Experimentele realizate asupra fenomenului potrivirii
au demonstrat tendinţa subiecţilor de a alege parteneri care li se potrivesc din punctul de vedere al
atractivităţii. Pe de altă parte, Gregory White (1980) a arătat că o bună potrivire garantează de
obicei calitatea şi durata relaţiei. El a constatat după nouă luni de la ancheta sa, că cei apropiaţi ca
atractivitate erau mai îndrăgostiţi decît înainte. Desigur, există cupluri care nu sunt foarte potrivite
din punctul de vedere al înfăţişării, şi care sunt totuşi fericite. În astfel de cazuri, echilibrul se
perpetuează prin faptul că partenerul mai puţin atractiv fizic poate compensa aceasta cu alte calităţi.
1. Proximitatea ca factor al atracţiei
Unul din predictorii cei mai puternici ai atracţiei interpersonale este apropierea în spaţiu a celor doi
parteneri – proximitatea. Proximitatea poate să se afle, de asemenea, la baza actelor de agresiune. În
multe astfel de comportamente şi chiar în multe crime sunt implicaţi oameni care trăiesc aproape
unul de celălalt. De exemplu, statisticile americane arată că este mai probabil ca armele cumpărate
în vederea auto-apărării să fie îndreptate împotriva membrilor familiei (deci a celor ce se află în
imediata proximitate) decît împotriva spărgătorilor sau a altor agresori. Totuşi, mult mai frecvent,
proximitatea se constituie într-un factor al atracţiei. Sociologii au constatat de multă vreme că
majoritatea căsătoriilor leagă vecini, colegi de serviciu sau colegi de clasă. Festinger, Schachter şi
Back (1950) au fost printre primii cercetători care au demonstrat impactul proximităţii asupra
atracţiei. Cercetările lor s-au desfăşurat în căminele studenţeşti ale celebrului Massachussets
Institute of Technology şi au scos la iveală, de pildă, că majoritatea locatarilor îşi alegeau prietenii
dintre cei ce locuiau pe acelaşi etaj. Totodată, studiul din 1950 a probat ideea că arhitectura (de
pildă, aşezarea casei scărilor) influenţează procesele de atracţie interpersonală. Segal (1974) a pus
în evidenţă efectul proximităţii într-o manieră mai spectaculoasă. Studiul său are un titlu incitant:
„Alphabet and attraction”. Psihologul american a cerut studenţilor de la Academia de Poliţie a
statului Maryland să numească trei dintre colegii lor care le erau cei mai apropiaţi prieteni. El a
constatat o corelaţie extrem de înaltă (0.91) între iniţiala numelui de familie a subiectului şi
iniţialele numelor de familie ale prietenilor săi. Explicaţia pentru acest fenomen curios era simplă:
camerele de cămin şi locurile în clasă fuseseră atribuite după criteriul alfabetic, ceea ce întărea
probabilitatea ca studenţii să-i aibă mereu în imediata apropiere pe cei ce aveau aceeaşi iniţială a
numelui ca şi ei. Nenumărate cercetări şi-au propus să găsească explicaţii pentru efectele
proximităţii. De obicei, manualele expun trei explicaţii: accesibilitatea, anticiparea interacţiunii şi
simpla expunere.
a. Accesibilitatea
De fapt, nu distanţa geografică este importantă, ci „distanţa funcţională” – frecvenţa interacţiunilor.
Indivizii se împrietenesc cu cei ce folosesc aceeaşi intrare în clădire, acelaşi lift, cu cei pe care-i
întîlnesc în staţia de autobuz în fiecare dimineaţă. Într-un studiu al lui Theodore Newcomb din
1961, studenţii de la un colegiu american au fost repartizaţi la întîmplare în camere de doi. Autorul
a putut constata că cei ce împărţeau aceeaşi cameră au devenit apropiaţi. Frecvenţa mare a
interacţiunilor le-a permis să-şi descopere trăsăturile şi atitudinile similare, să se perceapă ca o
unitate socială. Din perspectiva conceptului de distanţă funcţională, psihologii recomandă celor ce
vor să-şi facă prieteni să-şi ia o cameră lîngă aceea în care se distribuie corespondenţa pentru
întregul cămin sau un birou lîngă automatul de cafea. Astfel de poziţii strategice sunt foarte
importante, căci permit interacţiuni frecvente şi agreabile. Frecvenţa interacţiunilor înseamnă de
fapt accesibilitatea partenerului. Cei ce locuiesc sau lucrează aproape de noi sunt mai accesibili,
interacţiunile cu ei presupun eforturi reduse. Evident, este foarte greu să ajungem să cunoaştem bine
o persoană care locuieşte în alt oraş sau învaţă la o altă şcoală.
b. Anticiparea interacţiunii
Proximitatea îngăduie indivizilor să-şi descopere preocupări comune şi să schimbe recompense. Dar
simpla anticipare a interacţiunii conduce şi ea la atracţie pentru celălalt. John Darley şi Ellen
Berscheid (1967) au descoperit lucrul acesta furnizînd unor studente ce le serveau drept subiecţi
informaţii ambigue despre o tînără. Într-una din condiţii, studentele erau anunţate că vor întîlni în
scurt timp fata descrisă, în cealaltă condiţie nu se făcea un astfel de anunţ. Rezultatele au indicat că
sudentele care anticipau interacţiunea manifestau mai multă simpatie pentru fata din textul
informativ decît studentele din grupul al doilea. În aceeaşi categorie de studii trebuie inclus
experimentul lui Berscheid, Graziano, Monson şi Dermer (1976). Aceşti cercetători îşi invitau
subiecţii (masculi) să privească o înregistrare cu o fată despre care li spunea că urmează să-i
întîlnească. Un alt grup de subiecţi ce urmăreau acelaşi scurt metraj era făcut să creadă că nu va
întîlni niciodată persoana din film. În acord cu ipoteza anticipării interacţiunii, subiecţii din primul
grup erau atraşi într-o măsură mai mare de fata filmată. S-a demonstrat, de asemenea, că simpla
anticipare a interacţiunii ne face să-l percepem pe celălalt ca fiind simpatic şi compatibil, sporindu-
ne şansele de a întreţine o relaţie recompensatoare. Acest fenomen are o valoare adaptativă. Fiecare
din noi intră în relaţie cu parteneri pe care nu i-a ales el însuşi, dar cu care are nevoie să
interacţioneze: colegii de clasă, bunicii, profesorii, colegii de birou, etc. Simpatia arătată acestora
ameliorează relaţiile cu ei, contribuind astfel la resimţirea de către individ a unei stări de satisfacţie
generală.
2. Rolul similarităţii
Pe măsură ce indivizii se cunosc unii pe alţii, apar anumiţi factori care hotărăsc dacă relaţia lor se va
transforma sau nu în prietenie. Unul din aceşti factori este similaritatea. „Cine se aseamănă se
adună” – spune psihologul naiv, ce pare bine informat asupra rolului similarităţii. Prietenii,
perechile de îndrăgostiţi, soţii, au atitudini, credinţe şi valori comune. În cazul cuplurilor căsătorite,
cu cît este mai mare similaritatea dintre cei doi parteneri, cu atît ei se declară mai fericiţi şi cu atît
este mai puţin probabil să divorţeze. Astfel de studii corelaţionale formulează concluzii deosebit de
clare. Dar dacă avem cunoştinţă despre relaţia cauzală, ne-am putea înşela asupra termenilor ei:
similaritatea determină atracţia ori invers? Pentru a discerne între cauză şi efect, trebuie să realizăm
experimente. Să ne-o imaginăm pe Laura, o fată de 20 de ani, care discută la o petrecere cu Dan şi
Eugen despre religie şi politică. Ea descoperă că are foarte multe opinii comune cu Dan şi foarte
puţine cu Eugen. La urmă, fata se gîndeşte: „Dan e într-adevăr inteligent. Şi e atît de simpatic! Sper
să-l mai întîlnesc”. Donn Byrne (1971) a captat în experimentele sale esenţa trăirilor Laurei. Într-
unul din primele sale studii (Byrne, 1961), el a aplicat subiecţilor un chestionar, cerîndu-le să aleagă
pentru fiecare item un răspuns din şase posibile. Chestionarul cuprindea 26 de itemi de felul celui
de mai jos:
Partide politice (alegeţi o afirmaţie).
- Sunt un susţinător înfocat al Partidului Democrat.
- Prefer Patidul Democrat.
- Am o preferinţă slabă pentru Partidul Democrat.
- Am o preferinţă slabă pentru Partidul Republican.
- Prefer Partidul Republican.
- Sunt un susţinător înfocat al Partidului Republican.
După cîteva săptămîni, subiecţii-studenţi erau invitaţi să participe la un experiment despre care li se
spunea că era destinat să determine gradul în care oamenii îşi pot forma impresii valide despre o
persoană cunoscînd numai cîteva din atitudinile acesteia. Fiecare subiect primea o copie a unui
chestionar completat cu cîteva săptămîni în urmă de o persoană pe care nu o cunoştea. De fapt,
chestionarul era completat de experimentator, cu scopul de a controla riguros gradul de similaritate
sau disimilaritate al opiniilor. Pentru jumătate din subiecţi persoana care completase chestionarul
era similară, pentru cealaltă jumătate era disimilară. Măsurile dependente erau luate pe patru itemi:
subiecţilor li se cerea să aprecieze, cu ajutorul unor scale în şase puncte, inteligenţa persoanei în
cauză, cunoaşterea pe care aceasta o avea asupra evenimentelor curente, moralitatea şi capacitatea
sa de adaptare. La aceşti patru itemi se mai adăugau doi, care măsurau atracţia interpersonală:
subiectul era întrebat dacă îl simpatizează sau nu pe cel ale cărui atitudini îi fuseseră aduse la
cunoştinţă şi dacă i-ar place să-l aibă drept partener într-un viitor experiment. Rezultatele acestui
studiu sunt foarte clare: cea mai slabă apreciere asupra persoanei similare este mai bună decît cea
mai înaltă apreciere a persoanei disimilare. Subiecţii simpatizează semnificativ mai mult pe cei
similari decît pe cei disimilari. Donn Byrne a condus un program de cercetări extrem de vast asupra
legăturii dintre similaritate şi atracţie; toate studiile realizate în această paradigmă au evidenţiat o
relaţie de dependenţă directă. Theodore Newcomb a publicat în acelaşi an (1961) o carte în care
descria o cercetare de teren confirmând ipotezele lui Byrne. Subiecţii, studenţi în anul I la
University of Michigan, au completat mai multe chestionare privitoare la atitudinile şi valorile lor.
Primele chestionare au fost completate chiar înainte ca subiecţii să ajungă la universitate. În cursul
primului semestru au fost măsurate atracţia interpersonală şi schimbarea de atitudine. Newcomb a
constatat că în primele săptămîni atracţia a depins de proximitate. Totuşi, pe măsură ce trecea
timpul, atracţia interpersonală nu mai putea fi prezisă cu exactitate decît pe baza similarităţii
atitudinilor. Un experiment rămas celebru în domeniul atracţiei interpersonale a fost cel realizat de
Griffitt şi Veitch (1974). Studiul lor se remarcă prin aceea că pune subiecţii într-o situaţie
excepţională: 13 tineri sunt plătiţi să rămînă 10 zile într-un adăpost anti-atomic. Camera avea
dimensiunile de 4x8 metri, iar hrana şi apa le erau furnizate subiecţilor după normele
Departamentului Apărării Civile. Cu o zi înainte de a fi astfel izolaţi, subiecţii au fost examinaţi
medical şi au completat un chestionar cu 44 de itemi. De asemenea, ei au completat teste
sociometrice în ziua întîia, a cincea şi a noua. Fiecare indica pe trei din colegii săi cu care ar fi vrut
să rămînă în adăpost şi trei cu care n-ar fi vrut. Cercetătorii au analizat datele, încercînd să
stabilească în ce măsură subiecţii au atitudini asemănătoare celor pe care îi aleg. Concluzia
suportată de date a fost că subiecţii erau similari cu cei pe care îi preferau şi disimilari cu cei pe
care-i respingeau. Mai mult, persoana preferată în cel mai înalt grad de un subiect era mai similară
acestuia decît cei situaţi pe locurile II şi III în ordinea preferinţelor. Aşadar, similaritatea opiniilor
anterioare izolării s-a constituit într-un factor important al atracţiei în timpul celor 240 de ore
petrecute în adăpostul anti-atomic.
3. Nevoia de complementaritate
Sociologul american Robert Winch a formulat în 1958 teoria nevoii de complementaritate în
relaţiile interpersonale, opusă teoriei similarităţii. Winch susţinea că oamenii sunt atraşi de cei care
le pot satisface nevoile – de pildă, o persoană dominantă îşi va alege un partener înclinat spre
supunere. Cercetările ulterioare nu au confirmat această teorie decît într-o măsură extrem de redusă.
S-au comparat nu numai atitudinile şi credinţele partenerilor din relaţiile de dragoste şi prietenie,
dar şi vîrsta lor, rasa, nivelul economic, educaţia, înălţimea, inteligenţa, înfăţişarea fizică, opţiunea
pro-tabac sau anti-tabac, etc. În privinţa tuturor acestor aspecte, similaritatea este mai importantă
decît complementaritatea. Totuşi, există cercetători care afirmă că studiile de psihologie înţeleg
greşit conceptul de complementaritate într-o diadă. Complementaritatea nu apare în ceea ce priveşte
măsurile globale ale caracteristicilor de personalitate (ca inteligenţa, onestitatea, etc.), ci ea
adaptează nevoile specifice ale partenerilor, cele care sunt relevante pentru o relaţie. Lipetz şi
colaboratorii săi (1970) au arătat că satisfacţia maritală este legată de complementaritatea nevoilor
cotidiene ale soţilor, deşi nu corelează cu nevoilelor psihologice generale.
4. Reciprocitatea
Adesea, atracţia interpersonală urmează principiul reciprocităţii: îi simpatizăm pe cei care ne
simpatizează şi îi antipatizăm pe cei care ne antipatizează. Un experiment al lui Dittes şi Kelley
(1956), realizat în cîmpul teoretic al conformismului, atestă aceste observaţii. În cadrul unor discuţii
de grup, cei doi autori îi fac pe subiecţi, prin intermediul unor evaluări scrise, să creadă că ceilalţi
membri ai grupului îi simpatizează ori îi antipatizează. Aşa cum se prezisese, cei ce aveau
convingerea că sunt agreaţi de grup se simţeau mai atraşi de acesta decît cei ce se ştiau respinşi.
Evident, principiul acesta al reciprocităţii operează şi în relaţiile interpersonale, nu numai în relaţiile
individului cu grupul. Bercheid şi Walster (1978) au demonstrat că sentimentul de iubire este
stimulat de aflarea faptului că celălalt nutreşte sentimente pozitive faţă de noi. Subiecţii cărora li se
spune că altă persoană îi admiră, resimt afecţiune pentru acea persoană. Berscheid şi colaboratorii
săi (1969) au arătat chiar că indivizii îi plac mai mult pe cei care fac opt afirmaţii pozitive despre ei
decît pe cei care fac şapte afirmaţii pozitive şi una negativă. De altminteri, acest rezultat este
normal, căci informaţiile negative atîrnă mult mai mult decît cele pozitive; fiind mai puţin obişnuite,
ele atrag într-o măsură mai mare atenţia. Psihologii sociali au evidenţiat că în multe cazuri
comportamentul electoral este marcat de impresiile negative despre candidaţi şi mult mai puţin de
cele pozitive. Reciprocitatea în relaţiile de atracţie este influenţată de o variabilă însemnată: stima
de sine. Elaine Walster (1965) a evidenţiat această dependenţă pornind de la ideea că aprobarea
celorlalţi este recompensatoare mai ales cînd individul a fost privat de aprobare socială. Ea a
furnizat unor studente analize favorabile ori defavorabile efectuate după aplicarea unui test de
personalitate. Apoi le-a cerut să evalueze cîteva din cunoştinţele lor; printre persoanele ce urmau a
fi evaluate se găsea şi un complice al experimentatoarei, un băiat frumos şi spiritual, care purtase cu
fiecare fată înaintea experimentului o conversaţie agreabilă şi ceruse fiecăreia o întîlnire. Fetele care
primiseră caracterizarea negativă l-au apreciat pe complice mult mai pozitiv, căci ele aveau nevoie
de aprobare socială. Putem explica astfel de ce tinerii se îndrăgostesc foarte repede după ce au fost
respinşi de cineva. Dittes (1959) a obţinut date interesante cu privire la legătura dintre atracţie şi
stima de sine. El a găsit că în cazul indivizilor cu stimă de sine ridicată atracţia pentru ceilalţi nu
este afectată de acceptare sau respingere. Dimpotrivă, cei cu o slabă stimă de sine se simt foarte
atraşi de grup cînd grupul îi acceptă şi urăsc grupul din tot sufletul cînd acesta îi respinge.
Psihologul american a realizat experimente în care a folosit subiecţi cu diverse grade de stimă de
stimă de sine. El îşi plasa subiecţii în condiţii agreabile, în care comportamentul grupului faţă de ei
era pozitiv şi în condiţii frustrante, în care aprecierea grupului era vădit negativă. Pentru subiecţii cu
o stimă de sine coborîtă, atracţia faţă de grup depindea de maniera în care se purta grupul, în vreme
ce sentimentele celor cu o stimă de sine ridicată faţă de grup nu erau marcate de comportamentul
grupului. Efectele reciprocităţii pot interacţiona cu natura situaţiei. Ipoteza cîştig – pierdere (gain –
loss hypothesis; Aronson şi Linder, 1965) reliefează importanţa succesiunii secvenţelor de atracţie şi
respingere: potrivit acestei ipoteze, oamenii au tendinţa de a-i simpatiza cel mai mult pe cei care i-
au respins la început, dar care apoi au manifestat simpatie pentru ei, şi de a-i antipatiza cel mai mult
pe cei care le-au arătat mai întîi simpatie, dar mai apoi i–au respins. Acest fenomen este curios, căci
contrazice modelul întăririi: ne simţim mai puţin atraşi de cei care au manifestat în mod constant
sentimente pozitive faţă de noi decît de cei care ni s-au arătat la început ostili pentru ca apoi să ne
accepte. Aronson şi Linder au sugerat două explicaţii pentru acest fenomen. Prima dintre acestea are
la bază ideea de reducere a anxietăţii. Respingerea provoacă anxietate, iar cînd ea se prechimbă în
acceptare, anxietatea se reduce şi trăim plăcerea de a fi aprobaţi social. Pe de altă parte, este posibil
să-i privim pe cei care ne simpatizează în mod constant ca nefiind capabili să facă deosebirea dintre
ceea ce este merituos şi ceea ce nu este, iar aceasta micşorează valoarea consideraţiei pe care ne-o
arată. Dimpotrivă, cei ce încep prin a ne antipatiza pentru ca apoi, pe măsură ce ajung să ne
cunoască, să ne reevalueze, sunt oameni care înţeleg meritul şi aprecierea lor valorează mai mult.
5. Atracţia fizică
Ce anume caută oamenii la partenerii lor într-o relaţie de dragoste? Cercetările de psihologie socială
arată, în ciuda ideii că „frumuseţea trece”, că suntem cu toţii extrem de sensibili la înfăţişarea fizică
a celorlalţi. În general, atractivitatea fizică a unei femei este un predictor mulţumitor pentru
succesul ei în relaţiile cu sexul opus, în timp ce atractivitatea fizică a bărbatului marcheză într-o
măsură mai redusă relaţiile lui cu femeile. Femeile valorizează şi alte calităţi ale bărbaţilor decît
înfăţişarea (în special statusul socio-economic, caracterul, etc.). Într-un studiu foarte complex,
Elaine Hatfield (Walster) şi colaboratorii ei (1966) au organizat o serată pentru studenţii din anul I,
care nu se cunoşteau între ei. Mai înainte, subiecţii (în număr de 752, jumătate fete, jumătate băieţi)
au trecut teste de personalitate şi de aptitudini. Cercetătorii au alcătuit cupluri la întîmplare. La
serată, tinerii au dansat şi au stat de vorbă timp de două ore şi jumătate. La sfîrşit, ei au completat
un chestionar, prin intermediul căruia cercetătorii încercau să afle în ce măsură un anumit tip de
personalitate ori anumite aptitudini pot prezice atracţia. Au mai mult succes extravertiţii sau cei cu o
stimă de sine ridicată sau cei foarte puţin anxioşi? Autorii studiului n-au putut pune în evidenţă decît
un factor ce a marcat în mod constant aprecierile pe care fiecare membru al unei perechi le făcea
asupra celuilalt membru: atractivitatea fizică. Cu cît o fată era mai frumoasă, cu atît era apreciată
mai pozitiv de partenerul ei şi cu atît mai mult acesta dorea să o întîlnească din nou. Aceeaşi
observaţie a fost valabilă şi în cazul băieţilor.
Familia ca grup social: distribuirea rolurilor în familie; familia contemporană

Familia este un grup de persoane constituit pe baza legaturilor de casatorie, de sange sau prin
adoptie. Familia are un rol important in socializarea copiilor. In familie copilul afla ce
inseamna responsabilitatea, datoria, regula s.a. Familia are mai multe functii. Functia
biologica face referire la perpetuarea speciei umane prin procreerea si cresterea copiilor.
Functia psiho-afectiva inseamna ca familia ofera individului caldura sufleteasca, ii ofera
acestuia sentimentul de siguranta si il ajuta sa depaseasca obstacolele si sa atinga echilibrul
emotional. Functia economica se refera la creearea conditiilor materiale necesare membrilor
familiei. Functia educativa face referire la transmiterea limbii, obiceiurilor, modelelor
comportamentale. In familiile traditionale rolul barbatului era acela de sustinator al familiei,
in timp ce femeia se ocupa de treburile casnice. Astazi rolurile s-au schimbat, sotia putand
participa la realizarea veniturilor familiei.
Familia este o formă socială de bază, realizată prin căsătorie sau concubinaj neformal, care unește
pe soți (părinți) și pe descendenții acestora (copiii necăsătoriți).
Originea latină a termenului este familia care provine de la „famulus - sclav de casă”, înțelesul
cuvântului s-a schimbat în decursul timpului. In trecut familia era proprietatea bărbatului (pater
familias), ca soția, copiii, sclavii, sclavii eliberați și tot avutul, nefiind de fapt între ei relații
familiale ci era considerată o proprietate subordonată, astfel tatăl nefiind numit pater ci genitor.

Funcțiile familiei
Familia are mai multe funcții sociale și biologice: Funcția biologică de reproducție umană a familiei
este controversată. Ca bază biologică o familie depinde de capacitatea de reproducție (fecunditatea)
soției și bărbatului.

In prezent acest punct nemaifiind concludent deoarece o familie poate adopta copii. Prin
reproducție de fapt se înțelege capacitatea de a produce urmași pentru asigurarea generației
următoare. Astfel familia pregnează calitatea de reproducție a unei societăți.

Sunt trei funcții sociale elementare a familiei:

 Funcția de socializare, ca și acea de educare, prin formarea capacității de adaptare și

motivare în conviețuirea socială.

 Funcția economică, o funcție importantă pentru multe familii, prin care se realizează
asigurarea materială și protejarea copiilor față de lipsuri și boli.

 Funcția politică, care asigură copiilor o poziție legitimă în societatea existentă, această
funcție a familiei poate duce la fetișism.
Din aceste trei funcții se poate distinge și:

 funcția religioasă a familiei, care de fapt joacă un rol în funcția de socializare a familiei, prin
transmiterea la generația următoare a tradițiilor religioase.
 funcția juridică a familiei, care este cuprinsă în constituție, și care are scopul protejării
familiei în societate (plătirea alocațiilor, întreținerii copiilor, stabilirea legilor de adoptare
sau moștenire etc.)
 funcția economică a familiei este întregită de funcția de timp liber și recreere a familiei (ca
sport)

Modele
Modelul tradițional
Familia este o asociere, are un caracter privat, fiind alcătuită dintr-un bărbat, o femeie și copiii lor
naturali.
În această familie soțul își exercită rolul asupra soției și copiilor; este responsabil pentru asigurarea
mijloacelor economice necesare gospodăriei sale; reprezintă familia la nivelul sferei publice. Mama/
soția răspunde de organizarea vieții domestice, conduce gospodăria, îngrijește și educă copiii.
Există o diviziune clară între domeniul privat al familiei, asociat naturii și sfera publică, a vieții
social-politice, reglementată în mod convențional prin contractul social. De aici rezultă că legile
reglementează sfera publică, iar reprezentantul gospodăriei în sfera publică este bărbatul. Legislația
tradițională privind căsătoria se întemeiază pe diviziunea sexuală a muncii în gospodărie și
societate.
Modelul contractualist
Punctul de pornire este individul autonom, stăpân pe sine și legat de ceilalți doar prin acorduri.
Căsătoria este un parteneriat încheiat conform voinței părților. Soții pot decide între ei modul de
administrare a relațiilor personale și financiare în timpul căsătoriei și în eventualitatea unui divorț.
Bazele căsătoriei, ale activității reproductive și ale vieții de familie devin nediferențiate de acelea
ale altor asocieri de tip civil sau economic. Statul nu se amestecă în încheierea contractelor.
Susținătorii ordinii contractuale a vieții de familie argumentează că aceasta este modalitatea prin
care libertatea indivizilor este limitată doar de obligațiile autoasumate. Avantaje ale contractelor:
manifestarea pluralismului și a diversității în viața de familie; contractul este privit ca o modalitate
de detașare de stereotipurile de gen; contractele ar putea facilita diverse căi de introducere a copiilor
în familie, inclusiv a copiilor născuți prin sarcini contractuale (Mama surogat); permit cuplurilor de
homosexuali și lesbiene să devină părinți, ca și persoanelor singure.
Exemple: contractul de graviditate este o modalitate de a ilustra că a purta un copil în pântece și a-l
crește reprezintă funcții umane distincte, nu trebuie asumate în mod exclusiv de persoana care a dat
naștere copilului. Relațiile umane sunt opționale, selective și susceptibile de a fi negociate și tratate
ca subiecte ale unor înțelegeri de tip contractual. Teoriile bazate pe contract promovează libertățile
individuale, dar neglijează valorile sociale. Rezerve: reglementările de tip contractual nu modifică
mediul economic și condițiile sociale care creează relații de dominare și subordonare între femei și
bărbați; nu pot surprinde adecvat dependențele care se stabilesc în cadrul relațiilor umane.
Modelul comunitar
Familia este expresia relaționărilor personale și sociale mai ample decât cele individuale, nu se
sprijină în primul rând pe înțelegeri contractuale și acorduri. Teoreticienii comunitarieni arată că
nici o persoană nu devine autonomă fără a parcurge mai întâi o perioadă îndelungată de dependență.
Personalitățile individuale sunt modelate de apartenența la anumite comunități etnice, regionale și
religioase ale căror valori pot fi diferite de cele ale societății predominante.
Jean Elshtain susține că: familia constituie precondiția oricărei forme de viață socială, iar un ideal
specific al familiei este necesitatea de a crea o societate mai umană. Mariajul nu este și nici nu a
fost în primul rând o relație a doi oameni…ci posibilitatea perpetuării generațiilor. Rolurile și
îndatoririle familiale sunt privite ca o sarcină de ordin politic; apar probleme legate de formularea
opțiunilor și de valorile pe care acestea le implică. Problema căsătoriilor între parteneri de același
sex nu poate fi lăsată doar pe seama părților implicate, ci aparținând domeniului decizional
comunitar, în baza tradițiilor și a teoriilor normative asupra binelui sau a altor sisteme colective de
judecată. Teoriile comunitariene articulează valorile comune, dar păcătuiesc limitând libertățile
individuale și pluralismul social
Modelul bazat pe drepturi
Abordarea bazată pe drepturi a legislației familiale permite sublinierea importanței privatității
familiei. Recunoaște natura politică și caracterul negociabil al normelor și valorilor sociale.
Deoarece se ocupă de indivizi angajați în diferite relații, drepturile trebuie să țină cont de
inegalitățile și dependențele existente în rândul membrilor familiei.
Drepturi specifice relațiilor de familie: dreptul la divorț, drepturile maternale și paternale, drepturile
la custodie, vizite și întreținerea oferită copiilor se circumscriu dimensiunilor normative ale
relațiilor familiale. Există două poziții mai importante privind drepturile: prima, concepe familia ca
pe o entitate unitară, îndreptățită la a fi ocrotită de amestec sau de intervenție din parte statului; a
doua, atribuie drepturile fiecărui individ, care trebuie protejat de prejudiciile pe care statul l-ar putea
ridica în calea opțiunilor și comportamentelor sale intime. Conflictul care se conturează este între
drepturile individului și cele ale familiei. De pildă, violența domestică face necesară intervenția
statului pentru protejarea victimei. Dreptul la contracepție este un drept al cuplului, dar și al
individului, chiar împotriva deciziilor partenerului său.
Drepturile articulează relațiile dintre oameni: fiecare libertate de acțiune a unui individ impune o
constrângere, aceea de a fi respectată de către ceilalți. Lucrarea lui John Rawls: A Theory of Justice,
stă la baza teoriilor despre drepturile individuale. Critica feministă afirmă că o teorie politică, care
neglijează relațiile de ocrotire și conexiunile dintre oameni, nu poate trata în mod adecvat
problemele cu care se confruntă familiile. Teoriile fundamentate pe drepturi sunt limitate privind
înțelegerea relațiilor, a precondițiilor, responsabilităților și consecințelor relațiilor interumane.
Modelul bazat pe drepturi și responsabilități relaționale
Individul este o entitate distinct individuală, dar și o persoană puternic implicată în relații de
dependență, îngijire și responsabilitate. (De exemplu, o femeie care acceptă să poarte o sarcină
pentru altcineva trebuie percepută atât ca un agent responsabil, cât și ca o persoană care, în timpul
sarcinii sale, a stabilit anumite relații cu copilul).
Familiile sunt asociații cu caracter privat și entități modelate de ordinea politică De exemplu:
respectarea gradelor de rudenie prohibite, adopțiile legale, care permit alcătuirea unei familii fără a
avea neapărat descendență biologică; măsura în care nelegitimitatea unui copil conduce la ignorarea
legală a relațiilor părinte-copil. Viețile oamenilor sunt concordante modelelor culturale. Drepturile
nu mai sunt privite ca aparținând indivizilor și fiind rezultatul auto-conservării, ci, mai degrabă,
imaginând drepturile ca pe revendicări fundamentale, decurgând din relațiile umane de diferite
grade de privatitate. Drepturile și responsabilitățile relaționale ar remarca gama de responsabilități
care decurg din relațiile umane, din interdependențe. Se pot evidenția influențele relațiilor față de
viața personală a celor implicați, dimensiunea continuității relațiilor.
Relațiile din cadrul familiei se înscriu în contextul relațiilor de vecinătate, religioase, etnice, etc.
până la cercuri foarte largi de indivizi, incluzând chiar și pe cei ce stabilesc politica publică. De aici
necesitatea de a stabili o relație între viața de familie și ordinea politică și economică. O teorie a
drepturilor și a responsabilităților relaționale va cuprinde nu numai libertățile individuale, ci și
drepturile de a întemeia și menține asocieri private compatibile cu concepțiile publice asupra
responsabilităților pe care acele asocieri le atrag după sine, subsumând conexiunile dintre familii și
comunitatea lărgită.

Forme de familie
O formă de familie care a apărut în istorie a fost familia matriarhală (capul familiei fiind mama) sau
mai târziu patriarhală (capul familiei fiind tatăl).
În cultura occidentală se subînțelege sub termenul de familie o pereche căsătorită compusă din tată
și mamă care au copii, o familie cu copii fiind modelul ideal al unei familii în societate.
Există și altă clasificare tipologică a familiei, respectiv familiile monogame (doar două persoane
sunt căsătorite), formă larg acceptată în prezent, și familiile poligame (îndeosebi un singur barbat
căsătorit cu mai multe femei).
Forme moderne de familie au apărut ca perechi necăsătorite care sunt considerați parteneri cu sau
fără copii proprii sau adoptați.
In decursul istoriei s-a diferențiat în Europa termenul de „familie mare” unde pot trăi împreună mai
multe generații, sau de „familie mică” cu un număr de membri de familie mai restrâns.
Familia nucleară (numită si familie simplă) este acea familie compusă din soț, soție împreună cu
copiii minori care locuiesc și se gospodăresc împreună. Acesta combinație este considerată unitatea
minimală de organizare socială, ea reprezentand nucleul tuturor celorlalte forme de structuri
familiale.
Familia extinsă (numită și familie lărgită sau familie compusă) cuprinde pe lângă nucleul familial
și alte rude sau alte generații. Ea include suplimentar față de copii și părinții acestora, bunicii
copiilor (părinții celor doi părinți), unchii și mătușile copiilor (adică fratii și surorile părinților
împreună cu soții și soțiile lor), verii primari (fii și ficele unchilor și mătușilor copiilor) dar uneori
chiar și străbunicii copiilor (părinții bunicilor). De regula, într-o familie extinsă traiesc și se
gospodaresc împreună trei generații: copiii, parintii, și bunicii.
Familie monoparentală
Familia monoparentală este acel tip de familie în care copiii locuiesc doar cu unul dintre părinți.
Acest lucru se poate întâmpla ca urmare a divorțului, a separării părinților, a decesului unuia dintre
părinți, a înfierii de către un adult a unui minor sau ca urmare a deciziei unei femei de a da naștere
unui copil fără a fi căsătorită sau fără a locui cu un bărbat.

Perspective feministe
Analizele feministe au dus la schimbarea înțelegerii conceptului tradițional de familie și au permis
existența unor „modele de familie” alternative în lumea contemporană. Pentru feminismul actual
departe de a fi o simplă asociere naturală cu un caracter privat (și care este alcătuită dintr-un bărbat,
o femeie și copii lor naturali) „familia” trebuie înțeleasă mai ales ca o abstracție, un construct social
genizat prin care bărbații își pot exercita hegemonia asupra femeilor. Pentru feminism relația femei-
familie este fundamental una dilematică pentru că vizează existența unui dezechilibru între „Sine” și
„Altul” - aceasta este tensiunea dintre satisfacerea propriilor nevoi ale femeilor vs. satisfacerea
nevoilor celorlalți membrii ai familiei față de care ele trebuie să se comporte genizat (adică să aibă
grijă în mod „natural”). Dintr-o perspectivă feministă, „familia” așa cum este ea înțeleasă în mod
tradițional, este de fapt o „arenă” unde se manifestă tensiunile și relațiile de dominație între genuri –
studiile de gen fiind interesate de identificarea modalităților prin care femeile pot rezista și/sau face
față dominației masculine la nivel intra-familial, de mecanismele de reproducere a patriarhatului
prin intermediul acestei puternice instituții socializatoare. Toate structurile tradiționale de familie
sunt sisteme de putere și autoritate în dublu sens: bărbații își exercită autoritatea asupra femeilor dar
și femeile sunt socializate pentru a fi purtătoare (sau chiar apărătoare) ale acestui tip de autoritate.
Punctul de plecare al perspectivelor feministe asupra familiei îl constituie provocarea adresată
abordărilor„ortodoxe” (tradiționale) ale „familiei” - în special paradigmei funcționaliste dominante
în științele sociale până în anii ’60 în spațiul academic. Conform teoriei funcționaliste clasice
familia este o asociere naturală cu un caracter privat, fiind alcătuită dintr-un bărbat, o femeie și
copiii lor naturali, o structură (socială) în care fiecare element (membru al familiei) deține în mod
natural o serie de roluri și intră în relații de „ordine” (subordonare, supraordonare sau egalitate) cu
alte elemente. Astfel, în acest „model” de familie bărbatul exercită rolul de soț și tată, este
recunoscut drept autoritatea centrală în raport cu ceilalți membrii ai familiei și deține controlul
asupra modului în care se realizează alocarea resurselor în interiorul și exteriorul familiei. Femeii îi
sunt atribuite în mod natural două roluri sociale fundamentale-de mamă și soție-și ea este în mod
natural plus social subordonată soțului la nivelul relațiilor decizionale intra-familiale plus
acționează nu atât în exteriorul cât mai ales în interiorul relațiilor din familie - ea nu „concurează”
cu bărbatul în cadrul sferei publice. Cu alte cuvinte, pentru abordarea clasică-funcționalistă a
familiei – unde importante sunt noțiunile de echilibru și stabilitate a sistemului – societatea se
bazează pe o discriminarea de gen fundamentală dar care este funcțională. Feminismul atacă această
imagine „normală” a subordonării și oprimării femeii în familia patriarhală. Analizele realizate
dintr-o perspectivă sensibilă la gen arată că biologia distinctă a femeilor (nașterea și creșterea
copiilor) le face într-adevăr diferite pe femei dar că în plan social această realitate este modificată
prin intermediul schemelor și rolurilor de gen într-o caracteristică limitativă funcțional pentru femei
(pentru a legitima „ascendentul” masculin și a împiedica accesul femeilor la sfera publică).
Abordările de gen ale „familiei” au variat în funcție de fundalul general-teoretic în care au fost
realizate astfel încât nu se poate oferi o definiție feministă unitară a „familiei” ci concepții
concurente asupra acestui termen:
1. Pentru feminismul liberal familia tradițională (mai exact familia „tip” pentru clasa medie
americană) se constituie în principalul obstacol pentru manifestarea egalității de gen reale a
femeilor (limitările manifestându-se mai ales în ceea ce privește socializarea de gen,
reproducerea, îngrijirea copiilor și munca domestică). Cultul „adevăratei feminități” apărat
în mod patriarhal este legat de ideologia masculină și este folosit de bărbați pentru a limita
accesul femeilor în sfera publică. Tocmai pentru că ajung ca în cadrul familiei să sufere de o
„problemă care nu are un nume” (B. Friedan) ele trebuie să fie încurajate să participe la sfera
publică, să intre în competiție cu bărbații pe piața muncii, în politică sau în cadrul căsătoriei.
2. Feminismul socialist pleacă de la considerarea familiei în principal de-a lungul dimensiunii
sale economice – pentru feministele socialiste „familia” este o „unitate economică” în care
există o structură clară decizională și mecanisme diferențiate sexual pentru alocarea
resurselor. Relația bidirecțională între „familia tradițională” și „patriarhat”, spun feministele
socialiste, stă la baza reproducerii și menținerii sistemului capitalist-cu alte cuvinte femeia
este dublu „oprimată” social: de sistemul socio-economic și politic general și de familia din
care face parte. Mai mult, feminismul socialist consideră că inegalitatea fundamentală dintre
bărbați și femei din cadrul familiei nu s-a echilibrat prin simplul acces al femeilor la munca
salariată. Analizele realizate din această perspectivă (V. Beechey) demonstrează astfel că
participarea femeilor la forța de muncă salarizată poate să amplifice conflictele de gen
asupra modalităților practice de redistribuire a resurselor (financiare, afective, temporale etc)
din cadrul familiei-de unde necesitatea unui intervenționism extern (cel mai adesea statal)
pentru obținerea egalității de gen reale.
3. Spre deosebire de socialism și liberalism feminismul radical este interesat să identifice
mecanismele de constituire și perpetuare a „patriarhatului” prin intermediul familiei.
Conform acestui tip de feminism munca reproductivă a femeilor (nașterea și îngrijirea
copilului) se constituie în principala modalitate de oprimare intra-familială a femeilor.
Familia tradițională așa cum este ea existentă în mod real reprezintă chiar „esența”
patriarhatului și implicit a heterosexismului plus sexismului în relațiile dintre genuri.. Având
ca teză principală ideea conform căreia: „Personalul este politic” -feminismul radical a
considerat că oprimarea femeilor de către bărbați se realizează prin intermediul sexualității-
nașterea copiilor în familia patriarhală heterosexuală devine astfel o sursă de oprimare de
gen.
4. Feminismul post-modernist și post-structuralist ajunge până la relativizarea noțiunii de
„familie” sugerând că acest termen nu ar desemna în mod necesar și exclusiv esența
„patriarhatului” (și, deci, a oprimării femeii-fapt luat ca fundamental de orientările feministe
anterioare) ci și un „loc de rezidență” care permite balansul continuu inter-extern în
constituirea identității de gen.
Spre deosebire de abordările tradiționale-în care esențiale erau noțiunile de „rol”, „status” și
normativitate intra-familială-perspectivele sensibile la gen termenii pun deci accentul pe conceptele
de „putere”, „dominație”, experiență cotidiană diferită (în funcție de gen), „diversitate” -intra-
rasială, inter-etnică, religioasă- pentru definirea tipurilor specifice de „familie”. Elementul nou adus
de feminism a fost un accent mai mare pus pe evidențierea „variațiilor” tipurilor reale de familie, pe
contextualizarea acestui termen și interesul față de aspecte „invizibile” anterior (violența domestică,
inegalitatea de șanse a femeilor, munca domestică, puterea intra-familială etc).

Definirea familiei
Înregistrăm o mare varietate de conţinut a termenului „familie”, mergând de la înţelesurile mai vagi
atribuite de simţul comun, până la definiţii exacte cu care operează juriştii.
Abordarea sociologică vizează interacţiunea formal-informal în viaţa socială cu accent pe ultimul.
De aceea, în cazul noţiunilor care-şi propun să organizeze pentru mintea noastră spaţiul social (este
şi cazul familiei) nu pot fi date, mai exact nu sunt foarte utile, definiţiile de tip sintetic, aristotelian.
Ele ar lăsa în afară o multitudine de configuraţii care se găsesc într-un număr semnificativ în
societatea reală. Or, societatea „gândită” trebuie să se apropie din ce în ce mai nuanţat de societatea
reală. Această exigenţă cere elaborarea unor definiri ale familiei, prin discutarea mai largă a
caracteristicilor şi funcţiile ei în diferite contexte istorice şi socioculturale. Iată două exemple de
definiri:
1.„Familia este un grup social caracterizat prin rezidenţă comună, cooperare economică şi
reproducţie. Ea include adulţi de ambele sexe, din care cel puţin doi au relaţii sexuale recunoscute
social şi au unul sau mai mulţi copii proprii sau adoptaţi, pe care îi cresc şi îngrijesc” (G.Murdock,
1949).
Observaţii:
- Formularea „relaţii sexuale recunoscute social” sugerează că nu este vorba exclusiv de
recunoaşterea juridică.
- Formularea „cel puţin doi...” trimite la familia nucleară dar şi la cea extinsă completă sau
incompletă.
2. „Ce este familia? Vom folosi următoarea definiţie: este orice relaţie exprimată sexual sau ca
relaţie copil-părinte în care oamenii - de obicei legaţi de legături de rudenie, căsătorie sau adopţie –
1. locuiesc împreună pe baza unui angajament, 2. formează o unitate economică şi au grijă de cei
tineri, 3. îşi găsesc identitatea ca membri importanţi ai grupului” (M. A. Lamanna, A. Riedmann,
1991, p.7). Această definire are o flexibilitate mai mare decât prima, deci mai multe valenţe
descriptive şi explicative. Cele mai importante sunt următoarele:
1. Expresia „vom folosi” sugerează că este vorba de o opţiune bazată pe constatarea că în societatea
americană contemporană există o mare diversitate de configuraţii care trebuie considerate familii.
2. „De obicei legaţi...” spune că membrii unei familii nu sunt în mod necesar legaţi prin căsătorie,
sânge sau adopţie.
3. Se sugerează că pentru a fi o familie nu toate rolurile (soţ, soţie, copil) trebuie incluse în definiţie
deoarece există familii monoparentale şi familii fără copii.
4. Sociologii nu mai consideră că o familie trebuie să aibă un tată aducător de venit şi o mamă
casnică. Nu poate fi ignorată existenţa familiilor cu dublă carieră, nici a celor cu roluri inversate
(soţia lucrează, soţul face gospodărie). Distribuţia rolurilor a devenit o problemă de eficienţă nu de
respectare a tradiţiei.
5. Se subliniază ideea că în societăţile avansate o comunicare intrafamilială semnificativă nu este
neapărat încorsetată de roluri sociale prescrise. Sigur, în anumite probleme soţul, soţia alţi membri
maturi ai familiei comunică în conformitate cu rolul tradiţional (când se discută situaţia şcolară,
comportamentul, starea de sănătate a copiilor). Dar părinţii şi copii pot comunica la un nivel mai
intim, pot sa-şi împărtăşească speranţe, temeri, bucurii. Această comunicare nu decurge în mod
necesar din statusuri şi roluri prestabilite.
6. Toţi membrii familiei se consideră şi sunt consideraţi componenţi esenţiali ai unui grup particular
şi distinct.
7. Familia poate fi văzută ca un grup primar ideal (oamenii comunică unul cu celălalt ca fiinţe
umane în toată integritatea lor), astfel de grupuri pot oferi sentimentul că eşti acceptat aşa cum eşti.

Principalele funcţii sociale ale familiei

Fără a miza totul pe teza că grupul familial a apărut din anumite nevoi funcţionale, nu este
recomandabil să se renunţe la sintagma „funcţiile familiei”. Indiferent de cauzele genezei familiei, o
dată apărută şi legitimată ea îndeplineşte importante funcţii sociale. Expresia „funcţii sociale”
indică faptul că, fiind vorba de sociologie ne concentrăm asupra aspectelor sociale, fără a le neglija
pe cele biologice. Pe de altă parte sugerează faptul că „naturalul”, „biologicul”, „psihologicul” sunt
indisolubil legate de social şi cultural, chiar asimilate de acesta până la indistincţie.
Care sunt aceste funcţii?
1. Regularizarea comportamentului sexual - aceasta înseamnă că, aproape fără excepţie, pe tot
globul se practică tabu-ul incestului (sunt interzise relaţiile sexuale între rude apropiate). Mijlocul
formal de control este interzicerea căsătoriei între părinţi şi copii, fraţi - surori, unchi – nepoţi.
Mariajul poate fi supravegheat nu însă şi celelalte relaţii efective.
2. Reglementarea modelelor de reproducere – societatea permite sau interzice anumite forme de
căsătorie (monogamă sau poligamă). Pe de altă parte, prin promovarea unei anumite concepţii
despre divorţ şi recăsătorie, societatea încurajează sau nu reproducerea.
3. Funcţia economică - organizarea producţiei şi a consumului. În societăţile pre-industriale
sistemele economico-sociale depind esenţial de funcţia productivă a familiei. În societatea
industrială şi postindustrială funcţia economică principală a familiei este consumul, dar acesta
presupune organizarea bugetului adică repartiţia cheltuielilor.
4. Socializarea copiilor – familia este contextul propice pentru îndeplinirea acestei funcţii deoarece
dispune de mijloace eficiente de control şi de cunoaşterea personalităţii copilului. Societatea trebuie
să asigure condiţii (inclusiv pentru familie) astfel încât viitorii ei membri să-şi însuşească valorile
sociale dezirabile.
5. Crearea unui climat socio-afectiv propice pentru membrii săi – fiinţa umană are nevoie nu numai
de hrană şi locuinţă ci şi de căldură sufletească, protecţie, ajutor în momentele dificile. Familia
întruneşte cel mai adesea şi în cel mai înalt grad capacitatea de a le oferi.
6. Acordarea directă şi indirectă a statusului social – prin faptul că te naşti într-o anumită familie, cu
un anumit statut social şi istorie ţi se asigură premisele viitoarei tale integrări, iar prin nivelul de
şcolaritate pe care ţi-l asigură, familia îţi acordă indirect şansele unui status social superior.
Modele teoretice de familie
Se bazează pe distincţia dintre domeniul privat al familiei, asociat naturii şi sfera publică, cu
instituţiile şi dezideratele ei, în intenţia de a identifica modalităţile de coroborare a celor două
aspecte şi explicarea unor fenomene noi apărute în sferfa amiliei.
1. Modelul tradiţional european. Conform acestui model familia este considerată o sociere naturală
cu caracter privat. Este alcătuită dintr-un bărbat, o femeie şi copii lor naturali.
Soţul este capul familiei, este responsabil cu asigurarea mijloacelor economice necesare acesteia.
Fiind soţ şi tată este recunoscut ca autoritatea centrală în raport cu ceilalţi membri ai familiei, deţine
controlul asupra modului de alocare a resurselor în interiorul şi în afara familiei, este reprezentantul
familiei în sfera publică.
Soţia răspunde de organizarea vieţii domestice, conduce gospodăria, îngrijeşte şi educă copiii, ea nu
este implicată în deciziile majore ale familiei. Modelul se bazează pe o diviziune strictă a rolurilor
domestice, pe subordonarea femeii.
2. Modelul contractualist - are ca punct de plecare individul autonom, stăpân pe viaţa sa. Consideră
relaţiile interumane ca opţionale, selective şi susceptibile de a fi negociate şi tratate ca subiecte ale
unor înţelegeri de tip contractual. Căsătoria este considerată un parteneriat încheiat conform voinţei
părţilor. Soţii pot decide prin contract modul de administrare a relaţiilor personale şi financiare în
timpul căsătoriei şi în eventualitatea unui divorţ. Statul nu se amestecă în încheierea contractelor
maritale, astfel încât libertatea oricărui om este limitate doar de obligaţiile autoasumate. Adepţii
acestui model identifică următoarele avantaje:
- manifestarea pluralismului şi a diversităţii în viaţa de familie;
- contractul este o modalitate de detaşare de stereotipiile de gen;
- ar putea facilita diverse căi de introducere a copiilor în familie, inclusiv prin sarcini contractuale
(mame surogate);
- ar permite cuplurilor homosexuale şi persoanelor singure să devină părinţi.
Criticii acestui model consideră că:
- teoria contractualistă promovează libertatea individuală dar neglijează valorile sociale:
- reglementările contractualiste nu modifică mediul economic şi condiţiile sociale care creează
relaţiile de subordonare dintre bărbaţi şi femei.
3. Modelul comunitar - se fundamentează pe ideea că familia este expresia unor relaţionări
personale şi sociale mai ample decât cele individuale. În primul rând orice persoană devine
autonomă după ce a parcurs o perioadă îndelungată de dependenţă, în care a fost modelată de
apartenenţa la o comunitate etnică, religioasă, socială, regională. În al doilea rând familia este
precondiţia oricărei forme de viaţă socială, iar mariajul nu este în primul rând o relaţie între doi
oameni, ci posibilitatea perpetuării generaţiilor. În consecinţă, rolurile şi îndatoririle sociale sunt o
sarcină politică, ceea ce implică opţiuni şi valori. În consecinţă, problema căsătoriei între persoane
de acelaşi sens aparţine domeniului decizional comunitar care operează pe baza sistemelor colective
de judecată, după principiul: „cei mulţi au dreptate”. Acest model articulează valorile comune, dar
limitează libertatea individuală şi pluralismul social.
4. Modelul bazat pe drepturi. Abordarea legislaţiei familiei din perspectiva drepturilor subliniază
importanţa privatităţii familiei. Recunoaşte natura politică dar şi caracterul negociabil al normelor şi
valorilor sociale. Există două poziţii distincte privind drepturile:
- concepe familia ca entitate unitară îndreptăţită să fie ocrotită de amestecul din partea statului;
- atribuie drepturile fiecărui individ care trebuie protejat de prejudiciile pe care statul le-ar putea
aduce opţiunilor şi comportamentelor sale intime. Se conturează conflictul dintre drepturile
individuale şi drepturile familiei. Ex: violenţa domestică necesită intervenţia statului pentru
protejarea victimei, dar sunt stabilite condiţiile legale ale intervenţiei, dreptul la contracepţie este un
drept al cuplului dar şi al soţiei sau soţului chiar împotriva deciziilor partenerului.
5. Modelul bazat pe drepturi şi responsabilităţi relaţionale. Consideră individul o entitate distinctă
dar şi o persoană puternic implicată în relaţii de dependenţă, îngrijire, responsabilitate, iar familiile
ca asociaţii cu caracter privat, entităţi modelate de ordinea politică şi juridică. Ex: respectarea
gradelor de rudenie prohibite de la relaţii sociale şi căsătorie; adopţiile legale care permit alcătuirea
unei familii, măsura în care nelegitimitatea unui copil duce la ignorarea legală a relaţiilor tată-copil.
Drepturile nu mai sunt privite ca aparţinând indivizilor ci, mai curând, ca revendicări fundamentale
ce decurg din relaţii umane de diferite grade de privatitate. Această teorie are în vedere atât
libertăţile individuale, dar şi drepturile de a întemeia şi menţine asocieri private compatibile cu
concepţiile publice asupra responsabilităţilor pe care acele asocieri le atrag după ele.
Tipologia familiei
Taxonomia familiei poate cuprinde o varietate impresionantă:
1. Clasificări conjuncturale utile doar la gruparea unor date statistice sub sintagme ale limbajului
cotidian (bogate – sărace, tinere – bătrâne, active - pasive).
2. Clasificări care au fost elaborate în contextul, şi pentru necesităţile unor cercetări sociologice
concrete, pe anumite teme privind familia (agrare – non-agrare – mixte, muncitoreşti – ţărăneşti –
intelectuale, tradiţionale – moderne, reprimatoare – liberale).
3. Cu valoare generală pentru sociologia familiei (nucleară – extinsă, consangvină – conjugală,
patriarhală – matriarhală, biparentală – monoparentală). Ne vom ocupa doar de cea de-a treia
categorie. Începem cu binomul nuclear – extins:
- familia nucleară sau simplă este unitatea compusă dintr-o pereche maritală şi copiii dependenţi de
ei care locuiesc şi gospodăresc împreună. Este considerată unitatea pan – umană minimală, este
tipică pentru societăţile industriale şi post – industriale;
- familia extinsă, lărgită sau compusă - cuprinde pe lângă un nucleu familial şi alte rude sau
generaţii (de regulă trei). Este tipică, fără a fi exclusiv prezentă, în societăţile tradiţionale rurale.
Familia nucleară şi extinsă, aşa cum au fost prezentate sunt tipuri ideale; cazurile concrete fiind
abateri, mai mult sau mai puţin semnificative, de la modelul teoretic. În ambele tipuri identificăm
familii complete şi incomplete.
Dacă examinăt tipurile de familie din diferite contexte socioculturale, ca şi cazurile concrete de
structuri familiale din interiorul acestor contexte, constatăm un continuu, nuclear (ideal) extins
(ideal). Între ele întâlnim mai multe variante intermediare. Cele mai semnificative sunt:
- familia tulpină – reuneşte trei generaţii: tată, mamă, unul dintre copii cu soţia şi copiii lor precum
şi copiii rămaşi celibatari. Toţi aceştia formează o casă.
- familia extinsă modificată - conceptul sugerează un fenomen mai des întâlnit în lumea
contemporană şi constă în următoarele: deşi noile cupluri devin independente se separă teritorial de
părinţi, familia continuă să se manifeste ca extinsă. între părinţi şi copii, între fraţi, între bunici şi
nepoţi se menţin puternice relaţii socioafective dar şi economice. Toate deciziile şi evenimentele
importante sunt trăite împreună. În continuare vom analiza binomul familie consangvină – familie
conjugală.
- familia consangvină – este familia din care provin indivizii - mamă, tată, fraţi, surori, bunici,
unchi, veri. Este principala sursă de socializare primară, de aceea mai este numită şi familie de
orientare;
- familia conjugală – este constituită de regulă prin căsătorie alcătuită din soţ/ soţie, copii, socri,
cumnaţi. Mai este numită familia de procreare. Cei mai mulţi adulţii (bărbaţi şi femei) aparţin
simultan celor două tipuri. Acest fapt aduce beneficii dar şi costuri importante.
Familia matriarhală şi patriarhală:
- în familia patriarhală relaţii economice, sociale şi politice sunt dominate de bărbaţi. În unele
societăţi este admisă poligamia. sunt legate de descendenţa pe linie paternă şi rezidenţa patrilocală;
- în familia matriarhală relaţiile sunt dominate de femei; e mai puţin prezentă azi în forma clasică.
Este tipică pentru societăţile matrilineare şi matrilocale.
În societatea contemporană se înregistrează un număr tot mai mare de configuraţii centrate pe mamă
din care cele mai multe sunt monoparentale.
 Comunitatea locală; raportul stat - comunitate locală
Comunitatea este un grup de oameni cu interese, credinte si norme de viata comune.
Comunitatile pot fi: mici (clanul, satul, tribul), sau mari (poporul si natiunea). Principalele
diviziuni administrativ teritoriale din Romania sunt: comunele, orasele, municipiile si
judetele. Comunitatile locale sunt conduse de primar, consiliul local si consiliul judetean.
Natiunea este comunitatea stabila de oameni constituita si aparuta pe baza unitatii de limba,
de teritoriu, de viata economica si de factura psihica, manifestate in particularitatile culturii.
O parte dintre caracteristicile unei natiuni sunt unitatea de teritoriu, limba comuna,
constiinta nationala si datini comune. Constiinta nationala reprezinta totalitatea aspiratiilor,
sentimentelor prin care membrii unei comunitati isi afirma identitatea comuna. Oameni
foarte diferiti ca rasa, origine, cultura, pot sa apartina aceleiasi natiuni. Natiunea este aceea
de care fiecare ne simtim atasati din nastere. Se spune ca patria este numele sentimental al
natiunii.
Comunitatea locala
La lectiile de istorie v-ati intalnit cu diferite forme de comunitate: popor, natiune si comunitate
internationala. Comunitatea cea mai apropiata de fiecare dintre noi este insa comunitatea locala. In
cadrul ei, oamenii au experiente comune. Oamenii din satul, cartierul sau orasul in care traim ne
sunt, in multe cazuri, cunoscuti.
Cu cat legaturile dintre membrii ei sunt mai complexe si mai solidare, cu atat comunitatea
este mai puternica. Intr-o comunitate, oamenii se intereseaza unii de altii, doresc sa se
organizeze, astfel incat sa se ajute intre ei si doresc sa se organizeze, astfel incat sa se ajute
intre ei si fiecare sa contribuie la deciziile care ii privesc pe toti.
Noţiunea de comunitate locală
Capitolul tratează pe larg noţiunea de comunitate locală aşa cum este ea definită de literatura de
specialitate. Este prezentată şi evoluţia reglementării comunităţilor locale în legislaţia naţională.
Analiza noţiunii de comunitate locală este primul pas în demersul nostru de a studia buna
administrare a comunităţilor locale. Prin urmare, înainte de analiza conceptul de bună administrare,
trebuie să studiem la ce aplicăm acest concept şi anume la comunitatea locală. În acest sens, vom
prezenta modul în care comunitatea se regăseşte în definiţiile date în literatura de specialitate,
evidenţiind rolul acestei organizări în cadrul sistemului administrativ român. Comunitatea locală, ca
şi mod de organizare a unei colectivităţi umane, reprezintă una din primele forme de organizare cu
moduri de organizare, denumiri şi tradiţii locale specifice, care s-au păstrat pentru o perioadă mare
de timp. Odată cu dezvoltarea principalelor forme de guvernare şi formarea statelor s-a dezvoltat şi
consolidat administraţia publică atât administraţia centrală dar şi cea locală. Privită din această
perspectivă a evoluţiei în timp relaţia administraţie-stat a evoluat constat cu aspecte pozitive şi
negative în funcţie de formele de guvernare adoptate. Un alt aspect pe care l-am studiat în cuprinsul
capitolului este raportul dintre comunitatea locală şi stat, raport de la parte la întreg. Analiza acestei
relaţii ne relevă o caracteristică a acestor forme de organizare şi anume rezistenţa lor în timp, unele
denumiri există şi în prezent, iar membrii diferitelor comunităţi locale mai păstrează încă unele
caracteristici specifice zonei de unde provin. Întrucât dezvoltarea şi evoluţia comunităţilor locale a
avut loc de cele mai multe ori într-un cadru reglementat de norme, şi influenţat de raportul cu
puterea centrală, vom prezenta şi evoluţia aceste relaţii cu implicaţiile ei în sistemul administativ.
Sunt menţionate şi principalele evoluţii de-a lungul timpului referitor la acest aspect -
deconcentrarea şi descentralizarea. Odată cu dezvoltarea principalelor forme de guvernare şi
formarea statelor s-a dezvoltat şi consolidat administraţia publică atât administraţia centrală dar şi
cea locală. Privită din această perspectivă a evoluţiei în timp relaţia administraţie-stat a evoluat
constat cu aspecte pozitive şi negative în funcţie de formele de guvernare adoptate. Colectivităţile
pot fi clasificate în teritoriale sau geografice, de interese sau contractual. Elemente esenţiale ale unei
colectivităţi numele, teritoriu, populaţia, reşedinţa şi sediul. Colectivitatea locală cuprinde locuitori
care au puternice sentimente de apartenenţă la aceasta, dar şi prin interese colective distincte de cele
statale. Totuşi, colectivitatea locala nu poate fi definită decât în raport cu colectivitatea sau
comunitatea naţională. Ca urmare, definirea unei colectivităţi ca fiind locală, presupune existenţa
unei colectivităţi statale şi integrarea colectivităţii locale în colectivitatea statală.
Raportul dintre stat şi colectivitatea locală
Relaţia naţional-local nu este o relaţie constantă ci una specifică, fiecare colectivitate locală având
nevoi şi interese specifie, care fac ca respectiva colectivitate să fie individualizată, atât în rapot cu
cea statală, dar şi în raport cu alte colectivităţi local. În acest sens, doctrina 2 a definit colectivitatea
locală ca reprezentând o specificitate de raporturi economice, de relaţii de putere, de reprezentare ce
evolueză în mod autonom, în funcţie de o dinamică aparte fiecărei colectivităţi în parte, precum şi
de o anumită relaţie de interdependenţă, în contextul căreia se poate vorbi de o expresie de
solidaritate locală. Acestă specificitate este sintetizată prin noţiunile de identitate locală şi de sistem
local. Observăm că rolul statului nu este unul minor în această ecuaţie, dimpotrivă, faptul ca o
colectivitate locală poate să se administreze şi să se gospodărească potrivit nevoilor proprii,
presupune crearea de către stat a unui cadru legislativ adecvat care să ţină seama şi de
reglementările comunitare în domeniu. Din această perspectivă, statul este responsabil cu
conturarea cadrului legislativ care să asigure dezvoltarea la nivel local. Desigur că nu se poate vorbi
de o administraţie la nivelul colectivităţilor locale în afara principiului descentralizării, cu a sa
componenta - autonomia locală, şi a principiului subsidiarităţii. Orice mişcare de descentralizare are
ca efect un transfer de competenţe dinspre puterea centrală către puterea locală. Ca urmare,
colectivităţile locale au participat alături de stat la administrarea şi amenajarea teritoriului, la
dezvoltarea economică, socială şi stiinţifică, precum şi la protecţia mediului şi la îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă. Raporturile dintre stat şi colectivitate se pot explica mai bine dacă definim
noţiunea de deconcentrare în opoziţie cu descentralizarea.
Concluzii
Colectivitatea locală a reprezentat dintotdeauna un reper în societatea umană indiferent de forma de
organizare socială sau de regimul politic aflat la un moment dat în acea ţară. Se poate spune că
acţiunile clasei politice în domeniul social, economic sau cultural, au un efect puternic la nivelul
fiecărei comunităţi locale numai dacă acestea se pot implementa cu succes la acea comunitate.
Având la baza constituirii lor legături puternice între membrii, comunităţile locale au reuşit în
decursul timpului să determine o conştiinţă a locului, fapt ce a generat o serie întreagă de
manifestări din partea membrilor acelei comunităţi, care pe de o parte, au conştientizat apartenenţa
la acea comunitate, iar pe de altă parte, atunci când au vrut şi au putut, au considerat că e necesar să
întoarcă comunităţii de unde provin un beneficiu ce putea fi o donaţie, realizarea unei lucrări sau
promovarea acelei comunităţi la nivel naţional sau internaţional, ca semn al recunoştinţei lor. Tot ca
o consecinţă a constituirii lor comunităţile au constituit de multe ori puncte de rezistenţă împotriva
puterii centrale şi au perpetuat obiceiuri, tradiţii şi forme de organizare specifice. Indiferend de
provincia istorică din care fac parte comunităţiile locale s-au constituit pe teritoriul ţării cu o
identitate proprie, cu organizare administrativ-politică de sine stătătoare, iar în timp o parte dintre
acestea au căpătat şi personalitate juridică. De-a lungul timpului comunităţile locale au suferit
modificări şi influenţe mai mult sau mai puţin benefice în funcţie de provincia istorică din care au
făcut parte. Observăm că dacă comunităţii mai mari ca de exemplu oraşele au fost deschise la
modernizări comunităţile mai mici cum sunt satele sau comunele au fost mai conservatoare şi au
putut să îşi conserve formele de organizare şi administrare o perioadă mai lungă. Totuşi şi
comunităţiile locale au trebuit să se adapteze la schimbările istorice prin care a trecut România si ca
urmare au fost supuse unor reorganizări având drept scop modernizarea acestora. Din perspectiva
studiului nostru considerăm interesante următoarele aspecte privind comunităţile locale:
a) modul în care comunităţile locale au fost influenţate de evoluţia istorică a provinciei din care face
parte.
b) Poziţia comunităţii locale în ecuaţia putere centrală-putere locală.
În prima situaţie menţionăm faptul că din punct de vedere istoric comunităţile locale au trebuit să
facă un adevărat test de adaptibilitate, numai dacă ne gândim la faptul că o perioadă lungă de timp
au făcut parte din provincii româneşti diferite cu forme de organizare administrativ-politce diferit şi
apoi după unirea Principatelor şi constituirea României Mari au trebuit să se adapteze la noile
realităţi politice. În acest sens este de remarcat efortul legislativ, uman şi material făcut pe de o
parte de legiutorul român care a dorit să modernizeze statul român iar pe de altă parte a executivului
de la acea perioadă care a avut voinţa politică necesară pentru a pune în aplicare reformele în
domeniul administraţiei publice.
Referitor la cea de-a doua situaţie comunitatea locală a suferit de-a lungul timpului atât influenţe
locale cât şi influenţe de la centru. Deşi a tolerat constituirea puterii locale reprezentată prin boierii
locali sau prin nobili ori oraşe cu o oarecare autonomie, puterea centrală a avut un reprezentant al
său care să îi reprezinte interesele. După constituirea statului naţional român urmată de adoptarea
instituţilor moderne această influenţă a puterii centrale în teritoriu a căpătat forme moderne
reprezentate fie instituţia prefectului fie prin serviciile publice desconcentrate în teritoriu ori prin
monopoluri exercitate de către stat. Pentru a avea o imagine de ansamblu a influnţelor la care au
trebuit să facă faţă comunităţile locale menţionăm că acestea au parcus o bună perioadă ca şi
componente ale unei provincii istorice româneşti, au făcut parte din noul statul român apărut pe
harta Europei apoi din România Mare, au treversat două dictaturi-una regală şi cea comunistă- iar
acum trebuie să se adapteze la o societate românească democratizată după anul 1990 însă
deocamdată insuficient pregătită pentru timpurile pe care le traversează. La fel de adevărat este şi
faptul că practic comunitatea locală nu poate să dispară, ea trăieşte odată cu statul din care face
parte. Nu ne referim aici la excepţii periculoase reprezentate în special de fosta Yugoslavie şi de
Trasnnistria. Comunitatea locală se adaptează, în mare măsură vremurilor din care face parte şi
încearcă să îşi păstreze specificul ei. O problemă interesantă după anul 1990 a fost repartiţia
bunăstării la nivelul întregii ţării deşi o mare parte din acea bunăstare era asigurată de o parte din
colectivităţile locale, fapt ce a generat la un moment dat o nemulţumire din partea acelor
comunităţi. De asemenea un alt fenomen ce s-a observat la nivelul comunităţilor locale - indiferend
de zona geografică de unde provin - a fost constituirea aşa-zişilor „baroni locali” care în timp au
căpătat puteri considerabile atât la nivel local dar şi la nivelul puterii centrale pe care uneori au
contestat-o atunci când interesele lor nu coincideau cu cele ale puterii centrale. Cele două aspecte
menţionate mai sus sunt două probleme ce trebuiesc rezolvate pentru viitor mai ales că la nivel
european se consideră că viitorul este al regiunilor, iar pe de o parte acest fapt ar putea genera
dezechilibre majore între diferite regiuni ale ţării iar pe de altă parte s-ar putea să se întâmpine
rezistenţă din partea baronilor locali care şi-ar vedea interesele atinse prin crearea în viitor a acestor
regiuni. Ca şi o observaţie referitoare la relaţia administraţie-stat putem spune că indiferend de
forma de guvernare şi de epoca la care ne raportăm activitatea administraţiei publice a fost
influenţată puternic de factorul politic. Acest lucru este pe undeva firesc deoarece administraţia a
apărut ca o necesitate de a pune în practică decizii politice, însă în epoca actuală reformele privind
administraţia a permis ca să se distanţeze pe cât posibil de factorul politic. A contribuit la aceasta şi
reglementările referitoare la funcţia publică, constituirea unui corp de funcţionari publici care să se
bucure de un stat care să le permită o
Relaţia dintre administraţie şi puterea politică include pe de o parte raporturi dintre administraţie şi
partidele politice şi raporturi dintre administraţie şi puterea legislativă. În toate aceste relaţii puterea
politică păstrează un atu important: gestionarea şi distribuirea resurselor financiare necesare
funcţionării aparatului administrativ dar şi a realizării unei autonomii reale, eficace la nivelul
colectivităţilor locale. În practică de multe ori acest fapt se traduce în distribuirea banului public
după criterii politice sau de interese. Acest fapt este unul îngrijorător mai ales că este un mijloc
generator de corupţie. De aceea este tot mai important rolul autorităţilor publice locale în atragerea
de investiţii care să asigure la bugetul local resurse suficiente pentru a putea susţine dezvoltarea
colectivităţii lor. Un alt factor perturbator în relaţia administraţie publică-putere politică îl reprezintă
influenţa exercitată de oamenii de afaceri asupra mediului politic care de multe ori se traduce în
contracte păguboase încheiate de către aceştia cu administraţia. Sponsorizând oamenii politici şi
partidele din care fac parte aceştia, mediul de afaceri urmăreşte realizarea intereselor proprii, de
multe ori în defavoarea interesului public. Mai mult acest fapt este unul generator de corupţie şi de
birocraţie şi determină o percepţie proastă a prestaţiei administraţie publice din partea cetăţenilor şi
implicit subminează încrederea pe care o au aceştia în administraţie. În stadiul actual, în opinia
noastră, nu vedem o rezolvarea prin legiferarea unui sistem de lobby pentru că s-ar legitimiza astfel
influenţa negativă a mediului de afaceri în administraţie. Nu vrem să fim înţeleşi greşit, motorul
economiei unei societăţi îl reprezintă sectorul privat şi este important ca acesta să fie puternic
dezvoltat, ceea ce combatem noi este acea parte a relaţiei mediul de afaceri-administraţie care
influenţează în mod negativ prestaţia administraţiei publice. De aceea considerăm deosebit de
important ca atât activitatea puterii politice cât şi a administraţiei publice să se desfăşoare cu bună
credinţă dar şi cu respectarea eticii şi a integrităţii în activitatea lor. Buna credinţă trebuie să se
manifeste atât în numirile în funcţii publice dar şi în privinţa acceptării lor de către cei propuşi sau
care au câştigat prin concurs dreptul de a exercita demnităţi publice. În doctrina recentă 3
raporturile dintre administraţia publică şi puterea legiutoare sunt clasificate în cinci categorii:
*Raporturi de subordonare (după critriul funcţional);
*Raporturi de colaborare (în procesul legislativ);
*Raporturi de organizare a executării şi de executare în concret a legilor;
*Raporturi de investire a Guvernului;
*Raporturi de control parlamentar.
În afară de mijloacele prezentate administraţia publică mai deţine o serie de garanţii legale care îi
permite să câştige teren în raport cu puterea politică. Sunt astfel de garanţii adoptarea statutelor
diverselor funcţii publice, modalităţile de recrutare care se face pe bază de concurs, adoptarea
procedurilor disciplinare ce face dificilă excluderea celor ce încearcă să nu se subordoneze ierarhiei,
libertatea sindicală şi dreptul al grevă. Aceste garanţii au oferit stabilitate funcţionarilor publici în
exercitarea competenţelor funcţiilor lor în faţa presiunilor venite din partea puterii politice.. Un alt
factor care permite imixtuinea politicului în administraţia publică şi în special în administraţia
publică locală îl reprezintă specificul guvernării locale. Un factor care poate destabiliza activitatea
administraţiei publice este şi acela al recrutării de către partidele politice a funcţionarilor cu funcţii
de conducere din cadrul administraţiei publice. Politizarea funcţiilor publice este o problemă care se
regăseşte în multe administraţii O altă problemă ridicată în doctrina recentă este aceea a adaptării
administraţiei publice la globalizarea producţie si a mijloacelor de producţie 4. Globalizarea a
determinat expansiunea companiilor multinaţionale care au „spart” barieiele naţionale operând la
nivel global. De asemenea administraţia publică trebuie să fie capabilă să răspundă la provocările pe
care societatea la oferă, cum ar fi urbanizarea rapidă a oraşelor, schimbările climatice precum şi
climatul economic actual 5.
În sfârşit, dar nu ultimul ca pondere şi influenţă, un alt factor ce influenţează relaţia putere politică-
administraţie publică îl reprezintă influenţa pe care o exercită grupurile de presiune asupra puterii
politice şi implicit asupra administraţiei. Susţinând financiar campaniile electorale ale partidelor
politice - în special sub forma unor donaţii - grupurile de interese îşi susţin practic propriile interese
şi în funcţie de rezultatul alegerilor vor face presiuni pentru a obţine avantaje materiale sau a le
menţine pe cele existente deja. Considerate „guverne invizibile” grupurile de interese pot exercita o
influneţă semnificativă asupra administraţiei publice beneficiind de legăturile lor cu puterea
politică. În privinţa raporturilor dintre administraţia publică şi mediul juridic constatăm că există o
subordonare a administraţiei publice faţă de normele juridice. Avem în vedere în primul rând faptul
că activitatea administraţiei publice trebuie să se desfăşoare cu respectarea principiului legalităţii
care este unul dintre principiile fundamentale care guvernează activitatea administraţiei publice.
6. În legătură cu aplicare acestui principiu în activitatea administraţie publice probleme pot apărea
atunci când administraţia uzează mai mult decât este necesar de puterea discreţionară. Puterea
discreţionară este definită în literatura de specialitate ca fiind „o abatere de la principiul legalităţii şi
reprezintă acel domeniu nedeterminat de legiutor, lăsat la libera apreciere a administraţiei 8.
Activitatea administraţiei publice desfăşurată cu respectarea principiului legalităţii are drept
consecinţă pe de o parte o consecinţă pozitivă concretizată în obligaţia de a asigura aplicarea
efectivă a legilor şi a celorlalte acte normative iar pe de altă parte o consecinţă negativă, aceea de a
se abţine de la luarea unor măsuri administrative ce ar contraveni normelor legale în vigoare. Dacă
până acum am prezentat modul în care a evoluat comunitatea locală şi administraţia de acum încolo
vom analiza aspecte ce ţin modul în care se realizează buna administrare. Pentru a realiza acest
lucru în capitolul următor vom prezenta principalele premise ale bunei administrări la nivelul
colectivităţilor locale descentralizarea şi autonomia locală, urmând ca în capitolele următoare să
tratăm pe larg conceptul de bună administrare, instituâiile şi mijloacele prin care se realizează şi în
final să analizăm rezultatele unei cercetări empirice realizate în municipiul Braşov. Fără îndoială în
absenţa celor două principii nu putem vorbi despre buna guvernare şi implicit despre o bună
administrare. Prin aplicarea principiului autonomiei locale a avut loc transferul de competenţe
necesar pentru ca autorităţile locale să poată guverna la nivel local cu o preocupare pentru interesul
colectivităţii care le-au ales. În acest fel autorităţile locale primit prin lege compenteţele necesare
pentru ca să poată aplica principiile bunei administrări.
Şcoala şi Comunitatea
1. Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o
comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educație, care au la rândul lor o ofertă educaţională:
familia, autorităţile, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
2. Comunitatea este definită în Dicţionarul Explicativ al limbii române ca un grup de oameni cu
interese, credinţe sau norme de viaţă comune, totalitatea locuitorilor unei localităţi, ai unei ţări,
totalitatea celor care trăiesc în acelaşi loc şi au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi norme de viaţă etc. În
România putem vorbi despre câteva tipuri de comunităţi:
-comunităţi locale în mediul rural – indivizii stabilesc relaţii interpersonale frecvente, se cunosc, îşi
sancţionează abaterile de la normele comunităţii;
- comunităţi locale în mediul urban din oraşele mici – spiritul comunitar este prezent, majoritatea
oamenilor se cunosc, controlul comportamentelor funcţionează, dar nu este aşa de sever ca în
mediul rural;
- comunităţile din marile oraşe - nu putem vorbi de comunităţi locale, există comunităţi diverse
(comunităţi academice, comunităţi ale persoanelor cu o anumită orientare socială etc.), normele
sociale sunt complexe, iar valorile tradiţionale încep să se piardă.
Parteneriatul Şcoală-Comunitate
Din punct de vedere juridic, parteneriatul se defineşte ca o înţelegere legală în care partenerii
definesc împreună scopul general al parteneriatului şi presupune colaborarea strânsă şi combinarea
avantajelor specifice pentru ambii parteneneri. Din punctul devedere al beneficiilor pe care le
aduce, parteneriatul poate fi definit ca o modalitate eficientă în realizarea reformei managementului,
prin schimbarea modului în care sunt abordate problemele publice, astfel încât soluţionarea lor să
devină fezabilă prin parteneriat. Parteneriatul poate fi o soluţie pentru alocarea şi folosirea
resurselor locale, la nivel comunitar, pentru atragerea altor resurse, în vederea rezolvării
problemelor comunităţii. Ideea de parteneriat între şcoală şi comunitate trebuie să se bazeze pe
principiul complementarităţii serviciilor oferite de către organizaţiile care activează în comunitate.
Construirea parteneriatului este un proces deliberat ce implică adoptarea unui management bazat pe
colaborare, comunicare şi acceptarea diversităţii, responsabilizarea partenerilor şi implicarea
reciprocă.
Principiile care stau la baza parteneriatului Şcoală-Comunitate sunt stipulate în Legea Educaţiei
Naţionale (art. 3):
- Principiul echităţii - în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără discriminare;
- Principiul calităţii - în baza căruia activităţile de învăţare se raportează la standarde de referinţă şi
la bune practici;
- Principiul relevanţei - în baza căruia educaţia răspunde nevoilor de dezvoltare personale şi social-
economice,
- Principiul eficienţei - în baza căruia se urmăreşte obţinerea de rezultate educaţionale maxime prin
gestionarea resurselor existente;
- Principiul descentralizării - în baza căruia deciziile principale se iau de către actorii implicaţi
direct în proces;
- Principiul răspunderii publice - în baza căruia unităţile de învăţământ răspund public de rezultatele
lor;
- Principiul transparenţei - concretizat în asigurarea vizibilităţii totale a deciziei şi a rezultatelor,
- Principiul asigurării egalităţii de şanse;
-Principiul incluziunii sociale;
- Principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia;
- Principiul participării şi responsabilităţii părinţilor;
- Principiul fundamentării deciziilor pe dialog şi consultare;
- Principiul respectării dreptului la opinie al beneficiarilor direcţi ai sistemului de educaţie.
Necesitatea parteneriatului Şcoală-Comunitate
Ideea de a folosi şcoala în beneficiul comunităţii a apărut în anii 90 în SUA, când s-a cristalizat
convingerea că şcolile pot servi comunităţilor, prin furnizarea de servicii după orele de curs:
culturale, sportive, recreative, de socializare, de pregătire a forţei de muncă etc. După anii 90, în
Europa şcolile şi-au diversificat activităţile oferite comunităţii, derulând: cursuri IT, concerte,
conferinţe, cluburi pentru pensionari etc. În contextul în care resursele acordate educaţiei nu sunt
suficiente, parteneriatul şcoală-comunitate poate fi o modalitate prin care se realizează o mai bună
gestionare a resurselor locale, de atragere a resurselor către şcoală şi de valorificare a resurselor
şcolii în beneficiul comunităţii. Şcolile sunt organizaţii puternic ancorate în comunitate, care prin
statutul lor, prin competenţele resurselor umane implicate în sistemul educaţional pot deveni
promotorul parteneriatului comunitar. În relaţia de parteneriat pot interveni şi blocaje, datorate:
- raportării la valori diferite;
- lipsei unei politici a şcolii în ceea ce priveşte relaţia cu comunitatea;
- lipsei educaţiei civice;
- neidentificării avantajelor şi a finalităţilor;
- rezistenţei cadrelor didactice la colaborarea cu agenţii comunitari, în condţiile efectuării unor
activităţi neremunerate.
În consecinţă, se impune adaptarea şcolii la nevoile comunităţii, prin:
- adoptarea unui management participativ, care să implice şcoala în proiectele comunităţii şi să
conştientizeze agenţii comunitari asupra rolului pe care îl au în educaţia viitorilor cetăţeni;
- schimbarea mentalităţii angajaţilor şcolii;
- adaptarea curricularăla nevoile comunităţii locale;
- îmbunătăţirea ofertei de activităţi extracurriculare;
- implicarea reprezentanţilor comunităţii în procesul de dezvoltare instituţională a şcolii;
- includerea în obiectivele şcolii a dezvoltării spiritului comunitar.
 Naţiunea; cetăţenia
In antichitate cetatenia reprezenta calitatea de membru al unei cetati. In epoca moderna
cetatenia este calitatea de membru al unui stat-natiune si este obtinuta prin nastere sau prin
anumite proceduri juridice. Fiecare cultura a demonstrat capacitatea inventiva a omului si a
contribuit la progresul umanitatii. In ciuda diferentelor care exista se poate vorbi de existenta
unei comunitati internationale. Este foarte importanta colaborarea intre state si obtinerea
unei solidaritati internationale. Organizatiile internationale sunt constituite din state care
decid sa coopereze si care isi propun sa impiedice fenomene precum injustitia si violenta.
Drepturile omului reprezinta aspiratia omenirii spre o viata in care demnitatea fiecaruia este
respectata. Drepturile omului au un caracter universal, se refera la toate fiintele de pe tot
globul. Drepturile omului pot fi impartite in mai multe categorii:

-Drepturile civile si politice generale (dreptul la viata, la demnitatea si securitatea persoanei,

la libertatea de gandire, la constiinta si expresie);
-Drepturi economice, sociale si culturale (dreptul la bunastare, munca, la educatie, la sanatate
fizica si mentala, la cultura);
-Drepturile persoanelor vulnerabile (drepturile copiilor, a persoanelor cu dizabilitati, a
persoanelor in varsta, dreptul la protectie contra tuturor formelor de agresiune, neglijenta,
cruzime, exploatare si discriminare);
-Drepturile popoarelor si solidaritatea (dreptul la pace, dreptul minoritatilor, dreptul la
dezvoltare, la un regim democratic). Cel mai important document cu privire la drepturile
omului este „Declaratia Universala a Drepturilor omului” adoptata de Organizatia Universala
a Drepturilor Omului.

Comunitatea politica: natiunea

Popoarele au luat nastere in Antichitate. Ele se deosebeau prin limba, obiceiuri, port si prin teritoriul
pe care il ocupau. Incepand cu secolul al XVII-lea, se formeaza statele-natiune si natiunile moderne.
Natiunile sunt comunitati in sensul politic. Ele au anumite trasaturi in comun cu popoarele:
comunitatea de teritoriu, limba, obiceiuri, traditii. Statele-natiune moderne au facut posibila, in plus,
o unificare a pietei, a legilor si a institutiilor.
Uneori, pentru popor si natiune se foloseste acelasi cuvant, "natiune".
Unele natiuni (in sens de popor) nu traiesc in garnitele unui singur stat; altele nu au avut un stat
mult timp (ca poporul evreu) sau niciodata (ca romii).
Cetatenia reprezinta calitatea, recunoscuta juridic, a unei persoane de a fi membra sau
membru a unui anumit stat. Cetateanul beneficiaza de toate drepturile politice, de avantajele
si de protectia acordata de legile satatului respectiv.

Cetatenia trebuie deosebita de nationalitate, sub diferitele ei intelesuri. Termenul de nationalitate

difera ca inteles, in primul rand, dupa cum legam termenul de natiune (lat. Natus) de cel de teritoriu
sau cel de ascendenta.
Grupa de acceptiuni ale termenului de nationalitate, pornita de la ascendenta, se aplica numai la
persoana fizica si inseamna aparteneta ei la o natiune, evoluand de la intelesul de entitate etnica
pana la intelesul actual de entitate legata sufleteste, fiind capabila si constienta de viata politica
proprie.
Fata de un stat national unitar (care e expresia identitatii dintre membrii unei natiuni si cetatenii
unui stat), vom avea pe de o parte, natiuni fara stat, iar pe de alta, state fara nicio legatura cu
distinctiile nationale sau ai carei resortisanti sa reprezinte numai o parte dintr-o natiune ori sa
apartina mai multor natiuni; in acest ultim caz aplicandu-se principiul nationalitatilor egale sau nu,
acestea cautand a nu face deosebiri nationale (sua) ori asuprind pe unele in favoarea altora.
Statele moderne se concep sau se constituie pe o baza nationala, distinctia dintre cetatenie si
nationalitate ramane. aceasta distinctie, ce a format si in romania obiect de discutie chiar si cu
prilejul dezbaterilor la legea promulgata prin d. 724/1924, e consemnata expres de unele legislatii -
se da exemplu legii argentiniene din 1 octombrie 1869, care dispune ca, prin naturalizare straina, se
pierde cetatenia (drepturile politice), nu si nationalitatea; nu mai putin sistemele statale au variat de
la identificarea nationalitatii cu cetatenia pana la identificarea cetateniei cu nationalitatea (ledea
delbrűck, art. 25, al. 2).
Dificultatile terminolodice privind cuvintele natiune si nationalitate nu se opresc aici. se ajunge
astfel ca nationalitate (apartenenta la un stat) sa aiba ca plural dubla constitutionalitate in timp ce
nationalitati (grupuri nationale din cadrul unui stat din lume) sa aiba ca singular natiune. In aceeasi
terminologie de specialitate, cetatenia apare ca nationalitate de fapt, numita si nationalitate juridica
iar nationalitatea propriu-zisa aparare ca nationalitate de drept.
In concluzie toti cetatenii au drepturi si libertati, asigurate de constitutie, si indatoriri fata de patria
mama.
Drepturile cetatenilor romani
Prin constitutie se stabilesc drepturi fundamentale dar si obligatiile corespunzatoare cetatenilor.
Conform art. 22 alin. 1 cetatenilor li se garanteaza:
-dreptul la viata, fiind interzisa pedeapsa cu moartea (alin.3),
Dreptul la ocrotirea sanatatii,
-de a alege si de a candida in vederea constituirii autoritatilor statului.
-cetatenii romani participa la referendumuri si au initiativa legislativa,
-ei nu pot fi expulzati, nici extradati si se bucura in strainatate de protectia statului roman.
Indatoririle cetatenilor romani
Pentru cetatenii romani, obligatiile depasesc caracterul lor juridic, fiind legate de morala si religie.
Constitutia declara ca "fidelitatea fata de tara este sfanta". INDATORIRILE Constitutionale sunt:
-obligatiile, ca persoane civile in caz de riscuri grave, de catastrofe sau de calamitati naturale;
-contributia la cheltuieli publice prin impozite si taxe;
-orice ale prestatii in situatii exceptionale;
-obligatia de a respecta constitutia si legile statului;
-obligatia de a-si exercita drepturile si libertatile constitutionale cu buna-credinta;
-a nu incalca drepturile si obligatiile celorlalti;
-de a suporta sanctiunile legale ale incalcarii ordinului de drept.
"Nu-ti depasi niciodata drepturile, si ele vor deveni curand nelimitate"(Jean Jacques Rousseau).
Prin națiune se înțelege:

 Comunitate stabilă de oameni, istoricește constituită ca stat, apărută pe baza unității de

limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, care se manifestă în
particularități specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune. (DEX
'98).

 Comunitate stabilă de oameni constituită istoricește și apărută pe baza unității de limbă, de

teritoriu, de viață economică și de factură psihică, manifestate în particularitățile specifice
ale culturii. (NODEX)
Chestiunea definirii națiunii este una foarte controversată. Există, în mare, două viziuni asupra
existenței națiunii: una consideră națiunea ca existând în realitate, alta o consideră un artefact
cultural, despre care nu se poate spune că există ca grup social, ci doar virtual (teoria națiunii ca
comunitate inventată). Ambele definiții citate mai sus (DEX și NODEX) reflectă concepția
stalinistă despre națiune, formulată în articolul scris de I. V. Stalin în 1913 (Problema națională și
social-democrația) și publicat în Prosveșceniie. Aceasta consideră națiunea ca fiind o comunitate
reală și accentuează așa-numita "comunitate de viață economică"pe care s-ar baza existența "reală"a
națiunii. Utilizează, totodată, o serie de concepte puțin sau deloc definite, cum ar fi "unitatea de
factură psihică"și comunitatea de destin a unui grup de oameni, lăsând neclarificat aspectul foarte
important al posibilității de existență a acestora și modului în care acestea se manifestă.
Definirea statelor naționale o găsim în trei cazuri, în afară de România: Ucraina, Lituania și Croația,
trei state noi, tinere, care au simțit nevoia de a se autodefini naționale, în sensul etnic al cuvântului,
pentru a putea să se apere.
Un al doilea grup de state, este cel al națiunilor civice, care sunt țări membre care nu se definesc ca
state naționale, dar, prin prevederile constituționale în care spun că puterea emană de la națiune, că
reglementează dreptul de națiune, aceste state sunt considerate națiuni civice. Este vorba, printre
altele, de Belgia, Franța, Polonia, Slovacia.
Alte state fac diferența între națiune și popor, de exemplu: Spania, Estonia, Ungaria, Italia, Slovenia
sau Grecia.
Sunt alte state care nu vorbesc de națiunile țării respective, ci de popoarele care trăiesc pe teritoriul
lor, ca de exemplu: Andorra, Austria, Republica Cehă, Finlanda, Portugalia, Suedia, Germania,
Elveția.
Un al cincilea grup de state care nu se definesc nici naționale și nu vorbesc nici în numele
poporului. Este vorba despre: Bosnia și Herțegovina, Cipru, Danemarca, Islanda, Lichtenstein,
Luxemburg, Norvegia, Olanda, fosta Republică a Iugoslaviei (Serbia, Muntenegru) și Republica
Macedonia.
În definiția clasică a națiunilor există două teorii clasice:

 teoria franceză care spune: un stat, o națiune; și

 teoria germană care spune că: părți ale națiunii pot trăi în afara hotarelor țării respective.
Națiunea civică înseamnă un contract între cetățean și cetate, între cetățean și stat, în aceste situații
statul acceptând multietnicitatea.
Tradusa in limba romana dupa zece ani de la aparitia sa la editura Gallimard, lucrarea autoarei
franceze primeste confirmarea valorica prin Premiul Camerei Deputatilor din Franta si prin
traducerea in alte sase limbi europene. Cunoscuta cititorilor romani prin scrierea „Ce este
cetatenia?”, autoarea propune o abordare sociologica a natiunii (ce se bazeaza pe cunoasterea
empirica a societatii), mult mai aplicata din punct de vedere stiintific decat lucrarea-instrument
amintita, si care continua directia cercetarii din „La France de l’integration. Sociologie de la nation
en 1990”.
Presupozitia principala a lucrarii este aceea ca natiunea trebuie studiata in termeni politici, adica
tinand cont de institutiile care dau sens unei comunitati, deoarece chiar natura natiunii e politica,
diferind de cea a etniei, care este culturala. O alta presupozitie este diferenta conceptuala facuta
intre natiunea-civica si natiunea-unitate politica (statul). Acestea duc la teza principala a studiului,
sinonima cu ideea unica de natiune cu specificitatea data de integrarea populatiei intr-o comunitate
de cetateni. Natiunea civica a parcurs drumul de la dezirabil la concret, inoculand oamenilor ideea
ca demnitatea nu mai este exclusiv dependenta de un anumit loc in interiorul unui grup ci de
calitatea de cetatean, de hommo universalis. Acest construct insa poate ridica si semne de intrebare
din moment ce dobandirea acestei calitati presupune transcenderea particularismelor individuale sau
de grup (inlocuite cu o identitate comuna), iar natiunea apeleaza la instrumente uniformizatoare
(invatamantul, principiile laicitatii) pentru a suplini izvorul identitatii morale si comportamentale.
Nepropunandu-si o analiza descriptiva a natiunii ci doar una explicativa la nivelul logicii ideii de
natiune, autoarea ofera o constructie circulara prin faptul ca isi incepe si sfarseste studiul prin
referire la aceeasi realitate. Constructia contine si o concentrare argumentativa in jurul ideii de
cetatenie ca raspuns al natiunii unic-conceptibile din punct de vedere teoretic, dar care ramane doar
la nivelul dezirabilului pe fondul scepticismului cu care priveste autoarea societatea actuala (ca
matrice in care se pot aplica ideile discutate).
Dominate de viziunea sumbra a viitorului democratiilor, introducerea si concluzia vin parca sa
zadarniceasca imperativul civismului afirmat in intreaga opera. Democratia s-ar confrunta, potrivit
autoarei, cu nevoia de retrospectiva a logicii de functionare a natiunii din moment ce, individul
luand locul cetateanului, dimensiunea economica tinde sa transforme populatia in producatori-
consumatori, iar diminuarea idealului cetateniei ameninta chiar coeziunea sociala. Comparata cu
asaltarea bisericilor de catre ambitiile sectare, nu e sigur ca natiunea democratica va putea controla,
prin exercitarea rationala a cetateniei, conflictele provocate de impartirea resurselor.
Cu toate acestea, cadrul de exercitare a cetateniei il ofera tot o natiune care urmeaza principii
democratice, din moment ce egalitatea intre cetateni sau interiorizarea unui sistem de norme si
valori sunt reprezentate cu predilectie intr-un astfel de sistem. In atributiile sale cele mai
substantiale pare a intra si cel mai controversat aspect al implinirii unei legaturi sociale ce
caracterizeaza o comunitate de cetateni – integrarea membrilor si trezirea sentimentului de
apartenenta. Practic intregul sistem, in care este argumentata teza principala a ideii unice de natiune
a cetateanului, urmeaza cai variate de a demonstra necesitatea procesului de transcendere a
particularitatilor de grup si beneficiile directe ale acestui proces.
Am numit acest demers argumentativ ca fiind controversat, bazandu-ma atat pe verificarea empirica
pe care o poate revela istoria in ceea ce priveste dificultatea realizarii acestei transcenderi, cat si pe
unele afirmatii ale autoarei care pot intalni dezaprobarea. Astfel, logica interna a ideii de natiune
democratica poate fi inteleasa odata cu legitimarea actiunii statului prin intermediul comunitatii de
cetateni. Aceasta legitimare are ca referinta atat integrarea interna (aflata la granita, greu de
delimitat, cu procesul de asimilare) cat si actiunea externa a statului. Problema care se poate pune
este ca aceasta legitimare este acordata de comunitatea de cetateni in care nu intra si populatiile pe
cale de integrare. Pe aceeasi linie se inscrie si ambitia natiunii de a transcende prin cetatenie
apartenentele particulare (biologice, istorice, culturale, religioase – p. 55), printr-o evidenta
exercitare a nevoilor majoritatii. Motivatia acestor demersuri pare a fi depasirea ideii de natiune
vazuta doar ca „principiu spiritual” (p. 57) catre o abordare institutionalista prielnica individului-
cetatean. Aceasta trecere este vazuta pe intreaga derulare teoretica precum una de la arhaic la
modernitatea bazata pe principii universaliste. „Domnia cetateanului (…) anuleaza corpurile
intermediare dintre cetatean si stat deoarece acestea il impiedicau pe om sa fie liber.” (p. 97)
O modalitate de a depasi tensiunile dintre proiectul universalist al cetateniei si realitatea concreta a
particularismelor nationale il constituie proiectul politic, deoarece ar reprezenta una din sursele
valorii comune. Exemple precum inventarea libertatii si parlamentarismului in Marea Britanie, a
democratiei si reprezentativitatii in Franta sau a institutiilor si sistemului de valori republican in
SUA par a oferi motivele acceptarii acestui argument. Intrebarea care se pune insa este: cat au
contribuit sau au fost lasati sa o faca reprezentantii grupurilor particulare din cadrul fiecarei
societati exemplificate la marile proiecte politice realizate de natiunea apartenenta?
Aceasta polaritate intre natiune si formele etniciste pare a transa beneficiile, potrivit autoarei, de
partea primeia. Natiunea ne este prezentata ca fiind „mai deschisa spre ceilalti decat toate formele
de etnii pentru ca (…) nu se poate intra intr-o etnie daca nu-i apartii din nastere, in vreme ce putem
dispune de toate drepturile unui cetatean odata ce-am obtinut naturalizarea.” (p.112) Surprinderea
acestor avantaje (regasite chiar si-n ceea ce priveste eficienta pe campul de lupta a soldatilor-
cetateni ce urmeaza principiile identitatii si independentei – p.117) pare a face parte din chiar
actiunea statului national care incearca sa-si intareasca particularitatile nationale prin diverse cai,
actiune descrisa de autoarea insasi. Astfel, prin functia mijlocitoare a scolii, prin construirea
marcilor identitare sau prin intermediul laicitatii, statul asigura participarea in calitate de cetatean la
viata publica oricarui individ, act ce garanteaza consolidarea ideii de natiune.
Urmarind constituirea din partea statului a unei identitati care sa o depaseasca pe cea imediata
(p.160), Dominique Schnapper isi finalizeaza studiul prin depasirea si totodata combinarea celor
doua ideologii cu privire la natiunea moderna: cea franceza, politica si voluntarista, „colectie de
indivizi” (Louis Dumont) si cea germana, organica si culturala, reprezentata de „individul colectiv”
(Louis Dumont). Rezultatul si constructul teoretic e reprezentat de natiunea civica care si-a construit
aceasta opozitie a natiunii etnice, nu pe superioritatea morala sau politica, ci pe revendicarea
„pariului” universalist de integrare a indivizilor.
Articolul prezintă evoluţia istorică a noţiunii de cetăţenie în dreptul românesc, făcând distincţia între
cetăţenie, naţionalitate şi naţiune.
Astăzi, cele mai multe constituţii şi legi folosesc termenul de cetăţenie pentru a desemna
apartenenţa unui individ la stat dar, iniţial, cetăţenia a fost desemnată prin termenul naţionalitate,
termen ce mai poate fi întâlnit şi astăzi în unele constituţii.
În România prima reglementare juridică a cetăţeniei s-a făcut prin Codul civil de la 1865. Calitatea
de cetăţean, ca urmare a unei reglementări legale, nu a existat până la adoptarea codului. Acest lucru
şi-a pus amprenta asupra regulilor instituite atunci, legiuitorul având în vedere acordarea calităţii de
cetăţean român locuitorilor ţării. Dobândirea cetăţeniei era guvernată, ca şi astăzi, de principiul jus
sanguinis. Existau următoarele moduri de dobândire: naştere, naturalizare, căsătorie şi repatriere.
Pierderea cetăţeniei avea loc prin naturalizarea dobândită într-o ţară străină; prin primirea unei
funcţii publice de la un guvern străin fără autorizaţia legală a statului său de origine; prin supunerea
faţă de o protecţie străină; prin intrarea în serviciul militar străin fără autorizarea Guvernului ţării
sale de origine şi prin căsătoria unei femei românce cu un străin.
Unele principii instituite de Codul civil român guvernează şi astăzi reglementarea cetăţeniei, iar
interpretarea unora este identică şi astăzi. Astfel, norma potrivit căreia „copiii găsiti pe teritoriul
României făsă a se cunoaşte identitatea părintilor lor sunt consideraţi cetăţeni români” este
interpretată astăzi ca şi în 1865 ca instituind prezumţia potrivit căreia cel puţin unul din părinţi este
cetăţean român.
Legile din 1924, 1939, 1948, 1952, 1971 si 1991 care au reglementat de-a lungul timpului cetăţenia
în România au constituit importante instrumente juridice în evoluţia instituţiei juridice a cetăţeniei.
Textul scoate în evidenţă diferenţele care apar în dreptul românesc între noţiunile de cetăţenie şi
naţionalitate din punct de vedere terminologic şi juridic. Sub aspect juridic, cetăţenia se deosebeşte
de naţionalitate după cum asociem termenul de naţiune de teritoriu (ca element constitutive al
statului) sau de ascendenţă (urmaţi ai unei anumite persoane). În prima situaţie, prin naţionalitate se
întelege apartenenţa la o ţară. Această situaţie este aplicată persoanelor fizice, în situaţia în care
acestea devin cetăţeni ai unui stat, sau persoanelor juridice. În cea de-a doua situaţie, termenul de
naţionalitate porneşte de la accepţiunea de ascendenţă şi defineşte apartenenţa unei persone fizice la
o naţiune. Prima situaţie se întâlneşte, în special, în statele Europei occidentale, unde termenii de
naţionalitate şi cetăţenie au acelaşi înţeles. Cea de-a doua situaţie se întâlneşte în statele central şi
est europene, inclusiv în România, unde se face distincţia între naţionalitate şi cetăţenie. Explicaţia
porneşte de la realitatea că toate statele moderne s-au constituit pe bază naţională. Cum statele
Europei occidentale au încheiat acest proces înaintea celor din Europa central şi de est, în cazul
primelor elementul naţional s-a diminuat. Pe de altă parte, procesul de constituire a unor noi state în
zona estică şi balcanică a Europei (Cehia şi Slovacia, statele independente foste componente ale
Federaţiei Yugoslave sau ale Uniunii Sovietice) are loc tot pe considerentul naţional şi face să se
perpetueze în întreaga zonă diferenţa dintre naţionalitate şi cetăţenie. Consecinţa acestui fapt este
prezumţia statelor din zonă că cetăţenii de altă etnie au un stat naţional al lor, ceea ce explică de ce
aceştia nu sunt trataţi ca indivizi, ci ca membri ai unei colectivităţi. Perspectiva realizării Europei
unite lărgite şi crearea unei cetăţenii europene oferă speranţa într-o eventuală dispariţie, în viitor, a
acestei distincţii şi nunantăţi între termenii de naţionalitate şi cetătenie.
În sens larg, cetăţenia desemnează un ansamblu de drepturi ataşate unei persoane, raportul
instituţionalizat stabilit între indivizi şi stat, sentimentul de apartenenţă la un anumit teritoriu,
calitatea de membru într-o comunitate, o idee filosofică sau un ideal moral. Pornind de la clasica
taxonomie propusă acum o jumătate de secol de T. H. Marshall, cetăţenia presupune trei
componente: civilă, politică şi socială, cărora le corespund trei perioade istorice distincte.
Componenta civilă a cetăţeniei a apărut, odată cu dezvoltarea burgheziei, cu creşterea urbanizării şi
avântul industrializării, în secolul al XVIII-lea. Ea se fundamentează pe generoasele principii
iluministe şi presupune promovarea unui set de drepturi individuale: libertatea, egalitatea în faţa
legii, asocierea liberă, proprietatea. Componenta politică a cetăţeniei, manifestată prin accesul la
polii de decizie politică, sufragiul universal, dreptul de a alege şi de a fi ales, reflectă cererile clasei
muncitoare pentru cetăţenie şi corespunde secolului al XIX-lea. Este perioada expansiunii statului
naţional şi a revoluţiilor purtate în numele naţiunii, a romantismului căutării unei lumi mai bune şi a
egalităţii sociale. Componenta socială a cetăţeniei, care presupune accesul lărgit la bunăstare,
securitate personală, educaţie şi servicii sociale, defineşte cetăţenia în secolul al XX-lea. Aceasta
este perioada disoluţiei statului naţional, a globalizării, a descentralizării conceptuale şi a
desemantizării cetăţeniei. Concepte precum cetăţenie postnaţională sau multiculturalism lărgesc aria
semantică a unui termen încărcat de istorie, dar care a revenit de curând în actualitatea cercetărilor
de specialitate. Cetăţenia nu se mai raportează la teritorialitate, astfel încât limitele cetăţeniei nu mai
corespund graniţelor statului-naţiune, după cum cetăţenia nu se mai raportează nici la categorii
precum etnicitatea sau naţiunea. Şi este evident că în democraţiile contemporane, unde se confruntă
identităţi naţionale, regionale, etnice sau religioase dintre cele mai diverse, calitatea cetăţeniei
asigură funcţionarea şi stabilitatea acestor democraţii într-o măsură mai mare chiar decât sistemul
de checks and balances. Delimitarea originilor şi specificarea elementelor la care se raportează
cetăţenia se poate realiza prin parcugerea traseului istoric pe care acest concept le-a înregistrat de-a
lungul timpului. Relaţia dintre individ, un grup social sau etnic şi comunităţile organizate sub formă
de stat stabileşte cadrul de manifestare şi definire a cetăţeniei. Conceptul de cetăţenie este
contemporan cu primele comunităţi umane organizate şi se fundamentează pe criteriul apartenenţei
sau non-apartenenţei la acea comunitate. Odată cu dezvoltarea comunităţilor umane în forme statale
un alt criteriu al cetăţeniei se impune: participarea. Apartenenţa şi participarea conferă cetăţeniei
trăsăturile care o definesc şi o particularizează şi care delimitează raportul care se instituie între
cetăţean şi stat. Ca individ, parte a unui anumit grup etnic sau naţional, o persoană aparţine statului;
ca cetăţean, participant la viaţa publică, persoana este parte a acelui stat. Relaţia dintre cetăţean şi
stat, bazată pe concepţia filosofică ce consideră omul ca o fiinţă înzestrată cu virtuţi sociale, a fost
analizată de Aristotel în Cartea a III-a a Politicii. Pentru Aristotel raportul dintre individ şi stat este
analog celui dintre parte şi întreg, individul neputând exista în afara statului. Însă individul nu este
un element pasiv al statului, cetăţenia exersându-se şi fiind constiuită prin participare. Calitatea de
cetăţean aparţine omului politic în măsura în care acesta este capabil să ia parte la administrarea
treburilor cetăţii. Definită, în sens aristotelian, prin participarea la realizarea justiţiei şi la punerea în
practică a deciziilor puterii executive, cetăţenia devine extrem de restrictivă. Ea este direct
participativă, căci a fi cetăţean implică în mod necesar calitatea de a fi membru al ecclesiei şi a
juriilor, după cum cetăţenia este limitativă, căci nu poate fi extinsă la colonii sau la cei lipsiţi de
drepturi politice. Înţelegerea aristoteliană a cetăţeniei derivă din concepţia sa teleologică privind
natura statului şi atributele care definesc esenţa cetăţeniei. Atributele cetăţeniei nu se rezumă la
calitatea de membru al statului, căci agricultorii, muncitorii sau sclavii aparţin şi ei statului dar
simpla apartenenţă nu îi transformă în cetăţeni. După cum simpla descendenţă nu poate transforma
un individ, membru al polis-ului, în cetăţean. Căci, în acord cu logica aristoteliană, cetăţenii sunt
făcuţi şi nu născuţi. Urmând firul gândirii lui Aristotel, ceea ce caracterizează în cel mai înalt grad
un cetăţean este participarea directă la actul de decizie, la alegerea membrilor comunităţii politice şi
la stabilirea legilor. Persistă totuşi o ambiguitate epistemiologică în ceea ce priveşte dreptul egal de
a conduce pe care-l pot împărtăşi cei aleşi să stabilească legile şi cei aleşi să le pună în practică.
Filosofia politică aristoteliană trebuie înţeleasă în legătură cu etica sa, cu preocuparea stabilirii
cadrului adecvat în care individul îşi poate exersa virtutea morală. Din această perspectivă, graniţa
dintre drepturile individuale şi binele comun, veritabil subiect de dezbatere pentru teoriile politice
ale modernităţii, devine indistinctă. Individul nu se poate realiza deplin decât prin practicarea
virtuţii iar aceasta la rândul ei nu se poate exersa decât în interiorul cetăţii. Virtuţile individuale se
relevă şi se practică în interiorul comunităţii. De aceea, reflecţia asupra a ceea ce este cetăţeanul şi a
naturii cetăţeniei este, în ultimă instanţă, o reflecţie asupra naturii umane şi a noastră, a tuturor.
Alături de gândirea politică greacă, celălalt pol intelectual care defineşte cetăţenia în perioada
clasică îl reprezintă tradiţia juridică romană unde cetăţeanul se defineşte nu ca un membru al polis-
ului, ci al respublica. Cele două concepţii privind cetăţenia diferă în mod fundamental prin
raportarea la practica guvernării. Relaţia lui politis cu politeia, în acord cu gândirea politică greacă,
este una duală: cetăţeanul guvernează şi este guvernat determinând în egală masură legile cărora
trebuie sa i se supună. Practica juridică romană extinde sensul cetăţeniei dincolo de graniţele cetăţii,
căci cetăţeanul nu participă în mod direct la administrarea treburilor statului, dar acesta îi asigură
protecţia sa şi a bunurilor sale. Glisarea de sens de la înţelegerea politică a cetăţeniei la cea juridică
are loc în Roma antică, unde politis este îndreptăţit la civilis de către guvernanţi. Înţelegerea politică
a cetăţeniei, desemnată prin participare, în sens aristotelian, împreună cu concepţia juridică a
cetăţeniei mijlocită prin legea menită să-l protejeze pe cetăţean, s-au păstrat până în zilele noastre.
Cele două semnificaţii ale cetăţeniei, cea politică şi cea juridică, au înregistrat evoluţii istorice
diferite: într-un sens, filosofia politică şi practica guvernării, care a evoluat de la simpla participare
la consacrarea principiului reprezentativităţii, în celălalt sens, teoria dreptului şi istoria
constituţionalismului. Diferenţa dintre filosofia politică a lui Aristotel focalizată pe statul-cetate
atenian şi statul-naţiune modern constă în dimensiunile comunităţii politice şi în condiţiile
participării. Pentru Aristotel cetăţenia presupunea participarea efectivă la procesul de luarea
deciziilor. Ea implică dreptul cetăţenilor de a se autoguverna, deşi este restrictivă prin referinţa
numai la bărbaţii atenieni şi excluderea categoriilor profesionale, care se dovedeau incompatibile cu
practicarea virtuţii. În statul-naţiune modern, datorită dimensiunilor mari ale comunităţii politice,
cetăţenia presupune o serie de caracteristici definitorii. Pe de o parte, cetăţenia implică o extindere a
nivelului participării la întreaga societate şi nu doar la cei care exercită puterea; pe de altă parte,
cetăţenia implică o limitare, în sensul în care participarea cetăţenilor nu mai este directă ci mediată,
prin reprezentanţi, datorită mecanismului alegerilor. Însă votul censitar limita drastic numărul
electorilor şi implicit al cetăţenilor participanţi iar votul universal s-a dovedit a fi un deziderat a
cărui realizare a presupus un lung şir de tranzacţii, negocieri şi compromisuri între actorii politici.
Tradiţia constituţionalismului european, aşa cum a fost trasat prin Revoluţia franceză şi internalizat
prin palierul ideilor politice iluministe, extinde înţelegerea cetăţeniei prin includerea principiului
reprezentării şi al plebiscitului. Cetăţenia aşa cum o înţelegem astăzi, constituită prin teoria
drepturilor omului, cu rădăcini în iluminismul secolului al XVIII-lea, a urmat practici diferite în
statele moderne. Ea este construită pe fundamentul naţiunii fiind modelată de şi înrădăcinată în
înţelegerea diferită a naţionalităţii. În stabilirea legăturilor de cetăţenie statul apelează la categorii
determinate precum teritoriul şi la categorii pre-existente, precum naţionalitatea sau etnicitatea,
bazate pe sentimentul originii comune, al unei limbi şi fond cultural reciproc împărtăţite, al unor
relaţii sociale stabilite mutual. Identităţile naţionale şi cele etnice sunt mai puternice – căci sunt
valorizate afectiv – decât cetăţenia, care poate fi dobândită sau acordată, chiar dacă aceasta îi revine
unei persoane prin naştere. Creaţie a ideilor Revoluţiei Franceze, identitatea naţională a presupus
iniţial un proces de „separare” a indivizilor de forma lor de identitate primară, a comunităţilor
locale, pentru a fi ulterior reintegraţi în forma de comunitate mai cuprinzătoare pe care o reprezintă
naţiunea. Iar această nouă formă de identitate se bazează pe o conştiinţă a apartenenţei care
transcede simpla comunitate teritorială sau comunitatea de descendenţi originară. Naţiunea este o
identitate construită, un construct cultural forjat ideologic, iar cetăţenia este o identitate atribuită, un
concept politic bazat pe funcţia regeneratoare a naţiunii. Din această perspectivă, cetăţenia
modernă, aşa cum o cunoaştem astăzi, „nu reprezintă o esenţă imuabilă, ci o istorie”. Ea presupune
deopotrivă posesie, achiziţie şi practică, exerciţiu. Există în primul rând un sens juridic al cetăţeniei,
ce presupune apartenenţa la o anumită comunitate politică naţională prin beneficiul drepturilor
civile şi politice şi prin obligativitatea participării. Cetăţeanul devine actor politic prin practica
exerciţiului electoral. Instituţia votului unifică sau stratifică societatea, în funcţie de procedurile
legislative aflate în vigoare. Aparent, votul este universal distribuit, dar poate fi acordat în funcţie de
o serie de criterii: vârstă, sex, cens sau religie, ceea ce permite individului grade diferite de
participare la viaţa publică. Există în al doilea rând un sens al coeziunii sociale, care transcede
simpla comunitate etnică, religioasă sau profesională. Cetăţeanul este o parte a naţiunii – ceea ce-i
conferă sentimentul egalităţii şi al mândriei naţionale – şi se identifică cu aceasta. Există în al treilea
rând un sens al apartenenţei.
Cetăţeanul aparţine unui stat care-l protejează şi-i oferă o serie de privilegii în raport cu străinii: fie
că aceştia sunt necreştini, cei care nu deţin proprietăţi sau alte grupuri excluse şi în raport cu care
statutul cetăţeniei nu se aplică. Statul stabileşte în acest fel graniţele comunităţii naţionale şi ale
comunităţii politice. În sfârşit, cetăţenia nu este imuabilă, ea nu este un dat, nu este universală şi nu
se defineşte în termeni esenţialişti; dimpotrivă, cetăţenia este exerciţiu şi practică şi ea
dimensionează procedurile statului şi acţiunile indivizilor. Înţelegerea cetăţeniei ca termen mediu
între stat şi naţiune, categorii faţă de care se află într-un raport de determinare, este depăşită de
abordarea contingentă şi relaţională a cetăţeniei împărtăşită de Charles Tilly, a cărui definiţie
instrumentală exclude paradigma statului unitar ca actor unic în acordarea şi legalizarea cetăţeniei.
Statul este perceput ca sumă de actori diferiţi, cu roluri şi relaţii distincte în ceea ce priveşte practica
cetăţeniei, în virtutea cărora fiecare parte este îndreptăţită la drepturi şi obligaţii reciproce „care
formează un fel special de contract”. Cetăţeanul dezvoltă un statut privilegiat în raport cu statul,
căruia îi aparţine dar nu i se subordonează, în virtutea a două criterii pe care le îndeplineşte
simultan: „apartenenţa persoanei la o categorie exclusivă, nativă sau naturalizată” şi „relaţia
agentului cu statul mai curând decât cu altă autoritate”. Toate aceste caracteristici enunţate mai sus
conferă cetăţeniei o semantică multiplă şi deplasează discuţia de la o stabileşte ca relaţie, ca rol şi ca
identitate; excluderea manifestându-se în raport cu străinii, consideraţi neasimilabili sau
indezirabili, iar includerea manifestându-se în raport cu statul şi fiind negociabilă faţă de acesta.
Ideea negociabilităţii cetăţeniei şi a unor raporturi ierarhice între diversele forme ale cetăţeniei şi
stat nuanţează dezbaterea contemporană privind cetăţenia. Relaţia dintre cetăţenie şi statul-naţiune
„nu este una intrinsecă ci contingentă şi istorică”, ceea ce face ca limitele cetăţeniei să nu
corespundă cu graniţele statului-naţiune. Ea este operaţionalizabilă mai ales într-o lume
contemporană în care distincţia dintre cetăţenia naţională şi cetăţenia postnaţională şi dintre
cetăţenia duală şi cetăţenia multiplă devine tot mai dificil de realizat, Situaţia este cu totul
particulară pentru statele postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, unde înţelegerea şi practica
cetăţeniei face opozabilă distincţia dintre naţiune şi stat, referinţa naţiunii fiind făcută în termeni
etno-culturali, iar referinţa cetăţeniei fiind făcută în termeni politico-juridici şi ai loialităţii faţă de
stat. Cetăţenia este un vector principal în procesul de construcţie al noilor state, ale căror graniţe
sunt pliabile principiului restauraţiei istorice, în timp ce naţiunea este considerată a prioric ca fiind
anterioară statalităţilor astfel recent stabilite. În contextul afirmării suveranităţilor statale şi al
procesului asumat de integrare europeană politicile privind cetăţenia au în vedere atât statutul
minorităţilor naţionale de pe teritoriul acestor state cât şi, mai ales, situaţia minorităţilor naţionale
care locuiesc în afara statelor naţionale. Relaţia triadică dintre „naţionalizarea statului”,
„minorităţile naţionale” şi „comunităţile naţionale care se află în afara graniţelor statului” a fost
amplu analizată de Rogers Brubaker într-un volum dedicat redefinirii chestiunii naţionale şi a
naţionalităţilor în contextul noii Europe. Sintagma „naţionalizarea statului” se referă la procesul
prin care este realizată hegemonia politică, culturală, demografică şi economică a comunităţii
naţionale dominante în statele eterogene etnic şi este parte integrantă a procesului de reafirmare a
suveranităţii statale. În mod analog, minorităţile naţionale vor adopta acţiuni şi politici în favoarea
creşterii autonomiei locale sau regionale şi a limitării politicilor asimilaţioniste ale statului. Acesta
va adopta politici menite să protejeze interesele co-etnicilor care se află în afara graniţelor statului şi
care sunt considerate afine cu cele ale „statului naţionalizat”. Reevaluând argumentele discuţiei,
cetăţenia exprimă calitatea juridică ataşată unei persoane fizice care aparţine unui stat, după cum
exprimă şi raportul care se instituie între o persoană şi stat. Este vorba de o relaţie simbolică de
apartenenţă, care presupune o componentă de participare, iar în mod analog, de un set de drepturi şi
obligaţii reciproc asumate de către cetăţean şi de către stat. În acest sens, discuţia tehnică despre
cetăţenie implică o serie de elemente care o presupun:
i) existenţa unui stat sau a unei formaţiuni politice autonome;
ii) un număr de persoane fizice determinate care să fie înregistrate ca cetăţeni;
iii) un set prescriptibil de drepturi fundamentale de care aceştia beneficiază în virtutea calităţii lor
de fiinţe umane şi un set de drepturi politice de care beneficiază în virtutea apartenenţei la ordinea
politică a statului sau a formaţiunii politice existente;
iv) o conştiinţă colectivă şi o formă de ataşament afectiv faţă de stat şi de ordinea pe care acesta o
presupune;
v) egalitatea presupusă a cetăţenilor în faţa ordinii de drept;
vi) o superioritate limitată a cetăţenilor în raport cu străinii;
vii) o corelare între caracterul voluntar şi cel permanent al cetăţeniei.
Ea presupune un statut de dezirabilitate, drepturi şi obligaţii asumate, un statut de egalitate în raport
cu legislaţia statului şi de inegalitate în raport cu străinii, o stare de necesitate şi o diversitate de
sensuri, de situaţii, de cazuri. Pentru a adânci dezbaterea privind cetăţenia voi apela în continuare la
distincţia operată de Rogers Brubaker între o cetăţenie „excluzivă” şi o cetăţenie „incluzivă”, care
este determinantă în stabilirea raportului dintre indivizi şi stat. Analizând raportul instituit între
cetăţenie şi naţionalitate în Franţa şi Germania, considerate cazuri paradigmatice pentru cetăţenia
privită ca formă de includere, respectiv de excludere, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
Brubaker aduce în dezbatere problema condiţiilor naturalizării şi a transformării imigranţilor în
cetăţeni punând în valoare două concepte juridice: jus soli şi jus sanguinis. Diferenţa fundamentală
în definirea şi practicarea cetăţeniei în cele două state rezidă în faptul că Franţa îşi definea cetăţenia
expansiv, ca o „comunitate teritorială”, în timp de Germania îşi definea cetăţenia restrictiv, ca o
„comunitate de origine”. Ambele definiţii ale cetăţeniei fac apel la naţionalitate, cu menţiunea că
înţelegerea franceză a naţionalităţii este asimilaţionistă şi centrată pe stat iar înţelegerea germană a
naţionalităţii este etnoculturală şi „diferenţialistă”. În cazul Franţei, deşi exista o tradiţie juridică şi o
deschidere către imigranţi dezvoltată pe parcursul unui secol, sistemul lui jus soli a fost instituit în
1889. Constituţia din 1791 şi Codul Civil napoleonian din 1803 stabileau condiţiile cetăţeniei
combinând concepţia egalitaristă a drepturilor omului cu o concepţie politică a cetăţeniei. Aceasta
din urmă, statuată prin Codul Civil, adopta principiul lui jus sanguinis, al „comunităţii de origine”
în detrimentul teritorialităţii. Codul Civil distingea între o cetăţenie activă, atribuită persoanelor
născute din tată francez, a căror ataşament faţă de Franţa era presupus a fi suficient de puternic şi de
evident pentru a mai fi menţionat, şi o cetăţenie potenţială, adresată persoanelor născute în Franţa
dintr-un tată străin sau persoanelor născute în afara ţării dintr-un tată francez dar care îşi pierduse
cetăţenia sau care renunţase la ea printr-un act voluntar. Această cetăţenie potenţială trebuia pretinsă
şi diferea substanţial de dobândirea cetăţeniei prin naturalizare. Interesant este faptul că
transmiterea cetăţeniei prin descendenţi era justificată nu prin referinţa la o etnicitate nonteritorială
ci mai curând la un ataşament implicit faţă de teritoriul francez. De altfel, componenta etnică în
autodefinirea naţiunii a fost întotdeauna mai slabă în vechile „state-naţiuni” precum Anglia sau
Franţa, mai deschise către naturalizare şi către fenomenul imigraţiei, decât în tinerele naţiuni-state
din centrul şi răsăritul Europei. Ceea ce explică, dar numai într-o anumită măsură, de ce state
precum Germania sau noile state formate din componenţa imperiilor multinaţionale au adoptat în
mod explicit principiul jus sanguinis şi în mod implicit o legislaţie a cetăţeniei bazată pe
comunitatea de origine. În cazul Germaniei, iar modelul a fost preluat şi adaptat de către toate noile
naţiuni-state din centrul şi răsăritul continentului, afinitatea dintre principiul jus sanguinis şi
autodefinirea naţiunii a fost mai puternică. Naţiunile-state din centrul şi estul Europei şi-au creat o
înţelegere culturală şi politică a naţiunii văzută ca o comunitate etnică sau etnoculturală
independentă de cadrul instituţional şi teritorial al statului. Naţiunea este anterioară statului şi pe
cale de consecinţă apartenenţa la naţiune este prioritară în raport cu apartenenţa la stat. Perspectiva
etnonaţională a autodefinirii naţiunii a condus la ideea conform căreia jus sanguinis păstrează şi
conservă identitatea şi substanţa naţiunii. Jus sanguinis a creat comunitatea de origine şi, prin
prisma viziunii sale etnonaţionale, naţiunea este ocomunitate de origine. În ceea ce priveşte cazul
românesc, ideea de cetăţenie este ataşată mai curând modelului german, centrat etnic, decât
modelului francez, omologat teritorial, dar cu care se înrudeşte prin prisma sursei de inspiraţie
pentru Codul Civil. Ceea ce face să poată fi admiscă „definiţia română a cetăţeniei este bazată pe o
definiţie etnoculturală a apartenenţei la naţionalitate sau la calitatea de român anterioară constituirii
statului român”. Modelul românesc al cetăţeniei a privilegiat modelul german centrat pe înţelegerea
etnică a naţiunii, filtrată prin ideea comunitaţii de origine, într-un mod analog celui în care
naţionalismul românesc s-a dezvoltat cu surse intelectuale germane şi a fost de asemenea centrat
etnic. Presiunea externă exercitată vreme de secole asupra Ţărilor Române a generat o contra reacţie
internă, astfel încât nu este întâmplător faptul că modelul românesc al cetăţeniei a fost mai puternic
influenţat de modelul german bazat pe concepţia etnoculturală a naţiunii considerată ca o
comunitate de origine decât de modelul francez al incluziuni teritoriale. Atât în cazul abordării
cetăţeniei cât şi în cazul autodefinirii naţiunii componenta identitară, cu accentul pus pe comunitate
şi nu pe individ, fost primordială. În definirea şi argumentarea juridică a cetăţeniei convingerea
legislatorilor români era aceea că jus sanguinis putea crea un tip de comunitate „bazată pe
ascendenţă”. Ascendenţa conduce la consolidarea solidarităţii naţionale şi, reciproc, ataşamentul
faţă de statul-naţiune se bazează pe ascendenţă şi nu pe teritorialitate, care poate fi accidentală şi
contingentă, ceea ce face dificilă naturalizarea străinilor. Reticenţa faţă de naturalizarea străinilor se
explică prin viziunea împărtăşită de majoritatea intelectualilor şi politicienilor români ai celei de-a
doua jumătăţia secolului al XIX-lea a unei naţiuni omogene sub raport etnic. Această viziune a
omogenităţii etnice a naţiunii a direcţionat politicile elitelor statului român spre crearea şi
consolidarea unei birocraţii autohtone care să compenseze lipsa unei clase de mijloc şi care să fie
capabilă să susţină modernizarea statului. Formarea acestei birocraţii, ce ocupa poziţii în
administraţie, educaţie, justiţie şi armată, a presupus pe de o parte ascensiunea socială a elementelor
autohtone şi pe de altă parte excluderea administrativă a alogenilor, consideraţi neasimilabili,
nenaturalizabili şi neintegraţi în corpul naţiunii. Cetăţenia a fost considerată de arhitecţii
constituţionali ai secolului al XIX-lea ca o categorie juridică ce avea aceeaşi arie semantică cu
apartenenţa la naţiune. Pe cale de consecinţă, nu a existat o unificare a prevederilor legislative
privind cetăţenia, până la Legea naţionalităţii din 1924, reglementările referitoare la naturalizarea
străinilor şi la recunoaşterea calităţii de român fiind cuprinse în documente juridice cu valoare de
constituţie. Această realitate juridică făcea extrem de dificilă o eventuală modificare a articolelor
referitoare la criteriile naturalizării, recunoaşterea calităţii de român fiind implicită pentru toţi
etnicii români, fie că aceştia locuiau sau nu pe teritoriul ţării. Chiar atunci când s-a renunţat la
criteriul religios – ca urmare a unor puternice presiuni străine şi a lobby-ului evreiesc european – în
acordarea naturalizării prin modificarea unui articol al Constituţiei din 1866, acest lucru nu a
condus în mod firesc la naturalizarea întregii populaţii evreieşti, după modelul naturalizării
populaţiei musulmane din Dobrogea care fusese încorporată în teritoriul ţării în 1878. După 1879
pentru evrei naturalizarea a fost acordată individual şi selectiv printr-o serie de proceduri birocratice
care nu o făceau accesibilă pentru toţi etnicii evrei. Acest antisemitism birocratic descrie şi defineşte
peisajul politic şi intelectual al ultimei jumătăţi a secolului al XIX-lea în care eforturile României de
modernizare au fost subsumate idealului creării şi consolidării statului naţional.
Situaţia este cu totul particulară în Transilvania, provincie care a fost integrată pe parcursul
ultimului secol şi jumătate în cuprinsul statului maghiar şi ulterior a statului român şi care a
cunoscut politici de omogenizare etnică din partea ambelor state. Legea naţionalităţilor din 1868 a
pus bazele comunităţii politice maghiare care corela conceptele de naţiune şi de cetăţenie
înglobându-le în conceptul mai cuprinzător de „naţiune politică” maghiară. Fideli idealului de
autonomie a provinciei şi a prezervării propriei identităţi românii din Transilvania au refuzat
calitatea de „naţiune politică”, care presupunea o susţinută componentă asimilaţionistă, fiind mai
deschişi către o coabitare în cadrul unei entităţi federale în cadrul imperiului după modelul descris
în 1906 de A. C. Popovici. În perioada interbelică, prin integrarea Transilvaniei în România Mare,
consensul naţionalist a fost împărtăşit de către elitele politice româneşti drept cadru firesc de
manifestare a politicii. Dublarea teritoriului ţării prin includerea noilor provincii: Basarabia,
Bucovina, Banatul şi Transilvania, corelată cu creşterea semnificativă a procentului de minorităţi
naţionale, a avut drept consecinţă derularea unor politici de omogenizare administrativă şi
educaţională menite să înfrângă identităţile regionale în favoarea noii identităţi naţionale.
Pentru Transilvania, integrarea în România Mare a însemnat în primul rând corelarea administrativă
şi juridică cu un stat cu care nu avea o tradiţie constituţională comună. Limitele cetăţeniei au fost
lărgite prin naturalizarea tuturor minorităţilor naţionale indiferent de criteriul etnic sau religios însă
participarea acestor minorităţi la guvernare a fost una limitată. Tonul politicii naţionale se dădea la
Bucureşti şi partidele regionale sau reprezentante ale minorităţilor naţionale jucau un rol cu totul
neînsemnat în inflaţia de partide care a caracterizat primii ani ai perioadei interbelice. Puternicul
Partid Naţional Român, cu o largă bază electorală şi cu o îndelungă tradiţie parlamentară în
Transilvania, a trebuit sa fuzioneze cu Partidul Ţărănesc, formaţiune agrariană cu care avea prea
puţine puncte ideologice comune, pentru a ajunge la guvernare în 1928, odată cu eşecul electoral al
Partidului Naţional Liberal. Venită la putere în chiar debutul crizei economice, guvernarea ţărănistă
nu avea cum să reziste numeroaselor probleme cu care se confrunta ţara, dar a căutat – şi în cea mai
mare parte a reuşit – să fie un factor de echilibru prin menţinerea în cadrul politicii a valorilor
constituţionalismului.
Regimul comunist a însemnat o perioadă de continuare şi adâncire a politicii de omogenizare etnică
a Transilvaniei. Naţiunea română a fost redefinită nu în acord cu dogmele naţionalismului integral
din perioada interbelică ci, pentru a justifica congruenţa dintre valorile naţionale şi comandamentele
noului regim, în acord cu dogmele marxismului pur şi dur. Aducerea în spaţiul public a canonului
naţionalist a fost realizată de intelectuali – şi instrumentalizată de partid – pentru a putea domina
câmpul intelectual. Readucerea în prim-planul politicii interne a discursului naţionalist era menită
nu doar să confirme supremaţia partidului şi a ideologiei oficiale, dar în egală măsură să creeze un
limbaj, simultan şi coerent cu cel marxist, cu care majoritatea populaţiei să se simtă afini. Era mai
mult decât atât: era o declaraţie de independenţă faţă de dominaţia sovietică şi o afirmare a
suveranităţii naţionale. În acest context politico-ideologic minorităţile naţionale erau reduse la
statutul de „naţionalităţi conlocuitoare”. Era predictibil faptul că, neîmpărtăşind o coabitare bazată
pe un trecut istoric şi pe experienţe comune, diferenţele dintre români – majoritari şi elită dominantă
– şi maghiari – minoritari şi fostă elită dominantă – aveau să fie şi mai vizibile odată cu prăbuţirea
regimului comunist. Din punct devedere al atribuirii cetăţeniei şi al includerii în naţiunea română,
România a urmat, conform formulării cercetătoarei Irina Culic, logica clubului: românii se bucurau
de privilegiul naţionalităţii de la care maghiarii erau excluşi. Conform aceleiaşi logici, maghiarii se
bucurau de naţionalitatea maghiară dar se autoexcludeau din „clubul” naţiunii române, ei folosindu-
şi propria naţionalitate ca resursă pentru dubla socializare. În virtutea avantajului de necontestat al
cunoaşterii limbii, maghiarii din România se bucurau atât de avantajele naţionalităţii maghiare cât şi
al cetăţeniei române, ei putând să-şi convertească dubla socializare în dublă cetăţenie. Pentru
români în schimb, naţionalitatea şi cetăţenia se presupuneau reciproc, ei neputând experimenta
avantajele dublei socializări. Ce mai rămâne de dezbătut din tema cetăţeniei în context transilvan?
Un scurt epilog asupra identităţii transilvane, altfel spus, asupra existenţei – sau nu – a chestiunii
transilvane, se cuvine făcut. Căci, în anii din urmă, teme de dezbatere precum autonomie,
regionalizare, devoluţie, federalizare au revenit în actualitate cu şi mai mare intensitate. Într-un
studiu intitulat simplu Chestiunea transilvană politologul maghiar Gusztáv Molnár argumentează –
pe urmele mai celebrului omolog american Samuel Huntington – asupra necesităţii adoptării soluţiei
devoluţioniste, prin care „problemele modernizării politice a României şi cele ale integrării
europene, atât de strâns legate între ele, s-ar putea rezolva concomitent”. Dincolo de argumentele
aduse în discuţie de Gusztáv Molnár sau de rezervele care pot fi formulate cu privire la succesul
adoptării soluţiei devoluţioniste în context transilvan, se ridică o întrebare: există un particularism
transilvan apt să poată conduce la o identitate regională fundamentată pe criteriul devoluţiei sau al
autonomiei? Dintre toate regiunile istorice ale României, Transilvania a suscitat cel mai mult
interesul istoricilor, politologilor, filosofilor sau scriitorilor. Multitudinea textelor apărute pe
marginea interogaţiei unui specific transilvan, diferit de restul regiunilor României, m-ar putea
îndemna să accept faptul că acest particularism există, fie şi doar ca simplă temă de dezbatere
intelectuală. Dar secole întregi de istorie comună, deşi marcată de percepţii diferite cu privire la
particularismul provinciei, modelată dramatic de spiritul nivelator al regimului comunist, au făcut
din Transilvania un stereotip regional, cu rădăcini adânci în mentalul colectiv al românilor şi al
maghiarilor, dar nimic mai mult. Împărtăşesc împreună cu istoricul Sorin Mitu convingerea că
„această imagine are o acoperire extrem de redusă în realitatea economică şi socială, ca şi în
moştenirea concretă istorică, bazându-se doar pe rememorarea colectivă a unor tradiţii erodate
iniţial de paradigma statului naţional unitar şi distruse apoi, aproape în totalitate, de către regimul
comunist”. La data la care Gusztáv Molnár şi Sorin Mitu îşi scriau textele, acum un deceniu şi
jumătate, soluţia devoluţionistă: retragerea statului şi transferul competenţelor administrative către
autorităţile locale şi regionale, nu era nici posibilă nici dezirabilă. Un stat centralizat, împovărat de
birocraţie şi fiscalitate şi care administrează o sărăcie generalizată, nu poate pretinde că este capabil
să-şi asume o sarcină atât de ingrată. Stabilitatea şi tăria unui stat nu sunt date de soluţiile propuse,
dar aproape niciodată realizate integral, de modernizare a sa; ci de capacitatea de a-şi crea propriile
mecanisme de autocontrol: o clasă de mijloc puternică şi dinamică şi o societate civilă activă şi
mobilizatoare împreună cu autorităţi locale deschise spre dialog şi negociere. În final, persistenţa
tradiţiilor istoriografice locale asumate de istoricii care abordează subiecte legate de identitatea,
particularismul sau autonomia provinciei, primordialitatea şi continuitatea – românilor sau
maghiarilor, după caz – în cuprinsul Transilvaniei se dovedeşte mai puternică şi mai acaparatoare
decât o „istorie transnaţională” în care să coexiste, la fel cum au coabitat de-a lungul secolelor
români, maghiari, saşi, secui, ucrainieni, cehi, slovaci, croaţi, sârbi, evrei, romi, care au împărţit
acelaşi teritoriu şi vicisitudinile aceleiaşi istorii. Când toţi istoricii care scriu despre Transilvania se
vor dovedi mai puţin locuitorii patriei lor imaginare şi mai mult cetăţenii patriei lor reale, cu bunele
şi relele ei, şansa reconcilierii cu propriul trecut şi a includerii identitare se va dovedi mai mult
decât un simplu deziderat numai bun de lăsat pe seama generaţiilor următoare.
 Comunitatea internaţională; integrarea europeană

Comunitatea internațională desemnează un ansamblu de state unite prin interese economice, politice
și culturale comune.
1. ONU-Organizația Națiunilor Unite
2. Consiliul Europei
3. Convenția Europeană a Drepturilor Omului
4. Comunitatea Europeană (U.E)
5. NATO-Pactul Atlanticului de Nord
ONU are rolul de a veghea asupra binelui comunitatii internationale
Consiliul Europei are rolul de a sprijini libertatile, democratia si drepturile omului; sediul acesteia
este la Strasbourg, in Franta, iar Romania a devenit membra din 1993.
Conventia europena a Drepturilor Omului este un document care permite unui stat membru sau unei
persoane particulare sa depuna plangere unui stat membru (ex: incalcarea drepturilor)
Comunitatea europeana este reprezentata de UE, are sediul la Bruxelles, in Belgia. Romania este
membra din 1 ianuarie 2007.
NATO- Pactul Atlanticului de Nord. Romania a devenit membra din 2004.
1. ONU
-in 1945 a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)
- rol: să vegheze la binele comunităţii internaţionale
2. Consiliul Europei
-sediul este în Franţa
-Romania a devenit stat membru al Consiliului Europei
-rol: sprijină-libertaţile
-democraţia
- drepturile omului
3. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
-permite unui stat membru sau unei persoane particulare să depună plângere unui alt stat membru
4. Comunitatea Europeană
-este reprezentată de Uniunea Europeană
-sediul ei este la Bruxelles, Belgia
-România este memebră de la 1 ianuarie 2007
5. NATO - Pactul Atlanticului de Nord
-Romania a dvenit membră din 2004
Comunitate internationala. Integrare europeana Uniunea Europeana Parlamentul European Curtea
de Justitie a Uniunii Europene Consiliul Uniunii Europene
Integrarea europeana - este o uniune economică și politică, dezvoltată în Europa, ce este compusă
din 27 state;
- funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale independente și interguvernamentale care
iau decizii prin negociere între statele membre
-„peste șase decenii a contribuit la progresul păcii și reconcilierii, democrației și drepturilor omului
în Europa”.
- îndeplinește alături de Consiliul UE puterea legislativă
- împarte cu Consiliul UE puterea bugetară și are ultimul cuvânt asupra aprobării sau respingerii
bugetului general al UE
- exercită supravegherea democratică asupra tuturor instituțiilor UE, inclusiv asupra Comisiei
Europene, numind membrii Comisiei și putând demite Comisia prin moțiune de cenzură
- decide asupra proiectelor de directive și regulamente ale UE
- ratifică tratatele negociate de Comisie și Consiliu
- are sediul la Strasbourg, Luxembourg şi Bruxelles.
- asigură interpretarea unitară a legislației europene
- decide asupra disputelor legale dintre statele membre UE, instituțiile UE, companii și indivizi
- are sediul în Luxembourg - formează alături de băncile centrale naționale Sistemul European al
Băncilor Centrale și astfel decide politica monetară a zonei Euro.
- asigură stabilitatea prețurilor în zona euro prin controlarea fluxului de bani
- are sediul în Frankfurt - îndeplinește alături de Parlamentul European puterea legislativă
- împarte alături de Parlamentul European puterea bugetară
- asigură coordonarea politicilor economice și sociale și stabilește liniile generale pentru
Politica Comună pentru Afaceri Externe și de Securitate
- încheie acorduri internaționale
- are sediul în Bruxelles - este "guvernul", exercită puterea executivă propune proiecte legislative
către Parlament și Consiliu
- implementează politicile UE și administrează bugetul
- asigură aplicarea corectă a legislației europene
- negociază tratate internaționale
- are sediul în Bruxelles Beneficii clare ale integrării în UE:
securitatea (economică, individuală ş.a)
libera circulaţie a persoanelor şi a mărfurilor

standarde de cultură şi civilizaţie mai bune

Integrarea europeană nu înseamnă ştergerea identităţii culturale, a tradiţiilor şi obiceiurilor, ea
funcţionând pe principiul„Unitate în diversitate". Banca Centrala Europeana Comisia Europeana
Beneficiile integrarii europene:
securitate (economică si individuala)
libera circulaţie a persoanelor şi a marfurilor
Integrarea europeană nu înseamnă ştergerea tradiţiilor, a culturii şi a obiceiurilor naţionale pentru că
ea funcţionează pe principiul„unitate în diversitate".
ISTORIC
Ideea unei Europe unite a fost sustinuta de-a lungul secolelor de imparati si intelectuali deopotriva,
dar numai dupa cel de-al doilea razboi mondial statele europene au institutionalizat forme de
cooperare internationala, cu competente in domenii specifice, cum ar fi: Organizatia pentru
Cooperare Economica Europeana (OCEE), Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO),
Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizatii au pus bazele unei solidaritati mai stranse
intre statele europene, dar inca manifestau trasaturile clasice ale unei uniuni a statelor si ale
cooperarii interguvernamentale.
Inceputul procesului de integrare europeana - caracterizat prin trasaturi originale si specifice, care
constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, cand ministrul
francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea catorva state europene intr-un
proiect de cooperare mai stransa, comparativ cu formele traditionale existente la acel moment.
Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate catre o organizatie cu puteri de
constrangere asupra membrilor sai. Initiativa a constat in integrarea productiei de carbune si otel a
Frantei si Germaniei, in cadrul unei organizatii deschise participarii si altor state europene. Printre
promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas catre o cooperare largita: o integrare
sectoriala ce ar fi putut influenta si alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarata, insa
obiectivul politic imediat il constituia alipirea Germaniei la Europa si eliminarea rivalitatilor
existente intre Franta si Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului si Saar-ului.
In 1951, negocierile desfasuarate intre sase tari - Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si
Luxemburg - au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se infiinta Comunitatea
Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Comparativ cu alte organizatii internationale
existente la acel moment, principalul element de noutate il constituia caracterul supranational al
acestei Comunitati, reprezentat de transferul de competente catre o institutie (Inalta Autoritate)
responsabila cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre.
O alta initiativa sectoriala este reprezentata de crearea unei Comunitati Europene de Aparare (CEA),
initiativa care a esuat insa, datorita faptului ca Tratatul aferent - semnat in 1952 - nu a fost niciodata
ratificat de catre Parlamentul Frantei.
O relansare in forta a "initiativei europene"a avut loc in anul 1955, in cadrul conferintei de la
Messina, la care ministrii afacerilor externe ai CECO au cazut de acord asupra infiintarii unei uniuni
economice bazata pe o piata comuna si asupra crearii unei organizatii pentru energia atomica. O
comisie de experti condusa de Paul - Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat
doua proiecte ce au condus la semnarea, in 1957, a celor doua Tratate de la Roma - cel prin care se
infiinta Comunitatea Economica Europeana (CEE) si tratatul Comunitatii Europene pentru Energie
Atomica (EURATOM).
Dupa prima experienta sectoriala a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizatie
supranationala - adica o organizatie creata prin transferul de suveranitate de la Statele Membre la
"Comunitate". In acest context, transferul de suveranitate inseamna o delegare - de la membrii
fondatori ai Comunitatii catre anumite institutii comune - a puterii de decizie asupra unor aspecte
comune, conform principiilor democratiei si statului de drept. In acest scop au fost create
mecanisme de decizie si un cadru institutional complex, capabile sa asigure reprezentarea
intereselor guvernelor Statelor Membre, a interesului general al Comunitatii, precum si a intereselor
cetatenilor europeni.
Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 si intrat in vigoare la 1
ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei "piete comune"si de abordarea progresiva a politicilor
economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue si echilibrate, a unei cresteri
accelerate a standardelor de viata si a unor relatii mai stranse intre Statele Membre.
Crearea unei piete comune nu inseamna numai eliminarea tuturor barierelor existente in calea
liberei circulatii a bunurilor si stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamala); piata comuna
inseamna si liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulatie a persoanelor, serviciilor si
capitalului) si stabilirea unor politici comune in domenii strategice (agricultura, comert, transport si
concurenta) pentru crearea unor conditii omogene in vederea cresterii performantei activitatilor
economice. Astfel, in 1968, CEE avea deja incheiata uniunea vamala si avea o piata agricola
comuna.
Incepand cu 1950, gradul de integrare europeana a crescut progresiv, atat din punct de vedere
geografic - prin aderari succesive - cat si din punctul de vedere al dezvoltarii de politici si structuri
institutionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economica cu sase membri, in momentul
de fata s-a ajuns la o uniune politica a 25 de tari (cu negocieri in plina desfasurare pentru admiterea
de noi membri) si care va avea in curand o noua Constitutie.
EXTINDEREA INTEGRARII EUROPENE
Extinderea integrarii europene inseamna extinderea geografica (sau integrarea pe orizontala) si
consta in aderarea de noi membri la CEE. Sub acest aspect, procesul de integrare s-a desfasurat in
cinci valuri succesive de aderare, etapele intregrarii geografice fiind urmatoarele:
Membri fondatori: 1957 - Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg;
Prima extindere: 1973 - Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;
A doua extindere: 1981 - Grecia;
A treia extindere: 1986 - Portugalia, Spania;
A patra extindere: 1996 - Austria, Finlanda, Suedia;
A cincea extindere: 2004 - Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia,
Slovenia, Ungaria.
ADANCIREA INTEGRARII EUROPENE
Procesul de adancire a intregrarii europene (sau integrarea pe verticala) a demarat in anii '50 si are
in vedere urmatoarele aspecte:
a) cresterea progresiva a obiectivelor comune, pe care SM decid sa le realizeze impreuna, prin
extinderea ariilor politicilor comune;
b) intarirea caracterului supranational al Comunitatii, prin utilizarea extensiva a sistemului de vot
majoritar (in locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul Consiliului), prin care sunt
reprezentate interesele nationale ale fiecarui SM, precum si prin intarirea rolului Parlamentului
European (unde sunt direct reprezentati cetatenii europeni).
Tratatul CEE a fost amendat de cateva ori si suplimentat prin Tratatul Uniunii Europene, pana la
consolidarea sa finala intr-o Constitutie (aflata inca in stadiul de proiect, finalizat in iulie 2003 si
urmand a fi rediscutat in octombrie 2003) 8. In tabelul de mai jos sunt prezentate tratatele prin care
a fost amendat Tratatul UE:
Tabelul 1: Tratatele Uniunii Europene

Anul Documentul
1986 (ratificat in 1987) Actul Unic European
1992 (ratificat in 1993) Tratatul de la Maastricht
1997 (ratificat in 1999) Tratatul de la Amsterdam
2001 (ratificat in 2003) Tratatul de la Nisa
Aceasta abordare are in vedere dezvoltarea graduala a procesului de integrare, centrata pe tratarea
acelor aspecte asupra carora se poate ajunge la un acord si pe amanarea acelor chestiuni care nu
sunt inca in stadiul la care pot constitui obiectul unei decizii.
Dupa Tratatul de la Roma, procesul de adancire a integrarii a fost cuprins in Actul Unic European,
semnat la 17 februarie 1986 si ratificat la 1 iulie 1987.
In urma unui preambul ce exprima intentia statelor membre de a transforma Comunitatea
Economica intr-o Uniune Politica (intentie care se va concretiza cativa ani mai tarziu, prin Tratatul
de la Maastricht), au fost introduse urmatoarele inovatii:
* institutionalizarea formala a Consiliului European (format din sefii de stat sau de guvern si de
presedintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea directiilor de
dezvoltare ale Comunitatii;
* introducerea sistemului de vot al majoritatii calificate in cadrul Consiliului, pentru adoptarea
acelor deciziilor care au in vedere finalizarea pietei interne, politica sociala, coeziunea economica si
sociala si politicii cercetarii;
* intarirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor legislative de
cooperare si a necesitatii acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi SM si acordurile de
asociere;
* infiintarea Tribunalului Primei Instante, alaturi de Curtea Europeana de Justitie (CEJ);
* cresterea numarului politicilor comune, prin adaugarea politicilor de mediu, cercetare stiintifica,
coeziune economica si sociala;
* stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pietei interne (notiunea de "piata
interna"fiind mai puternica decat cea de "piata comuna", implicand nu numai realizarea celor patru
libertati - libera circulatie a bunurilor, libera circulatie a serviciilor, libera circulatie a persoanelor si
libera circulatie a capitalului - ci si implementarea a noi politici si a coeziunii economice si sociale).
Schimbarea peisajului politic european dupa caderea regimurilor comuniste din Europa Centrala si
de Est a condus la un proces de regandire a structurii Comunitatii Europene, in directia crearii unei
uniuni politice si a uniunii economice si monetare. Baza legala a noii Uniuni Europene este
reprezentata de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 si ratificat la 1 nov 1993.
Uniunea Europeana (UE) inseamna, pe de o parte mentinerea si extinderea acquis -ului Comunitatii
Europene si, pe de alta parte noi forme de cooperare in domeniul Politicii Externe si de Securitate
Comuna (PESC) si al Justitiei si Afacerilor Interne (JAI). Astfel, conform imaginii comune despre
UE, prin Tratatul de la Maastricht aceasta devine o constructie cu trei piloni, care va fi mentinuta si
dezvoltata continuu.
Steagul, cu cele 12 stele, asezate in cerc, pe un fond albastru, inseamna unitatea si identitatea
popoarelor Europei. Cercul reprezinta solidaritatea si armonia, iar stelele, in numar de 12, reprezinta
perfectiunea (si nu numarul statelor membre UE cum s-ar putea crede). Istoria steagului incepe in
1955. Intai, el a fost folosit de Consiliul Europei, organizatie internationala aparatoare a drepturilor
omului si valorilor culturale europene. In anul 1985, statele membre UE l-au adoptat ca steag al
Comunitatilor Europene (CEE), incepand cu 1986 el este utilizat de catre toate institutiile Uniunii
Europene.
IMNUL
Tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, in 1972, ca "Oda bucuriei"(ultima parte a Simfoniei a
IX-a de Beethoven) sa devina imnul sau, iar in 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, si ele, ca imn
oficial al Uniunii Europene.
Uniunea Europeana nu a urmarit, prin aceasta decizie, sa inlocuiasca imnurile nationale ale Statelor
Membre. Alegerea acestei melodii ca imn subliniaza aspiratia spre valorile comune, unitatea in
diversitate si idealurile de libertate, pace si solidaritate care stau la baza Uniunii Europene.
DEVIZA UNIUNII EUROPENE
"Unitate in diversitate"este deviza Uniunii Europene. A fost folosita pentru prima data in 2000 (cu
aproximatie) si a fost pentru prima data mentionata oficial in Tratatul de instituire a unei Constitutii
pentru Europa, incheiat in 2004. Articolul I - 8 enumera simbolurile UE. Semnificatia devizei este
ca, prin Uniunea Europeana, europenii isi unesc eforturile pentru a lucra impreuna pentru
mentinerea pacii si pentru prosperitate, si ca numeroasele culturi, traditii si limbi diferite care
coexista in Europa sunt un atu pentru continentul nostru. Deviza apare in cele 20 de limbi oficiale in
postere publicate cu ocazia zilei de 9 mai, Ziua Europei.
MONEDA UNICA - EURO
La originea conceptului de moneda unica se afla tratatele care stau la baza Uniunii Europene.
Tratatul de la Roma (1957) declara ca piata comuna este unul dintre obiectivele Comunitatii
Europene ce va contribui la o "uniune mai stransa intre popoarele Europei". Tratatul Uniunii
Europene (1992 - Maastricht) introduce Uniunea Economica si Monetara si pune bazele monedei
unice. Iar in decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide ca moneda unica sa poarte
numele de "euro".
Incepand cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis in circulatie si in buzunarele cetatenilor
europeni. In acel moment, doar 12 din cele 15 state membre au adoptat-o, ulterior li s-a alaturat
Grecia. Euro a devenit un simbol al Uniunii Europene. Monedele si bancnotele nationale ale statelor
din Zona Euro au fost scoase din circulatie pe 28 februarie 2002.
Reprezentarea grafica a monedei unice a fost inspirata de litera greceasca epsilon, ea trebuind sa
faca legatura atat cu leaganul civilizatiei si democratiei europene, cat si cu prima litera din cuvantul
"Europa". Cele doua linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilitatii euro.
ZIUA EUROPEI - 9 MAI
Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas catre crearea a ceea ce este astazi Uniunea Europeana.
In acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Frantei, Robert Schuman, a citit presei internationale o
declaratie prin care chema Franta, Germania si celelalte popoare ale Europei sa isi uneasca
productiile de otel si carbune, ca "prima fundatie concreta a unei federatii europene".
Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunitati in cadrul careia membrii sa isi puna sub control
comun productia de otel si carbune - ca baza a puterii lor militare -, in scopul evitarii izbucnirii unui
nou razboi. Tarile carora li se adresa in primul rand aceasta provocare - Franta si Germania -
fusesera in razboi timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea razboi mondial aproape ca le
distrusese. In 1985, cand proiectul constructiei europene era deja clar conturat, cele zece state
membre care formau la acea data Comunitatea Europeana, au hotarat ca ziua de 9 mai sa devina
Ziua Europei.
OBIECTIVELE PRINCIPALE ALE UNIUNII EUROPENE
Principalele obiective ale Uniunii sunt: asigurarea pacii si a valorilor sale (respectul pentru
demnitatea umana, libertate, democratie, egalitate, domnia legii precum si respectarea drepturilor
omului si ale minoritatilor), dar si asigurarea bunastarii cetatenilor sai. Pe langa acestea, Uniunea isi
propune sa promoveze:
* un spatiu al securitatii, libertatii si dreptatii fara frontiere interne;
* o piata interna in cadrul careia libera concurenta sa se desfasoare nestanjenita;
* dezvoltare durabila bazata pe crestere economica si stabilitate financiara, o economie de piata
competitiva care tinde catre progresul social si eliminarea somajului, un nivel ridicat de protectie a
mediului;
* dezvoltarea progresului stiintific si tehnic;
* combaterea discriminarii, promovarea dreptatii sociale si a protectiei cetatenilor, egalitatea dintre
femei si barbati, solidaritatea dintre generatii precum si protectia drepturilor copilului;
* asigurarea coeziunii sociale, economice si teritoriale, precum si a solidaritatii intre statele
membre.
Pe langa aceste obiective, Uniunea se angajeaza sa respecte si sa pastreze specificul cultural si
diversitatea lingvistica a statelor membre.
ACTE SI TRATATE IMPORTANTE
Actul Unic European (1987)
Stabilea ca data de referinta 1 ianuarie 1993 pentru implementarea deplina a celor patru libertati
fundamentale": libera circulatie a marfurilor/persoanelor/serviciilor/capitalurilor;
Tratatul de la Maastricht (1993)
Tratatul de constituire a Uniunii Europene care are la baza trei piloni:
a) Comunitatile Europene (Comunitatea Economica Europeana, Comunitatea Otelului si
Carbunelui, Comunitatea Europeana a Energiei Atomice) si Institutiile UE stabilite prin tratatele
fondatoare: Comisia Europeana, Parlamentul European, Consiliul European si Curtea Europeana de
Justitie;
b) Tratatele care au la baza inceputurile unei politici externe si de securitate comune;
c) Introducerea cooperarii in justitie si afaceri interne.
Tratatul de la Amsterdam (1997)
Tratatul pregateste temeiul pentru a aduce Uniunea Europeana mai aproape de cetateni, de a o face
mai puternica, mai eficienta si de a o pregati pentru primirea unor noi membri. Acest tratat vizeaza
si Agenda Sociala (directivele care stabilesc cursul actiunilor cu caracter social pe urmatorii cinci
ani).
Tratatul de la Nisa (2000)
Este un acord referitor la problemele institutionale si la cele legate de procesul de largire al Uniunii
Europene.
Declaratia cu privire la Viitorul Uniunii Europene se refera la
- drumul spre largirea UE este deschis, incheindu-se procesul de schimbare institutionala necesara
pentru primirea noilor membri;
- incurajarea dezbaterilor intre partile implicate in procesul de largire a UE, inclusiv cu statele
candidate;
- procesul de largire a UE trebuie sa aiba in vedere urmatoarele probleme:
- cum sa se stabileasca si sa se monitorizeze mai precis competentele intre UE si statele membre
reflectand principiul subsiariditatii;
- simplificarea tratatelor pentru a le face mai clare si mai bine intelese fara a le schimba
semnificatia;
- rolul parlamentelor nationale in realizarea arhitecturii europene.
Tratatul Constitutional al Uniunii Europene (2004)
La 29 octombrie 2004, sefii de state si de guverne ale celor 25 de State Membre si 3 tari candidate
au semnat Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa, unanim adoptata de catre ei in 18 iunie
acelasi an. Tratatul va intra in vigoare doar cand va fi adoptat de catre fiecare dintre tarile semnatare
in concordanta cu propriile proceduri constitutionale, Statele Membre avand doi ani la dispozitie
pentru ratificarea textului Constitutiei.
Constitutia Europeana este un punct de cotitura in constructia Europei. Ea are rolul de a raspunde
provocarilor unei Uniuni care traverseaza cea mai mare extindere din istoria ei si, nu in ultimul
rand, unei Europe unite in care locuiesc peste 450 milioane de locuitori. Acestora trebuie sa le
asigure un mediu de viata aflat sub semnul democratiei, libertatii si transparentei, aproape de fiecare
dintre ei.
Constitutia Europeana nu va inlocui constitutiile nationale ale statelor membre, ci va inlocui
principalele Tratate ale Uniunii Europene cu un singur text, unitar.
Constitutia Europeana defineste competentele si rolul Uniunii, atat in interior, cat si in exterior.
Uniunea Europeana nu inlocuieste cu structurile sale structurile nationale, fiecare functionand in
continuare. Nou si important insa, in contrast cu textele constitutionale si institutiile nationale,
Constitutia si institutiile europene se aplica uniform pe intreg teritoriul Uniunii, tuturor cetatenilor -
fara deosebire, drepturi si obligatii -, la fel ca si jurisdictia acestora. Noua Constitutie va imbunatati
gradul de transparenta si eficienta al deciziilor si actiunilor Uniunii Europene si ii va oferi
flexibilitatea necesara in atingerea scopurilor propuse la inceput de mileniu.
Constitutia este structurata in patru sectiuni
Prima sectiune defineste Uniunea Europeana, valorile, obiectivele, prerogativele, procedurile si
institutiile sale. A doua parte cuprinde Carta Drepturilor Fundamentale, a treia descrie politicile si
modul de functionare al Uniunii Europene, iar a patra sectiune cuprinde prevederile finale, inclusiv
procedurile de adoptare si revizuire a Constitutiei.
Conform acordului incheiat cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles din 17 - 18 iunie 2004,
Statele Membre vor detine, pana in 2014, cate un singur membru in Comisia Europeana. Totusi, cu
incepere de la aceasta data, numarul Comisarilor va fi redus la 2/3 din numarul Statelor Membre
(inclusiv Presedintele Comisiei si Ministrul UE pentru Afaceri Externe), care vor fi numiti pe baza
unui sistem de rotatie echitabil. Ordinea de rotatie va fi stabilita printr-o decizie unanima a
Consiliului European. O prevedere inclusa in ultima faza a negocierilor imputerniceste Consiliul
European sa modifice numarul de Comisari, pe baza unei decizii votate in unanimitate.
Consiliul European a definit majoritatea calificata ca fiind 55% din Statele Membre (dar cel putin
15 la numar), reprezentand cel putin 65% din populatia Uniunii. O minoritate de blocare a deciziilor
poate fi formata din patru state. In cazurile in care Consiliul actioneaza din proprie initiativa, la o
initiativa a unui Stat Membru sau la o recomandare a Comisiei sau a Bancii Centrale Europene,
votul cu majoritate calificata este definit ca si 72% dintre membri Consiliului, reprezentand 65%
din populatia Uniunii. Aceasta situatie apare cel mai des in domeniul justitiei si al afacerilor interne,
al politicii externe si de securitate comuna, al politicii economice si monetare si in eventualitatea
suspendarii sau retragerii unui Stat Membru.
Constitutia introduce o "frana de urgenta", un mecanism care va permite unui Stat Membru sa faca
apel la Consiliul European in cazul in care interesele sale nationale sunt lezate. Daca un grup de
state totusi doreste sa continue in actiunea lor, li se permite sa dezvolte o cooperare intarita in
domeniu, existand posibilitatea ca alte state sa li se alature pe parcurs.
Documentul face referire la domenii in care doar unii membri ai Consiliului au dreptul sa voteze (de
exemplu, zona Euro sau cooperarea sporita). In aceste cazuri se aplica aceleasi formule de calculare
a voturilor, insa doar Statelor Membre cu drept de vot.
Votul in unanimitate se va aplica in continuare politicii in domeniul impozitarii, unei serii de
aspecte legate de politica externa, de securitate si de aparare, precum si viitoarelor revizuiri
constitutionale.
Noul sistem de vot va fi aplicat de la 1 noiembrie 2009.
Cu incepere din urmatorul mandat parlamentar, respectiv anul 2009, Constitutia ridica pragul minim
de locuri in Parlamentul European la 6 pe Stat Membru si un maxim de 96. Acelasi text stipuleaza
ca Consiliul European va trebui sa adopte o decizie privitoare la componenta urmatorului Parlament
European, pentru mandatul 2009 - 2014, la o propunere a Parlamentului si cu vot in unanimitate.
Alte prevederi importante cuprinse in Tratatul Constitutional se refera la:
Carta Drepturilor Fundamentale, ca parte integranta a Constitutiei (sectiunea a doua);
Un mecanism de "avertizare timpurie"pentru parlamentele nationale in monitorizarea noii legislatii;
Posibilitatea ca un milion de cetateni comunitari sa inainteze spre dezbaterea Comisiei un proiect
legislativ;
Noi fundamente legale in domeniile energie, sport, turism, zboruri spatiale si cooperare
administrativa;
Noi drepturi pentru grupul Euro, care vor putea acum impune politici de impozitare comune;
Baza legala pentru infiintarea Oficiului Procurorului European;
O clauza de solidaritate in cazul atacurilor teroriste.
Integrarea Europeană este obiectivul strategic ireversibil al politicii externe şi interne al Republicii
Moldova.
Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) reprezintă baza juridică a relaţiilor dintre Republica
Moldova şi Uniunea Europeană. Acordul a fost semnat la 28 noiembrie 1994 şi a intrat în vigoare la
1 iulie 1998 pentru o durată iniţială de 10 ani. Acest aranjament asigură baza colaborării cu UE în
domeniul politic, comercial, economic, juridic, cultural-ştiinţific şi are ca obiective susţinerea
Moldovei pentru:

a) consolidarea democraţiei şi statului de drept cu respectarea drepturilor omului şi a minorităţilor

prin asigurarea cadrului corespunzător al dialogului politic;

b) dezvoltarea durabilă a economiei şi finalizarea procesului de tranziţie spre economia de piaţă prin
promovarea schimburilor comerciale, investiţiilor şi relaţiilor economice armonioase.
Relaţiile Moldovei cu Uniunea Europeană sunt instituţionalizate prin intermediul celor trei structuri
responsabile pentru intensificarea dialogului politic şi monitorizarea implementării APC: Consiliul
de Cooperare RM-UE, Comitetul de Cooperare RM-UE şi Subcomitete de Cooperare RM-UE şi
Comitetul de Cooperare Parlamentară RM-UE.

Republica Moldova a semnat la 22 februarie 2005 la Bruxelles Planul de Acţiuni RM-UE în cadrul
Politicii Europene de Vecinătate (PEV). Planul de Acţiuni RM-UE este un document care include
obiective strategice şi acţiuni concrete pentru atingerea acestor obiective. Implementarea Planului
de Acţiuni va avansa semnificativ armonizarea legislaţiei Moldovei, a normelor şi standardelor sale
cu cele ale UE. Îndeplinirea obiectivelor şi acţiunilor incluse în Planul de Acţiuni va crea condiţii
pentru avansarea la un alt grad al relaţiilor cu UE.

Politica de integrare europeană a Moldovei se bazează pe doi piloni principali: (i) realizarea
Planului de Acţiuni Moldova-UE şi (ii) valorificarea posibilităţilor ce derivă din participarea
Moldovei la iniţiativele regionale din Europa de Sud-Est – Pactul de Stabilitate, Procesul de
Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP) şi viitorul acord CEFTA modificat. Acestea sunt două
direcţii prioritare ale proceselor de integrare europeană a Moldovei, care deseori se suprapun şi se
complementează.

Există un consens politic în ceea ce priveşte realizarea celor două obiective prioritare ale Republicii
Moldova: integrarea europeană şi reintegrarea ţării.

La 24 martie 2005 a fost adoptată Declaraţia Parlamentului RM privind parteneriatul politic pentru
realizarea obiectivelor integrării europene, care prevede consensul larg al celor patru fracţiuni
parlamentare în ceea ce priveşte promovarea consecventă şi ireversibilă a cursului strategic spre
integrarea europeană. Drept urmare a acestei Declaraţii, Parlamentul RM a adoptat un şir de măsuri
legislative importante pentru consolidarea democraţiei şi statului de drept în Republica Moldova,
care au fost elaborate cu participarea societăţii civile şi a opoziţiei.

Republica Moldova întreprinde eforturi pentru lansarea pe parcursul anului 2007 a discuţiilor asupra
avansării acestui cadru juridic pentru obţinerea de către ţara noastră a unui statut diferit de acel a
unui stat vecin.

La 4 mai 2006, Republica Moldova a fost acceptată în calitate de membru cu drepturi depline în
cadrul Procesului de Cooperare în Europa Sud Est (SEECP), ceea ce confirmă încă o data
apartenenţa Republicii Moldova la spaţiul Sud-Est European şi deschide noi perspective cadrului de
relaţii între RM şi UE.

Pentru consolidarea poziţiei Republicii Moldova în vederea avansării pe calea integrării europene,
se impune în primul rând implementarea deplină şi în termenii stabiliţi a Planului de Acţiuni RM-
UE.

În plan instituţional a fost stabilit mecanismul de coordonare şi monitorizare a implementării

Planului de Acţiuni, prin crearea celor patru Comisii Interministeriale, activitatea cărora este
coordonată de patru ministere-cadru. Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene îi revine
rolul de monitorizare şi coordonare generală.

În cadrul procesului de implementare a Planului de Acţiuni atribuim o importanţă deosebită

procesul de coordonare a reformelor în conformitate cu standardele şi experienţa statelor membre
ale Uniunii Europene. În special, în calitate de priorităţi au fost identificate următoarele domenii:

1. Aprofundarea procesului de reformare a sistemului naţional al justiţiei, prin elaborarea unei

strategii complexe de reformare pe termen scurt, mediu şi lung, precum şi a unui program de
finanţare.

2. Elaborarea unei strategii de informare şi comunicare în domeniul integrării europene.

3. Instituirea unui dialog durabil cu societatea civilă în procesul de realizare a reformelor.

4. Asigurarea libertăţii de exprimare şi a mass-media.

5. Stabilirea relaţiilor de cooperare bilaterale cu statele membre ale UE în vederea implementării

reformelor în domeniul afacerilor interne.

6.Îmbunătăţirea managementului frontierelor cu sprijinul Misiunii UE de Asistenţă la frontiera

Moldo-Ucraineană (EUBAM), inclusiv pe segmentul transnistrean.

7.Semnarea acordurilor de facilitare a regimului de vize şi readmisiei cu UE

8.Obţinerea Preferinţelor Comerciale Autonome prin semnarea unui acord în acest sens cu între
Republica Moldova şi Comunitatea Europeană.

9.Iniţierea negocierilor asupra unui nou acord între Republica Moldova şi Comunitatea Europeană,
care va oferi o perspectivă clară de aderare la Uniunea Europeană.

Integrarea Europeană este, terminologic, un proces de integrare politică, juridică, economică (și în
unele cazuri sociale și culturale) ale unor state care se află parțial sau total în Europa. Termenul de
integrare europeană a apărut în primul rând prin intermediul Uniunii Europene și al Consiliului
European.
Unul dintre primii, care au conceput o uniune a națiunilor europene a fost contele Richard von
Coudenhove-Kalergi, care în 1923 a scris Manifestul Pan-European. Ideile sale l-au influențat pe
Aristide Briand, care la data de 8 septembrie 1929 a ținut un discurs în favoarea unei Uniuni
Europene și a unei Ligi a Națiunilor, și care în 1930 a scris „Memorandumul privind organizarea
unui Regim de Uniune Federală Europeană” pentru guvernul Franței, care a devenit primul guvern
european, care a adoptat în mod oficial principiul.
„Trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei. Numai în acest fel, sute de milioane de
truditori își vor putea recâștiga micile bucurii și speranțe, care fac viața să merite să fie trăită.”
Winston Churchill
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, climatul politic continental a favorizat unitate în țările
democratice europene, văzută de mulți ca o evadare din formele extreme ale naționalismului, care
au devastat continentul. În discursul rostit la 19 septembrie 1946 la Universitatea din Zurich,
Elveția, Winston Churchill a emis ideea Statelor Unite ale Europei.
Același discurs conține însă comentarii, mai puțin citate, din care rezultă că Churchill nu privea
inițial Marea Britanie ca fiind parte a acestor eventuale "State Unite ale Europei", considerând că
britanicii au Commonwealth, iar europenii sub conducerea comună a francezilor și germanilor, cu
suportul britanic, american și sovietic.
Împotriva devastărilor și suferințelor umane din cel de-al Doilea Război Mondial ca și din nevoia de
reconciliere după război, ideea integrării europene în 1949 a dus la crearea Consiliului Europei cu
sediul la Strasbourg.
Cea mai importantă realizare a Consiliului Europei este Convenția Europeană a Drepturilor Omului
din 1950 cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care servește drept curte
supremă pentru drepturile omului și libertăților fundamentale în toată Europa.

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) este o organizație

interguvernamentală transatlantică a cărei scop este cel de a asigura stabilitatea în Europa. A fost
înființată ca Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) în iulie 1973 și ulterior, în
ianuarie 1995, a devenit ceea ce este astăzi. OSCE numără 56 de state membre, acoperind cea mai
mare parte din emisfera nordică.
Uniunea Europeană este asocierea a 27 state membre suverane, care prin tratat și-au delegat câteva
dintre competențele lor unor instituții comune pentru ca acestea să le coordoneze politicile în mai
multe domenii. Oficial este stabilită prin Tratatul de la Maastricht în 1993 pe baza Comunității
Economice existente.
Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană
Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) marchează o nouă etapă în procesul de integrare
europeană, deoarece permite demararea integrării politice. Acesta instituie o Uniune Europeană
fondată pe trei piloni: Comunităţile Europene, politica externă şi de securitate comună (PESC) şi
cooperarea în domeniul poliţienesc şi judiciar în materie penală (JAI). Tratatul: instituie o cetăţenie
europeană, consolidează puterile Parlamentului European şi lansează Uniunea Economică şi
Monetară (UEM). Pe de altă parte, CEE devine Comunitatea Europeană (CE).
NAŞTERE
Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992, a intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993. Acest tratat este rezultatul atât al unor elemente externe, cât şi interne.
Pe plan extern, prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi perspectiva reunificării Germaniei au
condus la luarea angajamentului privind consolidarea poziţiei internaţionale a Comunităţii. La nivel
intern, statele membre doresc să continue progresele înregistrate prin Actul Unic European prin
intermediul altor reforme.
Aceste elemente au condus la convocarea a două Conferinţe interguvernamentale, una privind UEM
şi cealaltă privind uniunea politică. Consiliul European de la Hanovra din 27 şi 28 iunie 1988 a
încredinţat unui grup de experţi, prezidat de Jacques Delors, misiunea de a elabora un raport care să
propună etape concrete pentru realizarea uniunii economice. Consiliul European de la Dublin din 28
aprilie 1990, pe baza unui memorandum belgian privind relansarea instituţională şi a unei iniţiative
franco-germane care invita statele membre să ia în considerare accelerarea construcţiei politice a
Europei, a decis să examineze necesitatea modificării Tratatului CE pentru a avansa în procesul
integrării europene.
Cu ocazia Consiliului European de la Roma, din 14 şi 15 decembrie 1990, au fost lansate cele două
Conferinţe interguvernamentale. Lucrările s-au încheiat după un an cu reuniunea la nivel înalt de la
Maastricht, din 9 şi 10 decembrie 1991.
OBIECTIVE
Prin Tratatul de la Maastricht, obiectivul economic iniţial al Comunităţii, şi anume realizarea unei
pieţe comune, a fost în mod clar depăşit şi vocaţia politică a fost exprimată.
În acest context, Tratatul de la Maastricht răspunde la cinci obiective esenţiale:

 consolidarea legitimităţii democratice a instituţiilor;

 creşterea eficienţei instituţiilor;

 introducerea unei uniuni economice şi monetare;

 dezvoltarea dimensiunii sociale a Comunităţii;

 instituirea unei politici externe şi de securitate comune.

STRUCTURĂ
Tratatul are o structură complexă. Pe lângă Preambul, acesta include şapte titluri. Titlul I cuprinde
dispoziţiile comune privind Comunităţile, Politica externă şi de securitate comună şi cooperarea
judiciară. Titlul II include dispoziţiile de modificare a Tratatului CEE, iar Titlurile III şi IV modifică
tratatele CECO şi, respectiv, CEEA. Titlul V introduce dispoziţii cu privire la Politica externă şi de
securitate comună (PESC). Titlul VI cuprinde dispoziţiile privind cooperarea în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne (JAI). Dispoziţiile finale se regăsesc în Titlul VII.
Uniunea Europeană
Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană, care are la bază trei piloni: Comunităţile
Europene, Politica externă şi de securitate comună şi cooperarea poliţienească şi judiciară în materie
penală.
Primul pilon este format din Comunitatea Europeană, din Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO) şi din Euratom şi se referă la domeniile în care statele membre îşi exercită
împreună suveranitatea prin intermediul instituţiilor comunitare. În cadrul acestui pilon se aplică
procedura supranumită metoda comunitară, şi anume Comisia Europeană face propunerea
legislativă, Consiliul şi Parlamentul European o adoptă, iar Curtea de Justiţie asigură controlul
respectării dreptului comunitar.
Cel de-al doilea pilon instaurează Politica externă şi de securitate comună (PESC), prevăzută în
Titlul V al Tratatului privind Uniunea Europeană. Aceasta înlocuieşte dispoziţiile din Actul Unic
European şi permite statelor membre să întreprindă acţiuni comune în domeniul politicii externe.
Acest pilon este supus unui proces decizional interguvernamental care recurge în primul rând la
unanimitate. Rolul Comisiei şi al Parlamentului este modest, iar jurisdicţia Curţii de Justiţie nu se
aplică acestui domeniu.
Al treilea pilon este consacrat cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI) prevăzute în
Titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană. Uniunea este menită să întreprindă acţiuni
comune pentru a oferi cetăţenilor un grad ridicat de protecţie în interiorul unui spaţiu de libertate,
securitate şi justiţie. Procesul decizional este, de asemenea, interguvernamental.
INSTITUŢII
Continuând logica Actului Unic European, Tratatul de la Maastricht consolidează rolul
Parlamentului European. Domeniul de aplicare a procedurii de cooperare şi a procedurii de aviz
conform este extins. În plus, tratatul introduce o procedură nouă, codecizia, care îi permite
Parlamentului să adopte acte împreună cu Consiliul. Această procedură presupune contacte strânse
între Parlament şi Consiliu pentru a se ajunge la un acord. Mai mult decât atât, tratatul asociază
Parlamentul la procedura de învestitură a Comisiei. Este recunoscut rolul partidelor politice în
integrarea europeană. Acestea contribuie la formarea unei conştiinţe europene şi la exprimarea
voinţei politice a europenilor. În ceea ce priveşte Comisia, durata mandatului este extinsă la cinci
ani, pentru a corespunde cu cea a mandatului Parlamentului European.
Ca şi Actul Unic, acest tratat extinde votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului pentru
majoritatea deciziilor supuse procedurii de codecizie şi pentru toate deciziile adoptate prin
procedura de cooperare.
Pentru a recunoaşte importanţa dimensiunii regionale, tratatul instituie un Comitet al Regiunilor.
Format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale, acest Comitet are un caracter consultativ.
POLITICI
Tratatul introduce politici comunitare în şase domenii noi:

 reţelele transeuropene;

 politica industrială;

 protecţia consumatorilor;

 educaţia şi formarea profesională;

 tineretul;

 cultura.
UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ
Piaţa unică este realizată prin introducerea UEM. Politica economică presupune trei elemente.
Statele membre trebuie să asigure coordonarea politicilor lor economice, să instituie un control
multilateral al acestei coordonări şi să respecte anumite reguli de disciplină financiară şi bugetară.
Obiectivul politicii monetare este introducerea unei monede unice şi garantarea stabilităţii acestei
monede, prin stabilitatea preţurilor şi respectarea regulilor economiei de piaţă.
Tratatul prevede introducerea unei monede unice în trei etape succesive:

 prima etapă, de liberalizare a circulaţiei capitalurilor, începe la 1 iulie 1990;

 a doua etapă începe la 1ianuarie 1994 şi permite convergenţa politicilor economice ale
statelor membre;

 a treia etapă trebuie să înceapă cel mai târziu la 1 ianuarie 1999 prin crearea unei monede
unice şi instituirea unei Bănci Centrale Europene (BCE).
Politica monetară are la bază Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), compus din BCE şi
băncile centrale naţionale. Aceste instituţii sunt independente de autorităţile politice naţionale şi
comunitare.
Există dispoziţii specifice pentru două state membre. Regatul Unit nu s-a angajat să treacă la cea de-
a treia etapă a UEM. Danemarca a obţinut un Protocol care prevede că decizia trecerii sale la cea
de-a treia etapă va fi luată în urma unui referendum.
PROTOCOLUL PRIVIND POLITICA SOCIALĂ
Prin Protocolul privind politica socială anexat la tratat, competenţele comunitare în domeniul social
sunt extinse. Regatul Unit nu participă la acest Protocol. Obiectivele Protocolului sunt:

 promovarea ocupării forţei de muncă;

 ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă;

 o protecţie socială corespunzătoare;

 un dialog social;

 dezvoltarea resurselor umane care permit un nivel ridicat şi durabil de ocupare a forţei de
muncă;

 integrarea persoanelor excluse de pe piaţa forţei de muncă.

CETĂŢENIE
Una din marile inovaţii introduse de tratat este introducerea unei cetăţenii europene, care se adaugă
cetăţeniei naţionale. Orice cetăţean care are naţionalitatea unui stat membru este şi cetăţean al
Uniunii. Această cetăţenie conferă noi drepturi europenilor, şi anume:

 dreptul de liberă circulaţie şi de şedere în interiorul Comunităţii;

 dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile europene şi locale în statul în care îşi are
reşedinţa;

 dreptul la protecţie diplomatică şi consulară din partea unui stat membru, altul decât statul
de origine, pe teritoriul unei ţări terţe unde statul de origine nu este reprezentat;

 dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European şi de a se adresa Ombudsmanului.

PRINCIPIUL SUBSIDIARITĂŢII
Tratatul privind Uniunea Europeană a preluat ca regulă generală principiul subsidiarităţii, care era
aplicat politicii de mediu în Actul Unic European. Acest principiu afirmă că în cazul în care
Comunitatea nu are o competenţă exclusivă, aceasta nu intervine decât dacă obiectivele pot fi
realizate mai bine la nivel comunitar decât la nivel naţional. Articolul A prevede că Uniunea ia
„decizii la nivelul cel mai apropiat posibil de cetăţeni”.
POST MAASTRICHT
Tratatul de la Maastricht reprezintă o etapă esenţială în cadrul construcţiei europene. Prin instituirea
Uniunii Europene, prin crearea unei uniuni economice şi monetare şi prin extinderea integrării
europene la noi domenii, Comunitatea intră într-o dimensiune politică.
Conştiente de evoluţia integrării europene, de extinderile viitoare şi de necesitatea modificărilor
instituţionale, statele membre au introdus în tratat o clauză privind revizuirea. În acest scop,
articolul N prevede convocarea unei Conferinţe interguvernamentale în 1996. Această conferinţă a
condus la semnarea Tratatului de la Amsterdam în 1997.
MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI

 Tratatul de la Amsterdam (1997)

Tratatul de la Amsterdam permite extinderea competenţelor Uniunii şi instituirea unei
politici comunitare a ocupării forţei de muncă, transferul unei părţi din materiile care intrau
anterior sub incidenţa Cooperării în domeniul justiţiei şi a afacerilor interne, măsuri menite
să apropie Uniunea de cetăţeni, posibilitatea unor cooperări mai strânse între anumite state
membre (cooperări consolidate). Pe de altă parte, acesta extinde procedura de codecizie,
precum şi votul cu majoritate calificată şi simplifică şi renumerotează articolele tratatelor.

 Tratatul de la Nisa (2001)

Tratatul de la Nisa este consacrat în special „reminiscenţelor” de la Amsterdam, şi anume
problemelor instituţionale cu privire la extindere, care nu au fost soluţionate în 1997. Este
vorba despre componenţa Comisiei, despre ponderarea voturilor în Consiliu şi despre
extinderea domeniilor supuse votului cu majoritate calificată. Acesta simplifică utilizarea
procedurii de cooperare consolidată şi eficientizează sistemul jurisdicţional.

 Tratatul de la Lisabona (2007)

Tratatul de la Lisabona introduce vaste reforme instituţionale. Acesta elimină vechea
arhitectură instituţională introdusă de Tratatul de la Maastricht şi înlocuieşte Comunitatea
Europeană cu Uniunea Europeană. Acesta introduce, de asemenea, modificări semnificative
privind modul de funcţionare al instituţiilor europene, procesul decizional şi repartiţia
competenţelor între UE şi statele membre. Obiectivul este îmbunătăţirea procesului de
adoptare a deciziilor într-o Uniune extinsă, cu 27 de membri. Tratatul de la Lisabona
modifică, în plus, numeroase politici interne şi externe ale UE. Acesta permite în primul
rând instituţiilor să legifereze şi să ia măsuri în domenii politice noi.
Prezentul tratat a fost modificat de asemenea prin următoarele tratate de aderare:

 Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei (1994), care creşte numărul statelor
membre ale Comunităţii Europene la cincisprezece.

 Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei,

Maltei, Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei (2003)
Acest tratat creşte numărul statelor membre ale Comunităţii Europene de la cincisprezece la
douăzeci şi cinci.

 Tratatul de aderare a Bulgariei şi României (2005).

Acest tratat creşte numărul statelor membre ale Comunităţii Europene de la douăzeci şi cinci
la douăzeci şi şapte.
 Teorii despre stat

Termenul „stat” isi are originea in latinescul „status”, cu sensul de stare a unui lucru, semnificînd
ideea de ceva stabil, permanent. Acest cuvînt se folosea pentru a desemna cetăţile, republicile de
tipul celei romane şi alte forme de organizaţie politică a societăţii. Acesta nu înseamnă că la etapa
timpurie de existenţă a statului nu au fost încercări de a fundamenta idei clare despre stat. Asemenea
încercări de tratare a problemei statului pot fi întalnite, de exemplu, la gînditorii din antichitatate,
cum ar fi Aristotel, Platon. Vechii greci defineau statul cu notiunea de polis- stat cetate, ca asezare
delimitata de alta, dar si ca institutie de exercitare a conducerii sociale.
La randul lor, romanii, pentru a face o mai mare distinctie intre stat ca teritoriu, asezare si stat ca
institutie, foloseau doi termeni distincti: de "civitate"- stat in sensul de teritoriu si "res-
publica"(pentru perioada republicii) - ca institutie politica, definea ideea de conducere a vietii
publice sau a statului. Asadar, „status rei publicae” insemna pentru magistratii si popoprul roman
„starea lucrarilor publice” sau „situatia conducerii vietii publice”. Si vechii germani au vazut in stat
atat o organizare teritoriala, cat si una politica, definindu-l cu notiunea de land.
Pentru intaia oara notiunea de stat - "statio"este folosita de N. Machiavelli in scrierea sa
„Principele” (1513), cand se refera la ideea unitatii. In Evul Mediu, pentru stat se folosea termenul
de regat, tara, principat sau republica, notiuni care exprimau ideea de intindere a teritoriului statal si
ideea de puterea regelui, a principelui, a corpului politic local de a comanda si de a cere sa li se dea
ascultare.
Incepand cu secolul al XVIII-lea termenul de stat, in sens de putere si institutie politica cu rol major
in organizarea si conducerea societatii, se impune treptat in limbile moderne. Dupa aceasta perioada
notiunea de stat va fi folosit in sensul de institutie politica sau de comunitate umana aflata sub o
anumita autoritate, acceptiune care si astazi si-a pastrat valabilitatea.
În sensul său modern noţiunea de „stat” se foloseşte mult mai tarziu, incepand cu secolul al XVI-
lea. De obicei folosirea acestui cuvînt în sensul său modern e legată de numele lui Niccolo
Machiavelli. Notiunea de Stat capata insa un sens modern in Europa medievala incepand cu epoca
Renasterii. Unul dintre promotorii intelegerii moderne a notiunii de stat este Jean Bodin, in opera
„Le six livres de la Republique”.
Cand termenul „status” a inceput sa fie utilizat in expresii precum: „status rei române” si „status rei
publicae” situatia conducerii vietii politice” a dobandit si o semnificatie politica.
In cadrul oricarei societati o componenta importanta a sistemului politic o constituie institutiile
politice. Ele asigura derularea si realizarea efectiva a vietii si practicii politice. Principala lor
caracteristica este aceea ca au ca obiect de activitate puterea politica, organizarea, transmiterea,
exercitarea, conducerea si legitimarea ei.
In cadrul oricarui sistem politic se intalnesc doua tipuri distincte de institutii politice:
a) institutii politice statale care au in centrul lor statul, cea mai importanta si cea mai veche institutie
a societatii si care in functie de natura puterii exercitate se impart in:
- institutia politica executiva – guvernul;
- institutia legislativa – parlamentul;
- institutia sefului statului.
b) institutii politice extrastatale din care fac parte partidele politice.
Cea mai importanta si eficienta institutie in exercitarea puterii politice a fost si ramane statul. Ea
este in acelasi timp si prima institutie politica structurala, organizata si institutionalizata de detinere,
exercitare si legitimare a puterii politice. Acest fapt a facut ca nu de putine ori statul sa fie
identificat cu puterea politica, iar aceasta din urma sa fie definita prin stat, ca putere de stat. Si intr-
un caz si in altul avem de-a face nu numai cu o suprapunere de termeni ci si cu o lipsa de rigoare, o
identificare de continuturi si semnificatii.
Statul nu se rezuma numai la putere, insasi puterea politica nu e doar cea detinuta si exercitata de
grupul sau clasa sociala aflata la conducere, ci ea implica si fortele sociale asupra carora se exercita
si care dau opozitia politica.
Activitatea si actiunea statului e mult mai cuprinzatoare decat puterea politica, ea e generalizanta,
are ca spatiu de actiune si alte forme ale puterii sociale, cum ar fi cea economica, sociala, spirituala
etc.
In acest sens se poate aprecia ca, „daca termenul Putere, fara vreun alt determinativ, desemneaza
adesea Statul, este pentru ca aceasta din urma nu e doar puterea prin excelenta, ci este de asemenea
sursa puterii care poate fi exercitata asupra altor persoane”.
Importanta si esentialitatea statului pentru orice societate a facut ca inca din antichitate ea sa fie
supusa unei intense si permanente preocupari a celor ce se ocupa cu descifrarea elementelor vietii
sociale si studiul politicii.
Inca din primele sale manifestari, statul a fost vazut intr-o dubla ipostaza, atat ca teritoriu ce
desemna si identifica o continuitate sociala cat si ca institutie suprema a societatii.
Vechii greci defineau statul cu notiunea de polis-stat cetate, ca asezare delimitata de alta, dar si ca
institutie de exercitare a conducerii sociale.
La randul lor, romanii, pentru a face o mai mare distincti intre stat ca teritoriu, asezare si stat ca
institutie, foloseau doi termeni distincti: de „civitate”-stat in sensul de teritoriu si „res-publica” – ca
institutie politica, aceasta din urma fiind mult mai aproape de semnificatiei ei reale.
Si vechii germani au vazut in stat atat o organizare teritoriala, cat si una politica, definindu-l cu
notiunea de land.
Pentru intaia oara notiunea de stat – „statio” este folosita de N. Machiavelli in scrierea sa Principele
(1513), cand se refera la ideea unitatii.
Incepand cu secolul al XVIII-lea termenul de stat, in sens de putere si institutie politica cu rol major
in organizarea si conducerea societatii, se impune treptat in limbile moderne. Dupa aceasta perioada
notiunea de stat va fi folosită in sensul de institutie politica sau de comunitate umana aflata sub o
anumita autoritate, acceptiune care si astazi si-a pastrat valabilitatea.
O problema mult disputata care nu si-a gasit nici astazi o rezolvare deplina, este aceea a definirii si
genezei statului. Diversitatea de pareri si opinii a fost si este determinata de mai multi factori cum ar
fi:
- momentul istoric si perioada in care a fost analizat statul;
- nivelul dezvoltarii stiintelor sociale;
- interesele sociale, economice si politice care au primat in studiul problematicii statului;
- criteriile de la care s-a plecat si care au primat in cercetarea statului;
- domeniile stiintei din perspectiva carora a fost definit si investigat statul.
De-a lungul vremii, problema definirii originii si continutului statului a generat mai multe teorii:
1. Teoriile teocratice
Acestea sunt proprii societatilor antice si feudale. Potrivit acestora, statul este o creatie divina,
rezultatul vointei lui Dumnezeu, acceptarea si supunerea fata de acesta este o obligatie religioasa.
In feudalism are loc o coabitare intreputerea laica si biserica, ce a avut ca efect imprimarea unui
pregnant caracter divin atat puterii cat si institutiilor sale politice, fapt ce a determinat o justificare
si o legitimare supranaturala a acestora.
In acelasi timp biserica, prin dogma sa teologica a contribuit in mare masura la fundamentarea pe
un temei divin a doctrinei monarhice absolute. Potrivit acesteia, monarhul este reprezentantul lui
Dumnezeu pe pamant, el primeste si exercita puterea de la Dumnezeu, iar pentru faptele si actele
sale nu este raspunzator decat in fata divinitatii.
Cei mai de seama reprezentanti ai teoriei teocratice au fost Aurelian Augustin cu lucrarea De
civitate Dei, si Toma D’Aquino cu Suma Teologica.
Aurelian Augustin este primul teolog al bisericii crestine care pune problema raportului dintre statul
pamantesc si statul lui Dumnezeu, deschizand lupta pentru hegemonie dintre biserica si puterea
laica.
La randul sau, calugarul Toma d’Aquino va crea la mijlocul secolului al XIII-lea asa cum spunea si
papa Leon al XIII-lea, „singura si cea mai autentica filosofie a bisericii catolice”, care era un mixaj
intre credinta si ratiune, la care se adauga numeroase referiri din Sfanta Scriptura.
In aceeasi teorie se incadreaza si conceptia lui Platon care in Republica realizeaza o constructie
teoretica a statului pe principii divine, dar cu multe elemente de elitism politic si de utopie. Statul,
dupa Platon, reprezinta o organizare de tip artistocratica, bazat pe caste, unde conducerea este
asigurata de elita filosofilor si inteleptilor.
2. Teoria patriarhala
Aceasta teorie este foarte apropiata de cea teocratica. Ea sustine ca statul ar fi luat nastere direct din
familie, iar puterea monarhului din puterea parinteasca a lui Dumnezeu. Elemente ale unei
asemenea teorii intalnim la Aristotel, dar si la unii politologi contemporani ca Robert Filmer, care in
lucrarea sa Patriarhul (1953) considera ca monarhul, ca mostenitor, al lui Adam, este creat de
Dumnezeu, ar detine puterea de la acesta si deci implicit ea ar avea un caracter, o natura divina.
3. Dreptul natural
Dreptul natural este o veche teorie sociala, ea aparand inca din antichitate, fiind sustinuta si
promovata de ganditori ca Mo-tzi, Men-tzi, scoala stoica greceasca, Epicur etc.
Despre un drept natural nescris aflam si de la Sofocle si Cicero, acesta din urma, in scrierea sa De
republica face distinctia intre dreptul natural si cel legal.
In feudalism, dreptul natural a fost inlocuit cu cel divin, intreaga explicare si reglementare a
relatiilor sociale se va face prin divinitate.
In perioada descompunerii feudalismului si trecerii la capitalism, dreptul natural isi va recapata
caracterul laic, rational si va deveni o arma ideologica in lupta burgheziei contra feudalitatii.
Dreptul natural exprima pozitia, atitudinea noii clase in ascensiunea burgheziei fata de problema
preluarii si organizarii puterii politice.
In acceptiunea dreptului natural, statul nu este o institutie de esenta divina, vesnica si imuabila, ci o
creatie umana, supusa unor continui transformari, schimbari.
4. Teza contractualista a statului
Este in stransa legatura cu dreptul natural, care de altfel constituie temeiul, fundamentul acesteia. Ea
marcheaza un pas inainte in evolutia teoriilor despre stat, in sensul ca inlatura vechea ipoteza
teocratica potrivit careia statul ar fi ca o creatie si o vointa divina.
Desi originile teoriei contractualiste se regasesc in antichitate, ea a fost fundamentata si dezvoltata
in epoca iluminista, avand ca principal protagonist pe Montesquieu si mai ales pe J.J.Rousseau.
Acesta din urma, intr-o lucrare cu titlul semnificativ Contractul social, considera ca statul a aparut
dintr-o nevoie naturala, pe baza unei intelegeri intre putere si cetateni, cand acestia din urma si-au
delegat atributiile lor puterii pentru a le folosi in numele comunitatii, a binelui comun.
Aflati intr-o lupta deschisa pentru putere cu vechea clasa si monarhia absoluta, reprezentantii
politici si ideologici ai noii clase – burghezia, merg si mai departe, sustinand ca in cazul in care una
din parti, cum era cazul in acel moment al puterii feudale, nu-si respecta obligatiile asumate prin
contract, acesta poate fi anulat, ceea ce in practica politica insemna inlocuirea puterii.
In felul acesta se justifica si legitima revolutiile burgheze care urmareau abolirea vechii puteri si a
vechiului stat de esenta feudala.
5. Teoria organicista
A aparut ca o riposta spirituala, ca o contrarevolutie ideologica a vechii clase feudale si a bisericii
fata de burghezie, de revolutie si doctrina sa liberala.
Ea este o varianta a conservatorismului politic din perioada cand aceasta se prezinta si se manifesta
ca o ideologie antiburgheza.
Teoria organicista este o analogie mecanicista intre organismul uman si cel social.
Statul este sinonim cu organismul uman si este format din mai multe parti intre care exista o
legatura indestructibila. El dispune de un cap care sa conduca, sa orienteze activitatea, acesta fiind
sinonim cu aristoctratia feudala, un stomac care sa consume, adica aceeasi aristocratie, si un
membrii care sa produca tarani, muncitori, comercianti.
Altfel spus, statul este un organism viu cu manifestari in viata sociala si care, ca si individul, are si
el perioada de crestere, apogeu, declin si moarte.
Aceasta teorie a urmarit sa justifice, sa legitimeze existenta statului feudal, a inegalitatilor sociale
din cadrul acestuia, sa evidentieze predestinatia rolului si statutului claselor si categoriilor sociale,
in special al uneia de a conduce aristocratie si a celorlalte de a se supune si de a fi conduse.
6. Teoria violentei
A incercat sa explice aparitia statului ca o simpla necesitate naturala a oamenilor de a curma
violenta din societate, de a statua ordinea intre oameni, clase si grupuri sociale.
Thomas Hobbes considera ca statul nu rezulta dintr-o inclinatie a omului spre viata sociala, ci,
dimpotriva, din necesitatea temperarii agresivitatii lui naturale.
7. Teoria psihologica
Conform acestor teorii, statul este rezultatul unor factori biologici, psihologici, cum ar fi: vointa,
dorinta de a trai impreuna, existenta acelorasi obiceiuri, facturii psihice, elemente ce au ca impus si
inchegat statul.
8. Teoria juridica
In viziunea teoriei juridice, statul a aparut din necesitatea reglementarii prin acte normative de
esenta juridica a relatiilor, raporturilor dintre oameni, grupuri si clase sociale, a statuarii rolului si
locului acestora in societate. Fondatorul acestui curent, Hans Kelsen, vedea aparitia statului ca
„personificarea totala a dreptului” sau „personificarea ordinii juridice”.
9) Paradigmele doctrinar politice moderne si contemporane sunt cele care analizeaza puterea statala
din perspectiva politica. Ele pun accentul pe locul si rolul statului in societate, pe atributele si
prerogativele institutiilor sale.
Doctrinele politice clasice – liberalismul si conservatorismul – confera statului un rol minimal,
acela de a crea cadrul social, economic, politic si juridic pentru buna functionare a societatii. La
randul lor, neoconservatorismul si mai ales neoliberalismulvor realiza trecerea la statul cu rol
maximal, inegratoriu in societate. El este esenta, motorul dezvoltarii moderne a societatii.
Alte doctrine democratice, cum este cazul celei democrat-crestin, dar mai ales social-democrate,
incearca sa faca din stat un element de echilibru, de mediere al societatii, de realizare a pacii si
protectiei sociale.
Un cu totul alt statut confera paradigmele nedemocratice puterii etatice, in special doctrina fascista
si comunista. Acestea au facut din stat principalul mijloc pentru realizarea si impunerea politicii lor
dictatoriale si totalitare.
Desigur, toate aceste teorii, luate fiecare in parte, contin intr-o anumita masura unele mai mult,
altele mai putin sau chiar deloc, anumite adevaruri. Toate in schimb au acelasi numitor comun: sunt
partinice, partizane, promoveaza interesele si aspiratiile celor care le-au creat si pus in circulatie.
In general, statul este considerat de cei mai multi analisti drept acea forma de organizare, institutie
prin care se exercita puterea politica in limitele unui anumit teritoriu de catre un grup de oameni
organizati care isi impun vointa si interesele asupra societatii.
Istoriceste, momentul aparitiei statului difera de la o societate la alta, dar ca proces istoric el are loc
in perioada de trecere de la socitetatea gentilica la cea sclavagista.
Procesul aparitiei statului a fost unul obiectiv, determinat de urmatorii factori:
- dezvoltarea de ansamblu a societatii in plan social, organizatoric, economic si politic;
In plan organizatoric, trecerea de la triburi la uniunea de triburi si tendinta acestora de constituire in
popoare a determinat un cadru politic superior- statul.
- trecerea la sedentarism a impus existenta si apararea unui teritoriu si in stransa legatura cu acestea,
existenta unei institutii politice adecvate, concretizate in stat;
- aparitia proprietatii private, diviziunea sociala a muncii si a plusprodusului a determinat de
asemenea aparitia unor institutii politice autonome care sa reglementeze relatiile dintre producatori,
dintre membrii societatii.
Toate aceste modificari si transformari pe care le-a cunoscut societatea, au impus aparitia unui
organism si a unor institutii specializate care si-au gasit exprimarea in stat, precum si anumite
persoane carora li s-au incredintat anumite functii de organizare, aparare si conducere sociala. Asa
cum precizeaza si L. Dauguit, „statul este pur si simplu produsul unei diferentieri naturale, uneori
prea simple, alteori prea complexe intre oameni, unii apartinand aceluiasi grup social, de unde
rezulta ceea ce se numeste puterea politica”.
Aparitia si evolutia statului a fost o legitate a dezvoltarii sociale. Ea a raspuns si a fost impusa de
nevoi sociale, iar statul a fost singurul in masura sa o satisfaca.

Statul este organizația care deține monopolul asupra unor servicii pe un teritoriu delimitat de
frontiere. Statul este titular al suveranității și personifică din punct de vedere juridic națiunea. Din
punct de vedere social, statul nu trebuie confundat cu societatea, el fiind o instituție separată care
poate să reflecte mai mult sau mai puțin interesele societății. O teorie pe deplin satisfăcătoare despre
stat nu există nici în acest moment, dezbateri despre natura, formele, funcțiile statului existând și
astăzi în cercurile specialiștilor din variatele domenii (politologie, drept, sociologie, filozofie) care
cercetează și analizează viața socială.
Discuții despre ce este, despre ce ar trebui să fie și în ce fel ar trebui să acționeze statul pot fi
identificate încă din antichitate, chiar dacă nu era utilizat termenul de stat, el fiind originar în
perioada modernă. Articularea unor teorii coerente despre stat pot fi întâlnite în discursul
gânditorilor din Grecia antică. Timp de milenii a fost acceptată, oarecum apriori, ideea că statul
trebuie să asigure nevoile cetățenilor, să urmărească un bine public și să fie implicat în atingerea
intereselor comunității pe care o reprezintă.
O analiză importantă în evoluția teoriilor despre stat, considerată o adevărată teorie a statului, este
Principele lui Machiavelli.
Începând cu secolul XIX, mai exact prin teoriile liberale, aceste concepții sunt puse în discuție și
primesc o nouă interpretare, iar acolo unde guvernările sunt de tip liberal aceste noi concepții sunt
puse și în practică.
Statul, o noțiune abstractă des utilizată în trecut, dar mai ales în contemporaneitate, a fost definit în
diverse feluri de către o largă categorie de specialiști și nespecialiști. Statul este analizat de către
mai multe discipline din cadrul științelor sociale, printre acestea numărându-se: științele politice,
filozofia, sociologia, etc. O perspectivă de ansamblu asupra acestor definiri este oferită prin
împărțirea acestora în definiții organizaționale și definiții funcționale.
Definire organizațională
Din punct de vedere organizațional, statul este privit ca o sumă de instituții de guvernare și are cinci
caracteristici principale, enumerate mai jos. Aceste caracteristici nu sunt prezente în toate statele,
mai ales dacă avem în vedere diversele forme statale anterioare statelor moderne. Un alt aspect care
trebuie menționat este că prin definirile organizaționale nu este urmărită aprecierea legitimității
statului sau a instituțiilor care îl compun, precum nici opinia indivizilor despre o eventuală
legitimitate a statului.
1. Statul este un ansamblu de instituții distinct de restul societății, care creează sfere publice și
sfere private.
2. Din punct de vedere al autorității, statul este o putere supremă și suverană, precum și
legislativă într-un anumit teritoriu. Pentru a-și putea exercita aceste forme de manifestare a
puterii, statul are monopolul asupra forței.
3. Statul își exercită puterea printr-un aparat birocratic.
4. Statul ca entitate se distinge de funcționarii care ocupă anumite funcții la un moment dat în
aparatul său birocratic și, din acest punct de vedere, statul are suveranitate și asupra acestora.
Prin funcționari se înțelege orice demnitar, inclusiv președintele, prim-ministrul, miniștrii,
etc.
5. Statul are puterea de a impune și de a colecta taxe de la populație.
Definire funcțională
Definirea funcțională subliniază ideea că statul este o sumă de instituții care îndeplinesc un anumit
scop sau obiectiv. Principala distincție dintre acestă definire și cea anterioară constă în faptul că
statul poate fi identificat cu o instituție sau organizație care îndeplinește una din funcțiile statului.
Un alt punct care deosebește definirea funcțională de cealaltă este aprecierea statului prin
consecințele acțiunii sale, cea mai comună fiind stabilizarea socială în interiorul teritoriului
controlat de acesta.
Noțiunea Stat de drept este, în general, utilizată pentru a sublinia diferențele existente între
regimurile democratice și regimurile autoritare (dictatoriale). În teoria politică, prin stat de drept se
înțelege un stat bazat pe o ierarhie a normelor generatoare de ordine juridică. În statul de drept,
statul este garantul libertăților și drepturilor individuale, totodată, asigurând securitatea internă și
externă a cetățenilor prin instituții democratice. Instituția superioară căreia i se subsumează alte legi
și norme este Constituția. Din perspectiva statului de drept, Constituția - ca normă superioară - este
o expresie a cetățenilor și reprezintă puterea populară. Prin mecanismele democratice de control
prevăzute într-un stat de drept este asigurată conformitatea normelor inferioare cu cele superioare.
În accepțiunea contemporană raportarea diverselor ideologii la problema statului aduce în discuție
noțiunea de sferă de influență a statului. Au fost conturate două astfel de sfere. Prima accentuează
rolul statul în crearea unui cadru social - legalitatea, ordinea, securitatea teritoriului față de agresori
externi, susținerea unor valori morale tradiționale fiind principalele caracteristici ale statului. A doua
sferă are în vedere intervenția statului în economia statului, reglementarea sau intervenția în factorul
de producție, implicarea acestuia în problema proprietății (inclusiv în proprietatea privată),
susținerea redistribuirii veniturilor și a unor principii diferite de cele ale economiei de piață, folosite
în asigurarea unor bunuri și a unor servicii.
Viziunea liberală despre stat
Ideea generală a liberalismului din care decurge întreaga sa argumentare împotriva implicării
statului în binele concret este libertatea individuală. Liberalismul susține că fiecare individ este
capabil să-și urmărească propriul scop în viață și să acționeze în funcție de resursele de care dispune
pentru a-și îndeplini dorințele. Statul nu trebuie să-și propună asigurarea fericirii tuturor cetățenilor
și, de altfel, nici nu ar putea să ducă la îndeplinire acest deziderat, spun liberalii. Ceea ce poate
asigura statul este un climat bazat pe reguli formale (instituționale), iar în acest climat individul
trebuie să aibă posibilitatea să-și ducă la îndeplinire propriile dorințe și proiecții asupra viitorului
său, în funcție de capacitățile și resursele deținute.
Cadrul formal amintit are o reprezentare în planul economic prin economia de piață. Conform
viziunii liberalismului acest gen de economie este singurul capabil să ofere libertatea individului,
necesară urmării interesului personal. În această ecuație, statul trebuie să se implice doar pentru a
asigura anumite reguli ale jocului, care să fie identice pentru toți cei care formează societatea. Din
acest motiv pentru liberalism statul este un arbitru care veghează la respectarea regulilor jocului, iar
dacă aceste reguli nu sunt respectate să apeleze la constrângeri pentru a impune respectarea legilor.
În viziunea liberală aceste premise au ca rezultat pentru individ libertatea, utilă în urmărirea
propriului scop. Singura îngrădire a libertății individului apare atunci când individul recurge la
încălcarea libertății celorlalți pentru satisfacerea propriilor nevoi. În acest sens, J. S. Mill afirmă că
este autorizată subordonarea spontaneității individuale unui factor extern, cum este statul, numai
atunci când acțiunile unui individ aduc atingere celorlalți.
Respingerea implicării statului în problemele concrete ale societății este susținută și prin rezultatele
pe care le-ar putea avea o astfel de acțiune. Bunăoară, Friedrich Hayek, în Drumul către servitute,
analizează această problemă și ajunge la concluzia că, dacă statul imaginează și impune tot felul de
legi care să prevadă cazuri particulare și concrete, rezultatul este unul singur: abuzuri sistematice.
Prin urmare, spune Hayek, statul trebuie să formuleze reguli și legi suficient de generale (opuse
ordinelor speciale), astfel încât să funcționeze în împrejurimi care să nu poată fi prevăzute în
detaliu. Dacă printr-o anumită lege imaginată de stat pot fi făcute previziuni detaliate asupra
efectelor acesteia, respectiva lege se transformă într-un instrument prin care statul obligă indivizii să
se îndrepte spre obiectivele fixate de acesta.
Viziunea anarhistă despre stat
Apărut în secolul XIX, anarhismul nu s-a bucurat de o prea mare susținere de-a lungul timpului,
existând în rândul gânditorilor un oarecare consens în ceea ce privește nevoia unei guvernări. Chiar
dacă aplicarea lui în realitățile sociale este destul de dificilă, ca doctrină și ca exercițiu teoretic,
anarhismul este necesar, căci este răspunsul negativ la întrebarea: Trebuie să existe stat? Printre
susținătorii acestei doctrine se numără Stirner, Proudhon, Bakunin, toți trei oferind propriile
temeiuri pentru care o dezordine rezultată din lipsa unei autorități politice este preferabilă unei
puteri instituționalizate. Ca doctrină, anarhismul a apărut ca reacție împotriva teoriei statului
minimal, acesta fiind perceput de anarhiști ca o entitate care nu se îngrijește de nevoile propriilor
cetățeni. Principalele direcții dinspre care au fost atacate teoriile care susțin statul pot fi exprimate
prin două idei: orice stat este tiranic, el împiedică libera exprimare socială a individului sau, din
contră, statul este pasiv față de nevoile individului.
Proudhon consideră statul o întreprindere care are ca obiect de activitate jefuirea cetățenilor de o
parte din munca lor. Pentru îndeplinirea acestui scop aceasta se folosește de: bir, taxă, impozit, etc.
Prin aceste acțiuni Proudhon acuză statul și pe reprezentații acestuia, guvernanții, de impunerea
propriei voințe, iar acest aspect are ca efect anularea libertății individului.
Bakunin încearcă să demonteze idea necesității statului prin sublinierea caracterului de
constrângător al acestuia. Deoarece statul este forță, ordin și constrângere, Bakunin consideră că
statul nu are nicio legitimare pentru existența sa. Chiar dacă acțiunea statului poate apărea ca având
scopul urmăririi unui bine public, acest bine public se transformă în ceva rău, deoarece este impus
și, deci, contravine libertății individului.
Viziunea de stânga despre stat
Marxismul, ca doctrină de stânga, împrumută o parte din ideile anarhiste despre stat. Karl Marx
accentuează ideea anarhiștilor conform căreia statul este un instrument de lupta de clasă, el
reprezentând interesele clasei aflate la guvernare și nu interesele cetățenilor, în schimb trece în
umbră ideea acestora despre libertatea absolută a indivizilor. Doctrina marxistă susținea nevoia
implicării statului în acțiuni care să compenseze lipsa de resurse a celor defavorizați, prin
redistribuire veniturilor. Spre deosebire de anarhism, marxismul proclama necesitatea existenței
statului, dar cu o transformare a acestuia din reprezentant al unei minorități, adică a celor
privilegiați, în reprezentant al majorității defavorizate și lipsite de resurse. Toate acestea fiind
necesare pentru a putea îndeplini un ideal al indivizilor, conform marxismului, și anume egalitatea
pe toate planurile: politică, juridică, socială, economică.
Social-democrația ca doctrină reprezintă o evoluție a teoriilor de stânga din secolul al XIX-lea.
Diferența majoră dintre teoriile social-democrate și, bunăoară, cele marxiste în ceea ce privește
imaginarea statului, rezidă din eliminarea utopiilor specifice începutului mișcării de stânga și
anume: statul nu trebuie să asigure fericirea tuturor, nu trebuie să conducă toate aspectele
economice și nici nu trebuie să-și facă un scop din eliminarea tuturor inegalităților. Doctrina
socială-democrată are ca principală caracteristică, la nivelul discursului, susținerea bunurilor
publice, prin acest lucru accentuând rolul pe care trebuie să îl aibă statul în sfera privată. Statul, în
viziunea social-democraților, trebuie să acorde asistență socială și protecție socială celor
defavorizați și, totodată, să asigure un anumit nivel de cultură și educație, în acest sens, susținând
accesul gratuit la diversele forme de învățământ.
Viziunea conservatoare despre stat
Statul este o organizație politică formată din reprezentanți ai populației de pe un anumit teritoriu,
care sunt investiți cu atribuții de putere, care constau în posibilitatea de a putea lua decizii
obligatorii, în numele întregii populații, decizii concretizate în norme de drept sau în acte de
aplicare a dreptului care, dacă nu sunt respectate de bună-voie, sunt aduse la îndeplinire prin forța
de constrângere.
"Statul reprezintă... suveranitatea unei populații numită națiune, așezată pe un teritoriu", sau
"autoritatea pe care o organizație publică o deține și care-i dă libera facultate, de organizare și de
creare a dreptului pe teritoriul respectiv".
Statul este o putere organizată asupra unei populații, pe un anumit teritoriu.
Viziunea naționalistă despre stat
Mihai Eminescu definește astfel Statul național:
„Cestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a acestei țări este ca elementul
românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de Stat, ca limba lui,
înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, c-un cuvânt geniul lui să rămâie și pe viitor norma
de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare”.... „Voim Statul național, nu Statul
cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureți”.
Într-un amendament la proiectul de lege privind revizuirea Constituției, deputatul Gyorgy Frunda
punea sub semnul întrebării prevederea „România este stat național, suveran și independent, unitar
și indivizibil” din Constituția României:
Cum pot să definesc statul român ca stat național, daca statul român, la ora actuală membru al UE
recunoaște puterea de decizie a Comisiei Europene de la Bruxelles sau a Curții Europene de la
Strasbourg, în domenii care până acum caracterizau exclusiv statul național?
Trăsăturile statelor
În decursul istoriei, statele au luat forme diverse. Există mari diferenţe între statul Orientului
Apropiat, de acum cinci mii de ani, statul - cetate grecesc, statul feudal francez sau german de la
sfârşitul primului mileniu d.Hr., imperiul mongol şi statele democratice moderne. Cu toate acestea,
statele au o serie de trăsături comune. Astfel, statul organizează şi gestionează puterea pe un
teritoriu. Suveranitatea statului constă în dreptul său de a exercita puterea politică pe propriul
teritoriu. De asemenea, statul are o relaţie specială cu populaţia de pe teritoriul său - definită ca
cetăţenie - această relaţie variind în funcţie de cultura statului respectiv, de la „statul în slujba
cetăţeanului” la „cetăţeanul în slujba statului”. Orice stat exercită puterea în mod legitim, având
autoritate asupra cetăţenilor săi şi orice stat îşi dezvoltă un sistem de legitimare a autorităţii sale;
orice stat cultivă şi se bazează pe un anumit naţionalism; orice stat are un grad de autonomie în
raport cu guvernarea şi guvernanţii dintr-un anumit moment, autonomie asigurată de neutralitatea
politică a statului.
Ceea ce face diferenţa între stat şi formele ce l-au precedat (trib, clan etc.) este faptul că statul nu
mai este constituit pe baza unei asocieri spontane a indivizilor. În cazul statului, este vorba de voinţa
de asociere. Faptul că statul este titular al puterii, nu înseamnă că deţine puterea absolută, deoarece
puterea sa este totdeauna supusă dreptului. Autoritatea puterii politice, etatice este legitimă atunci
când este recunoscută şi acceptată în mod liber de toţi indivizii unei colectivităţi sau cel puţin de
majoritatea acestora. Aceasta presupune şi acceptarea normelor pe baza cărora statul funcţionează,
norme care sunt de două feluri: sociale (legi nescrise) şi juridice (care instituţionalizează normele
sociale într-un cadru organizat politic).
Funcţiile statului
Indiferent de forma statului, acesta îndeplineşte anumite funcţii ce urmăresc să asigure concordia,
bunăstarea şi securitatea externă. Funcţiile generale ale statului sunt: crearea unităţii etatice,
ierarhizarea relaţiilor, diferenţierea specifică.
Statul de drept, bazat pe separaţia puterilor în stat, pluripartidism, constituţionalism îndeplineşte
următoarele funcţii specifice: funcţia legislativă (prin intermediul parlamentelor - constă în
stabilirea normelor generale şi de conduită), funcţia executivă (organizează aplicarea legilor,
aplicarea politicilor guvernamentale, conducerea statului în momentele de criză), funcţia
judecătorească (sancţionarea prin intermediul legilor şi soluţionarea litigiilor juridice), funcţia
economică (organizează activitatea economică în cadrul proprietăţii de stat), funcţia socială (prin
intermediul unui sistem de protecţie socială asigură un trai decent tuturor cetăţenilor) şi funcţia
culturală (asigurarea unor condiţii corespunzătoare de educare şi instruire a tuturor cetăţenilor),
funcţia ecologică (stabilirea unor legături cu alte state).
Potrivit lui Michael Mann, pe lângă menţinerea ordinii interne, statul, pentru a depăşi anumite
interese de grup din interior, mai îndeplineşte şi alte funcţii, cum ar fi: apărarea ţării, menţinerea
infrastructurii de comunicaţii, redistribuţia economică şi legislaţia.
V.I Lenin afirma: „Statul modern nu este decat organizarea pe care si-o da societatea pt. a apara
anumite raporturi de productie impotriva atacurilor celor exploatati. Statul modem este un fel de
masina gigantica, un fel de personificare abstracta a capitalismului. Statul nu este decat o expresie a
societatii! si mai putin a idealului moral. Reprezinta momentul in care societatea s-a impartit in
tabere dusmane. Statul este puterea izvorata din societate, din ce in ce mai straina ei. Aceasta
creeaza un organ pentru apararea intereselor comune fata de anumite atacuri, exterioare sau
interioare; organul acesta este Statul. Abia creat acest organ se diferentiaza de societate si e asa de
puternic, incat devine instrumentul unei singure clase. Lupta celor de jos impotriva asupritorilor,
devine o lupta impotriva Statului. Statul este o caricatura groteasca si sangeroasa a autoritatii, careia
trebuie sa i se opuna anarhismul spre a apara LIBERTATEA si DREPTUL LA VIATA. Libertatea
este adevaratul element fundamental al civilizatiei si numai printr-o mai mare implinire a sa se
obtine adevaratul progres. Luati o balanta cu doua talere: de o parte este un gram, de cealalta o tona;
de o parte sunt eu, de cealalta Statul. Nu e limpede ca a presupune ca eu as putea unele drepturi in
fata Statului, e ca si cum as pretinde ca gramul ar putea echilibra tona? Astfel, tona va avea doar
drepturi, iar gramul doar obligatii. STATUL TE STRIVESTE!”
CONCLUZII:
Pe scurt, dupa cele dintai cetati grecesti (poleis) pana la noile tari moderne, Statele au evoluat
constant. Pornind de la acelasi punct de plecare „ele au avut propria lor evolutie pentru a atinge
stadiul de maturitate, adica Statul Modern. Aceasta modernizare statala a avut loc diferit de la o tara
la alta, dar in majoritate, notiunea de Stat a fost obtinuta prin razboaie si conflicte. De exemplu: in
Anglia, acesta a avut loc datorita Revolutiei glorioase din 1688, carea a restrans puterile monarhului
si a stabilit preeminente Parlamentului. In Statele Unite si Franta, Razboiul de Independenta
american din 1775 si revolutia Franceza care a izbucnit la aproape un secol dupa Revolutia
glorioasa, au pus bazele Statului Modern.
Dupa cum aceasta trecere a feudalismului la Statul Modern a fost tardiva, cu putine sau mai multe
institutionalizari, au rezultat State puternice sau slabe, centralizate sau putin centalizate, State
autonome su dependente.
Se poate trage concluzia ca era Statului-Natiune este deschisa de monarhia parlamentara in Marea
Britanie in 1688, de Revolutia Francez in 1789 si de constituirea Statelor Unite ale Americii.
Viata omului in societate este din ce in ce mai organizata si ghidata de Stat, ceea ce da nastere
omului civilizat, care isi guverneaza pasiunile si stapaneste emotiile. Institutiile politice sunt
purtatoare ale puterii discretionate a unui singur om.
Ca organizare politica, statul este in continua transformare, „vesnicia” lui fiind relativa.
ELEMENTELE INTERNE ALE STATULUI:
Statul se caracterizeaza prin cateva elemente sau dimensiuni istorice si politice, cumulate calitativ.
La ele se atribuie:

Teritoriul,

Populatia (natiunea),

Autoritatea (puterea) publica sau executiva,

Suveranitatea.
Dimensiunile statului au o importanta majora. Ele conditioneaza atat aparitia, cat si disparitia sau
reinvierea statului.
Teritoriul
Teritoriul este dimensiunea materiala a statului. Desi, la prima vedere, teritoriul pare sa fie o notiune
geografica, el reprezinta, de asemenea, un concept politic si juridic. Toate acestea reies din functiile
pe care acesta le are:

 Teritoriul este factorul care permite situarea statului in spatiu, localizand in asa mod statul si
delimitandul de altele.

 Prin intermediul teritoriului statul stabileste legaturile cu cei ce-l locuesc, definindu-le
calitatea de apartinenta la statul respectiv, calitatea de supusenie sau de cetatenie.

 Teritoriul determina limitele extinderii puterii publice si contribuie la structurarea

autoritatilor publice in dependenta de organizarea teritoriului.

 Teritoriul este simbolul si factorul de protectie a ideii nationale.

Populatia
Populatia constituie dimensiunea demografica, psihologica si spirituala a statului. Un stat fara
populatie nu poate sa existe, e de neconceput. Statul este o societate umana organizata, o societate
stabilizata in interiorul unor frontiere permanente. Cei ce locuesc pe un teritoriu delimitat de
frontiere si sunt supusi aceleiasi puteri pot avea fata de acesta ori calitatea de cetatean, de membru
al statului respectiv, ori calitatea de strain, ori cea de apatrid.
Dintre aceste trei categorii de persoane numai cetatenii se bucura de deplinatatea drepturilor si
poseda deplinatatea obligatiilor stabilite de stat.
Autoritatea (puterea) politica exclusiva sau suveranitatea.
Aceasta constituie cel mai caracteristic element specific al statului. Puterea este un fenomen legat
de autoritate, care se caracterizeaza prin:

 Posibilitatea de a coordona activitatea oamenilor conform unei vointe supreme.

 De a comanda.

 De a da ordine si necesitate de a se supune acestei comenzi.

Prin urmare autoritatea presupune coordonarea, comanda si supunere.
Puterea se infaptuieste sub mai multe forme. Ea poate fi nepolitica sau politica, nestatala sau statala
etc. Intr-o societate exista mai multe categorii de putere:
5. puterea familiara.
6. Puterea unui colectiv.
7. Puterea unui grup social.
8. Puterea unor partide.
9. Puterea altor organizatii social-politice.
Puterea statala insa este cea mai autoritara putere. Ea se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:
 Este un atribut al statului care se identifica cu forta. Aceasta forta se materializeaza in diverse
institutii politico-juridice (autoritati publice, armata, politie, etc.).
 Are un caracter politic.
 Are o sfera generala de aplicare.
 Detine monopolul constrangerii: numai ea are posibilitatea sa foloseasca constrangerea si dispune
de aparatul de constrangere.
 Puterea de stat este suverana.
Forma de stat reprezinta o categorie complexa ce determina modul de organizare, continutul puterii
si structura interna a acestei puteri. Forma de stat e caracterizata de trei elemente componente:
 forma de guvernamant;
 structura de stat;
 regimul politic;
 Exercitarea puterii în stat. Forme de guvernare şi regimuri politice: regimuri
democratice, autoritare şi totalitare

1. Definirea statului: Statul poate fi definit ca autoritatea politica ce isi impune puterea prin
intermediul legislatiei.
2. Definirea puterii: Posibilitatea de a determina pe cineva sa realizeze o actiune, sa produca un
efect; functie a statului ce corespunde unui anumit domeniu si este exercitata de anumite organe.
- puterea este legitima atunci cand se bucura de acordul celor guvernati;
- legitimarea puterii in statele democratice moderne este posibila prin intermediul votului liber
exprimat.
3. Definitia formei de guvernamant: Mod de organizare si de exercitare a puterii de stat.
- formele de guvernamant principale sunt monarhia si republica;
- monarhia poate fi absolutista sau parlamentara;
- in cadrul monarhiei in fruntea statului se afla un rege, monarh, care in prezent are functie
preponderent simbolica, puterea in stat fiind exercitata de Guvern si Parlament;
- republica poate fi parlamentara, prezidentiala sau semiprezidentiala;
- in cadrul republicii in fruntea statului se afla un presedinte ales pentru o perioada de timp.
4. Definitia regimului politic: Prin termenul de regim politic sunt desemnate caracteristicile
principale ale exercitarii puterii politice care deosebesc statele intre ele, inclusiv in cadrul aceleiasi
forme de guvernamant.
- intr-o republica poate exista un regim totalitar, autoritar sau democratic, monarhiile pot fi
absolutiste, tiranice sau democratii parlamentare.
5. Definitia totalitarismului: termenul de totalitarism este folosit pentru caracterizarea regimurilor in
care nu erau respectate principiile democratiei si ale drepturilor omului indiferent ca era vorba de
state fasciste sau comuniste.
6. Democratiile liberale moderne au aparut in jurul secolului XVIII in Europa Apuseana si in
America de Nord.
- democratiile pot exista fie in cadrul republicilor, fie in cadrul monarhiilor;
- principiile democratiei liberale:
- separarea puterilor in stat
- existenta opozitiei, controlul puterii
- alternanta la putere realizata periodic prin mecanismul votului
- posibilitatea cetatenilor de a se implica in deciziile politice.
In feudalism are loc o coabitare intre puterea laica si biserica, ce a avut ca efect imprimarea unui
pregnant caracter divin atat puterii cat si institutiilor sale politice, fapt ce a determinat o justificare
si o legitimare supranaturala a acestora.
In acelasi timp biserica, prin dogma sa teologica a contribuit in mare masura la fundamentarea pe
un temei divin a doctrinei monarhice absolute. Potrivit acesteia, monarhul este reprezentantul lui
Dumnezeu pe pamant, el primeste si exercita puterea de la Dumnezeu, iar pentru faptele si actele
sale nu este raspunzator decat in fata divinitatii. In feudalism, dreptul natural a fost inlocuit cu cel
divin, intreaga explicare si reglementare a relatiilor sociale se va face prin divinitate.
In perioada descompunerii feudalismului si trecerii la capitalism, dreptul natural isi va recapata
caracterul laic, rational si va deveni o arma ideologica in lupta burgheziei contra feudalitatii.
burgheze care urmareau abolirea vechii puteri si a vechiului stat de esenta feudala.
Juristi ai timpului fac comentarii asupra puterii monarhice. Toate scrierile lor indica acceptarea
autoritati existente (monarhice): revoltele sunt condamnate, intrucat a te razvrati contra suveranului,
inseamnaa te radica impotriva lui Dumnezeu. Evolutia teoriilor politice are loc alaturi de rege si
autoritatea regala, doctrinele inscriindu-se in aceasta evolutie.
Claude de Seyssel (1450-1520), in lucrarea „La grande monarchie de France”, afirma ca monarhia
este cel mai minunat regim posibil, dar exista o serie de limitari intre puterile regelui si cele ale
Parlamentelor, pronuntindu-se pentru mentinerea privilegiilor ordinelor (nobilime, cler si Starea a
treia).
Nicollo Machiavelli (1469-1524) ocupa un loc important in dezvoltarea ideilor politice. In opera sa
„Principile” (1513) scrie ca statul republican si dictatorial este cel mai bun dintre state.
Principalele lui idei despre stat:

 Exaltarea statului. Ideea care se afla in central gandirii sale este ca individul este subordonat
Statului: „Statul foloseste constrangerea sa asupra individului dincolo de bine si rau”. Cu
privire la relatiile dintre state, el afirma ca lumea este o jungla si de aceea trebuie sa fii
puternic, gratis unei arme puternice”.

 Secularizarea statului. Machiavelli dorea si promova laicizarea Statuluisi chiar subordonarea

intreaga a religiei de catre Stat. Manifesta ostilitate contra Sfantului Imperio si a tot ceea ce
se putea numi „universalism crestin”: a adoptat o pozitie anticrestina contra puterii
temporale a Bisericii, contra guvernarii preotilor (statul teocratic).

Conceptul si esenta regimului politic

Regimurile politice sunt concepute ca reprezentind modalitati de exercitare a puterii intr-un spatiu
institutional dat. Regimurile politice reprezinta formele prin care se exteriorizeaza actiunea puterii,
prin intermediul organelor constitutionale vizind 'puterile statului', actiunea lor reciproca, rolul si
functiile organelor statului reglementate prin constitutii, legi, acte normative etc. Regimul politic nu
provine exclusiv din regulile constitutionale, ci el rezulta din combinarea sistemului constitutional
cu sisteme de partide care modeleaza viata politica. Fundamentarea conceptuala si definirea
regimului politic in politologia contemporana cunosc o diversitate de modalitati care in esenta isi
propun sa raspunda la intrebarile:
a) cum sunt alese organele guvernamentale?;
b) care este srtuctura fiecaruia dintre ele?;
c) cum sunt repartizate intre ele functiile guvernamentale?;
d) exista vreo limita a puterii lor fata de cei guvernati?
In definirea regimului politic se confrunta conceptii si tendinte diferite cum sunt:
o cea liberala
o autoritara
o democratica
o tehnocratica
o elenista - avind drept repere legitimitatea puterii si modul in care se exercita ea.
Motivatia ideologica fundamentala in doctrinele oficiale practicate in Vest si Est sta si la baza
disjunctiei regimurilor politice, asa cum s-au cristalizat si au evaluat ele in Europa postbelica, astfel
ca, in timp ce democratiile occidentale consemnau pluralismul politic ca valoare axiala a regimului
politic pluripartidist, ideologia marxista, considerind clasa muncitoare ca principala forta a
progresului istoric, legitima politic monopartidist si monopolismul ideologic al acestei clase sociale.
Regimul politic exprima modul in care practic se exercita puterea integrind ca elemente constitutive
conditiile in care se realizeaza atributiile de sef al statului, raporturile specifice se stabilesc intre
organul chemat sa indeplineasca aceste atributii si celelalte categorii de organe, indeosebi
parlamentul si guvernul.
Republica - spre exemplu – semnifica acel regim politic in care puterea este 'un lucru public' (res
publica), ceea ce implica, in mod necesar exercitatea puterii nu in virtutea unui drept propriu (drept
divin, ereditar), ci in virtutea unui mandat conferit de catre corpul social. Astfel definita, republica
se opune monarhiei sau regatului, dar nu se confunda cu democratia, asa incat, o monarhie poate fi
democratica, iar o republica poate fi monocratica.
Regimul politic reprezinta forma concreta de organizare a sistemului politic, a puterii politice,
indeosebi, modul de constituire si actiune a organelor de stat, in raport cu cetatenii - fiind
determinat, in ultima instanta, de raporturile de forta dintre cetateni, dintre societatea civila si stat.
Regimul politic nu se identifica deci cu forma de guvernare care se refera la raporturile dintre
diferite organisme ale statului si procesul lor de constituire. In acest sens, pot sa existe ca forma de
guvernare:
* monarhii absolute sau constitusionale
* republici prezidentiale sau parlamentare.
Din perspectiva doctrinar-ideologica este de mentionat ca doctrina liberala slabeste autoritatea celor
care guverneaza in folosul libertatii celor guvernanti, in vreme ce doctrinele autoritare, totalitare,
pun accentul pe intarirea autoritatii guvernamentale in detrimentul celor guvernanti. In sens restins,
termenul de regim politic se aplica numai la structura guvernamentala a unui tip particular de
societate omeneasca: natiunea, in care, organizarea guvernamentala este cea perfectionata.
In sens larg, se numeste regim politic, forma pe care o ia, intr-un grup social dat, deosebirea
generala dintre conducatori si condusi.
Valoarea unui regim politic depinde in masura covirsitoare de valoarea oamenilor care il compun,
astfel ca, procedeele de selectionare a acestor oameni formeaza unul din fundamentele esentiale ale
regimului. Autoritatea celor care guverneaza si libertatea celor guvernati, pe fondul alegirilor
democratice, constituie unul din mijloacele cele mai eficace care au fost gasite, pentru a stapini
puterea si a realiza exigentele doctrinei liberale.
Deosebirea cea mai profunda, care separa diversele categorii de regimuri politice, decurge din faptul
daca cei care guverneaza sunt sau nu emanatia unor alegeri generale corecte și sincere. Sunt
importante, in aceasta privinta, promovarea procedeelor de alegeri pentru desemnarea
conducatorilor unui stat de la cele ereditare, a alegerii propriu zise pina la cooptare, tragere la sorti
sau cucerirea efectiva a puterii etc. In aceasta privinta, procedeele de alegeri se pot grupa in doua
categorii si anume:
a) procedee democratice, prin care se incredinteaza direct celor guvernati alegerea guvernantilor;
b) procedee nedemocratice, respectiv cele care fac ca alegerea celor care guverneaza sa se sustraga
oricarei actiuni din partea celor guvernanti.
Primele corespund doctrinei liberale, iar intre ele sunt procedee mixte. Astfel, regimurile autocratice
au ca trasatura comuna sustragerea alegerii celor care guverneaza de la orice actiune din partea
celor guvernati: guvernul se recruteaza oarecum 'de catre el insusi', de unde si termenul de
autocratie.
Cucerirea puterii se poate realiza in moduri referite ca:
1) revolutia, care foloseste forta populara;
2) lovitura de stat, care foloseste forta guvernului precedent pentru a-l distruge si a-l inlocui;
3) 'pronunciamento', varietate deosebita a loviturii de stat folosita de militari s.a. In mod frecvent
procedeele se combina.
Ereditatea este forma cea mai raspindita a guvernarii autocratice distingindu-se printr-o serie de
avantaje sigure, asupra carora au insistat scriitorii monarhisti moderni, care considera ca fiind
proprii acestei modalitati de guvernare: o foarte mare stabilitate a regimului; usurinta succesiunii;
posibilitatea de a pregati guvernanti de meserie printr-o educatie corespunzatoare; contopirea
interesului natiunii cu interesul particular al unei familii, ceea ce da reguli un avantaj personal, de a
se preocupa de maretia regatului sau.
Sunt si dezavantaze ca: pericolul minoratelor si a regentelor, posibilitatea ca guvernarea sa
nimereasca in miinile unui incapabil sau ale unui bolnav, izolarea celor care guverneaza, formind o
casta lipsita de legatura cu cei guvernanti.
Cooptarea consta in desemnarea viitorului guvern de catre cel in functiune, in desemnarea de catre
predecesor ce se poate aplica unui individ sau unei adunari. Prin acestea se elimina mostenitorii
incapabili si regentele, iar ca dezavantaje se pot mentiona multiple confruntari, competitii intre
succesorii posibili, atit in timpul vietii monarhului, cit si dupa moartea lui, ceea ce face sa creasca
posibilitatea revolutiilor de palat. Tragerea la sorti nu a fost folosita decit in unele societati antice
pentru desemnarea magistratiilor, iar astazi se mai practica in citeva cazuri rare, in materia
administrativa sau juridica, mai ales pentru jurati.
Numirea de catre un alt organ guvernamental, procedeu ce are un caracter derivat in sensul ca totul
depinde de calitatea organului guvernamental care numeste: daca acesta a provenit din alegeri,
numirea imbraca un caracter democratic, daca nu, ea este autocratica.
Doctrina marxista defineste regimul politic ca ansamblu institutiilor si raporturilor politice prin care
fortele politice dominante in stat isi impun interesele si vointa asupra intregii societati. Regimul
politic fiind rezultanta unui anumit raport de forte sociale, politice, economice etc. prin intermediul
sau se confrunta interesele claselor si categoriilor sociale, definitarii unei anumite societati.
Tipologia regimurilor politice. Regimuri democratice si nedemocratice
Esenta regimului politic democratic se afla in sistemul drepturilor si libertatilor omului, in accesul
liber si egal al cetatenilor la viata politica, in determinarea prin vointa lor a dinamicii si calitatii
regimului politic.
Un regim politic este democratic in masura in care libertatea, democratia, pluralismul si
parlamentarismul fundamenteaza existenta societatii civile. Esenta democratica a regimului politic
presupune ca statul sa fie liber, puterile sale de natura politica, economica, educationala, culturala
etc., sa nu fie acaparate sau subordonate nici uneia din gruparile care le disputa, caci orice
identificare cu acestea in detrimentul majoritatii cetatenilor, poate sa conduca la un regim politic
antidemocratic, totalitar, dictatorial. De aceea, incalcarea jocului democratic de catre un grup sau
altul, inseamna anularea libertatii proprii a celorlalte grupuri, dar si un atentat la libertatea,
autoritatea si suveranitatea puterii politice a statului de drept, ce exprima legitim, interesele
societatii.
Suportul mentinerii unui regim democratic constitutional se afla in competitia permanenta a
structurilor pluralistice ale societatii civile si politice. Determinant si specific acestui cadru
democratic este faptul ca grupurile si cetatenii poseda libertate si autonomie fata de puterea statului,
ceea ce face posibila manifestarea opozitiei ca factor de control al puterii de edificare a voturilor
democratice. Legitimitatea functionarii regimului politic democratic este data de votul cetatenilor in
cadrul alegirilor electorale, activitate prin care se exercita un control atit asupra regimului puterii,
cit si asupra opozitiei. Intr-un astfel de regim, sistemul politic se caracterizeaza prin lipsa puterii
personale nelimitate, prin limitarea mandatului si responsabilitatea celor alesi in fata alegatorilor. In
acest mod, puterea este dispersata, limitata, controlata democratic si concurential, ceea ce detrmina
reproducerea puterii politice a regimului in procesul dezvoltarii democratice.
Regimul politic dictatorial este caracterizat prin detinerea puterii de catre o persoana sau un grup
restrins (de exemplu, junta militara). Puterea dictatoriala este obtinuta adesea prin violenta si
mijloace neconstitutionale, fiind exercitata fara restrictii sau cu putine restrictii din partea puterilor
legiuitoare, in masura in care acestea mai functioneaza separat. De regula, in regimurile dictatorile,
separarea puterilor este inlocuita cu unitatea puterilor. Ca forme posibile de dictaturi sunt cea civila,
militara si religioasa, care se sprijina pe principiul suprematiei absolute a legii divine asupra altor
legi sociale (de exemplu, unele state islamice) astfel incit, forta credintei religioase, face din acest
tip de dictatura, un regim intolerant ca si-n cazul unei dictaturi civile sau militare.
Regimurile dictatoriale incearca sa obtina o ligitimitate si, in acest scop, decurg la invocarea unor
imprejurari exceptionale cum ar fi: intrarea unei tari intr-o stare de criza economica, agravarea
starilor tensionale interna, pericolul izbucnirii unui razboi sau vointa de a transforma un sistem
social in altul diferit de cel existent. Legitimitatea este intarita prin plebiscit sau elaborarea unei
constitutii noi. Termenul de 'dictatura' este de origine latina ('dictatura', derivat din 'dictare' = a
afirma, a porunci) insemnind dominatia nelimitata a unui grup social, a unei persoane. Dictatorul
(de la latinescul 'dictator') este persoana care exercita conducerea fara nici un control al statului si
societatii civile, avind puteri directionale. In Roma antica, discutarea insemna puterea absoluta a
unui despot (autocrat, tiran). Notiunea era atribuita magistratiilor superiori, investiti cu puteri
nelimitate in imprejurari exceptionale – razboaie, rascoale populare, pentru o perioada, in principiu
de sase luni.
Exprimind, initial, o putere legal instituita, la sfirsitul republicii romane prin dictatura se intelegea
puterea celui care a acaparat-o prin mijloace ilegale. In politologie, termenul de dictatura este
identificat cu cel de totalitarism, absolutism, despotism, autocratie, existind o diversitate de pareri
cu privire la trasaturile definitorii ale dictaturii, dar apreciindu-se ca dictaturile au in comun:
caracterul absolut al autoritatii supreme, absenta unor norme de succesiune, lipsa unor legi sau
schimbari in virtutea carora dictatorii sa raspunda pentru faptele lor, concentrarea puterii in mianile
unei singure persoana s.a.
In definirea conceptului de dictatura, politologia surprinde mijloacele si metodele proprii guvernarii
dictatoriale, de la cele legale pina la cele ilegale, de la manipularea 'pasnica' pina la violenta
deschisa, in functie de evolutia concret - istorica.
Dictatura reprezinta, asadar, caracteristica principala a oricarei dominatii, modul si formele ei de
exercitare avind in raport cu conditiile concrete ale momentului istoric.
Dictaturile totalitare sunt regimuri politice fundamentale de ideologia si partidul politic de extrema
dreapta (fascismul) sau de extrema stinga (totalitarismul din fostele tari socialiste), ale caror
mijloace sau practici de guvernare au atins formele cele mai arbitrare ale puterii absolute prin
teroare, manipulare programatica, asasinat politic etc.
Regimurile totalitare au la baza aparitiei si mentinerii lor - existenta unui singur partid care isi
subordoneaza statul, anulind principiile statului de drept, ideologii singulare, absolutiste, cu caracter
mesianic, care in cazul fascismului s-a manifestat in exprimarea popoarelor si indivizilor apartinind
altor comunitati, rase sau conceptii considerate „inferioare”, mitul domonatiei charismatice,
mitologia sefului predestinat sa conduca, creindu-se cultul personalitatii, intretinut prin mijloacele
propagandei si ideologiei partidului, impuse pina la dimensiunile unei isterii colective etc.
Statul totalitar, ca regim politic se identifica mai mult cu interesele celor care dau ordine, decit cu
interesele poporului in general. Regimurile totalitare sunt in pericol de a fi rasturnate violent, in
masura in care, recurg la reprimare ca mijloc de rezolvare a conflictelor. Guvernarea totalitara
provoaca violenta in sensul ca represiunea politica si sociala serveste la cimentarea puterii grupului
conducator (al nomenclaturii), iar in plan economic genereaza si determina stagnarea care duce si ea
la o schimbare incontrolabila, rapida si radicala.
In esenta, totalitarismul, reprezinta un regim politic caracterizat printr-o dominatie nelimitata, prin
suprimarea drepturilor si libertatilor democratice, a societatii civile, prin subordonarea domeniilor
vietii politice si chiar private a cetatenilor, folosind in acest scop toate mijloacele, inclusiv cele de
constringere violenta, brutala. Monopolul unui singur partid apreciat si consacrat prin Constitutie,
ca centru vital al intregului sistem social, monopolul statului asupra intregii puteri si asupra tuturor
convingerilor, activitatilor economice, profesionale, stiintifice, rolul unic si determinant al
ideologiei oficiale de stat, faptul ca totul este judecat dupa criterii ideologice si plitice s.a. reprezinta
trasaturi ale totalitarismului ca regim politic.
Analistii caii de mijloc, intre capitalism si socialism, au apreciat conceptul totalitarismului, ca
inadecvat, fie si datorita absentei unei infrastructuri tehnice care sa permita controlul indivizilor in
societate si in viata de familie. Totalitarismul, spre deosebire de tirania clasica, poseda tehnologie si
ideologie, guvernul dispune de sisteme mass - media si educationale, de mecanisme si mijloace prin
care controleaza efectiv veniturile, fortele militare sau politienesti mai importante.
Regimul politic, reprezinta deci, raportul politic de dominatie a societatii, exprima multitudinea de
forme in care aceasta se manifesta, reuneste ansamblul relatiilor dintre formele sociale de
constientizare, organizare si promovare a mobilurilor ei. In literatura politologica sunt prezente
multiple modalitati de concepere si definire a regimului politic. Astfel, G. Burdeanu considera ca
regimul politic depinde de sistemul de guvernamint, in vreme ce R. Aron remarca faptul ca
fenomenul partidelor devine esential deoarece unicitatea sau pluralitatea acestora este criteriul
determinant in constituirea si structurarea guvernarii. Alti autori disting, in esenta, trei tipuri de
regim politic si anume:
* Liberal - corespunde societatii occidentale,
* Totalitar - ii sunt proprii monopolul unui singur partid, ideologia oficiala de stat unica, intangibila,
monopolul statului asupra intregii activitati economice, sociale, educationale si de cultura, totul este
judecat dupa criterii ideologice si politice etc.,
* Autoritare - specifica noilor natiuni, pe cale de a-si defini structurile politice.
Politologul francez M. Duverger distinge ca tipuri de regimuri politice cele autocratice,
democratice, mixte, care la rindul lor se diversifica in regimuri mixte prin juxtapunere, prin
imbinare si prin fuziune. In vreme ce autocratia, sub toate formele ei, presupune pentru a se naste si
mentine o conceptie cvasi-religioasa despre putere, ceea ce determina ca regimurile autocratice sa
se sprijine pe irational, regimurile democratice se infatiseaza ca un efort pentru stabilirea edificiului
guvernamental pe baze rationale. Raportind democratia la functiile regimului politic, M. Duverger
sublinia ca aceasta nu inseamna doar dreptul de a participa din cind in cind la alegeri, ea presupune
egalitatea din punct de vedere social, economic si un ansamblu de institutii prin care masele sa
poata realmente fauri politica, sa poata conduce.
Trecerea de la autocratie la democratie a generat forme guvernamentale de tranzitie, in care unele
trasaturi democratice noi se suprapun vechilor trasaturi autocratice, ceea ce s-a concretizat in
aparitia regimurilor politice mixte – cind cei ce exercita guvernarea sunt alesi prin metode
intermediare intre cele ale democratiei si cele ale autocratiei. In regimurile mixte prin juxtapunerea
se gasesc alaturi doua organe guvernamentale: unul cu caracter autocratic, iar celalalt democratic,
deosebindu-se mai multe variatati, de la juxtapunerea unei adunari democratice, a unui monarh
absolut, parlamentul ales, alaturi de un rege ereditar sau de un dictator, juxtapunere în interiorul
unui parlament, a doua adunari, una aleasa, cealalta desemnata printr-un procedeu autocratic
(ereditare, cooptare, numire) ca de exemplu: in Anglia unde Camera Comunelor, aleasa democratic,
este alaturi de Camera Lorzilor, ereditara, pina la juxtapunerea elementelor democratice si a celor
autocratice in interiorul aceleiasi adunari (cind alaturi de senatorii alesi se gasesc senatorii
„inamovibili” recrutati prin cooptare).
In regimurile mixte prin imbinare, acelasi organ guvernamental este desemnat printr-un procedeu
complex, care tine, in acelasi timp, de democratie si autocratie. Asa de pilda, este „votul de
ratificare” cind un guvern este ales printr-un oarecare procedeu autocratic (cucerire, numire,
cooptare, mostenire etc.), dar el nu poate fi investit in functia sa guvernamentala decit dupa un vot
popular care va ratifica alegerea anterioara; este vorba de un plebiscist si de o alegere propriu-zisa.
Regimul mixt de guvernare prin fuziunea completa a elementelor autocratic si democratic exprima
faptul ca, actul numirii nu poate fi considerat nici pur democratic, nici pur autocratic. Astfel, se
caracterizeaza un mod de numire a celor care guverneaza, pe care l-am putea desemna ca oligarhie
in alegerea celor care guverneaza de catre un numar mic din cei guvernati, rezultind ca procedeul se
apropie de democratie, intrucit, cei care guverneaza sunt alesi de catre cei guvernati, iar pe de alta
parte, el se indeparteaza de democratie, tinzind spre autocratie, deoarece putini din cei guvernati
beneficiaza de puterea electorala. Procedeul este deci mixt, trasaturile autocratice si democratice
fuzionind. Aceasta forma de guvernare mixta se gaseste in majoritatea tarilor cu regim de tranzitie
intre autocratie si democrație.
Autocratia cedeaza mai intii locul unei oligarhii inchise, care se deschide putin cite putin pina ce
devine democratie. Folosirea votului restrins se imbina cu mentinerea unui monarh ereditar si a unei
a doua adunari autocratice, drept consecinta, regimul politic constituie o guvernare mixta prin
juxtapunere si fuziune.
Regimul mixt, prin imbinare, serveste destul de rar ca tranzitie intre autocratie si democratie, se
prezinta, mai ales, ca reactie impotriva unui regim democratic din care pastreaza anumite aparente,
introducindu-i esenta sa. Ca atare, poate fi comparat cu procedeele moderne datorita carora unele
state paralizeaza democratia prefacindu-se ca o respecta. Regimurile politice se clasifica si dupa
structura organelor guvernamentale in:
1. monocratice
2. directoriale
3. guvernarii dualiste.
Regimul monocratic, respectiv un om rege, dictator, presedinte, regent etc., formeaza el insusi
organul de guvernamint propriu-zis. In ansamblu, sistemul corespunde unei intariri a autoritatii
publice astfel ca, orice concentrare a puterii aduce dupa sine o crestere a puterii. Monocratia regala
sau monarhia este o monocratie ereditara, semnificind guvernarea de unul singur. Monocratia este
„dictatoriala” se spijina, de regula, pe sufragiu popular. Astfel, presedintele SUA este ales de popor,
dar de alaturi de puterea executiva se gasesc permanent adunari, exprimind faptul ca democratia nu
acorda niciodata ansamblul puterilor guvernamentale unei singure persoane. Aceasta ultima forma
de monocratie tinde spre oarecare slabire a autoritatii guvernamentale, in raport cu cele precedente,
fiind net superioara fata de ceea ce devine ea, in regimul dictatorial.
Regimul directorial se exprima in detinerea puterii concomitent de catre doi oameni, egali prin
prerogative si in functie, actionind prin hotariri comune, opozitia uneia fiind suficienta pentru a
paraliza orice initiativa a celuilalt. Aplicat sub Republica Romana a majoritatii magistratilor si, mai
ales, a consulilor, sistemul a reaparut in mod bizar in Algeria intre iunie si octombrie 1973, cind
Comitetul Francez al Eliberarii Nationale era in ecelasi timp prezidat de generalul De Gaulle si de
generalul Giraud. Regimul directorial propriu-zis consta in incredintarea guvernarii unui mic grup
de oameni, caruia ii sunt proprii doua trasaturi fundamentale semnificind caracterul egalitar in
sensul ca nu exista presedinde, vot preponderent, ierarhie si caracterul obiectiv exprimat in faptul ca
membrii grupului nu au putere personala si toate hotaririle sunt adoptate in comun, cu majoritatea
de voturi. In manifestarea sa practica guvernarea directoriala inregistreaza unele modificari, in
sensul ca, unul din membrii ei tinde permanent sa aiba o autoritate mai mult sau mai putin
importanta fata de ceilalti, sa joace rolul unui presedinte de drept sau de fapt. Aproape totdeauna se
realizeaza o impartire a atributiilor intre membrii directoratului, ceea ce confera fiecaruia o anumita
independenta in domeniul propriu de activitate. Forma directoriala asigura o anumita stabilitate
guvernarii.
Guvernarea dualista constituie o imbinare intre guvernarea directoriala si cea prezidentiala,
rezultind ca in fata unui sef al statului independent, se afla un organ colectiv, „cabinetul ministerial”
ai carui membri sunt numiti de catre seful statului, de obicei din cadrul parlamentului, cu care ei
asigura legatura. Cabinetul ministerial are doua caracteristici prin care se exprima faptul ca membrii
sai se bucura de o autonomie destul de larga fata de seful statului, care, desi sunt numiti de el,
acestea se pot sprijini pe parlament pentru a-i opune rezistenta. Ei au puteri proprii de decizie,
nefiind deci, simple ajutoare ale sefului statului. Cea de-a doua caracteristica, releva faptul ca,
membrii cabinetului ca organ colectiv adopta in comun deciziile esentiale, pentru care sunt
raspunzatori in mod solidar. Desi membrii cabinetului sunt egali intre ei, totusi, unul dintre ei
exercita supra colegilor sai o hegemonie de fapt si de drept, care poate fi foarte mare ca presedinte
al consiliului, prim-ministru sau sef al guvernului. El selectioneaza pe ceilalti membri ai
cabinetului, pe care ii prezinta pentru aprobare sefului statului; el vorbeste in numele intregului
cabinet in fata adunarilor. In decursul istoriei trebuie de mentionat ca nu toate regimurile politice si-
au intemeiat activitatea pe adunari. Timp de secole, monarhiile absolute au guvernat fara parlament;
la fel au procedat dictaturile de factura militara, totalitara care au pastrat cel mult o fantoma de
adunare lipsita de puteri, pentru a incerca sa imbrace o aparenta vag democratica.
Functie de tipologia regimului politic au fost:
a) adunari consultative – cu rolul de a formula decizii de care guvernul este liber sa nu tina seama,
b) adunari deliberative – care adopta direct decizii obligatorii,
c) adunari democratice (alese),
d) adunari democratice (numite, ereditare, cooptate, etc.),
e) camera unica – sau sistem bicameral, camera corporativa alaturi de o camera democratica de tip
normal, astfel ca oficial sistemul pretinde sa asigure o reprezentare a profesiilor, a grupurilor
sociale, servind la diminuarea influentei partidelor politice si la restringerea democratiei. Dualitatea
camerelor nu se opun in mod necesar democratiei, ci devine un mijloc de a organiza intr-un mod
mai perfectionat atunci cind este unul din instrumentele organizarii unui stat federal. In acest caz,
una din cele doua camere reprezinta unitatea federatiei, cealalta diversitate fiecaruia dintre statele
federalizate. In general, prima este aleasa proportional cu populatia statelor membre, in timp ce,
cealalta comporta un numar de delegati pentru fiecare din statele membre. Acesta este sistemul de
functionare in Elvetia si SUA.
Marea diversitatea a statelor care si-au cistigat independenta a marcat un interes sporit pentru
tipologia regimurilor politice - fiind semnificativa preocuparea in acest sens a lui Edward Shils, care
distinge doua tipuri intermediare intre cei doi poli extremi ai regimurilor democratice si totalitare -
democratiile tutelare caracterizate prin hipertrofia executivului, si oligarhiile in curs de modernizare
marcate de dominatia unui grup militar sau birocratic, pe care nu-l intereseaza democratizarea tarii.
Acestor patru tipuri, E. Shils le-a adaugat un a cincilea, pe cale de disparitie: oligarhia traditionala.
Almond si powell au propus o tipologie bazata pe axe de clasificare: una a diferentii structurale a
rolurilor, cealalta a secularizarii culturale. A fost utilizata si a treia axa – cea a autonomiei
subsistemelor preluata de la Robert Dahl – rezultind trei tipuri de regimuri autoritare: premobilizate,
conservatoare si in curs de modernizare. In diferentierea diverselor forme de autoritarism, unii
cercetatori (J. Linz) resping ideologia ca nefiind cu adevarat semnificativa si dau prioritate formelor
structurale ale „pluralismului limitat”. In aceasta viziune rezulta ca participarea grupurilor la
puterea politica este controlata de anumite forte sociale, canalizata de diferite organizatii.
Analistii sistemelor monopartid au ajuns la concluzia ca trebuie accentuata diversitatea acestor
regimuri, remarcindu-se o distinctie neta intre sistemele monopartid veritabile si sisteleme
caracterizate de un partid dominant si hegemonic – (Polonia socialista nu era totuna cu Spania lui
Franco). Distinctia intre sistemele monopartid se fac in functie de faptul daca sunt sau nu dominate
de armata. In acest sens, Samuel Huntington propune o deferentiere a sistemelor monopartid
revolutionare si cele institutionale, dupa cum puterea revolutionala este institutionalizata sau nu.
Numarul de partide nu este suficient pentru a caracteriza un regim politic, ceea ce impune luarea in
considerare a structurii partidelor (rigida sau flexibila), a naturii lor (partide de mese sau partide de
cadre), identificarea tipurilor de partide, a dimensiunii lor ideologice – doctrinare etc. Se apreciaza
ca din perspectiva pluralismului, criteriul numeric nu este suficient pentru a diferentia sistemele si
regimurile politice, intrucit nu exista un prag universal, care sa permita separarea partidelor mai
importante de cele mai putin importante, desi exista partide atit de mici, incit sunt insignifiate
politic.
In cadrul sistemelor politice monopartid, G. Sartori distinge trei tipuri de regim politic si anume:
totalitar, autoritar si pragmatic.
Clasificarea regimurilor politice se raporteaza frecvent, prin contributia unor autori recunoscuti in
cercetarea politicului (E. Finer) la urmatoarele criterii:
1. cit de implicat este publicul in procesul de guvernare, ceea ce reprezinta dimensiunea participare
– excludere,
2. pina la ce punct masale se supun conducatorilor lor de frica sau din convingere – aceasta fiind
dimensiunea constringere – persuasiune,
3. in ce masura sistemul ii obliga pe guvernanti sa reflecte valorile masei sau ii autorizeaza sa le
omita in numele continuitatii si al valorilor viitorului – constituind dimensiunea ordine –
reprezentativa.
Trebuie mentionat faptul ca numai pe criteriul constringere – persuasiune, E. Finer distinge cinci
tipuri de regimuri politice care vizeaza in esenta: democratiile liberale, sistemele totalitare,
regimurile militare bazate preponderent pe frica decit pe regimentare, democratiile de fatada, unde
oligarhia isi conserva intacta puterea, cvasidemocratiile care se bizui pe participarea sentimentala a
maselor.
Regimul politic reprezintă raportul politic de dominare a societăţii, exprimă multitudinea de forme
în care acesta se manifestă, reuneşte ansamblul relaţiilor dintre formele sociale de conştientizare,
organizare şi promovare a scopurilor ei. Literatura politologică prezintă multiple modalităţi de
concepere şi definire a regimului politic. Astfel, G. Burdeau consideră că regimul politic depinde de
sistemul de guvernare, în vreme ce Raymond Aron remarcă faptul că fenomenul partidelor devine
esenţial deoarece unicitatea sau pluralitatea acestora este criteriul determinant în constituirea şi
structurarea guvernării.
În Antichitate, principala concepţie privind tipologia formelor politice a fost dată de filozoful
Aristotel. Această tipologie se regăseşte în trei categorii de bază: guvernarea de către o singură
persoană, de către minoritate şi cea a majorităţii, fiecare categorie prezentându-se sub forma
monarhiei sau tiraniei, aristocraţiei sau oligarhiei (cei bogaţi deţin puterea, iar cei săraci sunt excluşi
din viaţa politică) şi democraţiei sau politeia (regimul egalităţii), aceste categorii acţionând în
favoarea societăţii sau pentru sine. Aristotel analizează caracteristicile acestor tipuri de forme
politice: tirania – tiranul acţionează în favoarea propriului interes, în cazul oligarhiei minoritatea
acţionează în favoarea societăţii, democraţia – majoritatea acţionează în favoarea majorităţii şi nu în
favoarea comunităţii. Pentru Aristotel democraţia este regimul săracilor, întrucât cei bogaţi sunt
mult mai puţini decât cei săraci. Montesquieu renunţă la gândirea aristotelică, pentru că el crede că
regimul politic este un mariaj între natură şi principiu. El conservă existenţa sau absenţa legii.
Regalitatea este supusă legii; în cazul despotismului legea este absentă. Autorul francez identifică
câte un principiu pentru fiecare regim: republica – virtutea – cei care conduc trebuie să aibă virtute,
monarhia – onoare, despotismul – oamenii sunt dominaţi de teamă.
Pentru Raymond Aron diferenţa între regimuri nu este dată de numărul oamenilor care exercită
puterea, ci de numărul de partide care există. Fără respectul egalităţii şi fără compromis regimul nu
poate exista.
J. Louis Quennonne are o altă definiţie a regimului. Acesta este ansamblul ordinii ideologice
instituţionale şi sociologice care formează un guvernământ într-o ţară pe o perioadă determinată şi
are patru componente esenţiale: principiul legitimităţii, structura instituţională, sistemele de partide,
forma şi rolul statului.
În zilele noastre, sistemul politic internaţional suferă anumite schimbări – vechile certitudini se
destramă, ideologiile tradiţionale şi dihotomiile politice îşi pierd semnificaţiile. Distincţia desuetă
între stânga şi dreapta este lipsită de orice înţeles. Revoluţiile din 1989-1991, cu boarea lor
postideologică şi antiutopică, au anulat aceste linii de demarcaţie convenţionale, tributare, în mare
măsură, moştenirii spasmelor politice franceze de la sfârşitul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea.
Omenirea este confruntată din nou cu probleme precum valoarea şi oportunitatea progresului
tehnologic, rolul partidelor în politica democratică şi posibilitatea instaurării unor noi forme de
organizare umană, dincolo de partide, naţiuni sau state etnice.
Majoritatea politologilor disting trei tipuri de regim politic:
* liberale: ce corespund societăţii occidentale;
* totalitare: cărora le sunt proprii monopolul unui singur partid, ideologia de stat unică, intangibilă
şi monopolul statului asupra întregii activităţi economice, sociale, educaţionale şi de cultură, totul
este judecat după criterii ideologice şi politice;
* autoritare: specifice noilor naţiuni, pe cale de a-şi defini structurile politice.
Politologul francez Maurice Duverger distinge ca tipuri politice cele autocratice, democratice,
mixte, care, la rândul lor, se diversifică în regimuri mixte prin juxtapunere, prin îmbinare şi prin
fuziune. În vreme ce autocraţia, sub toate formele ei, presupune, pentru a se naşte şi a se menţine, o
anumită concepţie despre putere, ceea ce determină ca regimurile autocratice să se sprijine pe
iraţional, iar regimurile democratice se înfăţişează ca un efort pentru stabilirea edificiului
guvernamental pe baze raţionale. Raportând democraţia la funcţiile regimului politic, M. Duverger
sublinia că aceasta nu înseamnă doar dreptul de a participa din când în când la alegeri, ci presupune
egalitatea din punct de vedere social, economic şi un ansamblu de instituţii prin care masele să
poată realmente realiza politica, să poată conduce. Funcţiile de tipologie ale regimurilor politice au
fost:
* adunări consultative cu rolul de a formula deciziile de care guvernul este liber să nu ţină seama;
* adunări deliberative care adoptă direct decizii obligatorii;
* adunări democratice – alese;
* adunări autocratice – numite, ereditare, cooptate;
* camera unică sau sistem bicameral, camera corporativă alături de o cameră democratică de tip
normal, astfel că oficial sistemul pretinde să asigure o reprezentare a profesiilor, a grupurilor
sociale, servind la diminuarea influenţei partidelor politice şi la restrângerea democraţiei.
Edward Shils distinge două tipuri intermediare între cei doi poli extremi ai regimurilor democratice
şi totalitare – democraţiile tutelare caracterizate prin hipertrofia executivului şi oligarhiile în curs de
modernizare marcate de dominaţia unui grup militar sau birocratic pe care nu-l interesează
democratizarea ţării. Acestor patru tipuri, E. Shils le-a adăugat un al cincilea, pe cale de dispariţie:
oligarhia tradiţională.
Clasificarea regimurilor politice se raportează frecvent, prin contribuţia unor autori recunoscuţi în
cercetarea politicului (E. Finer), la următoarele criterii:
1) cât de implicat este publicul în procesul de guvernare, ceea ce reprezintă dimensiunea participare
– extindere;
2) până la ce punct masele se supun conducătorilor lor de frică sau din convingere, aceasta fiind
dimensiunea constrângere – persuasiune;
3) în ce măsură sistemul îi obligă pe guvernanţi să reflecte valorile masei sau îi autorizează să le
omită în numele comunităţii şi al valurilor viitorului, constituind dimensiunea ordine –
reprezentativitate.
În urmă cu aproximativ 70 de ani, Lord Bryce vedea în democraţie o formă de guvernământ
compatibilă cu „firea umană”, care se îndreaptă treptat, dar decisiv, spre ţările „lumii civilizate şi
chiar mai departe”. Cu toate acestea, în anii ’80 doar 35 de regimuri politice erau într-adevăr
democratice. O mişcare puternică de democratizare a apărut abia recent în America Latină, sudul
Europei şi Asia.
Democraţie înseamnă „guvernare de către popor”. Constă din echitate politică şi participarea tuturor
în procesul politic şi garantarea libertăţii individului. Regimurile democratice se caracterizează prin
competiţie deschisă pentru obţinerea puterii politice între grupuri autonome şi grupuri organizate,
care iau naştere în mod spontan în societate. Cei care câştigă competiţia sunt responsabili în faţa
întregului electorat. Competiţia este susţinută prin intermediul partidelor politice şi al alegerilor
democratice care determină sprijinul popular al fiecărui competitor.
Premisele de bază ale democraţiei sunt stabilirea unor limitări ale puterii statului şi responsabilitatea
elitelor conducătoare faţă de întregul popor. Cele două premise sunt tratate pe larg în Constituţie.
Toate democraţiile funcţionează pe baza unui set de reguli care au fost aprobate şi general acceptate
de către popor. Constituţia defineşte limitele şi scopurile guvernării ca şi mijloacele, procesele şi
procedurile prin care vor fi obţinute. Ea este legea fundamentală a unui stat şi încălcarea ei este
pedepsită de instituţiile abilitate.
Esenţa autoritarismului constă în faptul că puterea nu este disputată. Deşi regimurile autoritare sunt
relativ uşor de distins de cele democratice, nu e la fel de uşor să se stabilească criterii de analiză
prin care să se diferenţieze regimurile autoritare între ele. Acest lucru e valabil în special în cazul
unui tip particular de regim autoritar, şi anume regimul totalitar. Cele două tipuri de autoritarism
sunt: unul conservator în care elitele politice şi regimul pe care îl sprijină şi căruia îi dau substanţă
încearcă să menţină forţele societale dominante, în special structura claselor sociale. În acest tip de
autoritarism defensiv, conducerea politică încearcă să menţină status-quo-ul existent împotriva
forţelor noi care încearcă să impună schimbări.
Al doilea tip de autoritarism este cel radical. Acesta este transformator şi mobilizator, care impune
schimbări în structura socială. Este asociat cu grupuri sau clase noi care încearcă să înlocuiască
status-quo-ul existent. Toate formele de autoritarism se caracterizează prin instabilitate. Există un
conflict între elitele politice aflate în competiţie, unele încercând să se menţină la putere, iar altele
să obţină puterea. Conflictul se poate muta şi pe plan economic, atunci când intervine lupta între
elitele politice şi cele economice.
În regimurile autoritare, ca şi în cele totalitare, organizarea conducerii se caracterizează prin
concentrarea puterii în mâinile unei elite politice limitate numeric. În multe regimuri autoritare
există o distincţie clară între stat şi societate. Se permite existenţa grupurilor autonome, mai ales a
celor care au apărut înaintea regimului, de exemplu, Biserica şi multe grupuri politice active, lucruri
ce dau o uşoară senzaţie de pluralism politic.
În regimurile totalitare statul pătrunde şi anihilează forţele din societate, fiind înfiinţate noi instituţii
care să supună toate forţele societale controlului nelimitat al elitei conducătoare. Acest lucru se
obţine prin pătrunderea intereselor şi a asociaţiilor, desfiinţându-le pe unele, remodelându-le pe
altele şi punând bazele altora.
Controlul şi acapararea totalitară a societăţii se extinde asupra economiei, educaţiei, culturii, religiei
şi chiar asupra familiei. Elitele totalitare tind să devină extrem de ideologice în scopurile pe care şi
le propun. Deseori sunt utopice şi transcendentale, deci radical diferite de valorile şi scopurile
societăţii pe care vor să o controleze şi să o modifice. Ideologia este extrem de mobilizatoare. Ce
înseamnă acest lucru? Mobilizarea este intensificarea participării. Este procesul prin care regimul
determină cât mai mulţi cetăţeni să se implice activ în viaţa publică. Regimurile totalitare,
dimpotrivă, încearcă prin eforturile de a mobiliza populaţia, de a-şi impune ideologia şi de a
organiza consimţământul să dezvolte un consens popular larg, dar nu în sens democratic, ci e vorba
doar de o aprobare din partea populaţiei.
Printre avantajele democraţiei se numără următoarele elemente: participarea efectivă a populaţiei la
procesul de luare a deciziilor; prezenţa unor elite care guvernează societatea cu sprijinul acesteia,
guvernare ce presupune responsabilitate şi limite, prezenţa mai multor forţe politice legal
recunoscute care luptă pentru acapararea puterii politice, structurarea unei ideologii bine definite,
organizarea instituţiilor statului pe principiul separaţiei puterilor în stat şi structurarea relaţiilor
dintre acestea, existenţa unor principii care stau la baza democratizării, cum ar fi principiul
descentralizării, principiul separaţiei puterilor în stat sau principiul autonomiei locale, specificarea
exhaustivă a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, economia de piaţă, unde liberul schimb duce la
o dezvoltare economică. Dezavantajele regimului democratic sunt în esenţă următoarele: existenţa
unui aparat birocratic puternic prin distribuţia de posturi publice în scopul recrutării sau fidelizării
clientelei politice; extinderea corupţiei şi necesitatea ocultării ei, ce împinge sistemul comunicării
politice către disimulare, către minciună. Statul democratic are rolul de a permite dezvoltarea
libertăţilor personale, cărora le trasează nişte limite legale de manifestare şi nu le prescrie ca o reţetă
modul de folosire. Ceea ce regimurile autoritare numesc „clişeu liberal” nu e decât imaginea
societăţii normale, legătura normală dintre stat şi societate, chiar şi atunci când acest stat nu este
unul democratic, adică atunci când puterea politică nu este aleasă liber.
Regimurile autoritare se liberalizează mult mai rapid decât un regim totalitar. În plus, guvernele din
regimurile autoritare pot fi înlăturate mult mai uşor şi mai des decât cele din sistemele totalitare.
Instabilitatea, conflictul dintre stat şi societate, lipsa pluripartitismului, lipsa participării active a
societăţii la procesul de luare a deciziilor, etatismul exagerat, economia centralizată sunt doar câteva
dintre dezavantajele regimurilor de tip autoritar.
Eşecul comunismului ca ambiţie revoluţionară, naufragiul tiermondismului şi al socialismului odată
cu perpetuarea realizărilor capitalismului a impus democraţia ca unic regim politic adevărat. Noul
val al democraţiei s-a extins de-a lungul anilor ’80 în toate cele trei tipuri de societăţi existente:
societăţile democratice dezvoltate, societăţile în curs de dezvoltare şi societăţile comuniste. În
societăţile democratice, progresul constă în faptul că democraţia nu mai este contestată din însuşi
interiorul principiului. Revoluţionarii radicali au dispărut, cu excepţia teroriştilor, capabili să facă
mult rău, dar incapabili de a ajunge la putere. Stânga democratică a părăsit marele vis al
reconcilierii socialismului cu libertatea. Capitalismul a încetat să mai fie înţeles ca o noţiune
indecentă şi stânga însăşi recunoaşte necesitatea deducerii intervenţiei statului în economie.
Ţările lumii a treia, în anii ’80, au reuşit să treacă peste conceptul tiermondist ce desemna, pe de o
parte, o explicaţie marxistă a subdezvoltării înţeleasă ca exploatare a lumii a treia, şi, pe de altă
parte, justificarea dictaturilor progresiste revoluţionare şi socialiste ca fiind singurele în măsură să
organizeze economia ţărilor sărace. Prin contrast, dictaturile de dreapta, nesocialiste, par
compatibile cu dezvoltarea economică şi mai apte să evolueze către democraţia politică. Coreea de
Sud, Filipine, toate dictaturile necomuniste din America Latină se întorc spre regimuri
reprezentative bazate pe alegeri libere. În a doua jumătate a deceniului 1980-1990, valul
democraţiei şi-a făcut apariţia în chiar central bastioanelor comuniste. La Varşovia, în august 1989,
pentru prima dată în Europa ultimilor patruzeci şi trei de ani, un partid comunist acceptă să devină –
fără război civil şi fără intervenţie străină – minoritar într-un guvern dominat de necomunişti. Toată
această evoluţie arată că şi în cazul regimurilor democratice schimbarea unui regim autoritar este
determinată de percepţia de către populaţie a unei crize în activitatea regimului şi de imposibilitatea
regimului de a o rezolva. Această criză e de regulă de natură economică. Înfrângerea în război a
unui regim militar poate constitui un motiv întemeiat pentru iniţierea procesului de schimbare a
regimului. Un alt semn al apariţiei unei schimbări a regimului autoritar este ceea ce Crane Brinton
numea „dezertarea intelectualilor”. Aceştia cer aplicarea cerinţelor culturale în plan societal, cer o
informatizare mai mare, o presă mai deschisă, o revoluţie tehnologică care vor determina
micşorarea controlului regimului asupra informaţiei şi asupra transmiterii ei. Acordarea de concesii
intelectualilor va duce la apariţia a şi mai multe concesii făcute şi altor pături sociale, lucru ce va
determina diminuarea puterii politice a regimului respectiv. Prăbuşirea regimurilor democratice este
asociată şi deseori determinată de o criză de performanţă a acestora. Regimul nu mai reuşeşte să
rezolve o problemă sau o serie de probleme majore, demonstrând astfel pierderea eficacităţii, şi în
final pierderea legitimităţii regimului. Destrămarea unui regim democratic poate fi determinată şi de
trecutul politic al ţării respective şi de cultura sa politică. Dacă există o cultură civică puternică
regimul democratic se poate menţine. La eşecul democraţiei se mai poate ajunge şi dacă elitele
conducătoare nu reuşesc să se adapteze la schimbarea condiţiilor sau când este erodată abilitatea lor
de a-şi pune în aplicare deciziile.
Etapele ce trebuie urmate în tranziţia de la autoritarism la democratic sunt: extinderea drepturilor
individuale şi ale grupurilor; inaugurarea unui proces electoral care creează premisa că elitele
conducătoare vor fi mai atente la cerinţele populaţiei, care înseamnă totodată şi sfârşitul deţinerii
monopolului puterii. Acţiunea politică e cea care transformă structura în conjunctură. Orice
schimbare de regim, fie în sensul democraţiei, fie în sensul autoritarismului, va provoca o
modificare semnificativă la nivelul politicii statului respectiv. Trecerea de la democraţie la
autoritarism, spre exemplu, va determina schimbări fundamentale în caracteristicile socio-
economice ale respectivului stat. Vor dispărea anumite instituţii caracteristice regimului democratic
şi vor fi înfiinţate altele care să corespundă cerinţelor unui regim de tip totalitar. Întregul sistem
economic va avea de suferit serioase transformări în condiţiile trecerii de la un sistem politic la
altul, prin etatizarea economiei şi prin trecerea la un sistem de planificare a acesteia. Bineînţeles că
schimbările nu vor avea loc doar în plan politic şi economic. Ele vor surveni şi în plan cultural şi
social prin implementarea unor elemente noi care să adapteze realitatea culturală şi socială la
cerinţele noului regim. Termenul de cultură politică arată, pe de o parte, relaţiile dintre atitudinile
politice şi nonpolitice şi modelele dezvoltării şi, pe de altă parte, permite utilizarea abordărilor
conceptuale ale antropologiei, sociologiei şi psihologiei. Cultura politică este o orientare politică
specifică materializată prin atitudini faţă de sistemul politic şi diferitele sale părţi, precum şi
atitudini faţă de rolul binelui în sistem. Este un set de orientări faţă de un set special de obiecte şi
procese sociale. Cultura politică a unei naţiuni este desfăşurarea pattern-urilor din orientările către
obiecte politice, aşa cum se realizează aceasta între membrii naţiunii. Orientarea se referă la
aspectele internalizate ale obiectelor şi relaţiilor ce se stabilesc în cadrul unui sistem politic. Ea
include următoarele elemente: orientarea cognitivă (cunoaşterea sistemului politic); orientarea
afectivă (sentimentele privind sistemul politic) şi orientarea evaluativă (judecăţile şi opiniile cu
privire la obiectele politice). În abordarea părţilor componente ale unui sistem politic se pot distinge
trei clase de obiecte: în primul rând, clasa rolurilor sau structurilor specifice, precum corpuri
legislative, exercitive sau birocratice; în al doilea rând, clasa „incumbents” ai unor roluri, cum ar fi
monarhi, legislatori sau administratori, şi clasa politicilor publice particulare, decizii sau impuneri
de decizii.
Toate aceste structuri pot suporta şi o altă clasificare: ele pot fi implicate într-un proces politic şi
atunci vorbim de „input”, sau pot fi implicate într-un proces administrativ şi atunci vorbim de
„output”. Prin termenul de proces politic sau „input” ne referim la fluxul de cereri dinspre societate
înspre corpul politic şi la conversiunea acestor cereri în politici administrative. Prin termenul de
proces administrativ sau de „output” se înţelege acel proces prin care politicile autoritare sunt
aplicate sau impuse. Structurile predominant implicate în acest proces vor include birocraţiile şi
curţile.
Distribuţia într-o societate a unor atitudini precum credinţa în legitimitatea sistemului, în faptul că
el operează efectiv, în deschiderea sa către influenţa omului obişnuit, sau frecvenţa unor activităţi
precum apartenenţa organizaţională sau participarea politică – toate acestea au efecte importante
asupra modului în care operează sistemul politic.
Sistemele politice se schimbă şi putem presupune că structura şi cultura sunt adesea incongruente
unele cu celelalte. Culturile politice pot să fie sau să nu fie în armonie cu structurile sistemului
politic. O structură politică armonioasă va fi una potrivită acestei culturi; acolo unde cunoaşterea
politică a populaţiei va tinde să fie corectă şi unde efectul şi evaluarea vor tinde să fie favorabile.
Cea mai importantă critică adusă conceptului de cultură politică este aceea că ea s-a infiltrat în
societate (anii ’60). Frederik C. Barghoorn în Soviet Political Culture precizează că „statul
democratic oferă omului şansa de a participa ca un cetăţean influent la procesul luării deciziilor
politice; statul totalitar îi oferă rolul de supus participant, cultura politică nu are nimic de a face cu
asta”.
După 1989 conceptul de cultură politică a fost schimbat; cultura civică este o ruptură care încearcă
să se debaraseze de politic şi se concentrează asupra socialului şi economicului. Cele trei tipuri de
cultură sunt criticate de Paul Douglas şi Alice McMahon, în How to be an active citizen, care afirmă
că cetăţenii dintr-o societate democratică trăiesc izolaţi de sistemul politic, ei nu sunt bine informaţi,
nu sunt implicaţi şi nici activi, iar procesul prin care ajung la vot este în afara oricărui calcul
raţional. Partizanii influenţei culturii politice în sistem, printre care amintim pe G. Almond, S.
Verba, L. Pye, W. Marvel, J. Perkins sau G. Sartori (Theory of democracy revisited) şi D. Bell
(Revisiting the end of ideology), susţin că, dimpotrivă, cultura politică oferă şansa fiecărui cetăţean
de a fi membru activ al sistemului din care acesta face parte.
Astfel, totalitarismul rămâne, probabil, obiectul ideal în jurul căruia poate lua fiinţă – aşa cum
doreşte Albert O. Hirschman – o ştiinţă social-morală, „în care consideraţiile morale nu sunt
reprimate sau lăsate deoparte, ci sunt sistematic amestecate cu privire la lipsa lor de integrare, în
care s-ar trece de la predică la dovadă tot atât de des pe cât de lesne, în care consideraţiile morale nu
ar fi introduse pe furiş, nici exprimate inconştient, ci expuse pe faţă”. Studiul totalitarismului,
indiferent dacă se face o analiză din punct de vedere economic sau politic, se găseşte prins între
empirism şi moralism. Dintr-o perspectivă economistă relativ elementară, totalitarismul poate fi
descris ca monopol politic al unui partid unic. Se presupune că întregul proces de producţie,
circulaţie şi distribuţie a bunurilor simbolice din sfera socială era controlat şi centralizat de către
Partidul Comunist. Această dominaţie monopartizană ar fi avut sarcina de a obţine un profit maxim
şi exclusiv.
O astfel de caracterizare a totalitarismului ca monopol politic agresiv şi exploatator are o valoare
omiletică. Ea introduce teama neputinţei de a rezista la opresiune şi are rolul de a şterge diferenţa
dintre susţinere şi supunere. Astfel latura moralizatoare a totalitarismului după prăbuşirea sa are
rolul de a face uitată lipsa oricărei dimensiuni etice a comportamentelor sociale din totalitarism.
Studiul şi clasificarea regimurilor politice au o lungă istorie, începând cu Platon şi Aristotel,
continuând cu Montesquieu şi până în zilele noastre. Nici Aristotel, nici Montesquieu nu au ţinut
seama (nici nu aveau cum) de locul şi rolul partidelor politice în configuraţia regimurilor politice,
dată fiind aparitia partidelor, ca actori importanţi pe scena politică, abia la mijlocul secolului al
XIX-lea.
J. Louis Quennonne propune o definitie simplista si clara a regimului politic = ansamblu de
elemente ideologice, institutionale, sociologice care concura la formarea guvernului, intr-o societate
data si intr-o perioada determinata.
Dupa Raymond Aron, singurul criteriu viabil este acela al numărului: câţi actori politici îşi împart
puterea, câţi participă la luarea deciziilor sau luptă pentru preluarea puterii politice.
Puterea se exercită de:
– (toti) (poporul/demos) Politeia vs. Democraţia = Ochlocraţia
– (câţiva) Aristocraţia vs. Oligarhia
– (unul) Monarhia vs. Tirania
Dupa gradul de participare sau de neparticipare al poporului la alegerea puterii politice, regimurile
politice pot fi clasificate in democratice si nedemocratice.
A.REGIMURI DEMOCRATICE. Puterea politica este rezultatul unei competitii politice (intre mai
multe partide) iar poporul, pe baza unor alegeri libere, este cel care hotaraste. Au un ideal comun,
bazat pe o serie de caracteristici: echilibrul şi separarea puterilor în stat, alegeri libere, societate
civilă, guvern răspunzător pentru acţiunile lui. În practică, apar variaţii ale democraţiei în funcţie de
gradul de implicare a acestor criterii.
Democraţia este pentru Aristotel o formă degradată a exercitării puterii politice, pentru că gloatele
sunt bicisnice şi nimic nu este mai rău decât hotărîrile mulţimilor. Este un regim bazat pe voinţa
arbitrară a mulţimilor, şi nu pe forme stabile sau instituţii şi legi. Pericolul este acela că oricând aici
se va găsi cineva (un bun demagog) care să se impună ca lider, să preia puterea singur şi să se
impună ca tiran.
B. REGIMURI NEDEMOCRATICE. Regimurile nedemocratice pot fi impartite in regimuri
regimuri totalitare si autoritare. Includerea acestor doua categorii în aceeaşi specie a regimurilor
nedemocratice se bazează pe faptul că ambele urmaresc reducerea sau eliminarea pluralismul
politic, adica a competiţiei politice.
– Regimurile totalitare. Puterea aparţine în totalitate unei persoane sau unui grup de persoane. Spre
exemplu, puterea pe care o întrupează statul, prin partidul unic, poate strapunge usor barierele de
protectie ale vieţii si drepturilor particulare ale fiecărui cetaţean. Spre exp, teoretic regimul
comunist a fost un regim democratic fiindca Presedintele si Parlamentul (numit Marea Adunare
Nationala) erau alesi de popor prin alegeri libere. Din punct de vedere practic insa alegerile erau
„regizate” astfel incat nu erau tocmai libere, ceea ce a determinat includerea acestui regim in
categoria regimurilor totalitare. În orice caz, este cvasiunanima ideea ca fascismul, nazismul şi
comunismul ar fi fost regimuri totalitare. Eu sunt de parere ca aceste regimuri au fost regimuri
democratice insa au atins, in timp, un anumit grad de totalitarism, iar aceasta tendinta exista si
astazi si, probabil, ca nu va inceta niciodata cata vreme lumea este condusa de oameni.
– Regimurile autoritare. Monopol puterii aparţine fracţiunilor politice, economice sau militare şi
presupune un pact social potrivit căruia societatea nu ia în discuţie puterea politică, iar guvernul
permite un anume grad de libertate civică a cetăţenilor. Autoritarismul dupa parerea unor autori (G.
Burdeau) se caracterizeaza prin „dominatia sefului statului si limitarea libertatilor politice”. În
accepţiunea lui Hannah Arendt, regimurile autoritare (spre deosebire de regimurile totalitare
legitimate charismatic), sunt legale şi supravieţuiesc morţii/dispariţiei liderului charismatic.
Majoritatea regimurilor politice nedemocratice sunt autoritare
Formele de guvernământ: MONARHIA si REPUBLICA
Forma de guvernământ este un concept din științele politice care se referă la modul în care este
organizată puterea executivă în stat, în principal la modul cum este numit și legitimat conducătorul
statului. In Europa, se diferențiază astfel două mari forme de guvernământ: monarhia, cu un
conducător cu mandat transmis ereditar, și republica, în care conducerea statală este aleasă prin vot.
I. MONARHIA – Este un regim politic în care puterea este simbolizată de o singură persoană
numită monarh. Aceasta formă de guvernământ a fost una obișnuită în întreaga lume în perioadele
antică și medievală în care monarhul, un adevarat autocrat ereditar (împărat, țar, sultan, rege,
domnitor) dispunea integral de puterea supremă în stat, poporul fiind total lipsit de drepturi
(monarhie nelimitată).
In prezent, este o forma de guvernământ cu un monarh al carui mandat este transmis ereditar –
numite monarhii ereditare, iar in alte situatii, monarh este ales numite monarhii elective (spre exp.
Papa, suveranul Vaticanului este ales de către Colegiul Cardinalilor).
Cu toate acestea, exista in prezent state care desi au conducători ereditari sunt considerate republici
(cum ar fi Marele Consiliu de Șefi în Fiji).
Din punct de vedere al intinderii puterii monarhului, Monarhia este de doua feluri: absolută si
constituțională.
A. Monarhia absolută (in prezent: Vaticanul, unele monarhii musulmane, Swaziland, Arabia
Saudita, cele din Asia exemplu Nepal etc.). În această formă de guvernământ, monarhul deține
puterea absolută in stat. Parlamentul, daca există, are numai un rol decorativ, puterea executivă fiind
exercitată în totalitate de monarh.
Monarhia absoluta s-a manifestat in formele sale clasice în timpul dinastiilor Tudor, Bourbon,
Romanov ș.a. si a fost înlăturata în apusul Europei prin revoluțiile burgheze din Țările de Jos,
Anglia si Franța. În centrul și estul Europei, absolutismul se va menține îmbrăcând forma
absolutismului luminat (despotismul luminat) care, prin reforme, va prelungi pentru o perioada și
existența monarhiei absolutiste, dar și a formelor feudale.
B. Monarhia limitata/ constituțională (in prezent: Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord,
Suedia, Belgia, Olanda, Spania). Seful statului este monarhul, care deține de regulă puteri limitate
iar puterea executivă a statului este deținută de Guvern prin Primul-Ministru. Monarhiile
constituționale moderne, de obicei respecta principiul „separarii puterilor”, unde monarhul e capul
ramurei legislative sau doar are un rol ceremonial.
Conducerea statală, cea care detine puterea executive, este aleasă prin vot. (ex: Regatul Unit al
Marii Britanii și Irlandei de Nord).
Ca structură, sistemul este foarte asemănător cu cel al Republicii Parlamentare, diferențele fiind
legate de șeful statului și modalitatea de alegere al acestuia.
Monarhiile au cunoscut o reducere treptată a puterilor lor, mai ales după anul 1945, in prezent rolul
acestora fiind mai mult simbolic. Cu toate acestea, există „puteri de rezervă” pe care aceștia le pot
folosi (mai ales în Marea Britanie), însă acest lucru ar putea duce la o criză puternică în statul
respectiv.
Această formă de guvernământ este considerată stabilă, întrucât șeful statului, deși nu este ales
direct de către cetățeni, este imparțial din punct de vedere politic și nici nu se implică la nivel public
în politica statului (de exemplu, Regina Marii Britanii nu face niciodată afirmații publice referitoare
la politicile Guvernului, însă are o întâlnire săptămânală cu primul-ministru in care își exprimă
punctul de vedere legat de acțiunile acestuia).
Ca forme derivate ale monarhiei constitutienale, doctrina mai vorbeste si despre Monarhia
parlamentara dualista (în care monarhul si Parlamentul se afla, din punct de vedere legal, pe o
pozitie egala) sau despre Monarhia parlamentara contemporana, întâlnita astazi în Anglia, Belgia,
Olanda, tarile scandinave, ca o expresie a traditiei si istoriei acestor tari, are mai mult un caracter
simbolic (in care monarhul pastreaza unele prerogative precum dreptul de a dizolva Parlamentul,
dreptul de numiri în functii superioare, dreptul de a refuza semnarea unor legi).
II. REPUBLICA. Se caracterizeaza prin aceea ca intreaga conducerea statală este aleasă prin votul
natiunii.
A. Republica parlamentară (in prezent: Germania, Italia). Conceptia clasica a acestei forme de
guvernamant a constat in alegerea sefului de stat de catre Parlament. Astazi notiunea s-a nuantat
astfel incat Parlamentul numeste executivul (Guvernul) si, în unele cazuri, Președintele țării.
Prim-ministrul sau cancelarul (ex: Germania), este șeful guvernului, autoritatea executivă în stat, pe
cand Presedintele are funcții simbolice (rolul de a media conflictele politice și de a reprezenta pe
plan extern țara, neavând atribuții executive).
În aceste republici, Parlamentul, pe langa functia sa naturala de a adoptă legile, decide şi cine va fi
reprezentat în Guvern. Spre exemplu, in Germania, partidele politice prezintă în alegerile
parlamentare nu doar o listă de candidaţi, ci şi candidatura pentru funcţia de Cancelar federal.
Astfel, orice alegător ştie din timp cine va fi în fruntea Executivului german dacă votează pentru un
partid sau altul.
B. Republică prezidențială (In prezent: SUA). Conceptia clasica a acestei forme de guvernamant
constat in alegerea sefului de stat de catre cetateni fie direct prin vot universal, egal, secret si liber
exprimat, fie indirect, prin intermediul colegiilor electorale. Doar ca seful de stat in cazul SUA
intrupeaza si functia de șef al guvernului (executivul), asa ca se poate spune ca natiunea este cea
care alege implicit si executivul. Asadar, in SUA nu există prim-ministru iar Președintele țării este si
executivul ales, asa cum am aratat, de către cetățeni.
Cu toate acestea, acțiunile Președintelui sunt puternic controlate de Parlament, desigur cu scopul
prevenirii abuzurilor.
In cadrul prezidenţialismului de tip american puterile statului sunt geometric partajate, conform
„trinităţii lui Montesquieu”, parintele separatiei puterilor in stat, in formula: legislativ, executiv si
judecatoresc.
C. Republica semiprezidențială (Franța, România). Aceasta eticheta taxonomică, „semi-
prezidenţială”, reprezinta o formula de guvernamant mixta si a fost inventată în anul 1978 de către
politologul Maurice Duverger pentru pentru a sublinia particularităţile Constituţiei franceze din
1958 („a Cincea Republică Franceză”) si potrivit careia primul ministru și președintele sunt ambii
participanți activi în administrația statului.
Seful statului (presedintele) este ales prin vot universal, având un rol sporit fata de republica
parlamantara si mai diminuat fata de cea prezidentiala.
Guvernul este desemnat de Președinte, dar votat de Parlament și este responsabil în fața acestuia,
care îl poate și demite printr-o moțiune de cenzură.
In Romania, executivul (Guvernul) depinde atat de Parlament, de Presedinte, cat si Primul-ministru,
astfel:
– Presedintele este ales direct de către cetățeni.
– Primul-ministrul este propus de Presedinte si este validat de Parlament;
– Guvernul este propus de Primul-ministru si numit de Presedinte;
Primul-ministru este șeful guvernului, împărțind totuși puterea executivă cu Președintele statului.
Acesta din urmă are atribuțiuni importante mai ales în domeniul politicii externe, de apărare și celei
de securitate.
Regimuri politice
1. Definiții tipuri de regimuri politice
2. Conceptul de democrație ca un regim politic.
3. Totalitarismul ca un fenomen politic..
4. Regimul autoritar
1. Conceptele de tipuri de regimuri politice "regim politic" în sens restrâns - un sistem de metode,
tehnici și instrumente ale puterii politice. Mai pe larg, aceasta include toate caracterizarea
funcțională a sistemului politic, un set de elemente instituționale, sociale și ideologice care
formeaza imaginea de o anumită putere politică. Acesta este regimul politic dă o definiție calitativă
a sistemului politic. Nu întâmplător, prin urmare, utilizarea sinonim a conceptelor: regim politic
democratic - un sistem politic democratic, un regim politic totalitar - sistemul politic totalitar, etc.
Cu toate acestea, conceptul regimului politic, împreună cu conceptele de formă de guvernare și
formă de guvernare determină forma caracteristică a statului. În acest caz, "regimul politic" este
folosit ca un sinonim de "modul de stat", deși este evident că primul termen în conținutul său este
mult mai larg decât celelalte, deoarece include metode și tehnici de puterea politică, nu numai din
partea statului, dar și din alte părți interesate Politica - partidele și mișcările politice, asociațiile
obștești, etc. Regim politic depinde de mai mulți parametri. Dintre acestea, cele mai importante
sunt: gradul de participare a oamenilor în formarea puterii politice; garanteze drepturile și libertățile
individului și relația lor cu drepturile statului; gradul de participare a oamenilor reali la viața
politică, existența unor mecanisme ale democrației directe; Caracteristicile de mecanisme reale de
exercitare a puterii în societate; stare de mass-media, gradul de deschidere în societate și
transparență a aparatului de stat; relația reală dintre legislativ, executivă și judecătorească; poziția
partidelor politice, mișcări, asociații ale cetățenilor în sistemul politic; funcționare a sistemului de
reprezentare socială; poziție politică și juridică și rolul în societate, structurile de putere de stat
(armata, poliția, securitatea națională, etc.); dominația anumitor metode (convingere, constrângere,
etc.) în exercitarea puterii politice; interesele minorităților în elaborarea de politici; existența unor
mecanisme de responsabilitate politică și juridică a funcționarilor, inclusiv cea mai mare. Descriere
empirică a regimurilor politice din trecut și din prezent ar dezvălui o mare diversitate și trăsături
esențiale. Cu toate acestea, această diversitate se încadrează în trei principalele modele teoretice -
regimuri politice democratice, autoritare și totalitare.
2. Conceptul de democrație ca un regim politic. Conceptul de "democrație" înseamnă, așa cum este
bine cunoscut, "democrație". Cu toate ambiguitatea și incertitudinea acestui concept sunt unele
semne comune ale democrației ca sistem constituțional modern și modul de funcționare a sistemului
politic: recunoașterea sursă oamenilor de energie, suveranul statului. Suveranitatea poporului
exprimată în faptul că aceasta generează prin alegeri și puterea politică implicate în punerea sa în
aplicare direct (prin referendumuri, administrația locală, și în special prin intermediul organismelor
lor reprezentative alese); alegeri periodice și îndepărtare a guvernelor centrale și locale,
responsabilitatea lor față de electorat; declarația și întreținerea efectivă a drepturilor și libertăților
omului și cetățeanului. De o importanță deosebită pentru funcționarea completă a unui sistem politic
democratic trebuie să garanteze drepturile cetățenilor de a participa la guvernare - dreptul de vot,
dreptul de a forma partide politice și a altor organizații, libertatea de exprimare, dreptul la
informare, etc.; decizii ale regulii majorității și majoritatea în punerea în aplicare a acestora;
controlul democratic al societății asupra forțelor de securitate (armată, poliție, securitate, etc.),
folosite doar în scopul preconizat și în cadrul legii; Metode de dominare de persuasiune, negociere,
compromis; îngustarea metodelor de violență, constrângere, reținere; punerea în aplicare efectivă a
statului de drept, inclusiv principiul separației puterilor în stat. În funcție de forma de aplicare a
suveranității poporului, democrația pot fi împărțite în directă, plebiscitar și reprezentant.
Democrația directă implică participarea directă a cetățenilor în procesul de pregătire, discuție și de
luare a deciziilor. Un exemplu istoric al acestei forme de exercițiu poate fi numit vechi democrație
polis. În condițiile actuale, această formă de democrație are loc la nivelul administrației locale,
precum și în diferitele grupuri mici. Prin democrație directă include și reprezentanți bogate în
posibilități de ales așa-numitele mandat imperativ, care implică o taxă de vot strict în conformitate
cu instrucțiunile de alegătorii. Democrație plebiscitar spre deosebire de a direcționa presupune
dreptul cetățenilor la vot pentru a accepta sau a respinge guvernul a pregătit soluții. În această formă
de participare a populației în general în procesul de luare a deciziilor este menținută la un vot
(plebiscit). Cele mai frecvente din statele moderne formă de democrație - democrația reprezentativă.
Cetățenii aleg autoritățile de reprezentanții lor, care este împuternicit să ia decizii. Cel mai adesea
Reprezentanții va primi un așa-numit mandat liber, adică, dreptul de a decide, la alegerea sa, ținând
seama de interesele nu numai din propriile alegători județene, dar și întreaga țară. Predominanța în
lumea modernă a democrației reprezentative este cauzată nu numai de mărimea statelor moderne,
dar, de asemenea, mai presus de toate, de complexitatea marea majoritate a deciziilor care necesită
abordare înaltă calificare. Cu toate acestea, în cazul în care este posibil, într-o societate democratică
este practicată pe scară largă și formele directe și plebiscitar. Acest lucru este în special adevărat
nivel al administrației locale, precum și adresa de caractere valoare (ex: un referendum în Italia în
1973 privind dreptul să divorțeze, discuția în mai multe țări cu privire la avort, etc.). Democrația
modernă este în general caracterizată ca pluralist. În acest caz, se înțelege că aceasta se bazează pe
diversitate (pluralismului - de la Pluralis Latină - Plural) interesul public (economic, social, cultural,
religios, etnic, grupul, regional, etc.), precum și formele de exprimare (politice partide, organizații
sociale, mișcări, etc.).
Democrație modernă pluralistă
Cu toate acestea este conceptual legat de înțelegerea oamenilor, suveranul ca o combinație de o
multitudine de grupuri - sociale, profesionale, etnice, demografice, regional, religios, etc. Individul
ca o parte a poporului și vinde subiectivității sale politice prin participarea într-o varietate de
grupuri de interese. Politica este văzută ca o sferă de interacțiune intergrup a concurenței, lupta,
compromis, cooperare, iar democrația - ca o formă de guvernare care să permită o diverse grupuri
comunitare să-și exprime liber interesele și pentru a găsi competitiv care să reflecte tradeoffs lor de
echilibru. Statul, în același timp, responsabil pentru buna funcționare a tuturor sectoarelor ale
sistemului social și menținerea unei societăți de justiție socială. De asemenea, acționează ca un
arbitru, care garantează respectarea legilor, regulile de joc în grupurile de concurență și de a nu
permite monopolizarea puterii. Funcționarea normală a democrației pluraliste este posibilă numai în
prezența consens social privind valorile fundamentale, recunoscând și respectând toți actorii
fundațiile politice ale sistemului politic existent, regulile democratice de joc, drepturile și libertățile
omului și cetățeanului, legile țării. Teoria democrației pluraliste nu toate perfect. Criticii săi punctul
de a următoarelor punctele slabe:
- o exagerat gradul de identitate grup de cetățeni; participarea lor la grupuri de interese; în realitate,
un astfel de model de democrație nu implică majoritatea populației în procesul politic;
- diverse grupuri de interese au resurse inegale influență, prin urmare, nu poate fi un echilibru
armonic de interese ale grupurilor sociale;
- Democrație pluralistă conservator, ineficiente, mai ales atunci când nevoia de reformă politică,
pentru că de luare a deciziilor necesită un consens larg al tuturor părților interesate. Cu toate
acestea, se crede că a fost teoria cea mai pluralist descrie în mod adecvat regimul politic al
democrațiilor occidentale moderne. Pentru Rusia și alte țări post-socialiste sunt probleme reale de
tranziție spre democrație, precum și regimurile de evaluare care apar pe drum. Complexitatea
tranziției spre democrație în aceste țări, datorită faptului că există o transformare profundă a
întregului sistem social, inclusiv sfere economice, sociale, politice și spirituale. Analizând
experiența dobândită, cercetatorii distinge clar două moduri principale de transformări sociale și
politice:
1. liberalizare politică și economică de tip occidental rapid, așa-numita terapie de soc (țările din
Europa de Est, Uniunea Sovietică și cele mai multe state post-sovietice);
2. așa-numitul model chinezesc, a căror esență este de a păstra autoritaristskih oferă centru de
putere puternic și utilizarea acestuia activ, în scopul de a menține stabilitatea politică și punerea în
aplicare a reformelor economice radicale. În orice caz, în societățile post-socialiste, principalul
instrument de schimbare socială este statul, precum și alte instituții politice. Cu realizarea acestui
fapt este eforturile legate de conducerea rusă a consolida statul și de a îmbunătăți eficiența
administrației publice.
3. Totalitarismul ca un fenomen politic.
Regimurile politice totalitare a apărut în secolul al XX-lea, deși ideile totalitare cuprinse în cele mai
multe modele utopice de organizare socială desemnați de către gânditori politici din diferite epoci,
de la antichitate. Teoria totalitarism s-a format bazat în principal pe analiza regimurilor politice ale
țărilor socialiste, regimurile fasciste din Italia și Germania. Cu toate acestea, după ce regimurile
fasciste și naziste au fost eliminate, iar în țările socialiste a existat o relativă liberalizare, au existat
probleme cu adecvat al descriere cu ajutorul teoriei singularităților de diferite regimuri politice,
gravita spre totalitarism. A arătat în mod întemeiat Ca V. P. Pugachev, totalitarism fructuos
interpretat ca un concept normativ, situat la mai mult sau mai puțin în punerea în aplicare a
ideologiei, mișcare politică și un sistem politic real. Un astfel de plan este caracterizat de dorința
totalitar pentru o organizare globală a societății și controlul complet al personalității din partea
autorităților, o transformare radicală a întregului sistem social, în conformitate cu natura
revoluționară a utopiei sociale, nu lasă loc pentru libertatea individuală și contradicțiilor sociale.
Caracteristici ale totalitarismului: îndoctrinare a vieții sociale la dominația monopol de "adevărat
numai" ideologie (clasă, rasă, naționalist), suprimarea brutală a tuturor disidență; dominație mișcare
politică extrem de centralizat condus de un partid totalitar masă. Acest partid este fuzionată cu de
stat ("partid-stat") și se concentrează toată puterea în societate. Monopol Party devine nucleul
sistemului politic; o interdicție cu privire la toate opoziției politice; partidul de guvernământ
controlează crearea și funcționarea oricăror asociații obștești; manipulare totală a opiniei publice cu
ajutorul unui sistem atotcuprinzător de propagandă și agitație, mobilizare colectivist-democrat
formale și mobiliza participarea (la alegeri, demonstrații, etc.), în conștiința politică intenționat
format o idee despre unitatea guvernului și poporului; Controlul exclusiv de stat asupra economiei,
mass-media, cultură, religie, etc. până la viața privată a cetățenilor, relații interne și chiar căsătorie
și familie; dominantă în metodele de management de violență, constrângere, teroare; prezența unui
aparat puternic de control social și de constrângere (serviciile de securitate, armata, poliția, etc.).
Credința oarbă și teamă - Principalele resurse de control totalitar; limitarea centralizarea puterii de
stat, sacralizarea (divinizare) a transportatorilor sale, liderii de cult. Apariția regimurilor totalitare sa
datorat unui număr de ipoteze. Printre cele mai frecvente sunt considerate complexitatea tranziției
de unele țări la stadiul industrial de dezvoltare și slăbiciunea dezrădăcinarea a instituțiilor
democratice, atomizarea societății, ca urmare a distrugerii rapide a structurilor sociale pre-
industriale și instituțiile, eșecul elitelor conducătoare pentru a rezolva problemele de modernizare
prin intermediul mecanismelor de drept și piața liberă. După cum sa menționat I.N.Rassoha, în
fiecare caz, rolul și locul acestor factori, diferite combinații ale acestora. Dar utilizarea lor cu succes
a forțelor totalitare a devenit posibilă numai în circumstanțe excepționale, aproape de catastrofa
nationala. Acestea au fost Primul Război Mondial, iar apoi criza economică mondială crudă de la
sfârșitul anilor '20. Țările cele mai afectate de cataclisme istorice, au fost în cele din urmă dominate
de forțe totalitare. În funcție de ideologia dominantă și practica politică caracteristici ale regimurilor
totalitare sunt împărțite în comunism, fascism și național-socialism. Comunismul (socialism) au
devenit formele primul istoric și clasice de totalitarism. Dispune de totalitarism prezentate sub
forma cea mai completă. Cu toate acestea, vă rugăm să fiți conștienți de faptul că comunismul a
crescut din vis-limită de vârstă a omenirii de egalitate universal, justiția socială și viața socială
inteligent organizat. În ideologia comunistă oferă uman, cu valori comune întregii omeniri. În plus,
începând de la mijlocul anilor '50 a existat o liberalizare a regimului, iar el aproape nu au recurs la
represiune în masă. Regimul fascist a fost instituită în Italia în 1922. Se trăsături totalitare au fost
exprimate nu în întregime. În starea de poziții influente reținute împăratului, aristocrația, corpul
ofițeresc și biserica. Fascismul italian a proclamat scopul său nu este atât de mult o construcție
radical de o nouă societate ca o renaștere a națiunii italiene și măreția Imperiului Roman, stabilirea
ordinii, puterii de stat solid. Socialismul National ca sistem politic și social real, stabilit în Germania
în 1933. Acesta este un regim totalitar foarte consolidat, mulți împrumutat de la comunism sovietic,
în special formele de partid totalitar și a statului. Scopul principal al dominare a lumii a proclamat
rasă ariană, pentru a realiza că a încercat să militarizare extremă și expansiune militară neîngrădit,
genocidul din țări și teritorii ocupate. Astfel, principalele diferențe sunt principalele soiuri de
totalitarism este exprimată clar în ordinea lor (respectiv: comunism, renașterea imperiului,
supremația mondială a rasei ariene) și preferințe sociale (clasa muncitoare, urmașii romanilor,
națiunea germană). Trebuie să se țină seama de faptul că totalitarismul - nu este doar un anumit
sistem politic dictatorial. Totalitarismul ca o tendință de supra-organizare a societății, restricționare
a libertății personale și subordonarea individului la controlul sociale publice și alte într-o anumită
măsură, văzut în țările occidentale, ceea ce face ca lupta pentru îmbunătățire reală democrație în
orice societate. 4. Regimul autoritar. Regim politic autoritar poate fi definită ca puterea nelimitată a
unei persoane sau grup de persoane, care nu a opoziției politice, dar să păstreze autonomia
individului și a societății în sfera non-politic??. Semne ale unui regim autoritar: autocrație sau un
număr mic de cei de la putere (monarhul, dictator, juntă militară, grup oligarhic); lipsa de putere de
control pentru a poporului, îngustate sau negate de principiile aleși funcționari publici și funcționarii
de responsabilitate a acestora către public; a ignorat principiul separației puterilor, șeful statului,
executivul este dominat de rolul organelor reprezentative este limitat; monopolizarea puterii și
politică, evitând opoziția politică reală și concurență (uneori lipsa de instituții politice diferite ar
putea fi din cauza imaturității societății civile); respingere din control total asupra societății, fără
interferențe și intervenție limitată în sfera non-politic, în special în economie; Ca o metodă de
guvernare este dominat de comandă, administrativ, în același timp, nu există nici o teroare, aproape
nici represiunilor în masă; nicio ideologie; drepturilor și libertăților individuale proclamat, în
principal, dar într-adevăr nu sunt prevăzute (în special în sfera politică); o persoană este privată de
garanții de securitate în relația cu guvernul; structura de putere a societății este, practic, nici un
control și de multe ori folosite în scopuri politice. În ultimele decenii, interesul în autoritarism
crescut ca urmare a faptului că analiștii au văzut în el o anumită reformă și oportunități de
modernizare. În plus, a prezentat ideea că tranziția de la totalitarism la democrație este mai ușor să
pună în aplicare printr-un regim autoritar intermediar. În acest caz, autoritarism este definit ca formă
de guvernare cu pluralismului limitat. Susțin că aceasta este pe deplin compatibil cu pluralismul
economic, social, cultural, religios, și parțial din ideologică. Guvern autoritar are o capacitate relativ
mare de a asigura stabilitatea politică și socială, pentru, a mobiliza resurse comunitare pentru a
rezolva sarcini specifice. Cu toate acestea, regimul autoritar fără sprijin și dezvoltare a cel puțin este
puțin probabil minim instituțiilor democratice populare a fi un instrument de reformă socială
progresivă. Prin urmare, putem, probabil, doar vorbim despre o combinație de elemente autoritare și
democratice în tranziția către democrație, consolidarea puterii la răspundere de către cetățeni.
Experiența ultimului deceniu arată că regimurile autoritare de orientare democratică sunt de scurtă
durată și să dea cale spre democrație.
Orientari teoretice in definirea conceptului de regim politic. Continutul si esenta regimului politic.
Cunoasterea si intelegerea mecanismului de formare, organizare si functionare a vietii sociale,
indeosebi a celei politice, impune cu necesitate, pe langa studiul celorlalte componente ale
sistemului politic, si pe cel al regimului politic.
Problematica definirii regimului politic intereseaza in aceeasi masura pe juristi, oameni politici,
politologi, dar si pe cetateni - fapt ce vine sa probeze importanta atat teoretica dar mai ales practica.
ce se acorda acestui element al sistemului politic contemporan.
O prima incercare de definire si tipologizare a regimului politic a fost facuta din perspectiva stiintei
dreptului constitutional. O asemenea definire, dar mai ales tipologizare a regimurilor politice se
bazeaza pe disjungerea functiei legislative, de cea executiva si pe explicarea coabitatiei dintre ele.
Din acest unghi, se disting: regimul contopirii puterilor (monarhia absoluta), regimul diviziunii
puterilor (republica prezidentiala), regimul coabitarii puterilor (republica parlamentara).
O asemenea definire si clasificare a regimurilor politice nu este edificatoare si, asa cum observa si
politologul francez M. Duverger, ea ''este auxiliara'' si vizeaza tipurile de structuri guvernamentale''.
Desi nu respinge in totalitate aceasta definire si clasificare a regimurilor politice, acelasi autor
releva ca ''In lume exista destul de multe constitutii politice fictive, care definesc regimul politic in
afara constitutiei reale cu regimul care guverneaza in realitate si in acest caz, primul (constitutiile)
serveste drept paravan pentru cel din urma''.
Politologul M. Lesage, considera ca in definirea regimului politic exista doua metode: „Una consta
in a lua drept punct de plecare constitutia si legile juridice”. O asemenea metoda de pe pozitiile
cercetarii constitutionalistilor, nu este satisfacatoare nici pentru M. Lesage si in consecinta, el sutine
„Cealalta, dimpotriva, consta in studierea practicii si in analiza interioara a dreptului scris in relatia
sa cu practica… cel mai bine este sa se inceapa tocmai de la practica”. O asemenea pozitie este
impartasita si de alti politologi ca R. Aron, G. Burdeau si demonstreaza ca stiinta politica isi are
propria sa metoda in studirea regimului politic. Daca vechii constitutionalisti se limitau doar la o
analiza teoretica si in esenta, numai la institutiile de stat, politologii extind cadrul cercetarii la toate
institutiile existente in societate, evident, cu precadere la cele politice, imbinand cercetarea teoretica
cu realitatea vietii practice.
In randul politologilor, in definirea si clasificarea regimurilor politice nu exista un punct de vedere
unitar. Toti insa abordeaza definitia respectiva, de pe pozitiile teoriei institutiilor, dar concep si
folosesc aceasta teorie in moduri diferite.
O asemenea abordare a definirii regimului politic a generat in cadrul politologilor, doua orientari
distincte.
a) O prima orientare are in centrul sau pe vestitii politicieni M. Duverger si G. Burdeau, ce definesc
in exclusivitate pe baza teoriei institutionale regimul politic. In cadrul institutiilor politice, ei iau ca
element principal partidele politice.
„Cel ce cunoaste dreptul constitutional si ignora rolul partidelor politice - scrie M. Duverger - are o
imagine falsa despre regimurile politice contemporane”.
In acelasi spirit G. Burdeau spune: „In zilele noastre, pentru a caracteriza regimul care functioneaza
in stat nu trebuie sa ne mai intrebam pe ce baza - parlamentara sau prezidentiala - se infaptuieste
diviziunea puterilor, ci trebuie mai intai lamurita calitatea partidelor, structura lor si scopurile lor”.
Mergand consecvent pe linia institutionalista a definirii regimului politic, M.Duverger conchide
„Totalitatea institutiilor politice, care functioneaza in tara respectiva, intr-o anumita perioada,
constituie regimul politic”. Desi pune in centrul institutiilor politice partidul politic, M. Duverger
concepe regimul politic ca o interdependenta directa a tuturor institutiilor politice. De asemenea, el
arata stransa corelatie dintre regimul politic si institutiile sociale, economice s.a.m.d.
Extrem de complexa se dovedeste a fi constructia definirii regimului politic la G. Burdeau. Pentru
G. Burdeau, regimul politic se defineste prin "totalitatea normelor, adoptate sau pur si simplu
practicate in tara respectiva cu ajutorul carora se infaptuieste conducerea oamenilor".
La o prima analiza, s-ar parea ca G. Burdeau paraseste linia institutionala in definirea regimului
politic, intrucat principalul izvor al normelor care reglementeaza infaptuirea puterii este
interactiunea dintre institutiile politice si cele sociale, definitia sa este, asa cum singur recunoaste",
o definitie institutionala extinsa''.
Conceptiei institutionaliste ii apartine si cea a lui M. Lesage. Dupa opinia sa "definirea si studirea
regimului politic reprezinta studirea relatiilor existente intre toate categoriile de institutii, in
procesul adoptarii deciziilor politice".
b) Pozitiile institutionalismului pur, exclusivist se dovedesc a fi inaccesibile pentru alti politologi,
ce au ca lider pe R. Aron. Pentru R. Aron "regimul politic nu se reduce la simpla combinare de
institutii".
Aceasta orientare, desi pastreaza in definirea regimului politic elementele institutionale, aduce in
sprijin si alte componente, dand astfel o imagine mult mai complexa si mai realista despre natura si
rolul regimului politic in societate.
Pentru exprimarea unei asemenea orientari, cea mai elocventa este conceptia lui R. Aron. In
explicarea criteriilor definitorii ale regimului politic, R. Aron considera ca importante sunt nu numai
"legatura dintre institutii si modalitatile de functionare a lor, ci si formele interdependentelor sale cu
infrastructura, rolul si locul pe care-l ocupa administratia in cadrul regimului, contextul istoric in
care actioneaza regimul".
Pornind de la aceste considerente, in legatura cu definirea, cu continutul si esenta regimului politic,
putem aprecia urmatoarele:
- Regimul politic reprezinta forma concreta de organizare si functionare a sistemului politic si in
consecinta, prin regim politic se intelege modul concret de organizare, institutionalizare si
functionare a sistemului politic si de exercitare a puterii politice de catre o forta social-politica in
cadrul unei comunitati sociale sau a unui sistem social global;
- Desi in cadrul regimului politic institutiile si organele puterii de stat au rol important in
constituirea si in functionarea sa, regimul politic nu se poate rezuma la acestea, ci el cuprinde,
organizational si functional, intregul sistem politic;
- Natura regimului politic, forma sa de exprimare in planul practicii sociale este rezultatul raportului
de forte dintre clase, grupuri sociale, partide, formatiuni politice, intr-un cuvant, dintre cetateni,
organizatii, dintre acestea si societatea civila si politica;
- Regimul politic nu poate si nu trebuie identificat cu forma de guvernare.
Forma de guvernare desemneaza modul concret de formare si organizare a organelor puterii de stat,
caracteristicile si principiile lor, raporturilor dintre ele si celelalte organe ale statului, ca si a
raporturilor dintre ele si celelalte forme institutionalizate ale sistemului politic. In schimb, regimul
politic inseamna materializarea expresa a unor operatiuni axiologice, a unei ierarhii specifice a
valorilor, in general, a valorilor politice, in special. Chiar daca unele elemente ale regimului politic
se suprapun intr-o oarecare masura si sub anumite aspecte, cu cele ale formei de guvernamnt sau ale
structurii de stat, prin aceasta ele nu-si dizolva identitatea, calitatea distincta de a fi laturi definitorii
ale regimului politic. Cu exceptia monarhiilor absolute unde se nasc regimuri dictatoriale, forma de
guvernare nu poate decide natura regimului politic, ci ea, in cea mai mare masura, este rezultatul
raportului dintre aceasta si cetateni.
Tipologia regimurilor politice
Alaturi de definirea regimului politic, o deosebita atentie se acorda in literatura de specialitate si
problemei tipologizarii acestotra. Importanta acordata acestei probleme este demonstrata de
organizarea in 1967 la Bruxelles, a unui Congres International de stiinta politica ce a avut ca obiect
al dezbaterii problema clasificarii regimurilor politice. Cu toate acestea, literatura de specialitate nu
este in masura sa prezinte o pozitie unitara, dimpotriva, clasificarile propuse sunt extrem de diverse.
In cele din urma, in aceasta problema, in stiinta politica contemporana, s-au constituit doua mari
orientari privind pozitiile tipologizarii regimurilor politice, fapt ce nu anuleaza, indeosebi in
interiorul acestor orientari, marea diversitate de optiuni, atitudini:
a. Clasificarile care pornesc de la fundamentarile traditionale (M. Prelot si G. Vedel, constituind in
aceasta orientare autori de referinta);
b. Clasificarile care depasesc cadrul traditional (M. Duverger, G. Burdeau, R. Aron).
Una dintre clasificarile traditionale ale regimurilor politice este cea a lui M. Prelot; el imparte
regimurile politice in grupe, dupa numarul conducatorilor. Dupa acest criteriu, el deosebeste
urmatoarele tipuri de regimuri politice: democratia, monocratia, oligarhia si regimul mixt.
Democratia este reprezentata de acele regimuri "in care in majoritate poporul determina in mod
liber orientarea si isi asuma controlul conducerii si legislatiei".
Conducerea de catre o persoana este numita de Prelot "monocratie": termenul este deosebit de cel
clasic-monarhie, care desemneaza ''numai mostenirea functiilor sefului statului'', pe cand
monocratia are un dublu aspect de detinere a puterii si de a formula ideologia.
Regimurile oligarhice sunt, dupa M. Prelot, conducerea politica a societatii de catre o parte a
populatiei. Mergand mai departe cu analiza, in cadrul regimurilor oligarhice, el distinge mai multe
tipuri de conducere:
-conducerea de catre clasa privilegiata-aristocratia;
-conducerea de catre indivizi instariti-plutocratia de cens;
-conducerea de catre unul sau cateva partide-particratie.
In conceptia lui M. Prelot, regimurile mixte sunt cele care ocupa un loc intermediar intre democratie
si monocratie.
Acestea pot fi de doua feluri:
-regimul mixt, inclinat spre democratie;
-regimul mixit, inclinat spre monocratie.
De remarcat, ca in cadrul regimurilor mixte cu tendinte monocratice el include fostele regimuri
comuniste. In schimb, nu putem fi de acord cu includerea in cadrul regimului mixt democratic a
unor regimuri, ca cel din Spania franchista sau Portugalia salazarista.
Intr-o anumita masura si G. Vedel urmareste fundamentarile traditionale in clasificarea regimurilor
politice. Dupa parerea sa, din punct de vedere politic trebuiesc distinse doua tipuri de regimuri:
-regimurile in care puterile legislativa si executiva sunt doar diferite ramuri ale activitatii unui partid
politic;
-regimurile in care absenta partidului majoritatii sau a disciplinei de partid nu permit sa se
infaptuiasca simpla unire a puterilor legislativa si executiva.
Dupa cum se vede, clasificarea lui Vedel ignora orice criteriu de clasa sau sociale, considerand drept
conditii necesare ale acestor regimuri coeziunea si spiritul de disciplina al partidului, precum si
majoritatea monopartidista in parlament sau monopolul unui partid.
Mult mai complexe si mai apropiate de realitatea vietii politice sunt clasificarile facute regimurilor
politice de politologii orientarii care depasesc cadrul traditional.
Una dintre aceste clasificari este cea facuta de M. Duverger. Ea pune la baza clasificarii regimurilor
politice patru criterii, care in esenta vizeaza: baza puterii politice; problema alegerii si structurii
conducatorului; formarea organelor de conducere; relatiile dintre acestea etc.
Pornind de la aceste criterii, M. Duverger distinge doua grupuri fundamentale de regimuri:
-regimurile liberal-democratice;
-regimurile autoritare;
In cadrul regimurilor liberal-democratice sunt incluse regimurile prezidentiale si cele parlamentare.
Regimurile autoritare sunt impartite in: regimuri comuniste, fasciste si regimurile politice ale tarilor
in curs de dezvoltare.
O interesanta clasificare a regimurilor politice o intalnim la G. Burdeau.
Pornind de la trei criterii esentiale: originea si baza puterii, scopul regimului si tipul de societate;
sistemul de organizare a organelor puterii de stat si de repartizare a competentelor intre ele, G.
Burdeau distinge doua mari tipuri de regimuri politice: "autoritare si democratice".
"Autoritarismul - precizeaza in continuare autorul - se caracterizeaza prin dominatia sefului statului
si limitarea libertatilor politice".
Toate regimurile politice autoritare, sustine politologul francez G.Burdeau, sunt dictaturi si ele
provin "nu atat din teoria politica cat si din criza sociala".
In interiorul regimurilor democratice, G. Burdeau descopera: regimuri ale "democratiei conduse" si
regimuri ale "democratiei care conduce".
In primul tip de regimuri, ale democratiei conduse, poporul, sustine G. Burdeau, este condus de sus.
Asemenea regimuri au fost cele ale democratiilor liberale clasice din secolul al XIX-lea. In acest tip
de regimuri politice democratice conduse, sunt incluse si fostele regimuri comuniste.
Incepand cu secolul al XX-lea, se constituie regimurile democratiei care conduce. Ele se
caracterizeaza prin faptul ca asigura posibilitatea poporului de a exercita o influenta directa asupra
infaptuirii puterii de stat. In acest ultim tip de regimuri politice, G. Burdeau include tarile burghezo-
democratice contemporane.
La randul sau, Raymond Aron porneste in clasificarea regimurilor politice de la partidele politice,
mai precis de la numarul partidelor politice ce conduc in societate. din acest punct de vedere el
distinge urmatoarele tipuri de regimuri politice:
-regimurile politice monopartidiste, considerate prin continutul si esenta lor regimuri
nedemocratice, totalitare;
-regimuri politice multipartidiste sau constitutional pluraliste, democratice prin caracterul lor.
Aceste doua tipuri de regimuri, dupa R. Aron, "simbolizeaza doua moduri caracteristice de
exprimare institutionala a ideii de suveranitate populara, doua moduri de organizare a luptei fortelor
politice".
In cadrul regimurilor monopartidiste R. Aron include regimurile fasciste si cele din tarile foste
comuniste.
In ceea ce priveste regimurile politice multipartidiste, dupa parerea lui R. Aron: "este imposibil sa
se faca o clasificare consecventa a lor". Din acest motiv, autorul se limiteaza la analiza
"principalelor lor variabile".
Dupa aceasta trecere succinta in revista a principalelor orientari si pozitii exprimate in literatura
politica referitoare la tipologia regimurilor politice, se pot face urmatoarele aprecieri:
-la baza tipologizarii regimurilor politice, trebuie sa stea o varietate de criterii, intrucat numai
acestea sunt in masura sa releve adevarata natura, semnificatie si individualitate a lor;
-dintre criteriile care trebuiesc folosite in clasificarea regimurilor politice evidentiem: modul de
constituire si functionare a organelor puterii de stat (numire, alegere directa sau indirecta a
acestora); modul de alegere a conducatorilor; continutul si sfera drepturilor si libertatilor cetatenilor,
in special a celor politice si, mai ales, a modului cum se regasesc si se materializeaza in practica
vietii social-politice, natura si baza ideologica a regimului; sistemul partidist (monopartidist, bi si
pluri partidism);
-natura, profunzimea si amplitudinea relatiilor sociale si in special a celor politice.
Pornind de la aceste orientari, regimurile politice pot fi clasificate in:
a)regimuri politice democratice;
b)regimuri politice dictatoriale sau totalitare.
Desigur, o asemenea tipologizare a regimurilor politice nu poate fi rigida si nu poate epuiza marea
varietate de forme si manifestari pe care acestea le pot imbraca in viata politica reala, practica a
fiecarei societati. La aceasta trebuie avut in vedere amplul fenomen de mobilitate la care sunt
supuse regimurile politice. Trecerea de la o forma de regim politic la alta, este astazi o realitate si
este rezultatul unor modificari in planul raportului de forte, de combinatii politice ce pot aparea in
peisajul politic al unei societati. Un exemplu elocvent il constituie prabusirea regimurilor politice
comuniste din Europa rasariteana si centrala si angajarea lor spre regimuri democratice.
Regimurile politice democratice
Una dintre primele forme de organizare a vietii social-politice a constituit-o regimurile democratice.
Regimurile politice democratice au luat nastere inca din societatea sclavagista, cel mai elocvent
exemplu in acest sens, fiind regimul politic atenian.
In feudalism, dominante sunt regimurile autoritare de tip monarhist si nu am gresi, daca am aprecia
ca in aceasta societate regimurile democratice dispar, ceea ce se mentine sunt anumite elemente ale
democratismului politic si nu regimuri politice democratice in sine sau ca atare.
Renasterea si proliferarea regimurilor democratice are loc odata cu epoca moderna, cand, pentru
unele tari dezvoltate, ele devin principala forma de exercitare a conducerii politice, a societatii.
Astazi, regimurile politice democratice constituie o dominanta a vietii politice contemporane, spre
ele indreptandu-se atat tarile foste comuniste din Europa rasariteana si centrala, cat si majoritatea
tarilor din lumea a treia.
In teoria si practica politica, regimurile democratice se individualizeaza printr-o serie de note
distincte:
-organele de conducere ale puterii de stat, politice, in general, se constituie si actioneaza prin
consultarea cetatenilor. Ele sunt emanatia vointei acestora si rezultatul alegerilor;
-in aceste societati exista si se aplica in practica politica principiul separarii puterilor de stat, aceasta
constituind o garantie a vietii democratice si in mod deosebit, a democratismului politic;
-existenta unui larg sistem de drepturi si libertati cetatenesti, a caror aplicare in practica este
garantata de organele puterii de stat, constituie o caracteristica majora a acestor regimuri;
-pluripartidismul politic si pluralismul ideologic constituie o alta componenta majora a acestor
regimuri, fapt ce naste si asigura functionalitatea opozitiei politice, a diversitatilor de optiuni, opinii,
de ideologii in societate.
In esenta, prin structurile lor organizatorice, prin mecanimul de functionare, regimurile politice
democratice reprezinta, apara si promoveaza interesele generale ale tuturor membrilor societatii, ale
societatii in ansamblul ei.
In cadrul fiecarei societati, in functie de raportul ce se stabileste intre principalele componente ale
puterii de stat exprimate prin institutiile sale politice (guvern, parlament), dar si ca urmare a unor
traditii politice, regimurile politice democratice imbraca, in functionalitatea lor practica,
urmatoarele forme:
- regimurile politice parlamentare. In cadrul acestor regimuri, parlamentul, in raport cu celelalte
organe ale puterii de stat detine un rol preponderent, concretizat intr-un surplus de atributii si
prerogative. Seful guvernului si, in unele tari, insasi seful statului, este desemnat de parlament si
raspunde pentru intreaga sa activitate in fata acestuia. Parlamentul poate dizolva guvernul prin
exprimarea votului de neincredere, poate initia si desfasura anchete si control asupra activitatii sale,
dezbate si aproba tratatele politice, economice cu alte state, hotaraste in problemele majore ale
dezvoltarii interne si externe etc. Asemenea regimuri se pot intalni in Anglia, Germania, Italia etc.
- regimuri politice prezidentiale. In aceste regimuri, seful statului este investit cu conducerea
suprema a statului, detinand, in sistemul organelor de stat o pozitie privilegiata avand largi atributii
si prerogative ca: numirea primului ministru, a membrilor guvernului, initiativa legislativa,
exercitarea unor functii importante in stat (comandant suprem al armatei), opunerea veto-ului unor
legi, incheierea unor tratate internationale, promulgarea legii. Exemple de asemenea regimuri
politice ar fi cele din SUA, Franta, Indonezia, Filipine etc.;
-regimurile politice parlamentare semiprezidentiale.
Lupta pentru suprematie, din cadrul unor societati, dintre puterea executiva (guvern, seful statului)
si puterea legislativa (parlament) a impus aparitia unui element de mediere, de echilibru dintre
acestea. De regula, acest element a fost gasit in persoana sefului statului, presedintelui care din
dorinta de a limita puterea parlamentului, a fost inzestrat cu prerogative ce tin atat de executiv, cat si
de legislativ, el putand astfel media intre acestea. Asemenea regimuri se nasc si se dezvolta
indeosebi in societatile foste comuniste din Europa centrala si rasariteana, unde perioada de tranzitie
impune consideram, ca o necesitate, mentinerea unui executiv puternic dar si a unui legislativ
autoritar.
Democratismul politic a fost prezent si in cadrul societatii romanesti, inca din perioada feudala.
Edificatoare in acest sens sunt institutiile politice feudale romanesti, marea adunare a tarii, adunarile
obstesti si chiar sfatul domnesc. Asa de exemplu, marea adunare a tarii, desi era compusa din
reprezentantii starilor privilegiate avea largi atributii politico-sociale, ca: alegerea domnului,
aprobarea masurilor sociale si fiscale, ratificarea tratatelor de pace si de vasalitate. Importante
elemente de democratim social-politic se intalnesc si in cadrul adunarilor obstesti. acestea se
convocau numai in cazuri exceptionale, dar cu participarea intregii boierimi, a clerului, a ostenilor
si a orasenilor, luand in discutie probleme de o deosebita importanta pentru tara.
In epoca moderna, odata cu afirmarea in viata sociala a noii clase, burghezia, se accentueaza
elementele democratismului politic. Viata de stat moderna romaneasca incepe sa se manifeste odata
cu inceputul secolului al XIX-lea, debutul realizandu-se odata cu primul proiect de constitutie,
elaborat in Moldova in 1822, cunoscuta sub numele de Constitutia carvunarilor. Este prima
constitutie romaneasca in care sunt inscrise principiile moderne de organizare si conducere a
societatii, aparand totodata si primele elemente de democratism politic. Considerata de boierime
conservatoare "prea novatoare", acest prim proiect de constitutie nu a fost aplicat.
Desi in Franta, revolutia din 1821 a constituit un puternic imbold in actiunea de modernizare a
societatii romanesti. Rezultatul actiunii reformatoare dusa de elementele progresiste romanesti din
perioada 1822-1828 s-a materializat in elaborarea sub supravegherea generalului rus Pavel
Kisseleff, a Regulamentelor organice considerate prima constitutie aplicata in Principatele romane.
Noua organizare de stat se baza pe principiul separarii puterilor in stat: executiva (domn), legislativa
(Adunarea obsteasca), judecatoreasca (exercitata de instantele judecatoresti).
Desi regulamentele mentineau relatiile feudale, privilegiile boierimii, totusi, prin masurile identice
de organizare, exprimau necesitatea unirii, modernizarii societatii romanesti.
Realizarea in 1859 a statului modern roman prin larga consultare si vointa poporului, a consensului
national, a constituit un profund act de democratism politic, avand in acelasi timp un rol major in
impunerea in fata Europei a Unirii.
Reformele in spirit burghezo-liberal intreprinse si realizate de A. I. Cuza si indeosebi Constitutia din
1866 au pus bazele democratismului politic modern romanesc. Constitutia din 1866 proclama o
suma de principii ale revolutiei franceze din 1789, dar si ale revolutiei romane din 1848-1849 ca:
libertatile si drepturile fundamentale ale cetateanului, suveranitatea nationala, separarea puterilor in
stat, responsabilitatea ministrilor.
Fiind o continuare a Regulamentelor organice, ale Statutului Dezvoltator al Conventiei de la Paris,
Constitutia din 1866 reprezinta un nou pas pe linia modernizarii si democratizarii societatii
romanesti, a asezarii vietii politice romanesti si a intregului sau edificiu in concordanta cu marile
transformari politice petrecute in Europa la inceputul secolului al XIX-lea.
Marea Unire din 1918 va pune si mai mult in evidenta democratismul vietii politice romanesti.
Unirea Transilvaniei, a Bucovinei si a Banatului cu Romania s-a realizat prin mijloace politice
profund democratice - adunari reprezentative. Reprezentantii acestor adunari au fost alesi prin vot
universal sau de organizatii legal constituite. Prezenta la adunarile de unitate nationala a multimii
populare, a dat caracterul reprezentativ al unirii si unul plebiscitar, profund democratic.
Constitutia din 1866, legiferarea votului universal in 1918 si indeosebi, Constitutia din 1923 au
creat in Romania interbelica, un regim politic parlamentar cu profunde valente democratice.
Totusi, in spiritul adevarului, trebuie sa precizam ca regimul politic parlamentar romanesc, cu tot
profundul sau caracter democratic, a avut si unele limite. Pana in 1918 s-a mentinut votul cenzitar,
fapt ce limita participarea la viata politica a unor importante categorii sociale, in special taranimea
si clasa muncitoare. Chiar si dupa 1918, importante segmente sociale (femeile, militarii, functionarii
de stat) erau excluse de la viata politica.
Cu toate limitele, precum si oscilatiile pe care le-a cunoscut regimul politic romanesc pana in 1938,
el poate fi apreciat in ansamblu, ca un regim parlamentar democrat.
Procedele si fenomenele social-politice ce s-au desfasurat dupa decembrie 1989 au refacut regimul
politic democratic romanesc. Astazi, putem aprecia ca in Romania s-a instaurat un regim politic
parlamentar. semiprezidential, democratic.
Regimurile politice dictatoriale
Notiunea de dictatura provine, in majoritatea limbilor moderne, de la latinescul "dictatura"ce
inseamna a porunci, a domina nelimitat o persoana sau un grup de persoane. In stransa legatura cu
aceasta notiune s-a format si cea de dictator (tot de la latinescu "dictator"), exprimand conducerea
exercitata de o persoana nesupusa controlului statului sau a altei institutii politice, avand puteri
nelimitate, discretionare. Sub aceasta semnificatie notiunile de "dictatura" si "dictator" s-au
manifestat in sfera lumii antice si sub forma monarhiei absolute, in feudalism.
In politiologie, termenul de dictatura este identic cu cel de totalitarism, absolutism, despotism,
autocratie. Desi in literatura de specialitate exista o diversitate de pareri cu privire la trasaturile
definitorii ale dictaturii. Politologul francez Raymond Aron a sintetizat esentialitatea
totalitarismului prin: monopolul unui singur partid, ideologia oficiala de stat, monopolul statului
asupra intregii puteri, caracterul absolut al autoritatii suverane.
Sintetizand, putem aprecia ca regimurile politice nedemocratice, dictatoriale se individualizeaza in
teorii si practica vietii politice prin urmatoarele trasaturi:
-puterea de stat este detinuta si exercitata in mod absolut de catre o persoana sau un grup de
persoane care concentreaza in mainile lor intreaga putere, indeosebi cea politica;
-aplicarea puterii nu se realizeaza in baza principiului separarii acesteia sau chiar daca acest
principiu se mentine, el este formal avand un rol propagandistic;
-inexistenta unor organe reprezentative ale puterii de stat sau chiar daca acestea sunt prezente in
viata politica, atributiile si prerogativele lor sunt considerabil restranse. Organele puterii, atat cate
exista, sunt numite, ele subordonandu-se total puterii. In aceasta situatie nu se mai poate vorbi de
existenta statului de drept;
-lipsa pluripartidismului politic si ideologic si, in consecinta, a opozitiei politice. In cadrul societatii
se instaureaza dominatia politica si ideologica a unui singur partid, a celui aflat la putere. Singura
ideologie admisa este ideologia partidului unic, aceasta devenind ideologia oficiala a puterii. Ea va
intemeia si va promova interesele partidului, ale grupului aflat la putere, impunandu-se adeseori si
prin forta;
-prin mijloacele propagandei si ideologiei partidului are loc crearea cultului personalitatii sefului
partidului, asa cum s-a intamplat in cazul lui A. Hitler, B. Mussolini, V. Stalin, I. B. Tito, Mao
Tzedun, N. Ceausescu, Kim Ir Sen etc.;
-regimurile dictatoriale isi au mijloacele si metodele proprii de guvernare de la cele legale, pana la
cele ilegale, de la manipularea "pasnica", pana la violenta deschisa. Folosirea unora sau altora dintre
aceste metode depinde de momentul concret istoric, de forta grupului aflat la putere etc.
In antichitate si in feudalism, regimurile dictatoriale s-au manifestat sub forma monarhiilor
absolute. In epoca moderna, odata cu burghezia si marea societate, capitalismul, regimurile
dictatoriale incep a fi inlocuite de regimurile democratice.
In perioada contemporana, cele mai reprezentative forme ale regimurilor dictatoriale au fost si mai
sunt regimurile coloniale, regimurile fasciste, regimurile comuniste si regimurile militare.
Regimurile coloniale au aparut inca din perioada marilor descoperiri geografice (secolele XV-XVI)
si au cunoscut o maxima raspandire in perioada moderna, cand unele state ca Anglia, Olanda,
Belgia, Spania, Portugalia si mai tarziu S.U.A. si Germania si-au creat adevarate imperii coloniale.
Aceste regimuri totalitare, profund nedemocratice, au constat in subordonarea totala economica,
politica si spirituala a numeroase tari si popoare din Asia, Africa si America de Sud, in cele mai
multe cazuri prin forta si violenta.
In perioada interbelica, dar mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial, odata cu destramarea si
prabusirea sistemului colonial, acest tip de regim politic a disparut. Desi fostele colonii au devenit
independente politic, multe din ele continua sub forme mascate, sa ramana dependente economic de
fostele metropole.
Regimurile fasciste au aparut si s-au manifestat in perioada interbelica, reprezentand o solutie
politica de extrema dreapta, o dictatura terorista, un regim politic totalitar.
Aparitia si ascensiunea fascismului in formele sale clasice (Italia, Germania) poate fi explicat printr-
un complex de factori, cauze si conjuncturi specifice perioadei interbelice.
Dintre ganditorii care au pregatit din punct de vedere ideologic ascensiunea regimurilor fasciste
evidentiem pe Oswald Spengler, Arthur Moeller van den Bruck, Alfred Rosenber.
Oswald Spengler (1880-1936) in Declinul occidentului, negand sistemul democratic si facand
apologia totalitarismului, a pregatit sub aspect ideologic ascensiunea lui Hitler, Arthur Moeller van
den Bruck (1876-1925) in lucrarea sa Al treilea Reich, o combinatie eclectica de filosofie a istoriei,
cu socialism si nationalism, si cu pangermanism, face apologia spiritului revansard german de dupa
primul razboi mondial si, pledand pentru crearea unui partid nationalist, a pregatit si el din punct de
vedere ideologic fascismul, ascensiunea acestuia la putere.
Alfred Rosenberg in lucrarile sale Protocoalele inteleptilor Sionului si politica mondiala evreiasca,
Mitul secolului XX a sustinut si teoretizat rasismul arian si antisemitismul.
Fascismul, ca regim politic, s-a manifestat sub diferite variante politice in tari europene si Japonia.
In Europa, regimul fascist a cunoscut diferite denumiri, de regula dupa numele conducatorului, ca
salazarismul in Portugalia (1932), franchismul in Spania (1936) sau in Franta, regimul de la Vichy,
al maresalului Petein, Regimuri fasciste au mai fost instaurate, sub diferite forme, in Olanda,
Belgia, Croatia, Romania. Astazi, fascismul inteles ca regim politic a disparut, dar ca miscare
politica si ideologie, el se mai manifesta sub forma neofascismului intr-o serie de tari din Europa
sau America de Sud.
Regimurile comuniste. In comparatie cu regimurile fasciste, ele sunt regimuri politice de extrema
stanga, dar cu acelasi numitor comun - totalitarismul si dictatorismul social-politic. Primul regim
politic comunist s-a instaurat in timpul primului razboi mondial in urma revolutiei bolsevice, pe
fondul unei puternice crize a imperiului tarist. Dupa 1945, sub presiunea armatei sovietice, dar si a
neintelegerilor ivite intre puterile invingatoare, comunismul se va instala intr-o serie de tari din
centrul si rasaritul Europei, Romania, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Albania, Iugoslavia,
Germania rasariteana, in unele tari din Asia (Mongolia, Vietnam, Coreea, China) si America Latina
(Cuba).
Ca regim politic, comunismul este o dictatura care si-a adus ca argument dictatura clasei
muncitoare, in fapt; fiind dictatura partidului comunist, mai precis, a sefului acestuia sau a grupului
din jurul sau. In regimurile politice comuniste sistemul monopartidist a permis partidului comunist
sa-si impuna ideologia si propria dictatura. Chiar daca au fost cazuri cand alaturi de partidul
comunist au fost acceptate si alte grupuri politice, existenta acestora era conditionata de
recunoasterea rolului conducator al partidului comunist. Desi comunismul a fost teoretizat de Marx
si Engels, iar revolutia bolsevica realizata de Lenin, bazele sistemului politic totalitar comunist au
fost puse de Stalin, de aceea regimurile totalitare comuniste sunt cunoscute si sub numele de
regimuri staliniste. Ceea ce s-a realizat in practica acolo unde s-a instaurat comunismul, nu a avut
nimic comun cu comunismul lui Marx, ci a fost stalinism sau neostalinism. Sub pretextul luptei de
clasa contra burgheziei si a chiaburimii, teroarea, violenta, au fost legitimate ca politica de stat, iar
formele si mijloacele folosite s-au apropiat de cele fasciste. A avut loc distrugerea societatii civile si
politice democratice si instaurarea dictaturii grupului sau sefului partidului comunist. Constiinta,
cultura, ideologia, au fost deturnate de la rolul lor social, fiind puse sa legitimeze noua putere, sa
realizeze cultul personalitatii sefului partidului, sa promoveze interesele acestora.
Socialismul a fost inca din geneza o societate alienata. Nici o societate socialista nu a fost socialista,
ci a purtat o falsa etichetare de socialism. Desi unii lideri comunisti, I. B. Tito, N. Ceausescu, au
pretins originalitatea socialismului pe care-l construiau, tot ceea ce a fost "socialism"a fost dupa
modelul stalinist. Stalinismul a fost alternativa cea mai rea a comunismului, ea fiind urmata intr-o
forma sau alta si dupa moartea lui Stalin, sub forma neostalinismului. Criza stalinismului s-a
manifestat inca din perioada interbelica, dar a fost negata si pusa pe seama efectelor negative ale
crizei capitalismului, pe iradierea acestora in socialism. Intrarea U.R.S.S. in combinatiile politice
din preajma celui de-al II-lea razboi mondial (pactul Ribbentrop-Molotov cu Germania fascista,
atacarea Poloniei, anexarea republicilor Baltice, a Basarabiei si Bucovinei apartinand Romaniei), a
adancit criza stalinismului. La fel ca si fascismul, si stalinismul avea nevoie de o supapa pentru a
evacua efectele crizei, ori aceasta supapa va fi gasita in relatiile internationale, in anexiuni si razboi.
In 1956, N. S. Hrusciov va dezvalui public criza stalinismului sub forma cultului personalitatii lui
Stalin. Tot in 1956, prin revolutia maghiara, are loc prima incercare de strapungere a lagarului
comunist, urmata de Cehoslovacia in 1968, Polonia 1979 si revolutiile deceniului al IX-lea al
secolului nostru.
Revolutiile anticomuniste din anii 1986-1990 au dus la inlaturarea regimurilor totalitare comuniste
din tarile europene.
In perioada contemporana, primul regim dictatorial in Romania, s-a instaurat la 10 februarie 1938 si
este cunoscut sub numele de dictatura regala. Nu a fost o dictatura fascista asa cum s-a incercat
adeseori sa fie prezentat, ci o dictatura personala, un regim politic cu elemente totalitare. Constitutia
din 1923 a fost abrogata si inlocuita cu o noua constitutie, cea regala, care limita drepturile si
libertatile democratice, interzicea activitatea partidelor politice, singurul partid admis fiind "Partidul
Renasterii Nationale", partid promonarhist. Prin noua constitutie, regele Carol al II-lea concentra in
mainile sale importante prerogative executive, legislative si judecatoresti.
In conditiile marilor pierderi teritoriale suferite de Romania in vara anului 1940, la 4 septembrie
1940, dictatura regala va fi inlocuita cu dictatura militara a generalului I. Antonescu. Interventia
directa a Germaniei fasciste in treburile tarii, starea de razboi a facut imposibila resturarea
democratiei. Desi la 23 august 1944, regimul politic antonescian a fost inlaturat, ca urmare a
intelegerii de la Yalta dintre marile puteri, Romania a ramas in sfera de influenta politica a Uniunii
Sovietice care pana in 1947, cu ajutorul comunistilor interni, cei mai multi veniti de la Moscova,
vor pregati instaurarea regimului comunist.
Regimul comunist din Romania (decembrie 1947-decembrie 1989), a fost un regim totalitar, de
esenta stalinista. Desi s-a declarat adversar al stalinismului, constructor al socialismului stiintific
original, Nicolae Ceausescu nu a facut decat sa perfectioneze sistemul politic stalinist, sa-i de o
infatisare noua, dar nemodificand esenta acestuia.
Formalismul, arbitrariul, inegalitatile si inechitatile sociale, toate conjugate cu cultul personalitatii
lui Ceausescu si a sotiei sale, au condus la acumularea cauzelor ce au declansat in decembrie 1989
revolutia anticomuniste, anticeausista. Revolutia din decembrie 1989, prin transformarile social-
politice ce le-a generat, a renascut regimul politic democratic din Romania.
Regimurile politice militare
In cele mai multe cazuri, aceste regimuri se incadreaza in tipul regimurilor dictatoriale, desi in
istorie au fost si cateva exceptii. Puterea politica este preluata si exercitata de cadrele conducatoare
ale armatei. In functie de natura grupului militar aflat la putere, de interesele si orientarea acestuia,
aceste regimuri pot imbraca forma dictatoriala, politieneasca sau personala. In aceste regimuri are
loc suspendarea constitutiei, a drepturilor si libertatilor democratice, a activitatii partidelor politice.
Guvernarea se face prin decrete-legi.
Au fost insa si cazuri cand unele regimuri militare s-au situat pe pozitii progresiste, promovand
unele reforme economice si social-democratice, masuri de aparare a intereselor nationale.
Astazi, in viata politica contemporana, tendinta dominanta este democratia. Incet, nu fara greutati si
convulsii, regimurile politice democratice isi fac tot mai mult loc in peisajul politic contemporan.
Spre aceste forme de organizare, institutionalizare si conducere a vietii politice si sociale se
indreapta tot mai multe popoare, fostele tari comuniste si marea majoritate a statelor lumii a treia.
In secolul XVII – XVIII, statul era conceput ca rezultat al unui pact sau contract social intre
guvernati sigrupul minoritar, investit de acestia cu prerogative de conducere politica. In aceasta
conceptie, poporul (titularul suveranitatii) deleaga exercitiul puterii sale suverane unor indivizi in
schimbul acceptarii de catre acestia a anumitor conditii. Printr-un asemenea contract social, poporul
scapa de anarhie, tulburari si conflicte sociale generate de cucerirea si exercitarea dezordonata a
puterii, iar guvernantii capata in schimb prestigiul si „deliciul” puterii, in schimbul obligatiei de a
impune si apara ordinea sociala in beneficiul egal al indivizilor intregii comunitati sociale.
In epoca contemporana, definitiile date statului au pastrat elementele clasice ale conceptului.
Profesorul Ion Deleanu apreciaza ca statul este, in sens restrictiv si concret, ansamblul organelor
politice de guvernare si ca el desemneaza aparatul de directionare a societatii politice.
In statul modern, intemeiat pe principiile statului de drept, centralizarea joaca un rol asemanator cu
cel din monarhiile absolute, dar, evident, cu mijloace si obiective diferite. Avem in vedere ca
aparatul statal centralizat reprezinta, in realitate, intreaga ratiune si serveste interesele generale ale
acesteia.
In Statele Moderne, centralizarea puterii si distribuirea ei de catre un centru unic de decizie nu se
mai fac in beneficiul unei singure persoane, ci al intregului popor.
In Statul Modern (faurit dupa Revolutia Franceza din 1789), centralizarea politica a fost sustinuta
nu numai de factorii politici si juridici, ci si de factorii economici.
Intr-un sistem centralizat numai organele centrale sunt abilitate sa ia masuri legislative si decizii
administrative pentru intreg teritoriul.
Fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de stat este folosită în mai multe sensuri.
În sensul cel mai larg al cuvîntului, statul e organizatorul principal al activităţii unei comunităţi
umane care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, organizează aplicarea sau
executarea acestor reguli, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate.
În sens restrîns şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea.
Deseori în viaţa de toate zilele, cuvîntul stat e folosit şi într-un sens mult mai restrîns, avîndu-se în
vedere nu întregul ansamblu de organe de guvernare, ci un organ concret, cum ar fi, de exemplu
Parlamentul, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie.
Statul este o institutie avand ca suport o grupare de oameni asezata pe un anumit teritoriul
delimitat, capabila de a-si determina singura propria competenta si organizata in vederea
exercitarii unor activitati care pot fi grupate in functie: legislative, executive si jurisdictionala.

Forma de guvernamant are o importanta majora pentru caracteristica statului. Din punct de vedere
al formei de guvernamant cele mai fregvent intalnite sunt monarhia, republica.
Monarhia ca forma de guvernamant se caracterizeaza prin aceea ca seful statului este monarhul,
care de regula detinea puterea pe viata si o transmite ereditar, sau este desemnat dupa proceduri
speciale independenta de traditiile respective.
Ca forma de guvernamant monarhia este cunoscuta din cele mai vechi timpuri. In evolutia sa
monarhia cunoaste mai multe forme: monarhie absoluta, monarhie limitata, monarhie parlamentara
dualista, monarhie parlamentara contemporana.
Republica este o astfel de forma de guvernamant in care puterea superioara apartine unui organ ales
pe un timp limitat. Persoanele care compun organul electiv sunt responsabile juridic pentru
activitatea lor. Statul desemnează organizarea societăţii din punct de vedere politic în cadrul unui
anumit teritoriu.
Republica la randul sau poate fi parlamentara sau prezidentiala.
Cea parlamentara se caracterizeaza prin faptul ca fie ca lipseste seful statului, fie ca acesta este ales
de catre parlament, raspunzand in fata lui.
Republica prezidentiala se caracterizeaza prin alegerea sefului statului, de catre cetateni, fie direct
prin vot universal, egal, secret, si liber exprimat, fie indirect prin intermediul colegiilor electorale de
ex. SUA.
Fiind ales in asa mod seful statului se afla pe o pozitie egala cu parlamentul. De cele mai multe
cazuri la asa republici seful statului se afla in fruntea executivului.
Structura de stat se caracterizeaza prin organizarea puterii in teritoriu. Dupa structura de stat
determinam:
 state simple sau unitare;
 state compuse sau federative;
Statul simplu unitar se caracterizeaza prin aceea ca el este unitar si nu se afla intr-o uniune cu alte
state si isi pastreaza suveranitatea si organizarea proprie, participa ca un stat pe deplin suveran.
Astfel de state au un singur parlament, organ executiv si un singur rand de organe judecatoresti.
Statul compus sau unional este compus din mai multe sau doua entitati statale. In literatura se
mentioneaza ca statul federativ poate fi constituit dim mai multe state federale.
Statul federativ constituie o uniune statala in care exista doua randuri de organe centrale de stat:
organele federatiei, si organele subiectilor federatiei.
Regimul politic include ansamblul metodelor si mijloacelor de conducere a societatii.
Democratia reprezinta forma de guvernare si regim politic in care puterea apartine poporului. De
altfel democratie este definita si ca o guvernare a poporului. Prin popor si pentru popor.
Regimul autocratic se caracterizeaza prin existenta atat a conditiilor juridice formale cat si a
conditiilor reale pentru manifestarea vointei poporului. Poporul nu are nici o posibilitate sa
determine sau sa influenteze politica interna si externa a statului.
 Raporturi între cetăţeni şi autorităţi

RAPÓRT, rapoarte, s.n. 1. Legatura intre doua sau mai multe persoane, obiecte, fenomene, notiuni
pe care gandirea omeneasca o poate constata si stabili; relatie. 2. mai ales la pl.) Contact, legatura
intre mai multe persoane, institutii etc.; relatie. 3 Comunicare scrisa sau orala facuta de cineva in
fata unei adunari, a unei autoritati etc., cuprinzand o relatare (oficiala) asupra unei activitati
personale sau colective; textul acestei comunicari. 4 Scurta prezentare orala asupra situatiei trupei
facuta de un militar in fata superiorului sau; ora, momentul cand se face aceasta prezentare.

1. statul este responsabil de securitatea personala a cetatenilor si de siguranta publica

2. statul trebuie sa intervina si sa resolve conflictele privind violentele si folosirea
fortei
3. statul asigura protectie sociala
Autoritatile publice din: cea mai buna cale de a evita concentrarea puterii in mainile
unei singure persoane a fost separarea puterilor in stat.
Autoritatile publice in: in competenta si atributiile diferitelor puteri in stat sunt
stabilite prin constitutie si legi specifice.
Autoritatea legislativa
Autoritatea executiva
Autoritatea judecatoreasca
Presedintele
Autoritatile locale
Explicarea termenilor:
 Authoritarian = puterea de a-ti impune propria vointa celorlalti in conditiile in care acestia o
accepta, considerand-o legitima
 Control = analiza permanenta a unei activitati sau situatii pentru a urmari mersul si pentru a lua
masuri de imbunatatire
 Respect = atitudine sau sentiment de stima, consideratie fata de cineva sau ceva
 Cooperare = munca in comun, colaborare
 societate civila = raporturi diferite dintre cetateni si organizatiile statului
 abuz de putere = delict savarsit de cineva prin depasirea atributiilor sale
Autoritati publice:
 autoritatea legislativa: Parlament
 autoritatea executiva: Guvernul Romaniei, ministere, prefecture, primarii
 autoritatea judecatoreasca: Curtea Suprema de Justitie
Schema raporturilor intre autoritati si cetateni:
CONTROL↔RESPECT↔COOPERARE
Controlul autoritatilor publice poate sa aiba in vedere activitatatea pe care o desfasoara si deciziile
publice pe care le iau. Privind activitatea pe care o desfasoara se poate evidentia ca orice cetatean
al unei societati democratice are dreptul si responsabilitatea sa fie informat despre modul in care
autoritatile publice isi realizeaza responsabilitatile (folosirea banilor proveniti din taxe, aplicarea
legii, organizarea alegerilor). Privind deciziile pe care le iau, se pot pune în evidenta mijloace
directe si indirecte de control al deciziilor publice luate de autoritati. Putem mentiona mijloace
directe precum: implicarea in activitatea unui partid politic, participarea la un referendum,
depunerea candidaturii pentru o funcție publica, iar ca mijloace indirecte putem mentiona:
alegerile, campanile de presa.

Intr-un stat democratic, respectarea autoritatilor publice este o necesitate. Prin comportamentul si
prin eficienta actiunii lor, autoritatile trebuie sa merite respectul cetatenilor. Autoritatile sunt
obligate sa rezolve cererile si reclamatiile cetatenilor. Cetatenii trebuie sa plateasca impozite, de a
raspunde la apelurile autoritatilor si de a colabora cu reprezentantii acestora.
Respectul autoritatii fata de cetateni se manifesta prin comportamentul reprezentantilor acestora.
Respectul fata de cetatean presupune: egalitatea in fata legii, egalitatea in drepturi si indatoriri,
sanse egale, participarea cetatenilor la actul decizional etc.
Cooperarea intre cetateni si autoritati, intre societatea civila si stat se impune ca solutie a rezolvarii
problemelor intr-o societate democratica. Societatea civila are un rol important prin: apararea
cetatenilor de manifestarea abuziva a autoritatilor publice, furnizarea unor mijloace de influentare si
de control a deciziilor publice.
Dezvoltarea societatii civile si implicarea cetatenilor in viata societatii din care fac parte este o
conditie esentiala pentru functionarea democratica a unei societati.
Puterea este capacitatea unei persoane, a unui grup sau a unei instituţii de a-şi
impune propria voinţă asupra altora.

Autoritatea este puterea de a-ţi impune propria voinţă asupra altora în condiţiile în
care aceştia o acceptă, considerând-o legitimă.

Ierarhia – este un sistem de subordonare a funcţiilor şi autorităţilor inferioare faţă

de cele superioare.
Persoanele investite cu autoritate pot să recurgă la anumite mijloace de
constrângere, de care dispun în mod legal, pentru a-i determina pe alţii să se
comporte într-un anumit fel.
Autoritatea nu se manifestă pretutindeni la fel. Unele persoane au autoritate mai
mare decât altele, persoanele cu autoritate se supun, la rândul lor, ordinelor date de
alte persoane.
De exemplu, într-o şcoală directorul are autoritate mai mare decât profesorii.
Autoritatea profesorilor se manifestă asupra elevilor, în timp ce autoritatea
directorului se exercită atât asupra elevilor cât şi asupra profesorilor şi a celorlalţi
angajaţi ai şcolii.

Armata este instituţia cu cea mai strictă organizare ierarhică. In armată, autoritatea comandantului
nu poate fi pusă la îndoială. De aceea, între militari ordinele nu se discută, se execută.”
În democraţiile liberale autorităţile primesc puterea de la cetăţeni pentru a o exercita în numele şi în
interesul acestora. La noi în ţară, cele mai importante autorităţi publice sunt: parlamentul, guvernul,
preşedintele, autoritatea judecătorească şi autorităţile locale.
Controlul autorităţilor de către cetăţeni este important pentru a se preveni abuzul de putere şi
utilizarea ei în interes personal şi împotriva cetăţenilor
Cetăţeanul se poate implica în treburile publice prin intermediul votului, al structurilor politice sau
al societăţii civile.
Cetăţenii nu se subordonează autorităţilor, ci, prin iniţiativele pe care le au, determină autorităţile să
adopte decizii responsabile.
O societate democratică nu poate să funcţioneze în lipsa respectului faţă de autorităţi, iar acestea, la
rândul lor, trebuie să merite respectul cetăţenilor.
Cetăţenii au dreptul de a critica activitatea autorităţilor sau de a le acţiona în justiţie atunci când este
cazul şi obligaţia de a plăti impozitele, de a răspunde la solicitările autorităţilor, de a colabora cu
acestea.
Autorităţile au obligaţia de a-şi fixa un program de lucru cu publicul, a folosi un ton civilizat, a
reacţiona prompt la solicitări, a rezolva în mod eficient problemele cetăţenilor şi a nu supune
cetăţeanul unei birocraţii umilitoare.
In democratiile liberale moderne, cetateanul este implicat in viata publica nu numai prin dreptul la
vot ci si prin posibilitatea de a candida la functii publice, de a se asocia cu alți cetateni pentru a-si
urmari scopurile comune. In societatea moderna neimplicarea cetateanului reprezinta o atitudine
gresita care vine din neintelegerea corecta autoritati – cetateni.
Respectul cetateanului fata de autoritati:
Este adevarat ca o autoritate mai ales publica trebuie sa se bucure de respectul cetatenilor, dar acest
lucru se obtine si prin comportamentul corect nediscriminatoriu al autoritatilor. Atunci cand
autoritatile vor doar ca cetatenii sa-si achite abligatiile si nu sa le rezolve problemele administrative
risca sa-si piarda respectful cetateanului.
Respectul autoritatilor fata de cetatean:
Respectul autoritatilor se manifesta printrun program stabilit de relatii cu publicul prin raspunsuri
primpte la sesizarile si cererile cetateanului printr-un ton civilizat al persoanelor ce intra in contact
direct cu cetatenii, prin cunoasterea relatiilor si problemelor de comunitate si mai ales prin
intelegerea faptului ca autoritatile sunt in slujba cetateanului si nu invers.
ADMINISTRATIA constituie un corp intermediar, creat în vederea actiunii, ea este făcută pentru a
actiona si de aceea este subordonată, ierarhizată, ordonată, remunerată, civilă si laică.
Autorităţile administraţiei publice alcătuiesc în statul de drept un subsistem în cadrul sistemului
autorităţilor publice, astfel cum acesta a fost stabilit prin Constituţie, pe criteriul separarii celor trei
puteri: legislativă, executivă şi judecătorească.
a) Relatiile de cooperare:
Aceastea pot fi: DIRECTE:
Aceste relatii isi pun baza pe sprijinul pe care cetatenii sunt chemati sa-i dea administatiei publice in
vederea misiunii acesteia si trebuie sa reflecte existenta unei legaturi necesare intre administratia
publica si cetateni.
Mai pot fi si INDIRECTE:
Apar in cazul in care cetatenii sprijina actiunea autoritatiilor administratiei publice fara sa participe
la activitate in mod direct.
Exemplu: oferta de a sprijini actiunea prin modalitatiile de care dispun (contractele de furnizare de
produse cerealiere sau animaliere, ajutorul in caz de incendiu sau inundatii).
Guvernul, ca autoritate publica de varf a puterii executive si raspunzator pentru conducerea generala
a administratiei publice, coopereaza in indeplinirea atributiilor sale cu organismele interesate.
b) Relatiile de utilizare a serviciilor publice:
Din punct de vedere juridic, relatiile dintre administratia publica si cetateni pentru prestarea de
servicii pot fi de doua tipuri:
Relatii ce se statornicesc in baza normelor de drept administrativ (regim juridic administrativ);
Relatii ce se statornicesc in baza normelor de drept civil.
Ministerele si celelalte organe de specialitate ale administratiei stabilesc cu autoritatile publice care
exercita puterea legislativa – relatii de cooperare sau de control prin delegare, nu numai indirect
prin Guvern, ci si in mod direct.
Exemplu: Guvernul, ca autoritate publica de varf a puterii executive si raspunzator pentru
conducerea generala a administratiei publice, coopereaza in indeplinirea atributiilor sale cu
organismele interesate.
c) Relatii de autoritate:
(de subordonare a cetatenilor fata de autoritatile administratiei publice)
Aceste relatii sunt determinate de vointa unilaterala a autoritatilor administratiei publice, ele sunt
impuse si cetatenilor, nefiind necesar acceptul celor care sunt chemati sa participe in aceste relatii.
Analiza tipurilor de relatii la care participa autoritatile administratiei publice, implica precizarea
unor aspecte in legatura cu raporturile dintre autoritatile administratiei si cele care exercita puterea
legislativa.
Consiliile locale si primarii sunt autoritati ale administratiei publice locale prin care se realizeaza
autonomia locala la nivelul unitatilor administrativ-teritoriale.
Cât de mult conteazărelaţia cetăţeanului cu instituţiile publice?
Percepţia cetăţenilor asupra organizaţiilor publice este un subiect de mare interes pentru cercetători,
managerii instituţiilor publice, politicieni, mass-media şi nu în ultimul rând este, sau ar trebui să
reprezinte, o preocupare pentru cetăţeanul interesat de performanţa instituţiilor publice. Putem
remarca un număr considerabil de studii în zona instituţiilor publice, interesul ridicat şi dezbaterile
publice au plasat, în decursul ultimilor zece ani, în prim plan aspecte legate de: sistemul de valori şi
practici instituţionale cu referiri la transparenţa decizională (Cobârzan, Dragoş şi Neamţu, 2008) şi
în etica proceselor de comunicare sau a celor decizionale (Frunză, 2011); prezenţa corupţiei în
cadrul instituţiilor publice (Badea şi Copoeru, 2010); evaluarea eficienţei reformelor din sistemul
public (Şandor şi Tripon, 2008) etc. Această pleiadă de studii au condus la fundamentarea unor
decizii strategice menite să optimizeze relaţia instituţiilor cu cetăţeanul sau cu comunitatea. Un
sistem administrativ profesionalizat trebuie să ţină cont de percepţiile grupurilor-ţintă, de nivelul de
încredere al beneficiarilor, deşi situaţia de monopol, în care se află multe instituţii ar descuraja
aceste forme de feedback din partea unora dintre instituţii. Un semn al preocupării pentru imaginea
instituţională în România este faptul că, periodic, diverse institute de cercetare anunţă rezultate ale
unor cercetări legate de încrederea cetăţenilor în instituţii. Din păcate, numărul mare de astfel de
studii nu este dublat de un la fel de mare număr de articole ştiinţifice pe această temă. Din acest
motiv, se justifică un studiu care să explice relaţiile uneori complicate între variabile ca: politicile
organizaţionale, încrederea în organizaţii, etica organizaională, nivelul de participare din partea
cetăţenilor sau corupţia. Atunci când vorbim despre imaginea instituţiilor publice, pornim de la
premise nu tocmai favorabile. Organizaţiile publice sunt deseori percepute predominant negativ de
către publicul larg. Există impresia că funcţionarii sunt ghidaţi doar de propriile interese şi de
obţinerea de beneficii pe seama altora. Conform lui Vigoda-Gadot (2007, p. 287), acest
comportament este asociat frecvent cu manipulare, defăimare, subversivitate, moduri nelegitime de
folosire a puterii, lipsă de etică, comportament imoral şi corupţie.
Acest fenomen este numit de Berman (1997), cinism public (engl. „public cynicism”), care îl
defineşte drept credinţa că politicile guvernamentale şi funcţionarii publici sunt, din oficiu, corupţi,
incompetenţi şi axaţi pe dorinţa de a profita de cetăţeni. Conform acestuia, cinismul public este
corelat cu nivele reduse ale încrederii, ale capitalului social şi ale simţului apartenenţei la
comunitate. Este dificil ca instituţiile publice să se lupte cu astfel de preconcepţii. Berman consideră
că aspectele cele mai vizibile ale activităţii instituţiilor ţin de taxare, amendare şi impozitare, iar
mulţi cetăţeni devin conştienţi de un anumit serviciu public doar când acesta eşuează (Berman,
1997, p. 106). Când lucrurile merg bine, puţini sunt cei care se gândesc la cauze. Lipsa de
informaţie pare, în acest sens, o cauză importantă a cinismului. O altă cauză sesizată în studii
anterioare este asocierea inevitabilă între imaginea instituţiilor publice şi afilierea politică. Ferris şi
Kacmar (1992) sau Pharr şi Putnam (2000) dovedesc faptul că pe măsură ce organizaţiile sunt
percepute drept mai politice ca natură, cu atât ele sunt văzute ca mai puţin corecte şi etice. Vigoda-
Gadot numeşte acest fenomen „efect de deversare” (din engl. „spillover effect”) (2007, p. 288). Este
vorba despre „deversarea” de abilităţi, atitudini şi comportamente politice din arena politicului în
cea a organizaţiilor publice, fenomen care produce o contaminare în ce priveşte imaginea. Acest
transfer de imagine între politic şi administrativ este de cele mai multe ori dăunător pentru cea de-a
doua arenă.
Factori care influenţează percepţia cetăţeanului
Percepţia negativă asupra instituţiilor poate fi asociată şi cu teoria expectanţelor. James (2009)
propune un model de măsurare a satisfacţiei faţă de serviciile publice mediat de nivelul aşteptărilor
publicului. Unul dintre studiile care aduce dovezi despre un nivel crescut al încrederii în servicii
publice este oferit de Downe et al (2011), în cadrul unei conferinţe desfăşurate la Bucureşti. Aceştia
arată că tendinţa în ce priveşte încrederea în instituţii este în creştere pentru cele locale, dar în
uşoară scădere pentru cele naţionale, în Marea Britanie, între 2001 şi 2007. Marea Britanie
reprezintă un caz aparte datorită politicilor sale de la început de secol XXI, îndreptate înspre
înăsprirea intervenţiilor pentru reglementarea comportamentului etic al funcţionarilor publici, care
au avut un impact pozitiv asupra percepţiei cetăţenilor despre instituţii. Variabile care pot influenţa
percepţia cetăţenilor asupra organizaţiilor publice:
– Nivelul de dependenţă de servicii (deşi aparent încrederea creşte o dată cu nivelul de utilizare a
serviciilor, există studii care arată că această dependenţă nu este liniară – de la un anumit nivel al
utilizării serviciilor, încrederea începe să scadă (Van Ryzin şi Charbonneau, 2010));
– Calitatea serviciilor (corelaţia este previzibilă şi este subliniată de Downe et al., 2011; Wang şi
Wan Wart; 2007, Berman; 1997, Vigoda-Gadot, 2007 ş.a.);
– Comportamentul etic al funcţionarilor (Vigoda-Gadot, 2007; Downe et al., 2011). Conform
studiilor, etica este cel mai important determinant al satisfacţiei legate de servicii, iar satisfacţia este
corelată direct cu încrederea;
– Factori socio-demografici: vechimea cetăţenilor în localitate (cu cât vechimea este mai mare, cu
atât nivelul de încredere este mai mic), nivelul de calificare al populaţiei (rezultate contradictorii în
acest caz: corelat negativ, conform Downe et al. (2011), dar corelat puternic pozitiv conform lui
Berman (1997), mărimea oraşului (corelaţie negativă), diversitatea etnică (corelaţie negativă),
nivelul de dezvoltare economică (corelaţie pozitivă), rata criminalităţii (corelaţie negativă);
- Influenţa media (Berman, 1997) – neîncrederea media în instituţii este puternic corelată cu
neîncrederea populaţiei;
- Politicile organizaţionale (Vigoda-Gadot, 2007; Berman, 1997). Berman demonstrează că folosirea
a cel puţin două strategii organizaţionale de informare, participare şi reputaţie creşte nivelul
încrederii. Cele mai eficiente politici de creştere, conform studiului acestuia, sunt utilizarea de
referendumuri şi de alte forme de consultare a publicului, dar şi informarea (inclusiv prin poştă)
despre activităţile instituţiei;
Satisfacţia legată de „e-participare” (Kim şi Lee, 2011). Termenul este folosit pentru acele
administraţii locale care au introdus platforme de participare online a cetăţenilor la activitatea
instituţiilor. E-participarea este corelată cu transparenţa instituţională şi cu sentimentul participării
la decizie, factori corelaţi la rândul lor cu încrederea în instituţii. Kim şi Lee folosesc mai multe
variabile care să explice relaţia dintre cetăţean/utilizator al platformelor de participare online –
instituţie/serviciu public: satisfacţia faţă de aplicaţiile de participare online, satisfacţia faţă de
răspunsurile instituţiilor, dezvoltarea participanţilor (creşterea stimei de sine, contribuţia la
construcţia comunităţii, achiziţia de informaţii, învăţare etc.), influenţa asupra luării de decizii,
aprecierile legate de transparenţa guvernamentală, încrederea în instituţii. Revine mereu în discuţie
problema participării şi a transparenţei instituţionale ca factori determinanţi ai încrederii în
organizaţii. King et al. atrăgeau atenţia asupra problemei participării încă din 1998, când militau
pentru reorganizarea instituţiilor publice astfel încât acestea să permită o participare reală. Aceştia
prezintă paradigma actuală a administraţiei ca model în care cetăţeanul se află cel mai departe de
problemă:
„Participarea în acest context este structurată pentru a menţine centralitatea administratorului, în
timp ce îl prezintă pe acesta public ca pe un reprezentant, consultant sau participant. Cetăţeanul
devine „clientul” administratorului profesionist, nepregătit să pună la îndoială profesionalismul,
autoritatea şi cunoştinţele tehnice ale acestuia”. (King et al., 1998, p. 320). De asemenea, în aceeaşi
paradigmă, participarea cetăţenilor poate fi interpretată ca un atac asupra status-quo-ului, iar
participarea acceptată este doar cea favorabilă. Wang şi Wan Wart demonstrează empiric faptul că o
participare mai semnificativă din partea cetăţenilor este corelată cu un nivel mai ridicat de încredere
(2007, p. 275). Autorii construiesc un model multi-factorial care explică existenţa a doi factori
mediatori între variabila „participare” şi variabila „încredere”: „comportamente etice” şi
„competenţa serviciilor”. Un alt factor mediator, „obţinerea unui consens”, s-a dovedit irelevant în
relaţia cauzală. Cu alte cuvinte, încrederea depinde de un nivel ridicat de participare, în cadrul
căreia publicul trebuie să se convingă de onestitatea şi competenţa funcţionarilor. Conform aceloraşi
autori, tipurile de participare care pot face parte din strategiile de creştere a încrederii sunt, în
ordinea relevanţei selectate de către respondenţi: audieri publice, întâlniri ale comunităţii în cartiere,
un „board” consultativ format din cetăţeni, utilizarea internetului, întâlniri ale camerei de comerţ,
întâlniri ale comunităţii de afaceri. Punctaje mai reduse obţinute în urma sondajului apar în dreptul
focus-grupurilor cu cetăţeni, al liniilor telefonice de tip hotline şi al sondajelor de opinie.
Remarci finale
Studiile la nivel naţional indică faptul că percepţiile negative asupra organizaţiilor publice din
România sunt generate de asocierile frecvente cu practici din registrul corupţiei. Corupţia pare să fie
fenomenul care erodează încrederea românilor, dar şi a europenilor în întreg sistemul instituţional
românesc. Badea şi Copoeru (2010), apreciază că „lipsa accesului la informaţie şi comunicarea
defectuoasă a instituţiilor le face pe cele de la nivel central să fie percepute drept mai corupte, iar
apropierea şi stabilirea unor legături cu administraţia locală duce la subiectivizarea relaţiilor şi
incapacitatea de distanţare faţă de anumite fapte într-un context obiectiv şi clar specificat care pot fi
de corupţie”. Populaţia reproşează preponderent în instituţiile locale „ascunderea, distorsionarea sau
blocarea accesului la informaţii”, „lipsa de transparenţă în ce priveşte modul de luare a deciziilor”.
Problema relaţiei de comunicare dintre instituţiile administraţiei publice tinde să devină problema
centrală: „cele mai mari probleme tind să se plaseze deseori la nivelul comunicării administraţiei cu
cetăţeanul sau comunitatea şi ca atare administraţiile publice trebuie să acorde o atenţie specifică
acestui domeniu” (Hermel şi Romagni, 1996 apud Hinţea, 2007, p. 87). Cercetările şi analizele
realizate la nivel naţional sau cele realizate la nivel local relevă nevoia reformării şi a transformării
relaţiilor dintre instituţiile administraţiei publice şi cetăţeni. Modernizarea şi eficientizarea
raporturilor comunicaţionale presupune, aşa cum relevă studiul realizat la nivel de Cluj-Napoca,
modificări atât în planul filosofiei relaţiilor (valori şi modele de relaţionare, concepţii manageriale,
strategii de comunicare şi informare etc) instituţie-cetăţean, cât şi în zona arhitecturii fizice (spaţii
construite, infrastructură, dotări tehnologice). Schimbarea de paradigmă în comunicarea instituţiilor
publice, poate produce modificări substanţiale în setul de valori şi comportamente ale cetăţeanului,
modificări care vor genera efecte pozitive asupra imaginii şi a încrederii în sectorului public.
CONTRÓL, controale, s.n.. Analiza permanenta sau periodica a unei activitati, a unei situatii etc.
pentru a urmari mersul ei si pentru a lua masuri de imbunatatire.
Intr-un stat democratic controlul autoritatilor de catre cetateni este foarte important deoarece astfel
se previne abuzul de putere.
Pentru a se preveni abuzul de putere in constitutiile statelor democratice se prevad urmatoarele:
-separarea puterilor in stat
-obligatia autoritatilor de a raspunde in fata cetatenilor
-posibilitatea de a revoca si schimba conducatorii
-limitarea perioadei de timp in care o persoana poate detine o functie
-alegeri la anumite perioade de timp
Puterile se echilibreaza una pe cealalta si se controleaza reciproc.
Reprezentantii pot fi revocati din functie daca se constata ca acestia nu-si indeplinesc mandatul pe
care-l au fata de popor
Alegerile sunt o forma de control deosebit de importanta pe care o au cetatenii.
Autoritatile au obligatia de a-si face publica activitatea. Ele trebuie sa ofere informatii presei.
Principalele institutii ale statului au angajati care se ocupa de relatiile cu presa.
 Statele moderne şi constituţionalismul

CONSTITUŢIONALISMULUI – mod de guvernare, specific statelor moderne, bazat pe o lege

numită Constituţie.

CONSTITUŢIEI -legea fundamentală a unui stat, care stabileşte modul de organizare şi funcţionare
a puterilor în stat, raportul dintre acestea, precum şi drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor.
Constituţia este un act normativ, o lege, legea fundamentală a unui stat.

Constituţia este elaborată de către o Putere constituantă, care poate fi Parlamentul sau o altă adunare
constituită în acest scop.
Este adoptată, prin referendum, de către cetăţenii ţării.
Constuţiile au existat încă din antichitate. Constituţia ateniană şi constituţia spartană.
Democrația ca și constituție și ca mod de viață este un câștig important petru poporul grec, ca și
atunci și ca întotdeauna are ca scop de a ferici pe toți cetățenii.
Însă greutatea istoriei este se pare de nesuportat pentru oamenii mici, oamenii din vremea noastră-
mă refer evident clar și la noii greci. Faptul nu mă surprinde, pur și simplu mă întristează. Nu
trebuie să fii expert în subiecte politice, suficient să privești în jur, suficient să auzi, suficient să
miroși, și slavă Domnului, vei fi capabil să distingi că nu ne aflăm pe drumul cel bun.
Mă interesează și celelalte popoare de pe planeta noastră care au luat democrația și au arborat-o ca
pe propriul lor steag. Au luat însă cuvintele, au rămas doar la cuvinte, s-au pierdut în substanță. S-au
jucat și continuă să joace jocul lor la suprafață, nu ating adâncul. Nu au putut intra în profunzimea
democrației, în democrația directă, și să transforme experiența lor într-un regim politic ideal care
dese ori cu mult înaintea erei noastre a dat valoare omului în sfârșit tuturor balcanicilor de fapt. Însă
ceea ce mă deranjază de neînchipuit și aproape că mă enervează este că poporul, cu aproape acum
două sute de ani, nu reușea să ajungă măcar la picioarele democrației? continuu zdruncinată, deviate
în dictatorii malformate, poartă măști și în sfârșit sunt machiați cu un nou ethos, cu papion sau
costum albastru și telefon mobil, grăbiți în Mercedes-uri blindate și cu gărzi de corp, multe gărzi de
corp!! Au uitat de mult datorită cui au ajuns puternici ori le este frică de această umbră??
Democrația este un mod de viață iar noi nu am învățat să trăim așa, pentru că nimeni niciodată nu
ne-a învățat ori nu ne-a învățat corect cum trebuie să trăim democrația. Alunecăm în drumuri
periculoase, ne prăbușim, acolo unde nu există cale de întoarcere. Astfel și democrația va fi o
provocare perpetuă, obiectiv maxim care cu greu va cuceri modernitatea vreodată, se pare că, nu se
va apropia de omul viitorului. Ne îndreptăm dinspre rău spre mai rău. Este de ajuns o privire în
primul rând asupra eufemismului cea mai mare țară democratică a lumii, pentru a vedea cineva cu
ochii versuinea modernă a democrației, însă din păcate perecepută de către unii, și-n țara noastră,
varii forme în care popoarele lumii vor să șteargă din conștiința lor aceste fapte: teroarea, războiul,
exploatarea, violența, nenorocirea.
Aceiași imagine pretutindeni. Fiecare țară și o credință palidă-imitată izvorâtă din refuzul vieții.
Cum să spere, cu ce să se lupte în interiorul său și în ce modalități să pretindă ceva și să câștige în
viața omul modern??
Acești cetățeni fricoși, traumatizați și aproape îngroziți ce să mai creadă și în cine să se mai
încreadă?? Însă o țară cu cetățeni fricoși îsi pierde prezumția de țară liberă și democratică. Niciodată
un cetățean înspământat nu a fost și nu va fi liber- cel puțin cât timp acesta rămâne prieten cu frica.
Pentru că niciodată măcar nu a pierdut în asemenea grad voința sa de putere.
Astfel de mentalități jenează sufletul omului modern. În mod justificat și cetățeanul elin cu
preocupări similare nu-i dau liniște doar vă amintiți de virtuțile strămoșești, constatând ce se petrece
în jurul lui și reflectând asupra cum, să anuleze originile și în cele din urmă le va arunca într-o
margine a istoriei, alții îl vor orienta, dacă nu reacționează. Datoria de cetățean este să-și păstreze
vigilența coștiinței mereu deschisă petru a alerta mereu ochiul minții și pentru a păstra sufletul
curat, așa cum scria un mare poet al națiunii eline.
Despre democrație s-au scris multe cărți. Multă cerneală s-a folosit și mult sânge s-a vărsat nedrept.
Putem să glorificăm cum trăim într-o țară democratică până când îți dai seama că-i o iluzie. Cred
asta ca un punct de vedere va realiza și cititorul acest lucru în carte imediat ce-și va termina lectura.
Posibil să nu înțeleagă detaliile cu privire la aspectele minunii ateniene. Ajunge să deslușească
câteva din conceptele de bază, chiar și petru o clipă, precum conceptul suveranității populare ori
egalitatea. Dacă compară însă puterea unui cetățean din Atena Antică cu a sa, va constata poziția
dificilă în care este pus și o are de respins, atunci ceva se poate întâmpla. Nu cum în următoarea zi
vom avea politici și schimbări politice. Aș vrea ca acest tip de schimbare să fie ușor cum vă
îmaginați. Nu este așa.
Dar câștigul cetățeanului modern, pentru omul vremurilor noastre va fi important doar ce va realiza,
la orice trebuie să participe în evenimente politice din țara sa iar contribuția lui să fie cât mai
eficientă, cu obiectivele specifice ale taberei care la fel o va alege. Cel puțin nu va fi ticălos,
conform unui citat cunocut al lui Periclis ce se găsește a fi lăudat de Atena, în Epitaful pentru
onoarea primului mort căzut în Războiul Peloponesiac. Nu va fi inutil. Și când cetățenii vor realiza
cum că cineva îi vrea folositori la fiecare partu sau cinci ani, dar inactivi și ticăloși în celălalt an,
multe pot ei alege.
Titlul acestei lucrări a lui Aristotelis ar fi putut excelent să fie în performanta neo-greacă
Democrația Atheniană. Are însă ceva vreme și mereu în funcție de cercetători, oameni de știință și
analiști, descrise în text precum Constituția în Atena, Democrație Populară, Democrație
Participativă, Democrașie Socialistă, Laocrație. Nu este de neglijat totalitatea comentariilor cum că
drept ar fi și în mod corect să considerăm Contituția Ateniană a fi prin excelență o democrație,
deoarece doar în această constituție poporul (demosul/ laosul) deținerea/posesia (statul are kratos,
exercitarea puterii) direct mai degrabă decât reprezentați. Orice comparație cu democrațile din zilele
noastre este redundantă.
Însă atunci când cineva mai face și simple trimiteri la democrație și caracterizează această
constituție ca și corespunzătoare pentru o bună guvernare politică dintr-o țară, trebuie în același
moment cel puțin să clarifice periaoda istorică în care să fie menționată și țara la care se face
referirea. Adevărat, care constituție și unde pe planeta noastră nu are ca și caracteristică
determinismul, deosebit de agresiv, cuvântul democrație ori derivatul ei??
Aceasta este întrebarea. Mai importantă este însă întrebarea care cetățeni și care popor, are plăcerea
să se confrunte cu substanța democrației?? Pentru ce nu se găsește un cuvânt să înlocuiască de
atâtea ori conținutul, unde a zdruncinat dur și atât de mult, unde a problematizat și va continua să
sfărâme și să se diminueze în viitor- asta este desigur, este dovedit istoric și din păcate inevitabil.
De obicei, politicienii vorbesc de democrație și vorbesc aproape incontrolabil, în timp ce ar trebui
să fie economi la cuvinte și eficienți în lucru pentru a nu-și pierde credibilitatea. Vorbea cineva de
credibilitatea politicianului azi, în care țară din lume?? Deci dacă rscurile ca politicienii susținuți ar
periclita democrația și dacă poporul implicit nu este în de ajuns de puternic pentru a contesta
democrația, cine este în pericol? În sfârșit ce se sugerează dincolo de ei înșiși?? Este o întrebare la
care trebuie să răspundă aceia care, cel puțin ei politicienii publicați la diferite agenții locale sau
teritoriale (asta ar fi treaba marketingului politic de aici încolo), paroxismului maselor în
preelctorale (masele influențate violent) și nu procesului democratic și informării poporului. Și asta
e realitatea. Pentru asta mulți dintre ei ajung în câțiva ani într-o margine a istoriei intrând în
anonimat supraviețuind grație bunăstării lor asigurându-și pensiile. În orice caz, victime ale
sistemului politic sunt altele: cetațenii!
Însă cetățenii au un alt sentiment în ceea ce privește problemele politice, și l-au exprimat în alte
vremri cu arme, l-au vopsit cu propriul lor sânge și sădit din sufletul lor. Din păcate în vremurile
noastre nu au mult spațiu și se exprimă doar prin vot, exprimându-se astfel cred că vor pierde
următorul lor votul. Însă asta nu este de ajuns. Un minut din ora înseamnă de fapt libertatea
cetățeanului din ziua de azi, dar și omnipotență de asemenea. În fiecare minut poporul îsi exprimă
suveranitatea… de la egal la egal, alegători în conviețuirea lor cu cei ștanțați de ei înșiși în buletinul
de vot, în cazul în care ei sunt dezinformați și dezinteresați, nu fac altceva decât să-i arunce în urna
de vot, iar inconștiența de multe ori naște monștri. Într-un minut din oră ei își încuie de bună voie
lanțuri la gât, autorizând un reprezentant absolut și necondiționat petrnu a emite în nearbitrar și
indiferent dacă vor boteza legea și ordinea o vor face așa cum lor le convine, abuzând de imunitate
și statutul instituțional pe care ei îl dețin. Nu recunoașteți lauda de zi cu zi a călărețului care
sfidează puterea mulțmii? Și nu simțiți deloc duhoarea lor când le pocnesc abcesele? Aceasta este
democrație??
Despre altfel de democrație face referire Aristotel. Era o altfel de Atenă democrată așa cum ne
descrie Stagiritul în lucrarea sa. În acea democrație cetățeanul putea cel puțin să-l dea jos pe călăreț
din căruța puterii- în fiecare clipă putea să devină călător clandestin, deoarece domnia era a
poporului. Cetățeanul Atenian nu a avut plăcerea de a cunoaște de la început dominația poporului în
puterea politică, în realitate înfrunta asta continuu participând direct în toate instituțiile politice de
bază: legislativă, eklesiastică și judecătorească. Deveneau pe viitor consilieri în Consiliul Municipal
(Ekklisia tou Dymou) numit și tras la răspundere de instanțele ateniene. Avantajul guvernantului în
comparație cu ceea ce a precedat și a urmat, dar cu toate că se aplică și în zilele noastre, este că
cetățeanul consideră și este considerat, legislator și aplicant al ei, principiu și autorități, aceasta este
măreția democrației atheniene și în mod normal doar un așa gen de constituție/politică poate onora
omul prin excelență politică.
Din mai multe motive deci, cineva ar fi putut prezice vremea să ne căutăm strămoșii să săpăm adânc
în trecut petru a ne găsi rădăcinile, să ne autocriticăm ca și persoane și să ne reunim ca și societatea
aceea puternică care ne-a scos din mlaștina în care am fost aruncați fiecare și din mlaștina în care
am căzut și noi. Cuvinte nesemnificative. Vedem democrația noastră în derivă, drepturile
cetățeanului cum sunt diminuate, libertatea poporului cum se evaporă; observăm cum ne pierdem
terenul de sub picioarele noastre. Nu cumva a venit vremea în sfârșit să devenim cetățeni?
Experienţa istorică dovedeşte că fiecare stat îşi stabileşte modul de organizare şi exercitare a puterii
în constituţie.
Legea fundamentală a ţării = Legea supremă = Pactul fundamental = CONSTITUŢIE.
Acest concept poate fi definit dintr-o dublă perspectivă: materială şi formală.
Din punct de vedere material, regimul constituţional exprimă ansamblul de reguli care
reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-o anumită etapă a dezvoltării sale. Orice stat,
numai prin faptul existenţei sale, are o organizare, o constituţie. Din punct de vedere formal,
regimul constituţional exprimă exteriorizarea sau obiectivarea ansamblului de reguli care
reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-un document politico-juridic (constituţie).
Profesorul Ioan Muraru defineste constituţia ca fiind: „legea fundamentală a unui stat, constituită
din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă si care, reglementează acele relaţii sociale
fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea si exercitarea puterii politice a
poporului”.

 NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE
Etimologic, cuvântul constituţie provine de la latinescul constitutio, care însemna „aşezarea cu
temei”, „starea de lucru”.
În sistemul de drept roman, constituţie înseamnă edictul semnat de împărat şi a cărui forţă juridică
era superioară celorlalte acte juridice adoptate de autorităţile publice ale imperiului.
Încă de la începutul mileniului II apare ideea de act cu valoare juridică superioară cutumelor
existente în diferite state. Cuvântul constituţie se foloseşte şi în terminologia ecleziastică pentru a
desemna regulile monahale.
Noţiunea de constituţie era folosită pentru a delimita în unele state, unele acte politice sau juridice,
de simple legi sau statute. A fost folosită în Polonia de la sfârşitul secolului al XV-lea pentru a defini
hotărâri adoptate de Seim.

 Clasificarea constituţiilor
2.1 Există două forme principale ale constituţiei:
- Constituţia cutumiară
- Constituţia scrisă
2.1.1 Constituţiile cutumiare reprezintă un ansamblu de reguli nescrise privitoare la desemnarea
şefului statului, procedura parlamentară, numirea guvernului, controlul parlamentar asupra
executivului precum şi asupra unor drepturi fundamentale. Obiceiurile (cutumele) juridice sunt
reguli de conduită socială care, deşi nu emană de la organele statului competente să legifereze, sunt
considerate obligatorii datorită convingerii unei colectivităţi că ele răspund sentimentului unanim de
justiţie şi sunt consacrate printr-o practică îndelungată. S-ar putea afirma în prezent că nu există
constituţii propriu-zis cutumiare, ci doar constituţii mixte, care constau din acte normative scrise,
având prin tradiţie valoare constituţională, acte completate de uzanţe şi practici constituţionale în
viaţa parlamentară sau în activitatea executivului. Asemenea constituţii „mixte" întâlnim în Marea
Britanie, Noua Zeelandă şi în Israel.
Aceasta opinie, comporta doua observatii:
-în primul rând orice constituţie este de fapt „mixtă"; chiar şi o constituţie „scrisă" este completată
de o serie de cutume privind de exemplu modul de interpretare a unui anumit text constituţional;
-o constituţie cutumiară nu devine scrisă prin faptul că o parte a normelor sale sunt consemnate în
scris.
Chiar daca sunt o serie de acte normative, adoptate de către Parlament sub forma unor legi, şi fac
parte din „constituţie", nu schimbă esenţial caracterul cutumiar al acesteia.
Cutuma constituţională apare într-un stat cu o constituţie scrisă, în timp ce constituţia cutumiară, în
lipsa unei constituţii scrise, constituie corpul de norme fundamentale care guvernează organizarea
politică a societăţii. Norma poate fi considerată cutumă dacă conţine două elemente: elementul
material şi elementul psihologic.
-elementul material constă în cutuma propriu-zisă şi se formează printr-o repetare continuă a
anumitor acte, proceduri sau obiceiuri. Repetarea trebuie să fie identică şi să se desfăşoare un timp
îndelungat. Frecvenţa ţine de natura actelor, procedurilor sau a obiceiurilor şi nu poate fi stabilită cu
exacitate.
-elementul psihologic constă în convingerea fiecărui destinatar al cutumei că trebuie să se
conformeze conţinutului sau prescripţiei acesteia. Nu totdeauna însă interesele subiectelor de drept
constituţional corespund cutumei şi atunci aceştia nu mai au interes să respecte obiceiul pentru că
sancţiunea nu este perceptibilă şi, prin aceasta, neconformarea mai facilă.
2.1.2 Constituţiile scrise: se prezintă sub forma unui document politico-juridic, cuprinzând mai
multe sau mai puţine articole şi care este adoptat direct de către corpul electoral sau de către
reprezentanţii acestuia, potrivit unei proceduri speciale şi solemne.
Constituţia scrisă asigură o mai mare stabilitate şi securitate a instituţiilor politice, deoarece
conţinutul articolelor sale este clar. Regula de drept scrisă are avantajul clarităţii şi preciziei, prin
intermediul ei se stabileşte cu exactitate cadrul de organizare al puterilor, se sancţionează încălcarea
abuzurilor de putere. Supremaţia constituţiei se asigură prin controlul constituţionalităţii legilor şi al
altor acte cu un conţinut normativ, regulamente de organizare şi funcţionare ale parlamentului,
decrete, ordonanţe ale guvernului. Atâta timp cât este în vigoare, constituţia este practic intangibilă.
În constituţie sunt înscrise drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, garanţiile împotriva tiraniei
şi abuzului de putere.
Pentru a căpăta însuşirile unei constituţii, documentul trebuie să întrunească anumite condiţii de
formă şi fond.
Condiţii de fond:

 Prevederile să aibă un caracter politic, să privească raporturi de putere;

 Prevederile să aibă un caracter normativ, să fie general-obligatorii.

Condiţii de formă:

 Constituţia să fie adoptată printr-o procedură legislativă;

 să aibă o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative în stat.

Apariţia constituţiei scrise a fost un rezultat al luptei burgheziei aflată în ascensiune economică şi
politică împotriva absolutismului feudal. Au existat multe teorii care i-au justificat apariţia; dintre
acestea, mai importante sunt:
 teoria contractelor scrise;
 teoria domniei legii (prima formă a teoriei statului de drept);
 teoria contractului social (J.J. Rousseau).
Teoria contractelor scrise este de origine engleză şi s-a cristalizat în sprijinul luptelor interne (ale
Parlamentului) pentru limitarea puterii regelui şi pentru garantarea unor drepturi şi libertăţi.
În acest scop s-au încheiat o serie de pacte scrise, începând cu Magna Charta Libertatum (1215), şi
care aveau forţă juridică superioară celorlalte legi. Aceste pacte scrise au fost adoptate şi pentru
raporturile cu coloniile, pentru a le da acestora dreptul la autoguvernare şi legiferare, conform legii
metropolei.
Teoria domniei legii este de origine engleză. Ea susţine că guvernanţii trebuie să respecte regula de
drept, cât timp nu a fost modificată sau abrogată. Efectul în Anglia a fost inexistenţa diferenţierii de
forţă juridică între normele juridice, şi deci a lipsei controlului de constituţionalitate a legii. În
Franţa, crearea diferenţierii dintre legile constituţionale şi celelalte acte normative, şi deci apariţia
controlului de constituţionalitate a legii. Această diferenţiere s-a datorat fricii francezilor de a nu se
înlocui o dictatură personală (regală) cu cea colectivă (parlamentară).
Teoria contractului social este apropiată de teoria drepturilor naturale. În contractul social trebuie
înscrise drepturile cetăţenilor, iar acesta să fie adoptat într-o formă solemnă şi potrivit unei
proceduri specifice.
Statul, care trebuie să respecte drepturile, este tot efectul contractului social.
Contractele scrise, domnia legii şi contractul social trebuiau înscrise într-un document cu forţă
juridică supremă şi care să întrunească şi celelalte trăsături ale unei legi fundamentale, pentru că
numai aşa puteau să fie favorabile burgheziei şi să-i sprijine scopurile în menţinerea şi exercitarea
puterii deja instaurate.
Constituţia scrisă asigură o mai mare stabilitate şi securitate a instituţiilor politice, deoarece
conţinutul articolelor sale este clar. Constituţiile scrise pregătesc cadrul instituţional al apariţiei
statului de drept, punând şi guvernanţii sub incidenţa regulilor juridice.
Primele constituţii scrise:
10. Constituţia americană 1787 (înainte: Virginia - 1776, New Jersey – 1777);
11. Constituţia franceză 1791;
12. Suedia - 8 iunie 1809;
13. Norvegia - 17 martie 1814;
14. Olanda - 24 august 1815.
În ţara noastră au fost adoptate următoarele constituţii scrise:
-Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1858),
-Constituţia din 1866,
-Constituţia din 1923,
- cele 3 constituţii comuniste (din 1948, din 1952 şi din 1965), precum şi
- actuala Constituţie, din 8 decembrie 1991, revizuită în 2003.

2.1.3 Raportul între constituţia scrisă şi cutuma constituţională

Pentru a deveni cutumă, obiceiul constituţional trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să se
repete; durata actelor de repetare să fie relativ îndelungată; repetarea să fie constantă; obiceiurile
repetate să fie clare; obiceiul să întrunească consensul destinatarilor săi.
Cutuma constituţională are un caracter istoric. Până în secolul al XVIII-lea, raporturile
constituţionale erau reglementate prin cutumă.
De vreme ce constituţia defineşte cu claritate regulile aplicabile şi prevede modalităţile pentru
revizuirea sa, nu se poate admite aplicarea simultană a unei dispoziţii constituţionale scrise şi a unei
cutume având un alt conţinut, deoarece astfel am accepta modificarea constituţiei scrise, iar prin
cutumă s-ar ajunge să se pună sub semnul întrebării stabilitatea constituţiei sau să se deschidă calea
oricăror forme de abuzuri prin înlocuirea regulilor scrise cu cutume constituţionale. Cutuma nu
poate niciodată să modifice sau să înlocuiască o dispoziţie constituţională scrisă şi precisă. Aceasta
nu-şi va pierde niciodată valoarea juridică, chiar dacă nu este aplicată o perioadă îndelungată.
În legătură cu rolul şi locul cutumei constituţionale în sistemul juridic bazat pe codificarea generală
a normelor de drept, pot fi distinse cel puţin două situaţii:
- cutuma contra legem;
- cutuma praeter legem.
Cutuma praeter legem - completează legea constituţională.
Dacă constituţia nu reglementează suficient de clar o instituţie politică, este permis să se apeleze la
cutumă pentru a se completa lacuna sau pentru a clarifica conţinutul unei dispoziţii constituţionale.
Este vorba despre o cutumă supletivă sau interpretativă.
Cutuma contra legem contrazice regula constituţională scrisă.
Este dificil să se admită cutuma contra legem.
2.2. În funcţie de modul în care pot fi modificate, constituţiile pot fi împărţite în constituţii flexibile
şi constituţii rigide.
2.2.1 Constituţii flexibile (suple) - se caracterizează prin aceea că regulile de conduită pe care le
stabilesc au aceeaşi valoare din punct de vedere juridic ca şi legile ordinare, putând fi modificate
conform procedurii legislative obişnuite. Cu alte cuvinte, orice lege poate modifica oricând
constituţia.
Constituţia flexibilă „scoate” din ecuaţia exerciţiului democratic problema controlului
constituţionalitătii legilor.
Exemplul clasic de constituţie flexibilă îl constituie constituţia cutumiară. Mai sunt considerate
drept constituţii flexibile şi acele constituţii care prevăd o procedură simplă de revizuire a acestora.
Pot fi încadrate în această categorie următoarele constituţii: Constituţia franceză de la 1814,
Constituţia italiană de la 1848 şi constituţiile socialiste, în general.
Deşi numărul constituţiilor flexibile este extrem de redus, totuşi o anumită justificare poate exista şi
pentru modificarea cu uşurinţă a reglementărilor constituţionale: societatea omenească este în
continuă schimbare, iar ceea ce este valabil astăzi, mâine poate fi perimat.
Constituţiile comuniste au fost în general constituţii suple. Adoptarea expeditivă - uneori
intempestivă-a unor decizii politice într-un stat comunist reclama o procedură legislativă rapidă,
care ar fi fost stânjenită de o rigiditate constituţională excesivă. Constituţii suple întâlnim însă şi în
state democratice.
2.2.2 Constituţiile rigide: se caracterizează prin aceea că regulile constituţionale pot fi modificate
numai după îndeplinirea unor proceduri complicate şi a unor condiţii prealabile. Constituţiile rigide
sunt, mai ales constituţiile scrise.
Deşi constituţiile cutumiare sunt mai ales constituţii flexibile, totuşi se constată şi un anumit
caracter rigid al constituţiilor cutumiare. Ţările care posedă o constituţie cutumiară (precum Anglia)
ar putea oricând să adopte o constituţie scrisă.
Caracterul rigid al constituţiilor scrise este determinat de necesitatea asigurării unei anumite
stabilităţi legislative în vederea întăririi autorităţii legii şi a statului de drept. Astfel Constituţia
americană din 1787 stabilea anumite interdicţii şi limitări privind revizuirea sa în următorii 10 ani
de la adoptare. Posibilitatea modificării regulilor constituţionale printr-o procedură specifică legilor
ordinare ar conduce la o instabilitate juridică şi politică, la imposibilitatea fixării legilor în
conştiinta juridică a cetăţenilor.
Procedeele de înfăptuire a rigidităţii constituţionale sunt:
-condiţiile speciale de modificare a legilor de revizuire a constituţiei;
-votul referendar la care trebuie supusă constituţia, după adoptarea de către Parlament;
-dispoziţiile constituţiei declarate nerevizuibile.
Rigiditatea constituţională are drept consecinţe juridice:
-abrogarea legilor ordinare şi a actelor normative inferioare lor intrate în vigoare înaintea
constituţiei şi care sunt inferioare acesteia;
-declararea ca neconstituţională a legii care nu este conformă cu legea fundamentală.
2.3 Clasificarea constituţiilor după modul lor de adoptare (acest criteriu aplicându-se numai
constitutiilor scrise, intrucât cele cutumiare se cristalizeaza in timp):
2.3.1 Carta concedată (constituţia acordată) - este adoptată la iniţiativa şefului statului, a monarhului
care, sub presiunea forţelor progresiste, recunoaşte anumite drepturi fundamentale în favoarea
cetăţenilor.
Exemple de asemenea constituţii: Constituţia Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1844,
Constituţia japoneză din 1889, Carta din 4 iunie 1814 a lui Ludovic al XVIII-lea.
2.3.2 Constitutia-statut - este tot o constituţie acordată, adoptată însă pe cale plebiscitară. De cele
mai multe ori aceste plebiscite au fost simple simulacre de consultare a alegătorilor. Exemple:
Constituţia României din 1938, Statutul Albertin (Constituţia Italiei din 1848).
2.3.3 Constitutia-pact - este rezultatul unui compromis între monarh şi adunările reprezentative. În
timp ce cartele concedate şi statutele sunt elaborate fără participarea adunărilor reprezentative,
pactul le asigură acestora o poziţie cel puţin egală cu cea a monarhului în opera de elaborare a
normelor constituţionale. Exemple de pacte:
Carta franceză din 14 august 1830, Constituţia României din 1866 şi 1923.
2.3.4 Constituţia-convenţie - este adoptată de o Adunare Reprezentativă a corpului electoral aleasă
special pentru elaborarea unei constituţii. Ex. Constituţia SUA din 1787.
2.3.5 Constituţia parlamentară este adoptată de către parlament după o procedură dinainte stabilită
care include: iniţiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică a proiectului şi adoptarea
proiectului de către parlament cu majoritate calificată. Votarea constituţiei făcându-se de către un
parlament nou ales, s-a creat aparenţa aplicării regulilor puterii constituante.
2.3.6 Constitutia-referendum, ca modalitate de participare directă a cetăţenilor la guvernare a
determinat folosirea sa în adoptarea constituţiilor, fiind considerat şi mijlocul cel mai democratic de
adoptare a unei constituţii sau a unei legi.
Încă de la apariţia sa, Constituţia a fost considerată şi analizată prin opoziţie cu absolutismul, drept
o limită în calea exercitării arbitrare a puterii. Odată acest scop îndeplinit, constituţionalismul a
continuat să aibă un rol important şi eminamente progresist pe scena istorică, el propunându-şi
garantarea eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului. Mişcarea
constituţionalistă a stat la baza dezvoltării fenomenului de constituţie în lume şi a permis
răspândirea sa tot mai largă, precum şi aprofundarea consecinţelor juridice ale acestuia.
Astăzi există două tipuri de constituţii:
-scrise (Franţa, România, SUA)
-nescrise (Marea Britanie, Israel, Noua Zeelandă), bazată pe cutumă, obiceiuri, tradiţii, practici
îndelungate.
Constituţiile moderne, cu sensul de lege fundamentală, s-au impus, începând cu sec. al XVIII-lea, în
epoca modernă, în statele moderne, care au un sistem de guvernare bazat pe constituţie, adică
constituţionalismul.
Momentul în care trebuie adoptată o nouă constituţie este dat de către faptul realităţile economice,
sociale, politice, culturale şi educaţionale nu mai corespund constituţiei în vigoare. Aceasta
deoarece, constituţia este sursa tuturor reglementărilor economice, sociale, politice, culturale şi
educaţionale.
Constituţia este o lege, dar nu orice lege, este legea fundamentală. Are o forţă juridică supremă, în
sensul că toate legile trebuie să fie elaborate în conformitate cu constituţia.
Statul desemnează organizarea societăţii din punct de vedere politic în cadrul unui anumit teritoriu.
Originea Statului Modern:
Existente statului raspunde unui moment bine precizat, exigentelor structuri politice. El isi continua
evolutia guvernare dupa guvernare. Statul este miza luptelor dintre diferite elite ale unei societati
pentru cucerirea puterii. Dar un toate societatile organizate politic sunt state. Nu a existat niciodata
un stat modern, ci State moderne. Modernizarea statala a societatilor feudale si reconstructia
campului lor politic (raporturile intre guvernanti si guvernati) au urmat trasee variate si
multidimensionale, pentru a ajunge la statele moderne pe care le cunoastem azi.
Originea statului urca mult in timp, in curul secolului al XVI-lea, atunci oameni sima nevoia unei
noi institutii pentru a guverna raporturile intre clasele dominante si popor. Este momentul in care
teritoriul asupra caruia un sef isi exercita puterea devine din numai proprietatea acestuia din urma,
un patrimonio colectiv.Acest patrimonio un mai poate fi condes de un singur om, care il putea
faramita dupa bunul sau plac, ci a fost creat un nou element care va permite celor guvernati sa
conserve teritoriul pe care traiau toate drepturile si libertatile sub Guvernul elitei acestei societati.
Statul impune o mare atentie, atat din punct de vedere politic, cat si istoric, iar sociología histórica a
politicii ne permite sa intelegem mai bineStatul.
La originea statului modern se afla în feudalitatea, care reprezinta pivotul necesar in organizarea
primelor State Contemporane. Pana in aceasta epoca, toate statele au urmat practic acelasi drum si
organizare sociala cu o politica interna asemanatoare. In Societatea feudala apar primele contracte
vasalice, care precizau ca vasalul este legat de un señor prin obligatia de fidelitate si omagiu si ca el
datoreaza servicii personale celui din urma. In schimb, seniorul ii dadea pamant si il proteja. Prin
acest contract, poporul isi cucereste autonomia si, in acelasi moment, faramiteaza din ce in ce mai
mult dominatia politica a seniorilor, total plasat uneori sub egida unui rege. Acesta a fost punctul de
plecare al modificarilor „social- politice”: puterea de a comanda, de a pedepsi si taxa populatiile, se
repartizeaza in viitor intre un numar crescand de mici unitati de dominatie. Astfel, asistam la o
divizare politica.
Societatea feudala comporta 3 caracteristici: institutionalizare foarte slaba (o persoana – rege –
domina si reprezinta puterea), faramitare puternica (exista multe grupuri – seniorii si unin vasali –
dominante) si o foarte slaba continuitate in timp si spatiu (frontierele fluctueaza frecvent).
Statul Modern, cu frontierele sale fixe, inca nu a atins gradul de maturitate. Singur Imperiul
Bizantin in Europa putea primi definitia de Stat Modern.
Statul Modern va imprumuta de la Societatea feudala cadrele sale institutionale. Trecerea de la
Societatea feudala la statul modern, plecand de la inceputul secolului al XVII-lea reprezinta trecerea
de la o dominatie patrimoniala foarte stralucitoare, la o putere forte si centralizatoare care,
progresiv, se institutionalizeaza si in care suveranitatea este divizata, se imparte intre numeroase
familii senioriale si princiare. Aceasta putere centrala a fost cucerita in urma numeroaselor
antagonisme si conflicte.
Revolutia Franceza (1789) a incoronat caderea principiului fundamental care guverna ordinea
vechiului regim, ce impartea populatia in trei „Stari „inegale: persoane bogate si puternice cu
numeroase privilegii care fac fata unui popor lipsit de orice putere si mijloace. Rezultatul direct al
Revolutiei Franceze a fost abolirea monarhiei absolute, ca si disparitia societatii ordinelor si
privilegiilor feudale ale nobilimii. Ultimele „supravietuiri” ale dependentei au fost abolite,
impozitele feudale si dijmele au fost suprimate, marile domenii feudale au fost faramitate si a fost
adoptat principiul egalitatii. A fost victoria guvernatilor asupra guvernantilor.
De cealalta parte a Canalului Manecii, in Anglia, REvolutia glorioasa (1688) facuta cu un secol
inaintea REvolutiei Franceze a fost, fara indoiala, un succes. Ea asigura suveranitatea Parlamentului
si prosperitatea Angliei, interzicea accesul catolicilor la tron, asigura alegeri libere si reinnoirea
Parlamentului, considera ilegala prezenta unei armate in timp de pace. Si acolo guvernatii au
triumfat asupra guvernantilor. Si Statele Unite ale Americii au cunoscut un razboi pentru cucerirea
independentei fata de metropola lor Europeana, Marea Britanie.
In Concluzie, as putea afirma ca iesirea din epoca feudala si construirea societatii moderne, s-a
facut prin revolutie si razboaie.
Odata cu aparitia Statului Modern are loc centralizarea puterii politice, care pana atunci era foarte
putin prezenta. Ea a antrenat si o mutatie financiara si militara a societatilor medievale: prelevarile
fiscale facute un de catre rege, ci de catre Stat., redistribuirea partiala a banilor stansi, in majoritate
elitei conducatoare, dar investiti in masinaria razboiului, care permite in timp de pace multiplicarea
domeniilor sale de investitie.
Pana in epoca feudala, societatile au evoluat de o maniera asemanatoare. Feudalismul a inceput in
Occident, pentru a se incheia, dupa numeroase modificari, in Orient. Acestea sunt cele mai vechi
societati feudale si cele care au cunoscut o rezistenta particulara a structurilor sociale medievale, ce
vor avea nivelul de etatizare cel mai intins. Unele sisteme politice vor avea „un centru si un Stat”
(Franta), „un Stat fara centru” (Italia) sau „un centru fara Stat veritabil” (Marea Britanie, Statele
Unite ale Americii), sau chiar „nici centru, nici stat complet” (Elvetia).
Pentru a determina gradul de etatizare al unei societati, trebue sa privim conditiile initiale ale
formarii lor, ca de exemplu daca structurile traditionale au „stiut” sa reziste procesului de
modernizare politica.
Rolul statului modern:
In decursul evolutei, statul si-a extins din ce in ce mai mult sfera de activitate, ceea ce a determinat
si o schimbare a rolului. Astfel, se poate vorbi, in functie de etape parcurse:

 Statul – jandarm (secolul al XIX-lea) care se limita a interveni in domeniul politiei, apararii
si in domeniul relatiilor internationale.

 Statul – antreprenor (anii 40 ai secolului XX) – incepe sa intervina si sa se manifeste in

domeniul industriei si al economiei, prin infiintarea de agenti economici ai statului.

 Statul – providente – are un rol omniprezent, intervenid in toate sectoarele de activitate.

  Statul – garant este statul care are obligatia de a reglamenta un cadru larg de drepturi si
libertati cetatenesti, de a asigura progresul si de a garanta afirmarea conditiei umane.
Astazi se intalnesc urmatoarele forme de guvernamant:

 Monarhiile constitutionale, cum este cazul Angliei, Japoniei, Suediei, Olandei, Belgiei, adica
acele state unde monarhul domneste dar nu guverneaza, el avand o simpla functie de
reprezentare a statului;

 Republici parlamentare - sunt acele state unde Parlamentul, in raport de celelalte institutii,
are un rol primordial, hotarator in organizarea, directionarea si conducerea societatii,
dispunand in raport cu executivul sau institutia sefului statului de un surplus de atribute si
prerogative. In aceste societati, cum e cazul Germaniei, Italiei, Greciei, Africii de Sud,
presedintele, ca sef al statului, are numai un rol reprezentativ, foarte apropiat de cel al
monarhilor constitutionali;

 Republici prezidentiale. In aceste societati, cum e cazul S.U.A., Rusiei, Frantei, presedintele,
in calitatea sa de sef al statului, detine si exercita importante prerogative legislative si
executive, punandu-l intr-o situatie cel putin egala cu cea a parlamentului sau guvernului. In
S.U.A., presedintele este insusi seful executivului. Intre caracterul statului si forma de
guvernare exista o stransa legatura, unui stat democrat ii corespune o republica parlamentara
sau prezidentiala. Forma de guvernamant nu e in masura sa determine esenta statului,
caracterul sau democrat sau dictatorial, cel mult o poate influenta, dar in nici un caz
determina.
Statul a apărut în Antichitate, mai întâi sub forma oraselor-stat din Mesopotamia.
Principala formă de stat a fost regatul sau monarhia. Unele state au devenit, prin cuceriri, imperii in
care trăiau numeroase populaţii cu limbi si culturi diferite.
I. Teorii despre aparitia si rolul statului in viata societatii
TEORII DESPRE STAT

Statul desemnează organizarea societăţii din punct de vedere politic, în cadrul unui anumit teritoriu.

Statul presupune existenţa unor raporturi stabile între comunitate si un teritoriu.

1. Teorii despre originea divina a statului

Aceste teorii considera ca suveranul este fie divinitatea insasi, fie reprezentantul divinitatii pe
pamant.

2. Teoria contractului social

Statul este vazut ca un instrument al libertatilor individuale, iar relatia dintre guvernanti si guvernati
este perceputa ca un contract. Principalii sustinatori ai acestei teorii au fost John Locke si Jean-
Jeacques Rousseau.

3. Teoria liberala despre stat

Statul este necesar pentru garantarea drepturilor naturale ale indivizilor, dar pentru ca statul sa nu se
indeparteze de popor, poporul trebuie sa detina mijloacele de control si de limitare a puterii statului.

Stat de drept
Termenul "stat de drept" exprima relatia dintre stat, ca detinator al puterii politice, si drept, ca
ansamblu al normelor si legilor juridice.
Intr-un stat de drept se recunoaste domnia legii si este interzis abuzul de putere. Ordinea de drept
este este bazata pe lege iar legea suprema este Constitutia.
Exercitarea puterii politice in stat. Regimuri totalitare si regimuri democratice.

Pe parcursul istoriei au existat diferite forme de guvernamant, in cadrul carora au existat diverse
regimuri politice.
Forma de guvernamant arata cine si in ce scop exercita puterea iar regimul politic arata in ce scop si
cu ce mijloace se exercita puterea.

Putere, autoritate si constrangere

Statul este autoritatea publica care isi impune puterea cu ajutorul legislatiei. Legitimarea puterii in
statele democratice moderne se realizeaza prin votul liber exprimat al cetatenilor. Cetatenii statului
se supun legilor acelui stat, iar in cazul in care incalca legea statul are dreptul sa intervina prin
mijloace specfice de constrangere.

Forme de guvernamant

Primele de guvernamant au fost monarhia si republica si au aparut in Antichitate. Intr-o monarhie,

in fruntea statului se afla un rege. In prezent monarhiile europene sunt monarhii parlamentare
constituionale, monarhul avand o functie mai mult simbolica.

Intr-o republica, in fruntea statului se afla un presedinte ales pe o perioada de timp.

Regimuri politice
Regimul politic desemneaza caracteristicile principale ale exercitarii puterii politice, care deosebesc
statele intre ele, inclusiv in cadrul aceleiasi forme de guvernamant.

Regimuri nedemocratice (totalitare sau autoritare)

Termenul de totalitarism s-a impus dupe cel de al II-lea razboi mondial prin caracterizarea
regimurilor in care nu erau respectate principiile democratiei si ale drepturilor omului, indiferent
daca era vorba de state fasciste sau comuniste.
Intr-un regim autoritar exista anumite libertati politice si economice.
Regimuri democratice
Democratia a aparut in secolul al XVIII-lea in Europa si America de Nord.
Intr-o democratie liberala exista o reala separare a puterilor in stat, conducerea statului accepta
opozitia si controlul puterii, alternanta la putere se realizeaza prin mecanismult votului iar cetatenii
se pot implica in deciziile publice.

Constitutiile epocii moderne

Constitutia este legea fundamentala in stat; ea legitimeaza exercitarea puterii politice si defineste
cadrul general pentru domeniile principale ale societatii, in special pentru cel politic si cel juridic,

Constitutia- lege fundamentala

Statele moderne functioneaza pe baza unei Constitutii.
In epoca moderna, Constitutia este legea fundamentala in stat, pe baza careia se construiesc sistemul
politic si cel juridic national. Toate celelalte legi trebuie sa fie in concordanta cu prevederile
Constitutiei.
Constitutii moderne
Primele constitutii ale epocii moderne au aparut in Statele Unite ale Americii (1787) si in Franta
(1791).
In America, Constitutia din 1787 a pus bazele sistemului politic american, ca sistem federativ.
Aceasta Constitutie este in vigoare si astazi.

Ultima Constitutie franceza este cea din 1958 si exprima principiul suveranitatii poporului.

In Marea Britanie nu exista o constitutie scrisa. Aici legea fundamentala se exprima sub forma de:
- norme cutumiare
-traditii
-prcatici cu caracter legislativ sau executiv
-conventii si proceduri de guvernare
-texte cu caracter politico-juridic mai vechi sau mai noi.
Prin mecanismele de control constitutional se are in vedere limitarea exercitarii arbitrare a puterii.
Prima Constitutie a Frantei – 1791

Statul desemneaza organizarea societatii din punct de vedere politic, in cadrul unui anumit teritoriu.
Ca societate politica, statul presupune existenta unor raporturi stabile intre o comunitate si un
teritoriu.
Despre aparitia statului si despre rolurile acestuia in organizarea societatii exista pareri diferite. Ele
sunt exprimate, in ansambluri de idei sau teorii. La baza acestor teorii exista o anumita imagine
despre natura umana, adica despre trasaturile de baza ale omului. Exemple:
a. Teorii despre originea divina a statului. Aceste teorii considera ca suveranul este fie divinitatea
insa (faraonii din Egiptul antic sau imparatii romani din perioada Romei imperiale), fie
reprezentantul divinitatii pe pamant (regii si imparatii crestini, considerati unsii lui Dumnezeu).
b. Teoria contractului social. Conform acestei teorii, statul este vazut ca instrument al libertaților
individuale, iar relatia dintre guvernanti si guvernat este inteleasa ca un contract. Teoria contractului
social a fost sustinuta de catre Thomas Hobbes (secolul al XVII-lea), John Locke si Jean-Jacques
Rousseau (secolul al XVIII-lea). Primii doi considera ca omul este rau si egoist de la natural;
Rousseau considera natura umana drept fundamental bun.
c. Teoria liberala despre stat. Teoria contractului social, elaborata de John Locke, se afla in baza
democratiilor liberale moderne. In aceast concept, statul este necesar pentru garantarea drepturilor
naturale ale indivizilor.

De-a lungul istoriei, apar diverse forme de guvernământ, în cadrul cărora pot exista diferite regimuri
politice. Forma de guvernământ arată cine şi în ce scop exercită puterea. Regimul politic
desemnează cu precădere în ce scop şi cu ce mijloc este exercitată puterea. Statul poate fi definit ca
autoritate politică ce îşi impune puterea prin intermediul legislaţiei. Puterea este legitimă atunci
când se bucură de acordul celor guvernaţi. Legitimarea puterii: în statele democratice moderne se
realizează prin votul liber exprimat al cetăţenilor. Normele juridice, care alcătuiesc terenul
legislaţiei unui stat, au putere de constrângere asupra indivizilor. Ca cetăţeni ai unui stat, indivizii se
supun legilor acelui stat. Incălcarea legii presupune dreptul statului de a interveni prin mijloace
specifice de constrângere în vederea respectării acesteia.

Formele de guvernământ de bază sunt monarhia şi republica, ambele apărute în Antichitate. Intr-o
monarhie, în fruntea statului se află un rege (sau monarh), care domneşte, în virtutea drepturilor
dinastice. In prezent, monarhiile europene sunt monarhii parlamentare constituţionale.

Monarhul are o funcţie preponderent simbolică, puterea efectivă în stat fiind exercitată de Guvern şi
de Parlament. Intr-o republică, în fruntea statului se află un preşedinte ales pentru o anumită
perioadă de timp.
Prin termenul de regim politic sunt desemnate caracteristicile principale ale exercitării puterii
politice, care deosebesc statele între ele, inclusiv în cadrul aceleiaşi forme de guvernământ. De
pildă, într-o republică poate exista un regim totalitar, un regim autoritar sau unul democratic;
monarhiile pot fi absolutiste, tiranice sau pot fi democraţii parlamentare. Termenul de totalitarism s-
a impus după al doilea război mondial pentru caracterizarea regimurilor în care nu erau respectate
principiile democraţiei şi ale drepturilor omului, indiferent că era vorba de state fasciste sau
comuniste.
Spre deosebire de regimurile totalitare, Intr-un regim autoritar începând cu secolul al XVIII-lea, în
Europa apuseană şi în America de Nord au apărut democraţiile liberale moderne. Democraţiile pot
exista fie în cadrul republicilor, fie în cadri monarhiilor. într-o democraţie liberală există o reală
separare a puterilor în stat, conducerea statului acceptă opoziţia şi controlul puterii, alternanţa la
putere se realizează periodic, în mod paşnic, prin mecanismul votului, iar cetăţenii au posibilitatea
de a se implica în deciziile publice.

Prima constitutie propriu-zisă a României datează din 1866. Au existat mai multe încercari de
introducere a unui sistem politic constitutional. Aceste momente au fost precedate de o mie de idei
în favoarea unui regim constitutional (Scoala Ardeleană, reprezentantii miscarilor social-politice din
prima jumatate a secolului al XIX-lea). In ultimii 50 de ani, constitutiile României de până în
decembrie 1989 au fundamentat practicile regimului totalitar comunist din tară.

Constitionalismului începe în România în secolul al XIX-lea. Prin constituionalism se întelege

sistemul politic bazat pe constitutie. înaintea primei constituţii propriu-zise a României, cea din
1866, în tarile Române din 1859. In Principatele Unite, au existat câteva documente care pot fi
considerate prevederi legale cu rol constitutional: Regulamentele organice (1831 - Tara
Româneasca; 1832 - Moldova), elaborate în urma razboiului ruso-turc din 1828-1829 și a pacii de la
Adrianopol (1829); Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris din 7/19 August 1858, adoptat la
1864. Prima Constitutie a României de după prabusirea sistemului totalitar comunist a fost adoptată
în noiembrie 1991. Adoptarea Constitutiei României a fost înfaptuită de catre Adunarea
Constituantă (Parlamentul României).
Revolutia din decembrie 1989 a produs o rasturnare socială de proportii, prin intermediul careia în
România a început perioada de tranzitie de la regimul totalitar comunist la un regim politic
democratic.
Textul Constitutiei a fost pregatit de catre o Comisie de redactare a proiectului de Constitutie,
constituită prin Hotarârea nr. 2/1990 a Adunarii Constituante. Adunarea Deputatilor și Senatul au
fost abilitate prin Decretul lege nr. 92/1990 să se constituie ca Adunare Constituantă pentru
adoptarea Constitutiei României.
Constituţia României a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, prin
vot nominal, cu 414 voturi „pentru” şi 95 voturi „contra”. Ea a fost validată prin referendumul de la
8 decembrie 1991, a intrat în vigoare la 13 decembrie 1991.

Constituţia României cuprinde: 7 titluri şi 152 de articole. Constituţia adoptată în 1991 poate fi
supusă revizuirii. Iniţiativa de revizuire poate aparţine:
-Preşedintelui României, la propunerea Guvernului;
-unei pătrimi din numărul deputaţilor sau al senatorilor;
- cel puţin unui număr de 500 000 cetăţeni cu drept de vot, provenind din cel puţin jumătate din
judeţele ţării (în fiecare dintre acestea sau în municipiul Bucureşti urmând să fie înregistrate cel
puţin 20 000 de semnături).
Procedura de revizuire se realizează prin:
-adoptarea punctelor de revizuire cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor
fiecărei camere;
-definitivarea revizuirii prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării în
Parlament a proiectului de revizuirea.

Constituţia este legea fundamentală în stat; ea legitimează exercitarea puterii politice şi defineşte
cadrul general pentru domeniile principale ale societăţii, în special pentru cel politic şi cel juridic.
Rolul şi funcţiile Constituţiei într-un stat democratic diferă de rolul si funcţiile ei dintr-unul totalitar.
Statele moderne, atât cele democratice, cât şi cele autoritare sau totalitare, funcţionează, de regulă,
pe baza unei Constituţii.
Termenul de „constituţie"a fost cunoscut încă din Antichitate (de pildă, Constituţia ateniană). In
acea perioadă, prin constituţie se înţelegea ansamblul legilor pe baza căruia era guvernat un stat
(oraş-stat sau polis). In epoca modernă, constituţia capătă sensul de lege fundamentală în stat, pe
baza căreia se construiesc sistemul politic şi cel juridic naţional. Toate celelalte legi ale statului
trebuie să fie în acord cu prevederile Constituţiei. Primele constituţii ale epocii moderne au fost
elaborate în Statele Unite ale Americii (1787) şi în Franţa (1791).
Independece Hall Semnarea Constitutiei SUA la Philadelphia 17 septembrie 1787 In Statele Unite
ale Americii, Constitutia redactata in 1787, in cadrul Conventiei de la Philadelphia si ratificata in
1788 a pus bazele sistemului politic american, ca sistem federativ. Constituţia din 1787 este în
vigoare şi astăzi. Ea a fost completată şi perfecţionata cu numeroase amendamente (articole
introduse ulterior în textul iniţial). Primele amendamente reprezintă Carta americană a drepturilor
omului (Bill Rights). Ultima constituţie franceză datează din 1958 şi exprima principiul
suveranităţii poporului. Ea este Constituţia celei de-a cincea Republici, aprobată prin referendum la
28 septembrie 1958. In unele ţări, precum Marea Britanie, nu există o constitutie scrisă. Aici legea
fundamentală se exprimă sub forma de norme cutumiare (devenite obiceiuri); tradiţii; practici cu
caracter legislativ sau executiv; convenţii şi proceduri de guvernare (de pildă, procud parlamentare)
bazate pe cutumă (obiceiuri); texte cu caracter politico-juridic mai vechi sau mai noi. Constituţiile
sunt astăzi elemente absolut necesare pentru funcţionarea sistemului politic. Ele usureaza
guvernarea deoarece stabilesc principiile funcţionării statului şi raportului dintre stat şi cetăţeni.
Prin mecanismele de control constituţional se are în vedere limitarea exercitării arbitrare a puterii.

Constituţia reprezintă un act juridic şi politic fundamental al unei ţări. Prin constituţie se
reglementează relaţiile referitoare la forma de guvernământ, structurile şi atribuţiile puterilor în stat
şi se formulează drepturile fundamentale ale cetăţenilor.
Constituţia din 1866
Prima constituţie românească a fost elaborată în anul 1866, în timpul domniei lui Carol de
Hohenzollern Sigmaringen (domn între anii 1866-1881; rege între anii 1881 - 1914) şi a avut ca
model textul actului fundamental din Belgia, considerat la acea dată cel mai democratic la nivel
european.
Structurată pe titluri, secţiuni, capitole şi articole, Constituţia înscrie următoarele principii de bază:
suvernanitatea naţională, separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă.
De menţionat faptul că, deşi România era sub suzeranitatea imperiului Otoman, Constituţia nu făcea
nicio referire la acest aspect juridic internaţional, de dependenţă faţă de Poartă.
Constituţia prevedea că „Principatele unite formează un singur stat cu numele de România” şi că
teritoriul statului era inalienabil (nu putea fi instrăinat) şi indivizibil (nu putea fi împărţit).
Cele trei puteri publice – executivă, legislativă şi judecătorească -, se specifica în Constituţie,
„emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune”.
Puterea executivă o exercita domnitorul şi guvernul, având la bază principiul monarhiei
ereditare, pe linie masculină şi prin ordinul de primogenitură (primul născut în familie).
Constituţia acorda largi prerogative domnitorului: dreptul de a numi şi revoca miniştrii şi înalţii
funcţionari publici; conducător suprem al armatei; sancţionează (aprobarea unei legi de către şeful
statului pentru a dobândi un caracter executiv) şi promulgă legile (a oferi un caracter executoriu
unei legi), acordă amnistie (iertarea pedepsei şi înlăturarea răspunderii penale) şi graţiere (scutirea
totală sau parţială de executarea pedepsei, menţinând însă condamnarea), are drept de veto absolut
(drept de a se opune adoptării unei propuneri sau hotărâri), poate să dizolve Parlamentul (cu
condiţia să organizeze alegeri într-un interval de maximum o lună), conferă decoraţii şi grade
militare; semnează convenţii comerciale vamale şi altele asemenea...
Puterea legislativă este colectivă, formată din domn şi Parlament (numit Reprezentanţa
Naţională). Sistemul parlamentar este bicameral (Adunarea Deputaţilor şi Senat) şi, datorită
votului cenzitar (dreptul de vot este acordat cetăţenilor în funcţie de averea, veniturile, capitalul
bancar sau industrial de care dispun) se împarte în colegii (Adunarea Deputaţilor avea, iniţial, 4
colegii, ulterior 3, iar Senatul - 2 colegii). Parlamentul votează legile şi are drept de interpelare
parlamentară (procedura parlamentară prin care deputaţii pot să ceară explicaţii unui membru al
guvernului sau întregului guvern); Adunarea Deputaţilor are şi un atribut special: discută şi votează
bugetul de stat (aspect nou faţă de actele cu valoare constituţională anterioare).
Puterea judecătorească se exercita de către Curţi de Judecăţi şi Tribunale; instanţa supremă este
Înalta Curte de Casaţie; hotărârile şi sentinţele lor se pronunţă în virtutea legii şi se exercită în
numele domnului.
Principiul responsabilităţii ministeriale atesta că legile semnate de domn sunt contrasemnate de
miniştrii (de resort), fiind singurii răspunzători.
Principiul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti înscrie: libertatea conştiinţei, cuvântului, presei,
de asociere şi întrunire; inviolabilitatea domiciliului; libertatea individuală vizează prezumţia de
nevinovăţie; articolul 7 acorda cetăţenie română („Împământenire”) doar creştinilor, iar proprietatea
privată este considerată sacră şi inviolabilă (exproprierea se făcea în situaţii excepţionale de interes
public, cu acordul domnitorului şi cu dreaptă despăgubire); dreptul la educaţie (Învăţământul primar
este obligatoriu şi gratuit).
Concluzie: Constituţia din 1866, prin prevederile şi principiile care stau la baza ei, poate fi
considerată una dintre cele mai liberale din epocă.
Constituţia din 1923
Adoptată în urma desăvârşirii unităţii statale naţionale din 1918 (formarea României Mari) şi a
modificărilor politice (1881 – România devine regat; 1877 – proclamarea independenţei de stat a
României), considerată una dintre cele mai democratice din Europa perioadei interbelice,
Constituţia din 1923 este structurată asemeni celei din 1866 (titluri, secţiuni, capitole şi articole);
sunt menţinute o parte din articolele Constituţiei din 1866, altele dispar şi apar articole noi, care
reflectă schimbările petrecute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
România era stat naţional unitar român, ceea ce confirma unirea provinciilor româneşti –
Basarabia, Bucovina şi Transilvania – cu România, din anul 1918.
România era regat iar regele, împreună cu guvernul, reprezenta puterea executivă. Prin Constituţia
din 1923, în cazul minoratului regelui se instituia o Regenţă alcătuită din trei persoane, stabilite de
rege în timpul vieţii, şi nu prin testament; pe durata acesteia nu se putea aduce nicio modificare
Constituţiei.
În ceea ce priveşte puterea legislativă, se desfiinţează colegiile din Adunarea Deputaţior şi Senat,
datorită legii electorale din 1918, pe baza căreia votul este universal, direct, egal, secret pentru
bărbaţi, începând cu vârsta de 21 de ani (excepţie făcând femeile, magistraţii şi militarii).
Se prevedea, de asemenea, înfiinţarea unui Consiliu Legislativ, care avea menirea de a ajuta în mod
consultativ, nu deliberativ, la elaborarea şi coordonarea legilor.
Pe baza Constituţiei din 1923 se acorda dreptul de cetăţenie indiferent de religie, limbă şi etnie;
proprietatea privată este garantată; învăţământul primar este obligatoriu şi gratuit în mediul urban şi
rural; zăcămintele subsolului (cu excepţia petrolului) intră în proprietatea statului.
Celelalte prevederi, principii, drepturi şi libertăţi rămân neschimbate.
Concluzie: legile fundamentale din 1866 şi 1923 au asigurat funcţionarea unui regim democratic în
România.
Constituţia din 1938
Adoptată în contextul în care, în anul 1937, la alegerile parlamentare, niciun partid politic nu a
obţinut 40% din voturi pentru a primi „prima electorală”, Constituţia din 1938 este Constituţia în
timpul regelui Carol al II-lea (1930-1940) şi se bazează pe o concepţie autoritară. Constituţia nu
mai emana de la naţiune, ci de la puterea executivă.
Din punctul de vedere al organizării fiecărei puteri în stat, noua constituţie conţine diferenţe
esenţiale faţă de constituţiile anterioare.
Regele este capul statului; puterea legislativă se exercita de către Rege prin Reprezentanţa
Naţională, care se împarte în două: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.
Constituţia prevede două atribute esenţiale ale capului statului, şi anume: persoana regelui este
inviolabilă; miniştrii lui sunt răspunzători – actele de stat ale Regelui vor fi contrasemnate de un
ministru care, prin aceasta, devine răspunzător de ele.
Constituţia declara responsabili pe miniştrii care au contrasemnat actul şi, prin aceasta, îşi angajează
responsabilitatea lor proprie.
În Constituţia din 1938 prerogativele şefului statului sunt deosebit de mari (regele are atribuţii
legislative, executive şi judecătoreşti); Regele avea drept de veto absolut, întrucât putea refuza
sancţionarea unei legi fără să fie nevoit să explice refuzul sancţionării acesteia; putea dizolva
Parlamentul fără să fie obligat să-l convoace într-un anumit termen; se consacra dreptul şefului
statului de a legifera prin decrete-legi; hotărârile judecătoreşti se execută în numele Regelui.
Titlul II din Constituţia din 1938, care tradiţional trata despre drepturile omului, este împărţit în
două capitole: „Despre datoriile românilor” şi „Despre drepturile românilor”. Prioritatea
datoriilor faţă de drepturi demonstrează însuşi spiritul constituţiei.
În constituţiile anterioare, românii aveau numai două datorii: de a urma cursurile şcolii primare şi de
a îndeplini serviciul militar.
În privinţa împărţirii administrative a ţării, se suprima articolul care viza organizarea în judeţe şi
este înlocuit cu articolul prin care ţara este împărţită mai întâi în rezidenţe regale, apoi în ţinuturi.
Concluzie: exerciţiul puterilor constituţionale trece în mâinile Regelui, căruia îi este atribuit chiar şi
monopolul revizuirii Constituţiei.
Constituţia din 1948
Adoptată în urma abdicării forţate a regelui Mihai (30 decembrie 1947) şi a proclamării Republicii
Populare Române, o „democraţie populară” impusă, Constitutia din 1948 evidenţiază
instituţionalizarea comunismului prin transformarea treptată a societăţii româneşti după modelul
stalinist.
Alcătuită după modelul Constituţiei sovietice în vigoare, Constituţia din 1948 a avut un caracter
provizoriu, în care prevederile economice prevalau asupra celor politice, şi a reprezentat
instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului.
Constituţia prevedea: mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot deveni
proprietatea statului când interesul general o cere; comerţul intern şi extern trece sub controlul
statului; planificarea economiei naţionale.
În Republica Populară Română organul suprem al puterii se stat este Marea Adunare Naţională
(M.A.N.), organul legislativ. Prezidiul M.A.N. este răspunzător faţă de M.A.N. Guvernul este
organul executiv şi administrativ şi dă seama în faţa M.A.N. şi a Prezidiului M.A.N. în perioada
dintre sesiuni.
Instanţele judecătoreşti sunt Curtea Supremă, tribunalele şi judecătoriile populare; se suprimă
inamovibilitatea (calitate a unui demnitar de a nu putea fi transferat, înlocuit sau destituit din
funcţia pe care o ocupă) judecătorilor.
Constitutia putea fi oricând modificată la propunerea guvernului sau a unei treimi din deputaţi, de
către Marea Adunare Naţională.
Consecinţe: se naţionalizează, în 1948, principalele întreprinderi industriale, miniere, bancare, de
asigurări şi de transport; au fost naţionalizate o mare parte a clădirilor şi locuinţelor; se face o nouă
reformă monetară (sunt confiscate ultimele rezerve în numerar) şi se hotărăşte trasformarea
socialistă a agriculturii.
Constituţia din 1952
Constituţia din 1952 este legea totalei aserviri a Republicii Populare Române faţă de Uniunea
Sovietică.
Prin capitolul introductiv, Constituţia pune la baza existenţei statului român dependenţa faţă de
Uniunea Sovietică. Prietenia cu U.R.S.S. constituie „baza politicii noastre externe”.
Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat al României este
regimul democraţiei populare, care reprezinta interesele celor ce muncesc. Statul democrat
popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul Comunist.
Organul executiv suprem al R.P.R. este Consiliul de Miniştri. Justiţia este realizată de către
Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare, şi de către tribunalele
judecătoreşti, înfiinţate prin lege.
Unicul organ legiuitor este Marea Adunare Naţională (M.A.N.), aleasă pe o perioadă de 4 ani.
M.A.N. alege Tribunalul Suprem pe o perioadă de 5 ani.
Titlul „Drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor” subliniază preponderenţa statului
asupra cetăţeanului şi accentuează mai mult datoriile decât drepturile.
Dreptul la muncă şi învăţătură, dreptul de supravieţuire (odihnă, pensie) erau mai mult datorii.
Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi mitingurilor (element de noutate), libertatea
demonstraţiilor de masă se exercita „în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea
întăririi regimului democraţiei populare”.
„Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a
organelor şi instituţiilor în stat”; dreptul de asociere era subordonat înregimentării sub conducerea
P.M.R.
În această Constituţie se vorbeşte pentru prima dată despre proprietatea socialistă şi de „rolul
conducător al partidului”.
Constituţia din 1965
România este republică socialistă, teritoriul fiind „inalienabil şi indivizibil”.
Constituţia Republicii Socialiste România conferea rolul conducător Partidului Comunist Român,
în întreaga viaţă a societăţii.
Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Naţională, singurul organ legiuitor.
În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcţia de preşedinte al R.S.R., iar atribuţiile deţinute
până atunci de Consiliul de Stat reveneau şefului statului.

Constituţia din 1991

(revizuită în 2003, prin referendum)
Constituţia a fost elaborată în contextul evenimentelor din 1989 – prăbuşirea regimului comunist în
România şi revenirea la un regim democratic. Noua Constituţie îmbina tradiţia democratică cu noile
principii constituţionale europene.
România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil; forma de guvernământ
este republica semiprezidenţială; suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită
prin organele sale reprezentative şi prin referendum.
Constituţia are la bază principiul separării puterilor în stat, a sistemului parlamentar bicameral şi a
drepturilor şi libertăţilor democratice.
Puterea executivă este reprezentată de Preşedintele României (veghează la respectarea
Constituţiei) şi de guvem (asigură realizarea politicii interne şi exteme şi conducerea generală a
administraţiei publice).
Puterea legislativă o exercită Parlamentul bicameral, organ reprezentativ şi singura autoritate
legiuitoare; legile adoptate de Parlament se trimit spre promulgare preşedintelui României.
Puterea judecătorească o reprezintă instanţele judecătoreşti – Curtea Supremă de Justiţie.
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea individuală, de exprimare, dreptul la învăţătură, dreptul
de vot (de la 18 ani), dreptul de a fi ales; proprietatea este ocrotită (drept modificat în 2003, când
proprietatea devine garantată), dreptul de a fi ales în Parlamentul European, dreptul la libera
circulaţie în ţară şi străinătate; interzicerea pedepsei cu moartea şi a torturii, libertatea de asociere şi
de întrunire.
Constituţia din 1991, revizuită în 2003, îmbină tradiţia democratică din spaţiul românesc cu
principiile constituţionale europene.
Noi modele politice
Incepând cu secolul al XVII-lea au apărut forme de organizare statală noi, moderne, diferite de
formele tradiţionale, medievale. Acestea sunt, în linii mari, asemănătoare cu cele ale statelor
avansate din zilele noastre. Principiul de bază al organizării statelor moderne îl reprezintă principiul
democratic, adică participarea unui număr cât mai mare de cetăţeni la rezolvarea problemelor
statului. Spre deosebire de democraţia antică, ateniană, democraţia modernă este o democraţie
reprezentativă; în mod direct, de rezolvarea problemelor statului se ocupă oameni aleşi de popor să
le reprezinte interesele.
Statele moderne sunt organizate prin intermediul unor legi fundamentale, numite constituţii.
Acestea stabilesc foarte clar atribuţiile fiecărei instituţii a statului, ceea ce împiedică abuzurile
acestora împotriva cetăţenilor. Principiul care constituie fundamentul constituţiilor este cel al
separării puterilor în stat.
Gânditorul francez Montesquieu (1689-1755), după modelul englez, a teoretizat principiul separării
puterilor în lucrarea numită „Spiritul legilor” (1748). Montesquieu a observat că într-un stat există
trei puteri: legislativă (exercitată de un parlament care face legile), executivă (exercitată de guvern
care aplică legile elaborate de parlament) şi judecătorească (exercitată de instanţele judecătoreşti
care reglementează diferendele între oameni). în Constituţia Statelor Unite ale Americii, adoptată în
1787, separarea puterilor este cel mai bine conturată.
Marea Britanie este patria democraţiei moderne; aici, pentru prima dată au apărut, încă în secolul
al XVII-lea, instituţiile specifice acestui regim politic în urma unui conflict care a opus instituţia
monarhică (adepta unui sistem de guvernare tradiţional) parlamentului (instituţie apărută în secolul
al XlII-lea şi care la început a fost o adunare la care luau parte reprezentanţii celor trei stări
privilegiate: cler, nobilime şi orăşenime). Acest conflict a fost rezolvat în două etape:
1) Un război civil (1642-1649) câştigat de Parlament;
2) Un compromis între cele două tabere („Revoluţia glorioasă”, numită aşa, întrucât evenimentele s-
au rezolvat fără vărsare de sânge), compromisul fiind o trăsătură definitorie a veţii politice engleze.
în timpul desfăşurării acestor evenimente, în Anglia au apărut, pentru prima dată în istorie, partidele
politice moderne: whig (numiţi apoi liberali) şi tory (conservatori). Acestea au respectat, pentru
prima dată, regulile jocului politic: partidul învingător în alegeri exercita puterea (pe baza
majorităţii pe care o deţinea în Parlament), în timp ce învinşii intrau în opoziţie, aşteptând
următoarele alegeri. Diferendele în viaţa politică se rezolvau paşnic, prin alegeri (şi nu prin război
civil), iar cei învinşi nu se temeau pentru viaţa şi pentru bunurile lor, aşa cum se întâmpla în cazul
vechilor forme de organizare statală.
In Anglia funcţiona, aşadar, înaintea oricăror altor state, un regim politic parlamentar, în cadrul
căruia guvernul se supunea autorităţii parlamentului şi se producea alternanţa la putere între
partidele politice. Puterea regală era limitată, iar prerogativele monarhiei tindeau să devină
simbolice. în Anglia, încă acum 250 de ani, exista libertatea aproape nelimitată a exprimării, iar
opinia publică era luată în seamă în hotărârile adoptate de factorii de conducere. Pe plan economic,
erau introduse măsuri favorabile clasei mijlocii (burgheziei, adică întreprinzătorilor, proprietarilor
de fabrici, bănci etc). Acest fapt a făcut posibil ca Anglia să devină cea mai dezvoltată ţară din
lume. Aici a fost iniţiată revoluţia industrială, flota engleză era cea mai puternică din lume, ceea a
asigurat Marii Britanii supremaţia economică şi comercială timp de un secol şi jumătate.
Statele Unite constituiau, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea un alt
model politic de organizare modernă. SUA luaseră naştere în urma unui război de eliberare de sub
dominaţia engleză (1775-1783). în 1787 s-a adoptat Constituţia Statelor Unite ale Americii, care cu
mici modificări este în vigoare şi astăzi. Conform acesteia, Statele Unite formează o republică
federală. Guvernului central îi revin atribuţii în stabilirea politicii externe, în apărare, relaţiile între
statele componente etc. In constituţie este stipulat principiul separării puterilor în stat. Astei, puterea
legislativă este exercitată de Congres (un parlament bicameral format din Senat şi Camera
Reprezentanţilor), cea executivă este încredinţată preşedintelui, iar cea judecătorească Curţii
Supreme de Justiţie şi instanţelor judecătoreşti.
La jumătatea secolului al XlX-lea în Statele Unite a avut loc un sângeros război civil (1861-1865),
care a dus la rezolvarea unei grave probleme a societăţii americane, problema sclavilor negri.
Eliberarea din sclavie a negrilor a fost unul din factorii care au contribuit la spectaculoasa
dezvoltare economică a SUA, care la sfârşitul sec. ale XIX-lea era deja cea mai dezvoltată ţară de
pe glob.
O serie de state din Europa au evoluat în funcţie de balansul între diversele ideologii dominante în
secolul al XlX-lea: liberalism, conservatorism, naţionalism.
Libertalism, naţinalism, conservatorism
In Europa, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a celui următor, în condiţiile în
care în Franţa se desfăşura o revoluţie, care a pus în discuţie sistemul politic, economic şi social de
pe întregul continent, au apărut anumite orientări teoretice şi au avut loc dezbateri în legătură cu
soluţiile pentru viitorul societăţii.
Liberalismul susţinea ideea libertăţii indivizilor, care să nu fie supuşi constrângerilor de orice natură
(politică, economică, spirituală) exercitate de către stat. Iniţial, liberalismul a fost îndreptat
împotriva instituţiei monarhiei absolute. Liberalismul constituia, aşadar, ideologia favorabilă clasei
mijlocii (burghezia), interesată în dezvoltarea industriei şi comerţului. Pentru desfăşurarea ei, clasa
mijlocie avea nevoie de asigurarea condiţiilor pentru libera iniţiativă individuală şi pentru existenţa
unei forţe de muncă libere care să lucreze pe bază de contract în întreprinderile capitaliste. în
viziunea unor adepţi ai liberalismului, statul urma să fie doar un „paznic de noapte”, care să
garanteze ordinea şi liniştea în societate. în ceea ce priveşte forma de organizare politică, liberalii
erau adepţii monarhiei constituţionale, în care monarhul să aibă puteri limitate.
Conservatorismul apăra valorile tradiţionale. Gânditorii conservatori arătau că încercările de
înlocuire a vechii societăţi, apărută şi dezvoltată în mod natural cu o nouă alcătuire artificială bazată
pe ideile filosofilor, nu pot avea alt rezultat decât haosul şi vărsarea de sânge. Astfel, conservatorii
considerau că progresul trebuie realizat în mod lent, ţinându-se cont de experienţele trecute ale
societăţii.
Naţionalismul a apărut ca ideologie în timpul evenimentelor revoluţionare din Franţa. Oamenii cu
convingeri naţionaliste militau pentru unirea oamenilor cu aceeaşi limbă, tradiţie, cultură, civilizaţie
în state unitare şi pentru eliberarea ţărilor aflate sub dominaţie străină. în consecinţă, dezvoltarea
ideologiei naţionaliste a constituit baza mişcărilor de eliberare a popoarelor asuprite. în general,
mişcările de eliberare naţională se împleteau cu mişcările sociale care urmăreau modernizarea
societăţii după prinicipii liberale.
Germania a devenit stat naţional în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Trăsăturile statului
german au depins de modalitatea în care a fost constituit statul naţional. Unificarea s-a realizat în
jurul celui mai puternic stat german, Prusia. Regimul politic al Regatului Prusiei era conservator şi
acorda un rol important în viaţa politică a statului aristocraţiei cu vederi conservatoare. Din acest
motiv, monarhul beneficia de puteri extinse. Parlamentul, deşi ales prin vot universal, avea atribuţii
limitate. La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor, Germania a iniţiat o politică de
înarmare terestră şi navală, care a pus în pericol pacea mondială. Pe plan economic, Germania a
cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Ea a depăşit Marea Britanie în ce priveşte performanţele
industriei, fiind întrecută numai de SUA. Reuşita economică spectaculoasă a Germaniei a exaltat
sentimentele de superioritate ale naţiunii, mai ales în rândurile clasei politice şi a castei militare.
Imperiul Austro-Ungar. în Europa centrală şi de răsărit, Imperiul Habsburgilor (Austria), îngloba
un mare număr de naţiuni (germani, maghiari, cehi, sârbi, croaţi, sloveni, români, polonezi etc).
Imperiul s-a reorganizat în 1867, când s-au acordat drepturile cerute de naţiunea maghiară. Astfel,
împăratul Austriei devenea şi rege al Ungariei. în acest mod a apărut dualismul austro-ungar.
Fiecare dintre cele două state (Austria şi Ungaria) avea instituţii separate, dar aceeaşi politică în
domeniul afacerilor externe, apărării şi finanţelor. în regiunea controlată de ele, autorităţile
maghiare au dus o politică de maghiarizare îndreptată împotriva celorlalte naţiuni (români, slovaci,
sârbi etc), ceea ce a provocat nemulţumirea acestora. Acest fapt a fost o sursă de mari tensiuni, care,
în final, vor duce la dezmembrarea imperiului. La fel, în partea austriacă a statului, naţiunile care nu
beneficiau de drepturi au luptat pentru acestea. Cehii doreau un statut asemănător cu al maghiarilor,
iar în rândurile slavilor sudici (sloveni, croaţi) s-a răspândit ideea unirii cu Serbia. în Austria,
dreptul de vot al cetăţenilor a fost lărgit până la acceptarea votului universal (1906), dar şi aici
parlamentul avea atribuţii limitate.
Rusia. Tot un stat multinaţional (îngloba circa 200 de naţiuni) era Rusia. Spre deosebire de statele
avansate din Occident, în secolul al XlX-lea, Rusia era guvernată în mod despotic de către ţar cu
sprijinul nobilimii, Bisericii şi poliţiei secrete. Deşi cel mai întins stat al lumii, cu o populaţie
numeroasă, el era din punct de vedere economic şi social cu mult în urma statelor din Europa
apuseană, din cauza persistenţei unui mod de alcătuire socială învechit, caracterizat prin menţinerea
serbiei. Printr-un decret al ţarului (împăratului) din 1861, a fost desfiinţată serbia, dar acest fapt nu a
rezolvat problemele economice şi sociale ale Rusiei. Industria a înregistrat după această dată
progrese semnificative, însă fără a se reduce semnificativ decalajul faţă de ţările dezvoltate.
Reformele timide, care nu atingeau cu nimic puterea instituţiei monarhice, au dat naştere la o
opoziţie împotriva ţarului. Slăbiciunile Rusiei s-au vădit în urma înfrângerii din războiul ruso-
japonez din 1904-1905. Sistemul politic depăşit a fost perceput drept principalul vinovat pentru
situaţia Rusiei, ceea ce a dus la izbucnirea unei revoluţii în 1905, ce a avut ca rezultat convocarea
unui parlament (Duma) cu atribuţii limitate.
România. Apariţia unor noi state naţionale a fost o caracteristică de seamă a istoriei continentului
nostru în secolul al XlX-lea. în acest proces se înscrie şi formarea statului naţional român în timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a fost ales domn în 1859 (la 5 şi 24 ianuarie) în Moldova
şi Ţara Românească. Alegerea s-a realizat graţie patriotismului şi abilităţii oamenilor politici
români, care au beneficiat şi de un sprijin popular, fără de care acţiunea lor ar fi fost imposibilă.
Alexandru I. Cuza (1859-1866) a realizat o operă politică de o importanţă covârşitoare pentru ţara
noastră. Asftel, a obţinut recunoaşterea internaţională a unirii complete a celor două principate
româneşti şi a reformat din temelii instituţiile de stat şi legislaţia, ceea ce a însemnat începutul unei
noi faze în istoria poporului nostru. în 1866, domnitorul Cuza, care-şi îndeplinise rolul fundamental
în istoria românilor, a fost silit să abdice, locul său fiind luat de un principe străin, Carol I din
dinastia de Hohenzollern.
In timpul domniei lui Carol 1 (1866-1914) a fost adoptată una din cele mai liberale constituţii din
Europa (1866), având ca model constituţia belgiană. Viaţa politică a fost dominată de două partide,
cel liberal şi cel conservator, care şi-au însuşit foarte repede regulile jocului parlamentar, desfăşurat
fără mari convulsii, ceea ce a demonstrat maturitatea clasei politice româneşti. Dacă liberalii
considerau că societatea trebuie reformată într-un ritm susţintut pentru a se ajunge la nivelul de
dezvoltare al Occidentului, conservatorii considerau că noutăţile trebuie introduse gradat în funcţie
de situaţia socială a ţării, de tradiţii etc. S-au remarcat oameni politici de mare valoare, precum Ion
C. Brătianu, Petre P. Carp, Take Ionescu, Mihail Kogălniceanu, Lascăr Catargiu, C. A. Rosetti, Spini
Haret şi alţii. în 1877-1878 România a participat, fiind aliată cu Imperiul Rus, la un război
împotriva Turciei, în urma căruia i-a fost recunoscută independenţa de către Marile Puteri întrunite
la Congresul de pace de la Berlin. Ca urmare a noului statut al ţării, în urma obţinerii independenţei,
România s-a proclamat regat (1881). Deceniile care s-au scurs până la primul război mondial, s-au
caracterizat prin progrese semnificative pe plan economic, social, politic şi cultural.
IZVOARE

 „Demnitatea de preşedinte al federaţiei revine regelui Prusiei, care poarta titlul de „împărat
german”. împăratul are dreptul să reprezinte Imperiul în relaţiile Internaţionale ale acestuia,
să declare război, să semneze pace, să încheie alianţe şi alte tratate cu străinătatea, să
acrediteze şi să primească pe ambasadori…. împăratul are dreptul de a elabora şi promulga
legile imperiale, precum şi de a controla aplicarea lor. Măsurile şi dispoziţiile împăratului
sunt emise în numele imperiului; pentru a deveni valabile e necesară contrasemnarea lor de
către cancelarul imperiului, care îşi asuma astfel răspunderea. Articolul 18. împăratul
numeşte pe funcţionarii imperiului, le primeşte jurământul şi dispune, la nevoie, demiterea
lor…” (Constituţia Imperiului german, 1871) „reprezentarea diplomatică şi comercială a
imperiului faţă de ţările străine şi măsurile ce vor fi necesare pe tărâmul relaţiilor
internaţionale aparţin obligaţiilor ministerului de externe comun, in înţelegere cu guvernele
ambelor părţi şi cu consimţământul acestora. Fiecare guvern publică acordurile
Internaţionale conform legilor lui. Deci aceste afaceri externe Ungaria le considera drept
comune…. în tot ce se refera la conducere, comandament si organizare interna unica a
întregii armate, deci şi a armatei ungare, se recunoaşte in calitate de comandant suprem
Majestatea Sa, prin drepturile constituţional suverane ale Majestăţii în legătura cu
problemele militare. Parlamentul maghiar recunoaşte finanţele ca domeniu de interes
comun…” (Pactuldualist, 1867)
„Această dezvoltare a industriei într-un interval relativ scurt se dovedeşte în sine extrem de
interesantă. Prin repeziciunea şi forţa acestei creşteri Rusia stă în fruntea tuturor ţărilor străine
dezvoltate economiceşte şi nu încape îndoială că ţara care se dovedeşte capabilă în două decenii să-
şi sporească de mai bine de trei ori industria ei miniera şi de fabrica ascunde în sine bogate resurse
de forţă interne pentru dezvoltarea în continuare. Această dezvoltare va fi neapărat necesara în
viitorul apropiat, întrucât oricât de însemnate sunt rezultatele obişnuite, totuşi in raport cu
necesităţile populaţiei şi în comparaţie cu ţările străine industria noastră este încă mult rămasa în
urma… Data fiind sărăcia de capitaluri în interior, necesitatea cheltuirii unei părţi însemnate a
economiilor poporului pentru nevoile statului, îndeosebi întărirea pregătirii militare şi dezvoltarea
cailor ferate, creşterea necondiţionată a extrem de înapoiatei noastre industrii nu se poate realiza
altfel decât prin colaborarea directa a capitalurilor străine.” (Raport adresat tarului Nicolae al ll-lea
de către ministrul de finanţe Witte, 1900).
Noţiunea şi clasificarea constituţiilor moderne

a) Definiţie (din Istoria dreptului)

Sub aspect etimologic, noţiunea de constituţie este legată de verbul latin constituo (= a statornici, a
aşeza cu temei). În Roma antică, împăraţii adoptau aşa numitele constituţii imperiale (edict, decret,
mandat sau rescript), formal subordonate legilor (adoptate de adunările poporului) şi actelor
Senatului. În fapt însă, prin renunţarea la convocarea adunărilor poporului şi în urma subordonării
absolute a Senatului faţă de puterea imperială, constituţiile adoptate de împăraţi au ajuns (începând
din prima jumătate a secolului I după Hristos) principalele surse formale ale dreptului roman
imperial. Acest fapt a ocazionat asocierea semnificaţiei de „lege fundamentală” cuvântului
„constituţie”. La începutul evului mediu, termenul „constituţie” era utilizat, cu precădere, în
limbajul ecleziastic, pentru a desemna anumite reguli monastice. Ulterior, începând cu primele
secole ale epocii moderne, prin „constituţie” se înţelegea alcătuirea ori structura politico-juridică a
unei entităţi politice ori a unui anumit stat. În acest sens, orice stat avea o constituţie. „Constituţia”
cuprindea regulile fundamentale privind organizarea politică a statului; forma de guvernământ;
atribuţiile şi prerogativele şefului statului; magistraturile în acel stat, precum şi atribuţiile
magistraţilor; statutul locuitorilor, supuşilor ori cetăţenilor; regimul proprietăţii şi al moşteniriietc.
Normele respective nu se găseau însă – de cele mai multe ori – consemnate într-un act normativ
scris, şi, cu atât mai puţin, într-un unic act legislativ. În secolul XVIII se impune ideea adoptării
unui act legislativ de către reprezentanţa naţională – ceea ce atestă impunerea concepţiei
suveranităţii naţionale sau populare 1 – act care să consacre relaţiile fundamentale în stat. Un
asemenea act ar fi reprezentat o limitare considerabilă a prerogativelor monarhului – ale cărui puteri
şi atribuţii se bazau pe tradiţie şi nu pe acte scrise – constituind totodată un puternic instrument
favorabil intereselor stării a III-a (= burgheziei), aflată în ascensiune pe plan social şi politic.
Consacrarea expresă (şi limitativă) a întinderii atribuţiilor puterii centrale constituia totodată şi o
garanţie a libertăţii colective şi individuale a celor guvernaţi, în condiţiile apariţiei statului modern,
caracterizat prin adoptarea frecventă de acte normative ce modifică dreptul existent (şi, odată cu
acesta, garanţiile vechilor libertăţi), prin armată permanentă, un corp de funcţionari publici şi prin
extinderea fără precedent a funcţiilor şi atribuţiilor statale, ceea ce implica şi o creştere substanţială
a sarcinilor fiscale ale populaţiei. Noile raporturi politice şi juridice impun, pe de o parte,
delimitarea mai strictă a prerogativelor statului – a cărui atotputernicie din ce în ce mai vădită îl
pune în conflict cu drepturile şi interesele individuale – dar şi legitimarea acestor prerogative până
nu de mult neacceptabil de largi printr-o manifestare expresă a celor voinţei guvernaţi. Ca atare
alături de vechiul concept material al noţiunii de constituţie (care ia în considerare conţinutul şi
importanţa relaţiilor reglementate) apare un concept formal: constituţia este legea fundamentală
adoptată de de către o adunare reprezentativă (parlament, reprezentanţă naţională, convenţie
naţională, adunare constituantă), printr-o procedură specială, diferită de cea uzitată în cazul legilor
ordinare, având forţă juridică superioară acestora. Forţa juridică superioară a constituţiei (şi implicit
garanţiei drepturilor fundamentale conţinute în aceasta) reprezenta un eficient mijloc de apărare
contra pericolelor atotputerniciei statale. Ideii moderne de constituţie i se asociază şi principiul
separaţiei puterilor. În concepţia Franţei revoluţionare, formulată în art. 16 al Declaraţiei
drepturiloromului şi cetăţeanului, din 26 august 1789, „orice societate în care garanţia drepturilor şi
a libertăţilor nu este înfăptuită, şi nici separaţia puterilor în stat nu este realizată, nu are constituţie”.
Evident, ideea consacrării într-o lege fundamentală adoptată de către o adunare reprezentativă a
unor reguli fundamentale privind organizarea statului precum şi limitele puteriia cestuia are mai
mult decât simple consecinţe de ordin tehnic şi nu se reduce la un aspect formal. Deşi ideea limitării
puterii autorităţii este la fel de veche ca şi statul, iar existenţa unor drepturi aparţinând celor
guvernaţi, opozabile deţinătorilor puterii poate fi constatată din cele mai vechi timpuri, îmbinarea
acestor idei, încadrarea lor într-o concepţie sistematică şi formularea lor în scris constituie
evenimente de natură să transforme profund societatea şi statul. Legile scrise, accesibile în principiu
cunoaşterii şi înţelegerii oricui constituiau o garanţie a drepturilor supuşilor sau cetăţenilor. O
reglementare scrisă clară, raţională şi sistematică permitea instituirea unei ordini juridice
inteligibile, suple şi dinamice, în care individul să poată anticipa consecinţele actelor sale, să poată
prevedea rezultatul judecăţii în caz de litigiu şi să depindă mai puţin de bunăvoinţa, înţelegerea sau
capriciul unui magistrat ori demnitar. Apariţia şi impunerea unei economii dominate de valorile
pieţii şi a unei societăţi orientată spre evoluţie şi deschidere vor încuraja tendinţa de a aplica în
domeniul dreptului public reguli şi instituţii specifice dreptului privat. Noţiunea de „contract social”
este un exemplu în acest sens. Claritatea şi previzibilitatea normelor de drept public sunt asigurate
într-o măsură considerabilă în cazul în care legii fundamentale scrise i se conferă o forţă juridică
superioară oricărei alte reglementări, scrise sau cutumiare. Supremaţia normelor constituţionale,
implicând abrogarea oricăror cutume sau legiuiri mai vechi incompatibile cu dispoziţiile acesteia
precum şi lipsirea de efect a oricărui act normativ ulterior care contravine dispoziţiilor respective,
este o componentă esenţială a noţiunii moderne de constituţie. Din acest motiv, criteriul formal al
definirii acesteia are un rol atât de important în societatea modernă. Criteriul formal nu epuizează
însă conţinutul noţiunii de constituţie. O analiză istorică sau sociologică a evoluţiei statelor poate
evidenţia oricând faptul că anumite reglementări (privitoare, de exemplu, la contracte, comerţ,
proprietate, moştenire sau la sistemul fiscal) au avut consecinţe mult mai durabile şi mai profunde
asupra evoluţiei acestor state decât anumite norme constituţionale. În consecinţă, în definirea
constituţiei ar trebui luat în considerare şi criteriul material. Sub aspect formal, o constituţie este o
lege fundamentală, intitulată de regulă chiar „constituţie”, adoptată de o adunare special constituită
– adunarea constituantă –conform unei proceduri speciale, deosebite de cea a adoptării legilor
ordinare, şi care are o forţă juridică superioară celorlalte legi. Sub aspect material, constituţia
include toate reglementările, indiferent de sursa lor formală, referitoare la instituirea şi exercitarea
puterii în stat, raportul dintre puterile statului, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale. Cu
alte cuvinte, noţiunii de constituţie în sens material îi sunt subsumabile nu numai reglementările
cuprinse în actul intitulat „constituţie” (=constituţia în sens formal), ci şi o serie de reglementări
cuprinse în legi organice sau ordinare (legea electorală, legea partidelor politice, legea cetăţeniei,
legile privind organizarea Curţii Constituţionale, a Guvernului sau a altor autorităţi publice), în acte
ale Guvernului (de exemplu, ordonanţa de urgenţă privind regimul stării de asediu şi regimul stării
de urgenţă), hotărâri ale Parlamentului (regulamentele Parlamentului) sau chiar în cutume. Chiar şi
unele reglementări constituind izvoare semnificative sau principale pentru alte ramuri de drept
conţin norme subsumabile noţiunii de constituţie în sens material. Avem în vedere Codul civil,
Codul familiei, Codul penal, Codul muncii Codul de procedură civilă sau Codul de procedură
penală. După cum am precizat de altfel mai sus, anumite norme sau instituţii juridice din dreptul
civil, dreptul penal sau din dreptul procesual au un rol important în configurarea fizionomiei
politice şi juridice a unui stat. Ele constituie totodată modalităţi de concretizare a garanţiilor unor
drepturi şi libertăţi consacrate constituţional. După cum se poate observa cu uşurinţă, noţiunea de
constituţie, în sens material, este cu mult mai largă decât cea de constituţie în sens formal. Practic,
întotdeauna, prima noţiune este inclusă în cea de-a doua. Destul de rar ce-i drept, apar şi situaţii în
care în legea fundamentală se găsesc norme reglementând relaţii relativ puţin importante din viaţa
socială, neîncadrabile sub aspect material în constituţie, dar care îndeplinesc totuşi criteriile
formale, având în consecinţă forţa juridică a unei reglementări constituţionale. Exemple în acest
sens constituie art. 132 din Constituţia română din 1923, privitor la satisfacerea „trebuinţelor
normale de lemne de foc şi de construcţie ale locuitorilor din vechiul Regat, Basarabia şi Bucovina”
ori un amendament introdus în Constituţia elveţiană, la 20 august 1893, prin care se interzice ca
animalele de tăiat să fie sângerate, înainte de fi puse în stare de inconştienţă (ameţite). Raţiunea
unor asemenea reglementări, care sub anumite aspecte reprezintă manifestări cu caracter abuziv ale
majorităţii parlamentare, rezidă în interesul de a conferi o stabilitate mai mare unor soluţii
legislative, împiedicând viitoarele majorităţi parlamentare să schimbe reglementările respective
altfel decât prin procedura greoaie a revizuirii legii fundamentale. Evident, o asemenea practică este
de natură să afecteze prestigiul şi eficienţa legii fundamentale. În literatura juridică s-a manifestat
tendinţa de a formula definiţia constituţiei prin utilizarea, concomitentă, a ambelor criterii: formal şi
material. Definiţii de acest gen întâlnim în lucrările unor specialişti.
Clasificarea constituţiilor
Varietatea constituţiilor este determinată de varietatea formelor de organizare politică şi juridică
reglementată de aceste legi fundamentale. În cele ce urmează, vom examina clasificarea
constituţiilor în funcţie de următoarele trei criterii: a) criteriul sursei formale; b) criteriul modului de
adoptare; şi c) criteriul rigidităţii. Sub aspectul criteriului sursei formale, o constituţie poate fi scrisă
sau cutumiară. În prezent, aproape toate constituţiile în vigoare sunt constituţii scrise. În ţara noastră
au fost adoptate următoarele constituţii scrise 3: Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris
(1858), Constituţia din 1866, Constituţia din 1923, Constituţia din 1923, cele 3 constituţii comuniste
(din 1948, din 1952 şi din 1965), precum şi actuala Constituţie, din 8 decembrie 1991. Constituţia
scrisă poate consta dintr-un singur act sau din mai multe acte normative distincte, având toate
valoare constituţională. Astfel, Constituţia celei de a III-a Republici franceze consta din trei legi
distincte, cu valoare constituţională, adoptate în 1875. Alteori, o constituţie scrisă constând dintr-un
singur act normativ, printr-una din dispoziţiile sale, stabileşte valoarea constituţională a unor acte
sau menţine în vigoare părţi ale vechii constituţii abrogate. Astfel, preambulul actualei Constituţii
franceze (adoptate în 1958), proclamând ataşamentul faţă de „drepturile omului [...], aşa cum au
fost definite de Declaraţia [drepturilor omului şi cetăţeanului] din 1789, confirmate şi completate
prin preambulul Constituţiei din 1946”, consacră valoarea constituţională a prevederilor respective.
Ele fac corp comun cu Constituţia din 1958. Legea fundamentală a Germaniei (din 1949) menţine în
vigoare (prin art. 140) dispoziţiile art. 136, 137, 138, 139 şi 141 ale Constituţiei de la Weimar, din
1919. Ele constituie parte integrantă a respectivei legi fundamentale. Cele 26 de amendamente
aduse, începând cu anul 1791, Constituţiei federale americane din 1787 constituie, de asemenea,
parte integrantă a Constituţiei. Constituţiile cutumiare reprezintă un ansamblu de reguli nescrise,
privitoare la desemnarea şefului statului, procedura parlamentară, numirea guvernului, controlul
parlamentar asupra executivului precum şi asupra unor drepturi fundamentale. S-ar putea afirma, în
prezent, că nu există constituţii propriu-zis cutumiare, ci doar constituţii mixte, care constau din
acte normative scrise, având prin tradiţie valoare constituţională, acte completate de uzanţe şi
practici constituţionale în viaţa parlamentară sau în activitatea executivului. Asemenea constituţii
mixte întâlnim în Marea Britanie, Noua Zeelandă şi în Israel. În Marea Britanie, actele scrise cele
mai importante care au valoare constituţională sunt: Magna Charta (1215), Petiţia Dreptului (1628),
Habeas Corpus Act (1679), The Bill of Rights (1689), Actul de succesiune la tron (1702), Actele (=
legile) privind Parlamentul (1911 şi 1949), precum şi Actul asupra „pair”-iei pe viaţă (1958). În
privinţa acestei opinii se cuvin făcute două observaţii: în primul rând, orice constituţie este de fapt
„mixtă”, chiar şi o constituţie „scrisă” este completată de o serie de cutume privind, de exemplu,
modul de interpretare a unui anumit text constituţional. De exemplu, art. 93, alin. 1 al Constituţiei
române din 30 iunie 1866 („Domnul numeşte şi revocă pe miniştrii săi”), a fost interpretat, în mod
constant, în sensul desemnării ca prim ministru a şefului partidului care obţinea, în urma alegerilor,
majoritatea în Parlament. Această practică uniformă şi constantă avea semnificaţia unei cutume
constituţionale, şi a fost respectată până în 1934, deşi frecvent regele îşi impunea poziţia, solicitând
(şi obţinând) demisia Guvernului şi numind un prim ministru interimar, care câştiga apoi alegerile
(organizându-le în mod corespunzător). Prin urmare regula cutumiară menţionată a fost uneori
ocolită însă nu încălcată, constituind până în ianuarie 1934 o normă esenţială în edificiul politic şi
constituţional al României. A doua observaţie priveşte faptul că o constituţie cutumiară nu devine
scrisă prin faptul că o parte – chiar şi considerabilă – a normelor sale sunt consemnate în scris. De-a
lungul secolelor au fost redactate numeroase „cărţi de cutume” în Europa, fără ca normele
respective să-şi piardă caracterul cutumiar. Nici împrejurarea că o serie de acte normative, adoptate
de către Parlament sub forma unor legi fac parte din „constituţie” nu schimbă esenţial caracterul
cutumiar al acesteia. Absenţa trăsăturilor formale (procedura specială, intenţia de a statua o „lege
fundamentală” pentru stat, concepută ca exhaustivă şi având forţă juridică supremă), face ca
valoarea constituţională a legilor respective să fie es însăşi produsul unei cutume. Faptul că
Parlamentul britanic nu a abrogat sau modificat „Habeas Corpus Act”, sau un alt act
„constituţional” similar – deşi teoretic lucrul acesta ar fi fost oricând posibil în baza unui act adoptat
cu majoritate simplă de către Camera Comunelor (care până în 1911, ar fi trebuit aprobat de Camera
Lorzilor) – este consecinţa unei cutume constituţionale. Forţa juridică efectivă a acestor acte
legislative esenţiale, prestigiul şi valoarea lor simbolică decurg din împrejurarea că prin cutumă li se
conferă importanţa pe care o au. Putem constata că drepturile şi libertăţile fundamentale au
constituit obiect al primelor consacrări juridice pozitive. Viaţa parlamentară britanică precum şi
organizarea guvernului şi controlul asupra acestuia rămân, în continuare, sub incidenţa unor cutume
şi uzanţe constituţionale. Teoretic, o constituţie cutumiară este mult mai flexibilă decât o constituţie
scrisă, care de multe ori consacră expres în textul ei norme greoaie privind revizuirea. În fapt însă o
constituţie cutumiară se dovedeşte foarte stabilă, ataşamentul faţă de tradiţie şi faţă de soluţiile
politice confirmate de experienţa practică fiind capabil să păstreze nealterată esenţa unei
reglementări mai bine decât ar face-o stipularea unei bariere procedurale. Sub aspectul modului de
adoptare, constituţiile scrise (evident constituţiile cutumiare, cristalizându-se treptat, nu pot fi
„adoptate”) se clasifică în a) constituţii octroiate sau carte concedate; b) constituţii statut; c)
constituţii pact; d) constituţii convenţie şi e) constituţii referendare.
a) Constituţiile octroiat (numite şi carte concedate) constituie sub aspect formal, acte unilaterale ale
unui suveran. Ele reprezintă o emanaţie a puterii sale în principiu absolute, dar în fapt sunt
consecinţa erodării poziţiei politice a suveranului, care se vede constrâns de împrejurări la anumite
concesii. Exemple în acest sens sunt: Carta constituţională a regelui Ludovic al XVIII-lea al Franţei,
din 4 iunie 1814, Constituţia Regatului Piemontului şi al Sardiniei, din 4 martie 1844 sau
Constituţia japoneză, din 11 februarie 1889.
b) Statutul constituie tot o emanaţie a voinţei şefului statului, însă este supus aprobării populaţiei
prin plebiscit. Formal o constituţie-statut reprezintă un progres prin implicarea voinţei poporului şi
o recunoaştere a puterii constituante a acestuia, însă în practică deseori rezultatul unui plebiscit a
putut fi determinat de către organizatorii acestuia, prin constrângere, intimidare, fraudă sau
propagandă unilaterală. Chiar făcând abstracţie de aceste modalităţi de influenţare a electoratului,
organizatorii unui plebiscit sau a unui referendum beneficiază întotdeauna de înclinaţia naturală a
majorităţii populaţiei de a prefera soluţiile concrete, chiar şi cele criticabile, lipsei unei soluţii şi
situaţiei de incertitudine decurgând de aici. Exemple în acest sens: Statutul dezvoltător al
Convenţiei de la Paris (1864) din Principatele Unite sau Constituţia supusă de Regele Carol al II-lea
aprobării, prin plebiscit, în 27 februarie 1938.
c) Pactul este consecinţa unui compromis, încheiat de cele mai multe ori între monarh şi forţele
politice reprezentate în Parlament (nobilimea, „Starea a III-a” sau „burghezia”). Monarhul renunţă
la o parte din prerogativele sale tradiţionale şi se angajează să respecte actele Parlamentului. Actele
prin care s-au instituit monarhiile constituţionale în secolul al XIX-lea, reprezentând compromisuri
între grupurile sociale conservatoare, în general apropiate dinastiei conducătoare (cler, nobilime,
armată, corpul înalţilor funcţionari) şi „societatea civilă” sunt subsumabile categoriei de constituţie-
act. Carta franceză din 14 august 1830 este invocată ca exemplu în acest sens.
d) Constituţia-convenţie reprezintă formă de legea fundamentală, care a fost dezbătută şi adoptată
de o adunare anume aleasă, în acest scop. Sub aspect formal, o constituţie-convenţie reprezintă
emanaţia integrală a voinţei poporului, manifestate prin reprezentanţa naţională, fără nici un fel de
constrângeri ori limitări impuse de tradiţie sau de ingerinţele puterii executive. Arhetipul
constituţiilor-convenţie îl reprezintă Constituţia federală a Statelor Unite, adoptată de Convenţia
Federală, întrunită la Philadelphia, în 1787.
e) Constituţia referendară este legea fundamentală adoptată de o reprezentanţă naţională (adunare
constituantă) supusă, ulterior, aprobării poporului prin referendum. Observaţiile formulate cu privire
la constituţia-statut sunt în linii mari valabile şi aici; tendinţa firească a poporului va fi întotdeauna
să aprobe constituiţia propusă, chiar şi în cazul în care rezervele faţă de ea sunt numeroase şi
consistente. Pe de altă parte, dezbaterea publică a textului constituţional în adunarea constituantă
oferă garanţii ale reflectării în mod echilibrat şi echitabil a intereselor mai multor categorii sociale şi
orientări politice în textul constituţiei. Aprobarea (după cum am precizat, uşor de anticipat) a
poporului prin referendum prezintă atuul legitimării superioare a constituţiei respective, fapt
dezirabil în cazul în care confruntări politice recente pe plan intern şi crize nesoluţionate în
momentul adoptării constituţiei ar fi de natură să afecteze imaginea de reprezentativitatea adunării
constituante, dominată de o majoritate inevitabil diferită de cea a parlamentelor de mai târziu,
afectând astfel indirect autoritatea legii fundamentale. Sub aspectul modalităţii de revizuire,
constituţiile pot fi suple sau rigide. Şi această clasificare este aplicabilă doar constituţiilor scrise, din
moment ce constituţiile cutumiare nu sunt susceptibile de revizuire. Rigiditatea constituţională
constituie un important corolar al supremaţiei legii fundamentale. Aprecierea rigidităţii nu trebuie
făcută doar în funcţie de procedurile prevăzute pentru revizuire, ci şi în funcţie de efectivitatea
aplicării lor. În anumite împrejurări, o constituţie stabilind proceduri mai complicate de revizuire
poate fi revizuită mai frecvent decât o constituţie cuprinzând norme mai suple. Constituţiile suple
prevăd modalităţi simplificate de revizuire. Este vorba în general de adoptarea legii de revizuire cu
o majoritate calificată (de regulă două treimi din numărul membrilor camerelor) de către legiuitorul
ordinar (care devine constituant prin întrunirea acestei majorităţi calificate). Constituţiile comuniste
au fost în general constituţii suple. Faţada politică democratică pe care s-au străduit să o afişeze
regimurile totalitare de stânga impunea respectarea - aparentă şi din motive tactice - a anumitor
reguli ale jocului democratic, dar rigiditatea constituţională, ca şi controlul constituţionalităţii
legilor, nu făceau parte din această categorie. Adoptarea expeditivă – uneori intempestivă – a unor
decizii politice într-un stat comunist reclama o procedură legislativă rapidă, care ar fi fost stânjenită
de o rigiditate constituţională excesivă. Constituţii suple întâlnim însă şi în state democratice.
Constituţia Germaniei din 1919 ca şi Legea fundamentală a Republicii Federale Germania, din
1949, sunt constituţii suple. Constituţiile rigide prevăd modalităţi greoaie de revizuire, stabilind
uneori condiţii suplimentare. Astfel Constituţia americană din 1787 stabilea anumite interdicţii şi
limitări privind revizuirea sa în următorii 10 ani de la adoptare. Constituţia americană prevede
adoptarea amendamentelor (= legi de revizuire) cu o majoritate de două treimi a ambelor Camere
ale Congresului, urmată de ratificarea acestora de către state. Amendamentul intră în vigoare după
ratificarea sa de către trei sferturi din numărul statelor membre ale federaţiei. Constituţiile române
din 1866, din 1923 şi din 1938, ca şi actuala Constituţie pot fi calificate drept constituţii rigide.
Condiţiile şi procedura de revizuire a Constituţiei României din 1991 vor fi examinate în secţiunea
următoare.
 Constituţiile epocii moderne; exemple reprezentative
Declaraţia de independenţă (4 iulie 1776) şi Constituţia americană (1787)

Războiul a durat până în 1783, la început cu rezultate defavorabile coloniştilor în revoltă (în
istoriografia americană, desfăşurarea evenimentelor de-a lungul celor opt ani, este reconstituită în
detalii!), care vor „recupera”, ulterior, beneficiind şi de ajutor extern (francez, spaniol, olandez),
odată cu perfecţionarea în arta conducerii şi ducerii luptelor. Broşura lui Thomas Paine Common
Sense (Bunul simţ) a exercitat o influenţă covârşitoare asupra opiniei publice americane,
mobilizând-o în lupta cu Metropola. Desigur, superioritatea Angliei în oameni, în resurse
economice, armament şi in special putere navală, era evidentă, dar superioritatea morală, ca şi
vastul teren (aproximativ 1600 km. lungime şi 900 km. lăţime) în care trebuiau să acţioneze
beligeranţii, echilibrau într-un fel forţele.

Adoptarea Declaraţiei de Independenţă de către Congresul American (4 iulie 1776) a dat un nou şi
hotărâtor impuls celor 13 colonii. Apărea, astfel, un nou stat de sine stătător, unde, pentru prima
oară în istorie, se proclamă, într-un act oficial, principiul suveranităţii poporului. În document se
arată că „... în numele şi din însărcinare bravului popor al acestor colonii, coloniile sunt şi trebuie
să fie, de drept, state libere şi independente”. Americanii aveau nevoie de sprijin şi numai o putere
maritimă putea să-i ajute efectiv, ca să anihileze forţa navală britanică. De aceea, imediat după
adoptarea Declaraţiei de Independenţă, un ambasador al Congresului soseşte la Paris, în misiune
oficială. Era Benjamin Franklin (1706-1790), personalitate cunoscută atât în America cât şi în
Europa, ziarist şi om de ştiinţă, cel care a inventat paratrăsnetul. Prin farmecul său personal a
cucerit cercurile înalte ale Franţei, încurajat de Vergennes (ministrul de externe francez), care
perseverase în intenţia de a interveni pe cale armată împotriva Angliei. Acasă, Congresul a
organizat rezistenţa, utilizând cu eficacitate veteranii râzboiului din 1756- 1763. De asemenea, a
trimis agenţi în Canada şi Europa ca să pledeze cauza americană. Din păcate, aceştia au dat greş,
iniţial, peste tot (Montreal, Petersburg, Haga, Berlin, Madrid), cu excepţia Versailles-ului, care era
dispus să-i ajute. Primii ani de război s-au desfăşurat nefavorabil pentru americani. În august 1776,
George Washington, bătut la Brooklin, a fost nevoit să evacueze New York-ul şi malurile
Hudsonului, iar Congresul să se mute de la Philadelphia la Baltimore. Generalul englez Howe
repurtează o serie de victorii, iar generalul Burgoyne, care comanda trupele britanice din Canada
(circa 7500 de militari), urma să execute un marş asupra New York-ului şi să faciliteze cucerirea
Pennsylvaniei. Generalul american Horatio Gates, urmând indicaţiile lui Washington, evita
confruntările directe, măcinând forţele adversarului prin organizarea ambuscadelor şi acţiunilor de
comando, în timp ce forturile întărite ingenios de către colonelul de geniu, polonezul Tadeusz
Kosciuszko, au rezistat încercărilor de cucerire. Până la urmă, folosind sistemul de guerilă şi
cunoscând perfect terenul, americanii l-au silit pe generalul englez să capituleze la Saratoga, în
octombrie 1777. Pe lângă capturarea unui număr important de prizonieri (între care şi câţiva
generali), în mâinile americanilor au căzut 37 de tunuri, peste 5000 de arme, o cantitate apreciabilă
de muniţie şi echipament militar. Victoria de la Saratoga a nimicit trapele britanice din nord, a
intensificat conflictul intern împotriva loialiştilor (au fost confiscate circa 30.000 de proprietăţi) şi a
atras atenţia Europei că lupta celor 13 colonii nu este o simplă rebeliune, ci un război naţional, dus
pe viaţă şi pe moarte, împotriva Metropolei. De altfel, americanii erau urmaşii englezilor, ai acelor
care înfaptuiseră deja două revoluţii... Pe de altă parte, această victorie, cât şi dorinţa Franţei de a
recupera Canada, Indiile de Vest şi de a zdruncina poziţiile Angliei, au dus la încheierea Tratatului
de alianţă americano-francez, din februarie 1778. Războiul americanilor se bucura de simpatie în
Europa, iar spre câmpul de luptă s-au îndreptat marchizul La Fayette, contele Segur, ducele de
Lauzon, baronul Kalb, mulţi prusieni şi polonezi, printre care şi amintitul Tadeusz Kosciuszko
(acoperit de glorie la Saratoga, devine general de brigadă) şi Kazimir Pulaski (cel care va organiza
cavaleria americană). După intrarea oficială a Franţei în război (1778), se alătură şi Spania (1779),
care încheie cu Franţa Tratatul de la Aranjuez, prin care i se promitea restituirea Minorcăi, a
Gibraltarului, a Floridei şi a Hondurasului englez. În 1780, intră în război şi Olanda, având de plătit
atât poliţe vechi, cât şi mai noi. Acum războiul se duce în Europa, în America de Nord şi de Sud, în
Marea Caraibilor şi în Asia. Flotele combinate ale aliaţilor depăşesc flota engleză si diplomaţia
britanică se află în mare impas. George Washington, deşi poate fi criticat sub aspectul strategiei
militare (niciodată nu a comandat o armată cu. efective mai mari decât o divizie modernă, a făcut o
„ghirlandă” de greşeli şi a fost învins în mai multe rânduri), preluând comanda supremă la 41 ani,
el a devenit sufletul rezistenţei, sufletul războiului pentru independenţă. Acest modest plantator din
Virginia, având gradul de colonel de frontieră, a dat dovadă de capacitate, tenacitate, înţelepciune
cumpătată, patriotism neclintit, ştiind să conjuge cutezanţa cu prudenţa, a dus poporul american la
victorie. Washington a repurtat victoria de la Yorktown, la 19 octombrie 1781, cu o armată
combinată americană şi franceză de 16.000 de oameni. Trupele engleze au început să se predea,
în timp ce fanfara cânta „Lumea s-a întors pe dos”!... În acelaşi timp, flotele Franţei, Spaniei şi
Olandei scoteau din luptă navele engleze, extinzând războiul naval şi asupra Indiilor de Vest
britanice. Anglia şi-a dat seama, în 1782, că şansele de a birui sunt nu numai minime, dar chiar
imposibile; iar noul Cabinet, mult mai concilat, condus de Shelbourne şi Fox, începe să ducă
tratative directe cu foştii „rebeli”. Era o manevră de a separa pe americani de aliaţii lor, în special
de Franţa şi de Spania - aceasta din urmă se încăpăţâna, dar fără succes, să ocupe Gibraltarul şi
Jamaica. Delegaţii Congresului American au semnat cu englezii preliminariile păcii în noiembrie
1782, unde este recunoscută independenţa celor 13 colonii, dăruindu-li-se în plus uriaşa regiune
de dincolo de Allegheny până la Mississippi şi ţinuturile nordice până în Canada şi cele din sud,
către Florida. Aceste concesii, atât de darnice, au surprins pe contemporani, dar era o manevră
deosebit de dibace a diplomaţilor britanici care, în disperare, doreau şă-şi facă un viitor aliat din
America şi să lovească, în acelaşi timp, în Franţa, Spania, Olanda, ca şi în blocul neutrilor. Franţa
ar fi continuat războiul, dar resursele financiare fiind aproape de epuizare, plus că englezii
repurtaseră între timp o victorie navală asupra flotei în Marea Antilelor, au considerat că este mai
sigur să se înţeleagă cu Londra, şi astfel se ajunge la încheierea Tratatului de la Versailles
(septembrie 1783), care, pe lângă altele, oficializa recunoaşterea internaţională a independenţei
fostelor colonii engleze. Noua Republică americană, prin diplomaţie sa, aducea în arena istoriei un
suflu nou, idealuri noi, simplifică întregul ritual, greoi, opunând diplomaţiei monarhice, diplomaţia
naţiunii. Intern, se realizase o importantă Revoluţie. Despărţirea de Anglia a însemnat un câştig
imediat în materie de politică democratică. Se crea un sistem republican de guvernământ la o
mare naţiune, pentru prima oară în istoria modernă: De la bun început, se simţea lipsa unui guvern
naţional şi a unei Constituţii. Puternica criză din 1786 a îndemnat pe mulţi americani nehotărâţi să
accepte noul şi puternicul guvern central. Contradicţiile erau atât de puternice, că se vorbea chiar
de un război ce-ar putea surveni între noile state independente. Butoiul avea nevoie de un cerc.
Într-o conjunctură complexă, în 1787, a fost elaborată Constituţia. Pe baza Constituţiei, în cadrul
statului federal unional se realiza separarea puterilor. Puterea executivă aparţinea preşedintelui
(trebuia să aibă 35 ani şi să fi locuit 14 ani în S.U.A.), care era şef al statului şi al guvernului. El şi
miniştrii răspundeau în faţa Congresului Era şeful suprem al armatei, al flotei şi al poliţiei diferitelor
state, iar în timp de război, căpăta puteri dictatoriale. Avea, faţă de puterea legislativă (Congresul),
dreptul de veto, iar în caz că legea întrunea 2/3 din voturile fiecăreia din ambele Camere ale
Congresului, ea intra, totuşi, în vigoare. Puterea legislativă revenea Congresului, alcătuit din
Camera Reprezentanţilor şi Senat. Vicepreşedintele S.U.A. era preşedintele Senatului. Membrii
Curţii Supreme erau aleşi pe viaţă. Ea judeca, inclusiv, constituţionalitatea legilor, îl putea
suspenda şi pe preşedintele ţării. Din timp în timp, preşedintele urma să prezinte Congresului o
informare despre starea Uniunii. Primele 10 amendamente (propuse la 25 septembrie 1789,
ratificate la 15 decembrie 1791) au reprezentat ceea ce s-a numit American Bill of Rights. Referitor
la Constituţia americană, unul dintre „părinţii fondatori”, Benjamin Franklin, declara: „Deşi nu aprob
toate părţile Constituţiei, sunt mirat să o găsesc atât de aproape de perfecţiune!” Pentru primăvara
anului 1789, au fost date dispoziţii pentru intrarea în vigoare a Constituţiei, alegerea preşedintelui,
a Congresului şi Guvernului. Primul Preşedinte al Statelor Unite ale Americii, George Wasington
(1732-1799), ales în unanimitate, a depus jurământul la New York, la 30 aprilie 1789, iar primul
Guvern era alcătuit din trei miniştri-secretari de stat, - finanţe, război şi externe. Primul preşedinte
american a început să-şi exercite mandatul chiar în anul izbucniriiRevoluţiei franceze (1789), timp
de două legislaturi (1789-1793 şi 1793-1797) şi, fidel principiilor sănătoase, acest „Cincinnatus
american”, a refuzat sa-şi depună candidatura şi a treia oară (abia în 1951, prin amendamentul 22,
se va prevedea că nici o persoană nu va putea fi aleasă, mai mult de două ori, ca preşedinte),
retrăgându-se pe domeniul său din Mount Vernon. Urmaşul său, John Adams (1797-1801), fost
vicepreşedinte în cele două legislaturi sub Washington, va fi primul preşedinte care va locui la
Casa Albă (noiembrie 1800). Prin Hotărârea Congresului din 1790, privind construirea unui oraş
care să devină noua capitală a S.U.A., pentru prima dată în istorie, se ridica un oraş care urma să
fie înălţat, exclusiv, pentru funcţia de sediu al Guvernului şi al celorlalte instituţii federale –
Washington (planul oraşului a fost elaborat de inginerul militar francez Pierre l'Enfant, construcţia
începând la 13 octombrie 1792). În 1800, instituţiile guvernamentale au fost mutate de la
Philadelphia în acest nou oraş, care a primit numele primului preşedinte. A rămas un centru cu
funcţii esenţial politico-educative şi cultural-ştiinţifice.

Revoluţia americană a avut un larg răsunet mondial. Ceea ce a început firesc prin Declaraţia de
Independenţă din 1776, când lumea din colonii a încetat să se mai roage pentru George al III-lea,
iar statuia acestuia din urmă a fost sfărâmată, a angrenat, treptat, toţi patrioţii americani şi o serie
de state europene, ostile Angliei. Războiul s-a dezvoltat ca o adevărată revoluţie socială, politică şi
naţională. Fostele colonii au format o confederaţie, o republică, o societate nouă, cu o Constituţie
modernă. Apariţia acestui nou stat, cu o organizare originală, a avut un puternic răsunet, atât în
Europa, cât şi în America de Sud şi Centrală. Voluntarii europeni au fost contaminaţi de aceste idei
şi le-au popularizat. Ideile liberale emanate în America se bucurau de o mare simpatie în mijlocul
intelectualilor şi a oamenilor progresişti din Anglia, Franţa, Ţările de Jos, Germania, Polonia,
Spania. Prin Constituţia sa, America depăşea, ca structură politică, fosta Metropolă, tot stat
constituţional, de la a cărei revoluţie trecuseră 140 de ani şi oferea perspective încurajatoare şi
multor altor popoare, naţiuni aflate pe drumul afirmării ca naţiuni moderne.

Primele revoluţii social-politice şi constituţii din Uniunea Europeană

1. Revoluţia din Ţările de Jos

Declanşarea Revoluţiei („revoltei”, în opinia unor istoriografi) în Ţările de Jos (1566) a agravat și
mai mult starea financiară a Monarhiei spaniole, producând, totodată, o fisură iremediabilă în
grandiosul edificiu social-politic al „preacatolicului” Filip al II-lea. Nu numai că statul spaniol a fost
privat de bogatele contribuţii provenite din aceste provincii sub forma de impozite, dar el s-a văzut
nevoit să depună serioase eforturi financiare pentru echiparea şi întreţinerea trupelor de
represiune. Din punct de vedere politic, semnificaţia acestei revoluţii burgheze, prima de pe
continentul european, este şi mai profundă, ea marcând triumful relaţiilor capitaliste şi începuturile
perioadei moderne în istoria universală. Apariţia Republicii Provinciilor Unite (cum s-au numit, la
început, actuala Olanda), cu stralucitul lor elan economic şi cultural, va marca, astfel, începuturile
noii perioade în istoria universală şi europeană, având implicaţii profunde asupra evoluţiei relaţiilor
internaţionale. În a doua jumatate a secolului al XVI-lea, Ţările de Jos erau, din punct de vedere
social-economic, regiunea cea mai dezvoltată din Europa. Carol Quintul legiferase, printr-o
Pragmatica Sancţiune, constituirea lor într-un corp politic unitar, sub suzeranitatea unui singur
principe. Administrate de catre autohtoni, aceste provincii beneficiaseră de o mare libertate şi de o
perioadă de pace favorabilă tuturor afacerilor. În pofida impozitelor substanţiale percepute de
împarat, prosperitatea lor susţinând, în mare măsură, creditul acestuia şi i-a permis să-şi
ramburseze datoriile, în ciuda dobânzilor, care se ridicau între 12 şi 50%. „Ţările de Jos” era numit
pe atunci teritoriul actualelor state Olanda, Belgia şi Luxemburg. El era compus din 17 provincii
autonome, care, la sfârşitul secolului al XV-lea, au ajuns sub stăpânirea Casei imperiale de
Habsburg, domnitoare în Imperiul Romano-German, iar de la 1516 şi în Spania. Sub dominaţia
habsburgică, sau chiar ceva mai înainte, s-au introdus, pe rând, unele instituţii politice comune
celor 17 provincii. În timpul domniei lui Carol Quintul, Ţările de Jos se compuneau din: Artois,
Brabant, Flandra, Hainaut, Limburg, Luxemburg, Olanda, Zeelanda, Franche-Comte, Namur,
Anvers, Malines, Geldren, Groningen, Overijssel, Frisia şi Utrecht. La începutul veacului al XVI-lea,
un ambasador veneţian estima populaţia Ţărilor de Jos la trei milioane de locuitori, iar un
recensamânt din 1557 indica o densitate de 40 locuitori/kmp. Harnici şi întreprinzatori, locuitorii
Tarilor de Jos, supranumiţi „cărăuşii mărilor”, controlau o mare parte din comerţul Spaniei cu
propriile ei colonii. Porturile Anvers si Amsterdam, cele mai importante centre financiare din
Europa, erau mari antrepozite, iar orasele Gand, Bruges, Louvain si Bruxelles furnizau vestitul
postav de Flandra. Încă din plin Ev mediu, caracteristica acestui teritoriu a fost intensa lui
dezvoltare economică, în toate ramurile, dar mai cu seamă în meserii şi comerţ. Textilele și
dantelăriile din provinciile Flandra si Brabant erau comercializate în toată Europa. Vestite erau
şantierele navale din provinciile nordice, iar negustorii din acea zonă erau intermediari ai
comerţului european pe toate mările din nordul şi din vestul continentului. Viaţa urbană era, în
consecinţă, dezvoltată. Nicaieri în Europa vremii nu se întâlneau atâtea oraşe, într-un spaţiu atât
de restrâns, şi nici un număr aşa de mare de orăşeni şi de ocupaţii specifice lor. Ţările de Jos erau,
pentru secolul al XVI-lea, ceea ce s-ar numi astăzi o „zonă industrializată” sau „dezvoltată”. Pentru
a confirma aceaste, amintesc doar că, numai între 1551 şi 1558, Ţările de Jos au contribuit la
cheltuielile militare ale Spaniei cu suma enormă de 17 milioane de ducaţi. În timp de pace,
provinciile vărsau în tezaurul spaniol 1,5 milioane de ducati pe an, din care, o mare parte erau
folosiţi pentru întreţinerea trupelor spaniole. Dar, o condiţie necesară desfăşurarii ocupaţiilor
urbane era libertatea politică şi libertatea individuală a celor ce le practicau. Renunţarea lui Carol
Quintul la Ţările de Jos în favoarea lui Filip al II-lea, la 15 octombrie 1556, a însemnat
transformarea definitivă a acestei moşteniri burgunde în posesiune spaniolă, ajungându-se, astfel,
la o situaţie politico-juridică extrem de delicată, ce reclama o soluţionare grabnică şi anume: ori
noul suveran recunoştea vechiul statut al Ţărilor de Jos şi, deci, libertăţile existente, ori provinciile
trebuiau să lupte pentru a-şi păstra individualitatea Spre deosebire de tatăl său, destul de receptiv
faţă de interesele poporului flamand, Filip al II-lea nutrea pentru acesta o profunda antipatie şi, din
momentul când a dispus de soarta lui, a ţinut, cu orice preţ, să-l supună unui regim politic şi
religios similar cu cel din Spania, el neînţelegând niciodată că locuitorii Ţărilor de Jos alcătuiau o
naţiune distinctă şi, în bună parte, de o altă confesiune, ce nu putea fi integrată vastului său
imperiu. Provinciile cele mai dezvoltate economiceste, mai urbanizate, mai „burgheze” şi mai libere
ca tradiţie a regimului lor intern, au intrat, astfel, sub dominaţia unei monarhii absolutiste,
arhicatolică, intolerantă, aristocratică şi cu o economie predominant agrară. Cum am mai arătat
mai sus, întinsele posesiuni coloniale ale acesteia din America erau exploatate iraţional, prădalnic,
în perspectiva unei îmbogăţiri imediate şi fără a se constitui, la nivel decisional, o concepţie
coerentă de politică economică. Monarhia spaniolă a încercat să-şi extindă sistemul de guvernare
şi asupra Ţărilor de Jos. Opoziţia netă de structură, de ocupaţii, de interese dintre locuitorii
acestora şi regatul Spaniei a dus, inevitabil, la conflict. Nobilimea autohtonă din Ţările de Jos era
nemultumiţă, pentru că Spania o înlătura de la funcţiile politice din provincii, încredinţându-le unor
demnitari spanioli. Ea s-a grupat într-o partidă de opoziţie moderată, sub conducerea amintitului
deja Wilhelm de Orania. Când reprezentanţii acestui grup s-au prezentat în audienţă oficială la
guvernatoarea spaniolă, pentru a-i expune revendicarile lor, un nobil din anturajul acesteia a
exclamat, cu dispret: „Ce vor aceşti calici!?” Jigniţi de tratament, ca şi de respingerea cererilor lor,
membrii opoziţiei nobiliare au început organizarea unei rezistenţe antispaniole, adoptând, în chip
ostentativ, spre a sublinia umilinţa la care fusesera supuşi, porecla de calici (gueux, Geusen). În
1566, acţiunea lor a fost devansată de o revoltă populară spontană, având un caracter antispaniol
si anticatolic. A fost violentă, mai ales, în oraşe, unde fierbea nemulţumirea şi împotriva impozitelor
grele aruncate de spanioli asupra veniturilor provenite din comerţ. Filip al II-lea concepuse un
proiect de supunere a respectivelor provincii, prin intermediul unui cler dependent direct de
autoritatea sa, suveranitatea urmând să şi-o exercite cu ajutorul unor funcţionari docili, fără a mai
apela la concursul obişnuit al adunărilor representative, respectiv al Statelor Generale. Din punct
de vedere politic şi militar, proiectul rezerva Ţărilor de Jos rolul unei citadele înaintate împotriva
Franţei şi al unei baze de operaţii, necesară menţinerii supremaţiei spaniole în nordul Europei. În
practică, politica monarhului spaniol s-a lovit de rezistenţa îndârjită a poporului flamand. Războiul
dus de Carol Quintul şi apoi de Filip al II-lea împotriva Franţei până la pacea de la Cateau-
Cambresis agravase considerabil fiscalitatea şi, implicit, mizeria maselor. Acestea vedeau cauza
tuturor nenorocirilor sale întruchipată în monarhia spaniolă şi, cum catolicismul era sprijinul moral
al guvernanţilor de la Madrid, ca pretutindeni in Europa acelui timp, nemulţumirea a îmbrăcat şi
haina religioasă a protestantismului. A fost suficient ca Filip al Il-lea să introducă unele legi
împotriva „ereziei calvine”, ca protestul să ia forme violente. Imensa corespondenţă din timpul
Revoluţiei dintre Filip al Il-lea şi guvernatorii Ţărilor de Jos relevă, cu lux de amanunte, cauzele
revoltei provinciilor, scopurile răsculaţilor, mobilurile intervenţiei străine şi, mai ales, formele şi
amploarea măsurilor represive luate de puterea suverană. Trebuie precizat de la început că, din
momentul în care flăcările insurecţiei antispaniole s-au aprins în Flandra, la 11 august 1566,
provinciile Ţărilor de Jos s-au împărţit în două grupuri, cu interese contradictorii, în funcţie de
atitudinea pe care înţelegeau s-o adopte faţă de puterea suverană şi de modul cum trebuia dusă
lupta armată. Dacă provinciile din sud – predominant catolice! - s-au pronunţat, deschis, pentru
înlăturarea dominaţiei spaniole cu ajutorul armatelor străine, provinciile din nord, după câteva
experienţe nefericite, vor prelua pe cont propriu lupta de eliberare, angrenând, în focul rezistentei,
toate categoriile sociale. În realitate, cele doua grupe alcatuiau două popoare distincte, despărţite
de adânci diferenţe de temperament, religie si interese, relevate de marea criza politico-religioasă
din secolul al XVI-lea. Cum am arătat mai sus, cauzele imediate ale declanşării revoluţiei în Ţările
de Jos au fost: înlăturarea nobilimii autohtone de la conducerea provinciilor, introducerea Inchizitiei
şi proclamarea legilor exceptionale împotriva ereziei. Demersurile, repetate, ale opozitiei nobiliare,
în frunte cu Wilhelm de Orania, amiralul Hoorne si Egmond, pentru ameliorarea situaţiei, n-au avut
nici un ecou la Madrid, în ciuda angajamentelor pe care guvernatoarea Ţărilor de Jos, Margareta
de Parma, a fost nevoită să şi le asume în 1564, prin „compromisul de la Breda” (abolirea legilor
speciale impotriva ereziei) şi prin rezoluţia favorabilă pusă pe petiţia nobililor, în aprilie 1566
(desfiinţarea Inchizitiei, libertatea cultului calvin, amnistie pentru nobili etc.). Politica conciliatoare a
Margaretei de Parma a fost, însă, discreditată de voinţa inflexibila a suveranului spaniol, care nu
întelegea să renunţe, câtuşi de puţin, la planul său iniţial. O armată spaniolă, în frunte cu
neînduplecatul duce de Alba (Fernando Alvarez de Toledo, duce de Alba – 1507-1582 -, catolic
intolerant, trufaş, nepăsător şi crud, se remarcase ca un mare general şi un excelent diplomat).
Învestit cu puteri dictatoriale, el a sosit, în 1567, la Bruxelles, cu misiunea să restabilească ordinea
şi supunerea absolută a Ţărilor de Jos faţă de voinţa suveranului) este trimis în Ţările de Jos cu
misiunea de a lichida, pentru totdeauna, germenii revoluţiei. Eroarea lui Filip al II-lea, declanşând o
represiune violentă, va avea aceleaşi consecinţe asupra Spaniei, ca şi războaiele religioase din
Germania pentru Imperiul lui Carol Quintul. Prezenţa unei armate spaniole în Ţările de Jos era, nu
numai inoportună, dar, mai ales, o mare greşeală politică, având în vedere că Margareta de Parma
reuşise să restabilească situaţia, profitind de excesele calviniştilor. Zelul nemăsurat al ducelui de
Alba în înăbuşirea revoltei, instituirea tribunalului extraordinar „Consejo de los tumultos”
(supranumit şi „tribunalul singeros”), arestările şi execuţiile masive, introducerea impozitului
„alcabala” (pentru burghezia Ţărilor de Jos, introducerea impozitului „alcabala” - de 10% pe
vânzarea bunurilor mobiliare – a însemnat o lovitură cumplită dată circulaţiei mărfurilor. Opoziţia
faţă de acest impozit a fost atat de categorică, încât ducele de Alba a trebuit să ceară lui Filip al II-
lea desfiinţarea lui), au reaprins flăcările insurecţiei şi au grăbit cristalizarea scopurilor revoluţiei.
Dorinţa arzătoare a lui Filip al II-lea de a face din înăbuşirea revoluţiei şi stârpirea protestantismului
în Ţările de Jos triumful reacţiunii catolice în Europa a alarmat serios puterile străine şi, în primul
rând, Franţa şi Anglia. Numai luptele dintre hughenoţii si catolicii francezi şi tulburările din Irlanda şi
Scoţia au oprit intervenţia, faţişă, a puterilor amintite. Cucerirea portului Briel (aprilie 1572) de către
calviniştii refugiaţi în străinătate şi transformarea lui în prima bază navală a răsculaţilor a însemnat
începutul fazei hotărâtoare a războiului de eliberare a Ţărilor de Jos de sub dominatia Spaniei
(război care, treptat, mai ales prin Declaraţia de la Haga, va deveni prima revoluţie social-politică
din Europa!). Concomitent, s-au răsculat mai multe oraşe, iar Mons şi Valencienne, şi-au deschis
porţile trupelor de hughenoţi francezi, conduse de Ludovic de Nassau şi La Noue. Intervenţia
neoficială a trupelor de hughenoţi francezi era consecinţa tratatului defensiv franco-englez,
încheiat la Londra, în 29 aprilie 1572. Având o mare influenţă asupra regelui Carol al IX-lea (1560-
1574), Caterina de Medici se opusese mult timp acestei alianţe, nedorind să rupă relaţiile cu
Spania catolică. Intenţiile ei au fost dejucate, însă, de intrarea în Consiliul Regal (1571) a şefului
hughenoţilor, amiralul Coligny, promotorul unei acţiuni comune franco-engleze în sprijinul Ţărilor de
Jos. Aşa se face că, unul din motivele masacrării hughenoţilor, în noaptea St. Bartolomeu (24
august 1572), trebuie căutat în dorinţa Caterinei de Medici de a împiedica un razboi cu Spania,
zădărnicind, astfel, manifestarea solidarităţii protestante. Excluderea influenţei partidului hughenot
şi revenirea Franţei la o politică catolică s-au resimţit imediat asupra relaţiilor franco-engleze și
franco-flamande. Deşi nobilimea din Ţările de Jos a continuat să facă apel la ajutorul principilor
străini, calviniştii nu puteau ierta regilor Frantei noaptea St. Bartolomeu. Gruparea condusă de
Wilhelm de Orania, care s-a impus tot mai mult in dirijarea afacerilor răsculaţilor, rămâne
consecventă în privinţa ajutorului francez, însă cea mai mare parte a nobilimii şi burgheziei s-a
pronunţat, hotărât, pentru intervenţia Angliei. Multă vreme, guvernul englez a fost atent să nu
compromită Anglia în conflictele religioase şi politice de pe continent. Neavând, încă, litigii serioase
cu Spania, Anglia a întreţinut cu ea relaţii bune, în ciuda câtorva incidente minore. Raporturile au
devenit, brusc, încordate in 1568, când Inchiziţia spaniolă a condamnat pe toţi marinarii englezi
care participaseră, sub conducerea lui John Hawkins, la jefuirea orașului Vera Cruz. Drept
represalii, Elisabeta I a pus embargou pe vasele genoveze, care transportau spre Ţările de Jos
solda trupelor ducelui de Alba şi se refugiaseră în apele engleze, ca să scape de urmărirea
corsarilor din La Rochelle (sediu al rezistenţei protestante, în Franţa). În afara protestului
diplomatic, Spania nu a reacţionat în nici un fel, dar pentru Filip al II-lea acesta a fost prilejul ca să
conceapă planul fantastic de invadare a Angliei, prin surprindere. La 4 august 1571, el a ordonat
ducelui de Alba să pregatească, în secret, un corp expediţionar destinat debarcării în Anglia, la
momentul oportun. Îndrăzneala acestui proiect l-a uimit până şi pe temerarul duce, care nu şi-a
ascuns îndoiala faţă de rege în privinţa rezultatului. Încercând să sporească şansele întreprinderii,
Alba a propus suveranului său o actiune comună hispano-franceză, însă argumentele
experimentatului general nu au putut birui resentimentele lui Filip al II-lea faţă de Franţa.
Amestecul lui Filip al II-lea în afacerile interne ale Angliei şi complicitatea ambasadorului său, don
Guerau de Espes, la complotul ducelui de Norfolk, a determinat diplomaţia engleză să-şi schimbe
radical poziţia faţă de Spania şi să se apropie, tot mai hotarât, de Franţa. Se împlinea, astfel,
previziunea ducelui de Alba cu privire la o înţelegere anglo-franceză, dacă nu printr-o alianţă
matrimonială, cel puţin printr-un tratat politic şi comercial (1572). Noua orientare a politicii franceze,
după noaptea St. Bartolomeu, a obligat Anglia să-şi revizuiască obiectivele politicii externe, ea
singură neputând să înfrunte colosul spaniol. Atâta timp cât balanţa forţelor înclina categoric în
favoarea lui Filip al II-lea, Elisabeta I era nevoită să menajeze Spania, tratatul de la Bristol (august
1574) restabilind, pentru ultima oară, înainte de 1604, bunele raporturi dintre cele doua state.
Renunţarea diplomaţiei engleze şi franceze la intervenţia în favoarea Ţărilor de Jos a survenit chiar
in momentul când Revoluţia intrase într-o faza decisivă. Încălcând autoritatea guvernatorului
general şi nesocotind puterea suverană, Stările Generale din Olanda, întrunite la Dordrecht, au
ales, în iulie 1572, ca stathuder (conducător, şef de stat) pe Wilhelm de Orania, fapt ce poate fi
interpretat ca o veritabila declaratie de independenţă a provinciei. Negocierile dintre provinciile
revoltate şi Spania, erau reluate (în ianuarie 1577), dupa ce, în prealabil, Filip al II-lea numise un
alt guvernator general, în persoana lui Don Juan de Austria. Prin abile manevre diplomatice,
învingătorul de la Lepanto a reuşit să convingă majoritatea provinciilor să accepte împacarea de la
Bruxelles (februarie 1577). „Decretul veşnic”, sancţionat de Filip al II-lea cu acel prilej, se baza pe
concesii reciproce (recunoasterea de către Spania a „pacificaţiei de la Gand”, retragerea trupelor
spaniole din Ţările de Jos, renunţarea provinciilor la trupele de mercenari străini, recunoaşterea
solemnă a suveranităţii Spaniei etc.) şi putea fi socotit ca o baza solidă, pentru viitoarele tratative,
în vederea normalizării relaţiilor dintre beligeranţi. Pentru suveranul spaniol „împăcarea” era sortită
să ramână în limitele unei manevre diplomatice, până când Spania putea să dea lovitura de graţie
provinciilor răsculate. Singurul care a bănuit - mai precis, a cunoscut (dat fiind faptul că o mare
parte a corespondenţei diplomatice dintre Filip al II-lea şi Don Juan de Austria a fost interceptată
de Henric de Navarra şi pusă la dispoziţia lui Wilhelm de Orania) - gândurile ascunse ale
spaniolilor au fost, astfel, cunoscute, iar dezvăluirea lor în faţa Statelor Generale ar fi însemnat
mobilizarea tuturor forţelor pentru bătălia decisivă. Filip al II-lea şi-a dezvăluit adevăratele intenţii,
atunci când a ordonat armatei din Italia, comandată de ducele de Parma, Alessandro Farnese
(strălucit militar şi abil diplomat, fiul Margaretei de Parma a profitat de opozitia dintre olandezi – de
religie protestantă - valoni si flamanzi - ataşaţi catolicismului -, pentru a distruge uniunea
provinciilor, proclamată la Gand şi a institui autoritatea regelui Spaniei) să invadeze Ţările de Jos.
La 31 ianuarie 1578, Farnese a sfărâmat, dintr-o singura lovitură, la Gembloux, forţele Stărilor
Generale şi unitatea provinciilor proclamată la Gand. Ultima speranţă era intervenţia Angliei sau a
Franţei, însă ambele puteri incercau să evite amestecul făţiş în afacerile Ţărilor de Jos. La 26 iulie
1581, după succese şi insuccese atât militare cât şi diplomatice, Stările Generale ale Uniunii de la
Utrecht au proclamat – prin Declaraţia de la Haga, document cu o valoare simbolică deosebită, ce
o voi sublinia mai jos (preluând, desigur, şi din istoriografia specială, care valorizeză corespunzător
documentul respectiv)! - decăderea lui Filip al II-lea din drepturile sale de suveran al provinciilor din
nord, ceea ce echiva cu o nouă declarare a independenţei. Concomitent, arhiducele Matei –
acuzat că avea legături cu Guvernul spaniol - a fost îndepărtat definitiv din provincii. Astfel, în
sistemul statelor europene şi-a facut apariţia Republica Provinciilor Unite, cum s-a intitulat noul
stat, îndeobşte cunoscut sub numele de Olanda. Declaraţia de la Haga a fost – după cum s-a
subliniat, deja, în istoriografie - un act politic cu semnificaţii deosebite, în evoluţia gândirii politice.
În plină dezvoltare a doctrinei şi practicii monarhiei absolute, pentru întâia dată în istorie (cf.
aprecierii lui Camil Mureşanu), un stat înlătura, din proprie voinţă, pe suveran, motivând gestul prin
dreptul poporului de a depune pe un conducător tiran. În acest sens, cu peste 200 de ani înainte
de fi „sanctificat” prin cunoscuta Declaraţie a drepturilor omului si cetăţeanului a Revoluţiei
franceze (vezi mai jos), se afirma dreptul natural al supuşilor de a se opune opresiunii şi de a
înlătura pe conducătorul opresor: „După cum toată lumea ştie - spuneau autorii documentului
justificativ - principele unei ţări a fost statornicit de Dumnezeu spre a-i apăra şi ocroti pe supuşi...
precum datoria păstorului este de a-şi ocroti oile sale. Iar supuşii – continua documentul - n-au fost
creaţi de Dumnezeu de dragul principelui, pentru a-i asculta poruncile... şi a-l sluji ca nişte sclavi,
ci, dimpotrivă, principele a fost statornicit de dragul supuşilor (căci, fără ei, n-ar putea fi principe),
pentru a-i guverna potrivit cu legea şi cu înţelepciunea... şi dacă nu face aşa, ci... încearcă să-i
oprime şi să-i chinuiască, lipsindu-i de vechile lor libertăţi, privilegii şi obiceiuri, supunându-i
poruncilor, şi folosindu-i ca pe nişte sclavi, atunci el nu mai trebuie privit ca principe, ci ca un tiran.
Drept aceea, supuşii lui,... nu mai sunt obligaţi să-l recunoască de principe şi, fără a cădea în
greşeală (mai ales, când hotărârea e luată de Adunarea Stărilor ţării, cum arată autorul citat), el
poate fi depus, iar in locul său ales un altul...”. În gândirea europeană, documentul de mai sus face
trecerea de la doctrina politică, întemeiată pe preceptele religioase, la aceea a drepturilor naturale.
Acest caracter de „tranziţie” este pus in evidenţă şi de înseşi rezultatele Revoluţiei din Ţările de
Jos. Ea a fost, deopotrivă, un război de independenţă, care a creat un stat nou, Republica
Provinciilor Unite, (sau Olanda). N-a modificat însă structura societăţii şi relaţiile de proprietate, şi
n-a făcut decât să confirme rolul vechilor instituţii politice ale provinciilor, cu atribuţiile lărgite,
dobândite „ipso facto" prin statutul de independenţă, în locul celui anterior, de autonomie locală. Ea
a consolidat, de asemenea, vechile libertăţi, printre care libera iniţiativă economică, datorită căreia
Olanda va deveni, în secolul al XVlI-lea, cea mai mare putere comercială şi maritimă a lumii,
„prima naţiune capitalistă"- cum i s-a spus. A instaurat libertatea religioasă şi, în general, o mai
largă libertate a conştiinţei şi a cuvântului, care au facut din Olanda, în secolul al XVII-lea, ţara cu o
bogată producţie intelectuală. Ea a fost frecventată sau aleasă ca loc de azil de gânditori şi literaţi
cu idei avansate, „nonconformiste", faţă cu regimurile monarhice absolutiste şi cu intoleranţa
religioasă. Dar, până atunci, Revoluţia din Ţările de Jos trebuia să înfrângă, încă, multiplele
diversităţi. Provinciile nordice au acţionat într-o conjunctură diplomatică favorabilă, după ce, în
prealabil, se asiguraseră de sprijinul financiar şi diplomatic al Angliei şi de concursul Franţei.
Tendinţele acaparatoare ale Franţei, asasinarea lui Wilhelm de Orania (la 10 iulie 1584, ceea ce a
provocat ruperea relaţiilor comerciale dintre Provinciile Unite şi Spania şi izbucnirea unei crize
economice fără precedent). Profitând de conjunctură, Filip al II-lea a pus în aplicare un plan mai
vechi, prin care spera să ruineze Provinciile Unite, ordonând confiscarea tuturor navelor olandeze
din porturile spaniole; Provinciile Unite au replicat în acelaşi mod, lăsând, în plus, mână liberă
corsarilor lor să coopereze cu cei englezi, împotriva vaselor spaniole. Pentru moment, actul lui Filip
al II-lea a lovit crunt Olanda, care a pierdut, dintr-o dată, lâna spaniolă, atât de necesară
nenumaratelor sale manufacturi şi întreg comerţul Spaniei cu coloniile sale, însă, pe lângă marile
prejudicii, ea a avut şi de câştigat, fiind obligată să caute noi debusee. Astfel se explica prezenţa
activă a olandezilor în Mediterana şi Baltică, la sfârşitul secolului al XVI-lea, crearea, în 1584, pe
ţărmul Marii Albe, la Arhanghelsk, a unui comptuar pentru comerţul cu Rusia şi fondarea
Companiilor Indiilor de Est şi de Vest, în 1602 şi, respectiv, 1609; activitatea acestor companii şi a
celor similare din Anglia a pus repede capăt monopolului iberic, dar, mai ales, ocuparea de către
Farnese a Anversului şi a tuturor poziţiilor controlate de revoluţionari în sudul Ţărilor de Jos, a pus
capat ezitărilor Elisabetei. Tratatul de alianţă cu Provinciile Unite este semnat, la 20 august 1585,
iar un corp expeditionar de 6 000 de soldaţi, în frunte cu contele de Leicester, debarca în Olanda
(Intervenţia militară a Angliei în Ţările de Jos a reprezentat o decizie îndrazneaţă a Elisabetei,
întrucât exista posibilitatea unei alianţe franco-spaniole, pentru întronarea Mariei Stuart; marele
avantaj al Angliei a fost războiul religios din Franţa şi posibila succesiune a unui rege protestant,
după moartea lui Henric al III-lea). Însă, împotriva dorinţei Elisabetei, Statele Generale l-au
proclamat pe Leicester guvernator general, dar incompetenţa şi incapacitatea acestuia de a
stăpâni situaţia a determinat ca interventia Angliei sa fie sortită eşecului. Olandezii au înţeles, în
sfârşit, că trebuiau să renunţe, pentru totdeauna, la patronajul unui suveran străin şi să pretindă
suveranitatea pentru propriile lor State Generale. Amestecul Angliei în Revoluţia Ţărilor de Jos a
ascuţit şi mai mult antagonismul anglo-spaniol, care nu era numai de natura politico-religioasă, ci şi
economică. În timpul Elisabetei, expansiunea comercială a Angliei luase un mare avânt, în
detrimentul puterii spaniole; pe lângă măsurile oficiale de construire a unei importante flote, care
să elimine concurenta Spaniei, regina sprijinea - în ascuns - expediţiile corsarilor englezi împotriva
„flotelor de argint” spaniole. Adeseori ea a investit capitaluri serioase în acest tip de întreprinderi,
prin care trebuie să mai înţelegem şi comerţul cu negrii de pe coastele Guineei. Anexarea
Portugaliei la Regatul spaniol (în 1581, în condiţiile pe care le-am arătat mai sus), urmată imediat
de ocuparea Azorelor (1582-1583), va pune, însă, succesele Angliei sub semnul întrebării. Stapâni
pe două poziţii strategice de maximă importanţă, spaniolii au putut să lupte cu succes în Atlantic,
împotriva corsarilor şi piraţilor englezi. Mai mult, ca răspuns la expediţia contelui de Leicester, Filip
al II-lea a instituit, în mai 1585, emabargo asupra tuturor navelor engleze aflate în porturile
spaniole şi portugheze, sporind, concomitent, şi ajutorul dat catolicilor englezi şi Mariei Stuart
(După cum se ştie, în timpul domniei sale în Scoţia, între anii 1561 şi 1568, Maria Stuart a încercat
să înăbuşe Reforma şi să consolideze autoritatea regală pe o bază catolică, ceea ce a provocat
revolta nobilimii; înfrântă la Langside - 13 mai 1568 -, ea s-a refugiat în Anglia, sub protecţia
reginei Elisabeta. Intrigile pentru detronarea acesteia, relaţiile cu ducele de Guise şi cu complotul
lui Francis Throckmorton –1583 -, dar mai ales scrisorile trimise ambasadorului Mendoza, prin care
îşi ceda toate drepturile lui Filip al II-lea – scrisori interceptate de Walsingham - o vor duce, în cele
din urmă, pe Maria Stuart la eşafod). Actele represive ale lui Filip al II-lea, dar mai ales politica sa
catolică şi amestecul în treburile interne ale Regatului englez, au incitat naţiunea engleză şi i-au
accentuat orientarea spre protestantism. Spania găsise în Irlanda şi Scoţia puncte de sprijin
preţioase pentru propaganda catolică împotriva Elisabetei, prin intermediul cărora Filip al II-lea a
creat serioase dificultăţi suveranului englez. Cedând presiunilor spaniole, papa Pius al V-lea a
excomunicat-o pe regină, însă Parlamentul englez a votat o severă legislaţie anticatolică, care
considera trădare orice act ce recunoştea autoritatea pontificală. Moartea moştenitorului lui Henric
al III-lea, ducele d'Anjou, survenită la 10 iulie 1584, antrena deschiderea sigură a succesiunii la
tronul Franţei, după stingerea ultimului Valois, urmaş prezumtiv fiind conducătorul „Uniunii
protestante”, Henric de Navarra. În faţa acestei situaţii, lui Filip al II-lea nu-i mai rămânea decât să-l
sprijine, fără rezerve, pe ducele de Guise, aşa ajungându-se la tratatul secret de alianţă dintre
Spania şi Liga Catolică, semnat la 2 ianuarie 1585, la Joinville. Bazându-se pe ajutorul Spaniei,
partidul catolic l-a obligat pe regele Henric al III-lea să adere la Ligă, iar prin tratatul de la Nemours
(7 iulie 1585), să-i cedeze o parte din putere. Vremelnic, „Sfânta Ligă Catolică” va fi un stat în stat,
impunând regelui conducătorii, programul şi armatele sale. La 18 iulie 1585, un edict regal
interzicea exercitarea cultului reformat în tot regatul, urmarea fiind dezlănţuirea unui nou razboi
civil între hughenoti şi catolici. Dacă tratatul de la Joinville i-a permis lui Filip al II-lea să intervină
direct în afacerile Franţei, în Anglia amestecul său se va limita, doar, la intrigile {eşuate) în jurul
Mariei Stuart, de-abia decapitarea acesteia, la 8 februarie 1587, servindu-i drept pretext pentru
vechiul proiect de invazie a insulelor britanice. La 20 mai 1588, Invincibila Armada (130 de vase,
din care 64 de linie, cu 8000 de marinari şi 19 000 soldaţi) a părăsit Lisabona, aventurându-se într-
o expediţie plină de riscuri. Slăbită de furtună, urmărită de piraţi şi corsari şi înfrântă de flota
engleză, cea mai mare escadră din secolul al XVI-lea a revenit după trei luni în patrie total lipsită
de glorie, dezastrul Invincibilei Armade însemnând prăbuşirea proiectelor lui Filip al II-lea şi
începutul declinului supremaţiei spaniole. Politica Spaniei a eşuat pe toate fronturile. Cu toate că
războiul din Ţările de Jos a continuat şi după moartea lui Alessandro Farnese (1592), armata
Provinciilor Unite, bine organizată de Mauriciu de Nassau, va recuceri treptat toate regiunile şi
oraşele ocupate de ducele de Parma. Stările Generate au ştiut să. profite de pe urma razboiului
franco-spaniol (1595-1598), care a divizat fortele lui Filip al Il-lea, pentru a prelua initiativa
operaţiunilor militare. În 1598 Filip al II-lea s-a resemnat, provizoriu, cu pierderea părţii de nord a
Ţărilor de Jos, şi, pentru o mai buna asigurare a poziţiilor din sud, a cedat provinciile meridionale
fiicei sale Isabella, căsătorită cu arhiducele Albert de Austria; această renunţare, deşi apărea ca o
posibilitate de autonomie, a fost vehement contestată, atât de olandezi, cât şi de spanioli (în scurtă
vreme, regele spaniol va şi muri). Victoria flotei olandeze la Gibraltar (1607) şi necesitatea
presantă de pace a obligat, în cele in urmă, Spania să încheie cu Provinciile Unite un armistitiu pe
12 ani (9 aprilie 1609) şi să le recunoască independenţa. Totodată, Spania a recunoscut
olandezilor liberul acces la toate marile. Cele doua state îşi garantau reciproc libertatea comerţului,
cu rezerva ca, în coloniile iberice olandezii să nu efectueze nici un trafic fără încuviinţare.
Armistiţiul, încheiat la 43 de ani de la izbucnirea revoltei, care a devenit revoluţie, însemna, deci,
recunoaşterea „de facto” a independenţei Provinciilor Unite (Olandei). Recunoasterea de drept a
acestui statut se va realiza prin Tratatele de pace din Westphalia, din anul 1648, care puneau
capăt îndelungatului conflict internaţional numit „războiul de treizeci de ani” (1618-1648).

2. Revoluţia din Anglia (Marea Britanie) şi reformele constituţionale

(Instituirea monarhiei constituţionale ca formă politică a statului modern; Anglia - mare putere a
lumii)

A doua revoluţie modernă, în ordine cronologică (sau chiar prima, în opinia unei bune părţi a
istoriografiei de specialitate), s-a desfăşurat în Anglia, între 1640 şi 1660. Avântul economic şi
tehnic, creşterea producţiei şi schimbului, intensificarea circulaţiei baneşti, destrămarea structurilor
societăţii feudale, au făcut să apară într-o serie de zone ale Europei Apusene relaţii capitaliste
(Ţările de Jos, unele state italiene, Anglia). Unii istorici (vezi Bibliografia) apreciază că doar
Revoluţia din Anglia a fost prima revoluţie burgheză de anvergură europeană, care a exercitat o
influenţă puternică pe plan mondial, în sensul subminarii regimurilor feudale, Revoluţia franceză
fiind aceea care a dus la victoria deplină a capitalismului, în majoritatea statelor de pe continent.
Revoluţiile începute la 1642 şi, respectiv, 1789, nu au constituit doar o „revoluţie engleză” şi una
„franceză”; ele au fost revoluţii europene cu influenţe universale. Ele nu au constituit doar victoria
unei anumite categorii a societăţii asupra vechii predominanţe politice, ci au marcat trecerea
definitivă la pasajul modern în dezvoltarea societăţii europene. În aceste revoluţii burghezia a ieşit
biruitoare, dar victoria burgheziei a însemnat atunci victoria capitalismului, victoria proprietăţii
burgheze asupra celei feudale, a naţiunii asupra provincialismului, a concurenţei asupra sistemului
breslelor, a principiilor dreptului modern asupra privilegiilor medievale. Şi în Anglia, datorită poziţiei
sale insulare, s-a dezvoltat comerţul maritim, ceea ce a determinat modificări în structura socială:
întarirea orăşenimii, formarea în interiorul nobilimii a unei pături cu interese lucrative, comercial-
capitaliste; abolirea relativ timpurie a dependenţei personale (şerbiei) ţărănesti, ascensiunea unei
pături de ţărani liberi, proprietari, iar la polul opus al societăţii rurale - creşterea numărului ţăranilor
fără pamânt, simpli lucratori agricoli. „Apăraţi faţă de vecinii lor continentali de apa mării şi eliberaţi,
mulţumită ei, de orice temeri care au paralizat în Franţa atâţia oameni de stat, ei (englezii-n.ns.) au
putut, fără a întâmpina mari primejdii, să-şi organizeze pe îndelete instituţii originale”, s-a afirmat şi
se afirmă ca un loc comun în istoriografie. Politica monarhiei absolutiste, sub dinastia Tudorilor
(1485-1603), corespundea într-o măsură destul de largă intereselor nobilimii noi şi a burgheziei.
Proprietarii şi arendaşii de ferme foloseau, alături de noua nobilime, munca lucrătorilor agricoli
salariaţi, încât, la sfârşitul secolului al XVI-lea, Anglia poseda deja o clasa de fermieri capitalişti
bogaţi pentru condiţiile de atunci. Dacă regii Franţei, Spaniei şi Austriei şi-au găsit aliaţi în biserica
de la Roma, pentru a crea monarhii absolute, regii Angliei şi-au aliat Biserica propie, Parlamentul şi
burghezia spre a bara pretenţiile de universalitate ale Bisericii catolice. Tradiţia revoluţionară
inaugurată de Wyclif, influenţa lui Erasmus şi a umaniştilor englezi în a critica abuzurile bisericii au
creat un climat favorabil rupturii. Prilejul s-a ivit când Henric al VIII-lea (1509-1547), dupa 18 ani de
viaţă conjugală, a fost cuprins de scrupule că se căsătorise cu văduva fratelui sau, Ecaterina de
Aragon, mătuşa împăratului Carol Quintul. Deoarece papa nu i-a aprobat anularea căsătoriei,
Parlamentul votează „Actul de supremaţie” (1534), proclamând pe rege protector şi şef suprem al
Bisericii care devine anglicană. Au fost desfiinţate ordinele călugăreşti, secularizate averile
acestora, circa 1000 de mânăstiri închise, iar bunurile acestora impărţite protejaţilor regelui. O
caracteristică specifică în evoluţia feudalismului englez a fost pătrunderea timpurie a raporturilor
capitaliste în agricultură. Din punct de vedere juridic, majoritatea ţăranilor erau liberi, dar
dependenţi de obligaţia posesiunii lotului Sintetizând detaliile cuprinse în istoriografia specială,
situaţia se prezenta astfel:

a. copyholderi - deţinători ai lotului pe temeiul unei copii din registrul manorial (document de
evidenţă a ţăranilor ce deţineau un lot dintr-o moşie – manor – cu importante obligaţii faţă de
proprietar);

b. freeholderi - deţinatori liberi (obligaţiile faţă de marii proprietari erau mai uşoare);

c. cotteri - ţărani fără lot, cel mult posedau o căsuţă şi eventual grădină (cottage - casa de la ţară,
colibă);

d. yeomenii - partea înstărită a freeholderilor, ţăranii liberi, superiori foştilor vilani (ar corespunde la
noi răzeşilor sau moşnenilor); au cel puţin 40 de şilingi venit, dar nu ating 20 livre, ca să facă din ei
gentelmeni. Filosoful şi omul de litere englez Francis Bacon (1561-1626) îi definea ca o clasa
intermediară între gentelmeni şi ţărani. Mai târziu, de altfel, Cromwell pe aceştia îşi va baza
puterea. Lor nu le era frica nici să muncească cu braţele şi nici să lupte. În parte, şi Tudorii şi-au
sprijinit pe ei edificiul statal, dar mai ales pe gentry şi pe comercianţi. Gentry constituia totalitatea
gentelmenilor care trăiau la ţară. El cuprindea şi pe descendentul cavalerului, cât şi pe
comerciantul bogat, ca şi pe avocatul celebru care, cumparându-şi o bucată de pământ, devenea
şi proprietar funciar. Această clasă avea ca limită inferioară un cens funciar de 20 livre venit, care
odinioara dadea dreptul la titlu de cavaler, iar din secolul al XIV-lea să devină judecător de pace.
Marea proprietate agrară - manor - aflată în posesiunea nobilimii, a bisericii si a coroanei regale
este tot mai subminată de relaţiile capitaliste. Noua nobilime a profitat îndeosebi de secularizarea
şi scoaterea la licitaţie a averilor ecleziastice, cât şi de declinul vechii nobilimi, obţinând noi terenuri
în condiţii avantajoase. Deşi încep sa se cultive culturi noi: sfecla, trifoi, hamei, cartof etc. creşterea
cererii de lână pe piaţa internă, cât şi pe cea externă, duce, pe de-o parte, la exproprierea forţată a
ţăranilor de pe pamânturile pe care le lucrau, cât şi la creşterea suprafeţelor de păşunat. Structura
socială a Angliei cunoaşte schimbări deosebit de importante. Noua nobilime se completeaza în
permanenţă cu elemente provenite din alte stări (arendaşi, negustori, oraşeni, ţarani înstăriţi), iar o
parte din vlăstarele aristocratice fac drumul invers ajungând în alte stări. În târguri şi sate - unde se
practica atat agricultura cât şi industria-, o parte din locuitori erau meşteşugari calificaţi. Ucenicia
-consemneaza G.M. Trevelyan –„era cheia vieţii naţionale”. Prin Statutul meseriaşilor - aprobat şi
intrat în vigoare pe timpul Elisabetei I, nimeni nu-şi putea deschide prăvălie, ca meşter, sau intra ca
lucrător, până nu facea 7 ani de ucenicie. Astfel, tineretul ţării căpăta educaţia tehnică şi disciplina
socială - care compensau lipsa sistemului de educaţie şcolară pe scara naţională. Deosebirea
dintre meşter şi lucrător era de rang, nu de clasă şi erau frecvente cazurile când ucenicul londonez
se mândrea ca este mai nobil decât patronul. Iar in privinţa instrucţiunii, fiii micilor nobili de ţară
formau un element important nu numai în şcoli, dar şi în universităţi. Aristocraţia considera că din
moment ce secretarii lor terminasera Oxford-ul sau Cambridge-ul, ei îşi pot limita cultura la ceea ce
invaţasera în copilărie cu perceptori particulari la castel şi la întrecerile de la turniruri. În sfârşit,
societatea engleză pe timpul Tudorilor - şi mai ales pe timpul Elisabetei (1558-1603) - era
întreprinzătoare, iar flota comerciala engleză, cât şi corsarii puteau fi vazuţi tot mai des navigând
pe mări şi oceane. Politica Tudorilor corespundea, în largă măsură, intereselor noii nobilimi şi
burgheziei. Însă lucrurile se schimbă, prin urcarea pe tron – după moartea Elisabetei (1603) – a
regelui Iacob al VI-lea al Scoţiei, sub numele de Iacob I (1603-1625). Cult, amabil, nerăzbunător,
era cu totul ignorant în privinţa cunoaşterii Angliei. Iacob al Vl-lea era fiul Mariei Stuart (vezi mai
sus), dar principiul „Rex est Lex”, cu care guvernase Scoţia, era cu totul incompatibil la Londra şi
însemna o ofensă la adresa Camerei Comunelor. Iacob I era un rege pacifist şi îi displăceau
oamenii de arme. De altfel, îi lipseau şi banii ca să se înarmeze; dar nici Parlamentul nu era dispus
sa-l sprijine. În 1603, regele a adus Angliei un frumos dar, care îi aparţinea: unirea cu Scoţia. Însă
acestui scoţian, care îşi putea permite la Edinburg să ia hotarâri de unul singur, în Palatul Whitehall
i se opunea rezistenţă - mai intai voalată, apoi mai faţişă. Burghezia şi noua nobilime ajunsesera
atat de puternice sub aspect financiar, încât nu mai aveau nevoie de protecţia unui regim
absolutist. Deşi a convocat Parlamentul în 1604, regele mărturisea ca nu-i putea suferi, pentru că
nu-i vota dreptul de a percepe noi impozite. Iacob I a neglijat complet flota, în timp ce micuţa
Olandă strangea averi fabuloase din cărăuşie, Portugalia avea o colonie numai in America de Sud,
care îşi depăşea metropola de circa 90 de ori (Brazilia), iar Spania şi Franţa o ameninţau şi pe cale
navală. Piraţii arabi din zona Magreb-ului (Alger, Maroc, Tunis) au avut îndrăzneala să facă raiduri
în zona Canalului Mânecii, englezii fiind eliminaţi de olandezi şi din comerţul cu Rusia, prin Marea
Albă. În 1618 a izbucnit razboiul de 30 de ani (1618-1 648), în care s-au confruntat majoritatea
statelor europene, iar Anglia, practic, a fost o simplă spectatoare. În ciuda liniei Casei Regale,
oameni dârzi deschideau colonizării engleze America de Nord, Compania Engleză a Indiilor
Orientale îşi înarma corăbiile pentru luptă, iar prin diplomaţie, la Curtea feudalilor localnici indieni
era înlăturat monopolul otoman; totodată creşteau şi acţiunile în Orientul Apropiat. În 1607 a fost
întemeiată Virginia (Jamestown), prima aşezare permanentă engleză din America de Nord - zona
unde, în decurs de un secol, vor fi organizate cele 13 colonii (vezi mai sus). Pe plan intern,
ambiţiosul Buckingham, devenit confident al regelui, avea practic puterea în mână; totuşi, ultimul
Parlament (al 4-lea) al lui Iacob I l-a trimis în faţa justiţiei pe ministrul de finanţe Middlesex care, de
asemenea, era un intim al suveranului. În locul regelui, decedat, în 1625, a urcat pe tron fiul
acestuia, în varsta de 25 ani, Carol I (1625-1649), care părea serios, distins, curajos şi înclinat
spre ştiinţe şi arte frumoase. În practică, manifesta curajul şi încăpăţânarea timizilor, dorind să
conducă autocrat. Până în 1629, a dizolvat patru parlamente, care i-au opus rezistenţa în vederea
perceperii unor noi impozite, iar in perioada 1629-1640 a condus fără Parlament, îndepărtând
astfel orice control constitutional asupra faptelor sale. Buckingham, favoritul său atotputemic,
iniţiase o serie de acţiuni razboinice pripite şi nereuşite împotriva Spaniei şi în sprijinul hughenoţilor
de la Rochelle. În 1628, Buckingham este ucis de un fanatic puritan, locotenentul Felton, spre
satisfacţia opiniei publice engleze. În perioada 1629-1640, regele va exercita puterea sprijinindu-se
pe două personaje care au jucat un rol nefast: arhiepiscopul Laud si Thomas Wentworth (ulterior,
conte de Stradfford, executat în 1641). Regalitatea a căutat să înlăture mişcările protestatare,
persecutând pe puritani, dizolvând, în repetate rânduri, Parlamentul şi arestând căpetenii ale
opoziţei. Profitand de dificultatile regelui Carol I Stuart în politica externă, în anul 1628 (7 iunie)
Parlamentul, făcând uz de prerogativele sale fiscale, a refuzat să aprobe noi impozite, până când
regele nu avea sa semneze actul intitulat The Petition of Right („Petiţia Dreptului”), prin care el se
angaja, din nou, să respecte libertatea individuală şi drepturile Parlamentului. Regele a semnat
actul, dar, după scurtă vreme, a dizolvat Parlamentul, cu intenţia de a nu-l mai reconvoca şi a
aduce astfel Anglia la un regim absolutist total Înainte de a primi ordinul de dizolvare, Parlamentul
a mai avut răgazul de a vota o lege care prevedea că toţi aceia care vor institui - sau vor consimţi
să plătească - un impozit neaprobat de Parlament, se vor face vinovaţi de crimă împotriva
libertăţilor şi drepturilor poporului englez (martie 1629). Cu tot acest boicot fiscal, regele a căutat
să guverneze fără Parlament. Dar, după 11 ani, în 1640, confruntat - din propria sa vină - cu un
conflict armat cu Scoţia, a ajuns într-o situatie financiară (şi militară) atât de grea, încât s-a văzut
silit să convoace iarăşi Parlamentul şi să încerce un compromis cu opoziţia. Aceasta, având
majoritatea în Parlament şi conştientă de poziţia avantajoasă în care o plasau erorile şi greutăţile
regelui, s-a arătat intransigentă. Drept condiţie prealabilă a colaborării, ea a cerut condamnarea la
moarte a miniştrilor care dăduseră regelui concursul lor în timpul celor 11 ani de guvernare fără
Parlament. A impus, apoi, regelui să semneze o serie de legi care, în ansamblu, îi limitau drastic
puterea şi instituiau supremaţia politică a Parlamentului în stat. Regele nu s-a putut resemna cu
diminuarea prerogativelor sale. În ianuarie 1642, după o încercare nereuşită de-a aresta
căpeteniile opoziţiei, a rupt relaţiile cu Parlamentul şi a plecat din Londra în centrul Angliei, de
unde, printr-un manifest, a chemat poporul – fără ca acesta să i se alăture - la luptă împotriva
„rebeliunii” Parlamentului. Astfel, în Anglia a izbucnit războiul civil (şi revoluţia burgheză). Taberele
care s-au înfruntat erau compuse, de partea regelui, din marea nobilime, clerul anglican şi unele
grupuri ale burgheziei, iar de partea Parlamentului din nobilimea provincială, cea mai mare parte a
burgheziei şi ţăranii liberi. Burghezia, nobilimea provincială cu ocupaţii şi interese burgheze, şi
ţăranii liberi au constituit, treptat, un bloc social care ajuns să formuleze revendicari politice
comune: limitarea absolutismului regal, lărgirea drepturilor parlamentului, a libertăţilor economice,
civile, politice şi de conştiinţă, un sistem fiscal concordant cu interesele şi posibilităţile tuturor
păturilor sociale si profesionale. Absolutismul regal, chiar practicând consultarea periodică a
Parlamentului, devenise un cadru strâmt, incomod, nu mai corespundea cu noul raport al fortelor
sociale din Anglia. Un semnal al maturizării acestor tensiuni l-a constituit pătrunderea în ţară a
calvinismului, nuanţa radicală a Reformei religioase, subminând dominaţia spirituală a
anglicanismului şi, implicit, a şefului acestei confesiuni - regele. Calviniştii din Anglia au fost numiti
„puritani”, din cauza programului lor de purificare a Bisericii anglicane de elementele păstrate din
catolicism. Ei au jucat în evenimentele care au zguduit ţara, la mijlocul secolului al XVlI-lea, un rol
aşa de preeminent, pe plan ideologic, politic şi militar, încât mulţi istorici britanici numesc aceste
evenimente „revoluţia puritană”. John Knox, un discipol al lui Calvin, a asigurat triumful acestei
confesiuni (varianta presbiteriană) în secolul al XVI-lea, în Scoţia. Liturghia catolică a fost
desfiinţată, sărbătorile - în afară de duminici - suprimate, averile bisericeşti confiscate. Biserica a
fost organizată dupa modelul celei din Geneva, organizându-şi şcoli în fiecare parohie şi
comunitatea răspunzând de purtarea credincioşilor. Arhiepiscopul englez Williams Laud, dorind să
aducă cele doua biserici la acelaşi numitor, a elaborat o Carte de rugaciuni comune (Common
Prayer Book), spre a unifica ritul. Scoţienii, văzând în această o ştirbire a autonomiei s-au ridicat la
luptă, iscălind „Convenant national”, care urmărea păstrarea şi apărarea bisericii presbiteriene.
Practic, revolta scoţiană (1638-1640) a fost începutul Revoluţiei britanice, pentru că, până la
înfruntarea cu arma în mână a scoţienilor, englezii nu aveau potenţial militar să-i opună regelui.
Carol I, înfrânt în 1639, a fost nevoit sa semneze pacea cu scoţienii la Berwick, recunoscandu-le
drepturile în materie politică şi religioasă. Dar ambitiosul Stuart vedea în pacea încheiată numai un
răgaz, pentru înarmarea si întreţinerea unei armate, însă, avea nevoie de bani. Iar ca să procure
bani, era necesar de data aceasta sa cedeze în faţa englezilor şi să convoce Parlamentul. Şi
astfel, dupa 11 ani de abuzuri regale, se întrunea Parlamentul, în aprilie 1640. Nobilii, pătrunşi de
lealism faţă de rege, iar burghezia obsedată de a restabili legalitatea, voia doar să exploateze
impasul în care se afla Carol I, în urma înfrângerilor suferite din partea Scoţiei. Întrunit la 13 aprilie
1640 si dominat de opoziţia condusa de John Pym (politician înzestrat, acesta avea o bogată
experienţă parlamentară; în 1640 avea 56 de ani şi participase şi la parlamentele anterioare; de loc
era din Sommerset şi se trăgea dintr-o familie de nobili rurali, studiase la Oxford). Parlamentul nu
avea de gând sa-i acorde noi subsidii în vederea continuării războiului cu Scoţia. După trei
săptămâni, regele a dizolvat Parlamentul (intrat in istorie sub denumirea de „cel scurt”). Între timp,
a fost înfrânt din nou de scoţieni, la Newburn (ostilităţile se reluaseră) şi, în faţa refuzului Spaniei
de a-i acorda subsidii, a fost nevoit să convoace un nou Parlament, intrat în istorie drept „cel lung”
(1640-1653). Acest Parlament va juca un rol excepţional în desfaşurarea Revoluţiei, fiind sufletul şi
centrul organizatoric al tuturor forţelor care luptau împotriva absolutismului regal. A fost o
adevarată cotitură în istoria politica a Angliei, iar marele aliat i-a fost populaţia Londrei, unul din
marile şi activele oraşe ale lumii. Camera Comunelor a acestui Parlament va conduce Revoluţia
burgheză, va răsturna şi va executa pe rege şi va schimba forma de guvernamânt a Angliei. Pym
acuza de înaltă trădare pe favoritul regelui, „Thomas, conte de Strafford, lord- locotenent al
Irlandei” Atât el cât şi arhiepiscopul Laud au fost intemniţaţi în Turnul Londrei. Strafford, „contele
negru” - cum fusese denumit de irlandezi - a fost judecat în Sala mare a alatului Westminister.
Întreaga ţară aur marit dezbaterile. Opozitia a cunoscut atunci vigoarea insolentă a acestui
politician, care, prin intrigile sale, ar fi putut restaura puterea despotică a Coroanei, încât a cerut
pedeapsa capitală. Curtea regală era ca asediată, cerând lui Carol I executarea lui Strafford. La 12
mai 1641, în faţa unei multimi de circa 200.000 oameni, capul lui Strafford cădea retezat. În
aceeaşi zi, regele a mai semnat un act, potrivit căruia Parlamentul nu putea fi dizolvat decat prin
propriul său consimţământ. Prin actele normative adoptate, Parlamentul „cel lung” a contribuit, în
mod hotărât, la cosolidarea noului regim constituţional. Printre altele, Parlamentul hotăra:
dizolvarea armatei regale; desfiinţarea drepturilor Casei regale de a cumpăra prima, la preţuri
preferenţiale; abrogarea legii asupra pădurilor, prin care regele şi familia sa erau proprietarii
suprafeţelor împădurite – lege datând din epoca cuceririi normande; desfiinţarea Camerei Înstelate
şi a Curţii Înaltei Comisiuni. Masele Londrei, care stateau în spatele Parlamentului, l-au obligat pe
rege să nu reacţioneze. Carol I a intenţionat, prin soţia sa, fiica regelui Ludovic al XIII-lea, să
solicite sprijinul Franţei, concomitent încercând şi o conspiraţie cu aristocraţia regalistă din Scoţia
şi o insurecţie în Irlanda. Irlanda (vezi mai jos!), cucerită de englezi la sfarşitul secolului al XII-lea şi
supusă unei crunte exploatări (Strafford a fost unul dintre guvernatorii cei mai cruzi), se ridica, în
octombrie 1641, la luptă - instigată şi de papalitate, de Spania şi de Franţa, împotriva
Parlamentului puritan. Gruparea lui Pym elaborează actul „Mustrarea cea Mare” (adoptat de
Palament după o şedinţa care a durat 4 ore, cu 159 voturi pentru şi 148 contra), care conţinea 204
articole şi constituia programul politic al burgheziei şi al noii nobilimi. De fapt, era un rechizitoriu la
adresa tuturor abuzurilor savârşite de rege în perioada 1625-1641. La sfârşitul lunii noiembrie
1641, regelui îi este înmânată „Mustrarea cea Mare” (sosise cu câteva zile înainte din Scoţia), dar
acesta a refuzat să o sancţioneze, încurajat de cele 148 de voturi ale moderaţilor şi regaliştilor din
Parlament. În timp ce în Camera Comunelor se citea o declaraţie pacifistă a regelui (3 ianuarie
1642), garda regală lua măsuri speciale, îndreptand tunurile asupra Londrei, iar în Camera Lorzilor
era lansată acuzaţia de înaltă trădare împotriva lordului Kimbolton şi a deputaţilor Pym, Hampden,
Haseirig, Strode şi Holies. Încercarea regelui de a-i aresta pe cei cinci fruntaşi ai opoziţiei eşuând,
el va părăsi Londra, la 10 ianuarie 1642, pentru a găsi sprijinul necesar în mijlocul nobilimii din
provincie şi stabilindu-şi cartierul general la Oxford. Războiul civil nu însemna prabuşirea unei
societaţi uzate, ci o disputa în jurul unor idealuri politice şi religioase, unde Parlamentul prezenta
noul. Abia acum, reacţiunea feudalo-monarhica s-a grupat in jurul regelui, plus intreaga partidă
romano-catolică din jurul reginei. Arena de lupta devenise întreaga ţară, deoarece în fiecare
comitat, în fiecare oraş existau „cavaleri” (susţinatorii ai regelui) şi „capete rotunde” (susţinatori ai
Parlamentului). S-au gasit şi „cavaleri” în rândurile susţinatorilor Parlamentului, iar conţii Essex,
Manchester şi lordul Brooke au comandat armate ale „capetelor rotunde”. Baza armatei
Parlamentului o formau acei fermieri liberi (yeomani), care deveniseră cei mai zeloşi luptători, mai
ales cei din regimentele de călăreţi din East England conduse de Oliver Cromwell. Născut în 1599,
membru al Parlamentului din 1629 (când a şi luat cuvântul prima dată), începe să se impună din
1643, luptând cu abnegaţie şi pricepere în calitate de căpitan al escadronului 67 de cavalerie,
echipat pe cheltuiala sa. El a înţeles valoarea cavaleriei şi necesitatea unei bune pregătiri,
deoarece atât unitaţile regelui, cât şi unităţile de mercenari din serviciul acestuia formau unitaţi de
cavalerie, care au avut un rol deosebit în primii ani ai războiului. În jurul lui Cromwell se schiţează
un curent mai radical, care nu dorea un compromis cu regele, ci înfrângerea acestuia. În anii 1642-
1643, forţele regaliste repurtaseră o serie de succese militare, ocupaseră importantele porturi Hull
şi Bristol, dar suferiseră o puternică înfrângere la Marston Moor (2 iulie 1644), unde trupele
conduse de Cromwell au jucat rolul decisiv. Este drept că în tabăra Parlamentului s-au aflat şi
trupe scoţiene comandate de Alexander si David Leslie (în septembrie 1634 se incheiase o alianţă
cu Parlamentul scoţian) şi puritanii din Yorkshire comandaţi de Fairfax. Armata acestora, cu un
efectiv de 27.000 oameni, a înfrânt cavaleria prinţului Rupert (18.000), care până în acel moment,
repurtase numai victorii. Dar această frumoasă victorie a fost întunecată de capitularea contelui
Essex şi a întregii sale infanterii. Pentru tabăra Parlamentului, succesul de la Marston Moor ducea
la urmatoarele învăţăminte: lupta împotriva regelui trebuia dusă cu întreaga capacitate posibilă, iar
elementele populare canalizate spre un cadru organizat. În acest sens, Camera Comunelor
(ianuarie 1645) a votat crearea unei armate de tip nou (New Model Army), după modelul unităţilor
lui Cromwell. Urma să aibă un efectiv de 21.500 oameni, dintre care o treime o formau regimentele
de cavalerie. Era prima armată engleză, organizata pe baze moderne, cu o strictă centralizare, cu
buget propriu, iar nucleul cavaleriei îl formau „coastele de fier” ale lui Cromwell. Aceasta armată,
formată din ţărani, meseriaşi, calfe si ucenici era armata revoluţiei, pusă sub controlul aripii de
stanga a Parlamentului (independent). Comandant suprem a fost numit Thomas Farifax, în varsta
de 35 ani, care se distinsese într-o serie de lupte; dar înalta sa calificare militara se îmbina cu
indeferenţa totală faţă de politică şi religie. Adjunctul sau era Cromwell, care comanda întreaga
cavalerie. Astfel organizată şi cu ofiţeri ridicaţi la gradul de colonei din oameni simpli, exclusiv pe
baza meritelor militare - Ch. Pride, Hewson, Fox, Harrison etc., - va da o bătălie hotărâtoare în
iunie 1645, la nord de satul Naseby. Batalia de la Naseby a pecetluit soarta armatei regelui,
cetaţile asediate s-au predat una dupa alta, iar în iunie 1646 a capitulat şi Oxfordul. În ianuarie
1647, scoţienii l-au predat pe rege englezilor, dupa ce Parlamentul le achitase suma de 400.000
lire - reprezentând cheltuielile armatei scoţiene în timpul războiului. Regele, prizonier şi fără trupe,
era acum la discreţia Parlamentului. De acum, cuvântul Parlamentului era singura lege pe întregul
teritoriu al Angliei. Între iunie 1646 (capitularea Oxfordului) şi ianuarie 1649 (execuţia regelui),
patru părţi erau interesate în a stabili viitorul Angliei: Parlamentul victorios, regele prizonier,
Cromwell - care se detaşase tot mai mult de celelalte vârfuri ale revoluţiei - şi armata. În războiul
civil, victoria Parlamentului a fost dobândită cu ajutorul „armatei de tip nou”, creată, am văzut, în
1644-1645. Ea a fost o prima armată „naţională”, modernă. A fost constituită prin recrutarea de
voluntari, selectionaţi pe criteriul ataşamentului pentru cauza revoluţionară. Ofiţerii erau promovaţi
pe baza meritelor. Armata avea un comandament unic, sistem unitar de instruire și de tactică şi o
structură unitară de organizare pe mari unităţi (regimente) şi subunităţi. Purta uniformă şi era
supusă unei discipline severe, dar şi unei educaţii politice, menite să determine pe ostaşi să lupte
conştienţi de justeţea cauzei pentru care se înrolaseră şi să accepte disciplina dintr-un convingere
fondată pe rigoarea morală a credinţei puritane. Războiul civil a scos în evidentă marile însuşiri de
conducator militar si de om politic ale lui Oliver Cromwell, un nobil de la ţară care, datorită
victoriilor obţinute asupra regalistilor, va deveni, din 1649, cea mai influentă personalitate în partida
parlamentară. Tot în această partidă s-au format în cursul războiului mai multe curente politice.
Dintre ele, la o pozitie dominantă a ajuns gruparea zisă a „independenţilor”, în frunte cu Cromwell,
care deţinea poziţiile cheie în armată şi, cu sprijinul direct al acesteia, a ocupat aceleaşi poziţii şi în
instituţiile politice ale statului. Dar prin programul ei, cea mai interesanta, cea mai modernă grupare
constituită în cursul revoluţiei din Anglia a fost cea numita a „levellerilor” (nivelatorilor). Exponentă
a vederilor şi intereselor micii burghezii, a soldaţilor şi a ţăranilor liberi, gruparea levellera a militat
pentru republică, pentru alegerea anuală a Parlamentului, pentru Parlament unicameral
(desfiintarea Camerei Lorzilor), pentru vot universal – susţinând, totodată, teza ca dreptul politic
este un drept natural al oricarei persoane născute pe pământul ţării. Levellerii au preconizat, de
asemenea, o limitare a întinderii marilor proprietăţi agrare şi luarea unor masuri care sa dea câte o
mica proprietate şi celor săraci. Levellerii au vehiculat, astfel, ideea unei repartitii egalitare,
democratice, a proprietăţii funciare. Levellerii au reprezentat ideea republicii democratice. Ei sunt
precursorii iacobinilor francezi şi ai radicalismului politic din secolele XIX şi XX. Revolutia engleză
a înfăptuit, pentru întaia dată, unitatea politica deplină a Insulelor Britanice. Armata Parlamentului
va reprima răscoala proregalistă a irlandezilor (cu o cruzime ce n-a fost uitată până astăzi) şi a
scoţienilor. Cele doua provincii - Irlanda şi Scotia, au fost integrate sub autoritatea instituţiilor
guvernamentale şi a Parlamentului din Londra. După judecarea regelui, în Anglia a fost abolită
monarhia şi proclamată republica. În fruntea ei a fost instituit, ca organ al puterii executive, un
Consiliu de Stat, în care se confundau atributiile unui prezidiu al statului şi ale unui guvern.
Parlamentul păstra, evident, prerogativele legislative. Republica a legiferat doua acte de
reglementare a comertului maritim al Angliei, introducand riguroase prevederi „protecţioniste” (vezi
mai jos): coloniile engleze erau obligate să întreţina relaţii comerciale numai cu metropola, iar
comerţul maritim al Angliei putea fi desfaşurat, în majoritatea cazurilor, numai de corabii engleze cu
echipaje engleze. Aceste măsuri au încurajat pe negustorii englezi şi pe constructorii de corabii,
asigurandu-le mari profituri, la adapost de concurenţa străinilor, a olandezilor fiind cea mai de
temut. Într-un secol, Anglia va deveni cea mai mare putere navală, colonială şi comercială a lumii
(după 1750, şi industrială), întrecand Olanda, pe care de altfel o va si invinge în două războaie
provocate de rivalitatea lor comercială şi colonială (1652- 54 şi 1665-1667, vezi în continuare).
Regimul republican s-a dovedit curând prea slab, pentru a fi în stare să consolideze noua ordine
socială şi de stat din Anglia. Aceasta era combatută atat de nostalgicii monarhiei şi ai aristocraţiei,
cât şi de nemulţumirile păturilor populare, care nu primiseră nici pamânt nici drepturi politice. S-au
ivit şi dispute privind prerogativele puterii, între Consiliul de Stat, conducerea armatei şi Parlament.
În 1653, Cromwell, cu ajutorul armatei a dizolvat Parlamentul, care se afla în sesiune neîntreruptă
din 1640. El a instituit un regim de dictatură militară, care s-a numit „protectorat”, al carui şef
necontestat va deveni, sub titlul de „lord-protector”. Deja, spre sfârşitul anului 1653, Republica
intrase în impas. De aceea, i-au oferit lui Cromwell titlul şi demnitatea de „Lord protector al Angliei,
Scoţiei şi Irlandei”. Instrumentul de guvernare, noua Constituţie - elaborata de Consiliul Ofiterilor –
excludea de la vot pe catolici şi pe cei care luptasera împotriva Parlamentului în timpul războiului
civil şi încredinţa puterea Lordului-protector şi Consiliului de Stat. Puterea legislativă era împarţita
între Lordul-protector şi un Parlament unicameral, compus din 400 deputaţi ai Angliei (plus 30 din
partea Irlandei şi 30 din partea Scoţiei). Îmbinând forţa cu toleranţa, Cromwell voia sa apropie
varfurile claselor dominante din Irlanda şi mai ales din Scoţia. Dar, divizand Anglia şi Walesul în 11
regiuni militaro-administrative, conduse de generali-maiori cu puteri nelimitate (din 1655), dictatura
militară atinsese apogeul. Practic, Cromwell dispunea de o putere mult mai mare decat regele
Carol I, în perioada 1629-1640, când a desfiinţat Parlamentul şi dorea să conducă în mod
absolutist. Triumfând asupra regalităţii şi sprijinitorilor ei, burghezia şi noua nobilime engleză erau
dornice să pună în aplicare programul combaterii principalilor adversari navali şi comeiciali ai
Angliei: Olanda, Spania, Franţa. Dintre aceştia, rivalul cel mai puternic era Olanda, posesoarea
unei flote impozante, de peste 15.000 de corabii, care concurau pretutindeni vasele engleze. În
ciuda declaraţiilor de prietenie, Anglia nu urmarea altceva decât să constrangă Olanda să-i
accepte supremaţia navală şi comercială. În 1651, ea a propus olandezilor realizarea unei „uniuni”,
în care problemele păcii şi ale războiului trebuiau stabilite în comun, „stările generale” din Olanda,
urmând ca în anumite cazuri să accepte necondiţionat deciziile Parlamentului englez. Olanda a
refuzat. Raspunsul Angliei a fost prompt. Actul de navigatie (9 octombrie 1651), care stipula că nici
o marfă nu putea fi importată sau exportată din ţarile, insulele, plantaţiile sau teritoriile aparţinând
Angliei sau care erau în posesia sa, în Asia, America şi Africa, cu alte vase decât cele ale sale,
fără să se comită o fraudă. De asemenea, mărfurile ţărilor producatoare nu puteau intra in Anglia
sau în coloniile sale decât pe vasele statelor respective sau ale Angliei. Pentru olandezi, „cărăuşii
mărilor”, această masură a fost o lovitura cumplită şi ea a declanşat razboaiele navale cu Anglia
(1652-1654 şi 1665-1667). Primul război s-a încheiat prin pacea de la Westminster (5 aprilie 1654).
Olanda recunoştea Actul de navigaţie, plătea o îndemnizaţie de război, expulza pe Stuarţi de pe
teritoriile sale şi înlătura pe partizanii Casei de Orania. Încheierea păcii cu Olanda a constituit un
mare succes pentru politica lui Cromwell. Al doilea razboi anglo-olandez s-a încheiat prin Tratatul
de la Breda (31 iulie 1667), care a dat Angliei Noul Amsterdam (New York) şi toată coasta care
unea Virginia de Noua Anglie. Olanda recapata Surinamul, iar Actul de navigaţie era modificat
întrucâtva în favoarea ei. Revenind, în 1654 Anglia a încheiat un tratat cu Portugalia, aceasta
recunoscându-şi subordonarea economică şi politică. Negustorii englezi obţinuseră condiţii
preferenţiale în coloniile portugheze, iar Lisabona şi Compania braziliană se obligau să recurgă, la
nevoie, la corăbiile engleze pentru marfurile ce urmau să fie aduse în Portugalia. Tot in 1654,
englezii au încheiat un tratat comercial cu Suedia, favorabil lor, consolidandu-şi astfel poziţiile şi în
Marea Baltica. Doua escadre engleze (sub comanda lui Blake şi William Penn) parasesc Anglia şi
acţionează, în anul urmator, în Mediterana apuseană, bombardează Tunisul şi îi obligă pe corsarii
arabi din Magreb să nu mai atace vasele engleze. Totodată, ancorează în portul Livorno şi obligă
pe marele duce de Toscana să-i plătească despăgubiri - statele papale şi Malta, motivul fiind
ţinerea unor vase şi mărfuri. În domeniul politicii interne, după cum se ştie, Cromwell a dizolvat
rămaşiţele Parlamentului cel Lung încă din 1653, iar dupa ce devine lord protector, a desfiinţat şi
Parlamentele urmatoare. Prin dictatura militară, care îşi atinsese punctul culminant în 1655, prin
împărţirea ţării în regiuni militaro-administrative conduse de cate un general cu puteri discretionare,
Cromwell aproape a lichidat mişcarea revoluţionară, iar Parlamentul, întrunit în septembrie 1656,
s-a aratat un instrument docil, oferindu-i chiar coroana regală. În anii 1657- 1658, Cromwell se
eliberează tot mai mult de militarii care l-au secondat în perioadele dificile, reinstituie Camera
Lorzilor (1657) şi, prin Constitutia promulgată în mai 1657, primeşte dreptulde a-şi alege urmaşul la
funcţia de lord-protector. Moartea, imprevizibilă (avea doar 59 ani), survenită la 3 septembrie 1658,
l-a surprins fără a-şi fi desavârşit opera. În ultima clipă, a desemnat şi un succesor, pe fiul său
Richard. Opoziţia din cadrul armatei s-a intensificat, careia i s-au alaturat şi republicanii, dorind sa
doboare regimul autoritar. În mai 1659, armata îi impune lui Richard Cromwell să demisioneze,
după ce, cu o luna mai inainte, îl obligase să dizolve Parlamentul. Generalul Monk, comandantul
forţelor armate din Scoţia (fost regalist, intrat în serviciul lui Cromwell, cunoscut oportunist), a intrat
cu trupele în Londra, fără să întâmpine vreo dificultate. A convocat un nou Parlament, iar emisarii
săi au dus tratative cu fiul regelui decapitat, în Olanda, care va urca pe tron sub numele de Carol al
II-lea. Acesta, prin Declaraţia de la Breda (aprilie 1660), a promis - în caz de revenire - o largă
amnistie pentru toţi adversarii monarhiei, recunoasterea legalitaţii bunurilor confiscate de la familia
regală, biserică şi nobilii regalişti, ca şi toleranţă religioasă pentru puritani. Cu tot sfârşitul
neaşteptat al revoluţiei - dictatura lui Cromwell şi restauraţia - evenimentele derulate între anii
1642-1660 au avut importanţă istorică deosebită pentru Anglia. Prin rezonanţa sa şi influenţa
internatională, pe plan economic, social, politic si cultural, Revoluţia engleza a avut o semnificaţie
deosebită pentru istoria universală. Capitalismul din Anglia a avut în Cromwell un promotor tenace,
perseverent, energic, o personalitate de prima marime. „Copacul pare mai mare când e prăbuşit” -
scria un contemporan la moartea acestuia. Prin soluţiile practice, luate promt, trecând peste
metodele folosite, a creat un stat centralizat din Anglia, Scoţia şi Irlanda si o mare putere maritimă
comercială.
Restauraţia

Condus cu energie de Cromwell, regimul a falimentat însă după moartea sa. În faţa pericolului
izbucnirii unui nou război civil între aderenţii regimului militar şi ai celui civil, conducatorii armatei şi
ai Parlamentului au intrat în tratative cu fiul regelui detronat în 1649 şi, pe baza unui acord socotit a
oferi suficiente garanţii de păstrare a înfăptuirilor Revoluţiei, au restaurat regimul monarhic (1660).
Englezii, prudenţi, reinstalându-i pe Stuarţi, nu i-au permis regelui să-şi formeze o armată
numeroasă, spre a nu fi ispitit la o conduită arbitrară. Afară de o trupa mică, regele mai dispunea
de câteva regimente aflate în posesiunile de peste mări, ca Tangerul şi Bombey-ul, care i-au venit
ca zestre de la soţia sa, prinţesa portugheză Caterina Braganza. Contele Clarendon, înrudit cu
Stuarţii (fiica lui, Ana, era casatorită cu fratele regelui, ducele de York, viitorul suveran), l-a
ponderat pe Carol al II-lea până în 1667, anul când părăseşte viaţa politica a Angliei, fugind în
Franţa. În perioada 1667-1673, regele a încredinţat conducerea ţării unui grup de nobili devotaţi lui,
cunoscuţi in istorie sub denumirea „Ministerul Cabal” (joc de cuvinte, cabal = cabală - organizaţie
în scopuri de intriga murdară, provenind de la numele celor cinci membri ai Cabinetului, care erau:
Clifford, Arlington, Buckingham, Ansley şi Landerdale). În ciuda încercarilor regelui de a-şi impune
politica personală, care urmărea instaurarea absolutismului, Parlamentul, convocat în 1661, a
reuşit să se menţină până în 1679 (denumit Parlamentul cel lung al Stuarţilor). În 1673, regelui i s-
a impus Test Act (Marturisirea credinţei), prin care erau excluşi din funcţiile publice toţi cei care
refuzau sa-şi declare apartenenţa la Biserica anglicană (ceea ce a dus la căderea Ministerului
Cabal), iar în 1679, cunoscutul şi faimosul Habeas Corpus Act, celebru în istoria luptei
constituţionale, potrivit căruia nimeni nu putea fi arestat fără a i se arata o ordonanţă scrisă din
partea judecatorului, iar în 24 ore să i se comunice cauzele arestării. În caz contrar, trebuia pus
imediat în libertate. Carol al II-lea murind în 1685, tronul a fost ocupat de fratele său, ducele de
York, sub numele de Iacob al II-lea (1685-1688). Deşi serios, în raport cu fratele sau uşuratic, noul
rege îşi revelase aptitudinile militare în războaiele navale impotriva Olandei; dar, fire închisă şi
încăpăţânată, devine antipatic. Parlamentul, convocat în 1685, deşi regalist prin sentimente, nu era
dispus sa-l secundeze pe rege în încercările acestuia de convertire a ţării la catolicism. Suveranul
a abrogat Habeas Corpus Act, a acordat drepturi politice catolicilor şi i-a numit in funcţii importante
în stat, în timp ce Ludovic al XIV-lea al Franţei revocase Edictul de la Nantes (1685) şi a început
persecutia hughenoţilor, nemaicunoscută până atunci. Cateva sute de mii au găsit azil în Olanda,
Prusia şi în Anglia, primiţi cu multa simpatie. Revocarea Edictului de la Nantes a adus în memoria
englezilor masacrele „nopţii Sfântului Bartolomeu”, cruzimile ducelui de Alba în Ţarile de Jos, încât
s-a produs o apropiere între whigi şi tory, care au înţeles necesitatea uitarii vechilor certuri, mai
ales că regele începuse să atace pe faţa bunurile şi proprietaţile clerului anglican.

Glorioasa revoluţie

Când, în iunie 1688, i s-a născut un fiu, englezii şi-au dat seama că prin naşterea acestui principe
de Walles, sistemul lui Iacob nu va disparea prin moartea sa. Liderul partidului tory, Danby, câţiva
conducatori whingi şi episcopul suspendat Compton, s-au adresat în taină lui Wilhelm de Orania al
Olandei să ocupe tronul Angliei. Wilhelm era ginerele lui Iacob al II-lea. Atât el, cât şi soţia lui
Maria, fiica regelui Angliei, nu aveau nici un scrupul în detronarea sclerozatului şi încăpăţânatului
Iacob. Corpul expeditionar comandat de Wilhelm de Orania a debarcat la Torbay, în 5 noiembrie
1688, şi s-a îndreptat spre Londra. Pe langă garda olandeză, erau mercenari elveţieni, suedezi,
brandenburghezi, scoţieni, englezi şi unităţi de cavalerie din W* rtemberg conduse de mareşalul
Schomberg. Regele, părăsit, de ciudă şi-a aruncat sceptrul în Tamisa şi s-a refugiat în Franţa.
Tronul, ramanând vacant, Parlamentul l-a oferit lui Wilhelm de Orania, la începutul anului 1689.
Lorzii ecleziastici şi mireni, ca şi Camera Comunelor, întruniţi la Westminster, statornicesc ca
Wilhelm şi Maria, prinţ şi prinţesa de Orania, sunt şi ramân proclamaţi rege şi regina a Angliei, a
Franţei şi Irlandei ca şi a teritoriilor care depind de ele. „Legea Drepturilor” (Bill of Rights) votată în
februarie 1689, dădea putere de lege, prin confirmarea Parlamentului, declaraţiei pe care Wilhelm
şi Maria o făcuseră în momentul debarcării în Anglia şi detronarii lui Iacob al II-lea Stuart. Astfel,
autoritatea regală nu putea suspenda legile sau dispensa de lege sau executarea lor fără acordul
Parlamentului. Nu putea fixa contribuţii baneşti, aduna armata fără aprobarea Parlamentului care,
spre a păzi legile şi a le îndrepta, trebuie să se întruneasca cât mai des, iar alegerile acestuia să
fie libere. Astfel, balanţa între puterea parlamentară si cea regală a fost reglementată în favoarea
Parlamentului, devenind principiu constituţional. În cursul celor aproape trei decenii ale restauraţiei
monarhiei, controversele politice au generat constituirea în Anglia a primelor partide politice din
istoria europeană, - o alta institutie specifica a sistemului politic modern. Ele au fost partidele
denumite "tory" (moderat, precursor al celui conservator de mai târziu) şi „whig" (mai avansat,
anunţând liberalismul din veacul al XIX-lea). După cum s-a arătat mai sus, în 1688, în faţa
intenţiilor vădite ale regelui de a reinstaura absolutismul, forţele politice din Anglia s-au coalizat
impotriva lui şi l-au detronat printr-o lovitura de stat pe care istoricii englezi o numesc „Revoluţia
glorioasă". Noii suverani au semnat celebrul act supus lor de catre Parlament sub titlul „Declaraţia
(Legea, Bill-ul) drepturilor”. Astăzi, se poate aprecia că a fost cel mai important act cu caracter
constituţional din istoria de până atunci a Angliei. El a prevăzut, în detalii, limitarea puterii regelui şi
prerogativele Parlamentului. Regele rămânea, în condiţiile acestui document, mai mult un simbol al
autorităţii şi al unităţii statului. Atributele efective ale exercitarii puterii vor apartine Parlamentului și
Cabinetului ministerial. Din 1689 pâna astăzi foarte rar un rege al Angliei a mai schiţat o încercare
de a abate în favoarea lui echilibrul de putere stabilit prin „Declaraţia drepturilor”, încercările au fost
timide şi n-au mai provocat disensiuni majore, comparabile cu cele din secolul al XVII-lea. În 1701,
un nou act parlamentar a reglementat succesiunea la tronul Angliei (Act of Settlement), în sensul
ca ea se putea atribui, în caz de stingere a liniei directe, celei mai apropiate linii colaterale a
dinastiei, cu condiţia ca reprezentanţii ei să fie de confesiune protestantă. Cu prilejul votării actului,
Parlamentul a mai introdus în el două articole importante: orice document semnat de rege trebuia
contrasemnat de un ministru, care-şi asumă, astfel, răspunderea pentru conţinutul şi consecinţele
sale (regele pierdea în continuare din autoritatea efectivă, dar câştiga în inviolabilitate); în al doilea
rând, se prevedea că judecatorii nu puteau fi traşi la răspundere de nimeni, sub nici o formă,
pentru sentinţele pronunţate, câtă vreme ei respectaseră legile si procedurile cuvenite. Este clauza
numită, astăzi, „inamovibilitatea judecatorească”. Ea a completat aplicarea, în viaţa publică
engleză, a principiului separării puterilor. Pronunţându-se Parlamentul împotriva unui act al politicii
sale externe, Cabinetul ministerial a demisionat în totalitatea sa. Acest gest a fost repetat, în
situatie similara, de toate guvernele care au urmat. Ramura puterii executive, care este Cabinetul
ministerial, a devenit astfel si ea strict dependentă de Parlament, neputand rămâne în funcţie decât
atâta vreme cât se bucura de încrederea acestuia, exprimată prin votul favorabil al majorităţii
deputaţilor. În istoria Angliei, Revolutia de la 1640 şi evenimentele care i-au urmat, timp de un
secol, au statornicit rolul Parlamentului ca putere eminentă în stat, şi, prin aceasta, principiul ca
puterea emana de la popor şi se exercită prin reprezentanţii aleşi de el. A facut, de asemenea, să
încline balanta în favoarea Camerei Comunelor (aleasă) şi în detrimentul Camerei Lorzilor (cu
membri de drept, ereditari sau numiţi). A pus bazele monarhiei constituţionale, bazate pe un
interesant şi echilibrat amestec de legi, precedente juridice şi tradiţii. A facut din Anglia, pentru
multă vreme, ţara model a libertăţilor, a parlamentarismului, a constitutionalismului, a respectului
pentru legi. În planul gândirii politice universale, Revoluţia engleză a proclamat principiul că nimeni
nu este mai presus de legi şi nu se poate sustrage efectelor lor, anticipându-l şi pe acela că,
participarea la viaţa şi la decizia politică, este un drept cuvenit tuturor cetăţenilor. Cucerirea Irlandei
şi Scoţiei au sfârşit centralizarea şi unitatea politică a Insulelor Britanice. Acest deziderat al
Revoluţiei s-a făcut în folosul burgheziei şi al noii nobilimi engleze, în detrimentul ţăranimii
irlandeze şi scoţiene, prin asuprirea celor două popoare. Ca să scape de asuprirea socială şi
naţională, mulţi şi-au părăsit ţara, îndreptandu-se în special spre America de Nord. Evenimentele
din 1689 readucând Scoţia în stare de dependenţă, Parlamentului din Edinburg i se lua aproape
întreaga putere, după ce au acceptat pe Wilhelm şi Maria, suverani şi peste ei. Scoţia, am văzut,
avea circa un milion de locuitori, cu o populaţie copleşită de sărăcie, cu recolte slabe, teren
neproductiv, dar mândri, viguroşi şi sclipind de inteligenţa. Mai târziu, acceptând unirea efectiva cu
Anglia în 1707 (de atunci se poate folosi denumirea de Marea Britanie), i se deschide piaţa internă
si cea coloniala a Angliei, facând din scoţieni beneficiarii unor privilegii în întreaga lume. Era un
sacrificiu dureros pentru scoţieni că Edinburgul nu mai este sediul puterii centrale (rămâne capitală
legală şi culturală), dar ridică hotărât nivelul de trai al acestor ţarani munteni, păstori şi crescători
de vite, iar pentru cei din târguri şi oraşe locuri de munca în întreprinderi, asigurandu-le, pe lânga
berea şi terciul de ovăz traditional, o hrană variată. Astfel, pe timpul reginei Ana (1702-1714),
scoţienilor li s-a deschis calea spre prosperitate economica şi culturală, fiind până atunci o naţiune
saracă, mică şi izolată. Dar lucrul esential, talentele şi energiile scoţiene, în loc sa fie aruncate
împotriva Angliei, din 1707 sunt folosite în scopuri comune, Marea Britanie fiind, în secolele XVIII-
XIX, „factotum pe mapamond”. Irlandezii au fost mai puţin norocoşi decât scoţienii. La prabuşirea
regimului lui Cromwell, bastinaşii au sperat sa li se înapoieze domeniile, dar au fost dezamagiţi. Cu
toata toleranţa religioasă manifestata de Wilhelm de Orania, cârmuitorii englezi aflaţi în Irlanda
seabăteau în mod voit de la perceptele regelui. Mulţi iau calea Americii, iar când cele 13 colonii se
răscoală împotriva metropolei, irlandezii vor plăti niste poliţe acumulate de secole. În ţara Galilor,
care de pe timpul Tudorilor făcea parte integrantă din Anglia, în timp ce clasa superioara devenea
treptat engleza, micii fermieri păstrau în parte graiul celtic, se integrau instituţiilor ţarii si nu nutreau
nici o ostilitate politică. Toleranţa religioasă a lui Wilhelm a dus la diminuarea diferendelor
religioase, iar utilizarea tuturor oamenilor capabili, indiferent dacă erau tory sau whigi, a
demonstrat, în timp, eficienţa „modelului englez”. Renunţarea la cenzura presei în 1695, ca şi actul
mis în 1701, prin care hotarârea regelui devenea valabilă dacă actul era contrasemnat de un
ministru, fixa responsabilitatea acestora nu faţa de monarh, ci faţa de Parlament, deschide calea
spre liberalizare şi punea o temelie solidă instituţiilor din Anglia, atat celor laice cât şi celor
ecleziastice. Anglia şi Provinciile Unite (Olanda), obişnuite de secole sa fie rivale, acum, că
Stathuderul lor devenise şi regele Angliei, Wilhelm al III (1689-1702), au profitat din plin de noua
situaţie. „Pericolul francez” cerea crearea unui front comun, unde puterea executiva din ambele ţari
era asigurata de Wilhelm. Acesta a dat dovadă de capacitate extraordinară în menajarea
intereselor supuşilor celor două ţări, iar dupa moartea sa (1702), aceeaşi politică înţeleaptă a fost
continuată de conducătorii Cabinetului de miniştri englez. După cum am arătat, în 1701,
Parlamentul englez a adoptat Act of Settlement (Actul de succesiune, vezi mai sus!), prin care a
exclus de la domnie ramura directă a Stuarţilor, suveranii urmând să fie de religie protestantă.
Actul mai cuprindea câteva garanţii constituţionale care limitau puterea regelui, fiecare act al
acestuia urmând a fi contrasemnat de un ministru. În acest context, la moartea lui Wilhelm al III-lea
(1702 - în urma unui accident de călărie), tronul a revenit cumnatei sale, regina Anna (1702-1714).
Aceasta, murind fara urmaşi, tronul a revenit dinastiei germane de Hanovra, deoarece o verișoara
a lui Iacob al II-lea, principesa Sofia, era maritată cu prinţul Ernst August, din respectiva dinastie.
Reprezentantul acesteia, noul rege britanic George I (1714-1727), nu cunoştea limba ţării, cu
ministrii săi înţelegându-se destul de greu în latină; asista sporadic la şedintele miniştrilor lui,
interesandu-se mai mult de principatul sau de baştină, Hanovra. În acest context, primul ministru
Walpole a introdus principiul de raspundere comună a Cabinetului şi supremaţia primului-ministru -
în calitate de conducator al Cabinetului şi, totodată al Camerei Comunelor. Apelul constant facut de
oratorii whing şi tory la parerea publicului faţă de elocvenţa Parlamentului a dat naştere acelui
climat propice de liberă exprimare a ideilor, necunoscut în alte ţări, care a fost apreciat la superlativ
şi de Voltaire, în Scrisori filosofice despre Anglia (1734). George al II-lea (1727-1760), violent şi
avar, nu se înţelegea cu tatăl său şi se credea că va face schimbări multe la venirea pe tron. L-a
menţinut totuşi pe Walpole, şi chiar i-a făcut cadou imobilul din Downing Street nr. 10 (vestitia
reşedintă a primului-ministru britanic, care datează şi acum cu aceeaşi destinaţie). În 1742, când,
într-o anumită situaţie, majoritatea deputaţilor au votat impotriva lui Walpole, acesta şi-a dat
demisia cu întregul Cabinet, creând, astfel, importantul procedeu constitutional în raporturile dintre
Parlament şi Guvern. Când George al III-lea s-a urcat pe tronul Angliei (1760), ţara se bucura de o
mare stimă în lume, irlandezii stateau liniştiţi, americanii încă nu începuseră să se agite, instituţiile
erau liberale, privite cu invidie de popoarele europene. Dacă bunicul său nu stia deloc engleza, iar
tatăl său foarte slab, acesta, crescut şi educat în Marea Britanie, era un adevarat gentleman. „Born
and educated in this country, I glory in the name of Britain”. Cu aceasta frază şi-a căpătat o
popularitate enormă, iar utilizând „Britain” în loc de „England” şi-a atras şi supuşii scoţieni. A
guvernat însă fără partid, Cabinetul devenind un simplu instrument al voinţei sale, ca de altfel şi
Parlamentul. Se apreciază că încăpăţânarea lui George al III-lea de a guverna autoritar a dus la
dezastrul din America de Nord, la mari nemulţumiri interne, care s-ar fi sfârşit lamentabil pentru
ţară, dacă Parlamentul n-ar fi reuşit sa-i controleze puterea. Cabinetul lui Pitt-junior, primul ministru
(avea numai 24 de ani), va remonta situaţia - ajuns la putere, în decembrie 1783, liderul tinerilor
tory s-a menţinut în funcţie până în 1801. Pierzând o serie de poziţii în America, britanicii şi-au
intensificat eforturile în stăpânirea Indiei, care devenise centrul vital al comerţului şi al materiilor
prime.

Prima revoluţie agrară şi industrială.

Secolul al XVIII aduce pentru Anglia profunde transformari sociale şi economice. Are loc şi o
revoluţia agrară, adică desăvârşirea transformării întregii proprietăti funciare în proprietate de tip
burghez. Este la modă cultivarea pamântului şi creşterea vitelor. Începe să se practice agricultura
intensivă, ştiintifică, se folosesc îngrăşămintele, se ameliorează rasele de vite, capre, oi. O
populatie mai numeroasă are nevoie de mai multă hrană, iar în locul animalelor cu picioare lungi
care fuseseră folositoare când Anglia avea extrem de multe mlastini, hârtoape şi terenuri năpadite
e spini - acum sunt preferate rasele bogate în carne. În timp ce sistemul fermelor capitaliste,
arendate sau în regie personală, devin caracteristicile Angliei secolului al XVIII-lea, ţaranul fără
peticul său de pământ, fără colţul de păşune unde îşi paştea vaca şi colţul de pădure, unde găsea
ghinda pentru porc şi lemne pentru încălzit şi pentru bucatărie, devine practic un cerşetor care ori
migrează în strainatate (mai ales, in America), ori se angajeaza în industrie, ori devine muncitor
agricol pentru o sumă derizorie. Revoluţia industrială are loc în Anglia în a doua jumatate a
secolului al XVIII-lea şi continuă în primele decenii ale celui urmator. Relaţiile capitaliste de
producţie devenind predominante, au dezvoltat fortele de producţie, plus imense rezerve de capital
provenit şi din exploatările coloniale, conjugate ca materii prime (carbuni, fier, lână, bumbac),
necesare productiei de masă. Invenţiile mecanice, introducerea maşinismului, minele de cărbuni
(acesta era transportat prin sistemul de canale), drumurile „macadam”, (pavate cu straturi de piatra
spartă şi nisip, îndesate puternic, dupa sistemul inventat de inginerul scoţian John Mc Adam (1756-
1836), înlocuirea în metalurgie a carbunelui de lemn cu huila, topirea fierului, confecţionarea pe
scară largă a produselor din textile de bumbac, alaturi de cele de lână au devansat cu decenii
Anglia de restul statelor avansate. În plus, ştiinţa era „exploatată” atent ca orice descoperire să fie
fructificată, spre a ameliora operatiunile manufacturiere, industriale, miniere, bancare, de transport
etc., iar obiceiul tot mai raspândit de a scrie în engleză în loc de latină a creat trăsături mai
distincte literaturii, artei, învăţământului, gândirii în general. Totuşi, gustul pentru literatură,
arhitectură, pictură şi decoraţie interioară era influenţat încă puternic de ideile franceze şi italiene.
Puterea comercială se sprijinea nu numai pe cea mai valoroasă flotă militară şi comercială din
Europa, dar şi pe o producţie industrială ce sporeşte neîncetat în cursul secolului, mai întâi în
cadrul protoindustriei sau al aşa-numitului domestic system (producţie realizată la domiciliu, în
folosul unui negustor fabricant), apoi în cel al revoluţiei industriale aflate la începuturile ei. Punctul
de pornire al acestei revoluţii se găseşte în descoperirile realizate în Anglia cu începere din anii
1730: maşinile textile (suveica zburătoare a lui John Kay, maşinile de ţesut), topirea cu cocs a
minereului de fier şi, mai ales, maşina cu abur, pusă la punct de James Watt, în 1769. Trecerea de
la producţla manuală la mecanizare - revoluţie tehnică fără precedent în Europa - permite apariţia
fabricii (factory), definită ca o concentrare în acelaşi spaţiu a unui număr însemnat de mijloace de
producţie (maşini cu abur, maşini-unelte) şi de muncitori necesari mânuirii acestora. Trecerea de la
domestic system la factory system e caracterizată şi de separarea, radicală pe viitor, dintre
capitalul reprezentat de proprietarii uzinii, singurii beneficiari ai profitului, şi muncă, adică muncitorii
ce-şi vindeau forţa de muncă în schimbul unui salariu. Prima aflată în această situaţie e industria
bumbacului, după care urmează industria metalurgică. Spre 1780, marea industrie englezească,
bazată pe bumbac, cărbune, fier şi maşina cu abur, obţinuse deja un avans de o jumătate de secol
faţă de ţările continentului.

Constituția Statelor Unite ale Americii (în engleză, [The] United States Constitution) este legea
supremă a Statelor Unite ale Americii. A fost concepută între 21 februarie și 17 septembrie 1787,
fiind definitivată în 17 septembrie 1787 odată cu adoptarea sa de către Convenția Constituțională a
Statelor Unite ale Americii (în engleză, United States Constitutional Convention), care a avut loc în
Philadelphia, Pennsylvania, urmând ca să intre în vigoare în ziua de 4 martie 1789. A creat o uniune
federală de state suverane și un guvern federal care să opereze conducerea acesteia, înlocuind
vechea uniune mai neclar definită și cu o constituție mai ambiguă, Articolele Confederației.
Imediat după adoptare, a fost supusă ratificării tuturor celor treisprezece foste colonii britanice,
fiind votată și acceptată de adunările celor treisprezece state originare la date diferite, între 7
decembrie 1787 de către statul Delaware, primul, și 29 mai 1790 de către statul Rhode Island, al
treisprezecela și ultimul dintre cele treisprezece state originare.
După intrarea sa efectivă în aplicare, la 4 martie 1787, exact așa cum a fost inițial preconizat de
către un grup al Părinților Fondatori, respectiv validând Uniunea și Constituția însăși, la 21 iunie
1788, când "pragul critic" de nouă state semnatare a fost atins prin ratificarea sa de către statul New
Hampshire, Constituția Statelor Unite a servit ca model multor națiuni. Astăzi, constituția Statelor
Unite este cea mai veche constituție de tip federal din lume, fiind efectiv în vigoare de peste 226 de
ani. În același timp, este cea mai veche constituție scrisă din lume care funcționează neîntrerupt de
la adoptarea sa.
Istoria Constituției Statelor Unite ale Americii
În timpul Războiului de Independență (în engleză, American Revolutionary War), ca urmare a
Declarației de independență a Statelor Unite ale Americii, cele treisprezece colonii britanice, care s-
au răsculat contra Imperiului Britanic, au format pentru început un guvern central foarte slab și nu
foarte eficient, având Congresul Continental (în engleză, Continental Congress) ca unica sa entitate
componentă, conform Articolelor Confederației. Congresul Continental era un organ strict legislativ,
care adeseori nu putea nici măcar să producă legi datorită absenteismului frecvent al membrilor
acestuia. Puterile executivă și judiciară nu existau.
Congresul Continental fiind de fapt doar un organ legislativ, nu avea nici o putere ca să impună nici
un fel de legi, incluzând colectarea de taxe. Inexistența unor ramuri executive și juridice care să
aplice legile și, respectiv, să-i pedepsească pe cei care nu le respectau, făcea ca puterea Congresului
Continental să fie nu doar foarte limitată, dar, de cele mai multe ori, să fie nerespectată, ignorată sau
chiar ridiculizată. Absenteismul membrilor săi era de multe ori intenționat pentru a nu se realiza
quorumul necesar trecerii unei legi. Astfel, în mod frecvent, chiar și cele mai moderate propuneri
sau schimbări erau blocate.
Călimara folosită pentru semnarea Constituției Statelor Unite ale Americii
În septembrie 1786, reprezentanți a cinci state s-au întâlnit în ceea ce urma a fi numită Annapolis
Convention pentru a discuta modificările necesare care urmau a fi aduse Articolelor Confederației
pentru a netezi relațiile economice, și în special comerțul. Cu această ocazie, participanții i-au
invitat pe toți reprezentanții celor 13 state să se întâlnească ulterior în Philadelphia, Pennsylvania,
ca să discute ce ar trebui să facă pentru îmbunătățirea și nuanțarea creării organelor necesare
conducerii federale.
După terminarea Convenției de la Annapolis, Maryland, Congresul Confederației a aprobat un plan
de revizuire a Articolelor Confederației prevăzut a avea loc în ziua de 21 februarie 1787.
Preambulul Constituției
„Noi, Poporul Statelor Unite, in vederea realizării unei Uniuni mai strânse, așezării dreptății,
asigurării Liniștii interne, înzestrării pentru apărarea obștească, promovării Prosperității generale si
asigurării Binecuvântărilor Libertății pentru noi înșine si pentru Urmașii noștri, decretăm și
promulgăm Constituția de față pentru Statele Unite ale Americii.”
Preambulul Constituției S.U.A. nici nu recunoaște vreo putere, nici nu oprește vreo acțiune; el doar
explică motivația din spatele Constituției. Este o declarație de bază ce precede Constituția.
Preambulul, în special primele două cuvinte (noi, poporul) este una dintre cele mai menționate
secțiuni ale Constituției. Sunt cu adevărat cele mai importante cuvinte din Constituție deoarece arată
că aceasta nu vine de la un rege sau împărat, ci de la poporul însuși.
Expresia „noi, poporul Statelor Unite” este de o importanță singulară. Se prevede astfel că puterea
și autoritatea guvernământului federal al Statelor Unite ale Americii nu vine de la mai multe state
sau de la popoarele mai multor state, ci de la o entitate identificată ca fiind popor al Statelor Unite
ale Americii, cu Constituția servind ca un contract între poporul S.U.A., mulțimea de state, și noua
entitate creată: guvernământul federal al S.U.A.
Dorința fondatorilor era aceea de a asigura un sistem de echilibre și contraponderi între puteri
(Legislativ vs. Executiv vs. Judiciar).
Articolul I - Puterea legislativă
-este deținută de Congres, care se împarte în două camere: Camera Senatului și Camera
Reprezentanților
Articolul II - Puterea executivă
-este deținută de Președinte și Vicepreședinte Puterea executivă va fi încredințată unui președinte al
Statelor Unite ale Americii. Președintele va fi comandantul superm al armatei și al marinei, va putea
încheia tratate cu avizul și consimțământul Senatului, dacă doua treimi din senatorii prezenti își vor
da acordul.
Amendamente
Constituția Statelor Unite are 27 de amendamente, primele zece, ratificate simultan intre anii 1789
și 1791, sunt cunoscute sub denumirea de United States Bill of Rights și urmăresc limitarea puterii
guvernului federal.
Primul Amendament
Acesta interzice Congresului să voteze legi prin care să se instituie o religie oficială de stat sau prin
care o religie este preferată în locul alteia, să promulge legi prin care s-ar împiedica libertatea
religioasă, legi care să îngrădească libertatea de exprimare, libertatea presei, legi care să limiteze
dreptul la adunare pașnică și la a trimite petiții guvernului.
Textul amendamentului spune: "Congress shall make no law respecting an establishment of
religion, or prohibiting the free exercise thereof; or abridging the freedom of speech, or of the press;
or the right of the people peaceably to assemble, and to petition the Government for a redress of
grievances."
Clauza Instituirii
"Congress shall make no law respecting an establishment of religion..."
Primului Amendament are ca scop apărarea libertății de conștiință, a libertății religioase și a
libertății de exprimare, iar Clauza Instituirii (eng. Establishment Clause) contribuie la atingerea
acestui scop prin ridicarea "unui zid de separație între Biserică și Stat". Această clauză poate fi
interpretată fie într-un mod "separaționist", caz în care această clauză ar interzice orice fel de ajutor
oferit de Congres pentru Biserică, indiferent de confesiune, fie într-un mod "non-preferențialist"
interzicând doar ajutarea unei religii în favoarea alteia, nu și intervenția în domeniul religios cu
scopul de a facilita accesul la religie (privește acomodarea conflictelor ce ar apărea între separarea
bisericii de stat și datoria statului de a asigura libera alegere și accesul cetățenilor la religie - eng.
Free Exercise Clause).
Trebuie remarcat că "această clauză are un caracter absolut". Cere să nu existe nici o lege (no law)
și, de asemenea, trebuie remarcat că această clauză nu interzice doar instituirea de către guvernul
federal a unei religii oficiale de stat, ci orice fel de lege respecting an establishment of religion".
Astfel, deși unii judecători de la Curtea Supremă, precum William Rehnquist, au argumentat că
această clauză "nu interzice decât instituirea unei singure biserici naționale sau favorizarea unei
biserici în favoarea alteia", majoritatea deciziilor Curții Supreme și a membrilor ei au susținut că
Clauza Instituirii interzice guvernului promovarea religiei în general cât și favorizarea unei religii în
raport cu alta sau a religiei în raport cu nonreligiile.
În speța, devenită celebră pentru dezbaterile cu privire la Clauza Instituirii, Everson v. Board of
Education, 1947, Curtea Supremă s-a pronunțat asupra interpretării ei astfel: „Clauza cu privire la
instituirea unei religii a Primului Amendament înseamnă cel puțin asta: Nici un stat și nici guvernul
federal nu pot înființa o biserică. Nici unul nu poate da legi în sprijinul unei religii, a tuturor
religiilor, sau să prefere o religie în favoarea alteia. Nici unul nu pot forța sau influența o persoană
să urmeze sau să renunțe la o anume biserică împotriva voinței sale sau să fie forțat să-și declare
credința sau necredința într-o religie. Nici o persoană nu poate fi pedepsită datorită sau declarării
credințelor religioase sau nonreligioase, pentru prezența sau absența de la biserică. Nici o taxă
indiferent de sumă, mare sau mică, nu poate fi îndreptată spre susținerea activităților sau instituțiilor
religioase, indiferent de numele și forma aleasă pentru învățarea sau urmarea învațăturilor
religioase. Nici un stat, nici guvernul federal nu pot, în mod deschis sau secret, participa în
activitățile organizațiilor și grupurilor religioase și viceversa”.
Cazurile ajunse la Curtea Supremă cu privire la Clauza Instituirii au atins toate zonele de conflict,
de intersectare dintre statul secular și biserică/religie, existând acum o serie de precedente ce se
doresc a trasa această graniță fină între sferele celor două.
De exemplu, în ceea ce privește asistența financiară a organizațiilor religioase Bradfield v. Roberts
(1899) Curtea Supremă a găsit constituțională finanțarea unui spital administrat de o instituție
romano-catolică deoarece spitalul a fost considerat o instituție seculară a cărei sprijinire cu bani
bugetari nu constituie o sprijinire directă a Bisericii Romano-Catolice. În Everson v. Board of
Education (1947), s-a considerat a fi constituțională o hotărâre locală prin care era finanțat
transportul copiilor la școală, fie că e parohială sau nu, în ciuda Clauzei Instituiste, asta pentru că
legea se aplică tuturor cetățenilor, indiferent de religie. În Lemon v. Kurtzman (1971), s-au
considerat a fi neconstituționale două legi, una care permitea statului să "cumpere" servicii în
sectoare seculare de la școlile religioase iar alta ce permitea statului să plătească un procentaj din
salariul profesorilor din școlile private, inclusiv cele religioase. O linie de demarcație pare a
considera neconstituțional ajutorul direct către organizațiile religioase, vezi Sloan v. Lemon 1973,
Mueller v. Allen 1983 cu folosirea veniturilor din taxe pentru ajutorarea colegiilor parohiale, pentru
ajutorarea studenților în a urma aceste cursuri; insă este considerată constituțională posibilitatea
statului de a acorda ajutoare unice pentru construirea acestor colegii, sau ca girant pentru creditele
studenților ce doresc să urmeze un astfel de colegiu, ajutorul acordat fiind indirect către
organizațiile religioase.
În problema rugăciunile în orele din școlile publice s-a considerat, în Engel v. Vitale 1962, ca
neconstituțională rostirea unei rugăciuni, chiar dacă era non-confesională, Justice Black scriind că:
"nu este parte a îndatoririlor oficiale ale guvernului să compună rugăciuni oficiale pentru orice fel
de grup de cetățeni americani, pe care aceștia să le poată recita ca parte a unui program religios
intreprins de către guvern". În Wallace v. Jaffree (1985), Curtea a găsit neconstituționlă hotărârea cu
privire la necesitatea unui moment de tăcere pentru rugăciune privată — nu atât tăcerea a fost
considerată neconstituțională cât faptul că aceasta promova religia iar în Lee v. Weisman 1992, tot
neconstituțională a fost decisă și recitirea de rugăciuni religioase în cadrul ceremoniilor de
absolvire, sau alte tipuri, unde prezența nu este neapărat obligatorie. În Santa Fe Independent
School Dist. v. Doe 2000, Curtea a decis că nici măcar un vot al corpului de studenți nu ar autoriza
o rugăciune condusă de studenți înaintea orelor de curs).
Și exemplele ar putea continua, dar merită spus că din aceste serii de precedente s-au putut extrage
o serie de teste în vederea interpretării constituționalității, dacă o lege respectă sau nu Clauza
Instituirii:
1. Testul Lemon, numit așa după speța din 1971, unde s-a hotărât că pentru a fi în acord cu această
clauză, o lege trebuie:
a) să aibă un scop secular legitim;
b) să fie neutră față de religie, efectul primar nu trebuie să fie acela de a încuraja sau inhiba
dezvoltarea unei religii;
c) să nu implice guvernul în mod însemnat în treburile religiei.
2 Testul Coerciției asociat, de regulă, cu Justice Anthony Kennedy și soluționarea din County of
Allegheny v. ACLU, afirmă că guvernul nu violează Clauza Instituirii decât dacă 1) oferă sprijin
direct unei religii astfel încât să contribuie la instituirea unei biserici de stat; și 2) obligă oamenii să
sprijine sau să participe la o religie împotriva voinței lor; 3. Testul Instituirii interpretare în care o
lege încalcă Clauza și Primul Amendament dacă aceasta favorizează o religie în favoarea alteia într-
un mod în care îi face pe unii să se simtă out-sideri, iar alții să se simtă in-sideri/privilegiați.
În ciuda clarității Primului Amendament la Constituție și al caracterului absolut al Clauzei
Instituirii, în Statele Unite ale Americii există totuși o veche și puternică tradiție a nerespectului
Constituției în această privință, și prin asta în fond a disprețului pentru legea fundamentală a țării,
care astfel ea devine doar o simplă literă moartă. A trecut astfel mai bine de o jumătate de secol deja
de când spețele relevante (1962, 1963) au fost tranșate de Curtea Supremă a S.U.A., însă de atunci
și până azi atât membrii legislativului, cât și angajații statului din școli, dar și populația deservită de
aceste instituții însăși, au încălcat și mai continuă și acum să încalce sistematic, practic de manieră
zilnică, prevederile constituționale privitoare la religia în școlile publice. Astfel, parlamentele
statelor federației americane au adoptat în mod repetat numeroase legi care eludează hotărârile
Curții Supreme și astfel transformă în literă moartă prevederile constituționale, asta în timp ce
minoritatea care protestează sau ar dori sa protesteze contra acestor încălcări flagrante și sistematice
ale Constituției S.U.A., suportă din partea mediului o colosală presiune întru conformism, fiind
intimidați și reduși astfel la tăcere.
Chiar și anumite instituții federale importante s-au lasat antrenate în tentative de eludare, de ocolire
a deciziilor Curții Supreme: parlamentul federal american ("Congresul") de ex., a adoptat în 1993
"Legea de Reabilitare a Libertății Religioase" (L.R.L.R.), prin care guvernul federal era obligat să
justifice limitarea libertății religioase doar prin invocarea - și firește dovedirea eventuală a
amenințării - unui interes național major, asta în ciuda faptului că SCOTUS decisese deja în 1990 că
guvernul nu e obligat să invoce vreun "interes național major" atunci când limitează libertatea
religioasă, pentru asta fiind suficient apelul la o simplă lege cu aplicare generală. Curtea Supremă a
considerat că prin adoptarea acestei legi care practic abolește decizia ei, puterea legislativă încearcă
să-i dicteze, drept pentru care cu prima ocazie (1997) a abolit L.R.L.R. pe motiv că prin adoptarea
acestei legi Congresul se face vinovat de "nerespectarea separării puterilor în stat".
Actuala Constituție a Franței a fost adoptată la data de 4 octombrie 1958, și a fost amendată de 17
ori, cel mai recent la data de 28 martie 2003. Este numită în mod tipic Constituția celei de a cincea
Republici și a înlocuit constituția celei de a patra republici datând din 27 octombrie 1946. Charles
de Gaulle a fost principalul instigator iar redactarea a căzut în sarcina lui Michel Debré.
Sumar
Preambulul constituției reamintește Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din 1789 și
stabilește caracterul secular și democratic al Republicii Franceze, care își derivă suveranitatea de la
popor ("guvernul poporului, din popor pentru popor"- franceză gouvernement du peuple, par le
peuple et pour le peuple).
Stabilește modalitățile de alegere ale președintelui Franței, ce are un rol important din punct de
vedere politic, și al Parlamentului, modul de formare a guvernului și puterile fiecăruia precum și
relațiile dintre aceste instituții. Constituția asigură independența autorității judiciare și creează o
Înaltă Curte de Justiție, un Consiliu Constituțional și un Consiliu Economic și Social și permite
ratificarea tratatelor internaționale și a celor legate de Uniunea Europeană.
Constituția precizează metodele de amendare a acesteia, fie printr-un referendum, fie printr-un
proces parlamentar cu consimțământul președintelui. Procedura normală de amendare este
următoarea: amendamentul trebuie să fie adoptat în termeni identici de cele două camere ale
parlamentului iar apoi ori trebuie adoptat printr-un referendum cu o majoritate simplă, ori cu 3/5 din
voturile totale dintr-o sesiune reunită a celor două camere.
Foste constituții
Franța a avut numeroase foste constituții:

 Vechiul Regim era o monarhie absolutistă și nu avea o constituție, fiind bazat în principal pe
cutumă.

 Perioada Revoluției franceze a avut numeroase constituții:

 o constituție ce stabilea o monarhie contituțională liberală a fost adoptată la data de 6

octombrie 1789 și a fost acceptată de rege la data de 14 iulie 1790;

 Constituția din 1791 a stabilit o monarhie limitată și o Adunare Legislativă;

 Constituția din 24 iunie 1793 (franceză Acte constitutionnel du 24 juin 1793), a fost
ratificată dar nu a fost niciodată aprobată datorită suspendării legalității ordinare;

 Constituția din 22 august 1795 sau Constituția anului III, a stabilit Directoratul;

 Constituția anului VIII (din 24 decembrie 1799), a stabilit Consulatul;

 Constituția anului X (din 1802), a restabilit Consulatul cu Napoleon Bonaparte

consul pe viață;

 Constituția anului XII (din 1804), a stabilit Primul Imperiu Francez;

 După restaurarea monarhiei

 Carta din 1814, adoptată în 4 iunie 1814 restabliea monarhia;

 Actul adițional din 1815 în perioada celor 100 de zile, în perioada revenirii lui
Napoleon

 Carta din 1830, adoptată în 14 august 1830 ("Monarhia din iulie");

 Secolul XIX

 Constituția din 1848 a celei de a doua Republici Franceze, 4 noiembrie 1848;

  Constituția din 1852 a celui de Al doilea Imperiu Francez, 14 ianuarie 1852;

 Legile constituționale din 1875 ale celei de a treia Republici Franceze, 24 și 25

februarie și 16 iulie 1875

 Secolul XX

 Legea Constituțională Franceză din 1940, ce stabilea Regimul de la Vichy, 10 iulie

1940;

 Legea Constituțională din 2 noiembrie 1945 – ce stabilea guvernul provizoriu de

după al doilea război mondial;

 Constituția Franceză din 1946 a celei de a patra Republici Franceze, 27 octombrie

1946
 Istoricul constituţionalismului în România
Istoria constitutionalismului in Romania
Constitutionalism - sistemul politic bazat pe constitutie
Prima constitutie a Romaniei dateaza din 1866, adoptata la urcarea pe tron a regelui Carol I de
Hohenzollern. Constitutia din 1866 a fost in vigoare pana in anul 1923 cand s-a adoptat Constitutia
Romaniei Mari (Tara Romaneasca. Transilvania, Basarabia si Bucovia).
In 1923 regele Carol al II-lea proclama dictatura sa personala, ceea ce duce la anularea constitutiei
din 1923 si inlocuirea ei cu o lege fundamentala.
In 1947 a fost proclamata Republica, fapt care a condus la detronarea regelui Mihai I.
Tot in aceasta perioada regimul polititc democratic a fost inlocuit cu unul de tip totalitar comunist,
care a dainuit pana in 1989.
In acest timp au fost in vigoare mai multe constitutii (1948, 1952, 1965).
Constitutia Romaniei
Revolutia din decembrie 1989 a produs o rasturnare de proportii prin intermediul careia Romania a
inceput perioada de tranzitie de la un regim totalitar la un regim politic democratic.
Prima Constitutie a Romaniei de dupa prabusirea sistemului totalitar comunist a fost adoptata in
noiembrie 1991.
Adoptarea Constitutiei a fost infaptuita de Adunarea Constitutionala prin vot nominal.
Constitutia Romaniei cuprinde sapte titluri si 152 de articole.
Constitutia poate fi revizuita la solicitarea: Presedentiei, Guvernului, unei patrami din numarul
deputatilor sau senatorilor, cel putin un numar de 500.000 de cetateni cu drept de vot, provenind din
cel putin jumatate din judetele tarii.
Procedura de revizuire re realizeaza prin: - adoptarea punctelor de revizuire cu o majoritate de cel
putin doua treimi din numarul membrilor fiecarei camere;
- definitivarea revizuirii prin referendum, organizat in cel mult 30 de zile de la data adoptarii in
Parlament a proiectului de revizuire.
Curtea Constitutionala are sarcina de a veghea la respectarea conditiilor constitutionale de revizuire.
Constitutia este legea suprema intr-un stat. Ea stabileste organizarea statului, functionarea
autoritatilor publice, indatoririle statului, drepturile si îndatoririle cetateanului.
Fiecare om are dreptul de a avea o anumita credinta: suntem ortodocsi sau catolici sau poate
protestanti, suntem crestini sau mulsulmani. De asemenea fiecare dintre noi are dreptul sa nu aiba
nici o credinta.
Daca un om este arestat, fiind acuzat de crima, are dreptul sa fie aparat de un avocat.
Daca o persoana a implinit 18 ani (sau cat prevede legea respectiva) are dreptul de a vota.
Fiecare cetatean trebuie sa respecte legea si va fi sanctionat oricine ar fi el daca o incalca.
Aceste afirmatii sunt adevarate intr-un stat democratic, pentru ca ele sunt inscrise in constitutia
statului respectiv. Orice stat democratic are o constitutie care contine precizari privind atat modul in
care este organizata guvernarea tarii, cat si ceea ce trebuie sa faca guvernantii.
Constitutia limiteaza puterea guvernantilor, aratand ceea ce nu trebuie ei sa faca si ii ajuta sa
previna incalcarea drepturilor cetatenilor.
De aceea, constitutia este lege suprema, prima lege din stat.
Elaborarea unei constitutii presupune respectarea exigentelor stiintei dreptului si valorificarea
traditiilor tarii respective. De aceea, chiar daca regasim o serie de elemente asemanatoare sau chiar
comune tuturor constitutiilor, putem afirma ca fiecare constitutie este unica si apartine numai unui
stat anume.
Romania este un stat cu vechi traditii constitutionale, fapt ce poate fi evidentiat fie si printr-o
sumara trecere in revista a unor momente din istoria romanilor. „Primul asezamant constitutional” la
romani este un cod de legi, numit „regulament organic”, potrivit caruia organizarea statului se baza
pe principiul separarii puterilor: executiva, (domnul), legislativa (adunarea obsteasca) si
judecatoreasca (instantele judecatoresti).
Prevederile acestui document au fost puncte de plecare in realizarea programelor Revolutiei de la
1848, revolutie care a constituit, prin obiective si programe, un moment important in istoria
constitutionalismului la noi. Unirea Tarii Romanesti cu Moldova a facut posibila in timpul domniei
lui Alexandru Ioan Cuza, constitutia noului stat, denumita „Statul organic” sau „Statul lui Cuza”
(1864).
Transformarile specifice epocii moderne incep sa se produca in societatea romaneasca la sfarsitul
secolului al XVIII-lea si in prima jumatate al secolului al XIX-lea, mai tarziu decat in vestul
Europei. Acest fapt se explica prin indelungata stapanire otomana si mentinerea Tarilor Romane in
sfera de influenta a marilor puteri vecine (Austria si Rusia).
Sub impactul ideilor revolutionare europene, in special a celor franceze, se intensifica framântarile
si miscarile pentru reforme in toate domeniile societatii, pentru unitatea statala, miscari care
culmineaza cu revolutia de la 1848 si infaptuirea statului national in 1859.
Toate aceste schimbari s-au reflectat in initiativa unui grup de boieri progresisti de a elabora un
proiect de constitutie (1822) precum si in elaborarea, in timpul ocupatiei rusesti (1828-1834), a unui
cod de legi care viza organizarea statala a Principatelor- Regulamentul Organic.
In 1848, in ziua de 9 iunie, Adunarea de la Islaz adopta o Proclamatie. La 11 iunie, domnitorul
Gheorghe Bibescu aproba noua Constitutie care ii fusese prezentata.
In 1864, pentru a inlatura opazitia boiereasca conservatoare, A.I.Cuza da o lovitura de stat si
impune „Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris” (Statutul lui Cuza) impreuna cu noua lege
electorala. Dupa abdicarea lui Cuza in 1866, la tronul tarii este adus un principe strain, instaurandu-
se astfel monarhia straina (familia de Hohenzollern), ceea ce impune adoptarea unei noi constitutii
ce va ramane valabila, cu unele modificari pana in 1923. In aceasta perioada Romania si-a cucerit
independenta (1877-1878) si s-a proclamat regat (1881)
Principalele momente in evolutia constitutionalismului romanesc
Constitutia carturarilor (1822)

 Proiect a unui grup de boieri progresisti care viza organizarea statului ca monarhie
constitutionala

 Si-a desavarst unitatea statala (unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei cu Romania)

-1918

 Pe plan economic a cunoscut un ritm mai intens de dezvoltare a industriei, agriculturii,

comertului, conturandu-se corespunzator si structurile sociale specific capitaliste (burghezia,
muncitorimea).
Drept urmare a acestor transformari, in 1923 se adopta o noua Constitutie.
Perioada dintre aceste doua razboaie mondiale se caracterizeaza prin evolutia democratica a
societatii romanesti, evolutie intrerupta de instalarea dictaturii regelui Carol al II-lea in 1938,
dictatura consfintita printr-o noua constitutie.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, prin delimitarea sferelor de influenta a Uniunii Sovietice. In
1947, monarhia este inlocuita cu republica, iar perioda urmatoare, partidul comunist isi impune
controlul.
Constitutiile adoptate in 1948, 1952, 1965 consacra noua forma de guvernamant - republica, cat si
noul regim politic - regimul comunist si astfel intrarea statului roman in randul statelor
nedemocratice comuniste.
Revolutia din decembrie 1989 a pus capat regimului comunist, creand premisele pentru
transformarea Romaniei intr-un stat de drept si instaurarea unui regim politic democratic. In 1991
este adoptata noua Constitutie a Romaniei.
Regulamentul organic
 Elaborat in timpul ocupatiei rusesti (1828-1834) instaurate in urma razboiului ruso-turc din 1828
 Este un cod de legi care vizeaza intreaga organizare si conducere a Principatelor
 Afirma principiul separarii puterilor in stat. Puterea era executiva: domn, sfat administrativ,
legislativa: adunarea obsteasca, judecatoreasca: instante judecatoresti
Statutul lui Cuza
Cuprinde principii ale organozarii puterilor in stat
Consacra independenta legislativa a tarii
Constitutia din 1866
- Forma de guvernamant: monarhia constitutional ereditara in familia princepelui Carol de
Hohenzollern
- Proclama denumirea oficiala a statului: Romania
 - Afirma separarea puterilor in stat
- Mentine sistemul de vot cenzitar
- Reglementeaza drepturile fundamentale ale cetatenilor: libertatea cuvantului, a presei, a
intrunilor, egalitatea in fata legii, drepturi politice pentru crestini.
Constitutia sin 1923 (Constitutia Unirii)

 Consacra Marea Unire din 1918

 Proclama drepturi si libertati egale pentru toti (originea etnica, limba, religia nu impiedica
exercitarea drepturilor)
Constitutia din 1938
 Consacra juridic dictatura regala si restrange drepturile si libertatile democratice
 Concentreaza puterea in mainile regelui Carol al II-lea
Constitutia din 1948, 1952, 1965

 Proclama noua forma de guvernamant: republica (populara-1947 si socialista-1965)

 Creeaza cadrul juridic al viitoarelor nationalizari (1948)

 Stabileste principiul planificarii centralizate a econumiei

 Consacra desfiintarea pluralismului politic (1952)

 Stabilesc rolul de forta conducatoare a unui singur partid politic, creandu-se astfel premisele
pentru incalcarea principiului separarii puterilor in stat

 Reprezinta baza juridica a regimului comunist

Constitutia din 1991

 Realizeaza cadrul juridic necesar statului de drept, democratic.

Etapele elaborarii Constitutiei Romaniei
 Adoptarea unor acte legislative in perioada decembrie 1989 - mai 1990, care contin principii
ale organizarii statului de drept ce vor fi preluate in viitoarea Constitutie
 Parlamentul ales la 20 mai 1990 se transforma in Adunarea Constituanta (are la dispozitie 18
luni pentru adoptarea Constitutie)
 Redactarea proiectului Constitutiei de catre o comisie parlamentara subordonata Adunarii
Constituante
 Dezbaterea proiectului in Adunarea Constituanta
 21 nov 1991- Votarea in intregime a textului Constitutiei de catre Adunarea Constituanta
 8 dec 1991- Constitutia este supusa referendumului national
 13 dec 1991- Constitutia intra in vigoare, in acelasi timp fiind abrogata Constitutia din 1965.
Caracterul demografic al elaborarii constitutiei Romaniei
Constitutia Romaniei a fost elaborata de o putere constituanta alcatuita demografic, prin alegeri
generale, vot universal, egal, direct, secret, liber exprimat
Ea a fost supusa referendumului national, considerat a fi mijlocul cel mai democratic de adordare a
unei constitutii.
Dupa aprobarea Constitutiei prin referendum, a avut loc sedinta comuna a Adunarii Deputatilor si
Senatului, la care au participat Presedintele Romaniei, membrii Guvernului, presedintele Curtii
Supreme de Justitie si membrii Biroului Electoral Central pentru organizarea referendumului.
Biroul Electoral Central a proclamat aprobata Constitutia Romaniei, iar Adunarea Constituanta s-a
autodizolvat, misiunea ei fiind indeplinita. Camerele au continuat sa functioneze ca Parlament.
Constitutia Romaniei promoveaza valori politice, morale, juridice ale democratiei: viata, libertatea,
egalitatea, dreptatea, proprietatea, munca, demnitatea umana.
Aceste valori fundamentale se regasesc in continutul unor norme juridice de maxima generalitate,
principiile constitutionale.
Principiile constitutinale reprezinta fundamentul celorlalte norme juridice care reglementeaza
diferite aspecte ale vietii sociale.
Principiile consacrate de Constitutia Romaniei:

 Suveranitatea poporului: dreptul poporului de a decide asupra propriului destin

 Forma republicana de guvernamant

 Caracterul national, suveran, independent, unitar si indivizibil al statului roman.

 Separarea puterilor

 Pluralismul politic

 Universalitatea drepturilor, libertatilor si indatorililor fundamentale ale omului si

cetateanului

 Egalitatea in drepturi fara privilegii si fara discriminari

 Legalitatea

 Constitutionalizarea legilor
Constitutia Romaniei cuprinde 152 de articole, grupate in 7 titluri, 10 capitole, 8 sectiuni.
Titlu I – Principii generale
Titlul II- Drepturile, libertatile, indatoririle fundamentale
Titlul III- Autoritatile publice
Titlul IV- Economia si finantele publice
Titlul V – Curtea Constitutionala
Titlul VI- Revizuirea Constitutiei
Titlul VII- Dispozitii finale si tranzitorii
Constitutionalism si parlamentarism in Romania?
Cine şi de ce afirmă că în România nu există o tradiţie democratică şi parlamentară pluripartidistă?
Zorii epocii moderne, în această ţară, s-au ivit pe ferestrele deschise ale adunărilor reprezentative
naţionale.
Unirea Principatelor (1859), Independenţa (1877), Marea Unire (1918), votul universal şi
împroprietărirea ţăranilor (1864, 1923) ş.a. au avut toate, ca legitimitate, voinţa exprimată prin vot
reprezentativ.
Răsfoiţi cărţile de istorie! Reamintiţi-vă, făcind conexiunile şi judecăţile gîndirii libere, de lecţiile în
care erau evocate! Ascultaţi ce povestesc oamenii mai în vîrstă şi cărturarii, despre parlamentul şi
parlamentarii din interbelic! Şi credeţi (sau verificaţi în biblioteci), în mărturiile supravieţuitorilor
care au plătit cu închisoarea lupta lor pentru normala şi democratica viaţă parlamentară, în această
ţară! Vă veţi întări cunoştinţele, pentru că voinţa v-aţi manifestat-o şi aţi luptat pentru ea, dînd jertfă
nouă- de vieţi, în Revoluţia din decembrie 1989!
Din diferite medii — televiziune, presă, lozinci-manifeste — se lansează întrebări şi se dau
explicaţii despre trecutul parlamentarismului şi pluripartidismului românesc. „Cererea" de
informaţie istorică, aşa cum se manifestă în tumultul confruntărilor politice în curs, copleşeşte
opinia publică după jumătate de secol de noapte spirituală şi minciună istoriografică.
Nimic nu mai pare a fi certitudine din ceea ce se credea că se ştie din istoria modernă şi
contemporană a României! Fenomenul se datorează (printre alte cauze şi motivaţii reale) faptului
că, deocamdată, au proliferat nu explicaţiile istorice, ci... acuzele de tot felul, folosite ca „armă"
politică. Ele, acuzaţiile, au fie exacta formulare cu care au fost lansate în contemporaneitatea
săvîrşirii lor (în interbelicul românesc, ele abundă în „volie" opoziţiei, într-un regim de mare
libertate de opinie şi presă), fie în deliberata lor falsifiare de către istoriografia „marxistă",
"materialist-dialectică", impusă de forurile si directivele P.C.R., după 1944.
In ordinea cerută de informţia istorică imediată, se pare că cea mai la îndemînă carte din rafturile
bibliotecilor este „Istoria R.P.R.", sub redactarea "academicianului" Roller, în 1952 (sau altă
„ediţie"!), altfel nu se explică de ce, chiar reevaluările istoriografice ulterioare — atîtea cîte au fost
— sînt ignorate, în bloc, sau aruncate la „coş"!
A prezenta adevărul istoric cerut de întrebările, dar, mai ales, de acuzele relansate la adresa
interbelicului, desigur este încă necesar. Ceea ce pare bizar si paradoxal este absenţa adevărurilor
istorice privind cei 45 de ani de dictatură comunistă, avînd în vedere că Revoluţia noastră din 1989
s-a ridicat contra acestei dictaturi, pe ea a măturat-o de pe scena istorică a României, şi nu mai-
îndepărtatul regim dinaintea celui de-al doilea război mondial.
Ar trebui, poate, un curs "intensiv"de istorie (găzduit şi ţinut de cine?), pe care să-l urmeze, în
primul rînd, mînuitorii de cuvînt şi imagine, semănătorii de idei, de convingeri, de confuzii şi
diversiune. Ar trebui! Se vrea acest lucru? Este timp pentru aceasta? Da şi nu! (răspund şi pot
argumenta aceste afirmaţii.)
...Iată de ce, pentru o vreme opinia publică, „electoratul" dornic de lămuriri şi motivaţie in opţiunea
politică, va trebui să-şi culeagă „adevărurile" alergînd după ziare, asistind la întruniri şi dezbateri,
privind nopţile la televizor, trăgind cu urechea la „bâtrini", deoarece ar fi cinic să fie trimişi
oamenii, acum, să cerceteze arhivele şi cărţile.
Sigur, aceasta nu înseamnă că istoricii pot fi scutiţi de datoria cetăţenească cerută de profesia lor,
tăcînd sau proliferînd judecăţile false sau falsificante. Cu atît mai muit cu cit unele întrebări şi
răspunsuri pot avea implicaţii pentru destinul spre care se îndreaptă poporul încercat al acestui
pămînt. Numai spre exemplificare, cîteva din aceste întrebări, ale căror răspunsuri ar trebui
pronunţate cu competenţă şi răspundere:
— Revoluţia din decembrie 1989, ce loc, rol şi semnificaţie poate avea pe linia progresului naţional
social şi politic, reprezentat de marile momente ale anilor 1859, 1866, 1877, 1918, 1944?
— In ordinea etapelor istorice consumate (încheiate ca proces istoric), se judecă dictatura comunista
(cu subdiviziunile ei "nominalizate") sau numai totalitarismul ceauşist?
20 de ani de regim democrat pluripartidist (1919—1940) sau 43 de ani de monopartidism
(1944—1989)?
— Cum şi de unde se reînnoadă firul evoluţiei democraţiei române, a tradiţiilor istorice pozitive
evitînd anacronismele şi racordînd societatea românească la dezideratele revoluţiei, în prag de secol
şi mileniu?
Din punctul de vedere al rolului conducătorilor politici ai statului român modern, sînt aduşi în
judecata istoriei domnitorii şi regii, Brătienii, Maniu, Iorga, ş.a. sau... Petru Groza, Gheorghe
Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu?
Trepte spre parlamentarismul românesc (sec. XIX)
* Obşteasca Adunare" a fost constituită în ambele principate româneşti pe baza „Regulamentul
Organic!", (în 1831) care stipula autonomia administrativă. Fără a avea o structură explicit
bicamerală, ea a despărţit, pentru întîia oară, puterea legislativă, de cea executivă şi judecătorească.
Pe lingă boierii mari şi cler — 20 în Moldova şi 16 în Valahia —, erau şi deputaţi de judeţe, dintre
boierii mai mici (18 în Moldova, 16 în Valahia). Perpetuînd „suzeranitatea" turcă şi „protecţia”
rusească, ea va fi declarată ilegiilă de către „Partida naţională" (1833) care va susţine unirea
principatelor şi adoptarea unei Constituţii.
* Adunările Naţionale din 1848, din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, au stipulat în
proclamaţiile lor revoluţionare dezideratele unirii şi suveranităţii poporului român. Infrîntă prin
intervenţia armată a imperiilor oprimante (Austria, Turcia, Rusia) revoluţia paşoptistă, prin
generaţia care a condus-o, va constitui fermentul, sămînţa roditoare pentru viitoarele evoluţii.
* Divanurile ad-hoc (1856 —1857), alese pe baza „Convenţiei de la Paris", au fost chemate să se
pronunţe asupra organizării de stat a celor două principate româneşti.
Ele au fost constituite ca organe reprezentative ale tuturor claselor — colegiile proprietarilor,
orăşenilor, ţăranilor — pe baza votulur cenzitar (după avere) direct şi indirect.
* Divanul Moldovei, ales de 2954 alegători pe colegii, a avut, pe lîngă reprezentanţii clerului, 77 de
deputaţi: 28 proprietari mari, 14 proprietari mijlocii, 20 orăşeni şi 15 ţărani.
* Divanul Ţării Româneşti, ales de 10.141 alegători, a fost compus din 94 deputaţi: 34 mari
proprietari, 17 mijlocii, 21 orăşeni, 17 ţărani. Ambele Divanuri au cerut unirea principatelor,
pronunţîndu-se şi asupra viitoarei organizări legislative şi a reformelor dorite.
* "Adunările elective" (1859) au fost convocate pe baza "Convenţiei de la Paris" (1858) prin care
"puterile garante" au impus menţinerea separată a Principatelor (domnitor, guvern şi adunarea
legiuitoare proprie) sub titulatura de "Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti", sub
suzeranitate otomană. Existenţa "Comisiei Centrale" a constituit o adevărată punte legislativă pentru
unire. Adunarea electivă a Moldovei, formată din 64 de deputaţi, a ales ca domn pe Alexandru Ioan
Cuza (5 ian.1859), Adunarea electivă a Ţării Româneşti, formată din 72 deputaţi, a ales tot pe
Alexandru loan Cuza, punînd Europa în faţa faptului împlinit al Unirii (24 ianuarie 1859). Printr-o
diplomaţie abilă şi o intensă activitate legislativă şi administrativă, la 24 ianuarie 1862, în faţa
Adunărilor Moldovei şi Ţării Româneşti reunite la Bucureşti, Alexandru loan Cuza a proclamat
„Unirea definitivă a Principatelor".
* „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris" şi noua lege electorală, anunţate de Alexandru
Cuza la dizolvarea Adunărilor elective („lovitura de stat" din 2 mai 1864), ratificate pe cale de
plebiscit, au impus puterii otomane suzerane ratificarea acestei veritabile Constituţii româneşti. Prin
„Statut", alături de „Adunarea Electivă" (a deputaţilor), s-a instituit un Corp ponderator (senatul)
care, împreună cu domnitorul, deţinea puterea legislativă.
În această alcătuire, au fost adoptate o serie de legi organice fundamentale: administrative,
judecătoreşti, rurale, de învaţămînt ş.a.
* În aceeaşi perioada, în Transilvaniau, s-au produs marile frămîntări revoluţionare, printre care,
amintim:
— „Supplex Libellus Valacorum (1791) care revendica deplina egalitate în drepturi pentru românii
transilvăneni.
— Adunările Naţionale de la Blaj (1848) care au proclamat suveranitatea naţională
a românilor şi dezideratul unităţii, urmate de revoluţiile înăbuşite şi anexarea Transilvaniei la
Ungaria („Dieta din Cluj", mai 1848).
— „Patenta imperială" (Constituţie) a împăratului Austriei, care a acordat o relativă autonomie
Transilvaniei (februarie 1861).
— „Dieta Transilvaniei” (Sibiu, 1863) în care românii au 46 de deputaţi (pe lîngă 43 unguri şi 32
saşi).
— Desfiinţarea "Dietei Transilvaniei" prin decret împărătesc, în septembrie 1865.
Constituţia României (1866)
Elaborată de „Consiliul de stat", după detronarea lui Alexandru loan Cuza, dezbătută de Adunarea
deputaţilor şi recunoscută de noul domnitor, Carol I, care a depus jurămîntul pe ea.
Alcătuită după modelul Constituţiei belgiene, a fost primul act de suveranitate internă deplină,
consacrînd: principiul separării puterilor în stat (legislativă, executivă şi judecătorească); sistemul
bicameral (Adunarea deputaţilor şi Senat); votul cenzitar, pe colegii.
În ce priveşte politica externă, România a rămas sub suzeranitatea Porţii otomane şi garanţia marilor
puteri, conform „Convenţiei de la Paris" (1858).
Succesivele revizuiri ale unor articole şi ratificarea unor hotăriri votate de Parlamentul Românesc în
perioada regimului constituţional adoptat în 1866 (1866-1922), au reprezentat acte de o deosebită
importanţă în istoria şi evoluţia parlamentarismului românesc modern.
* 9 mai 1877: Parlamentul votează moţiunea prin care proclamă independenţa de stat a României.
Urmată de războiul de independenţă, şi recunoaşterea internaţională, prin hotărîrea Congresului de
la Berlin (1881).
* 10 mai 1881: Carol I este încoronat rege al României, după hotărîrea Parlamentului de a
transforma România în regat (14 martie 1881).
* 1914—1918: în timpul primului război mondial, în forme specifice stării excepţionale.
Parlamentul îşi exprimă opţiunea „neutralităţii" (1914—1916) şi a intrarii
în război (1916—1918), în cadrul „Consiliilor de coroană" convocate de Carol I şi, după
moartea acestuia, de Ferdinand I.
* 1917—1918: Parlamentul refugiat la Iaşi, pe lîngă activitatea cerută de desfăşurarea razboiului şi
acţiunile diplomatice, dezbate reforma electorală şi reforma agrară, pregătind adoptarea votului
universal şi a împroprietăririi ţăranilor in România postbelică.
* 1918 (decembrie): Parlamentul românesc ratifică Hotărîrea de unire cu România, votate de
Adunările Naţionale din provinciile româneşti dezrobite: Basarabia (Cnişinau), Bucovina
(Cernăuţi), Transilvania (Alba lulia).
* 1919—1923: Organizarea primelor alegeri parlamentare în România Mare, sub regimul votului
universal (1919); convocarea Parlamentului constituant care a dezbătut şi a adoptat Constituţia din
1923.
* In aceeaşi perioadă, în Transilvania:
— 1867: prin crearea statului dualist austro-ungar, autonomia relativă a Transilvaniei este abrogată,
fiind alipită regatului ungar.
— 1868—1869: se creează Partidele Naţionale ale Românilor din Banat şi Ungaria
(Timişoara) şi din Transilvania (Miercurea Sibiului), care vor boicota, prin pasivism
parlamentar, alipirea Transilvaniei la Ungaria.
— 1881: se crează Partidul Naţional Român (prin unificarea celor două), care adoptă
tactica activismului parlamentar.
— 1892: Conferinţa extraordinară a P.N.R., hotărăşte trimiterea Memorandumului
către împăratul Franz Joseph I, deschizînd marea mişcare memorandistă şi represaliile anti
româneşti (1893—1894).
— aprilie 1918: „Congresul naţiunilor asuprite din Austro-Ungaria" consacră dreptul fiecărei
naţiuni de a se constitui ca stat independent sau de a se uni cu statul naţional
existent.
* 18 octombrie 1918: Declaraţia P.N.R. din Transilvania privind hotărîrea de autodeterminare
suverană, citită de deputatul român Al. Vaida-Voievod în Parlamentul de la Budapesta.
* 1 decembrie 1918: în urma alegerilor de delegaţi sub forma unui autentic plebiscit
naţional, Adunarea de la Alba lulia votează unirea cu România, urmând cronologic, hotărîrile
similare de la Chişinău şi Cernăuţi.
Constituția este legea fundamentală a unui stat în care sunt consemnate principiile de bază ale
organizării lui, drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor.
Prin constituționalism se întelege sistemul politic bazat pe constituție.
Documente legale cu rol constituțional
Regulamentele organice (1831- Țara Românească; 1832 – Moldova)
Statutul Dezvoltător al Conventiei de la Paris din 7/19 august 1858, adoptat la 1864
Constitutiile României de până la 1991
Constitutia din 1866 prevede:
- Forma de guvernământ e monarhia constitutională
- Denumirea oficială a statului: România
- Separarea puterilor în stat: puterea legislativă, executivă și judecătorească
- Votul cenzitar
- Drepturi fundamentale ale cetătenilor: libera exprimare, libertatea presei, egalitate, drepturi
politice pentru creștini

Constitutia din 1923 (Constitutia Unirii):

- Consacra Marea Unire din 1918
- Separarea puterilor în stat: puterea legislativă, executivă și judecătorească
- Proclama drepturi și libertăți egale pentru toți (originea etnică, limba, religia nu impiedica
exercitarea drepturilor)
- Forma de guvernământ: monarhia constituțională
- Vot universal

Constitutia din 1938:

- Se instaurează dictatura regală
- Restrânge drepturile și libertățile democratice
- Concentrează puterea în mâinile regelui Carol II
Constitutiile din 1948, 1952, 1965:
- Proclamă noua formă de guvernământ: republica
- Desființarea pluralismului politic (1952)
- Stabilesc rolul de forța conducătoare a unui singur partid politic (nesepararea puterilor în stat)
- Reprezintă baza juridică a regimului politic comunist
ISTORIA CONSTITUTIONALA A ROMANIEI
Parcurgerea chiar succinta a evolutiei constitutionale a Romaniei, de la Unirea Principatelor la 24
ianuarie 1859 pana la Revolutia Romana din 16-22 decembrie 1989, impune de la sine o impartire
in patru perioade distincte.
O prima perioada, cea de asezare a institutiilor constitutionale in tara noastra, precedata de lucrarile
Adunarilor Ad-Hoc, are ca punct de plecare Unirea Principatelor la 24 ianuarie 1859 si ca punct
final Constitutia din 1 iulie 1866.
O a doua perioada, care incepe cu Constitutiunea din 1 iulie 1866 si se incheie cu lovitura de stat a
lui Carol al II-lea de la 20 februarie 1938, este perioada deplinei continuitati constitutionale a
Romaniei. Ea coincide din punct de vedere istoric cu marile realizari politice, Independenta
nationala la 10 mai 1877 si Intregirea neamului la 1 decembrie 1918 si totodata cu atingerea
maximei dezvoltari economice, sociale si culturale.
A treia perioada, cea mai framantata din punct de vedere politic, cu dese schimbari politice
structurale, s-ar putea numi „perioada loviturilor de stat”. Ea debuteaza cu lovitura de stat a lui
Carol al II-lea, la 20 februarie 1938 si se incheie cu lovitura de stat din 30 decembrie 1947. E
perioada marilor dezastre nationale.
A patra perioada, cea mai intunecata din istoria Romaniei, incepe cu acea nefasta lovitura de stat din
30 decembrie 1947 si se incheie cu Revolutia Romana de la 16-22 decembrie 1989. Este perioada
dictaturii comuniste, a aservirii totale a tarii pana in 1964 fata de Uniunea Sovietica, mai nuantata
dupa aceasta data, dar caracterizata printr-o represiune interna continua si o desconsiderare totala a
normelor constitutionale a drepturilor omului.
Desigur, de la 22 deecmbrie 1989 a inceput o noua perioada a istoriei constitutionale a Romaniei,
ale carei trasaturi au deocamdata un caracter tranzitoriu, dar actiunile puterii instalate pot fi
apreciate prin prisma concordantei lor cu regulile statului de drept.
Pentru detalierea acestor perioade este necesara analizarea fiecarui act fundamental. Este necesara
prezentarea modului de adaptare a actului, prevederile si revizuirea sa.
PRIMA CONSTITUTIE A ROMANIEI
Dupa primirea doleantelor exprimate de cele doua Adunari Ad-Hoc, puterile garante au elaborat un
act fundamental pentru tarile romane, denumit Conventiunea pentru organizarea definitiva a
Principatelor Dunarene ale Moldovei si Valahiei, care, pe langa prevederile citate privind relatiile
dintre cele doua Principate, organiza si puterile de stat si asigura drepturile cetatenilor, asadar era o
adevarata constitutie.
Conventiunea pune la baza organizarii Principatelor Unite principiul separatiei puterilor in stat,
incredintand Domnului puterea executiva, iar puterea legislativa in mod colectiv Domnului, cate
unei Adunari Elective de fiecare Principat si unei Comisii Centrale comune. Puterea judecatoreasca
era incredintata magistratilor, dar inamovibilitatea judecatorilor era prevazuta numai pentru
magistratii Inaltei Curti de Justitie si Casatie, care era comuna celor doua Principate. Aceasta
limitare era justificata fara indoiala de lipsa de juristi pregatiti, la nivel local. Domnul era ales pe
viata, trebuia sa fie pamantean si guverna cu ajutorul ministrilor. Adunarea Electiva era aleasa pe o
durata de 7 ani, care era si durata mandatului membrilor Comisiei Centrale. Se prevedea egalitatea
in fata legii, se garantau libertatea individuala, proprietatea, drepturile civile si politice, se desfiintau
privilegiile.
Forma de guvernamant era monarhia electiva. Al. I. Cuza se intitula in actele oficiale „A.I. I, Din
mila lui Dumnezeu si vointa nationala Domn Principatelor Unite Romane” si continua cu „La toti
de fata si viitori, Sanatate!”
Conventiunea avea mai multe anexe, dar cea mai importanta era cea de-a doua. Aceasta se intitula
„Stipulatiuni electorale anexate la Conventiunea din 19 august 1858” si era o adevarata lege
electorala.
Scrutinul era secret, iar votul cenzitar, deci in functie de venituri. De altfel, sufragiul universal la
acea vreme era o raritate in Europa. Alegatorii puteau fi, in functie tot de cens, primari, care alegeau
printr-un delegat si directi care alegeau nemijlocit. Celelalte prevederi ale anexei se refera la
procedura alegerii.
Adunarile Elective constituite functionau ca orice parlament, votau si adoptau legile, care apoi erau
supuse sanctiunii domnesti.
Cat priveste forma de stat a Principatelor Unite Romane, aceasta a fost la inceput o uniune
personala. Singurele puteri constituite erau persoana Domnitorului, impus de Adunarile Elective
impotriva intentiei puterilor garante, Comisia Centrala si Inalta Curte de Justitie si Casatie, dar
existau cate un guvern separat, cate o adunare electiva separata in fiecare Principat si doua capitale,
Bucuresti si Iasi.
Prin staruinta si abilitate politica, Al. Ioan I. Reuseste sa obtina de la puterile garante ca aceasta
uniune personala sa se transforme intr-o uniune reala, cu un singur guvern, o singura adunare
legislativa si o singura capitala, Bucuresti, dar numai pe timpul vietii sale. La 22 ianuarie/ 3
februarie 1862 se formeaza primul guvern unitar roman, in frunte cu Barbu Catargiu, iar la 24
ianuarie/ 5 februarie 1862 cele doua Adunari Elective se contopesc intr-o Adunare Generala.
Tara este guvernata in mod democratic, pe baza principiului separatiei puterilor in stat, conform
Conventiunii, pana in primavara anului 1864, cand o disputa intre puterea executiva, domn si
guvern, pe de o parte, si puterea legiuitoare, Adunarea Generala, pe de alta parte, provoaca o criza
politica.
Guvernul condus de Mihail Kogalniceanu propune o lege agrara, care se loveste insa de
impotrivirea Adunarii Generale. Aceasta, la 10 aprilie 1864, da vot de blam guvernului.
Constitutional, guvernul trebuia fie sa demisioneze, fie sa propuna domnitorului dizolvarea
Adunarii si tinerea de noi alegeri pe baza aceleiasi legi electorale. Sustinut de domnitor guvernul nu
demisioneaza, iar Al.Ioan I, care devenea arbitru, nu-l demite si nici nu dizolva Adunarea. In aceasta
situatie, Adunarea Generala, la 13 aprilie 1865, dezaproba guvernul si declara ca nu mai poate lucra
cu el. Criza constitutionala era deschisa, deoarece colaborarea dintre puterea executiva, Guvern si
puterea legislativa, Adunarea Generala, era blocata.
Sprijinind guvernul in continuare, Al.Ioan I proroga mai intai lucrarile Adunarii Generale pana la 2
mai 1864, sub prezextul sarbatorilor Pastelui. La redeschiderea lucrarilor Adunarii, aceasta este insa
dizosvata prin decretul din 2 mai 1864. Prin acelasi decret, domnitorul supune aprobarii poporului
Statutul Desvoltator Conventiunii din 7/ 19 august 1858 si reforma legii electorale, chemand
poporul sa se pronunte prin da sau nu asupra lor. Votul era insa oral, deschis si nominal, cu liste
separate pentru opozanti.
Statutul si Asezamantul electoral, cum este denumita initial noua lege electorala, sunt aprobate in
bloc prin plebiscit in zilele de 10/ 22 mai 1864.
Statutul nu intra insa automat in vigoare o data cu aprobarea lui prin plebiscit, deoarece el trebuia sa
fie aprobat si de puterile garante, care, cu unele rezerve, isi dau acordul prin Protocolul Conferintei
de la Paris din 16/ 28 iunie 1864, concretizat intr-un Act aditional la Conventia din 7/ 19 august
1858.
Statutul Desvoltator Conventiunii din 7/ 19 august 1858, impreuna cu Modificatiuni Indeplinatoare
Statutului, care cuprindea rezervele puterilor garante la unele dispozitii ale acestuia, si cu noua lege
electorala sunt promulgate de Domnitorul Alexandru Ioan I la 3/ 15 iulie 1864.
Statutul Desvoltator Conventiunii din 7/ 19 august 1858 este cunoscut indeobste sub numele de
Statutul lui Cuza si este considerat de unii ca un act de sine statator. Mai mult, unii il considera
prima Constitutie a Romaniei, facand implicit aluzie la caracterul strain al Conventiunii. Insa,
Statutul este numai un act aditional la Conventiune, care continua sa fie Constitutia Romaniei pana
la 1 iulie 1866, ramanand in vigoare in masura in care Statutul nu o modifica.
Statutul prevedea ca „puterile publice sunt incredintate Domnului, unei Adunari Ponderatice si
Adunarii Elective”, care exercita in mod colectiv puterea legiuitoare, dar numai Domnul are
initiativa legilor. Se introduce deci sistemul bicameral, prin infiintarea unei a doua adunari, care in
Statut este numita cand Adunare Ponderatica, cand Corp Ponderator, iar in Modificatiunile
Indeplinatoare Statutului pur si simplu Senat.
Constitutia capata prin aceste modificari si inca altele un caracter autoritar, deoarece sporea mult
prerogativele puterii executive in dauna puterii legiuitoare.
O lege importanta din punct de vedere constitutional, adoptata sub imperiul Statutului Desvoltator
Conventiunii din 7/ 19 august 1858, a fost Legea pentru organizarea judecatoreasca. Conventiunea
prevedea inamovibilitatea numai pentru magistratii Inaltei Curti de Justitie si Casatie. Noua lege,
prefigurand crearea unor juristi competenti, prevede posibilitatea extinderii treptate a
inamovibilitatii si la magistratii de la curtile de apel si de la tribunale, desigur in masura in care
posturile respective aveau sa poata fi ocupate de juristi competenti.
De asemenea, in aceasta perioada a avut loc o activitate rodnica de modernizare a legislatiei
romane. In primul rand, se pune in vigoare, la 1 decembrie 1865, Codul civil roman, tradus in cea
mai mare parte dupa Codul lui Napoleon din 21 martie 1804. Adaptata in oarecare masura legislatiei
civile anterioare, aceasta mare opera legislativa, cu unele modificari, a ramas in vigoare pana astazi.
Tot la 1 decembrie s-a pus in vigoare si Codul de procedura civila, avand ca model procedura civila
din 1819 a cantonului Geneva din Elvetia. Acesta a fost modificat de nenumarate ori in mod
substantial (1879, 1900, 1921, 1948, 1952), dar multe texte din forma sa initiala sunt si astazi in
vigoare. Tot in aceasta scurta perioada, s-au pus in vigoare un Cod penal si un Cod de procedura
penala, care s-au aplicat pana la 20 mai 1937.
CONSTITUTIUNEA DIN IULIE 1866
Ca urmare atat a promulgarii Statutului, cat si a Legii agrare adoptate subsecvent, antagonismul
dintre sustinatorii domnului si adversarii sai se adancea continuu si totodata se accentua tendinta
spre un regim autoritar al puterii executive.
La 11/ 23 februarie 1866, in urma loviturii de stat, Cuza este obligat sa abdice si sa plece in exil. Se
constituie o locotenenta domneasca, formata din trei persoane, generalul Nicolae Golescu, Lascar
Catargiu si colonelul N.Haralambie, care reia vechea doleanta a Adunarilor Ad-Hoc de a aduce pe
tron un print dintr-o dinastie domnitoare din Europa apuseana.
Procedand imediat la indeplinirea scopului pentru care daduse lovitura de stat, locotenente
domneasca adreseaza propunerea de a urca pe tronul Romaniei contelui Filip de Flandra, din
dinastia domnitoare a Belgiei, pe care Adunarea Electiva il si proclama domn sub numele de Filip I.
Deoarece oferta este declinata, locotenenta domneasca propune pe principele Carol-Ludovic de
Hohenzollern si cheama natiunea sa-si exprime adeziunea printr-un plebiscit.
Dupa validarea mandatelor deputatilor, in sedinta din 1 mai 1866, Adunarea Constituanta proclama
pe principele Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen principe ereditar al Romaniei sub
numele de Carol I si, ca raspuns la obiectiile puterilor garante, exprima totodata vointa nestramutata
a natiunii de a ramane pururi unita, sub acest principe strain si cu o monarhie ereditara.
Prima masura luata de noul domn a fost amnistierea crimelor si delictelor politice. Inca in drum spre
Bucuresti, la Pitesti, printul isi manifesta dorinta de a se situa mai presus de conflictele politice
dintre oamenii de stat, indeplinind rolul de arbitru. Masura se referea in primul rand la ultimul
guvern al lui Alexandru Ioan I ai carui membrii fusesera trimisi la judecata Inaltei Curti de Justitie
si Casatie prin decretul din 29 martie 1866 al Locotenentei domnesti. Bine informat, printul a luat o
masura care prevenea eventualele conflicte politice. Abia dupa aceea, printul Carol I primeste
demisia Locotenentei domnesti si numeste noul Consiliu de Ministrii, prezidat de Lascar Catargiu.
La mai putin de doua luni de la depunerea juramantului noului domn, la 29 iunie/ 1 iulie 1866,
Adunarea Constituanta voteaza si adopta o noua constitutie, inspirata din Constitutia belgiana din 7
februarie 1831, una din cele mai liberale din Europa, adaptata de insasi natiunea romana, prin
reprezentantii ei alesi prin vot secret si liber, la realitatile vietii romanesti. Constitutia a fost
promulgata de Domnitorul Carol I la 30 iunie 1866 si a intrat in vigoare la 1 iulie 1866, data
publicarii in Monitorul oficial.
Calificativul de indivizibil era un raspuns la insistenta puterilor garante ca Principatele sa se separe
prin alegerea unui nou domn. De asemenea, denumirea de Romania, in contradictie cu prevederile
Conventiunii de la Paris, sublinia hotararea de-a aduce la indeplinire toate doleantele exprimate de
Adunarile Ad-Hoc. Ca forma de guvernamant, Romania se transforma dintr-o monarhie electiva
intr-o monarhie ereditara.
Se enunta principiul ca toate puterile statului emana de la natiune si era dezvoltat principiului
separatiei puterilor in stat. Puterea era incredintata domnului, puterea legislativa in mod colectiv
domnului si Reprezentantei Nationale, iar puterea judecatoreasca tribunalelor si curtilor.
Reprezentanta Nationala se compunea din Senat si Adunarea Deputatilor. Se adopta deci sistemul
bicameral.
Titlul II, prevedea cele mai largi libertati: libertatea constiintei, a presei, a invatamantului, a
intrunirilor. Privilegiile si titlurile de noblete straine erau desfiintate. Inviolabilitatea persoanei si a
domiciliului erau garantate. Se interzicea pedeapsa cu moartea si confiscarea averii. Se asigura
secretul corespondentei.
Libertatea presei era garantata foarte eficient, specificandu-se ca ziarele n-aveau nevoie de
autorizatie pentru a aparea, nu puteau fi puse sub regimul avertismentelor si nici nu puteau fi
suprimate sau suspendate. De asemenea nu se puteau vota legi exceptionale in materie de presa.
O singura interdictie era pusa cetateanului roman, aceea de a nu intra in serviciul altui stat fara
autorizatia guvernului, sub sanctiunea pierderii cetateniei romane si o singura discriminare era
impusa cetatenilor straini: numai cei de rit crestin puteau cere impamantenirea. Drepturile electorale
se bazau tot pe cens, alegatorii fiind impartiti in patru colegii electorale in functie de venit,
profesiune si demnitati detinute. In afara de curtile si tribunalele ordinare, mai erau infiintate si
curtile cu juri (jurati), care judecau crimele, precum si delictele politice si de presa. Se interzicea
infiintarea de tribunale exceptionale. In mod numai aparent surprinzator, in aceasta constitutie
liberala era omisa inamovibilitatea si stabilitatea judecatorilor.
Erau enumerate prerogativele domnului si se prevedea in mod expres ca „Domnul nu are alte puteri,
decat acelea date lui prin Constitutie”. Se prevad imunitatea si inviolabilitatea deputatilor si
senatorilor, precum si raspunderea ministeriala, cu interdictia ca domnul sa poata apara de
raspundere pe un ministru, prin ordin verbal sau scris. O prevedere importanta a noii Constitutii era
modalitatea de revizuire a ei. Pentru a se evita ca reprezentanta nationala ordinara sa faca propuneri
din motive de oportunitate politica, se prevede ca propunerea de revizuire trebuie citita de trei ori
din 15 in 15 zile in sedinta politica si sa fie adoptata de ambele adunari. La 23 octombrie 1866,
Inalta Poarta recunoaste alegerea lui Carol I ca Domn al Principatelor Unite Romane si totodata
accepta unirea definitiva. Din acest moment, Romania are o Constitutie proprie si se emancipeaza
de sub tutela puterilor garante. Aceasta constitutie a suportat o serie de revizuiri: cea de la 12
octombrie 1879, cea de la 8 iunie 1917. A existat si o tentativa de revizuire in 1914.
CONSTITUTIA DIN 29 MARTIE 1923
Noua situatie sociala, economica si politica a tarii impunea un nou pact fundamental. Constitutiunea
din 29 martie 1923 care a fost in cele din urma acceptata in mod unanim si aplicata de toti factorii
politici. O comparatie intre textul Constitutiunii de la 29 martie 1923 si cel al Constitutiunii din 1
iulie 1866 este necesara spre a determina daca s-a instituit o noua ordine constitutionala. Constitutia
revizuita are 87 de articole vechi, intacte sau nesemnificativ schimbate, 21 de articole revizuite in
fond si 24 de articole noi, dar in urma renumerotarii si a contopirii unor articole, concomitent cu
divizarea altora, ea are 130 de articole de fond si 8 dispozitii tranzitorii si suplimentare.
Dreptul de proprietate inceteaza de a fi un drept absolut, ca sub incidenta textului din 1866,
capatand si o functie de utilitate sociala. Pe aceasta idee, bogatiile subsolului sunt declarate
proprietate de stat, iar caile de comunicatie, apele navigabile si flotabile si spatiul atmosferic sunt
incluse in domeniul public. In unele articole se insereaza o precizare, impusa prin tratatele de pace:
„fara deosebire de origine etnica, de limba si de religie”.
Se garanteaza astfel drepturile minoritatilor nationale, dar in acelasi timp s-a considerat necesar, ca
o contrapondere si o masura preventiva in eventualitatea unor tendinte separatiste, sa se enunte in
alt mod caracteristicile statului roman: „Regatul Romaniei este un stat national, unitar si
indivizibil.”
Deci in 1866, se accentua caracterul indivizibil al statului roman, deoarece puterile garante insistau
asupra mentinerii diviziunii celor doua Principate, acum era necesar sa se insiste asupra caracterului
national, in contrast cu plurinational si unitar, in contrast cu statul federativ.
In domeniul organizarii administrative teritoriale, nu mai sunt prevazute plasile, ca unitati teritoriale
intermediare intre comuna si judet. Se acorda un statut aparte bisericii greco-catolice, precizandu-se
ca este o biserica romaneasca, avand intaietate fata de alte culte.
Se adauga doua aliniate, care stabilesc deplina egalitate intre sexe si preconizeaza legiferarea prin
legi speciale a drepturilor femeilor.
Libertatea presei este mentinuta intru-totul.
In Titlul II mai gasim doua revizuiri: se suprima obligativitatea casatoriei religioase si se
generalizeaza obligativitatea invatamantului primar, deoarece intre timp se realizase sarcina de a se
infiinta scoli in toate comunele.
In ceea ce priveste puterea executiva, se reglementeaza guvernul ca un corp distinct.
In privinta puterii legislative, in afara importantei revizuirii prin introducerea sufragiului universal,
schimbarile nu sunt de esenta.
O importanta modificare in legatura cu activitatea legislativa o constituie infiintarea Consiliului
Legislativ.
Un capitol mai amplu revizuit, din titlul III „Despre puterile statului”, este capitolul IV „Despre
puterea judecatoreasca”. Se specifica faptul ca nu se pot crea comisii si tribunale extraordinare „in
vederea unor anume procese, fie civile, fie penale, sau in vederea judecarii unor anume persoane”.
Se mai mentioneaza ca vechea Curte de Casatie devine acum Curte de Casatie si Justitie. S-au
introdus articole legate de jurisdictia ordinara, acestea privesc controlul judecatoresc al
constitutionalitatii legilor, inamovibilitatea magistratilor, infiintarea justitiei militare si privind
contenciosul administrativ.
Legea electorala din 27 martie 1926
Dupa adoptarea Constitutiei din 29 martie 1923, s-a adoptat si o noua Lege electorala pentru
Adunarea Deputatilor si Senat, legea din 27 martie 1926, care reducea intr-o oarecare masura
efectele sufragiului universal asupra unei reprezentari proportionale a natiunii in Parlament.

Aceasta lege a introdus asa-numita „prima electorala”, iar repartizarea mandatelor se facea intr-un
mod ingenios, dar complicat.
Mai intai se totalizau rezultatele alegerilor pe tara si se calcula procentul obtinut de fiecare grupare
politica. Gruparea politica ce obtinea cel mai mare procent, dar nu mai mic de 40%, era declarata
grupare majoritara, iar celelalte se numeau grupari minoritare.
Se calculau apoi procentele obtinute in fiecare circumscriptie, iar acolo unde una dintre gruparile
politice obtinea majoritatea absoluta (deci cel putin 50%) acea grupare primea in acea
circumscriptie numarul de mandate conform procentului realizat. Se scadea din numarul total al
mandatelor pe tara numarul mandatelor atribuite in circumscriptiile in care se realizase o majoritate
absoluta, iar mandatele ramase din aceste circumscriptii, impreuna cu mandatele din
circumscriptiile in care nici o grupare nu realizase majoritatea absoluta, se totalizau si se imparteau
astfel: gruparea declarata majoritara primea 50% din aceste mandate, „prima electorala”, iar
celelalte 50% erau impartite proportional intre toate gruparile, inclusiv cea majoritara. Gruparile
politice care nu obtineau cel putin 2% pe tara nu luau parte la aceasta imparteala, dar primeau,
mandatele din circumscriptiile in care avusesera majoritatea absoluta.
Prin acest sistem se putea realiza in mod teoretic si o adevarata reprezentare proportionala stricta, in
cazul in care in toate circumscriptiile una din grupari obtinea o majoritate absoluta. De asemenea,
prima electorala putea fi neglijabila, daca numarul circumscriptiilor in care nu se obtinuse o
majoritate absoluta era mic.
CONSTITUTIUNEA DIN 27 FEBRUARIE 1938
Prin Decretul regal din 27 februarie 1938, Carol al II-lea a promulgat noua Constitutie.
Noua Constitutie reprezenta un abuz. Aceasta „abroga” de data promulgarii ei „Constitutia
promulgata de Decretulregal din 28 martie 1923”,. In fond, desi reproduce din vechea Constitutie
un mare numar de texte referitoare la drepturile romanilor, cu multe restrictii insa, principiile sale
nu sunt catusi de putin liberale. Rostul unei constitutii este sa garanteze drepturile cetatenilor in caz
de abuzuri ale puterii, iar nu sa le impuna datorii. Datoriile se stabilesc prin legea ordinara, care
trebuie respectata de toti cetatenii.
Separatia puterilor in stat era de fapt desfiintata si se produce o concentrare masiva a puterii in
mainile regelui, care devine capul statului. Puterea legislativa se exercita de rege prin
reprezentatiunea nationala, iar puterea executiva este incredintata tot a regelui care o exercita prin
guvernul sau, preponderenta regelui fiind clar formulata.
Initiativa legislativa este tot de competenta regelui, limitand initiativa parlamentara numai la legile
de interes obstesc. Regele putea convoca, inchide, dizolva ambele Adunari sau numai una din ele,
desigur cea mai putin obedienta, si le putea amana lucrarile. Senatorii erau fie numiti de rege, cei de
drept (deci nu mai erau de drept!), fie alesi de corpurile constituite in stat, ceea ce insemna ca erau
subordonati organelor puterii executive care ii alegea.
In materie judecatoreasca, se desfiinteaza Curtile de Juri, iar inamovibilitatea judecatorilor urma sa
fie statornicita prin legi speciale, incetand deci de a mai fi principiu constitutional, fiind lasata la
discretia legiuitorului ordinar. Ea avea sa fie insa recunoscuta prin articolul 96 din Legea pentru
organizarea judecatoreasca din 20 august 1938.
In privinta impartirii administrative a tarii, se suprima impartirea pe judete, precum si toate
articolele care se refereau la aceasta materie, fiind inlocuite cu un singur articol prin care impartirea
administrativa trecea in competenta legilor ordinare.
Puterea politica nu se mai genereaza de jos in sus, prin mandatarea reprezentantilor natiunii de catre
aceasta, ci se impune de sus in jos, prin obligarea cetatenilor la obedienta, instituindu-se o disciplina
severa pe plan national. Dupa desfiintarea partidelor politice, avea sa se introduca partidul unic, la
inceput Frontul Renasterii Nationale, apoi Partidul Natiunii.
Chiar daca nu se poate vorbi de o monarhie absoluta (conditiile istorice nu mai faceau posibil un
asemenea sistem de guvernamant), era totusi o monarhie autoritara, in care regele nu numai ca
domnea, dar si guverna. Daca in fapt Carol al II-lea a pus capat unei continuitati constitutionale de
aproape 72 de ani, in drept Constitutiunea din 1 iulie 1866, revizuita la 29 martie 1923, ramanea
singura legitima, astfel incat a putut fi repusa in vigoare printr-un simplu decret regal, la 31 august
1944.
Numai dupa doi ani si cateva luni de la promulgarea Constitutiei lui Carol al II-lea, se produce
dezastru national declansat de nota ultimativa din 26 iunie 1940, prin care guvernul sovietic cerea
Romaniei „sa inapoieze cu orice pret Uniunii Sovietice Basarabia” si „sa transmita Uniunii
Sovietice partea de nord a Bucovinei cu hotarele sale potrivit cu harta alaturata”. Aceasta nota
constituia un act de agresiune conform Conventiei de definire a agresiunii din 3 - 5 iulie 1933,
incheiata la Londra, la care atat Romania, cat si Uniunea Sovietica erau parti.
Prin Decretul – lege din 5 septembrie 1940, regele suspenda propria sa Constitutie din 27 februarie
1938 si dizolva Corpurile Legiuitoare. Totodata prin Decretul regal nr. 3053 din septembrie 1940
investeste pe presedintele Consiliului de Ministri, generalul Ion Antonescu, cu depline puteri in
conducerea statului.
In aceeasi zi, generalul Ion Antonescu continua consultarile, in vederea alcatuirii noului guvern, cu
sefii celor doua partide traditionale, pe de o parte, sefii miscarii legionare, pe de alta parte: toti
cereau abdicarea lui Carol al II-lea.
Iuliu Maniu, presedintele Partidului Taranesc, avea sa declare textual in articolul „Cauzele
prabusirii fostului regim” in ziarul Universul:
„Avand viziunea clara ca regele Carol al II-lea nu mai are prestigiul si autoritatea necesara pentru a
continua sa domneasca, in perfecta intelegere cu domnul C. I.C.Brateanu am declarat domnului
general I.Antonescu, care intre timp fusese insarcinat sa formeze guvernul si care cunostea de mai
inainte vederile mele, ca primul lucru care trebuia sa-l faca este sa propuna regelui sa abdice,
declarandu-i ca nu voi da sprijin nici unui guvern ce s-ar forma sub domnia regelui Carol”.
In urma cererii unanime a noului guvern si a celor doua partide traditionale, generalul Ion
Antonescu il someaza printr-o scrisoare pe Carol al II-lea sa abdice, iar acesta cedeaza in cele din
urma si semneaza actul de abdicare la 6 septembrie 1940.
Fiul lui Carol al II-lea devine rege al Romaniei, sub numele de Mihai I, acelasi pe care il purtase si
intre anii 1927-1930, in lipsa unei reprezentante nationale, depune juramantul in fata generalului
Ion Antonescu, ca presedinte al Bisericii Ortodoxe Romane, Nicodim si a prim-presedintelui Inaltei
Curti de Casatie, D.G.Lupu.
Regele pastreaza prerogativele pur formale si de protocol: el este capul ostirii, bate moneda, confera
decoratii, primeste si acrediteaza ambasadori si ministri plenipotentiari si acorda amnistia si
gratierea. In primul decret regal, numarul 3053 din 5 septembrie 1940, Carol al II-lea isi rezervase,
pe langa prerogativele enumerate, inca doua: de a incheia tratate si de modificare a legilor organice,
de a numi ministri si subsecretari de stat. Prin primul decret regal semnat de Mihai I sunt suprimate
drepturile regelui de a incheia tratate, de a acorda amnistia si gratierea si de a numi ministri si
subsecretari de stat, ramanand doar acela de a numi pe primul – ministru. In sfarsit, prin ultimul
decret regal din 6 septembrie 1940, se rapesc regelui prerogativele de a modifica legile organice
(cea mai mare limitare a prerogativelor sale!), in schimb i se reda prerogativa de a acorda amnistia
si gratierea.
In urma loviturii de stat se instaureaza Statul National Legionar.
Blocul National Democrat, realizeaza actul de la 23 august 1944, prin care se pune capat guvernarii
personale a maresalului Ion Antonescu si se revine la regimul constitutional dinainte de 27 februarie
1938.
Mihai I, prin Inaltul decret regal din 30 august 1944, restabileste drepturile romanilor asa cum sunt
ele „recunoscute de Constitutiunea din 29 martie 1923”. Din acest decret rezulta ca „puterile
statului se vor exercita dupa regulile asezate in Constitutia din 29 martie 1923”. Regele exercita
puterea legislativa pana la organizarea Reprezentantei Nationale. Inamovibilitatea judecatorilor
urma sa fie statornicita printr-o lege speciala, dar juriul ramanea desfiintat. Se abrogau toate
decretele regale prin care se acordau puteri depline generalului Ion Antonescu.
Deci vechea Constitutie din 1866, cu revizuirile ei din 29 martie 1923, incepe din nou sa se aplice
efectiv, iar domeniile in care ea nu se putea aplica in mod practic pentru moment sunt aratate expres
si statornicite solutiile provizorii.
Astfel, la 23 august 1944, Romania redevine in drept un stat constitutional, caruia ii lipseau insa
parlamentul si consiliile comunale pentru o viata constitutionala integrala. Partidele politice, care
fusesera dizolvate la 30 martie 1938 si dupa 6 septembrie 1940 isi retransesera in mod voluntar
activitatea, se reorganizeaza. In Europa, la acea data erau numai patru state constitutionale: Elvetia,
Suedia, Anglia si Romania. De asemenea, la 23 august 1944, Romania era un stat bine organizat, cu
o administratie intacta, cu o economie sanatoasa, cu o armata puternica, fiind a patra putere militara
a Europei, dupa Germania, Anglia si Uniunea Sovietica.
Acest stat avea toate sansele sa renasca, nimic nu-i lipsea pentru a deveni un stat cu adevarat
democratic, daca n-ar fi fost comunismul. Presiunea sovietica si cea comunista incep sa se exercite
din primul moment, treptat dar tenace, in sensul nesocotirii Constitutiei, pretinzandu-se continuu
derogari si „modificari” ale Constitutiei, ca si cum ar fi fost o lege ordinara oarecare, pretextandu-
se, in ultima instanta si in lipsa altor argumente, ratiuni de razboi.
Puterea comunista se socoteste destul de puternica pentru a distruge democratia in Romania, in
doua etape: prima, inlaturarea opozitiei reprezentate de partidele istorice si anihilarea armatei, in
scopul izolarii regelui, a doua, rasturnarea monarhiei si alungarea regelui.
Atacul se declanseaza la 29 iulie 1947, cand, printr-un Jurnal al Consiliului de Ministrii, invocandu-
se tentativa de plecare ilegala din tara a unor fruntasi taranisti, se dizolva Partidul National
Taranesc. Ramas singur in opozitie si cu o pondere mai mica, Partidul National Liberal al lui C-tin
I.C.Bratianu este nevoit sa se autodizolve.
Al doilea pas se face la 1 septembrie 1947, cand sunt trecuti in cadrul disponibil al armatei 37 de
generali, un contraamiral si mii de ofiteri superiori si inferiori, eliminandu-se din armata elementele
fidele traditiei monarhice.
La 30 decembrie 1947, prin amenintare si santaj, se obtine semnatura Regelui Mihai I pe un act de
abdicare dinainte redactat. In urma acestei actiuni este proclamata Republica Populara Romana, prin
adoptarea legii din 30 decembrie 1947. Legea din 30 decembrie 1947 nu avea nici o valoare
constitutionala, chiar daca ar fi fost adoptata de Adunarea Deputatilor, cum se pretindea, deoarece
aceasta nu putea adopta decat legi ordinare si ii era interzis, in mod expres, atat prin Constitutie, cat
si prin legea contrasemnata de toti membrii guvernului, sa se pronunte asupra chestiunilor
constitutionale.
Spre deosebire de dictaturile de dreapta, care combat in mod deschis si direct regimul constitutional
si deci nu au constitutii, dictaturile de stanga se pretind regimuri democratice, chiar si cele mai
democratice posibile, si deci au si constitutii. Analiza acestor constitutii si a modului in care ele sunt
adoptate si aplicate va dezvalui in ce masura acestea sunt adevarate constutitii sau pot fi considerate
cel mult legi organice statale.
In perioada dictaturii comuniste (30 decembrie 1947 – 13 aprilie 1948), s-au succedat fara
intrerupere trei constitutii: Constitutia Republicii Populare Romane din 13 aprilie 1948, Constitutia
Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952 si Constitutia Republicii Populare Romane din
21 august 1965.
Constitutia din 13 aprilie 1948 a avut un caracter provizoriu de la inceput, in care prevederile
economice prelevau asupra celor politice, fiind instrumentul legal prin care se pregatea trecerea
intregii economii sub controlul statului.
Daca prin Constitutia din 13 aprilie 1948 se pregatise o transformare totala a economiei nationale si
o nivelare la standardul cel mai scazut a puterii economice a locuitorilor Romaniei, in Constitutia
Republicii Populare Romane din 24 septembrie 1952, facandu-se bilantul transformarilor eonomice,
predomina realizarea intereselor politice ale Partidului Muncitoresc Roman.
Constitutia Republicii Populare Romane din 24 septembrie 1952 este constitutia totalei aserviri a
Romaniei fata de Uniunea Sovietica.
Drepturile in ordinea din Constitutie, erau: dreptul la munca, dreptul la odihna, dreptul la pensie,
dreptul la invatatura, egalitatea in fata legii, drepturile minoritatilor, egalitatea in drepturi a sexelor,
libertatea de constiinta.
O modificare minora a Constitutiei din 24 septembrie 1952 s-a facut prin legea din 29 ianuarie 1953
pentru organizarea unor ministere si includerea presedintelui Comitetului de Ministrii al Republicii
Populare Romane.
Inovatia consta insa in aceea ca o lege ordinara dispune sa faca modificari in Constitutie: „Se vor
face modificarile corespunzatoare articolelor 45 si 50 din Constitutia Republicii Populare Romane”.
La 22 aprilie 1964 se adopta Declaratia cu privire la pozitia P.M.R. in problemele miscarii
comuniste si muncitoresti internationale. Aceasta noua atitudine impune insa schimbarea
Constitutiei Republicii Populare Romane din 24 septembrie 1952, care consacra in textul ei
dependenta Romaniei de U.R.S.S.
Se fac alegeri la 7 martie 1965 pentru Marea Adunare Nationala, care adopta la 21 august 1965 o
noua constitutie, ce proclama tara noastra „Republica Socialista Romania”.
Asimilarea totala a constitutiei cu legile ordinare a facut ca aceasta Constitutie sa cunoasca pana la
suprimarea ei la 22 decembrie 1989 nu mai putin de zece modificari si sase republicari, mai mult
decat toate celelalte legi fundamentale ale Romaniei din 1859 pana la 1965.
Constitutia Republicii Socialiste Romania din 21 august 1965 mai aduce o noutate: pe langa o
formatiune politica privilegiata, partidul comunist, se creeaza o categorie de cetateni privilegiati,
membrii partidului comunist. Acestia sunt considerati la nivel constitutional „cetatenii cei mai
avansati si mai constienti ai societatii”, si astfel devine principiu constitutional insasi impartirea
societatii in cetateni de rangul I, superiori si deci privilegiati, si cetateni de rangul II, considerati per
a contrario inferiori si deci neprivilegiati. Si aceasta impartire a societatii in cetateni inferiori si
superiori nu se baza pe vreun criteriu de valoare, ci pe cel mai arbitrar dintre criteriile posibile,
acela al adeziunii si obedientei.
Constitutia din 13 aprilie 1948 a fost publicata cu mai mult de o luna inainte de adoptarea ei de
catre Marea Adunare Nationala in organul de presa al partidului comunist.
Lunga perioada de dictatura si abuzuri, cea mai neagra din istoria Romaniei, s-a incheiat la 22
decembrie 1989, prin victoria Revolutiei Romane incepute la 16 decembrie 1989 la Timisoara.
In cazul Revolutiei Romane din 16-22 decembrie 1989, vointa poporului a fost exprimata in
Comunicatul Consiliului Frontului Salvarii Nationale din 22 decembrie 1989, care a fost insusit de
toti si nu a fost contestat de nimeni. Acesta are semnificatia unui act institutional care trebuia sa stea
la baza intregii activitati statale pana avea sa fie rezolvata problema constitutionala.
Primul act important al puterii constituite la 22 decembrie 1989 este Decretul-lege din 27 decembrie
1989 privind constituirea, organizarea si functionarea Consiliului Frontului Salvarii Nationale si
Consiliilor Teritoriale ale Frontului Salvarii Nationale.
Urmatorul act important din punct de vedere constitutional al puterii constituite in Romania a fost
Decretul-lege din 31 decembrie 1989 privind inregistrarea si functionarea partidelor politice si
organizatiilor obstesti in Romania, care a pus capat regimului partidului unic si a creat bazele
dezvoltarii pluralismului politic in tara noastra.
Urmatorul act important din punct de vedere constitutional al puterii constituite a fost Decretul-lege
din 9 februarie 1990 privind Consiliul provizoriu de Uniune Nationala, care inlocuieste Consiliul
Frontului Salvarii Nationale. Noul organ al puterii de stat este organizat pe baza paritara, din el
facand parte un numar de membrii ai Frontului Salvarii Nationaleegal cu numarul reprezentantilor
tuturor celorlalte partide la un loc (cate 3 reprezentanti de fiecare partid).
Cel mai important act al Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala a fost Decretul – lege din 14
martie 1990 pentru alegerea Parlamentului si a Presedintelui Romaniei.
Sub numele de Tezele pentru elaborarea proiectului de Constitutie a Romaniei, principiile si
structurarea pe capitole a Constitutiei au fost date publicitatii la 12 decembrie 1990 si apoi
dezbatute si adoptate in Adunarea Constituanta intre 12 februarie 1991 si 20 iunie 1991.
Proiectul de constitutie a fost dat publicitatii la 10 iulie 1991, iar dezbaterile aveau sa inceapa la 10
februarie 1991. Discutia pe articole se va incheia la 14 noiembrie 1991, cand se si fixeaza votarea
prin vot nominal la 21 noiembrie 1991, data la care Constitutia in intregul ei, este adoptata cu 414
voturi pentru si 95 de voturi contra.
Desi Adunarea Constituanta avea competenta deplina pentru alegerea Parlamentului si Presedintelui
Romaniei de a adopta Constitutia tari, totusi ea a adoptat, la votarea pe articole, conditionarea
intrarii in vigoare a Constitutiei de aprobare a sa prin referendum popular.
Ceea ce caracterizeaza „Constitutia din 1991” este ruptura totala cu traditia constitutionala
romaneasca si lipsa unei conceptii unitare, ea fiind rezultatul unei alaturari de texte luate in mod
separat din mai multe constitutii europene si chiar din Conventia europeana a drepturilor omului din
3 septembrie 1953 si in consecinta, desi unele din ele au continut acceptabil in sine, absenta unei
legaturi concrete a dus la un rezultat mediocru.
Ignorand complet traditia constitutionala romaneasca, desi aceasta traditie fusese verificata pe
parcursul a mai mult de 7 decenii „Constitutia din 1991” nu produce absolut nici un articol din
Constitutiunea din 29 martie 1923. In schimb reproduce texte intregi din Constitutia franceza din 4
octombrie 1958, si se inspira, in special cu privire la prerogativele Presedintelui Romaniei, din
Constitutia Republicii Socialiste Romania din 21 august 1965.
In general, Constitutia, inca de la prima vedere, se observa ca are un caracter abstract, iar textele
imprumutate nu sunt aprofundate.
Inspirandu-se din Constitutia suedeza, s-a rezervat un capitol intreg Avocatului Poporului.
Drepturile si libertatile cetateanului sunt scrupulos enumerate, dar insuficient garantate. In plus,
imitarea exercitiului lor prevazut in art. 49, o enumerare prea ampla si elastica, deschide calea
abuzurilor atata timp cat nu este prevazuta nici o procedura pentru instalarea unor atare limitari si
nici organul care o poate decide, astfel ca ele pot fi invocate in mod abuziv fara ca sa ofere
cetateanului nici o cale constitutionala sau legala pentru a se putea opune in caz de abuz.
De vreme ce se reduce principiul separatiei puterilor in stat la o simpla sintagma, s-ar putea crede ca
a fost doar o substituire de termeni, fara influenta asupra fondului, dar se risipeste aceasta supozitie.
Prin urmare, Adunarea Constituanta a tradat principiile liberale ale revolutiei inlocuindu-le cu
principiul comunist al unicitatii puterii.
Abatandu-se de la acest principiu, se inlocuieste termenul de „putere de stat” cu „autaritatile
publice” (termen specific puterii executive).
Puterea executiva apare in Constitutie sub forma a trei autaritati publice distincte: presedintele,
guvernul si administratia publica.
Optiunea pentru republica semiprezidentiala este, de asemenea criticabila.
Daca se analizeaza atributele Presedintelui Romaniei, dezvoltate intr-un capitol mai amplu, se
regasesc, doar usor reelaborate, prerogativele Presedintelui Republicii Socialiste Romania din
Constitutia din 21 august 1965.
O alta inovatie a constituantului din 1991, pe langa aceea a Avocatului Poporului, este crearea Curtii
Constitutionale.
In textul Constitutiei se observa multe inadvertente juridice. Astfel, in articolul 15 (2) se prevede ca
numai legea penala mai blanda poate avea caracter retroactiv, omitandu-se legile interpretative.
Istoria constitutionala a Romaniei a fost si ea marcata de convulsiile inerente asezarii
constitutionale a oricarei tari, care trebuia sa creeze concomitent si o societate civila la nivelul
institutiilor moderne introduse.

Istoria Constituţiilor româneşti

Proiectul de constituţie al lui Ionică Tăutu din 1822, cunoscut sub numele de Constituţia
Cărvunarilor, introducea într-o manieră vagă ideea separaţiei puterilor între Sfatul obştesc (adunare
reprezentativă aristocratică din care urmau să facă parte boierii mari şi mici) şi Domn. Totodată,
erau prezente articole inspirate din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din august
1789. Fără a putea fi aplicată, din cauza opoziţiei marii boierimi, Constituţia Cărvunarilor anunţa,
încă din primii ani ai domniilor pământene, căutările instituţionale ce vor marca următoarea
jumătate de secol.
A doua încercare constituţională a avut mai mult succes. Impus de regimul de ocupaţie rusească,
primul aranjament constituţional din Principate a fost un experiment curios. Regulamentele
Organice, adoptate în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova au consacrat principiul separaţiei
puterilor, introducând norme şi principii moderne de organizare a statului. Acestea vor contribui la
dezvoltarea instituţională a Principatelor. Respinse de Revoluţiile din 1848 din cauza originii lor
ruseşti, Regulamentele Organice, conţinând dispoziţii aproape identice, au favorizat unirea celor
două Principate şi au grăbit procesul de transformare instituţională şi culturală.
Fără a fi un parlament democratic, adunările regulamentare erau totuşi un progres faţă de situaţia
anterioară. Conform Regulamentelor, în Principate puterea legislativă se manifesta prin Adunarea
Obştească aleasă pentru un mandat de 5 ani. În componenţa Adunării erau doar marii boieri. Astfel,
în Muntenia, în afară de cei trei exponenţi ai bisericii (episcopi eparhioţi) mai erau reprezentaţi 20
de boieri de treapta întâi şi 19 deputaţi ai judeţelor (câte unul din fiecare judeţ şi unul pentru oraşul
Craiova). Pe linia incipientei separaţii a puterilor în stat puterea judecătorească se realiza prin
intermediul tribunalelor judeţene, al divanurilor judecătoreşti de la Bucureşti, Craiova, Iaşi şi prin
Înaltul Divan Domnesc. Executivul, reprezentat de domn, limitat de celelalte puteri, va continua
totuşi să domine. Dar fermentul schimbării instituţionale se manifestase deja. După adoptarea
Regulamentelor organice, occidentalizarea Principatelor va fi mult mai rapidă, iar influenţa
Imperiului Otoman se va reduce, pentru prima dată, de o manieră semnificativă, după o jumătate de
mileniu.
Ca şi Regulamentele Organice, şi Convenţia de la Paris din 1858 a fost rezultatul intervenţiei
străine. De data aceasta a fost vorba de un act internaţional care a luat doar parţial în considerare
rezoluţiile Divanurilor ad hoc din acelaşi an care au reprezentat o formă de consultare a populaţiei
din cele două principate dunărene în privinţa voinţei lor unite. Această primă constituţie
democratică a statuat norme fundamentale privind organizarea politico-juridică a Principatelor.
Convenţia de la Paris a impus prima dată în practica noastră constituţională principiul separaţiei
puterilor, exercitate de Domn, de o Adunare electivă şi de Comisia centrală de la Focşani. Ultima
avea sarcina de a stabili un set de legi în ambele Principate, dar şi de codificarea unitară a legilor şi
de revizuirea Regulamentelor Organice. La trei ani de la realizarea Unirii, pe 24 ianuarie 1862, a
fost constituit, ca urmare a unificării celor două adunări elective de la Iaşi şi Bucureşti, Parlamentul
Principatelor unite. Dar contextul va fi unul dificil, relaţiile dintre Legislativ şi Domn devenind
tensionate. Cum în acelaşi timp a fost desfiinţată şi Comisia Centrală de la Focşani a dispărut şi
singura instituţie capabilă să medieze relaţiile dintre puterea legislativă şi cea executivă, care se vor
deteriora continuu, totul culminând cu lovitura de stat antiparlamentară a lui Cuza din 1864.
Acestea vor fi circumstanţele în care va fi redactat Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris
(1864), prin care vor fi întreprinse schimbări constituţionale. Odată cu introducerea Corpului
ponderator, bicameralismul se împământeneşte şi în România, rezistând până în 1940. Deşi Statutul
lui Cuza este considerat de mulţi autori prima Constituţie a României, încă din preambul acestuia se
sublinia continuitatea şi legitimitatea Convenţiei de la Paris, care „este şi rămâne legea
fundamentală a României”.
Departe de a se limita la evoluţiile constituţionale convenţionaliste sau statuare, odată cu abdicarea,
în februarie 1866, a domnitorului Alexandru Ioan Cuza începe o perioadă de efervescenţă politică şi
legislativă ce va duce la adoptarea Constituţiei şi a monarhiei constituţionale.
Constituţia din 1866, inspirată din legea fundamentală belgiană din 1831, considerată cea mai
liberală constituţie europeană a epocii, consfinţea o serie de principii precum supremaţia
suveranităţii naţionale, guvernământul reprezentativ, separaţia puterilor, monarhia ereditară,
responsabilitatea ministerială sau respectarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Tot atunci a fost
consacrat constituţional caracterul indivizibil al statului român, care de la acea dată va purta numele
oficial de România, chiar dacă la data respectivă ţara noastră rămânea sub suzeranitate otomană.
Modificată superficial în mai multe rânduri, Constituţia din 1866 va fi reformată substanţial abia
după Marea Unire din 1918. Constituţia din 1923 s-a dorit un instrument juridic cuprinzător care să
se adapteze noului context politic să să răspundă exigenţelor unui stat de drept. Dar noua Constituţie
nu a făcut obiectul consensului. Partidul Naţional Român condus de Iuliu Maniu a respins-o din
cauza caracterului ei centralist, dar şi viciului de procedură. Nerespectarea articolului 128 al
Constituţiei a fost considerată un atentat la practica statului de drept. Maniu considera Constituţia
din 1923 ca pe un dictat liberal. În aceste condiţii, regimul constituţional inaugurat sub guvernarea
liberală nu începea, precum cel din 1866, sub auspicii pozitive. Pe de altă parte Ştefan Zeletin,
ideologul neoliberalismului, considera Constituţia din 1923 „cel mai revoluţionar act din istoria
noastră politică; ea stă la hotarul a două lumi. (Dacă) tratatul (de la Adrianopol) din 1829
inaugurează era nouă a liberalismului, Constituţia plămădită în anul 1923 indică transformarea
liberalismului în forma sa opusă: aceea a neoliberalismului” câtă vreme aceasta promova
„intervenţia puterii de stat” şi „concepţia libertăţilor individuale ca funcţii sociale”. Acestor
controverse li s-au adăugat instabilitatea guvernamentală, politizarea administraţiei, clientelismul şi
corupţia. Unirea din 1918 nu a schimbat comportamentul elitei politice de la Bucureşti, care nu a
fost capabilă să îşi asume responsabilităţile politice ale noului context. Efervescenţa populismului
legionar, forma autohtonizată a fascismelor occidentale, anunţa deja colapsul sistemului politic
interbelic inapt să răspundă aşteptărilor unei societăţi în transformare.
Neputând asigura consensul minimal în jurul regimului politic, Constituţia din 1923 a fost
abandonată de Carol al II-lea la doar câteva zile după lovitura sa de stat. Constituţia monarhică din
1938 limita şi mai mult individualismul liberal inaugurat în 1866, dând în contrapartidă un loc mai
important problematicii sociale. Intenţia regelui era de a transforma statul individualist în stat
corporatist. Concentrând puterile în mâna regelui, Constituţia de la 1938 şi-a legat existenţa de
domnia acestuia şi a fost suspendată în 1940 ca urmare a abdicării forţate a acestuia. Perioada
următoare este un vacuum constituţional. Pentru aproape patru ani de zile România nu a avut
constituţie. Regimul personal al mareşalului Ion Antonescu poate fi comparat din această
perspectivă cu regimul Statului Francez iniţiat în vara anului 1940 de un alt mareşal, Philippe
Petain.
După 23 august 1944, pentru patru ani, s-a revenit la Constituţia din 1923, dar nu şi la
bicameralism. După ce în martie 1945 sovieticii au impus un guvern satelit, procesul de sovietizare
a intrat în linie dreaptă. Fraudarea alegerilor din 1946 a creat cadrul politic pentru pregătirea
preluării totale a puterii. Ilegitimitatea reprezentării politice a fost dublată de ilegitimitatea
proclamării republicii. Dar cum formalismul juridic burghez nu putea reprezenta un obstacol pentru
controlul total al puterii, comuniştii au inaugurat Republica printr-o autentică lovitură de stat. Nici
forţarea abdicării regelui, nici cadrul constituţional nu permiteau în 1948 modificarea formei de
guvernământ. Abia Revoluţia din 1989 va (re)face parţial legitimitatea Republicii.
Odată cu abdicarea regelui Mihai la 30 decembrie 1948 şi regimul constituţional a fost transformat
radical. La nivel constituţional, totalitarismul comunist a cunoscut trei etape: 1948, 1952 şi 1965.
Constituţia din 1948 a importat în România modelul sovietic. Principiul separaţiei puterilor în stat a
fost eliminat din textul constituţional, organ suprem al puterii fiind proclamată Marea Adunare
Naţională (copiată după Sovietul Suprem). Formal, în faţa acesteia răspundeau toate celelalte
instituţii, în practică lucrurile stăteau altfel, iar deprinderile au fost continuate difuz şi după 1991.
Cheile puterii absolute se aflau la liderii partidului comunist rămas singur pe scena politică. Odată
cu Constituţia din 1948 aceştia au creat condiţiile pentru impunerea unui regim politic autoritar şi
monopartidist în care Partidul Comunist lua, de facto, locul instituţiilor publice, iar spaţiul public
era desfiinţat. La doar patru ani după aceasta, Constituţia din 1952 completa „lacunele” celei din
1948 precizând caracterul de democraţie populară al Republicii Populare, rolul dictaturii
proletariatului şi al „alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare”. În logica dictaturii
proletariatului Constituţia din 1965 consacră monopolul politic al Partidului Comunist şi introduce
Consiliul de Stat cu rolul de elaborare a proiectelor de legi. Noua instituţie „organ suprem al puterii
de stat, cu activitate permanentă” elimină şi ultimele umbre de parlamentarism şi pregăteşte
introducerea funcţiei prezidenţiale, care se va realiza în 1974. Preşedintele Republicii Socialiste va
cumula atribuţii transferate de la Marea Adunare Naţională, dar şi de la nivelul administraţiei
centrale.
 Elaborarea Constituţiei României
Elaborarea Constitutiei Romaniei
Inlaturarea puterii de stat comuniste prin revolutia din decembrie 1989 a creat premisele elaborarii
unei noi constitutii care sa puna bazele ordinii democratice a statului de drept.
Principalele evenimente politice care au precedat elaborarea unei noi constitutii au fost urmatoarele:
Constituirea Frontului Salvarii Nationale, in decembrie 1989;

Organizarea Consiliului FSN in Consiliul Provizoriu de Uniune Nationala, in februarie 1990;

Elaborarea unui decret – lege, in martie 1990;
Primele alegeri democratice libere pentru alcatuirea Parlamentului si desemnarea Presedintelui
Romaniei, la 20 mai 1990.
Etapele elaborarii Constitutiei Romaniei
Etapele elaborarii Constitutiei Romaniei au fost urmatoarele:
Adoptarea unor acte legislative in perioada decembrie 1989 – mai 1990;
Parlamentul ales la 20 mai 1990 se transforma in Adunare Constituanta;
Redactarea proiectului Constitutiei;
Dezbaterea proiectului in Adunarea Constituanta;
Votarea Constitutiei de catre Adunarea Constituanta, la 21 noiembrie 1991;
Supunerea Constitutiei, referendului national;
Intrarea in vigoare a Constitutiei la 13 decembrie 1991 cand a fost abrogata Constitutia din anul
1965.
Caracterul democratic al elaborarii Constitutiei Romaniei
- Constitutia Romaniei a fost elaborata de o putere constituanta alcatuia democratic, prin alegeri
generale, vot universal, egal, direct, secret, liber exprimat;
Ea a fost supusa referendului national.
Posibilitatea revizuirii Constitutiei
O constitutie poate fi revizuita, daca normele pe care le contine nu mai corespund noilor realitati
economice, sociale, politice.
Structura Constitutiei Romaniei
Constitutia Romaniei cuprinde 152 de articole grupate in 7 titluri, 10 capitole, 8 sectiuni
Cele 7 titluri sunt urmatoarele:
Titlul I– Principii generale
Titlul II - Drepturile, libertatile, indatoririle fundamentale cu capitolele:
Dispozitii comune
Drepturile si libertatile fundamentale
Indatoririle fundamentale
Avocatul poporului
Titlul III - Autoritatile publice, cu capitolele:
Parlamentul care cuprinde sectiunile:
- Organizare si functionare
- Statutul deputatilor si senatorilor
- Legiferarea
Presedintele Romaniei
Guvernul
Raporturile parlamentului cu guvernul
Administratia, cu sectiunile:
Administratia publica centrala de specialitate;
- Administratia publica locala;
-Autoritatea judecatoreasca, cu sectiunile:
- Instantele judecatoresti;
- Ministerul Public;
- Consiliul Superior al Magistraturii.
Titlul IV - Economia si finantele publice
Titlul V Curtea Constitutionala
Titlul VI - Revizuirea Constitutiei
Titlul VII - Dispozitii finale si tranzitorii
Prin schimbarile pe care le-a impus pe plan politic si in toate domeniile societatii, revolutia din
decembrie 1989 a creat premisele elaborarii unei noi constitutii, care sa puna bazele ordinii
democratice a statului de drept.
Etapele elaborarii Constitutiei Romaniei:
-adoptarea unor acte legislative in perioada decembrie 1989-mai 1990 care contin principii ale
organizarii statului de drept ce vor fi preluate in viitoarea Constitutie.
-Parlamentul ales la 20 mai 1990 se transforma in Adunare Constituanta.
-Redactarea proiectului Constitutiei de catre o comisie parlamentara subordonata Adunarii
Constituante.
- Dezbaterea proiectului in Adunarea Constituanta.
-21 nov. 1991-votarea in intregime a textului Constitutiei de catre Adunarea Contituanta.
- 8 decembrie 1991-Constitutia este supusa referendumului national.
- 13 decembrie 1991-Constitutia intra in vigoare, in acelasi timp fiind abrogata Constitutia din 1965.
Constitutia Romaniei a fost elaborata de o putere constuanta alcatuita democratic, prin alegeri
generale, vot universal, egal, direct, secret, liber exprimat.
Ea a fost supusa referendumului national, considerat a fi mijlocul cel mai democratic de adoptare a
unei constitutii.

I Semnificaţii politice şi juridice ale constituţiei

Pentru orice popor, pentru orice formă de organizare statală socială modernă,
Constituţia a fost şi este un ideal dat fiind semnificaţiile şi rolul legii
fundamentale mai ales pentru existenţa socială a fiecăruia.
În istoria lumii începând cu secolul al XVIII-lea s-a impus alături de alte mari
instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice
sau juridice şi constituţia ca lege fundamentală a unui stat. Faţă de importanţa şi
semnificaţiile Constituţiei, de practica în domeniu, Constituţia este considerată
ca fiind aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat. Aceasta deoarece
Constituţia a fost şi este concepută într-o viziune mai largă, ce excede politicului,
nu numai ca o lege fundamentală, ci şi ca o realitate politică şi statală ce se
identifică cu societatea pe care o creează sau o modelează şi pentru care
adoptarea sa dobândeşte semnificaţia unei adevărate revoluţii.
În constituţie sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi
economice, politice, sociale şi juridice, în conformitate cu valorile fundamentale
pe care statul le promovează şi le apără. Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă
faţă de constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt, astfel ea
poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nici o semnificaţie şi nici o
valoare. Cât de actuale sunt cuvintele marelui filozof care afirma că „fiecare
popor îşi are constituţia care se potriveşte şi care i se cuvine”.
Valoarea, conţinutul şi semnificaţiile constituţiei ca ideal al unei societăţi
democratice au fost clar exprimate în actele constituţionale şi constituţiile care
au deschis drumul procesului constituţional. Astfel, Declaraţia franceză a
drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789 stabilea că „Orice societate în
care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită,
nu are constituţie”. Prima constituţie scrisă din lume, Constituţia americană din
anul 1787, arăta în preambulul său că „Noi, poporul american, în vederea
formării unei uniuni mai perfecte, stabilirii justiţiei, asigurării liniştei
interioare, asigurării apărării comune, dezvoltării bunăstării generale şi
asigurării binefacerilor libertăţii, pentru noi şi urmaşii noştri poruncim şi
stabilim prezenta constituţie”. Aşa cum spun chiar juriştii americani în
constituţia americană şi-a găsit punctul culminant spiritul constituţionalismului.
Prin urmare, încă de la apariţia sa constituţia a fost considerată şi analizată prin
opoziţie cu absolutismul, drept o limită în calea exercitării arbitrare a puterii.
Odată acest scop îndeplinit constituţionalismul a continuat să aibă un rol
important şi eminamente progresist pe scena istoriei el propunându-şi
garantarea eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului.
Poate că cel mai bine idealul constituţionalismului este exprimat de noţiunea de
stat de drept. Trecerea de la dreptul statului la statul de drept a fost şi este încă
un proces îndelungat şi anevoios înscris între polii unor valori contradictorii. În
plan ideatic la fundamentarea construcţiei statului de drept se află ideea de
raţionalizare a sistemului dreptului şi de accentuare a eficacităţii lui. Cerinţa
esenţială a idealului constituţional de stat de drept îl reprezintă subordonarea
statului faţă de drept şi limitarea puterii statului prin drept. Supremaţie
dreptului şi implicit a constituţiei obligă autorităţile statale să respecte
drepturile şi libertăţile fundamentale cetăţeneşti, să se abţină de la orice
ingerinţă arbitrară în exercitarea acestora, mai mult să adopte în plan politic şi
juridic măsuri adecvate şi necesare pentru conservarea şi afirmarea drepturilor
fundamentale.
Într-adevăr, constituţiile prin ele însele, într-un stat de drept, care presupune
între altele respectarea legalităţii şi a ordinii de drept, protecţia individului şi a
cetăţeanului în raporturile lui cu puterea, desfăşurarea întregii activităţi statale
pe baza şi în limitele stricte ale legii, sunt sau pot fi un obstacol în calea
arbitrarului, dacă ele exprimă voinţa generală iar respectul faţă de ele devine o
„religie” pentru guvernanţi.
Idealul constituţiei dar şi al constituţionalismului este exprimat şi prin conceptul
de supremaţie a constituţiei. Spunem că supremaţia legii fundamentale este o
calitate a acesteia care o situează în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o
societate organizată în stat şi face din constituţie sursa tuturor reglementărilor în
domeniile economic, politic, social şi juridic. Consecinţele cele mai importante
ale supremaţiei constituţiei sunt conformitatea întregului drept cu normele
constituţionale şi obligaţia fundamentală a autorităţilor statului de a-şi exercita
atribuţiile în limita şi spiritul constituţiei.
Desigur supremaţiei constituţiei ar reprezenta numai un ideal dacă nu ar exista
şi garanţii specifice care în esenţă permit controlul puterii şi evitarea evoluţiei
acesteia spre arbitrar. Dintre aceste garanţii două sunt mai importante:
controlul constituţionalităţii legilor care reprezintă o contrapondere importantă
faţă de puterea discreţionară a parlamentului şi a executivului iar cea de-a doua
se referă la consacrarea principiului accesului liber la justiţie. Întru-un sistem
constituţional bazat pe supremaţia constituţiei controlul realizat de către
instanţele judecătoreşti reprezintă o garanţie importantă a respectării
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, mai ales în raporturile cu autorităţile
executive ale statului.
Prin urmare, esenţa şi finalitatea constituţiei dar şi a constituţionalismului ca
proces istoric constă în realizarea unui echilibru între realităţi şi forţe diferite
dar care trebuie să coexiste şi să se armonizeze pentru a asigura stabilitatea
socială, libertatea individuală, dar şi legitimitatea şi funcţionabilitatea
autorităţilor care exercită puterea statală. Altfel spus, scopul unei constituţii
democratice constă în a realiza un echilibru just, raţional între realităţi diferite,
între interesele individuale şi interesul public. În sensul celor de mai sus
profesorul Ioan Muraru afirma: „În realităţile socio-juridice şi statale
contemporane, constituţionalismul trebuie privit ca o stare politico-juridică,
complexă, ce exprimă cel puţin două mari aspecte: a/ pe de o parte receptarea în
constituţie a exigenţelor mişcării de idei (originare şi în evoluţia sa) privind
statul de drept şi democraţia, libertăţile publice, organizarea, funcţionarea şi
echilibrul puterilor; b/ pe de altă parte, receptarea în masa largă a subiectelor de
drept a dispoziţiilor constituţionale. Această receptare reciprocă este singura
care poate asigura eficienţa şi mai ales viabilitatea constituţiei, poate asigura
concordanţa între regulile constituţionale şi practica politică.”

Am discutat mai sus despre ceea ce s-ar putea numi idealul constituţiei şi al
constituţionalismului. Realitatea unei constituţii înseamnă în esenţă
interpretarea şi aplicarea legii fundamentale dar mai ales respectarea
dispoziţiilor acesteia de către autorităţile publice. Nu poate exista o constituţie
ideală, perfectă, imuabilă. Constituţia, ca lege fundamentală pentru a fi eficientă,
trebuie să fie adecvată realităţilor sociale, economice şi politice ale statului.
Dinamica acestor factori va determina, în cele din urmă şi modificări ale
normelor constituţionale. Realizarea unui raport adecvat între constituţie şi
realităţile statale, politice, ideologice şi economice, este o problemă complexă,
care nu trebuie înţeleasă formal. Subliniem faptul că pe plan strict juridic
constituţia poate defini atât un regim liberal cât şi unul dictatorial. Dacă în
orice tip de stat, fie el democratic sau totalitar există o constituţie, nu se poate
susţine că peste tot există şi un veritabil regim constituţional. Trăsăturile
regimului constituţional existent la un moment istoric determinant într-un stat,
dar şi modul în care este receptată şi respectată constituţia determină realitatea
legii fundamentale şi a constituţionalismului.
Diferenţele ce pot apărea între idealul constituţional exprimat mai sus, iar pe de
altă parte realitatea constituţionalismului existent în fiecare stat se justifică prin
factori obiectivi şi subiectivi. Între factorii obiectivi identificăm:
a/ dinamica vieţii sociale în raport cu stabilitatea constituţiei. Transformările
inevitabile în viaţa socială, economică, politică sau juridică a unui stat duc la o
distanţare a acestor realităţi faţă de viabilitatea şi eficienţa normelor unei
constituţii. Această situaţie este unul dintre factorii care determină revizuirea
legii fundamentale;
b/ constituţia are toate caracteristicile unui act normativ, prin urmare aplicarea
legii fundamentale necesită o operă de interpretare din partea autorităţilor
publice, ceea ce la rândul ei poate implica o receptare diferită a constituţiei.
Desigur, instanţele constituţionale au un rol fundamental în a evita interpretarea
arbitrară a legii fundamentale;
c/ pot exista situaţii în care reglementările constituţionale deşi democratice în
esenţa lor sunt în contrast evident cu realităţile social economice ale
momentului, mult inferioare faţă de principiile democratice constituţionale. O
astfel de situaţie duce inevitabil la o receptare redusă a normelor constituţiei în
rândul populaţiei şi implicit la ineficienţa acesteia. Istoria constituţionalismului
român oferă un exemplu concludent în acest sens dacă avem în vedere perioada
cuprinsă între anii 1866 şi 1938, în care realitatea constituţionalismului
românesc era inferioară faţă de valorile şi principiile reglementate de
Constituţiile din 1866 şi 1923.
Există însă şi factori subiectiv ce pot determina o diferenţă între valorile
constituţionale iar pe de altă parte modalitatea în care ele sunt respectate şi
aplicate. Tendinţa autorităţilor statale de a abuza de putere de a încerca să îşi
exercite în mod autoritar atribuţiile, uneori chiar în dispreţul normelor
constituţionale, reprezintă un important factor subiectiv care denaturează litera
şi spiritul constituţiei cu consecinţa construirii unei realităţi politice, economice,
dar şi sociale în contrast evident cu legea fundamentală.
Vom exemplifica cele afirmate mai sus cu scurte referiri la Constituţiile
României din anii 1866, 1923 şi 1991.
Constituţia din 1866 a fost în esenţă o constituţie liberală care a consacrat în
domeniul practicii politice şi juridice liberalismul românesc, afirmând „rolul şi
rostul istoric” al burgheziei române în crearea unor forme de guvernare şi a unor
instituţii democratice întemeiate pe valorificarea creatoare a tradiţiilor noastre
în acest domeniu. Funcţionalitatea Constituţiei a ridicat o problemă
controversată privind incapacitatea monarhiei şi a autorităţilor statale ale vremii
la realităţile sociale ale ţării. Din punct de vedere social-economic societatea
românească era polarizată, clasa mijlocie fiind extrem de redusă ca pondere
(alcătuită numai din funcţionari şi cei ce desfăşurau profesiuni liberale). În
schimb, majoritatea ţărănimii recent eliberată din servituţi, în bună parte
analfabetă, contrasta cu ponderea redusă a marilor proprietari, mulţi dintre ei
având o educaţie aleasă primită în şcolile occidentale. În aceste condiţii regimul
monarhic şi sistemul statal românesc au fost obligate să-şi adapteze regimul
politic parlamentar la structura socială şi politică existentă iar de aici au izvorât
în mare parte, limitele constituţionalismului românesc, întrucât interesele
societăţii în ansamblu se interferau şi erau în contradicţie cu ale marilor
proprietari, pe fondul unei slabe puteri economice a burgheziei fărâmiţări în mai
multe fracţiuni şi grupări politice. La acestea se adăugau veleităţile personale ale
oamenilor politici, care, adeseori au complicat grav natura spectrului politic,
îngreunând accelerarea reformelor şi amplitudinea modernizării.
Analizată în perspectivă istorico-politică, Constituţia din 1923, ca expresie a
raportului real de forţă din perioada 1919-1923 a reprezentat aşezământul juridic
principal pe baza căruia au funcţionat instituţiile fundamentale ale României
întregite, conferind statului român forma de guvernământ monarhică, dar
întemeiată pe regimul democratic parlamentar. Constituţia din 1923 menţine în
mare parte structura constituţiei din 1866, preluând şi adâncind o serie de
principii care au conferit caracterul de modernitate, precum şi posibilitatea reală
de democratizare a statului şi societăţii româneşti interbelice. În acest sens, sub
imperiul acestei constituţii principiile reprezentativităţii, separaţiei puterilor,
legalităţii şi legitimităţii legilor, a controlului de constituţionalitate, ca şi cele
privind sistemul electiv şi al regimului proprietăţii au fost mult mai pregnant
reliefate comparativ cu cele cuprinse în aşezământul din 1866. Deci, Constituţia
din 1923 a constituit un factor de progres în democratizarea societăţii româneşti.
Aplicarea în practică însă a Constituţiei din 1923 a purtat amprenta a două
tendinţe: pe de o parte, o serie de legiferări ulterioare au încercat să dezvolte
conţinutul democratic al unor prevederi, iar pe de altă parte, anumite legi au
îngustat drepturile şi libertăţile fundamentale. Poziţia monarhiei în practica
politică a dus la realitatea că numirea guvernului de către rege, urmată de
dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de noi alegeri era, în primul rând,
expresia unor înţelegeri realizate de monarh cu reprezentanţii principalelor
partide, consultări care de multe ori erau rezultatul unor subiectivisme şi
veleităţi personale manifestate în schimbările guvernamentale. În perioada
interbelică s-au succedat 11 corpuri legiuitoare, ceea ce înseamnă desfăşurarea
lor în cadrul a jumătate din timpul legal statornicit prin Constituţie.
Indiscutabil Constituţia României în vigoare, adoptată în 1991 a însemnat
renaşterea vieţii constituţionale în România. Legea fundamentală a ţării
reprezintă cadrul legislativ fundamental pentru organizarea şi funcţionarea
statului şi societăţii româneşti pe baze democratice.
Cu toate acestea, realitatea constituţionalismului în România contemporană
demonstrează, de multe ori o abandonare a valorilor şi spiritului Constituţiei din
partea unor autorităţi ale statului, prin tendinţa evidentă a acestora, de a evolua
spre exercitarea discreţionară a atribuţiilor stabilite de lege şi interpretarea
partinică a unor norme constituţionale.
Vom da câteva exemple:
Dreptul la un nivel de trai decent este consacrat de dispoziţiile art.47 din
Constituţia României, care în alineatul 1 prevede: „Statul este obligat să ia
măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure
cetăţenilor un nivel de trai decent”. Dacă avem în vedere măsurilor constant
neadecvate luate în ultima perioadă de către guvernanţi şi scăderea continuă a
nivelului de trai al cetăţenilor se observă cu uşurinţă că aceste dispoziţii
constituţionale sunt ignorate de către cei care în mod temporar deţin puterea.
Un alt exemplu.
Potrivit dispoziţiilor articolului 80 din Constituţia României, Preşedintele
statului are obligaţia să vegheze la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare
a autorităţilor publice. În acest scop, preşedintele exercită funcţia de mediere
între puterile statului, dar şi între stat şi societate. Dacă avem în vedere
realităţile politice ale momentului şi deciziile şefului statului observăm cu
uşurinţă abandonarea spiritului dar şi a literei dispoziţiilor constituţionale mai
sus amintite. Starea conflictuală între unele autorităţi ale statului, determinată
de deciziile politice ale Preşedintelui României sunt de natură să perturbe grav
stabilitatea sistemului social şi politic al ţării şi să determine o discordanţă
importantă între valorile constituţionale, iar pe de altă parte realitatea politică a
statului
Se discută în prezent de revizuirea legii fundamentale. Desigur, modificarea
Constituţiei poate fi necesară dacă realităţile sociale şi politice impun acest
lucru. Apreciem însă că autorităţile statului ar trebui să fie mult mai preocupate
în prezent de aplicarea corectă a legii fundamentale şi numai în al doilea rând de
o eventuală modificare a acesteia. În cele ce urmează analizăm unele aspecte
juridice şi de altă natură pe care le implică iniţiativele de revizuire a Constituţiei
în România

II Stabilitate şi reformă constituţională

Decizia de declanşare a procedurii de revizuire a constituţiei unei ţări, este fără
îndoială una politică, dar în acelaşi timp trebuie să fie fundamentată juridic şi să
corespundă unei necesităţi istorice, a sistemului social organizat statal din
perspectiva evoluţiei sale ulterioare. Prin urmare, actul de revizuire a legii
fundamentale nu trebuie subordonat intereselor politicianiste ale momentului,
oricât de frumos ar fi prezentate, ci interesului general social, bine conturat şi
posibil de exprimat juridic.
Regretatul profesor Antonie Iorgovan preciza cu deplin temei: „În materie de
revizuire a Constituţiei, îndrăznim să spunem că acolo unde există o viaţă
politică normală, se dă dovadă de prudenţă de reţinere, imperfecţiunile textelor
la confruntarea cu viaţa, cu realităţile ulterioare, sunt corectate prin
interpretările Curţilor Constituţionale, respectiv prin uzanţele sau cutumele
parlamentare, motiv pentru care în literatura occidentală nu se vorbeşte numai
despre Constituţie, ci despre blocul constituţionalităţii”.
Răspunsul la întrebarea dacă în acest moment istoric se justifică declanşarea
procedurilor politice şi juridice pentru modificarea Legii fundamentale a
României, poate fi nuanţat în raport cu motivele şi scopul urmărit. Revizuirea
Constituţiei nu poate avea ca finalitate satisfacerea intereselor politicianiste ale
deţinătorilor de moment al puterii în direcţia de întărire a puterii discreţionare a
executivului, cu consecinţa inadmisibilă a lezării unor valori şi principii
constituţionale democratice, cu deosebire a pluralismului politic şi instituţional,
a principiului separaţiei puterilor în stat a principiului supremaţiei legislative a
Parlamentului.
Pe de altă parte, aşa cum istoria celor două decenii de viaţă democratică în
România a demonstrat puterea, prin deciziile luate de multe ori a denaturat
principii şi reguli constituţionale prin interpretări contrare spiritului democratic
a Legii fundamentale sau şi mai grav nu a respectat dispoziţiile constituţionale
pentru scopuri politice şi susţinerea unor interese conjuncturale.
Consecinţele au fost şi sunt evidente: restrângerea sau încălcarea unor drepturi
şi libertăţi fundamentale, generarea unor tensiuni sociale, nerespectarea rolului
constituţional al instituţiilor statului într-un cuvânt acţiuni politice, unele
îmbrăcate în haină juridică, contrare constituţionalismului care trebuie să
caracterizeze statul de drept în România.
În aceste condiţii un posibil demers al revizuirii Legii fundamentale ar trebui să
fie axat pe necesitatea întăririi şi sporirii garanţiilor constituţionale pentru
respectarea cerinţelor şi valorilor statului de drept, pentru evitarea excesului de
putere specific politicianismului subordonat exclusiv unor interese de grup, de
mulţi ori conjuncturale şi contrare intereselor poporului român, care conform
art.2(1) din Constituţie deţine suveranitatea naţională.
În opinia noastră, preocuparea clasei politice şi a autorităţilor statului în
perioada actuală, în raport de conţinutul actual al Legii fundamentale, ar trebui
orientat nu atât spre modificarea Constituţiei, cât mai ales în direcţia
interpretării şi aplicării corecte a acesteia şi respectarea finalităţii democratice a
instituţiilor constituţionale. Pentru consolidarea statului de drept în România,
este necesar ca formaţiunile politice, cu deosebire cele care deţin puterea, toate
autorităţile statului să acţioneze sau să-şi exercite atribuţiile în limitele unui
comportament constituţional loial care implică respectarea sensului şi
semnificaţiilor democratice ale Constituţiei

Unele propuneri de revizuire a Legii fundamentale vizează trecerea sistemului

constituţional al României de la bicameralism la unicameralism şi întărirea
puterii executive, în special a instituţiei prezidenţiale
Apreciem că în România bicameralismul este adecvat sistemului statal şi social
în acest moment istoric, corespunde mai bine necesităţii de a realiza nu atât
eficienţa procedurilor legislative parlamentare cât mai ales „ponderarea
normării” şi calităţii actului legislativ. Bicameralismul este o necesitate pentru
România pentru ca Parlamentul să reprezinte o contrapondere viabilă faţă de
executiv, în contextul exigenţelor şi echilibrului puterilor într-un stat
democratic.
Cu deplin temei regretatul profesor Antonie Iorgovan sublinia: „Ar fi fost un risc
politic foarte mare, în acea tensiune postrevoluţionară, ca în România să fi fost
proiectat un Parlament unicameral şi un asemenea risc există şi la ora actuală, în
condiţiile în care nu se poate vorbi despre o viaţă politică aşezată în culoarele
fireşti ale doctrinelor democratice acceptate în Occident (doctrina social-
democratică, doctrina creştin-democratică, doctrinele liberale şi doctrinele
ecologiste”.
Unicameralismul într-un sistem constituţional semiprezidenţial cum este cel al
României, în care puterile şefului de stat şi în general cele ale executivului sunt
semnificative, ţinând cont de politicianismul excesiv al momentului, ar avea
drept consecinţă deteriorarea gravă a echilibrului instituţional dintre legislativ şi
executiv, cu consecinţa creşterii puterii discreţionare a executivului şi
minimizarea rolului Parlamentului ca organ suprem reprezentativ şi al poporului
român, ca unica autoritate legiuitoare a ţării, aşa cum prevăd dispoziţiile art.61
alin. (1) din Constituţie.
Trecerea la un Parlament unicameral nu trebuie tratată simplist aşa cum din
nefericire rezultă din conţinutul proiectului de Lege privind revizuirea
Constituţiei elaborat de Guvern, ci necesită o modificare de ansamblu a
sistemului constituţional român, o reconfigurare a rolului şi atribuţiilor
autorităţilor statului pentru ca echilibrul între legislativ şi executiv să fie
menţinut şi să nu se creeze posibilitatea unei evoluţii spre o preponderenţă
exagerată a instituţiei şefului de stat în raport cu Parlamentul.
Subliniem faptul că toate statele cu structură unitară din Europa care au un
Parlament unicameral au totodată un sistem constituţional de tip parlamentar în
care atribuţiile şefului de stat privind guvernarea sunt reduse.
Nu dorim să realizăm o analiză amănunţită a cestei probleme constituţionale,
subliniem numai concluzia că unicameralismul ar putea fi justificat politic şi
constituţional în România şi adecvat valorilor democraţiei într-un stat de drept
numai dacă legitimitatea şi rolul Preşedintelui României, ca instituţie
constituţională este schimbat în mod fundamental. Alegerea Preşedintelui ar
trebui să se realizeze de către Parlament. Totodată, în situaţia unei structuri
unicamerale a Parlamentului este necesar să se reducă semnificativ atribuţiile
Preşedintelui în raport cu executivul şi cele de guvernare.
Într-o astfel de reconfigurare a instituţiilor statului trebuie să crească rolul şi
atribuţiile Curţii Constituţionale şi ale justiţiei, acestea fiind garanţii ale
supremaţiei legii şi Constituţiei şi pentru evitarea excesului de putere din partea
celorlalte autorităţi ale statului. Într-un cuvânt, în opinia noastră,
unicameralismul nu ar putea fi asociat în România decât cu existenţa unui
sistem constituţional de tip parlamentar.
Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei este de natură să creeze o
disproporţie între Parlament şi executiv prin faptul că structura unicamerală a
Parlamentului nu reprezintă o garanţie suficientă pentru a constitui o
contrapondere eficientă în raport cu executivul, mai ales că atribuţiile
Preşedintelui sunt evident amplificate.
Disputa dintre bicameralism sau unicameralism cu aplicare la condiţiile
României este bine caracterizată de regretatul profesor Antonie Iorgovan: „...
orice sistem parlamentar bicameral sau unicameral poate să ducă la grave
disfuncţionalităţi cum se exprimă profesorul Tudor Drăganu, oricât de reuşite ar
fi soluţiile constituţionale, dacă în practica parlamentară se dă dovadă de
politicianism, de demagogie, de lipsă de responsabilitate.”[3]
Actualul sistem parlamentar al României corespunde oare exigenţelor tradiţiilor
democratice ale bicameralismului şi este oare adecvat realizării rolului şi
funcţiilor Parlamentului?
Regretabilul profesor Tudor Drăganu, într-o logică argumentativă fără cusur,
într-un amplu studiu, răspundea la această întrebare: „Constituţia revizuită
instaurează un sistem care se pretinde bicameral dar funcţionează în mod curent
ca un sistem unicameral, condamnat să încalce prin anumite aspecte ale lui cele
mai elementare principii ale regimului parlamentar şi care cuprinde în sine
pericolul producerii în viitor a unor grave disfuncţionalităţi în înfăptuirea
activităţii legislative”.[4]
Ilustrul profesor avea în vedere faptul că legea de revizuire a Constituţiei nu
cuprinde referiri exprese cu privire la numărul deputaţilor şi senatorilor; pune
problema legitimităţii de fond a celor două camere, deoarece membrii lor sunt
desemnaţi de acelaşi corp electoral şi prin acelaşi tip de sistem şi de scrutin
electoral; atribuţiile camerelor în materie legislativă nu sunt suficient de bine
diferenţiate; exercitarea dreptului la iniţiativă legislativă a senatorilor şi
deputaţilor, aşa cum este reglementat, generează contradicţii constituţionale.
Susţinem, în perspectiva unei viitoare revizuiri constituţionale, să se
reglementeze diferenţierea dintre cele două Camere şi prin tipuri deosebite de
reprezentare. Dreptul comparat, oferă suficiente exemple de acest fel (Spania,
Italia, Franţa) şi chiar Legea electorală a României din 27 martie 1926 oferă un
punct de reper în acest sens. Senatul poate reprezenta interesele colectivităţilor
locale. Astfel, senatorii ar putea fi aleşi de un colegiu electoral format din
membrii aleşi ai consiliilor locale. Interesant de subliniat este faptul că în
proiectul Constituţiei din 1991 senatul era conceput ca reprezentant al
colectivităţilor locale, grupate în judeţele ţării şi în municipiul Bucureşti.
Este justă critica profesorului Tudor Drăganu potrivi căreia actuala
reglementare constituţională nu realizează o diferenţă funcţională între cele
două camere. Acest aspect a fost remarcat şi de către Curtea Constituţională care
referindu-se la procedura legislativă parlamentară introdusă prin proiectul de
revizuire a Constituţiei sublinia: „Examinarea în cascadă a proiectelor de lege,
într-o cameră în primă lectură iar în cealaltă, în a doua lectură transformă
Parlamentul bicameral într-unul unicameral”[5]. Prin urmare, o nouă iniţiativă
de modificare a Legii fundamentale ar trebui să aibă în vedere şi acest aspect şi
să realizeze o reală diferenţiere funcţională a celor două Camere.

În partea finală a acestui studiu ne vom referi la unele aspecte pe care

considerăm că ar trebui avute în vedere într-o viitoare procedură de revizuire a
Constituţiei.
Aşa cum arătăm mai sus faţă de politicianismul excesiv şi manifestările
discreţionare de putere ale executivului contrare spiritului şi chiar literei
Constituţiei, cu consecinţa încălcării unor drepturi şi libertăţi fundamentale,
manifestate pe parcursul ultimelor două decenii de democraţie originară în
România, apreciem că demersul ştiinţific şi nu numai în materia revizuirii Legii
fundamentale trebuie orientat spre a găsi soluţii de garantare a valorilor statului
de drept, de limitare a încălcării dispoziţiilor constituţionale în scopul unor
interese particulare şi pentru evitarea excesului de putere din partea autorităţilor
statului.

1.Dispoziţiile art. 114, alin.1 din actuala redactare prevăd: „Guvernul îşi poate
angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului în şedinţă comună
asupra unui program a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de
lege.”
Angajarea răspunderii Guvernului are un caracter politic şi este un mijloc
procedural prin care se evită fenomenul de „disociere a majorităţilor”[6] în
situaţia în care în Parlament nu s-a putut întruni majoritatea necesară pentru a
se adopta o anumită măsură iniţiată de Guvern. Pentru a determina forul
legislativ să adopte măsura guvernul, prin procedura asumării răspunderii
condiţionează continuarea activităţii sale solicitând un vot de încredere. Acest
procedeu constituţional garantează că majoritatea cerută pentru demiterea
guvernului, în cazul depunerii unei moţiuni de cenzură să coincidă cu aceea
pentru respingerea legii, programului sau declaraţiei politice de care guvernul îşi
leagă existenţa sa.
Adaptarea legilor ca urmare a angajării răspunderii politice a Guvernului are ca
importantă consecinţă absenţa oricăror discuţii sau deliberări parlamentare
asupra proiectului de lege. În cazul în care Guvernul este sprijinit de o majoritate
confortabilă în Parlament, prin această procedură poate obţine adoptarea legilor
prin „ocolirea Parlamentului”, ceea ce poate avea consecinţe negative privind
respectarea principiului separaţiei puterilor în stat dar şi în privinţa rolului
Parlamentului aşa cum este definit de art.61 din Constituţie.
În consecinţă, recurgerea la această procedură constituţională de către Guvern
pentru adoptarea unei legi trebuie să aibă un caracter excepţional, justificat de o
situaţie politică şi un imperativ social bine conturate.
Acest aspect deosebit de important pentru respectarea principiilor democratice
ale statului de drept de către Guvern a fost bine evidenţiat de Curtea
Constituţională a României: „La această modalitate simplificată de legiferare
trebuie să se ajungă in extremus, atunci când adoptarea proiectului de lege în
procedură obişnuită sau în procedură de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci
când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege
în procedura curentă sau de urgenţă”.
Practica politică a Guvernului din ultimii ani este contrară acestor reguli şi
principii. Executivul a recurs în mod frecvent la asumarea răspunderii nu numai
pentru o singură lege, ci şi pentru pachete de legi fără o justificare în sensul celor
arătate de Curtea Constituţională.
Politicianismul guvernului clar exprimat prin frecvenţa mare a recurgerii la
această procedură constituţională aduce atingere gravă principiului
pluralismului politic care este o valoare importantă a sistemului de drept
consacrat de dispoziţiile art.1, alin.(3) din Constituţie dar şi principiului
dreptului parlamentar care arată că „opoziţia se exprimă şi majoritatea
decide”[8]. „A nega dreptul opoziţiei de a se exprima este sinonim cu negarea
pluralismului politic care, potrivit art.1, alin.(3) din Constituţie constituie o
valoare supremă şi este garantat… principiul „majoritatea decide, opoziţia se
exprimă” presupune ca în toată organizarea şi funcţionarea Camerelor
Parlamentului să se asigure, pe de o parte ca majoritatea să nu fie obstrucţionată
îndeosebi în desfăşurarea procedurii parlamentare, iar, pe de altă parte ca
majoritatea să decidă numai după ce opoziţia s-a exprimat”[9].
Cenzura Curţii Constituţionale nu s-a dovedit suficientă şi eficientă pentru a
determina Guvernul să respecte aceste valori ale statului de drept.
În contextul acestor argumente propunem ca în perspectiva unei revizuiri a Legii
fundamentale să se limiteze dreptul Guvernului de a recurge la angajarea
răspunderii sale pentru un singur proiect de lege într-o sesiune parlamentară.

2.Toate guvernele postdecembriste au recurs masiv la practica ordonanţelor de

urgenţă, fapt amplu criticat în literatura de specialitate.
Condiţiile şi interdicţiile introduse prin Legea de revizuire din 2003 privind
regimul constituţional al ordonanţelor de urgenţă, se dovedesc în practică
insuficiente pentru a limita această practică a executivului iar controlul Curţii
Constituţionale s-a dovedit de asemenea insuficient şi chiar neeficient.
Consecinţa unei astfel de practici este încălcarea rolului Parlamentului ca „unica
autoritate legiuitoare a ţării” (art. 61 din Constituţie) şi crearea unui dezechilibru
între executiv şi legislativ prin accentuarea puterii discreţionare a Guvernului
care de multe ori s-a transformat în exces de putere.
Propunem, în perspectiva unei revizuiri a Legii fundamentale, ca art. 115 alin. 6
din Constituţie să fie modificat în sensul de a se interzice adoptarea ordonanţelor
de urgenţă în domeniul legilor organice. În acest fel se protejează un domeniu
important de relaţii sociale considerate de legiuitorul constituţional ca esenţiale
pentru sistemul social şi statal, de excesul de putere al executivului prin practica
emiterii de ordonanţe de urgenţă.

3.În condiţiile actuale caracterizate prin tendinţa executivului de a profita de

politicianismul evident şi de a forţa în mod nepermis şi periculos limitele
Constituţiei şi ale constituţionalismului democratic este necesar de a crea
mecanisme de control ale activităţii executivului în măsură să garanteze în mod
real supremaţia Constituţiei şi principiile statului de drept.
În opinia noastră este necesar ca rolul Curţii Constituţionale de garant al Legii
fundamentale să fie amplificat prin noi atribuţii cu scopul de a limita excesul de
putere al autorităţilor statului. Nu suntem de acord cu cele afirmate în literatura
de specialitate că o posibilă ameliorare a justiţiei constituţionale s-ar putea
realiza prin reducerea atribuţiilor instanţei de contencios constituţional.[10]
Este adevărat, Curtea Constituţională a pronunţat unele decizii discutabile sub
aspectul respectării limitelor exercitării atribuţiilor care îi revin potrivit
Constituţiei, prin asumarea rolului de legiuitor pozitiv.[11]. Reducerea
atribuţiilor instanţei constituţionale pentru acest motiv nu este o soluţie cu
fundament juridic. Desigur reducerea atribuţiilor unei autorităţi a statului are ca
şi consecinţă eliminarea riscului de exercitare defectuoasă a acelor atribuţii. Nu
în acest mod se realizează într-un stat de drept perfecţionarea activităţii unei
autorităţi a statului, ci prin căutarea unor soluţii juridice de realizare în condiţii
mai bune a atribuţiilor care se dovedesc a fi necesare sistemului statal şi social.
În atribuţiile Curţii Constituţionale poate fi inclusă aceea de a se pronunţa
asupra constituţionalităţii actelor administrative exceptate de la controlul de
legalitate al instanţelor de contencios administrativ. Această categorie de acte
administrative, la care se referă art.126 alin.6 din Constituţie şi dispoziţiile Legii
nr. 544/2004 a contenciosului-administrativ sunt deosebit de importante pentru
întregul sistem social şi statal. Prin urmare este necesar un control de
constituţionalitate deoarece în lipsa acestuia puterea discreţionară a autorităţii
administrative emitente este nelimitată cu consecinţa posibilităţii restrângerii
excesive a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau a încălcării
unor valori constituţionale importante.
Pentru aceleaşi argumente ar trebui ca instanţa noastră constituţională să poată
controla sub aspectul constituţionalităţii şi decretele Preşedintelui de instituire a
procedurii referendumului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa, să adopte decizii în procedura
recursului în interesul legii care sunt obligatorii pentru instanţe. În lipsa oricărui
control de legalitate sau constituţionalitate practica a demonstrat că în
numeroase situaţii instanţa supremă şi-a depăşit atribuţia de a interpreta legea,
şi prin astfel de decizii a modificat sau completat acte normative comportându-
se ca un veritabil legiuitor încălcând astfel principiul separaţiei puterilor în
stat[12].
În aceste condiţii, cu scopul de a evita excesul de putere al instanţei supreme,
considerăm că se impune a se atribui Curţii Constituţionale competenţa de a se
pronunţa asupra constituţionalităţii deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
adoptate în procedura recursului în interesul legii.

4.Proporţionalitatea este un principiu fundamental al dreptului consacrat

explicit în reglementări constituţionale, legislative şi instrumente juridice
internaţionale. Este bazat pe valorile dreptului raţional ale justiţiei şi echităţii şi
exprimă existenţa unui raport echilibrat sau adecvat între acţiuni, situaţii,
fenomene, fiind un criteriu pentru limitarea măsurilor dispuse de autorităţile
statului la ceea ce este necesar pentru atingerea unui scop legitim, în acest fel
fiind garantate drepturile fundamentale şi evitat excesul de putere al
autorităţilor statului. Proporţionalitatea este un principiu de bază al dreptului
Uniunii Europene fiind consacrat expres de dispoziţiile art. 5 din Tratatul
privind Uniunea Europeană[13].
Apreciem că reglementarea expresă a acestui principiu numai în conţinutul
dispoziţiilor art.53 din Constituţie, cu aplicare în domeniul restrângerii
exerciţiului unor drepturi este insuficient pentru a pune în valoare întreaga
semnificaţie şi importanţa a principiului pentru statul de drept.
Este util ca la art. 1 din Constituţie să se adauge un nou alineat care să prevadă
că „Exercitarea puterii statale trebuie să fie proporţională şi
nediscriminatorie”. Această nouă reglementare constituţională s-ar constitui
ca o veritabilă obligaţie constituţională pentru toate autorităţile statului, de a-şi
exercita atribuţiile în aşa fel încât măsurile adoptate să se înscrie în limitele
puterii discreţionare recunoscute de lege. Totodată se creează posibilitatea
pentru Curtea Constituţională de a sancţiona pe calea controlului de
constituţionalitate al legilor şi ordonanţelor excesul de putere în activitatea
Parlamentului şi a Guvernului, folosind drept criteriu principiul
proporţionalităţii.
Principiul proporţionalităţii reconfigurează întreaga sferă a justiţiei şi
implicit a activităţii judecătorului din perspectiva teologiei şi filosofiei prin cel
puţin trei idei: justă măsură, raport echitabil şi raport adecvat, între
realităţi concrete şi nu abstracte. În acest fel, prinrecurgerea la acest principiu,
judecătorul urmăreşte nu numai aplicarea şi respectarea legii (principiul
legalităţii), dar şi legitimitatea deciziei prin necesara adecvare la un scop
urmărit, acesta din urmă putând fi chiar idealurile valorice ale moralei creştine.
În esenţă, rolul principiului proporţionalităţii este de a scoate justiţia din
abstractul impersonal al normei juridice şi de a o apropia de om, destinatarul
oricărui act al dreptului. Se vorbeşte astfel de "umanizarea ajustiţiei".
[Nota red.: Membrii Comisiei comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru
revizuirea Constituției vor fi convocați în data de 27 ianuarie pentru a pune
proiectul în acord cu observațiile Comisiei de la Veneția, Consiliului Legislativ și
ale uniunilor profesionale. Comisia își propune să finalizeze lucrările până la
data de 31 ianuarie, ulterior draftul final al proiectului de revizuire a Legii
fundamentale urmând a fi tradus în limba engleză și transmis Comisiei de la
Veneția pentru un punct de vedere oficial. Proiectul va fi, de asemenea, transmis
și Curții Constituționale pentru exprimarea unui aviz, intrând ulterior pe traseul
legislativ].
2. Elaborarea Constituţiei României
„Adunarea Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, se constituie, de drept, în Adunare
Constituantă pentru adoptarea Constituţiei României”.
Decretul-lege nr. 92 din 18 martie 1990
Prin schimbările pe care le-a impus pe plan politic (înlăturarea puterii de stat comuniste) şi în toate
domeniile societăţii, revoluţia din decembrie 1989 a creat premisele elaborării unei noi constituţii,
care să pună bazele ordinii democratice a statului de drept.
Principalele evenimente politice care au precedat elaborarea noii constituţii:
Decembrie 1989 – se constituie Consiliul Frontului Salvării Naţionale ca organ suprem al puterii de
stat (programul său prevede instaurarea unui regim politic democratic).
Februarie 1990 – Consiliul FSN se reorganizează în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (din
 care fac parte şi trei reprezentanţi ai fiecărui partid constituit până atunci).
Martie 1990– este adoptat un decret-lege care:

 stabileşte modul de alegere al Parlamentului şi Preşedintelui României,

 reglementează funcţionarea Parlamentului ce va fi ales ca putere

constituantă,

 afirmă principiile sistemului democratic pluralist.

20 mai 1990– au loc primele alegeri democratice libere pentru alcătuirea Parlamentului şi
desemnarea Preşedintelui României.

● Etapele elaborării Constituţiei României

I.Adoptarea unor acte legislative în perioada decembrie 1989 – mai 1990 care conţin principii ale
organizării statului de drept ce vor fi preluate în viitoarea Constituţie.
II.Parlamentul ales la 20 mai 1990 se transformă în Adunare Constituantă (are la dispoziţie 18 luni
pentru adoptarea Constituţiei).
III.Redactarea proiectului Constituţiei de către o comisie parlamentară subordonată Adunării
Constituante.
IV.Dezbaterea proiectului în Adunarea Constituantă.
V.21 nov. 1991 – Votarea în întregime a textului Constituţiei de către Adunarea Constituantă.
VI.8 dec. 1991 – Constituţia este supusă referendumului naţional.
VII.13 dec. 1991 – Constituţia intră în vigoare, în acelaşi timp fiind abrogată Constituţia din 1965.

● Caracterul democratic al elaborării Constituţiei României

* Constituţia României a fost elaborată de o putere constituantă alcătuită democratic, prin

alegeri generale, vot universal, egal, direct, secret, liber exprimat.
* Ea a fost supusă referendumului naţional, considerat a fi mijlocul cel mai democratic de
adoptare a unei constituţii.
După aprobarea Constituţiei prin referendum, a avut loc şedinţa comună a Adunării Deputaţilor şi
Senatului, la care au participat Preşedintele României, membrii Guvernului, preşedintele Curţii
Supreme de Justiţie şi membrii Biroului Electoral Central pentru organizarea referendumului.
Biroul Electoral Central a proclamat aprobată Constituţia României, iar Adunarea Constituantă s-a
autodizolvat, misiunea ei fiind îndeplinită. Camerele au continuat să funcţioneze ca Parlament.

● Posibilitatea revizuirii Constituţiei

O constituţie poate fi revizuită, dacă normele pe care le conţine nu mai corespund în totalitate noilor
realităţi economice, sociale, politice.
Iniţiativa revizuirii Constituţiei României o poate avea:
*Preşedintele României, la propunerea Guvernului
*cel puţin un sfert din numărul deputaţilor şi senatorilor
*cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, din cel puţin jumătate din judeţele ţării (în fiecare
judeţ sau în municipiul Bucureşti trebuind să se obţină cel puţin 20.000 de semnături).
Nu pot forma obiect al revizuirii:
*caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului
*forma republicană de guvernământ
*independenţa justiţiei
*pluralismul politic
*limba oficială
*integritatea teritoriului
*prin măsurile luate nu pot fi suprimate drepturile cetăţenilor
Procedura de revizuire
Propunerile de revizuire trebuie să fie acceptate de cel puţin două treimi din numărul membrilor
fiecărei Camere (Camera Deputaţilor, Senatul).
Definitivarea revizuirii se face prin referendum.
În caz de divergenţă între cele două Camere, acestea se reunesc în şedinţă comună şi hotărăsc
revizuirea, cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul parlamentarilor.
Definitivarea revizuirii se face prin referendum organizat, în cel mult 30 de zile de la adoptarea
propunerii de revizuire.
Nu se poate revizui Constituţia pe durata stării de asediu, a stării de urgenţă sau în timp de război.

● Valori şi principii constituţionale

Constituţia României promovează valori politice, morale, juridice ale democraţiei: viaţa,
libertatea, egalitatea, dreptatea, proprietatea, munca, demnitatea umană.
Aceste valori fundamentale se regăsesc în conţinutul unor norme juridice de maximă generalitate,
principii constituţionale.

3. Adoptarea Constituţiei în 1991

Prăbuşirea totalitarismului comunist şi restabilirea unui regim constituţional s-a produs în mai multe
etape. După fuga lui Nicolae Ceauşescu, primul act constituţional a fost Proclamaţia către ţară a
Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989. Dintre cele 10 puncte ale sale (1.
abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist
de guvernământ, 2. organizarea de alegeri libere, 3. separarea puterilor legislativă, executivă şi
judecătorească în stat, 4. restructurarea economiei pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei, 5.
restructurarea agriculturii şi sprijinirea micilor producţii ţărăneşti, 6. reorganizarea învăţământului
românesc potrivit cerinţelor contemporane, 7. respectarea drepturilor şi libertăţile minorităţilor
naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi, 8. organizarea întregului comerţ al ţării pornind de la
cerinţele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei, 9. politica externă a
ţării să servească bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-se în procesul de construire
a unei Europe unite, 10. promovarea unei politici interne şi externe subordonate nevoilor şi
intereselor dezvoltării fiinţei umane, respectului deplin al drepturilor şi libertăţilor omului) câteva
păreau orientate spre restaurarea unui regim liberal şi parlamentar. Dacă răsturnarea lui Ceauşescu
şi căderea comunismului au fost provocate de o revoluţie, atunci Proclamaţia către ţară ar fi trebuit
să devină izvor de legitimitate şi drept. Din punct de vedere strict constituţional situaţia nu a mai
fost aceasta, căci noua Constituţie din 1991 prevedea în Titlul al VII-lea, Dispoziţii finale şi
tranzitorii (după revizuirea din 2003, Titlul al VIII-lea), în articolul 149 (153 după revizuire) că
„Prezenta constituţie intră în vigoare la data aprobării ei prin referendum. La aceeaşi dată,
Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată”. Mai mult, referirea la
Revoluţia din 1989 a fost introdusă în articolul I abia la revizuire. Continuitatea constituţională în
spirit cu Constituţia din 1965 a dat nota specifică primei tranziţii.
Debutul procesului de schimbare politică, economică şi socială în 1989 a imprimat – în funcţie de
caracteristicile naţional-comunismul ceauşist şi de prăbuşirea violentă a regimului şi sistemului
politic – un caracter preponderent instituţional perioadei de început a tranziţiei. Evoluţia instituţiilor
politice româneşti din perspectiva definirii lor constituţionale şi a influenţelor informale exercitate
de diferite centre de putere a stat sub semnul urgenţei şi a reprezentat un compromis între
principalele tendinţe din Adunarea Constituţională, tendinţe ce reprezentau poziţiile grupurilor
politice din FSN.
Schimbare structurală ce a modelat atât construcţia şi funcţionarea instituţiilor politice româneşti,
cât şi practica politică. Construcţia din 1991 a rămas dependentă de un anume climat politic. Dacă
în timpul primului ciclu guvernamental constituţional, între 1992 şi 1996, raporturile
interinstituţionale nu au cunoscut crize majore, limitele Constituţiei au fost evidenţiate de alternanţa
la guvernare din 1996, în corelaţie cu specificul guvernării de coaliţie. Transferul de la
prezidenţialism diminuat spre un parlamentarism cu tentă guvernamentalistă a provocat tensiuni.
Condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru a asigura construcţiei democratice durabile,
instituţionalizarea parlamentarismului şi a competiţiei pluripartidiste gravitând doar în jurul
instituţiilor reprezentative a facilitat, pe fundalul crizei difuze a regimului constituţional, fracturarea
spaţiului politic. Deja din 1997 conflictul dintre Preşedinte şi Prim-Ministru nu a mai putut fi
camuflat, pentru că, după alegerile din 2000, să devină structurat iar din 2005 acut.
Sistemul instituţional rezultat din Constituţia de la 1991 păstrează caracterul centralist al tuturor
constituţiilor româneşti de după 1923. În schimb, principiul separaţiei puterilor în stat este înlocuit
cu cel al diferenţierii funcţionale dintre autorităţile statului. Această perspectivă va oculta
construcţia unui sistem instituţional bazat pe separaţia puterilor. Considerată de unii ca relevantă
politic, un produs revolut al epocii de tranziţie de la absolutism la democraţia reprezentativă,
separaţia puterilor în stat nu a avut un suport constituţional solid pentru a se manifesta până la
reforma din 2003. Singura referire relativă la acest principiu era în alineatul 2 al articolului 80:
„Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi
între stat şi societate”. Dar introducerea explicită a referirii la separaţia puterilor în alineatul 4 al
articolului 1 după revizuirea din 2003 („Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi
echilibrul puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale”) nu a schimbat filosofia textului.
Această viziune presupune clasificarea autorităţilor în funcţie de atribuţiile ce le revin – centrale,
supraordonate şi locale – subordonate. Dincolo de acest palier care susţine, alături de alineatul 1 al
aceluiaşi articol caracterul centralist al statului şi limitează atât efectele descentralizării, cât şi
dimensiunea federalistă a integrării europene, autorităţile centrale ar fi împărţite funcţional în
deliberativă, îndeplinind în principal funcţia legislativă, prezidenţială, îndeplinind în special funcţia
de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate, de reprezentare a statului român şi
de garant al independenţei naţionale şi al integrării teritoriale a ţării, şi guvernamentală, având ca
funcţie principală înfăptuirii politicii interne şi externe a ţării şi exercitarea conducerii generale a
administraţiei publice.
Deşi cetăţeanul, sub forma alegătorului, apare ca fundament al regimului politic şi instituţional
românesc, controlul său asupra aparatului este limitat. Dacă sensul originar al constituţiei este de
procesul de constituire a cetăţeanului în Putere, atunci drumul spre un autentic regim constituţional
românesc este lung. Nici consensualismul vechilor constituţii, nici mecanismele implicării
cetăţeneşti nu sunt bine articulate. Antagonismul instituţional dintre Parlament şi Preşedinte a indus,
sub influenţa sistemului şi calendarul electoral, o înclinaţie majoritaristă şi, prin consecinţă,
prezidenţialistă. Diferenţa între modelul consensual şi cel majoritarist al democraţiei a fost elaborată
de politologul olandez Arend Lijphart. Pentru Lijphart modelul democraţiei consociaţioniste, din
care a derivat în deceniul 9 al secolului trecut modelul consensual, este opusul sistemelor
democratice bazate pe o cultura politică omogenă, numite majoritariste şi caracteristice spaţiului de
influenţă anglo-american. În principiu, consociaţionismul vizează un sistem în care puterea
guvernamentală este deţinută de un gen de coaliţie a elitelor politice în cazul existenţei unei
societăţi cultural segmentate. Or, din multe puncte de vedere (tradiţia religioasă, existenţa unor
minorităţi structurale etc.) România este segmentată cultural. Implementarea şi funcţionarea
democraţiei consociaţioniste depind, în primul rând, de legăturile care se stabilesc la nivelul elitelor
politice ale fiecărui grup şi între acestea şi restul grupului. Pe această bază se poate constitui cultura
politică a consensului. În contrapartidă, majoritarismul dezvoltă o cultură a conflictului, accentuând
neînţelegerile şi ciocnirile de interese atât la nivel instituţional, cât şi politic. Diferenţele dintre cele
două modele în dimensiunea distribuţiei puterii executive sunt: 1. concentrarea puterii executive în
cabinete monopartide sau în coaliţii bazate pe o majoritate parlamentară minimală (modelul
majoritarist), faţă de împărţirea acesteia între partidele unor coaliţii mari sau supradimensionate
(consensualism); 2. separarea şi echilibrul rigid între executiv şi legislativ (modelul majoritarist),
faţă de separaţia laxă a puterilor şi un cabinet dominant (consensualism); 3. sistem bipartidist
(modelul majorist), faţă de unul multipartidist (consensualism); 4. sistem electoral, de regulă,
majoritar (aşa-zis uninominal), care creează disproporţii în reprezentarea curentelor sociale şi
politice (modelul majoritarist), faţă de unul proporţional (consensualism); 5. un sistem competitiv al
grupurilor de interes (modelul majoritarist), faţă de unul asociativ şi mutual (consensualism). Pe
fundalul ambiguităţilor constituţionale privind raporturile Parlament-Guvernâ-Preşedinte şi în
absenţa unui consensualism structurat, Constituţia nu poate asigura, singură, un cadru favorabil
democraţiei parlamentare.
La cele de mai sus se adaugă şi efectul sistemului electoral, cumulat cu calendarul electoral, care
potenţează majoritarismul şi prezidenţialismul. Cumularea, timp de un deceniu şi jumătate (şase
scrutime succesive), a alegerilor parlamentare, realizate în sistem proporţional, cu cele
prezidenţiale, desfăşurate după sistemul majoritar absolut, a avut ca efect pervers prezidenţializarea
conflictului politic, şi prin consecinţă, a regimului. Încă de la primele alegeri din mai 1990 interesul
public s-a centrat asupra candidaţilor de la preşedinţie, iar nu asupra Parlamentului şi partidelor.
Personalizarea partidelor româneşti, frână în calea ideologizării acestora, a împiedicat
instituţionalizarea lor şi a contribuit la amplificarea conflictului instituţional dintre Prim-Ministru
(Guvern) şi Preşedinte, mai ales atunci când şeful Guvernului ocupa o poziţie puternică în partide,
deci nu depindea de graţia prezidenţială.
În aceste condiţii, contraponderea oferită de instrumentele de intervenţie cetăţeneşti nu a mai
funcţionat. Pe de o parte în România referendumul prevăzut de constituţie nu este de iniţiativă
cetăţenească, pe de altă parte iniţiativa legislativă cetăţenească a fost condiţionată, până în 2003, de
o listă de 250.00 de semnături. La apatia cvasi-generală a contribuit şi situaţia economică precară
din primul deceniu al tranziţiei, iar mai apoi insatisfacţia sau dezinteresul provocate de deriva
politică.
O altă problemă controversată care a marcat istoria constituţională recentă a privit forma de
guvernământ. Forma republicană de guvernământ apărea ca indestructibil legată de totalitarismul
comunist şi, deci, compromisă. Dar republica, ca formă de guvernare, trebuie disjunsă de
încărcătura perioadei comuniste. Aici poate interveni distincţia aristotelică între forme „pure”şi
forme „corupte” de guvernământ. Republica comunistă a fost o formă coruptă. Natura republicii se
schimbă însă odată cu revoluţia din decembrie 1989. Schimbarea de regim politic este reală doar
atunci când noul regim se află într-o totală contradicţie cu cel precedent. O asemenea situaţie este
posibilă ca urmare a unei revoluţii, a unei lovituri de stat, a restauraţiei sau a revizuirii integrale a
constituţiei. Or, dacă în 1989 a avut loc o schimbare de regim, modul în care aceasta s-a produs a
fost receptat diferenţiat. În acest sens, Hannah Arendt credea că scopul final al unei revoluţii este
fondarea stabilă a unui regim care garantează un spaţiu al libertăţii, altfel spus, constituţionalizarea
libertăţii. Această modalitate de interpretare a revoluţiei sugerează că o schimbare este revoluţionară
doar atunci când principiile fundamentale care au stat la baza ei au fost instituţionalizate.
Or, atât la nivelul constituţiei scrise, cât şi al celei practice, această operaţionalizare a principiilor nu
s-a realizat. Continuitatea la guvernare a unor persoane cu influenţă şi în „vechiul regim”, la care s-
au adăugat controversele privind corectitudinea alegerilor şi rezultatele electorale modeste ale
partidelor istorice în alegerile din 1990 şi 1992, sau absenţa consensului în privinţa Constituţiei au
provocat fie rezerve, fie chiar reacţii de respingere a sensului revoluţionar al schimbării de regim
din 1989. Treptat, referinţa la revoluţie a dispărut sau, în cel mai bun caz, s-a diminuat în discursul
politic românesc. Oricum, revoluţia nu a mai constituit un izvor de legitimitate. Suspiciunea în
raport cu deţinătorii puterii a fost treptat transferată asupra evenimentelor din decembrie 1989, care
au căpătat pentru mulţi contururile unei lovituri de stat. Pentru ca o schimbare de regim să fie
clasificată ca revoluţie, ruptura faţă de vechiul regim trebuie să fie radicală. Câtă vreme se
manifestă doar continuitatea la guvernare (continuitatea la nivelul forţelor politice guvernate, dar şi
continuitate la nivelul unor persoane ce au avut poziţii importante în vechiul regim) schimbarea de
regim apărea ca parţială. În paralel se manifesta tendinţa de individualizare a puterii, de separare,
deci, între persoană, care este doar deţinător temporar al puterii, şi în stat, care se manifestă ca
spaţiu public accesibil egal tuturor cetăţenilor. Raportare ambiguă la trecutul republican comunist şi
la naţionalismul ce l-a însoţit a produs articolul 152 al Constituţiei privind limitele revizuirii în care
alineatul 1 prevede că „Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent,
unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,
independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii”. E ca şi
când voinţa naţională s-a manifestat doar o singură dată, în decembrie 1991, iar generaţiile
următoare nu mai au dreptul de a schimba regulile. Iar în condiţiile în care Revoluţia, ca formă de
legitimare a unui sistem, a fost compromisă de incongruenţele politice, forma rigidă a constituţiei
româneşti apare ca inadecvată.
În aceste împrejurări, instituţii noi, introduse de Constituţia din 1991, au fost viciate de context.
Acesta a fost cazul Curţii Constituţionale sau al Avocatului Poporului. Lipsite de fundamentul
cultural, cele două instituţii nu au putut juca un rol novator, mărginindu-se să asigure conservarea
structurilor de putere. La origine, curţile constituţionale au pornit de la modelul lui Kelsen, care se
baza pe modelul său teoretic privind ierarhia normelor, conform căruia norma superioară se
manifesta ca o ipoteză în care celelalte norme îşi găsesc originea. Dar chiar şi asupra Curţii
Constituţionale au existat controverse în dezbaterile Adunării Constituţionale din 1990-1991. Atunci
unii, aflaţi în minoritate, au încercat să sugereze modelul controlului de constituţionalitate prin
curţile supreme (ca în România monarhiei constituţionale sau în SUA), pornind de la viziunea
pragmatică asupra contenciosului constituţional: controlul ar fi trebuit exercitat doar ulterior
adoptării legii, cu ocazia unui litigiu. În această ipoteză, primatul constituţiei s-ar asigura doar
atunci când există un litigiu.
În practica americană, toţi judecătorii sunt competenţi pentru a examina constituţionalitatea unei
legi. Din această perspectivă nu este conformă principiul separaţiei puterilor aşa cum îl vedea
Montesquieu, pentru care judecătorii nu aveau această competenţă. Probabil, nu acesta a fost
motivul introducerii Curţii Constituţionale în România, unde, cu ocazia adoptării constituţiei,
mimetismul constituţional a fost regula. Iar pentru europenii continentali, modelul kelsenian se
impusese ca o manieră echilibrată de punere în acord a principiilor şi practicii statului de drept cu
imperativul democratic. Din această perspectivă, toate normele sunt acceptate în sistem doar dacă
corespund unor dispoziţii superioare. De aceea, este necesar să se stabilească dacă legile sunt
conforme Constituţiei încă în momentul în care sunt votate. În România, însă, controlul de
constituţionalitate al legilor nu se realizează din oficiu decât în cazul revizuirii constituţionale. În
rest, el se efectuează fie la cererea actorilor politici (la sesizarea Preşedintelui României, a unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori), cărora li s-au adăugat, din 2003,
şi Avocatul Poporului. De altfel, Curtea Constituţională nu este o instituţie juridică, ci una politică
sau, eventual, hibridă. Caracterul său politic nu poate fi ocolit. Nu doar numirea judecătorilor
(denumire ce poate confuza, căci, deşi aceeaşi ca pentru actorii puterii juridice, aici indică un tip de
funcţionar cu experienţă juridică şi politică, ceea ce nu e cazul), a cărei semnificaţie politică
afectează credibilitatea deciziilor Curţii, dar şi caracterul părtinitor al acestora dovedesc limitele
acestei instituţii, altfel necesare.
La nici un deceniu de la adoptare, Constituţia îşi vădea deja limitele. Ea nu fusese gândită nici
pentru integrarea europeană a României, nici în vederea construirii unui sistem politic participativ,
dar nici măcar pentru o practică politică facilă. După blocajul instituţional care a caracterizat
guvernarea între 1996 şi 2000, accelerarea proceselor de integrare europeană şi schimbarea
mecanismelor informale ale politicii româneşti au adus reforma constituţională în atenţia publicului,
în 2001.

4. Reforma constituţională din 2003

Modificarea Constituţiei a devenit o oportunitate în vederea remodelării instituţionale şi
restructurării vieţii politice româneşti. Privită ca o schimbare de echilibru, fenomen normal, curent
şi constant în viaţa oricărui sistem politic, modificarea Constituţiei din 2003 nu a putut conduce,
însă, la transformări radicale ale raporturilor dintre instituţiile politice. Forţele schimbării nu au fost
suficient de influente, astfel că modificările nu au evoluat spre o formă structurală de schimbare.
Cauzele schimbării stăteau în decalajul din ce în ce mai mare dintre societate şi sistemul
instituţional. Schimbarea politică şi schimbarea socială nu au cunoscut după 1990 un ritm
asemănător. Criza politică inerentă a perioadei de echilibrări instituţionale din perioada de
consolidare a regimului politic s-a suprapus în România unor crize sociale şi economice. În aceste
condiţii reprezentarea parlamentară a devenit din ce în ce mai puţin expresia intereselor reale ale
grupurilor sociale defavorizate care aspirau, însă, la o minimă participare politică. Faptul că
parlamentele şi puterea politică nu ajung să fie cu adevărat reprezentative pentru diversele straturi
sociale nu reprezintă o noutate. Dar scăderea încrederii în aceste instituţii politice este compensată,
atunci când democraţia devine o stare de spirit social consfinţită, de existenţa altor forme de
participare politică, fie în partide ca organizaţii deschise, fie în diferite forme de asociere ce
stimulează exprimarea democraţiei (semi)directe. Cultivarea unor forme de participare politică
limitată de către regimurile totalitare (ce urmărea legitimarea participării de tip colectiv şi controlat)
a creat obişnuinţe subiective ce s-au suprapus culturii politice tradiţionale.
Cele câteva adăugiri nu sunt spectaculoase. De fapt, Constituţia României trece de la 152 la 156 de
articole şi de la şapte, la opt titluri. Cea mai importantă modificare este reprezentată de noul Titlul
VI privind integrarea euroatlantică, prin care se deschidea drumul aderării României la UE fără
referendum. La articolul 1 au fost introduse două noi aliniate referitoare la separaţia puterilor în stat
şi supremaţia Constituţiei, iar la alineatul 3 a fost adăugată referirea la idealurile Revoluţiei din
1989. Un bun exemplu al ambiguităţii şi reţinerii în privinţa reformei constituţionale o reprezintă
alinatul 1 al articolului 4 care trece de la formula iniţială „Statul are ca fundament unitatea
poporului român” la „Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor
săi”. În total au fost operate 79 de modificări şi au fost abrogate 4 articole.
Pe planul relaţiilor dintre Camere, Constituţia modificată din 2003 a prevăzut aceeaşi egalitate sub
aspectul reprezentării, al atribuţiilor, astfel că bicameralismul românesc rămâne simetric şi
congruent. La acest capitol a fost înlăturată procedura medierii şi înlocuită cu aprobarea tacită dacă
în 45 de zile prima cameră sesizată nu se pronunţă asupra textului de lege. După revizuire, iniţiativa
cetăţenească poate fi propusă doar de 100.000 de cetăţeni faţă de 250.00 în 1991. Cu aceeaşi ocazie,
mandatul preşedintelui trece de la patru la cinci ani.
În acest context preelectoral, în care s-a desfăşurat, referendumul pentru modificarea Constituţiei
din 18-19 octombrie 2003 a jucat rolul unei eveniment-reper. Ideea că scopul (modificarea
Constituţiei) scuză mijloacele (urnele mobile şi promisiunea de foloase materiale pentru a facilita
prezenţa la vot), a imprimat o notă de ilegitimitate consultării. Chiar dacă pe 22 octombrie 2003
Curtea Constituţională a validat referendumul, suspiciunea că majoritatea necesară aprobării nu s-a
întrunit a supravieţuit.
 Structura Constituţiei şi mecanismele constituţionale

1) Principii consacrate de Constituţia României

* Suveranitatea poporului: dreptul poporului de a decide asupra propriului destin.
„Suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum.” (art. 2, alin. 1)
* Forma republicană de guvernământ

„Forma de guvernământ a statului român este republica.” (art. 1, alin. 2)

* Caracterul naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului român
„România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.” (art. 1, alin. 1).
* Separarea puterilor

* Pluralism politic

„Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale.”

(art. 8, alin. 1)
* Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale omului şi
cetăţeanului
„Toţi cetăţenii statului român au aceleaşi drepturi şi libertăţi consacrate prin Constituţie sau prin
alte legi şi au aceleaşi obligaţii faţă de societate”.
* Egalitatea în drepturi fără privilegii şi fără discriminări
* Legalitatea: îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile, subordonarea normelor juridice
inferioare faţă de cele superioare.
„Nimeni nu e mai presus de lege.” (art. 16, alin. 2)
„Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.” (art. 51)

2) Structura constituţiei României

Constituţia României cuprinde 152 de articole, grupate în 7 titluri, 10 capitole, 8 secţiuni.

Titlul I – Principii generale
Titlul II – Drepturile, libertăţile, îndatoririle fundamentale
Titlul III – Autorităţile publice
Titlul IV – Economia şi finanţele publice
Titlul V – Curtea Constituţională
Titlul VI – Revizuirea Constituţiei
Titlul VII – Dispoziţii finale şi tranzitorii
Titlul I – Principii generale
Sunt stabilite principii cu privire la atributele statului român, elementele constitutive ale statului,
legăturile cu alte state, simbolurile naţionale.
Simbolurile naţionale:
* drapelul tricolor (începând de la lance): albastru, galben, roşu
* ziua naţională: 1 Decembrie
* imnul naţional: „Deşteaptă-te române”
* limba oficială: limba română
* capitala: municipiul Bucureşti

Titlul II – Drepturile, libertăţile, îndatoririle fundamentale

Drepturile şi libertăţile au fost elaborate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului şi cu alte tratate la care România este parte.
Inviolabilitatea:
* dreptul la viaţă
* dreptul la integritate fizică şi psihică
* libertatea individuală
* dreptul la apărare
* ocrotirea vieţii de familie
* inviolabilitatea domiciliului
Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale:
* dreptul la muncă
* dreptul la proprietate
* dreptul la un nivel de trai decent
* ocrotirea sănătăţii
* dreptul la învăţătură etc.
Drepturile politice şi social-politice:
* dreptul la vot
* dreptul de a fi ales
* libertatea conştiinţei
* dreptul de asociere
* dreptul de petiţionare
* dreptul de informaţie
* dreptul persoanei vătămate, de către o autoritate publică
Îndatoriri fundamentale:
* fidelitate faţă de ţară
* respectarea Constituţiei şi a legilor
* apărarea ţării, serviciului militar obligatoriu
* contribuţia la cheltuielile publice (prin taxe, impozite)
* respectarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi
Cetăţenii unui stat au nu numai drepturi, dar şi obligaţii faţă de societatea din care fac parte.
Obligaţiile cetăţenilor sunt o condiţie pentru realizarea drepturilor lor.

Titlul III – Autorităţile publice

Sunt stabileşte modul de funcţionare, atribuţiile şi responsabilităţile autorităţilor publice,
raporturile dintre acestea.

Titlul IV – Economia şi finanţele publice

Enunţă principiile care stau la baza organizării economiei româneşti

Titlul V – Curtea Constituţională

Precizează modul de organizare a Curţii Constituţionale. Principala atribuţie a Curţii
Constituţionale este de a verifica şi a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor.

Titlul VI – Revizuirea Constituţiei

Stabileşte cine poate să iniţieze revizuirea şi în ce constă procedura de revizuire.

Titlul VII – Dispoziţii finale şi tranzitorii

Sunt stabilite condiţiile în care intră în vigoare Constituţia.
Pe scurt Constituţia României:
* Este expresie a voinţei poporului român de a-şi realiza o nouă organizare economică, socială,
politică a societăţii.
* Creează baza juridică pentru transformarea României într-un stat democratic şi de drept.
* Revalorizează tradiţiile democratice ale societăţii româneşti, existând numeroase similitudini
cu Constituţia din 1923.
* Revalorizează valorile consacrate de state cu vechi tradiţii democratice (Marea Britani, Franţa,
SUA).
* Este receptivă la transformările care se produc în societate, putând fi revizuită în condiţiile
menţionate în interiorul ei.
Reforma institutionala propusa de Forumul Constitutional nu contine o viziune constitutionala
coerenta ci este formata dintr-o serie de reactii la conflictele politice recente. Raportul in sine nu
analizeaza puterile in stat intr-o maniera sistemica, limitandu-se la alterarea unor mecanisme
constitutionale specifice. Dat fiind ca aceste propuneri vor fi discutate de Comisia parlamentara in
urmatoarele zile, ele se cuvin analizate cu toata antentia.
Per ansamblu, Raportul transeaza conflictele politice recente in defavoarea institutiei prezidentiale.
O asemenea solutie este valida si perfect legitima in masura in care reprezinta vointa cetatenilor
romani. Regimul semi-prezidential actual ar ramane insa nemodificat in natura lui ca urmare a
implementarii propunerilor din Raport. Unele propuneri din Raport, spre exemplu alegerea
Presedintelui de catre Parlament, ar apropia regimul de unul parlamentar desi chiar si autorii
Raportului comenteaza cat de putin probabila este adoptarea acestei propuneri. Comentariul meu se
refera punctual la cateva dintre propuneri si pune accentul pe efectul lor cumulativ la nivelul intregii
structuri institutionale. Orice modificare a Constitutiei trebuie sa creeze structuri institutionale ce
credibilizeaza si intaresc institutiile statului.
Considerate in ansamblu, propunerile Forumului prezinta un risc ridicat de dezechilibru
constitutional. Dat fiind contextul politic si istoria Romaniei, ele creeaza, pe termen mediu, riscul
vulnerabilizarii statului si al incapacitarii institutiilor acestuia.
*1. Raportul propune modificarea prevederilor privind suspendarea Presedintelui. Consider
gresita atat modificarea in sine a acestor prevederi cat si modificarea punctuala in sensul propus in
Raport. Curtea Constitutionala a dezvoltat deja o jurisprudenta coerenta si sofisticata in aceasta
materie ce este suficienta pentru interpretarea si aplicarea Art 95. Conform Curtii, suspendarea
Presedintelui nu este un mecanism de sanctiune politica – adica, un mecanism electoral -, ci are
natura de sanctiune juridica.
Noua formulare a suspendarii presedintelui este atat de vaga incat pune in pericol separatia puterilor
in stat (scopul Raportului fiind tocmai clarificarea separatiei puterilor). Astfel, s-ar permite
suspendarea presedintelui pentru „manifestari repetate a unor comportamente incompatibile cu rolul
atribuit de Constitutie, prin care altereaza execitarea functiei de mediere si provoaca sau intretine
conflicte inter-institutionale” (pagina 120 din Raport). Aceasta formulare trasforma suspendarea
presedintelui intr-o sanctiune politica, nu juridica, modificand fara nici o logica sau motiv ciclul
electoral. Efectul este permanentizarea tensiunilor institutionale si polarizarea politica.
In plus, Raportul preia o recomandare a Comisiei Stanomir potrivit careia se propune dizolvarea
Parlamentului in cazul in care referendumul de demitere a presedintelui „invalideaza” decizia
Parlamentului de suspendare. Evident, aceasta recomandare nu are sens in cazul in care Presedintele
insusi este ales de Parlament, dupa cum Forumul propune ca o posibila varianta. Insa, mai aproape
de realitate, riscul fragmentarii politice si al destabilizarii institutionale crescand exponential, ca
efect al altor propuneri din Raport, nu este recomandata includerea inca unui mecanism de
destabilizare precum dizolvarea Parlamentului in aceste situatii.
Aceleasi observatii privind caracterul vag si calitatea foarte proasta a tehnicii constitutionale se
observa in propunerile contradictorii de modificare a Art 84 (1): „In timpul mandatului, Presedintele
Romaniei trebuie sa fie neutru, independent si impartial, nu isi poate exprima sprijinul pentru un
partid sau un candidat, nu poate participa ca invitat la manifestarile organizate de partidele politice
si nu-si poate exprima public opiniile in legatura cu activitatea partidelor politice sau oamenilor
politici.” (Raport, pagina 119). No comment.
*2. Modificarea prevederilor privind Curtea Constitutionala (vezi paginile 142-146 din
Raport). Raportul propune modificari importante privind rolul Curtii si numirea judecatorilor
constitutionali. Aceste propuneri incearca punerea Curtii sub control politic si sunt profund
dezonorante pentru autorii care si-a pus numele pe Raportul Final al Forumului Constitutional.
Chiar daca Raportul sistematizeaza propunerile primite, era de datoria lor sa ia pozitie ori sa
explice, asa cum o fac in alte parti ale Raportului, riscurile unor asemenea modificari.
Cea mai importanta propunere priveste cresterea numarului de judecatori de la 9 la 14. Toate
partidele politice la putere, aproape oriunde in lume, care au incercat sa limiteze independenta
judecatorilor constitutionali au incercat sa o faca prin aceasta metoda. Justificarea este mereu
aceeasi: „volumul de munca” al judecatorilor constitutionali. La fel si Forumul Constitutional (vezi
pagina 145). Nimic din realitatea constitutionala nu justifica o asemenea reforma, mai ales in acest
moment tensionat din istoria Romaniei. Chiar daca numarul de cauze pe rolul Curtii este mare,
majoritate acestora sunt exceptii de neconstitutionalitate ridicate de cetateni, pe care Curtea le
respinse in proportie de peste 95%. Ele nu pot fi considerate, dupa cum Raporul o face la pagina
144, drept „decizii politice cu grad inalt de conflictualitate.” In plus, reducerea volumului de lucru
si cresterea calitatii se pot face fara a limita independeta judecatorilor constitutionali, si anume prin
modificarea regulilor privind jurisdictiea Curtii.
Nu e cazul a intra in detalii privind alte propuneri din acest capitol. Mentionez doar propunerea
introducerii referdumului ca mecanism de anulare a unei decizii, o procedura deloc necesara in
masura in care un referendum care anuleaza o decizie a CCR este, de fapt, un referendum de
modificare a Constitutiei ce nu are nevoie de reglemantare speciala.
*3. Raportul propune limitarea migratiei politice prin instituirea unui proces de revocare – prin
referendum – a parlamentarilor care isi schimba afilierea politica in timpul exercitarii mandatului
pentru care au fost alesi. Propunerea este ingenioasa (cu exceptia ideii organizarii referendumului
„pe cheltuiala” demnitarului), insa adoptarea ei ar fi o eroare. In primul rand, imposibilitatea
migratiei politice blocheaza raportul de forte din Parlament si creste exponential riscul
imposibilitatii formarii si mentinerii la putere a unui guvern stabil. Aceasta are ca efect alegeri
anticipate frecvente care, pe fundalul neincrederii publicului in partidele politice, a coruptiei
endemice si a lipsei de responsabilizare si reinnoire a vietii politice, vor continua sa erodeze
increderea in Parlament si in sistemul constitutional. In al doilea rand, limitarea migratiei politice
trebuie corelata cu sistemul electoral. La vot uninominal, migratia nu ridica problemele pe care le-ar
ridica la un vot pe lista. Mai mult, interzicerea schimbarii afilierii politice ar putea fi considerata, in
anumite conditii, ca o violare a dreptul la libera asociere. In fine, oricat de mult este discutata si
criticata, migratia politica nu este o problema ce trebuie ridicata la rang constitutional. Ea tine de
cultura politica si disciplina de partid. Intarirea rolului legislativului trebuie facuta in paralel cu
masuri ce permit deblocarea procesului legislativ in situatii dificile. Desi migratia politica este
evident o sabie cu doua taisuri, riscul care trebuie evitat cu precadere este blocajul legislativ.
*4. Un subiect (mult prea) mediatizat este structura – unilaterala sau bicamerala – a
Parlamentului. Dupa cum se cunoaste, desi Raportul Forumului nu face nici o precizare in acest
sens, populatia s-a exprimat la referendum pentru un parlament unicameral. Forumul aminteste ca,
in propriile sondaje, exista mult mai mare suport pentru structura bicamerala si recomanda
parlament bicameral, desi aminteste ca alegerea este intr-o oarecare masura aleatorie.
Consider pastrarea parlamentului bicameral o solutie corecta din cateva considerente. In primul
rand, bicameralismul face parte din traditia constitutionala a Romaniei. Continuitatea
constitutionala este importanta si nu trebuie intrerupta fara motive temeinice. In al doilea rand,
bicameralismul instituie un proces de „checks and balances” suplimentar la nivelul Parlamentului.
Este adevarat ca procedurile legislative iau timp, insa aceasta este tocmai una dintre virtutile – nu
viciile – lor. In al treilea rand, bicameralismul este extrem de necesar data fiind reducerea rolului
legislativ al Guvernului prin limitarea delegarii legislative (in Raport, Guvernului i se limiteaza
asumarea raspunderii in Parlament si prin emiterea de ordonante de urgenta.). Cu toate ca pastrarea
parlamentului bicameral este importanta, actuala formulare a propunerilor din Raport (pagina 110)
are lacune si trebuie regandita (spre exemplu in delimitarea competentelor in domeniile legilor
organice).
Este adevarat ca cetatenii s-au exprimat la referendum pentru un parlament unicameral. Din punct
de vedere formal, ratificarea modificarilor constitutionale la un referendum viitor ar anula
manifestarea de vointa cu sens contrar de la refendumul anterior. Din punct de vedere politic, nu se
poate ignora ca referendumul pentru Parlament unicameral a facut parte dintr-un joc politic prin
care Presedintele in exercitiu a incercat fortificarea pozitiei politice in dauna Parlamentului. Dat
fiind ca viitorul democratiei si al statului de drept in Romania este direct legata, in orice scenariu
lucid, de viitorul Parlamentului, acest viitor trebuie protejat de interesele pe termen scurt ale
diversilor actori politici.
*5. Rolul Presedintelui in investirea Guvernului (vezi paginile 112-113). Raportul propune
limitarea puterilor Presedintelui de a desemna pe Primul Ministru dupa alegeri parlamentare.
Evident, situatia avuta in vedere este cea recenta in care Presedintele Basescu interpreta Constitutia
in sensul prerogativei de a refuza desemnarea unui anume candidat din partea partidului sau
coalitiei castigatoare la alegerile parlamentare. Consider modificarea Art 105 o eroare. Contrele
dintre Presedintele Basescu si Premierul Ponta inainte de alegeri fac parte din lupta politica
normala. Dupa cum s-a vazut, un presedinte responsabil nu isi poate permite sa refuze desemnarea
unui Prim Ministru propus de partidele ce au obtinut o majoritate larga in alegerile parlamentare. O
constitutie trebuie sa lase loc pentru dezvoltarea cutumei politice si pentru responsabilizarea
actorilor politici (a se vedea in acest sens si acordul de coabitare semnat intre Presedinte si Primul
Ministru). Modificarea Art 105 nu este necesara.
*6. Limitarea delegarii legislative. Este evident necesara limitarea delegarii de catre Parlament a
functiei legislative catre Guvern (pg. 115-116). Raportul prezinta o analiza lucida, inclusiv de drept
comparat, si propuneri inteligente la aceasta problema. Trebuie insa precizat un risc important.
Limitarea delegarii catre Guvern face cu atat mai importante mecanismele de deblocare
institutionala si stabilizare politica (existenta unui Parlament capabil a legifera). In caz contrar,
nevoia de decizii legislative si imposibilitatea legiferarii din cauza blocajului legislativ vor permite
unui Presedinte sau prim-ministru suficient de carismatic sa faca presiuni pentru exercitarea puterii
politice in afara mecanismelor constitutionale. Mai mult, pe fondul neincrederii in Parlament si in
clasa politica in ansamblul ei, sau pe fondul unei noi crize economica, exista riscul real ca asemenea
actiuni extra-/ne-constitutionale sa se bucure de suportul masiv al populatiei. Efectul ar putea sa fie
instaurarea unui sistem autoritar, fie prin evitarea sistemul constitutional, fie prin modificarea prin
metode constitutionale (cazul tragic al Ungariei).
Particularitatea Constituţiei din 1991 se traduce prin inserţia elementelor de noutate şi originalitate,
unele preluate din dreptul constituţional comparat, altele adaptate în conformitate cu specificul
naţional al ţării noastre. O opinie comună în literatura de specialitate este aceea că o inovaţie
deosebit de interesantă se referă la reintroducerea sistemului bicameral, care a constituit o tradiţie a
vieţii parlamentare româneşti. În acest context, considerăm importantă incursiunea în principiile
generale ale Constituţiei din 1991, în măsura în care ele postulează reintroducerea instituţiei
Senatului, în concordanţă cu practica unor ţări democratice, cât şi delimitarea apodictică a
mecanismului procedurii legislative, statutul deputaţilor şi senatorilor, dezavuând ideea mandatului
imperativ şi statornicind teoria mandatului de reprezentare, proprie tuturor constituţiilor moderne.
Constituţia din 1991. Context şi conţinut
Apariţia constituţiei este un proces evolutiv, şi, precum afirmă Georges Burdeau, „orice stat are
necesarmente o constituţie”. Dintre panoplia de definiţii ale constituţiei formulate de literatura
juridică, considerăm oportun să evidenţiem concepţiile lui Andrė Hauriou, care afirmă că într-un
sens foarte general, prin constituţie se înţelege ansamblul regulilor care administrează organizarea şi
funcţionarea statului, iar în sens formal, constituţia desemnează un ansamblu de reguli, edictate cu o
anumită solemnitate, şi formând o categorie specială printre regulile juridice. Concepţia lui Tudor
Drăganu, afinitară abordării lui Ion Deleanu, defineşte constituţia ca fiind acea lege care, având
forţă juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile structurii
social economice, cât şi cele ale organizării şi funcţionării statului bazat pe aceasta, garantând
material drepturile fundamentale cetăţeneşti şi stabilind datoriile corespunzătoare acestor drepturi.
Este imperativ să amintim că constituţia este teoretizată în doctrină ca principalul izvor al dreptului
parlamentar, din două considerente: inserează regulile de bază în definirea componentelor acestuia
şi are întâietate în cadrul sistemului juridic, motiv pentru care validitatea oricărei alte norme juridice
este condiţionată de conformitatea sa cu prevederile Constituţiei. Conform concepţiei lui Mihai
Constantinescu, normele din constituţie, care sunt şi norme de drept parlamentar, tratează întreaga
problematică referitoare la organizarea şi funcţionarea Parlamentului şi, bineînţeles, sorgintea,
conţinutul, exercitarea şi încetarea mandatului parlamentar1.
Literatura de specialitate postulează că Constituţia din 21 noiembrie 1991, în urma aprobării prin
referendumul din 8 decembrie al aceluiaşi an, a intrat în istorie ca primul act fundamental al
României post-comuniste. Ţinându-se seama de schimbările politice structurale reflectate de
constituţie, organizarea referendumului apare ca o decizie politică luată de Constituant pentru a
conferi Legii fundamentale un plus de legitimitate2.
În cele ce urmează, se impune reiterarea etapelor şi actelor politico-juridice premergătoare
Constituţiei României din 1991. În primul rând, aducem în discuţie Comunicatul Consiliului
Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989, care reglementează organizarea de alegeri
libere şi democratice, separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea
tuturor conducătorilor politici pentru unul sau cel mult două mandate. Consecutiv, intră în vigoare
Decretul – Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989, care instituie unele prerogative specifice unui
parlament, cum ar fi numirea şi revocarea primului-ministru, numirea şi revocarea membrilor
Guvernului, emiterea de decrete cu putere de lege, sau numirea şi revocarea preşedintelui Curţii
Supreme de Justiţie şi a procurorului general. Decretul – Lege nr. 92 din 14 martie 1990 este actul
normativ care are valoare de lege electorală şi de „mini-constituţie”, datorită prevederilor privind
structura bicamerală a viitorului Parlament, atribuţiile Preşedintelui României, desfăşurarea
alegerilor din mai 1990 sau raporturile dintre Parlament, Preşedinte şi Guvern. În cadrul alegerilor
parlamentare din 20 mai 1990, Camera Deputaţilor şi Senatul se reunesc în şedinţa comună ca
Adunare Constituantă, adoptând regulamentul acesteia. Adunarea Constituantă adoptă noua
Constituţie a României în 21 noiembrie 1991, cu 441 voturi „pentru” şi 95 voturi „împotrivă”,
urmând ca aceasta să intre în vigoare la data de 8 decembrie 1991, fiind publicată în Monitorul
Oficial nr. 233 din 21 noiembrie 1991.
În cele ce urmează, aducem în discuţie principalele elemente care descriu corpusul normativ al
Constituţiei din 1991. Din punct de vedere juridic, constituţia este structurată în 152 de articole,
grupate în 7 titluri4. Teoreticieni ai dreptului constituţional, precum Marius Andreescu, Ioan
Muraru, Simina Tănăsescu au caracterizat taxonomia articolelor din Constituţia din 1991, afirmând
că dispoziţiile constituţionale consacră în Titlul I forma republicană de guvernământ a statului
român, care este naţional, suveran, independent şi indivizibil. Constituţia cuprinde în Titlul II o
adevărată declaraţie de drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor. Titlul II
reglementează, de asemenea, o instituţie juridică nouă şi anume „Avocatul Poporului”, care are
drept atribuţii apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Titlul III inserează reglementări privind
organizarea şi funcţionarea statală a puterii poporului, bazată pe principiul statului de drept şi cel al
separaţiei puterilor în stat. În Titlul IV sunt reglementate economia şi finanţele publice şi se
consfinţesc obligaţiile statului în domeniu. Controlul constituţionalităţii legilor este încredinţat unui
organ politico-jurisdicţional denumit Curtea Constituţională, a cărei organizare şi funcţionare este
reglementată în Titlul V. Titlul VI cuprinde dispoziţii referitoare la revizuirea constituţiei, dispoziţii
care clasifică Constituţia României în categoria constituţiilor rigide, iar Titlul VII cuprinde
dispoziţii finale şi tranzitorii cu privire la intrarea în vigoare a constituţiei, conflictul temporal de
legi, instituţii prezente sau viitoare.
Reglementări ale Constituţiei din 1991 privind puterea legislativă
Tudor Drăganu argumentează că noţiunea de „Parlament” este consacrată formal mai întâi prin
Decretul – Lege nr. 92 din 1990, succedat de Constituţia din 1991. Articolul 58 din Constituţie,
aliniatul 1 stipulează că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare a ţării”, iar aliniatul 2 se referă la faptul că „Parlamentul este alcătuit din
Camera Deputaţilor şi Senat”. Teoria dreptului constituţional reglementează faptul că principial,
camerele sunt învestite cu puteri identice, spre exemplu, adoptă regulamente proprii, constituie
aceleaşi organe directoare şi lucrează în aceleaşi sesiuni, Camerele participând de pe poziţii egale la
procesul legislativ. O singură prerogativă a fost constituită exclusiv în favoarea Senatului, dar
aceasta a fost apoi aplatizată prin reguli corelative sau de complinire. Precum postulează articolul
55 aliniatul 1, „Avocatul Poporului este numit de Senat, pe o durată de 4 ani, pentru apărarea
drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor”, însă articolul 57 precizează faptul că „Avocatul Poporului
prezintă celor Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora”.
De reţinut este faptul că pe planul dezvoltării istorice a dreptului constituţional, problema alegerii
între unicameralism şi bicameralism s-a soldat în zilele noastre cu un bilanţ favorabil sistemului
unicameral în statele unitare, şi cu victoria incontestabilă a bicameralismului în statele federale.
Referindu-ne la structura Parlamentului României, afirmăm că Adunarea Constituantă din 1991 a
optat, precum am observat, pentru o structură parlamentară bicamerală. Din literatura de specialitate
se desprinde ideea că bicameralismul constituie o tradiţie în organizarea constituţională din
România. Această aserţiune se fundamentează atât pe argumente de ordin psihologic,
bicameralismul constituind reacţia firească de respingere a modelului socialist de organizare a
puterii legislative într-un organism unicameral, cât şi de ordin politic, bicameralismul fiind
rezultatul revenirii în viaţa politică a unor partide conectate istoric de un Parlament bicameral.
Raţiunea pentru care Adunarea Constituantă a optat pentru bicameralism a fost aceea că existenţa a
două Camere parlamentare are meritul de a tempera tendinţele autoritare ale parlamentului, de a
atenua eventualele poziţii extremiste ale unei singure Camere în aprecierea unor stări de fapt şi în
alegerea variantei decizionale.
Având ca reper semnificaţia terminologică, Ion Deleanu afirmă că bicameralismul defineşte
sistemul parlamentar în care două „Camere” sau două „Adunări”, desemnate distinct, exercită
funcţiile parlamentare în condiţiile determinate prin Constituţie, atrăgând atenţia asupra faptului că
aceasta este o definiţie exclusiv formală, şi pentru a verifica valoarea „reală” a bicameralismului, se
impune examinarea modului de formare a Camerelor, reprezentativitatea lor, elemente relaţionate
structurii, competenţelor, rolului Camerelor. Incursiunea în perspectiva istorică a bicameralismului
nu poate omite din discuţie faptul că acesta a îndeplinit o funcţie politică. Bicameralismul se
justifică în regimurile democratice prin apelul la funcţia tehnico-legislativă şi reprezentativă.
Dezvoltând acest argument, afirmăm că, din punct de vedere al tehnicii legislative, bicameralismul,
precum susţin partizanii acestuia, permit diviziunea activităţii parlamentare, dublul examen al
proiectului sau al propunerii legislative şi, astfel, asigurarea calităţii legislaţiei. Din perspectiva
funcţiei reprezentative se poate afirma că, din moment ce una dintre Camere este constituită pe baza
unor criterii electorale, are capabilitatea de a asigura echilibrul în parlament, reglarea şi ponderea
muncii parlamentare. Având în vedere acestea, J. Matias şi J. Grangė au argumentat că
interdependenţa dintre necesitatea diferenţierii celor două Camere, reprezentativitatea şi competenţa
lor implică rezolvarea unor probleme extrem de complexe ale sistemului bicameral.
Avatarurile bicameralismului în Parlamentul României
Reiterăm cele două dimensiuni în funcţie de care puteam caracteriza bicameralismul românesc,
precum a fost consacrat în Constituţia României din 1991, şi anume caracterul egalitar atenuat şi
caracterul „hibrid”. Tratând această distincţie, literatura de specialitate postulează că atenuarea
caracterului egalitar al bicameralismului românesc a fost realizată prin revizuirea Constituţiei, care
a condus la o diferenţiere funcţională a celor două Camere în cadrul procedurii legislative. Aşadar,
s-a urmărit aplicarea principului specializării celor două Camere, conferindu-se Camerei
Deputaţilor rolul de Cameră decizională de drept comun, cazuri în care Senatul îndeplineşte rolul de
Cameră de reflecţie. În alte domenii precum ratificarea tratatelor sau acordurilor internaţionale,
Senatul este Cameră decizională, iar Camera Deputaţilor asigură rolul de Cameră de reflecţie.
Modalitatea identică de desemnare a celor două Camere şi faptul că acestea îşi împart pe rând rolul
de Cameră decizională, respectiv, de reflecţie, conduce la menţinerea caracterului egalitar al
bicameralismului. Mihai Constantinescu şi Ioan Muraru oferă o explicaţie pentru acest fapt,
argumentând că bicameralismul egalitar constituie o experienţă inedită pentru practica parlamentară
românească, fiind preluat din practica constituţională italiană şi belgiană. Autorii argumentează în
favoarea bicameralismului egalitar, având ca principale raţiuni faptul că acest tip de bicameralism
îmbunătăţeşte calitatea actului legislativ prin deliberarea succesivă în cele două Camere ale
Parlamentului. Consecutiv, un alt avantaj este definit prin evitarea concentrării puterii în Parlament
prin distribuirea ei în două Camere care, fiind similare, se împiedică reciproc să devină despotice
sau suport ale unui regim autoritar, şi, totodată, bicameralismul instituie controlul asupra
executivului, care se realizează mai eficient prin intermediul celor două Camere. Caracterul „hibrid”
se remarcă prin faptul că permite bicameralismului românesc să funcţioneze cu intermitenţe
monocamerale şi bicamerale. Deşi, în principiu, Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe
separate, există situaţii în care cele două Camere se reunesc în şedinţă comună. Literatura de
specialitate realizează o inventariere completă a acestor situaţii, dintre care amintim dezbaterea
programului şi a listei Guvernului, exprimarea votului de încredere faţă de Guvern, precum descrie
articolul 103 din Constituţia din 1991, suspendarea din funcţie a Preşedintelui României sau a
persoanei care asigură interimatul în exercitarea acestei funcţii, în cazul în care a săvârşit fapte
grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, conform articolului 95 aliniatul 1, sau retragerea
încrederii acordate Guvernului prin intermediul adoptării moţiunii de cenzură, conform articolului
112, aliniat 17.
Pentru o pledoarie în favoarea bicameralismului, argumentele sunt multiple. Gheorghe Iancu
reiterează spre exemplu faptul că de la Montesquieu până la A. J. Esmein teoria bicameralismului a
dovedit avantajele de netăgăduit ale sistemului celor două camere. Din literatura de specialitate se
desprinde ideea că aproximativ o treime dintre ţările lumii deţin parlamente bicamerale, iar două
treimi unicamerale. Nu putem discuta despre clasificarea dihotomică a parlamentelor fără a centra
atenţia asupra studiului lui Arend Lijphart, care postulează că bicameralismul este mai răspândit
decât unicameralismul. Conform concepţiei autorului, în 1996, numai 13 din 36 de democraţii
aveau parlamente unicamerale. Patru ţări au trecut la unicameralism în timp perioadei studiate, şi
anume Noua Zeelandă în 1950, Danemarca în 1953, Suedia în 1970 şi Islanda în 1991.
Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de Revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003, consacră în articolul 61 aliniatul 1 că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, iar în aliniatul 2 reglementează că
„Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat”.
Concluzii
Sintetizând o opinie din literatura de specialitate, putem afirma că particularitatea Constituţiei din
1991 se defineşte prin instituirea unui regim de guvernare semiprezidenţial şi prin fundamentarea
organizării bicamerale a Parlamentului, compus din Camera Deputaţilor şi Senat. Importanţa nodală
a acestei constituţii se certifică prin instituirea unui mecanism democratic de funcţionare a organelor
statului, consacrând mecanisme eficiente de garantare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Aceste
postulate se constituie într-o recerinţă pentru promovarea valorilor statului de drept, pentru eludarea
vestigiilor din societate şi pentru plăsmuirea unei democraţii durabile.
Formula bicameralismului, numit de teoreticieni integral sau perfect, este, precum am observat,
consecinţa negocierii de către Adunarea Constituantă a bicameralismului instituit prin Decretul
Lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Acest act normativ, în
baza căruia s-au organizat alegerile din mai 1990, a reintrodus în România structura bicamerală a
Parlamentului, încercând să atribuie acestei structuri substanţă şi eficienţă. S-a argumentat faptul că
această tendinţă era justificată, având în vedere faptul că într-un stat unitar bicameralismul se
fundamentează pe raţiunea că există o singură naţiune, şi, deci, o singură voinţă naţională,
temeiurile bicameralismului regăsindu-se, de fapt, în separaţia puterilor, în funcţionarea puterii
legislative. De reţinut este faptul că bicameralismul este de natură să asigure, în funcţionarea
Parlamentului, înfăptuirea principiului politic teoretizat de Montesquieu, autor care are meritul
incontestabil de a fi formulat cea mai eficientă modalitate de prevenire a patologiei puterii, şi anume
separaţia puterilor în stat sau „puterea trebuie să oprească puterea”. Luând în considerare această
aserţiune, principiul separaţiei puterilor în stat a devenit „echipamentul standard” al
guvernămintelor democratice din America şi Europa. De altfel, Declaraţia franceză a Drepturilor
Omului şi Cetăţeanului ridică separaţia puterilor la rang de principiu constituţional: „Orice societate
în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie”.
Aşadar, precum afirmă un doctrinar, bicameralismul minimalizează riscul dominaţiei majorităţii
întrucât presupune dialog, în sensul percepţiei critice, între majorităţile dintre cele două Camere,
procedură similară şi pentru grupurile parlamentare ce constituie opoziţia. În consonanţă cu
aserţiunea lui Barthėlemy, „vederea e una, dar eu văd mai bine cu doi ochi”, Clemenceau opina că
„temporizarea procesului legislativ prin existenţa a două Camere a fost convertită într-un avantaj,
acest timp consacrat dialogului şi confruntării dintre cele două Camere fiind considerat timp de
reflecţie”.
 Valori şi principii constituţionale
Definim Constitutia ca acea lege fundamentala a statului, constituita dintr-un ansamblu sistematizat
de norme juridice cu forta de reglementare suprema. Constitutia deriva de la latinescul
„constitution” care inseamna asezare cu temei. Constituţia adoptată în 1991 şi modificată în 2003 s-
a inspirat după legea fundamentală a României interbelice (Constituţia din 1923) şi după Constituţia
celei de-a V-a Republici Franceze. Ea contine valori si principii constitutionale. Primul articol din
Constituţie spune ca „Romania este un stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil”.
Suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale representative,
constituite prin alegeri libere, periodice, si corecte, precum si prin referendum. Nici un grup si nici o
persoana nu pot exercita suveranitatea in nume propriu. Prin urmare suveranitatea reprezinta
independenta unui stat fata de alte state, suprematie a puterii de stat in interiorul tarii si
independenta fata de puterea altor state.
Forma de guvernamant este un concept din stiintele politice care se referă la modul în care este
organizată puterea executiva a puterii de stat. Forma de guvernamant a Romaniei este republica
semiprezidentiala, unde prim-ministrul este seful Guvernului, dar nu si al statului, functia aceasta
fiind preluata de presedintele statului. Acesta din urmă îndeplineşte funcţii importante mai ales în
domeniul politicii externe şi celei de apărare şi de securitate. Cuvântul republică derivă din temenul
latin res publica, însemnând lucru public. Republica este o formă de organizare statală (sau formă
de stat) în care suveranitatea aparţine poporului iar puterea executivă este exercitată de cetăţeni
aleşi, pentru o perioadă determinată de timp. Acest termen, la fel ca şi termenul echivalent politeia,
din limba greacă, se referă substanţial la organizare politică a societăţii în sens larg. Modul în care
autorii clasici l-au folosit (spe exemplu în Republica lui Platon) nu trebuie să fie considerat o
referinţă la un tip anume de instituţie politică. Republica în Antichitate, nu reprezenta altceva decât
interesul pentru comunitate, pentru polis, pentru oraş. De-a lungul secolelor, republica s-a delineat
din ce în ce mai mult ca "guvern al poporului", ca sistem instituţional în care şefii de stat nu mai
sunt aleşi pe cale ereditară. Monarhia a devenit practic un antonim pentru republică.
Regimul politic al tarii noastre este democratia indirecta cu vot proportional. Democraţia (în
traducere literală "conducere de către popor", din grecescul demokratia demos, "popor," şi kratos,
"conducere") este un regim politic prin voinţa poporului. Este un regim in care sunt respectate
drepturile cetatenesti, de asemenea existenta pluripartidismului, a constitutiei si dreptul la vot.
Astăzi, termenul este de cele mai multe ori folosit cu sensul de democraţie liberală, dar există multe
alte varietăţi iar metodele de a guverna pot diferi. Un element important al democraţiei este
Constituţia. Acest document, votat de către popor prin referendum organizat în mod liber,
reglementează drepturile şi libertăţile individului într-un stat şi defineşte limitele puterii a
conducătorilor aflaţi în diferite funcţii din stat şi din guvern, defineşte politicile fundamentale şi
stabileşte structura, datoria şi puterea guvernului.
Potrivit art. 1 din Legea Fundamentala, Romania este „stat national, suveran si independent, unitar
si indivizibil”. Sub aspectul analizei noastre, ne intereseaza cu precadere caracterul unitar si
indivizibil. Caracterul unitar se refera la unul dintre elementele constitutive ale statului roman, si
anume teritoriul. Acest caracter poate fi definit ca fiind acea trasatura a statului roman ce determina
existenta pe teritoriul statului roman a unui singur rand de autoritati publice centrale si a unei
singure cetatenii, cea romana. Pe de alta parte, caracterul indivizibil se refera la imposibilitatea de
trecere sub stapanire straina a unuia dintre cele trei elemente constitutive ale statului – teritoriu,
populatie si suveranitate.
Potrivit art. 4 din Constitutie „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale. Teoria
separatiei puterilor este o teorie celebra, de larga audienta si frecvent invocata. Cunoasterea acestei
teorii inlesneste explicarea sistemelor constitutionale contemporane. Aparuta in secolul Luminilor,
alaturi de alte teorii la fel de tulburatoare si de penetrante, ea a fost indreptata impotriva
obscurantismului feudal si a inchistarii medievale, impotriva abuzurilor de putere. Teoria separatiei
puterilor a fost o reactie impotriva monarhiei absolute de drept divin, forma de guvernamant in care
regele concentra in mainile sale putere suprema, considerandu-se ca o personificare a statului de
unde si celebra formula a regelui Ludovic al XIV-lea „statul sunt eu”.
Prin urmare puterea judecatoreasca a Romaniei este Parlamentul. Parlamentul României este
bicameral, fiind alcătuit din Senat, cu 137 de membri, şi Camera Deputaţilor, cu 332 de membri.
Diferenţa numărului de membri se datorează normei de reprezentare diferite de la o Cameră la alta.
Astfel, norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la 70.000
locuitori, iar pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000 locuitori. Are rol legislativ,
discutând si votând legile organice, atât in comisiile de specialitate cât şi în plen. Membrii
parlamentului sunt aleşi prin vot pe listă, universal, direct şi secret. Sistemul electoral este unul
proporţional (membrii se aleg din toate partidele care au depăşit pragul electoral de 5% din totalul
sufragiilor exprimate în baza unui algoritm). Alegerile se ţin o dată la patru ani, şi sunt făcute printr-
un sistem de reprezentare proporţională cu vot pe listă. Ultimele alegeri au avut loc în 28 noiembrie
2004. În Camera Deputaţilor mai sunt primiţi şi câte un reprezentant al fiecărei minorităţi naţionale.
Puterea executiva este reprezentata de presedinte si prim-ministru. Preşedintele României este ales
prin vot direct o dată la cinci ani, printr-un sistem majoritarian, în care câştigător este declarat cel
care acumulează 50%+1 din voturile corect exprimate. Dacă acest procent nu se atinge, se
realizează un balotaj între primii doi candidaţi, în funcţie de rezultatele obţinute. Până la revizuirea
Constituţiei în 2003, mandatul prezidenţial era de 4 ani. Preşedintele numeşte un Prim-ministru prin
consultari cu parlamentul. Primul ministru îşi alege membrii guvernului, guvernul fiind apoi supus
aprobării parlamentului. Guvernul împreună cu preşedintele reprezintă puterea executivă în stat.
Ultimele alegeri au avut loc în 28 noiembrie 2004 iar balotajul în 12 decembrie 2004.
Puterea judecatoreasca se realizeaza prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege (Curţi de Apel, tribunale şi judecătorii).
Art.8.din Constitutie face referire la pluralism si partidele politice. „Pluralismul în societatea
românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale” iar „Partidele politice se
constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea
voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de
drept şi principiile democraţiei.” Conceptul de democratie este indisolubil legat de notiunea de
pluralism. Ea isi gaseste concretizarea in multitudinea de partide si organizatii politice, sindicale,
religioase etc, exprimand diversitatea conceptiilor si organizatiilor care se interpun intre individ si
stat. Pluralismul politic este un principiu dupa care functionarea democratica a societatii, garantarea
drepturilor si libertatilor cetatenesti sunt conditionate de existenta si actiunea mai multor forte
politice si sociale aflate in competitie. Prin instituirea pluralismului politic drept camp de
manifestare a democratiei, puterea politica nu mai troneaza deasupra societatii, ci se intersecteaza
cu toate segmentele structurii sociale intr-un mecanism chemat sa functioneze pe baza legitimitatii,
a libertatii. Aristotel spunea ca libertatea este "principiul fundamental al guvernamantului
democratic."
Problema drepturilor cetatenesti, a proclamarii si inscrierii lor in declaratiile oficiale, in legi, in
constiturii, precum si garantarea lor, constituie elemente ale unei vieti democratice a popoarelor.
Inca din antichitate au fost preocupari in acest sens, dar formularea și proclamarea drepturilor
omului si cetateanului in documente de importanta istorica apar abia in epoca moderna. Asa de
exemplu in documente cum ar fi: „Magna Charta Libertatum” din anul 1215, „Petitia Dreptului” din
anul 1628, „Habeas Corpus Act” din 1679; „Legea drepturilor” din 1689 erau prevazute si garantate
anumite drepturi cetatenesti in Anglia. Institutia drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale
ale fiintei umane preocupa intreaga omenire si in ultimele cinci decenii de la crearea Organizatiei
Natiunilor Unite a cunoscut o dinamica deosebita. Aceasta institutie si-a gasit reglementarea in
marile documente internationale cum ar fi: Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata de
Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite de la 10 decembrie 1948, al carei preambul
contine un cuprinzator apel la moralitatea politica adresat intregii umanitati Pactul international cu
privire la drepturile civile si politice (1966).
In stiinta juridica, prin notiunea de drepturi fundamentale cetatenesti se desemneaza acele drepturi
ale cetatenilor care sunt garantate de insasi Constitutia tarii, atat prin masuri de ordin juridic, cat si
prin stabilirea conditiilor necesare pentru exercitarea lor.
Drepturile fundamentale cetatenesti nu au nimic comun cu ideea sustinuta de scoala dreptului
natural, potrivit careia aceasta categorie juridica ar cuprinde un numar de drepturi innascute, de o
natura speciala pe care cetateanul le dobandeste in afara de orice reglementare legala. Drepturile
fundamentale prezinta o mare importanta atat pentru cetateni cat si pentru stat, ele reprezinta baza
pentru celelalte drepturi, sunt consacrate de Constitutie si sunt determinante pentru statutul juridic al
cetateanului. In concluzie, putem spune ca drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective
apartinand cetatenilor, esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea acestora, indispensabile pentru
libera dezvoltare a personalitatii umane, drepturi stabilite si garantate prin Constitutie si legi.
Prevederile constitutionale cuprinse in Titlul II trebuie insa corelate cu cele din art. 1 alin. 3 al
Constitutiei in care se precizeaza ca „Romania este un stat de drept, democratic si social, si, in care
demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane,
dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme si sunt garantate”.
Prevederile art. 1 alin. 3 al Constitutiei constituie drept cadru si instrumente ale realizarii drepturilor
si libertatilor fundamentale ale cetatenilor.
Din aceste prevederi, ce dau expresie unei incontestabile realitati, pot fi desprinse cateva principii,
trasaturi definitorii ale reglementarii drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale ale
cetatenilor.
Ceea ce caracterizeaza in mod deosebit aceasta institutie este principiul universalitatii drepturilor si
libertatilor, principiu ce rezulta din prevederile art. 15 al Constitutiei care proclama ca „Cetatenii
beneficiaza de drepturile si de libertatile consacrate prin Constitutie si prin alte legi si au obligatiile
prevazute de acestea".
Garantarea politico-juridica si sociala a drepturilor si libertatilor fundamentale isi gaseste expresia
in faptul ca „Romania este patria comuna si indivizibila a tuturor cetatenilor sai, fara deosebire de
rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenta
politica, de avere sau de origine sociala”.
In art. 16 alin. 3 al Constitutiei se arata ca „Functiile si demnitatile publice, civile sau militare, pot fi
ocupate de persoanele care au numai cetatenia romana si domiciliul in tara”.
Exercitarea altor drepturi si libertati prevazute de Constitutie nu este conditionata de calitatea de
cetatean. Astfel. in art. 18 al Constitutiei se prevede ca „Cetatenii straini si apatrizii care traiesc in
Romania se bucura de protectia generala a persoanelor si a averilor, garantata de Constitutie si de
alte legi”. Strainii si apatrizii au si drepturile civile ale cetatenilor romani, ca si orice alte drepturi
recunoscute de legile, tratatele, conventiile intemationale sau acordurile incheiate de Romania.
O prevedere deosebit de importanta este cea din art. 20, potrivit careia „Dispozitiile constitutionale
privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia
Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte”.
Asa cum exista drepturi si libertati pe care Constitutia le garanteaza, exista si indatoriri pe care
cetateanul este obligat sa le respecte. „Orice persoana isi exercita drepturile si libertatile
constitutionale cu buna credinta, fara sa incalce drepturile si libertatile altora.” Exista indatoriri
privitoare la devotamentul de tara, apararea patriei, contributii financiare, protectia mediului
inconjurator si ocrotirea monumentelor.
Legalitatea si constitutionalitatea legilor sunt atribuţii încredinţate Curţii Constituţionale. In cadrul
activităţii sale jurisdicţionale asigură controlul constituţionalităţii legilor, a ordonanţelor
Guvernului, a tratatelor sau altor acorduri internaţionale, precum şi a regulamentelor Parlamentului.
În exercitarea controlului, Curtea se pronunţă exclusiv cu privire la constituţionalitatea actelor sau
dispoziţiilor în legătură cu care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile legale
examinate. Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (controlul abstract, anterior)
se exercită numai la sesizarea subiecţilor prevăzuţi de art.146 lit.a) din Constituţia republicată
[corespunzător art.144 lit.a) înainte de revizuire]: Preşedintele României, preşedintele uneia dintre
Camerele Parlamentului, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului, un număr
de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Potrivit art.147 alin.(2) din Constituţia
republicată, în cazul în care Curtea admite sesizarea de neconstituţionalitate, legea se trimite
Parlamentului, care este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord
cu decizia Curţii. În cei aproape 12 ani de existenţă a Curţii, sesizările de neconstituţionalitate au
fost admise în proporţie de aproximativ 30%.
In concluzie Constitutia este legea fundamentala a statului, in ea regasindu-re valori si principii
constitutionale care garanteaza omului drepturi, libertati, dar si indatoriri pe care trebuie sa le
respecte, in caz contrar fiind sanctionati pe cale statala sau prin constrangere.
Principii generale
Art. 1: Statul roman
(1) Romania este stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil.
(2) Forma de guvernamant a statului roman este republica.
(3) Romania este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si
libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic
reprezinta valori supreme, in spiritul traditiilor democratice ale poporului roman si idealurilor
Revolutiei din decembrie 1989, si sunt garantate.
(4) Statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor - legislativa,
executiva si judecatoreasca - in cadrul democratiei constitutionale.
(5) In Romania, respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie.
Art. 2: Suveranitatea
(1) Suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale
reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice si corecte, precum si prin referendum.
(2) Nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea in nume propriu.
Art. 3: Teritoriul
(1) Teritoriul Romaniei este inalienabil.
(2) Frontierele tarii sunt consfintite prin lege organica, cu respectarea principiilor si a
celorlalte norme general admise ale dreptului international.
(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, in comune, orase si judete. In conditiile legii,
unele orase sunt declarate municipii.
(4) Pe teritoriul statului roman nu pot fi stramutate sau colonizate populatii straine.
Art. 4: Unitatea poporului si egalitatea intre cetateni
(1) Statul are ca fundament unitatea poporului roman si solidaritatea cetatenilor sai.
(2) Romania este patria comuna si indivizibila a tuturor cetatenilor sai, fara deosebire de rasa, de
nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenta politica, de
avere sau de origine sociala.
Art. 5: Cetatenia
(1) Cetatenia romana se dobandeste, se pastreaza sau se pierde in conditiile prevazute de legea
organica.
(2) Cetatenia romana nu poate fi retrasa aceluia care a dobandit-o prin nastere.
Art. 6: Dreptul la identitate
(1) Statul recunoaste si garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul la
pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase.
(2) Masurile de protectie luate de stat pentru pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii
persoanelor apartinand minoritatilor nationale trebuie sa fie conforme cu principiile de egalitate si
de nediscriminare in raport cu ceilalti cetateni romani.
Art. 7: Romanii din strainatate
Statul sprijina intarirea legaturilor cu romanii din afara frontierelor tarii si actioneaza pentru
pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase, cu
respectarea legislatiei statului ai carui cetateni sunt.
Art. 8: Pluralismul si partidele politice
(1) Pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o garantie a democratiei constitutionale.
(2) Partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in conditiile legii. Ele contribuie la
definirea si la exprimarea vointei politice a cetatenilor, respectand suveranitatea nationala,
integritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile democratiei.
Art. 9: Sindicatele, patronatele si asociatiile profesionale
Sindicatele, patronatele si asociatiile profesionale se constituie si isi desfasoara activitatea potrivit
statutelor lor, in conditiile legii. Ele contribuie la apararea drepturilor si la promovarea intereselor
profesionale, economice si sociale ale membrilor lor.
Art. 10: Relatii internationale
Romania intretine si dezvolta relatii pasnice cu toate statele si, in acest cadru, relatii de buna
vecinatate, intemeiate pe principiile si pe celelalte norme general admise ale dreptului international.
Art. 11: Dreptul international si dreptul intern
(1) Statul roman se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din
tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) In cazul in care un tratat la care Romania urmeaza sa devina parte cuprinde dispozitii contrare
Constitutiei, ratificarea lui poate avea loc numai dupa revizuirea Constitutiei.
Art. 12: Simboluri nationale
(1) Drapelul Romaniei este tricolor; culorile sunt asezate vertical, in ordinea urmatoare incepand de
la lance: albastru, galben, rosu.
(2) Ziua nationala a Romaniei este 1 Decembrie.
(3) Imnul national al Romaniei este "Desteapta-te romane".
(4) Stema tarii si sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice.
Art. 13: Limba oficiala
In Romania, limba oficiala este limba romana.
Art. 14: Capitala
Capitala Romaniei este municipiul Bucuresti.
"Curtea constată că revocarea din funcţia de Avocat al Poporului a domnului Gheorghe Iancu nu
vizează, prin natura juridică a hotărârii criticate, valori şi principii constituţionale, în sensul reţinut
de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012 şi, ca atare, această
hotărâre nu poate fi supusă controlului de constituţionalitate", susţin judecătorii Curţii
Constituţionale.
De asemenea, în textul motivării deciziei din 10 iulie, Curtea Constituţională precizează că nu intră
în atribuţiile sale evaluarea activităţii Avocatului Poporului, iar o eventuală decizie în acest caz ar
însemna ca CC să aibă posibilitatea de a se substitui Parlamentului.
"A decide altfel ar însemna să se recunoască Curţii Constituţionale posibilitatea de a se
substitui Parlamentului, de a invalida evaluările făcute de acesta şi de a le înlocui cu
evaluările proprii ale Curţii, ceea ce ar exceda, în mod evident, atribuţiilor instanţei de
contencios constituţional", se mai arată în documentul citat.
"Avocatul Poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, activitatea sa fiind supusă controlului
parlamentar. Ca urmare, Parlamentul este singura autoritate în măsură să aprecieze dacă
activitatea desfăşurată de Avocatul Poporului, în calitatea sa de conducător al instituţiei, s-a
realizat în limitele stabilite de Constituţie şi lege sau, dimpotrivă, cu încălcarea acestora, şi în
consecinţă, printr-o evaluare obiectivă în cadrul căilor şi procedurilor exclusiv parlamentare,
să dispună măsurile legale", mai precizează judecătorii Curţii.
În acelaşi timp, CC precizează că potrivit legii "mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de
termen, printre altele, în caz de revocare din funcţie, iar revocarea din funcţie a Avocatului
Poporului, ca urmare a încălcării Constituţiei şi a legilor, se face de Camera Deputaţilor şi de Senat,
în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, la propunerea birourilor
permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, pe baza raportului comun al comisiilor
juridice ale celor două Camere ale Parlamentului".
Pe de altă parte, judecătorul-raportor al şedinţei din 10 iulie în cauză, Iulia Motoc, a avut o opinie
separată în ceea ce priveşte decizia Curţii Constituţionale. Motoc apreciază că "în mod evident
revocarea Avocatului Poporului, prin Hotărârea Parlamentului nr.32 din 3 iulie 2012,
afectează valori şi principii constituţionale în sensul reţinut de Curte prin Decizia nr.727 din 9
iulie 2012. Dacă revocarea Avocatului Poporului nu ar afecta principii şi valori constituţionale
fundamentale sensul dispozitivului din Decizia nr.727 din 9 iulie 2012 ar fi lipsit de conţinut".
"Considerăm că Avocatul Poporului şi-a exercitat cu bună-credinţă atribuţiile reglementate de
Constituţie şi a respectat dispoziţiile Legii nr.35/1997. Sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii
Parlamentului nr.32 din 3 iulie 2012 pentru revocarea domnului Gheorghe Iancu din funcţia de
Avocat al Poporului trebuia admisă şi considerată întemeiată", mai apreciază Motoc.
În plus, ea susţine că revocarea Avocatului Poporului "nu a fost decât începutul unei suite de acte
petrecute într-un interval de timp foarte scurt, respectiv trei zile, care au dus la suspendarea
preşedintelui României. Aşa cum am arătat în opinia separată la Decizia nr.730 din 9 iulie 2012 (cea
privind conflictul Preşedinte – Parlament, în urma suspendării din funcţie a preşedintelui Traian
Băsescu, n.r.) aceste acte au constituit încălcări grave ale principiului statului de drept prevăzut de
art.1 alin.(3) şi al respectării supremaţiei Constituţiei, prevăzut de art.1 alin.(5) din Legea
fundamentală".
Astfel, în motivarea deciziei privind inadmisibilitatea sesizării formulate de Traian Băsescu privind
un conflict între preşedintele României şi Parlament, Motoc a susţinut că judecătorii Curţii "ar fi
trebuit să nu ignore pentru considerente procedurale gravele încălcări ale principiilor statului de
drept prevăzut de art.1 alin.(3) şi al respectării supremaţiei Constituţiei, prevăzut de art.1 alin.(5)
din Legea fundamentală".
 Revizuirea Constituţiei
ARTICOLUL 150: Iniţiativa revizuirii
(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de
cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de
cetăţeni cu drept de vot.
(2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din
judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate
cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
ARTICOLUL 151: Procedura de revizuire
(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o
majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.
(2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în
şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de
la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
ARTICOLUL 152: Limitele revizuirii
(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al
statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei,
pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp
de război.
Revizuirea Constituției
Potrivit articolului 150 din Constituție: (1) Revizuirea Constituției poate fi inițiată de Președintele
României la propunerea Guvernului, de cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al
senatorilor, precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot. (2) Cetățenii care inițiază
revizuirea Constituției trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare din
aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în
sprijinul acestei inițiative.
Implicarea populației în initiativa de revizuire a constituției are drept scop asigurarea legitimității
acestui demers. Astfel corpul electoral are un rol hotărâtor în inițierea acestei proceduri. După
intrunirea acestor condiții are loc un control de constituționalitate în ceea ce privește initiativa de
revizuire a constituției. Potrivit articolului 146 litera a din Constituție: Curtea Constituțională se
pronunță din oficiu asupra inițiativei de revizuire a Constituției. Curtea Constituțională poate fi
sesizată totodată și de președintele Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat cerea de revizuire.
În acest caz Curtea Constituțională va analiza dacă această propunere legislativă are un caracter
constituțional, dacă nu încalcă limitele de revizuire ale constituției stipulate în articolul 152, dacă s-
a întrunit numărul minim de semnături pentru începerea procedurii de revizuire și dacă această
cerere a fost publicată potrivit procedurii.
Hotărârea Curtii Constitutionale are un rol decisiv în acest demers. Aceasta se va pronunța în
termen de 10 zile de la sesizare asupra propunerii de revizuire și în termen de 60 de zile în cazul în
care este vorba de o initiațivă a poporului. Curtea Constituțională poate da un aviz pozitiv, caz în
care procedura de legiferare va începe în Camera Parlamentului sesizată, sau poate da un aviz
negativ, ceea ce înseamnă că procedura de revizuire este neconstituțională, caz în care întreaga
procedură este oprită, demersul începând de la zero. Hotărârea Curții Constituționale va fi publicată
în Monitorul Oficial așa cum este prevăzut și în articolul 147 din Constituție.
Procedura de revizuire a Constituției
Conform articolului 151 din Constituție: (1) Propunerea sau proiectul de revizuire trebuie adoptată
de Camera Deputaților și de Senat, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor
fiecărei camere. (2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaților și
Senatul, în sedință comună, hotărăsc cu votul a cel putin trei pătrimi din numarul deputaților și
senatorilor. (3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult
30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii de revizuire.
Procedura de revizuire depinde într-o primă etapă de decizia celor două camere parlamentare. În
urma dezbaterilor (acestea au loc în fiecare cameră separat) acestea pot ajunge la un acord pozitiv.
Acest lucru înseamnă că ambele camere au adoptat revizurea în aceeași formă. Numărul senatorilor
și al deputaților care trebuie să se pronunțe pentru revizuirea constituției este de 2/3 (din numarul
senatorilor și deputaților din fiecare cameră). Dacă a fost întrunit acest număr, procedura de
revizuire continuă, aceasta fiind supusă votului poporului prin referendum. De asemenea poate fi
vorba și despre un acord negativ, adica cele două camere resping propunerea de revizuire. În cazul
unui dezacord, când una dintre camere accepta propunerea de revizuire și alta o respinge sau când
se dorește revizuirea în formule diferite. În acest caz se poate constituii o comisie de mediere.
Aceasta comisie este formată atât din senatori cât și din deputați care au drept scop ajungerea la un
numitor comun, adică aprobarea procedurii cu o majoritate de 2/3. În cazul în care această comisie
nu poate ajunge la un consens se va organiza o sedință comună, iar în cazul în care numărul de
voturi al senatorilor și al deputaților întrunește majoritatea de 2/3, propunerea va fi înaintată spre
vot cetățenilor, prin organizarea unui referendum. În cazul în care nici această masură nu este
eficientă, propunerea de revizuire a constituției va fi suspendată. Ultimul pas îl reprezintă
referendumul, acesta trebuie organizat în maxim 30 de zile, dacă această condiție nu va fi întrunită,
decizia camerelor nu va fi validată, iar întregul procesul va fi anulat.
Referendumul pentru reviuirea constituției este valabil dacă la acesta participă cel puțin jumătate
plus unu din numarul total al persoanelor înscrise pe listele electorale. Referendumul va valida
propunerea de revizuire numai daca jumatate plus unu din numărul participantilor vor vota „DA”.
Rezultatul referendumului va fi validat de Curtea Constituționala, care va prezenta Parlamentului un
raport în ceea ce privește respectarea normelor în cazul organizării și desfășurării referendumului.
Legea de revizuire a constituției va intra în vigoare în momentul în care aceasta va fi publicată în
Monitorul Oficial.
Limitele revizuirii constitutiei
Articolul 152 din Constitutie precizează că: (1)Dispozitiile prezentei Constituții privind caracterul
național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ,
integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma
obiectul revizuirii. (2)De asemenea nicio revizuire nu poate fi facută dacă are ca rezultat suprimarea
drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora. (3)Constituția nu
poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgență și nici în timp de război.
Aceste limite ale revizuirii se referă atât la limite materiale cât și la limite situaționale. Limitele
revizuirii au drept scop evitarea anumitor abuzuri sau anumitor decizii care încalcă grav integritatea
teritorială și națională a României.Se poate vorbi de asemenea de limite exprese si limite tacite.
Limitele exprese sunt cele prevazute în constituție. Limitele tacite nu sunt prevazute în textul
constituției, trebuie deduse pe calea interpretării acestuia.
Referendumul din 18-19 octombrie 2003
Proiectul de revizuire a constituției adoptat în parlament a fost supus unui referendum pe 18 și 19
octombrie 2003. Prezența la vot a fost de 55,7%, iar 89,7% din participanți au votat pentru
modificarea constituției. Totuși, procentele au fost contestate de organizațiile de monitorizare, ce au
raportat abuzuri (folosirea neconstituțională a urnelor volante și permiterea unor cetățeni a vota de
mai multe ori). Nici una dintre aceste reclamații nu a putut fi dovedită, însă. Noua constituție a
intrat în vigoare pe 29 octombrie 2003.
Mai mult de jumătate din articole au suferit modificări mai mici sau mai mari. Cele mai importante
schimbări sunt:

 Gratuitatea invățămîntului de stat nu mai este garantată necondiționat (ci numai conform
legii).

 Minoritățile naționale au dreptul de a folosi limba maternă în administrație și justiție.

 Proprietatea privată este garantată și ocrotită de lege.

 Mandatul președintelui este de 5 ani.

 Obligativitatea stagiului militar se stabilește prin lege organică.

 Imunitatea parlamentară este limitată.

 După aderarea României la UE cetățenii țărilor membre ale UE vor avea dreptul de a alege
și de a fi aleși în scrutinul local (dacă sunt rezidenți ai localității respective).

 Intrarea în Uniunea Europeană și OTAN (NATO) nu va fi votată prin referendum, ci de către

Parlament.
Sediul materiei
Verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei este reglementată de
dispoziţiile art.146 lit.a) teza a doua din Constituţie şi de art.19-22 din Legea nr.47/1992.
Autorii sesizării
Curtea Constituţională exercită această atribuţie din oficiu.
Obiectul verificării
Obiect al verificării constituţionalităţii prevăzute de art.146 lit.a) teza a doua din Constituție îl pot
constitui doar proiectele sau propunerile legislative de revizuire a Constituţiei.
Procedura
Iniţiatorii revizuirii Constituţiei sunt prevăzuţi, limitativ, la art.150 din Constituţie şi pot fi:
- Preşedintele României, la propunerea Guvernului;
- cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor;
- cel puţin 500.000 cetăţeni cu drept de vot, care să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării,
iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000
de semnături.
Înainte de sesizarea Parlamentului pentru iniţierea procedurii legislative de revizuire a Constituţiei,
iniţiatorul revizuirii are obligaţia de a depune proiectul sau propunerea legislativă, împreună cu
avizul Consiliului Legislativ, la Curtea Constituţională.
La primirea proiectului de lege sau a propunerii legislative, preşedintele Curţii numeşte un
judecător-raportor şi stabileşte termenul de judecată.
Curtea este obligată ca, în termen de 10 zile, să se pronunţe, în plen, asupra respectării dispoziţiilor
constituţionale ale art.150 şi art.152 privind revizuirea Constituţiei.
Ulterior, proiectul sau propunerea de lege constituţională pot fi prezentate Parlamentului numai
însoţite de decizia Curţii Constituţionale.
Tipul actului emis
În cadrul acestei atribuţii, Curtea Constituţională pronunţă, în conformitate cu prevederile art.11
alin.(1) lit. A. a) din Legea nr.47/1992, o decizie, cu votul a două treimi din numărul judecătorilor
Curţii.
Comunicarea deciziei
Decizia Curţii se comunică celor care au iniţiat proiectul de lege sau propunerea legislativă ori,
după caz, reprezentantului acestora.
Efecte
Proiectul de lege sau propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se prezintă Parlamentului
numai împreună cu decizia Curţii Constituţionale.
Parlamentul este obligat să ţină cont de decizia Curţii Constituţionale, atunci când adoptă legea de
revizuire a Constituţiei.
 Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
CAPITOLUL I - Dispoziţii comune
ARTICOLUL 15: Universalitatea
(1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi
au obligaţiile prevăzute de acestea.
(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
ARTICOLUL 16: Egalitatea în drepturi
(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de
persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de
şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.
(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc
cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice
locale.
ARTICOLUL 17: Cetăţenii români în străinătate
Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească
obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.
ARTICOLUL 18: Cetăţenii străini şi apatrizii
(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a
persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi.
(2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a
convenţiilor internaţionale la care România este parte.
ARTICOLUL 19: Extrădarea şi expulzarea
(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.
(2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza
convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.
(3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în
condiţii de reciprocitate.
(4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.
ARTICOLUL 20: Tratatele internaţionale privind drepturile omului
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
ARTICOLUL 21: Accesul liber la justiţie
(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor
sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.
CAPITOLUL II - Drepturile şi libertăţile fundamentale
ARTICOLUL 22: Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.
(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori
degradant.
(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.
ARTICOLUL 23: Libertatea individuală
(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu
procedura prevăzute de lege.
(3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.
(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal.
(5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se
poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi
nu mai mult de 180 de zile.
(6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu
de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în
libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă
instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate.
(7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de
lege.
(8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele
reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă
numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
(9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au
dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.
(10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control
judiciar sau pe cauţiune.
(11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată
nevinovată.
(12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.
(13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.
ARTICOLUL 24: Dreptul la apărare
(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
ARTICOLUL 25: Libera circulaţie
(1) Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile
exercitării acestui drept.
(2) Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate
din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.
ARTICOLUL 26: Viaţa intimă, familială şi privată
(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora,
ordinea publică sau bunele moravuri.
ARTICOLUL 27: Inviolabilitatea domiciliului
(1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori
în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.
(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
(3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege.
(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.
ARTICOLUL 28: Secretul corespondenţei
Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al
celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.
ARTICOLUL 29: Libertatea conştiinţei
(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite
sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă
religioasă, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect
reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.
(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire
religioasă.
(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin
înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.
(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori
a căror răspundere le revine.
ARTICOLUL 30: Libertatea de exprimare
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice
fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public,
sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa
finanţării.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi
nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură
naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la
violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine
editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului
mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de
presă se stabilesc prin lege.
ARTICOLUL 31: Dreptul la informaţie
(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.
(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea
corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.
(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea
naţională.
(4) Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a
opiniei publice.
(5) Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor
sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi
controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.
ARTICOLUL 32: Dreptul la învăţătură
(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal
şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de
perfecţionare.
(2) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română. În condiţiile legii, învăţământul se
poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională.
(3) Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul
de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se
stabilesc prin lege.
(4) Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi
tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii.
(5) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în
condiţiile legii.
(6) Autonomia universitară este garantată.
(7) Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În
şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.
ARTICOLUL 33: Accesul la cultură
(1) Accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii.
(2) Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi
universale nu poate fi îngrădită.
(3) Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea
artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane,
promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume.
ARTICOLUL 34: Dreptul la ocrotirea sănătăţii
(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente,
maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale,
precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.
ARTICOLUL 35: Dreptul la mediu sănătos
(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat
ecologic.
(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.
ARTICOLUL 36: Dreptul de vot
(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv.
(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele
condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.
ARTICOLUL 37: Dreptul de a fi ales
(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul
16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul
(3).
(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani
pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel
puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de
Preşedinte al României.
ARTICOLUL 38: Dreptul de a fi ales în Parlamentul European
În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a
fi aleşi în Parlamentul European.
ARTICOLUL 39: Libertatea întrunirilor
Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi
desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme.
ARTICOLUL 40: Dreptul de asociere
(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de
asociere.
(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a
independenţei României sunt neconstituţionale.
(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului,
magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin
lege organică.
(4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.
ARTICOLUL 41: Munca şi protecţia socială a muncii
(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a
locului de muncă este liberă.
(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea
salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară,
repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale,
formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.
(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.
(4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii.
(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor
colective sunt garantate.
ARTICOLUL 42: Interzicerea muncii forţate
(1) Munca forţată este interzisă.
(2) Nu constituie muncă forţată:
a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în
locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;
b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de
libertate condiţionată;
c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte
din obligaţiile civile normale stabilite de lege.
ARTICOLUL 43: Dreptul la grevă
(1) Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale.
(2) Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile necesare
asigurării serviciilor esenţiale pentru societate.
ARTICOLUL 44: Dreptul de proprietate privată
(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele
acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii
străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile
rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care
România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi
prin moştenire legală.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu
dreaptă şi prealabilă despăgubire.
(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor
bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a
titularilor.
(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi
imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau
construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau,
în caz de divergenţă, prin justiţie.
(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea
bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului.
(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai
în condiţiile legii.
ARTICOLUL 45: Libertatea economică
Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în
condiţiile legii sunt garantate.
ARTICOLUL 46: Dreptul la moştenire
Dreptul la moştenire este garantat.
ARTICOLUL 47: Nivelul de trai
(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să
asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile
sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute
de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.
ARTICOLUL 48: Familia
(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul
şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.
(2) Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria
religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.
(3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.
ARTICOLUL 49: Protecţia copiilor şi a tinerilor
(1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor
lor.
(2) Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap.
Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege.
(3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-
ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise.
(4) Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi.
(5) Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă
a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.
ARTICOLUL 50: Protecţia persoanelor cu handicap
Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici
naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea
participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi
îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.
ARTICOLUL 51: Dreptul de petiţionare
(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele
semnatarilor.
(2) Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe
care le reprezintă.
(3) Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă.
(4) Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite
potrivit legii.
ARTICOLUL 52: Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-
un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să
obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea
pagubei.
(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.
(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea
statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat
funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
ARTICOLUL 53: Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se
impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a
drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei
calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura
trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu
şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
CAPITOLUL III - Îndatoririle fundamentale
ARTICOLUL 54: Fidelitatea faţă de ţară
(1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră.
(2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea
cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.
ARTICOLUL 55: Apărarea ţării
(1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.
(2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică.
(3) Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia
voluntarilor, în condiţiile legii organice.
ARTICOLUL 56: Contribuţii financiare
(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice.
(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.
ARTICOLUL 57: Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor
Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile
constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
CAPITOLUL IV - Avocatul Poporului
ARTICOLUL 58: Numirea şi rolul
(1) Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor
persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate.
(2) Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
(3) Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organică.
ARTICOLUL 59: Exercitarea atribuţiilor
(1) Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în
drepturile şi în libertăţile lor, în limitele stabilite de lege.
(2) Autorităţile publice sunt obligate să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea
atribuţiilor sale.
ARTICOLUL 60: Raportul în faţa Parlamentului
Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea
acestora. Rapoartele pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru
ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.
Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români
6.1. Noţiunile de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor
A. Noţiunea de drepturi fundamentale
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt nu numai o realitate ci şi
finalitatea întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia progresiste şi democratice.
O primă problemă teoretică este bineînţeles definirea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor.
Considerăm că pentru definirea lor trebuie să luăm în consideraţie că acestea: a) sunt drepturi
subiective; b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni; c) datorită importanţei lor sunt înscrise, în acte
deosebite cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale.
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, stabilite de normele juridice, ele fiind în ultimă
instanţă facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere
celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia statului şi
de sprijinul său în realizarea pretenţiilor legitime.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta este cea mai importantă
trăsătură. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, apoi, ceea ce le deosebeşte de
acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera drepturilor subiective numai un
anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise ca atare în constituţie.
Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite cum ar fi
declaraţiile de drepturi, legi fundamentale.
La sfârşitul acestor consideraţii, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele drepturi
subiective aparţinând cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora,
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi
garantate prin Constituţie şi legi.
B. Noţiunea de îndatoriri fundamentale
Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune deoarece este de neconceput ca membrii unei
colectivităţi umane să nu aibă alături de drepturi şi anumite îndatoriri, anumite obligaţii faţă de
societatea în care trăiesc.
în primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o obligaţie şi nu o îndrituire aşa cum
este dreptul fundamental.
Ea presupune din partea cetăţeanului îndeplinirea unor cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile
societăţii.
îndatoririle fundamentale, sunt acele obligaţii cărora societatea, la un anumit moment, le atribuie o
valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie.
în fine, îndatoririle fundamentale, sunt asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin
forţa de constrângere a statului, căci ele sunt veritabile obligaţii juridice.
Putem spune deci că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor, considerate
esenţiale de către popor pentru realizarea scopurilor societăţii, înscrise în Constituţie şi asigurate în
realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
6.2. Natura juridică a drepturilor fundamentale
în literatura juridică se arată că, drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu se deosebesc de alte
drepturi subiective nici prin natura lor şi nici prin obiectul lor. Aceste drepturi îşi justifică pe deplin
existenţa ca o categorie distinctă de celelalte prin importanţa economică, socială şi politică pe care o
au.
Ca o trăsătură generală a multor teorii în privinţa naturii juridice a drepturilor omului este aceea că
nu există nici o deosebire de natură juridică între drepturile fundamentale şi celelalte drepturi. Toate
sunt considerate a fi drepturi subiective.
Astfel, drepturile şi libertăţile fundamentale sunt considerate de unii elemente ale capacităţii de
folosinţă a cetăţenilor. Această susţinere nu poate fi primită, pentru că în dreptul constituţional
capacitatea juridică nu se divide în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.
Bineînţeles că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, dar este dificil de argumentat că
împreună cu îndatoririle ar forma conţinutul raportului juridic de cetăţenie pentru simplul motiv că
cetăţenia nu este un raport juridic.
Putem reţine că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective. împreună cu celelalte drepturi
subiective şi cu îndatoririle corelative, ele formează statutul juridic ale cetăţeanului.
6.3. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile fundamentale ale
omului şi ale cetăţeanului
în ansamblul complex de realităţi, probleme şi deziderate ce preocupă omenirea, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale fiinţei umane ocupă un loc important.
Includerea drepturilor şt libertăţilor cetăţeneşti printre problemele majore este rezultatul firesc nu
numai al importanţei lor deosebite ci şi al strânsei lor interdependenţe cu problemele cardinale ale
omenirii.
Pe plan mondial preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în câteva
documente de reală valoare, între care trebuie menţionate îndeosebi: Declaraţia universală a
drepturilor omului (10 decembrie 1948); Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; Actul final al
Convenţiei pentru securitate şi cooperare din Europa (Helsinki, 1975), Documentul final al
Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa pentru securitate şi
cooperare în Europa (1989), Carta de la Paris (1990).
Una din problemele mereu prezente în literatura juridică este tocmai corelaţia dintre reglementările
internaţionale şi cele interne. Se pune deci problema de a şti cum trebuie abordată această corelaţie
şi desigur ce consecinţe, îndeosebi juridice, rezultă dintr-o asemenea abordare.
Discutându-se corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne în domeniul drepturilor
omului se motivează pe larg teza în sensul căreia nu au nimic comun cu colaborarea internaţională
încercările de a atribui exclusiv individului calitatea de subiect de drept internaţional, de a credita
ideea că el are acum aptitudinea şi capacitatea de a se adresa direct organelor internaţionale pentru
anumite drepturi sau revendicări.
6.4. Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului
In aceste preocupări se consideră în mod corect că la început s-au impus ca realităţi juridice
drepturile civile şi politice, denumite azi drepturi din prima generaţie. Aceste drepturi au exprimat
un anumit stadiu de dezvoltare a societăţii, un stadiu de puternice revendicări şi luptă contra tiraniei
şi despotismului. Drepturile şi libertăţile civile şi politice (libertăţile individuale mai ales) au apărut
ca măsuri de protecţie a individului contra violenţei şi arbitrariului guvernanţilor, ca revendicări ale
unei poziţii juridice egale în faţa legii. Apoi s-au impus drepturile sociale, economice şi culturale -
drepturile din a doua generaţie - între care s-au inclus îndeosebi dreptul Ea muncă, dreptul la
educaţie, dreptul la protecţie socială. Dacă drepturile civile şi politice nu presupuneau, în principiu,
şi acţiuni concrete din partea statului în afara abţinerii în faţa libertăţii persoanei (erau şi mai sunt
numite drepturi negative) drepturile sociale, economice şi culturale implică din partea statelor
acţiuni, măsuri, garanţii. Drepturile social-economice s-au impus mai ales după adoptarea
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, eveniment de la care şi constituţiile au trebuit să le
recunoască şi proclame.
în deceniul al Vll-lea al secolului nostru s-au impus noi drepturi ale omului, drepturile din a treia
generaţie denumite (poate totuşi discutabil) drepturi de solidaritate în care sunt incluse dreptul la
pace, la dezvoltare, la mediu înconjurător sănătos etc. - ce pot fi realizate numai prin cooperarea
statelor şi nu individual de către fiecare dintre ele.
6.5. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Necesitatea clasificării, a unei ordini în gruparea şi enumerarea drepturilor fundamentale, a apărut
numai după ce aceste drepturi au fost proclamate prin declaraţii de drepturi şi mai ales prin
constituţii. în literatura de specialitate s-au realizat multe clasificări formulate în epoci diferite,
având ca suport concepţii şi legislaţii diferite. Mai mult chiar, drepturile cetăţeneşti au evoluat atât
în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi sfera lor.
Toate drepturile omului sunt la fel de importante şi formează un tot unitar.
O primă categorie o formează inviolabilităţile, adică acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul
lor, asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa
domiciliului persoanei fizice.
A doua categorie este formată din drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale, adică din
acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă,
educaţia şi posibilitatea protecţiei acestora.
O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice, adică acele drepturi care, prin conţinutul
lor, pot fi exercitate de către cetăţeni numai pentru participarea la guvernare. în această categorie
includem: dreptul de vot; dreptul de a fi ales. A patra categorie o formează drepturile şi libertăţile
social-politice, adică acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către
cetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale şi spirituale, fie pentru participarea
la guvernare. Aceste drepturi şi libertăţi asigură posibilitatea de exprimare a gândurilor şi opiniilor
fapt pentru care deseori sunt denumite libertăţi de opinie. în această categorie includem: libertatea
conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie; libertatea întrunirilor; dreptul la asociere;
secretul corespondenţei.
In legătură cu clasificarea prezentată se impun câteva explicaţii. Această clasificare cuprinde
drepturile şi libertăţile nominalizate prin Constituţia României. Faţă de această precizare se observă
lesne că nu s-a menţionat şi dreptul de azil, drept prevăzut de către articolul 18 (2) din Constituţie.
6.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale
cetăţenilor români
Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor. Acestea rezultă fie din Capitolul I al titlului II al Constituţiei (art. 15-
21), fie din coroborarea dispoziţiilor din acest capitol cu dispoziţii din alte titluri sau capitole, fie
din alte articole, precum din art. 49.
a) Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
Este îndeobşte admis şi recunoscut că drepturile şi libertăţile sunt universale şi indivizibile.
De aceea şi Constituţia arată că "Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin
Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea"art. 15 (1). Universalitatea
drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor cât şi la titularii acestora.
Constituţia răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurile celor două pacte privitoare le
drepturile omului.,
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este de altfel în firescul vieţii ca
cetăţeanul să aibă atât drepturi cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate.
Universalitatea astfel cum este concepută prin art. 15 priveşte drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fără deosebire de faptul reglementării lor prin chiar textul Constituţiei sau prin alte legi.
b) Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră în alin. 2 al art. 15 un principiu de drept de incontestabilă tradiţie, actualitate şi
justiţie şi anume neretroactivitatea legii. Este fără îndoială recunoscut că o lege odată adoptată
produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor.
Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul civil, art. 1, în sensul căruia "legea
dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă", precum şi în Codul penal, în art. 11 în
sensul căruia "legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu era prevăzute
ca infracţiuni". Faţă de principiul potrivit căruia legea produce efecte juridice numai pentru viitor s-
au impus în practica juridică şi desigur în legislaţie, două mari excepţii şi anume cea privind
aplicarea legii penale mai blânde şi cea privind legile interpretative.
Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie pentru toate ramurile de
drept, fără excepţie, nu numai pentru acelea care îl prevăd explicit. Apoi, în afara excepţiei,
prevăzute prin Constituţie, nici o altă excepţie nu poate aduce limitări acestui principiu
constituţional, orice alte prevederi legale contrarii trebuind a fi considerate neconstituţionale şi
putând fi atacate pe căile controlului de constituţionalitate. Principiul neretroactivităţii legii se
prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, îndeosebi a libertăţii şi siguranţei
persoanei.
c) Egalitatea în drepturi a cetăţenilor
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit căruia, cetăţenii români fără
deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică,
avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi
legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără privilegii şi
fără discriminări, sunt trataţi în mod egal atât de către autorităţile publice cât şi de către ceilalţi
cetăţeni. Acest principiu este consacrat prin art. 16 (1 şi 2) precum şi prin art. 4 (2) din Constituţie.
Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii exprimă realitatea că femeile reprezintă jumătate din
populaţia ţării şi că în toate împlinirile materiale şi spirituale este încorporată şi munca lor.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate sau origine etnică, limbă,
avere sau origine socială, exprimă la nivelul acestei instituţii juridice, în principal, realitatea că pe
teritoriul României, în decursul dezvoltării istorice, s-au aşezat, au locuit, au muncit şi au luptat cot
la cot cu românii şi cetăţenii de altă naţionalitate (minorităţi naţionale) precum maghiari, romi,
germani, sârbi, turci, evrei, armeni etc. în unitate cu românii aceşti cetăţeni au luptat pentru dreptate
socială, pentru libertate şi democraţie, pentru cucerirea şi apărarea independenţei şi suveranităţii
României.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă politică, este de
fapt o prelungire a celorlalte două aspecte mai înainte explicate, aici urmărindu-se ca opţiunile
politice sau religioase, ale oamenilor să nu fie speculate în sensul discriminării în drepturi.
d) Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi
domiciliul în ţară
Constituţia României stabileşte prin art. 16 (3) că funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare,
pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi domiciliul în ţară. Această regulă
este aplicabilă nu numai pentru domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ci şi pentru
autorităţile publice. Constituţia utilizează termenii funcţii şi demnităţi publice. Explicaţiile se
regăsesc în intenţia legiuitorului de a determina cât mai precis sfera de aplicabilitate a principiului.
Demnitatea publică exprimă mai mult şi este prin excelenţă o categorie a dreptului constituţional,
această ramură principală a dreptului care se identifică în ansamblul sistemului dreptului nu numai
prin obiectul său de reglementare ci şi prin specificul noţiunilor şi categoriilor cu care operează.
Cât priveşte funcţiile publice este fără îndoială că textul constituţional se referă la acelea care
presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut aparte şi mai ales (o condiţie, care ni se pare,
importantă) acelea pentru ocuparea cărora depunerea jurământului potrivit art. 54 din Constituţie
este obligatorie.
Desigur, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate face numai de către persoane care
îndeplinesc toate condiţiile legale cerute (vârstă, capacitate etc), la care Constituţia impune două
condiţii de maximă importanţă şi generalitate şi anume: numai cetăţenia română şi domicilierea pe
teritoriul României.
e) Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor
Acest principiu este prevăzut în art. 17 din Constituţie. El exprimă faptul că cetăţenia română este
legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat care, prin efectele sale, determină statutul juridic al
persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul cât şi în afara frontierelor. în temeiul acesteia
cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze la protecţia autorităţilor române, rar
acestea, au obligaţia constituţionali de a le acorda protecţia necesară. De altfel între state există deja
acorduri şi convenţii care permit şi reglează această colaborare juridică.
Bucurându-se de protecţia statului român, cetăţeanul român care se află în afara frontierelor trebuie
însă să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin potrivit Constituţiei şi legilor României.
f) Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică
Constituţia României cuprinde şi unele reglementări privind străinii şi apatrizii. aflaţi pe teritoriul
României. Astfel, în art. 18 se arată: 1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se
bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. 2)
Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor
internaţionale la care România este parte.
în reglementarea constituţională a statutului străinilor şi apatrizilor din România se au în vedere:
a) străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au anumite drepturi naturale, inalienabile şi
imprescriptibile (la viaţă, la demnitate, la libertate, la conştiinţă); b) din puncte de vedere strict
juridic, anumite drepturi pot aparţine numai cetăţenilor români, care prin cetăţenie sunt ataşaţi
destinelor statului român; c) în afara drepturilor naturale, care aparţin oricărei fiinţe umane, în
calitatea sa de om, există şi alte drepturi subiective a căror dobândire şi exercitare legea nu o
condiţionează de calitatea de cetăţean.
Asemenea drepturi trebuie acordate şi străinilor sau apatrizilor care domiciliază sau locuiesc în
România. Este deci de netăgăduit că şi străinii şi apatrizii trebuie să aibă anumite drepturi şi libertăţi
şi bineînţeles, obligaţiile corespunzătoare.
în mod firesc articolul 18 din Constituţie reglementează şi dreptul de azil, ştiut fiind că azilul este
prin excelenţă un drept care aparţine străinilor şi apatrizilor. Dreptul de azil cuprinde de fapt
găzduirea şi protecţia statului român acordate acestor persoane deoarece în statul lor de origine sunt
urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi păcii.
6.7. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România
Constituţia prin art. 19 stabileşte că: 1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din
România. 2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza
convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.
3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza unei convenţii internaţionale sau în
condiţii de reciprocitate. 4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de către justiţie. Extrădarea şi
expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc prin excelenţă libertatea individuală şi dreptul
la liberă circulaţie. Este motivul pentru care cele mai generale reguli în acest domeniu sunt cuprinse
în chiar corpul Constituţiei, urmând ca reglementările de detaliu să fie realizate prin lege.
Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de cetăţenie care
implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor cetăţenilor săi.
Pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia s-a
refugiat unul din cetăţenii săi să i-1 predea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni, mai ales a unor
infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul
altor state. într-o definiţie considerată mai exactă, extrădarea este "un act de asistenţă judiciară
interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal,
din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat". Articolul 19 din
Constituţie nu a nominalizat situaţiile în care extrădarea este admisibilă sau nu, un asemenea
procedeu fiind dificil de realizat şi desigur ineficient.
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige o persoană
(cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii acestei
persoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea străinilor în cadrul
măsurilor de siguranţa, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau faţă de persoanele care
au comis fapte prevăzute de legea penală (vezi ari. 111, 112 şi 117 Cod penal).
Constituţia stabileşte în prin ari 19 şi regula în sensul căreia extrădarea se poate decide numai în
baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Sunt două condiţii care stabilesc
temeiul juridic al extrădării, condiţii cu vechime în sistemul juridic. De altfel codul penal român în
art. 9 stabileşte şi el că extrădarea "se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie
internaţională, pe bază de reciprocitate şi în lipsa acestora, în temeiul legii". Desigur norma penală
se referă şi la situaţia în care autorităţile române solicită extrădarea.
6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale
Constituţia României prin art. 20 stabileşte un principiu de incontestabilă actualitate şi care exprimă
într-o viziune modernă corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, cu aplicaţia sa
specifică în domeniul drepturilor constituţionale.
Prima regulă ce rezultă din art. 20 al Constituţiei, este că interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor
privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în concordanţă ce prevederile tratatelor internaţionale la
care România este parte. Este nominalizată Declaraţia universală a Drepturilor Omului, adoptată la
10 decembrie 1948, iar în ce priveşte celelalte documente internaţionale se vorbeşte de pacte şi
tratate, deşi într-o viziune largă, ştiinţifică, pactele sunt tratate.
Cea de a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, desigur celor cuprinse în
tratate ratificate de România, în situaţia în care s-ar ivi anumite nepotriviri, contradicţii, conflicte -
neconcordanţe - între ele şi reglementările interne. Trebuie menţionat că această prioritate este
acordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea nu este aplicabilă altor domenii.
Deschiderea României spre Europa şi spre comunitatea internaţională este astfel constituţional
garantată prin art. 20. Această soluţie este o soluţie modernă, ea se regăseşte în Constituţiile Franţei
(art. 55), Spaniei (art. 96 şi art. 93) care permite atribuirea de competenţe constituţionale unor
organizaţii sau instituţii internaţionale, Germaniei, desigur în formulări specifice şi nuanţate.
6.9. Accesul liber la justiţie
In sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una din garanţiile exercitării efective a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol se motivează prin locul autorităţilor judecătoreşti în
sistemul puterilor statale şi prin funcţiile lor. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către
judecători care sunt independenţi şi se supun numai legii.
Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime se
poate realiza pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală, inclusiv pe calea excepţiei
de neconstituţionalitate menţionată de către art. 146 lit. d din Constituţie. Trebuie să adăugăm că
accesul liber la justiţie fiind garantat chiar prin Constituţie, precizarea din art. 21 (2) din Constituţie
în sensul căreia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, este firească.
6.10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte internaţionale privitoare la drepturile
omului, alte documente juridice internaţionale, admit existenţa unor limitări, restrângeri, în legătură
cu exerciţiul drepturilor şi libertăţilor umane. Legitimitatea unor astfel de reguli stă chiar în
conceptul de libertate. De altfel, chiar declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (Franţa, 1789)
arăta prin art. 4 că "Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia".
Constituţia României, receptând aceste reglementări internaţionale foloseşte un procedeu simplu şi
eficient şi anume exprimarea tuturor acestora într-un articol unic. Astfel art. 53 permite restrângerea
exerciţiului unor drepturi şi libert ăţi cetăţeneşti dar numai ca excepţie şi desigur numai condiţionat.
Potrivit textului menţionat restrângerea se poate înfăptui numai prin lege.
6.11. Inviolabilităţile
a) Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică
Aceste drepturi sunt reglementate de către Constituţie în acelaşi articol şi anume art. 22. Deşi sunt
într-o legătură indisolubilă, drepturile menţionate nu sunt totuşi confundabile din punct de vedere
juridic.
Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu în sistemul juridic,
fiind consacrat încă din primele declaraţii de drepturi şi desigur prin constituţii. Este un drept
cetăţenesc cu care începe inventarul drepturilor omului în cele mai importante acte internaţionale
din acest domeniu. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte în art. 3 că "Orice
om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei", iar Pactul privitor la drepturile
civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 că "Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest
drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar".
Dreptul la integritate fizică este clar definit prin chiar formularea constituţională. Strânsasa legătură
cu dreptul la viaţă a determinat reglementarea în acelaşi articol. Respectul integrităţii fizice este
garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia autorităţilor publice de a o asigura.
Dreptul la integritate psihică este şi el ocrotit şi considerat de valoare constituţională, omul fiind
conceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente componente în care fizicul şi psihicul nu
pot fi despărţite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară drepturilor umane.
Respectul vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice implică în mod firesc interzicerea torturii, a
pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, ceea ce face în mod expres art. 22 (2).
Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o încălcare a demnităţii şi personalităţii
omului, amintind obiceiuri primitive care trebuie repudiate şi reprimate de către lege. Faţă de
relevanţa lor în garantarea drepturilor omului, prevederi privind interzicerea torturii, a pedepselor
sau tratamentelor inumane ori degradante, se regăsesc în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului (art. 5), în Pactul Internaţional relativ la drepturile civile şi politice (art. 7) şi mai ales în
Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (ONU, 10
decembrie 1984).
b) Libertatea individuală
Constituţia României reglementează libertatea individuală în art. 23, un articol cu un conţinut
complex.
Articolul 23 din Constituţie foloseşte două exprimări şi anume de libertate individuală şi siguranţa
persoanei.
Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a persoanei,
dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în orice altă
servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de
Constituţie şi legi.
Categoria libertate individuală are o sferă de cuprindere şi o generalitate mai mari decât cele ale
siguranţei persoanei. Siguranţa persoanei poate fi văzută şi ca o garanţie a libertăţii individuale ca
privind legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către autorităţile publice, în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege.
Percheziţia este o măsură reglementată de codul de procedură penală în capitolul denumit
Mijloacele de probă. Potrivit art. 100 din acest cod "Când persoana căruia i s-a cerut să predea
vreun obiect sau vreun înscris... tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte
ori pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa
de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii. Percheziţia poate fi domiciliară sau
corporală".
Reţinerea este o măsură procesual-penală, preventivă, prin care persoana faţă de care există unele
indicii că a săvârşit o faptă, prevăzută şi pedepsită de lege, este privată de libertatea sa, de către
autorităţile competente, pe o durată strict limitată. Fiind o măsură care priveşte libertatea
individuală, reţinerea este reglementată prin Constituţie şi în detaliu prin legislaţia penală.
Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având consecinţe mari, uneori
nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii sale. Persoana
arestată suportă bănuiala de culpabilitate, măsura putând produce efecte ireparabile. De aceea
arestarea este supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme, luarea sa revenind unor autorităţi
care acţionează numai din ordinul legii, independent şi imparţial şi anume magistraţilor. Două reguli
constituţionale cheie sunt prevăzute, explicit, în art. 23 şi anume că arestarea se face numai pe baza
unui mandat de arestare şi că această măsură o poate dispune numai judecătorul.
De aceea, printre alte probleme de interes juridic, se pune şi problema duratei arestării persoanelor
implicate, atunci când în condiţiile legii o asemenea arestare s-a decis. Stabilirea unui asemenea
lucru este dificil şi nu este recomandabilă o soluţie rigidă, care poate fi rareori practică. Din analiza
dispoziţiilor din alte constituţii şi a practicii în materie s-a putut observa că durata de o lună de zile
(30 de zile, mai exact) este o durată care, de principiu, satisface atât cerinţele (măcar de început)
procesului penal cât şi cerinţele respectării libertăţii individuale. Ca atare alineatul (5) admite
emiterea mandatului de arestare pentru o durată de cel mult 30 de zile. De unde rezultă că durata
poate fi şi mai scurtă.
c) Dreptul la apărare
Dreptul ia apărare este un drept fundamental cetăţenesc, de tradiţie în istoria instituţiei drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. Constituţia îl reglementează distinct pentru că, deşi este în strânsă legătură
îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei el prezintă un egal interes pentru întreaga
activitate judiciară, mai exact vorbind atât pentru procesele penale cât şi pentru cele civile,
comerciale, de muncă, de contencios administrativ etc.
Dreptul la apărare într-o accepţie largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care
oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile,
să scoată la iveală nevinovăţia sa. în procesele civile, comerciale, de muncă, de contencios
administrativ, dreptul la apărare ca totalitatea de drepturi şi reguli procedurale oferă părţilor
posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului. în
această accepţie largă se include şt posibilitatea folosirii avocatului. în accepţiunea sa restrânsă
dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat.
d) Dreptul la liberă circulaţie
Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului. Constituţia
reglementează ambele aspecte care formează conţinutul dreptului la liberă circulaţie şi anume:
libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara teritoriului. în acest sens se
garantează dreptul la liberă circulaţie în deplinătatea elementelor sale constitutive. Este firesc însă
că libera circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se desfăşoare potrivit unor reguli, cu
îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege. De regulă, aceste condiţii privind
exercitarea dreptului la liberă circulaţie urmăresc ocrotirea unor valori economice şi sociale, a
drepturilor şi libertăţilor fundamentate, normala desfăşurare a relaţiilor cu alte state etc.
în legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prin art. 25 se asigură posibilitatea pentru
oricare cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi de a-şi stabili reşedinţa sau
domiciliul în orice localitate. Precizarea în orice localitate a fost necesară pentru a evita riscul unor
interpretări abuzive sau speculative care ar putea ridica multe probleme concrete de soluţionat.
Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate ea este de asemenea garantată prin
permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia valorifică o regulă ce rezultă din documentele
juridice internaţionale în materie, în sensul căreia orice persoană este liberă să părăsească orice ţară,
inclusiv propria sa ţară. De asemenea, orice om care se află în mod legal pe teritoriul unui stat, are
dreptul de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa. Documentele juridice internaţionale prevăd
că nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de dreptul de a intra în propria sa ţară şi că străinul
aflător legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii, luate în
conformitate cu legea şi, dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să
aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de a obţine
examinarea cazului său de către autoritatea competentă, ori de către una sau mai multe persoane
special desemnate de către această autoritate, fiind reprezentat în acest scop.
e) Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private
Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un conţinut complex. El este un aspect al
respectării personalităţii omului, proclamată prin art. 1 din Constituţie ca valoare supremă.
Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi
privată, recunoscându-se de fapt că orice persoană fizică, orice om, are dreptul la propria se viaţă
intimă, familială şi privată. Constituţia utilizează trei noţiuni - viaţa intimă, viaţa familială, viaţa
privată -pe care în mod firesc nu le defineşte.
Constituţia obligă autorităţile publice la respectul vieţii intime, familială şi private şi la ocrotirea
împotriva oricăror atentate din parte oricărui subiect de drept (om sau autoritate, grup etc).
Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială sau privată a unei persoane fără
consimţământul acestei, consimţământ care desigur trebuie să fie explicit (sau să reiasă că a fost
explicit) şi exprimat liber. Autorităţile publice trebuie să ia toate măsurile posibile şi rezonabile
pentru a ocroti viaţa intimă, familială şi privată a persoanei.
Astfel judecătorii au obligaţia de a declare şedinţă secretă de judecată în procesele în acre
publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun serviciu legii sau justiţiei.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai persoana poate
dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin exercitarea acestui drept
persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Acest drept
are o valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei.
Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, consacrate prin art. 26 din Constituţie se
corelează cu dispoziţiile art. 17 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice care
arată că nimeni nu va putea fi obiectul imixtiunilor arbitrare sau ilegale în viaţa sa privată, în familia
sa, în domiciliul său sau corespondenţa sa, sau atingerilor ilegale în onoarea şi reputaţia sa. Orice
persoană, spune art. 17, are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri
(atentate).
g) Inviolabilitatea domiciliului
Respectul personalităţii umane implică şi respectul domiciliului său care cuprinde două aspecte şi
anume: inviolabilitatea domiciliului şi libera alegere, schimbare sau folosire a domiciliului. Cât
priveşte cel de al doilea aspect el şi-a găsit exprimarea juridică în art 25 din Constituţie privind
libera circulaţie.
Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în domiciliul unei persoane. Deşi
în intuitule-ul său acest articol este marcat prin expresia inviolabilitatea domiciliului, în conţinutul
alineatului (1) se vorbeşte de domiciliu şi reşedinţă. Ambele exprimări sunt desigur corecte.
Noţiunea de domiciliu nu se confundă cu cea de proprietate, sau de proprietar. Pentru că în dreptul
public o locuinţă este domiciliul persoanei fizice, chiar dacă aceasta nu este şi proprietarul, dar o
ocupă în mod legal (cameră de hotel, cameră de cămin studenţesc, cameră închiriată). De altfel
inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul personalităţii umane, decât pe
dreptul de proprietate.
Din examinarea art. 27 rezultă cu claritate două situaţii distincte privind pătrunderea în domiciliul
unei persoane. O primă situaţie este aceea când se poate pătrunde în locuinţa unei persoane cu
consimţământul acesteia, mai exact cu învoirea acesteia. Cea de a doua situaţie, derogatorie, este
situaţia în care se poate pătrunde în locuinţa unei persoane şi fără învoirea acesteia, dar numai în
cazurile prevăzute de art. 27 alin. 2.
Situaţiile prevăzute de alin. 2 sunt complexe, ele vor fi detaliate de lege. Dacă în ce priveşte
situaţiile prevăzute la literele a, c şi d ele sunt exclusiv acelea în care legea ordonă, pentru aplicare
ei, să se pătrundă în locuinţa unei persoane (percheziţii domiciliare, arestarea unei persoane,
executarea silită a hotărârilor judecătoreşti, luarea măsurilor asigurătorii), situaţia prevăzută în litera
b cuprinde şi cazurile în care, deşi legea nu ordonă, nu sancţionează totuşi pătrunderea în domiciliul
unei persoane fără învoirea acesteia.
Aceste măsuri formează în drept starea de necesitate. Aşa cum s-a arătat deja în literatura juridică,
în desfăşurarea vieţii social-umane se ivesc uneori situaţii de fapt, provocate, fie de oameni, fie de
cauze fortuite, care pun în pericol valori sociale ocrotite de lege, iar salvarea acestora de la un
pericol nu este posibilă decât prin săvârşirea unei fapte care în mod obişnuit este socotită ca ilicită.
6.12. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale
a) Dreptul la învăţătură
Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, la care orice om are vocaţie, precum şi
mijlocul principal de formare şi perfecţionare a forţei de muncă. De aceea el nu poate lipsi dintre
drepturile fundamentale şi deci nici din Constituţie. Dreptul la învăţătură este un drept complex prin
conţinutul său, prin semnificaţiile sale juridice şi prin numărul mare de subiecte de drept implicate
în realizarea sa. în ce priveşte conţinutul se poate remarca nu numai multitudinea elementelor
componente ci şi un specific juridic rezultând din îmbinarea libertăţii cu obligaţia.
Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei (omul, cetăţeanul)
pentru ca să devină, profesional şi civic, capabilă de a avea un rol util în societate. Prin dreptul la
învăţătură trebuie să se urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii
sale, întărirea respectului pentru drepturile şi libertăţile publice, favorizarea înţelegerii, toleranţei şi
prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase, promovarea ideii de pace.
în mod firesc Constituţia prin art. 32 stabileşte formele organizatorice prin care se realizează dreptul
la învăţătură şi anume: învăţământul general obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul
profesional, învăţământul superior. Desigur Constituţia nu enumera toate formele de învăţământ
posibile, ci doar pe cele principale, tradiţionale de altfel.
Toate instituţiile de învăţământ, stabileşte Constituţia, se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în
condiţiile legii, regulă constituţională clară şi care nu putea desigur lipsi.
Dacă toate instituţiile de învăţământ se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii, cât
priveşte instituţiile de învăţământ superior, Constituţia le garantează autonomia universitară.
b) Dreptul la ocrotirea sănătăţii
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc receptat în Constituţia României
îndeosebi prin Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale. Acest Pact în
art. 9 nominalizează dreptul persoanei la securitatea socială, aici intrând şi asigurările sociale, iar în
art. 12 nominalizează dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătatea fizică şi mentală.
Acest drept ţine de condiţia umană la nivelul cerinţelor actuale de viaţă, prin conţinutul său
asigurând cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale fizice şi mentale, care să-i permită o
reală şi eficientă participare la întreaga viaţă politică, economică, socială şi culturală.
Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 stabileşte obligaţii corelative asigurarea igienei şi
sănătăţii publice. Ocrotirea sănătăţii conţinând obligaţii pentru autorităţile publice, este firesc ca
prin Constituţie să se impună autorităţii legislative misiunea de a reglementa principalele domenii şi
aspecte precum: asistenţa medicală, asigurările sociale, alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi
mentale. Tot legea urmează să reglementeze controlul exercitării profesiilor medicale şi activităţilor
paramedicale.
c) Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii
Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept social economic de tradiţie.
Reglementat prin Constituţie în art. 41 dreptul la muncă este un drept cu un conţinut juridic
complex.
Prin exprimarea dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, reglementarea constituţională pune în valoare
conceptul ştiinţific de drept la muncă, precum şi importanţa acestui drept atât pentru om cât şi
pentru societate.
Protecţia socială a muncii este de asemenea un domeniu complex şi de majoră importanţă. Este
exprimată aici corelaţia strânsă dintre dreptul la muncă şi asistenţa socială a muncii. Dreptul la
protecţia socială pe care-1 au salariaţii, include aspecte clar formulate în textul constituţional şi care
vor forma obiectul legilor din acest domeniu.
Durata zilei de lucru îşi găseşte şi ea reglementare, sub trei exprimări ce presupun unele explicaţii şi
anume: durata normală; în medie; cel mult 8 ore.
în mod firesc prin Constituţie trebuie stabilit timpul de muncă, adică acea perioadă de timp dintr-o
zi în acre salariatul are îndatorirea să presteze munca la care s-a angajat prin contractul de muncă.
Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor, pentru muncă egală, exprimă în domeniul muncii,
egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii proclamată prin art. 4 şi 16 din Constituţie. Această
dispoziţie constituţională va trebui atent observată şi desigur respectată fără abateri, atât în
elaborarea normelor juridice privind munca precum şi în încheierea oricăror convenţii (contracte de
muncă).
încălcarea acestei reguli constituţionale va constitui temeiul imbatabil al declarării nulităţii sau
anulării (după caz) a oricăror acte privind salarizarea.
în fine, art. 41 garantează atât dreptul la negocieri colective în domeniul muncii şi protecţiei sociale
a muncii cât şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de muncă.
Constituţia României a receptat dispoziţiile Pactului internaţional interzicând munca forţată şi
stabilind totodată prin art. 42 ce nu constituie muncă forţată. Astfel, nu constituie muncă forţată
serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cel care, potrivit legii, nu
prestează serviciu militar obligatoriu din motive religioase.
De altfel, art. 55 din Constituţie permite legii să stabilească şi excepţiile de la îndeplinirea
serviciului militar obligatoriu. Legea va trebui să stabilească în detaliu condiţiile în care aceste
persoane vor îndeplini activităţile serviciului militar obligatoriu.
De asemenea, nu constituie muncă forţată, munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii
normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată. în legătură cu aceste prevederi
constituţionale trebuie menţionat că ele se referă la persoanele şi situaţiile stabilite prin hotărâre
judecătorească definitivă.
d) Dreptul la grevă
Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un drept social-politic,
deseori încadrarea sa în una din categoriile de drepturi ridicând pentru cercetarea ştiinţifică
interesante probleme.
Examinând art. 43 din Constituţie putem formula câteva explicaţii. Mai întâi că dreptul la grevă
aparţine numai salariaţilor. Ca atare nu se încadrează în prevederile art. 43 şi nu beneficiază de
regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de persoane care nu au calitatea de
salariaţi, chiar dacă aceste manifestări se autointitulează greviste.
Textul constituţional permite legii să stabilească anumite condiţii şi limite în exercitarea dreptului la
grevă. Acestea au scopul de a evita greva abuzivă sau astfel spus exercitarea abuzivă a dreptului la
grevă.
e) Dreptul de proprietate
Este un drept fundamental de veche tradiţie în catalogul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Dreptul de proprietate este garantat fiecărui cetăţean. în conţinutul acestui drept cuprindem dreptul
persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi şi de a dispune liber în legătură cu
proprietatea sa şi de a putea transmite dreptul său altuia. Constituţia poate stabili unele limitări cât
priveşte sfera proprietăţii, limitării clar şi expres determinate numai de interesul constituirii unor
regii sau monopoluri în exclusivitate statale. Realizarea dreptului de proprietate presupune obligaţia
statului de a garanta şi apăra proprietatea obţinută pe căi licite. Constituţia României în art. 44
garantează dreptul de proprietate precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal
proprietatea privată, indiferent de proprietar.
Cât priveşte despăgubirile, atât pentru expropriere cât şi pentru daunele produse în situaţiile de la
art. 44 (5) ele se stabilesc de comun acord cu proprietarul, sau în caz de divergenţă, prin justiţie.
Garanţii aparte ale dreptului de proprietate se regăsesc în art. 43, care interzice confiscarea averii
dobândite licit. Mai mult, Constituţia conţine o regulă de procedură de mare eficienţă în sensul
căruia caracterul licit al dobândirii se prezumă.
f) Dreptul de moştenire
în mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire, drept în temeiul căruia o
persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun. Acest drept este
reglementat prin art. 46 din Constituţie care stabileşte că "Dreptul la moştenire este garantat".
g) Dreptul la un nivel de trai decent
Art. 47 din Constituţie consacră un drept fundamental cetăţenesc receptat mai târziu în catalogul
drepturilor şi libertăţilor umane.
Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de trai decent include dreptul cetăţeanului la condiţii
rezonabile de viaţă care să-i asigure, lui şi familiei, un trai civilizat, decent. Ca şi în cazul altor
drepturi, şi aici suntem în prezenţa unui drept complex. El cuprinde îndeosebi: dreptul la condiţii
rezonabile de existenţă şi la ameliorarea lor continuă; dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă
satisfăcătoare. Desigur, traiul decent se realizează prioritar prin munca cetăţeanului şi a familiei
sale, dar statul trebuie să contribuie decisiv la ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru a se realiza
standardele civilizaţiei.
h) Dreptul la căsătorie
Un alt drept fundamental al fiinţei umane este de a se căsători şi de a-şi întemeia o familie. De
altfel, aşa cum arată Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale (art. 10)
familia este elementul natural şi fundamental al societăţii.
Art. 48 al Constituţiei exprimă această realitate prin garantarea libertăţii căsătoriei, a unei căsătorii
liber consimţite. Dreptul la căsătorie revine bărbatului şi femeii începând de la vârsta nubilă.
Constituţia stabileşte marile reguli care conturează conţinutul acestui drept. Aşa cum am precizat
deja familia trebuie să se întemeieze pe căsătoria liber consimţită. în al doilea rând, familia trebuie
să se întemeieze pe egalitate femeii şi bărbatului.
Egalitatea soţilor este de fapt o confirmare şi la nivelul familiei a marelui principiu constituţional
privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de sex. în fine consacră obligaţia
constituţională a părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Iar această obligaţie
constituţională priveşte toţi copiii, adică atât cei rezultaţi din căsătorie cât şi cei rezultaţi din afara
căsătoriei.
Căsătoria este supusă, sub aspect juridic, unor reguli privind încheierea, desfacerea şi declararea
nulităţii, reguli ce nu au însă caracter constituţional şi de aceea se face trimitere la lege. Constituţia
stabileşte o singură regulă şi anume cea privind succesiunea celebrării căsătoriei civile şi a
căsătoriei religioase.
i) Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă
Art. 49 din Constituţie, prin conţinutul său conturează un drept fundamental cetăţenesc care poate fi
intitulat dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă. O precizare este interesantă. Din lectura
întregului titlu II al Constituţiei, se poate lesne constata că multe drepturi şi libertăţi privesc tinerii
direct, uneori în exclusivitate.
Articolul 49 însă dă contur unui drept sinteză care valorifică realitatea în sensul căreia copiii şi
tinerii constituie marele potenţial uman, de azi dar mai ales de mâine al societăţii, că ei sunt
continuitatea şi viitorul în perspectiva umană.
Acest potenţial uman are dreptul la o protecţie şi asistenţă aparte. Acestui drept îi corespunde
obligaţia statului de a asigura copiilor şi tinerilor condiţiile necesare dezvoltării armonioase a
aptitudinilor lor fizice şi intelectuale.
Examinarea prevederilor constituţionale permite formularea mai multor constatări.
Articolul 49 se referă numai la copii şi tineri, categorie uşor de identificat, vârsta fiind criteriul
natural şi cert.
Pentru aceste categorii de persoane Constituţia garantează un regim special de protecţie şi de
asistenţă.
Complexitatea şi imprevizibilitatea exigenţelor şi măsurilor care privesc regimul special de
protecţie şi de asistenţă explică formulările juridice constituţionale. în primul rând sunt
nominalizate măsurile mai importante şi certej>i unde obligaţiile statului sunt clar concretizate.
în al doilea rând textul constituţional interzice acţiunile care ar contraveni acestui drept. în acest
sens interzice exploatarea minorilor.
în fine, trebuie să observăm că se pune în sarcina statului obligaţia de a contribui la asigurarea
condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi
sportivă a ţării.
j) Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială
Este un drept fundamental aparte prevăzut în art. 50 din Constituţie. Acest drept priveşte o categorie
de oameni care fiind defavorizaţi de soartă trebuie sprijiniţi spre a se bucura de condiţia umană. De
aceea Constituţia obligă statul la o politică naţională care să asigure protecţia handicapaţilor în toate
domeniile vieţii.
6.13. Drepturile exclusiv politice
în această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor români care au ca obiect participarea
cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare. Aşa cum vom vedea mai sunt şi alte drepturi ale
cetăţenilor români care asigură participarea acestora la conducerea de stat, dar acele drepturi prin
conţinutul lor pot fi folosite la alegere, sau în acest scop sau în scopuri culturale, artistice, ştiinţifice
etc. în această categorie a drepturilor exclusiv politice se încadrează drepturile electorale ale
cetăţenilor.
6.14. Drepturile şi libertăţile social-politice
a) Libertatea conştiinţei
într-o accepţie largă, libertatea conştiinţei este posibilitatea cetăţeanului de a avea şi de a exprima
public o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare. Această libertate este reglementată prin art. 29
din Constituţie. Ea comportă unele explicaţii din care să rezulte mai ales conţinutul şi denumirea sa,
precum şi locul ce-1 ocupă în sistemul drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Din examinarea art. 29 din Constituţie rezultă că libertatea conştiinţei este posibilitatea persoanei
fizice de a avea şi de a-şi exprima în particular sau în public o anumită concepţie despre lumea
înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, de
a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă.
Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca factor de continuitate spirituală în cadrul familiei,
părinţii având dreptul natural dar şi obligaţia de a se ocupa de creşterea şi educarea copiilor lor.
De aceea garantând libertatea conştiinţei, Constituţia consacră egalitatea efectivă între credincioşi şi
necredincioşi şi impune cultivarea unui climat de toleranţa şi respect reciproc între credincioşii
aparţinând diferitelor culte religioase ca şi între credincioşi şi necredincioşi. Pentru a realiza liniştea
şi pacea între cultele religioase, fenomene ce ţin chiar de esenţa vieţii şi moralei, spirituale şi
religioase, Constituţia interzice în relaţiile dintre culte orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de
învrăjbire religioasă.
b) Libertatea de exprimare
Strâns legate de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare consacrată prin Constituţie în art. 30
este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin
alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale
de orice fel.
Libera exprimare ca libertate fundamentală cetăţenească trebuie realizată în public. Exprimarea în
public este definitorie pentru conţinutul juridic al acestei libertăţi, termenul public fiind desigur cel
definit prin legi. Am menţionat astfel că art. 152 din Codul penal defineşte ce înseamnă în sensul
legii penale o faptă săvârşită în public.
Constituţia României interzice cenzura de orice fel. Este o prevedere constituţională decisivă pentru
libertatea de exprimare.
Libertatea de exprimare ridică şi probleme de ordin material fapt ce explică prezenţa unor asemenea
dispoziţii în art. 30 din Constituţie. Libertatea de exprimare are aşa cum am arătat un conţinut
complex care cuprinde pe de o parte un aspect spiritual şi pe de altă parte un aspect material.
Aspectul material care priveşte de fapt toate libertăţile de opinie are o importanţă aparte pentru
libertatea presei, ştiut fiind că aceasta nu se poate realiza în afara existenţei unei tipografii, edituri,
stocuri de hârtie, mijloace de difuzare etc.
De aceea prin Constituţie se arată că libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui în general) de a participa la viaţa
politică, socială şi culturală manifestându-şi public gândurile, opiniile, credinţele etc.
c) Dreptul la informaţie
Dreptul la informaţie este un drept receptat de Constituţia României din marile instrumente juridice
internaţionale; în acest domeniu. El este un adevărat drept fundamental deoarece dezvoltarea
materială şi spirituală a omului, exercitarea libertăţilor prevăzute prin Constituţie şi mai ales a
acelora prin care se exprimă gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile de orice fel, implică
şi posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii privind viaţa socială, politică, economică,
ştiinţifică şi culturală. Conţinutul dreptului la informaţie este complex, dimensiunile sale fiind în
continuă dezvoltare.
Art. 31 din Constituţie reglementând dreptul la informaţie cuprinde dispoziţii privind: informaţiile
în general atunci când în alin. (2) foloseşte exprimarea orice informaţie de interes public,
informaţiile despre evenimente sau acţiuni hotărâte de către autorităţile publice alin. (2), informaţii
cu caracter personal alin. (2).
Asigurând dreptul la informaţie Constituţia stabileşte obligaţii corelative în sarcina autorităţilor
publice: de a informa corect cetăţenii asupra problemelor de ordin public, dar şi de ordin personal,
de a asigura prin serviciile publice dreptul la antenă, de a asigura protecţia tinerilor şi siguranţa
naţională.
Având în vedere rolul aparte în realizarea dreptului la informaţie, a mijloacelor de informare în
masă în mod firesc Constituţia reglementează principalele obligaţii ale acestora.
în primul rând trebuie menţionat dreptul la antenă care revine principalelor grupuri sociale şi
politice. Garantarea exercitării acestui drept revine serviciilor publice de radio şi televiziune.
în al doilea rând mijloacele de informare în masă au obligaţia constituţională de a asigura
informarea corectă a opiniei publice.
Această prevedere pune în valoare marile imperative care trebuie respectate în materie de
informaţie şi anume: exactitatea, onestitatea, discreţia şi desigur corectitudinea.
Dreptul la informaţie ca toate drepturile şi libertăţile de exprimare şi de răspândire a opiniilor,
credinţelor, ideilor, comportă anumite coordonate juridice, anumite limite.
d) Libertatea întrunirilor
Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care constă în posibilitatea ce o au
oamenii de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi exprima gândurile, opiniile şi
credinţele. Prin conţinutul său această libertate se află într-o strânsă corelaţie cu libertatea
conştiinţei precum şi cu libertatea de exprimare.
Diversitatea formelor şi mijloacelor prin care se poate realiza această libertate şi caracterul deschis,
receptiv, al dispoziţiilor constituţionale, au determinat ca după nominalizarea celor trei forme să se
adauge şi exprimarea orice alte întruniri. Astfel, art. 39 nu restrânge formele şi mijloacele de
realizare a libertăţii întrunirilor numai la cele trei forme nominalizate.
Astfel orice întrunire este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter temporar,
destinată schimbului de idei, concepţii, opinii. Orice întrunire în sensul legii presupune o legătură
cât de firavă între participanţi, o intenţie comună şi totdeauna un minimum de organizare.
întrunirile pot fi de două categorii: publice şi private. Din textul constituţional nu rezultă o
asemenea diferenţiere, tăcerea textului urmând a fi interpretată că regulile sale sunt aplicabile
oricărui fel de întrunire. Art. 39 din Constituţie stabileşte trei reguli mari în legătură cu întrunirile şi
anume: a) libertatea întrunirilor, b) caracterul paşnic al întrunirilor, c) interzicerea la întruniri a
oricărui fel de arme. Aceste trei reguli au caracter constituţional.
h) Dreptul de asociere
Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de regulă în categoria
libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, cu care şi prin care se
explică în ce priveşte conţinutul său. Acest drept cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se
asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate sau în alte forme şi tipuri de
organizaţii, ligi şi uniuni cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi culturală, de
a-şi realiza o serie de interese legitime comune.
Garantând dreptul la libera asociere, dispoziţiile constituţionale stabilesc şi formele de asociere.
Ca şi în alte situaţii dificultatea stabilirii unui inventar complet, a determinat folosirea a două
procedee şi anume: nominalizarea partidelor şi sindicatelor; enunţarea celorlalte forme
organizatorice prin formularea altei forme de asociere.
Nominalizarea partidelor politice şi a sindicatelor de altfel obligatorie având în vedere corelaţia
dintre art. 40 şi art. 8 (2) şi art. 9 din Constituţie prin alineatele (2), (3) şi (4) se stabilesc anumite
limite. Aceste limite constituţionale privesc trei mari aspecte: a) scopurile şi activitatea; b) membrii;
c) caracterul asociaţiei, rezultând practic din modul de constituire.
i) Secretul corespondenţei
Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei fizice de a-şi comunica
prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile sau opiniile sale, fără a-i fi
cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice este inviolabilitatea corespondenţei.
Prin corespondenţă textul constituţional înţelege scrisori, telegrame, trimiteri poştale de orice fel
altele decât scrisorile şi telegramele, convorbirile telefonice şi alte mijloace legale de comunicare.
Formularea art. 28 încearcă să surprindă şi reuşeşte, gama largă de forme şi mijloace prin care
oamenii comunică între ei.
6.15. Drepturile garanţii
a) Dreptul de petiţionare
Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul juridic românesc. Exercitarea
dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care
privesc o colectivitate. Acest drept este încadrat în clasificările de drepturi, în categoria drepturilor
garanţii el fiind şi o garanţie juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi.
în condiţiile art. 51 din Constituţie dreptul de petiţionare poate fi exercitat fie individual de către
cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite.
Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul prevede obligaţia autorităţilor publice de a
examina şi răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite prin lege. Aceasta implică
obligaţia pentru autoritatea legiuitoare de a elabora a lege prin care să se prevadă aceste condiţii şi
termene.
b) Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este un drept fundamental, încadrat de tradiţie în
marea categorie a drepturilor garanţii alături de dreptul de petiţionare cu care de altfel se află într-o
strânsă corelaţie. Art. 52 din Constituţie este temeiul constituţional al răspunderii autorităţilor
publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor şi
libertăţilor acestora.
Art. 52 din Constituţie nominalizează şi pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul, acestea
fiind: recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
Formularea generală a art. 52 din Constituţie poate ridica problema de a şti care este autoritatea
publică care trebuie să rezolve cererile.
6.16. îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
în afară de drepturi fundamentale, cetăţenii români au şi o serie de îndatoriri fundamentale.
Existenţa îndatoririlor fundamentale este o cerinţă firească într-o societate democratică.
a) îndatorirea de fidelitate faţă de ţară
Această îndatorire, prevăzută prin art. 54 din Constituţie, este urmarea firească a cetăţeniei. Ea are
drept urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţate funcţii publice precum şi a militarilor de a
îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a depune jurământul cerut de lege.
b) îndatorirea de apărare a ţării
îndatorirea de apărare a patriei prevăzută prin art. 55 din Constituţie impune cetăţenilor să fie
întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul
altor acţiuni îndreptate împotriva ţării.
Datoria sfântă a fiecărui cetăţean, apărarea patriei, cere acestuia o conduită ireproşabilă şi de
fidelitate faţă de poporul român. încălcarea acestei îndatoriri este o faptă reprobabilă. De aceea
potrivit legilor, călcarea jurământului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului,
aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului, constituie crime grave şi sunt pedepsite.
c) îndatorirea de a contribui financiar
Conform art. 56 cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile
publice. Sistemul legal de impunere trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Orice alte
prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.
d) îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta drepturile şi
libertăţile celorlalţi
Art. 57 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tuturor locuitorilor României, cetăţeni,
străini sau apatrizi. Se observă clar că buna credinţă, principiu tradiţional de drept civil, este
considerată o regulă constituţională.
Această transformare de natură juridică va avea consecinţe deosebite în rezolvarea problemelor ce
rezultă din exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
în conţinutul acestei îndatoriri fundamentale intră şi obligaţia de a nu încălca drepturile şi libertăţile
celorlalţi, obligaţia firească ce ţine de chiar conceptul de drept şi libertate.
 Statul democratic şi principiul separării puterilor
STATUL DEMOCRATIC SI PRINCIPIUL SEPARARII PUTERILOR
Separarea puterilor in stat este un principiu fundamental al statului de drept si presupune o
distribuire a puterii catre instante diferite, independente, inzestrate cu atribute si prerogative de
conducere. Scopul separarii puterilor in stat este acela de a impiedica acumularea, detinerea sau
exercitarea absoluta a puterii.
Divizarea puterii poate garanta adoptarea si aplicarea corecta a legilor precum si respectarea
drepturilor fundamentale ale oamenilor. In statul nostru aceasta divizare reprezinta existenta a trei
puteri si anume puterea legislativa, puterea executiva si puterea judecatoreasca.
Puterea legislativa este exercitata de catre Parlament, acea institutie care reprezinta principiul
suveranitatii poporului, este organul reprezentativ, suprem al poporului roman si unica autoritate
legiuitoare a tarii.
Atributiile cele mai importante sunt: adoptarea legilor, obligatorii pentru toti cetatenii, organizarea
armatei si apararii nationale, organizarea administrativ teritoriala a tarii, organizarea invatamantului,
adoptarea bugetului.
Puterea executiva este realizata de Guvern, care pune in aplicare legile, asigura realizarea politicii
interne si externe a tarii si conducerea generala a administratiei publice.
Puterea judecatoresca este realizata de Instantele Judecatorestie care vegheaza la respectarea legilor.
Separarea celor trei puteri, Parlament, Guvern, Instante Judecatoresti desi au organizare proprie,
functii si atributii specifice, nu inseamna izolarea acestora, ci interdependenta si controlul reciproc.
Potrivit acestui principiu nici una dintre cele trei puteri nu prevaleaza asupra celeilalte, nu se
subordoneaza una alteia si nu isi asuma prerogative specifice celorlalte. Intre ele nu exista o
ierarhie.
Constitutia a folosit acest principiu pentru a-i impiedica pe cei care ar dori concentrarea puterii in
mainile unui grup restrans sau unui singur om, ceea ce ar duce la instaurarea unui regim totalitar.
Cand puterea autoritatilor este limitata, puterea celor care sunt condusi este mai mare.
Desi puterea, ca fenomen este unica, detinatorul ei legitim este poporul.
Una dintre înclinațiile omului este de a dobândi cât mai multe bunuri, bani, putere, lezând astfel
interesele semenilor lui.
De-a lungul timpului oamenii au căutat prin diferite mujloace să stăvilească această tendință de
acumulare.
Istoria ne arată că atunci când puterea a aparținut unui singur om, s-au produs grave abuzuri asupra
celor mulți.
Separația puterii în stat
Înseamnă o distribuire cât mai largă a acesteia între cât mai multe persoane și instituții care să
împiedice acumularea, deținerea sau exercitarea absolută a puterii
Principiul separării puterilor:
Divizarea puterii politice între cât mai multe centre de decizie poate garanta:
Adoptarea și aplicarea corectă a legilor
Respectarea drepturilor fundamentale ale oamenilor
Puterile statului:

 Puterea legislativă:
Parlamentul format din Camera Deputaților și Senat
Fiecare cu birouri permanente, comisii permanente, comisii speciale, comisii de anchetă, aparat
tehnic

 Puterea executivă:
Este deținută de:
● Președintele României
● Guvern
● Administrația publică

 Autoritatea judecătorească:
● Instanțele judecătorești
● Ministerul Public
● Consiliul Superior al Magistraturii
Înfăptuirea justiției:
Constituția României - Articolul 124:
(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii
(2) Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți
(3) Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii
Separarea puterilor nu înseamnă izolarea lor, ci conlucrarea, asistența și controlul reciproc.
Spre exemplu, Guvernul este rezultatul majorității parlamentare, iar unii parlamentari devin chiar
membri ai Guvernului.
Parlamentul adoptă legi, controlează Guvernul, dar cea care veghează ca aceste legi să fie
constituționale este Curtea Constituțională.
Limitarea puterii:
Orice putere este oprită din tendințele sale tiranice prin faptul că legile adoptate de Parlament sunt
obligatorii pentru toate puterile din stat, pentru toți cetățenii și pentru străinii aflați pe teritoriul țării
noastre.
Când una dintre puteri nu respectă legile, demiterea ei este iminentă.
Puterea legislativă trebuie să acționeze în cadrul legii fundamentale (Constituția).
Fiecare putere are organizare, funcții și atribuții proprii.
Este limitată perioada de timp pentru care se poate deține o funcție precum și numărul mandatelor.
Importanța separării puterilor:
Separarea puterilor este o garanțiepentru cetățeni; ei nu riscă să intre sub tirania statului.
Principiul separării puterilor este principalul obstacol pe care Constituția îl poate așeza în calea
celor care ar dori concentrarea puterii în mâinile unuisingur om sau a unui grup restrâns și, pe
această cale, instaurarea unorregimuri totalitare.
"Conducerea statului nu se reazemă pe cei puțini, ci pe cei mulți". (Pericle)
"Acumularea tuturor puterilor, legislative, executive și judecătorești în aceleași mâini... poate fi
considerată drept cea mai bună definiție a tiraniei". (James Madison al patrulea Președinte SUA)
"Atunci când în mâinile aceleiași persoane sau același corp de dregători se află întrunite puterea
legiuitoare și puterea executivă, nu există libertate...
Nu există, de asemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă
și de cea executivă.
Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieții și libertății cetățenilor ar fi
arbitrară, căci judecătorul ar fi și legiuitor.
Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forța unui opresor.
Totul ar fi pierdut dacă același om... ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a
duce la îndeplinire hotărârile judecătorești și pe cea de a judeca infracțiunile sau litigiile dintre
particulari". (Montesquieu, Despre spiritul legilor)
Separarea puterilor în stat, numită adesea doar "separarea (sau și separația) puterilor", este un
termen politic creat și folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez al epocii Iluminismului
Charles de Secondat, Baron de Montesquieu, constituind un model de guvernare a tuturor statelor
democratice de astăzi.
Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și
responsabilități separate și independente. Cea mai normală separare a acestor puteri este cea
tripartită, care se întâlnește la majoritatea națiunilor moderne, unde este vorba de puterile
legislativă, judiciară și executivă, cu mențiunea că aceste funcții nu au voie să se afle în aceeași
mână. Acest principiu a fost enunțat încă de către John Locke ("Two treatises on government",
1690) și mai ales de către C. de Montesquieu ("De l'esprit des lois", 1748) în lupta împotriva
statului absolutist, principiul acesta devenind baza statului constituțional modern. Prin separata
transmitere a funcțiilor către parlament, guvern, administrație, precum și către judecători
independenți, puterea statală este ținută în echilibru prin intermediul unor controale reciproce
(echilibrul puterilor), apărând astfel pe cetățeni de eventualele acțiuni despotice ale statului.
Caracteristici
Propovăduitorii separării puterilor în stat cred și afirmă că această limitare a responsabilităților și a
puterilor protejează democrația și blochează apariția tiraniei, în timp ce critici ai separării puterilor,
așa cum ar fi profesorul Charles M. Hardin, subliniză că indiferent de realizări, separarea puterilor
încetinește procesul de guvernare, promovează dictatura executivului, respectiv consfințește
imposibilitatea tragerii acestuia la răspundere, tinzând totodată să marginalizeze legislativul.
În realitate, nu există nici un sistem democratic care are o absolută separare a puterilor, sau, la
celălalt capăt al spectrului, nu există nici un sistem politic având aceste puteri "total integrate".
Numai unele dintre sistemele politice actuale sunt fondate declarat pe acest principiu al separării, în
timp ce altele sunt clar bazate pe interconectarea și întrepătrunderea lor. În același timp, în zilele
noastre și federalismul este deseori o formă de separare a puterilor.
Prin transmiterea funcțiilor către parlament, guvern și administrație, precum și către judecători
independenți, puterea statală este ținută în echilibru prin intermediul unor controale reciproce
(echilibrul puterilor), cetățenii fiind astfel apărați de potențialele intervenții despotice ale statului.
În ceea ce privește dictaturile, aici principiul separației puterilor nu își găsește aplicare, pentru că
puterea legislativă și cea executivă se află de cele mai multe ori în aceeași mână, iar independența
sistemului juridic este limitată sau chiar încălcată complet. În loc de a separa cele trei puteri -
legislativă, juridică și executivă -, statul dictatorial se comportă după principiul (exemplificativ) "eu
dau legea, eu te judec, și tot eu te supun la pedeapsă".
Sistemul tripartit al lui Montesquieu
Montesquieu a descris un sistem de separare al puterii politice între trei tipuri diferite de entități, pe
care le-a desemnat ca fiind executivul, legislativul și juridicul. Modelul prezentat de Montesquieu a
fost inspirat de modelul constituțional britanic, în care monarhul ar fi corespuns executivului,
parlamentul țării ([The] British Parliament) ar fi corespuns legislativului și curțile de justiție ar fi
corespuns puterii juridice. Critici ai sistemului propus de iluministul francez au comentat adesea că
idea sa de separare a puterilor este neclară întrucât în Marea Britanie există o legătură prea strânsă
între executiv, legislativ și juridic. Pe de o parte, Montesquieu propusese un model care era viabil în
timpul său, și, pe de altă parte, legăturile politice invocate erau mult mai slabe în trecut decât sunt
astăzi.
Montesquieu a precizat cu claritate că "independența juridicului trebuie să fie reală și nu doar
aparentă". "Puterea juridică a fost percepută în general ca cea mai importantă dintre puteri,
independentă și de neverificat", dar și cea mai puțin periculoasă. Anumiți politicieni consideră
exercitarea puterii judiciare asupra lor înșiși ca o "criminalizare", când, de fapt, ceea ce aceștia
numesc criminalizare este un răspuns al juridicului la acte de corupție sau de abuz de putere ale
acelorași politicieni.
Legislativul
Legislativul este una dintre cele trei puteri fundamentale independente și este însărcinat cu
dezbaterea și aprobarea legilor în sensul conținutului și formei acestora, precum și cu controlul
asupra executivului și judiciarului.
Judiciarul
Rolul judiciarului este de a interpreta și aplica legile în numele statului. Această putere se
concretizează printr-o ierarhie de curți de justiție. În România, curtea supremă este Înalta Curte de
Casație și Justiție.
Executivul
Executivul (guvernul) se ocupă cu implementarea legilor în practică și cu administrarea birocrației
de stat. În fruntea guvernului se află prim-ministrul.
Rolul acestei puteri nu este emiterea legilor (rol al legislativului) și nici nu este interpretarea lor (rol
al judiciarului). Guvernul însă poate propune legi spre aprobare de către legislativ.
Principiu fundamental al statului de drept, separaţia puterilor îşi datorează succesul faptului
că oferă o alternativă la guvernarea despotică, în care întreaga putere este concentrată în mâna
unei singure autorităţi (de natură individuală sau colectivă). El presupune o distribuţie a puterii,
pentru a fi exercitată, unor instanţe diferite şi independente înzestrate cu atribute şi prerogative de
conducere. În cadrul competenţelor ce le sunt conferite, fiecare putere[1] (legislativă, executivă şi
judecătorească) deţine şi exercită o serie de atribuţii aflate în afara oricărei imixtiuni reciproce.
Potrivit principiului separaţiei puterilor, nici una dintre cele trei puteri nu prevalează asupra
celeilalte, nu se subordonează una alteia şi nu îşi asumă prerogative specifice celorlalte.
Cu toate acestea, în practică, separaţia puterilor nu a fost niciodată (şi nici nu ar trebui să fie)
una perfectă, absolută deoarece ar fi condus la un blocaj instituţional. Rigiditatea înţelegerii şi
aplicării acestui principiu în cadrul raporturilor instituţionale ar produce dezordine şi dezechilibre,
lăsând frâu liber tendinţelor naturale de tip autoritarist. De aceea, în funcţionarea sistemului politic,
principiul separaţiei puterilor în stat i-a forma delimitării unor autorităţi publice independente (una
faţă de cealaltă), cu prerogative diferite (prin care se realizează activităţi specifice), dar şi a
colaborării dintre puteri dublat de controlul reciproc. În faţa tendinţelor de autonomizare şi
autoritarism ale unei puteri s-a contrapus practica colaborării şi echilibrului puterilor (checks
and balances).
De-a lungul timpului teoria separaţiei celor trei puteri în stat a luat forme diferite în funcţie de
natura regimului politic. În România textul constituţional din 1991 nu menţionează în mod
explicit acest principiu deşi el stă la baza întreg edificiului instituţional[2], fapt ce a reprezentat un
motiv de tensiune politică între majoritatea parlamentară şi opoziţia acelor ani. Din 2003, în urma
referendumului naţional din 18-19 octombrie, Constituţia revizuită precizează în mod direct (art.
1, alin. 4) faptul că „statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor –
legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.
Atunci când se discută despre transpunerea în practică a teoriei separaţie puterilor accentul cade
aproape de fiecare dată pe relaţia executiv-legislativ, subliniindu-se tendinţa de concentrare a puterii
în zona executivului (limitându-se astfel rolul parlamentului). Delegarea legislativă, prin care
Parlamentul atribuie Guvernului atribuţii de reglementare, constând în dreptul de a emite ordonanţe
şi ordonanţe de urgenţă[3] sau posibilitatea Guvernului de a-şi angaja răspunderea în faţa forului
legislativ asupra unui proiect de lege[4] conferă o preeminenţă Executivului asupra Parlamentului.
Pe de altă parte, acest transfer de putere de la legislativ către executiv corespunde tendinţelor de
eficientizare a actului de guvernare.
Raporturile puterii judecătoreşti (reprezentată de curţi şi tribunale) cu celelalte autorităţi
publice par a fi însă neglijate, deşi justiţia este un domeniu esenţial, atent monitorizat, în procesul
de aderare la UE. Evenimentele care au suscitat în ultimul timp atenţia opiniei publice (telefonul dat
de premier procurorului general, întâlnirea în trei de la palatul Victoria dintre prim-ministru, un
important om de afaceri aflat sub anchetă şi ministrul justiţiei) pun din nou sub semnul întrebării
independenţa justiţiei şi respectarea principiului separaţiei puterilor în stat.
De fapt, acest subiect, al independenţei justiţie, nu este unul nou el fiind abordat în mod constant
sub forma presiunilor la care magistraţii sunt supuşi din partea politicului, atât din sfera executivă
cât şi din cea legislativă. De multe ori el a reprezentat o temă importantă a conflictului politic
(dintre putere şi opoziţie), un element de atac al adversarilor dar şi un domeniu speculat de actorii
politici pentru a acumula capital de imagine pozitivă şi pentru a obţine simpatia populaţiei. Altfel
spus, pe fondul unei nemulţumiri populare faţă de activitatea justiţiei şi a unui nivel scăzut de
încredere[6] într-un sistem considerat în mare parte corupt, tema este politizată.
În contextul în care prezumţia de nevinovăţie nu este una funcţională, iar distincţia dintre sfera
publică şi cea privată, în multe cazuri (cum este şi cel al discuţiei dintre Tăriceanu, Patriciu şi
Macovei), este greu de stabilit, orice discuţie dintre un om politic (ce exercită o funcţie publică) şi
un magistrat poate fi bănuită de imixtiune în treburile justiţiei. Mai mult, existenţa unui conflict de
interese în cazul parlamentarilor avocaţi, deci a celor care exercită atribuţii specifice şi puterii
legislative, participând la elaborarea legilor, dar şi puterii judecătoreşti (speculând în această calitate
acele prevederi ale legii sau lipsuri al ei care îi sunt favorabile clientului său), alimentează
suspiciunea.
Necesitatea unui cod de conduită care să traducă principiul separaţiei puterilor în activitatea
cotidiană a demnitarilor poate fi una reală, dar un astfel de cod al bunelor maniere în relaţia
politică-justiţie are şanse destul de scăzute de a rezolva adevărata problemă a independenţei
justiţiei. Aceasta este de fapt aceea a credibilităţii sistemului juridic din România şi a modului în
care el funcţionează. Astfel, a face distincţie între un judecător care primeşte o sumă de bani pentru
a achita un inculpat – un cetăţean oarecare – într-un caz de ucidere prin imprudenţă (fapt catalogat
de opinia publică drept un act de corupţie) şi un procuror care primeşte un telefon de la un înalt
demnitar interesat de mersul anchetei în cazul prietenului său, important om de afaceri (fapt
considerat a fi o flagrantă încălcare a Constituţiei), dovedeşte de fapt lipsa de încredere pe care
populaţia o are atât faţă de politicieni cât şi faţă de justiţie. Această distincţie, între fapte care pot
aduce atingere în egală măsură independenţei justiţiei, îşi are originea în prejudecata (uneori
întemeiată) că demnitarii folosesc funcţiile publice în scopuri private, personale.
Acuzată de faptul că reprezintă doar un mijloc prin care cei aflaţi la putere (indiferent de
apartenenţa politică) îşi satisfac interesele şi îşi hărţuiesc adversarii politici, justiţia se află de fapt
într-un cerc vicios: condamnarea unor acuzaţi, din considerente imagologice, la presiunea opiniei
publice, dar împotriva cărora nu există probe suficiente, nu face decât să scadă şi mai mult
încrederea în sistem. Pe de altă parte, achitarea unui inculpat, în urma unui proces just, a cărui speţă
poate genera, prin mediatizare, atitudini sociale de susţinere sau de culpabilizare, atrage cel puţin
pentru o parte a populaţiei, nemulţumirea şi neîncrederea.
Presiuni asupra justiţiei sau imixtiuni (termen nesancţionat de legislaţia română) probabil există şi
vor mai exista. Putem include la acest capitol şi presiunile de natură socială (ale opiniei publice),
dar şi cele venite din sfera politicului, ambele fiind prezente în orice comunitate. Independenţa
înseamnă responsabilitate şi de aceea datoria magistraţilor, pe lângă cea de a se supune numai legii,
este şi de a sancţiona, prin dezvăluiri publice, orice încercare de intervenţie în actul de justiţie. În
lipsa unei culturi politice cu dominantă de tip democratic care să valorizeze în mod real statul de
drept şi care să sancţioneze orice abatere de la principiile acestuia, titularii vremelnici ai funcţiilor
publice (din sfera celor trei puteri) vor fi tentaţi să acţioneze de multe ori la limita legii.
Problemaputerilor în stat a existat încă din lumea antică deşi ea nu putea fi pusă încă în legătura cu
principiul separării puterilor. Spre exemplu Aristotel în Politica constată existenţa în stat a unor
organe diferite cu atribuţii precis determinate precum Adunarea generală, Corpul magistraţilorşi
Corpul judecătoresc. Potrivit acestuia în orice stat sunt trei părţi. Aceste trei părţi odată bine
organizate, statul întreg este bine organizat. Ideea a fost prezentă şi în timpul evului mediu, în tezele
şcolii dreptului natural, în lucrările lui Grotius, Wolf, Pufendorf, care deasemenea au constatat
diferitele atribuţii ale statului,însa, fără a întrezării conceptul de separaţie.
Celui căruia îi revine meritul de a fi cercetat pentru prima oara mai metodic şi într-o noua lumină
principiul separarii puterilor este filosoful şi juristul englez John Locke -1632-1704-. El a dat prima
formulare acestei doctrine atribuindu-i valoarea unui principiu de organizare a statului. În lucrarea
sa "Essay on civil government", filosoful englez susţinea existenţa a trei puteri: legislativă,
executivă şi federativă. În concepţia lui Locke, puterea legislativă trebuia sa aparţină parlamentului
şi era consideratăputerea supremă deoarece edicta reguli de conduită general obligatorii. Puterea
executivă limitată la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor cazuri care nu puteau fi prevăzute prin
lege, urmau să fie încredinţate monarhului. Puterea federativă era încredinţată tot regelui şi avea în
competenţa sa dreptul de a declara război, de a face pace şi a încheia tratate. Ideile lui Locke au
avut o deosebită importanţă pentru istoria doctrinelor politice si au exercitat o influenţă certă in
viaţa constituţională a statelor Americii de Nord. Ele au fost sursa din care s-a inspirat Charles de
Secondat, baron de Montesquieu - 1689-1755- atunci când, în cartea sa L'esprit des lois a reluat şi
adâncit problema separării puterilor statului, dându-i o formă şi o strălucire nouă. Montesquieu dă o
formulare precisă şi clară acestei teorii care va forma unul din punctele principale ale programelor
revoluţiilor burgheze. După Montesquieu în orice stat există trei puteri distincte: puterea legiuitoare,
executivă şi judecătorească. Aceste puteri trebuie să fie atribuite unor organe separate şi
independente unele de altele pentru ca, spune Montesquieu "orice om care are o putere este înclinat
să abuzeze de ea"astfel "pentru a nu se abuza de putere trebuie ca prin aşezarea lucrurilor puterea să
oprească puterea". Puterea publică trebuie să fie divizată intre mai multe puteri aşa încât o putere să
se opună celeilalte şi să creeze, în locul unei forţe unice, un echilibru de puteri. prin faptul că
puterea de comandă in stat se fracţionează între mai multe organe care au acelaşi interes ca
atribuţiile sale să nu fie încălcate de celelalte organe, se asigură aplicarea strictă a legilor si
respectarea libertatilor individuale.
Ideea separarii puterilor se întalneşte şi în concepţia lui Rousseau. Pentru acesta puterea legislativă
se confundă cu însuşi conceptul de suveranitate. Ea nu putea fi exercitată decât pe cale directă, prin
votul întregii naţiuni şi nu putea să aibă caracter general şi impersonal. Puterea executivă sau
guvernămantul nu putea să consiste decât in acte particulare şi se distingea în mod necesar de
dreptul legiuitorului.
Şi pentru Rousseau ca şi pentru Locke, puterea judecătorească nu este ceva distinct, dar spre
deosebire de filosoful englez, pentru Rousseau ea este o ramură a puterii executive nu a celei
legislative, supusă unor anumite reguli speciale.
Teoria separării puterilor apărea în acele condiţii ca expresie a luptei pentru putere ce se ducea între
monarh, aristocraţie şi brughezie. Ea urmarea înlaturarea despotismului, echilibrarea şi armonizarea
forţelor sociale în luptă. Din punct de vedere istoric, principiul separării se infăţişa ca principiu al
suveranitaţii naţionale, ca o armă de război dirijată de ideologii burgheziei împotriva puterii
absolute a monarhului. Din punct de vedere politic, principiul separării puterilor a fost considerat ca
generator de libertaţi politice, prin echilibrul şi colaborarea puterilor separate.
Cea dintâi aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor in stat a fost realizată de statele
americane care in secolul al 18-lea se găseau in plină revoluţie constituţională. Începând din 1780,
primele constituţii ale statelor Massachussetts, Maryland, Virginia, New-Hampshire introduc acest
principiu. Ulterior, Constituţia statelor federale, ai cărei creatori au fost Hamilton, Madison şi Jay
adoptă principiul separaţiei puterilor sub forma întreită de putere legislativă, executivă si
judecătorească. În anul 1791, Revoluţia burgheza din Franţa introducea acest principiu in
"Declaraţia drepturilor omului".Iar mai târziu acest principiu a stat la baza organizării de stat a
tuturor statelor burgheze, el fiind consacrat, explicit sau implicit, în constituţiile acestor state.
La noi in ţară,acesta a fost adoptat în urma Convenţiei de la Paris din 1858,şi apoi mentinut in
constituţiile din 1866 si 1923.
Astfel toate aceste constituţii au plecat de la premisa că statul îndeplineşte trei activităţi principale:
-funcţia legislativă, prin care se îmţelege activitatea statului având ca obiect stabilirea de norme
generale de conduită umană, obligatorii şi de aplicare repetată.
-funcţia executivă, care asigură bunul mers al vieţii publice prin organizarea aplicării legilor şi prin
punerea lor în executare la cazurile concrete, cu posibilitatea de a se recurge, dacă este necesar, la
forţa de constrângere a statului.
-funcţia judecătorească, adică activitatea de pedepsire a infracţiunilor şi de soluţionare cu putere de
adevăr legal, în cadrul unei proceduri publice şi contradictorii, a litigiilor juridice.
Totodata aceste constituţii au prevăzut că fiecare din funcţiile statului sunt încredinţate unor organe
distincte si independente unele faţă de celelalte, în sensul că fiecare acţionează fără vreun amestec
din partea unui alt organ de stat.
Constituţiile care au pus la baza lor principiul separării puterilor statului ele au fost preocupate să
găsească nu numai modalitaţi de menţinere a unui echilibru între aceste puteri dar şi diverse frâne şi
contragreutăţi chemate să înlăture pericolul unei alunecări spre adoptarea de masuri tiranice.
Acestea pot fi diferite după cum constituţiile respective aplică mai mult sau mai puţin tranşant
principiul separaţiei puterilor, dar ele sunt prezente în toate sistemele construite pe această bază.
Unele din ele urmează să fie mânuite de executiv pentru a împiedica eventuale legiferări grăbite sau
nepotrivite, iar altele de adunările legiuitoare ca mijloace de control a activitaţii executive.
In regimurile prezidenţiale, al caror model îl constituie Statele Unite ale Americii, printre frânele şi
contragreutăţile care-i permit executivului să influenţeze linia de acţiune a legislativului pot fi
menţionate în special două: - dreptul de veto legislativ al preşedintelui republicii, adică dreptul de a
împiedica, printr-o manifestare de voinţa, intrarea în vigoare a unei legi adoptate de Congres. Ce-i
drept, veto-ul preşedintelui nu mai operează în cazul în care Congresul adopta ulterior din nou legea
cu o majoritate de două treimi, însă aceasta majoritate este greu de obţinut. Al doilea ar fi dreptul
preşedintelui de a adresa Congresului mesaje in scopul de a recomanda să examineze orice măsura
pe care ar socoti-o utilă şi oportună. Invers există şi frâne si contragreutăţi care dau legislativului
posibilitatea de a exercita o influenţă asupra executivului. Spre exemplu Congresul votează bugetul
fără de care orice activitate a executivului este paralizată. La fel numirea ministrilor şi a altor
categorii de funcţionari ai statului se face cu avizul si consimţământul Senatului.
Sistemul de frâne si contragreutăţi apare şi mai bine conturat în regimurile parlamentare. astfel, în
ţările structurate pe coordonatele acestui regim, puterea executivă are o puternică armă împotriva
puterii legislative, constând în dreptul şefului statului de a dizolva parlamentul sau cel puţin camera
aleasă a acestuia. Sub influenţa unei ameninţări cu dizolvarea parlamentului acesta ar putea fi
determinat să ia anumite măsuri legislative dorite de guvern. Pe de alta parte parlamentul dispune la
rândul său de o armă echivalentă ca eficienţă împotriva executivului. El poate anume să provoace
demisia guvernului fie printr-un vot de neîncredere expres, fie prin refuzul de a vota bugetul sau o
altă lege propusă de guvern. În prezenţa unui asemenea vot, şeful statului are două soluţii posibile:
fie primeşte această demisie şi formează un nou guvern, care să se bucure de încrederea
parlamentului, fie dizolvă parlamentul, urmând ca guvernul să rămână la putere dacă alegerile ce
vor urma îi vor fi favorabile iar in caz contrar să se formeze un nou guvern. Ca si in regimurile
prezidenţiale intalnim si aici dreptul de veto pe care, in multe ţari cu regim parlamentar, şeful
statului il poate opune legilor adoptate de parlament, fie cu efect absolut, fie numai cu efect
suspensiv. În aceste regimuri puterea executivă numai este concentrată in mainile unei singure
persoane ca în regimul prezidenţial ci este deţinută de un executiv bifurcat. Acesta este alcatuit din
şeful statului care nu răspunde politic în faţa parlamentului, şi un consiliu de miniştrii care răspunde
în faţa parlamentului atât pentru propriile acte cât şi pentru cele ale şefului statului ale cărui acte
pentru a fi valabile trebuie să fie contrasemnate de un ministru. In mod asemănător şi puterea
legislativă apare la rândul ei fracţiontă in doua camere menite să-şi contrabalanseze influenţa
politică, chiar în situaţia în care deobicei competenţa celei de-a doua camere -Senatul, este mai
redusă in raport cu cea a primei camere.
Diferite frâne si contragreutăţi operează şi in regimurile semiprezidenţiale, caracterizate prin faptul
că implantează în structurile regimului parlamentar unele instituţii specifice regimului prezidenţial.
Un asemenea regim semipreyidenţial cunoaşte astăzi Franţa. În această ţara există ca şi in
regimurile parlamentare un executiv bifurcat: preşedintele republicii si consiliul de miniştrii. De
asemenea preşedintele are dreptul de a dizolva parlamentul, iar parlamentul poate să provoace
demisia guvernului. Regimul semiprezidenţial al Franţei de diferenţiază însă prin faptul că atribuie
preşedintelui republicii unele puteri pe care aceste regimuri nu i le recunosc cum ar fi că unele acte
ale preşedintelui nu trebuie contrasemnate de un ministru pentru a fi valabile, ele trebuie să fie
emise cu respectarea condiţiilor prevazute de constituţie. Totodata un numar de frâne sunt instituite
cum ar fi: preşedintele republicii îi numeşte şi îi revocă pe membrii guvernului la propunerea
primului-ministru, iar nu la libera lui alegere. Semnarea de către preşedinte a ordonanţelor şi
decretelor se face pe baza hotărârilor consiliului de miniştrii, pe care-l prezidează. Valabilitatea
anumitor acte ale preşedintelui republicii sunt condiţionate de consultarea atât a primului ministru
cât şi a altor organe care nu aparţin executivului.
In cadrul sistemului de frâne si contragreutaţi decurgând din aplicarea separaţiei puterilor in stat,
deosebit de importantă pentru realizarea ţelurilor statului de drept este existenţa unui sistem de
organe chemat să înfăptuiască activitatea jurisdicţională, distinct de puterea legiuitoare si de cea
executivă şi sustras oricărei influenţe a acestora. Pentru caracterizarea activităţii jurisdicţionale,
prima constatare ce se impune este că obiectul ei specific îl formează soluţionarea litigiilor juridice
prin hotărâri cu "putere de lucru judecat", adică prin intermediul unor acte ce se bucură de o
stabilitate consând în faptul că odata ce o hotărâre judecătorească a fost pronunţată, se consideră că
ea exprima adevărul şi nu poate fi modificată sau desfiinţată decât prin folosirea căilor de atac
prevăzute de lege, iar litigiul respectiv nu poate fi redeschis printr-o nouă acţiune in justiţie a celui
interesat. Ceea ce justifică atribuirea acestei stabilităţi mai mari actelor jurisdicţionale este o
necesitate socială evidentă. Anume, orice litigiu juridic este consecinţa unei reale sau pretinse
încălcari a legii. Pentru ca soluţionarea litigiului să ducă la restabilirea efectivă şi definitivă a
echilibrului social tulburat, hotărârii date în cauză trebuie să i se ofere o stabilitate mai mare decât
actelor administrative, asupra cărora organele emitente pot reveni, dacă socotesc că nu mai
corespund împrejurărilor concrete. Spre deosebire de activitatea legislativă şi de cea executivă,
activitatea jurisdicţională nu se poate sesiza din oficiu, de către organul competent ci numai pe baza
unei sesizări din partea celui interesat, a ministerului public sau a altor organe de stat arătate de
lege.
Astfel... statul de drept este statul domniei legilor. Dar numai daca legea va reprezenta expresia
fidelă a voinţei generale a poporului, ea va putea corespunde intereselor tuturora şi ale fiecaruia,
exculzând posibilitatea de a deveni opresivă pentru unii şi să creeze privilegii pentru alţii. In acest
sens ideal a fost conceput si adoptat principiul separarii puterilor in stat!

Separaţia puterilor în statul democratic

Partidele şi mai ales opoziţia şi a opinia publică liberă au rolul de a-i controla pe cei în ale căror
mâini se află puterea şi de a participa la viaţa politică a societăţii. Fireşte că dacă întreaga autoritate
statală s-ar cumula într-un sigur loc controlul şi impulsionarea societăţii nu ar mai fi posibile. Un
control şi o influenţare eficientă a puterii statale este de neconceput în lipsa existenţei unei autorităţi
statale. De aceea, comunitatea liberală încearcă să împartă autoritatea statală în diferite instanţe
autonome care se supraveghează reciproc, evitând astfel cumularea şi monopolizarea puterii de
către un singur organ. La pluralitatea partidelor politice şi a opiniilor publice se adaugă, prin
urmare, în statul democratic liberal şi un număr mare de organe statale. Însă în timp ce în cazul
partidelor şi al opiniei publice, procesul pluralizării revine forţelor sociale, felul în care este
împărţită autoritatea statală este stabilit prin Constituţie, puterea fiind distribuită între diversele
instanţe independente una de cealaltă. În Constituţie sunt fixate şi competenţele care revin acestor
organe ale statului. Această separaţie constituţională a competenţelor statale nu vizează doar
controlarea reciprocă a organelor, ci şi transparentizarea activităţilor aparatului statal. Separaţia
puterii protejează cetăţenii faţă de abuzurile statului şi îl face să înţeleagă mai bine cum se
desfăşoară procesul de guvernare.

Teoria tradiţională a separaţiei puterilor

Libertatea unei societăţi nu poate fi garantată decât atunci când autoritatea statală este separată pe
domenii autonome. Această afirmaţie constituie esenţa teoriilor politice contemporane. Separaţia
puterilor este cea care deosebeşte în mod fundamental democraţia liberală de dictatură. Într-o
dictatură, întreaga autoritate decizională revine unui singur individ sau partid. Aici nu există
controlul puterii, ceea ce face ca indivizii să fie expuşi abuzurilor deţinătorilor puterii. În acest sens
Montesquieu, părintele teoriei separaţiei puterilor a spus: "Totul ar fi pierdut dacă aceeaşi persoană
sau acelaşi grup de oameni influenţi - nobili sau simpli cetăţeni, ar deţine controlul asupra tuturor
celor trei puteri: puterea de a emite legi, de a executa deciziile şi de a da verdicte juridice."
George Washington a susţinut aceeaşi teorie în mesajul său de adio adresat poporului american în
1796: "Esenţa puterii se manifestă în dorinţa de a cuprinde toate funcţiile autorităţii, impunând
astfel, indiferent de forma de guvernare, principiul despotismului. O evaluare corectă a acestei
dorinţe de putere şi a predispoziţiei omului de a abuza de aceasta este suficientă pentru a vă
convinge de adevărul acestei afirmaţii. Necesitatea controlului reciproc în exercitarea puterii
politice, sub forma separării autorităţii în diferite segmente, fiecare segment apărând societatea de
eventualele abuzuri făcute de celelalte segmente, a fost dovedită de istoria mai veche, dar şi de cea
mai recentă."
În ambele citate de mai sus apare motivul central al separaţiei puterilor. Cele două personalităţi
care au făcut aceste afirmaţii amintesc despre pericolul reprezentat de tentaţia la care sunt expuşi cei
care deţin puterea de a abuza de aceasta. Această tentaţie poate fi combătută prin limitarea şi
separaţia puterii. Montesquieu arată cum s-ar putea separa autoritatea statală. El numeşte cele trei
funcţii de bază ale unui stat suveran: funcţia legislativă, de executare a legilor şi funcţia juridică.
Aceste trei funcţii trebuie, după cum a afirmat Montesquieu, să fie îndeplinite de trei organe
separate, dacă se doreşte garantarea libertăţilor cetăţeanului. Urmaşii lui Montesquieu au ridicat
teoriile acestuia la rangul de dogmă. Ei au făcut distincţia strictă dintre executiv, care cuprindea
competenţele de guvernare şi administraţie, legislativ şi juridic. Această triadă rămâne şi astăzi
valabilă în teoriile politice ale democraţiilor occidentale.

Deviaţii de la teoria tradiţională a separaţiei puterilor

Legea fundamentală nu prevede cu exactitate această separaţie a celor trei puteri, cel puţin în ceea
ce priveşte delimitarea executivului de legislativ, vezi mai ales felul în care, în orice sistem
parlamentar, guvernul este numit, putând însă fi şi dizolvat de Parlament, ceea ce vine să contrazică
principiul separaţiei stricte a puterilor. Pentru că acolo unde Parlamentul formează guvernul, acesta
alege de regulă persoane în care are încredere şi care fac parte din rândurile sale. Chiar dacă nu este
prevăzut de Constituţie, Parlamentul îşi asigură puterea de influenţă asupra guvernului constituind
guvernul din proprii săi membri. Astfel, majoritatea miniştrilor îndeplinesc concomitent două
funcţii, una de parlamentar şi cealaltă, de membru a guvernului. Nu poate fi astfel vorba de o
separaţia a executivului de legislativ la nivel de persoane. Dar nici în ceea ce priveşte competenţele,
acest principiu nu este respectat întocmai. Competenţele Parlamentului nu sunt în nici un caz doar
de ordin legislativ, acesta încercând să exercite influenţă asupra deciziilor executivului, să adopte o
anumită atitudine într-o anumită chestiune. Pe de altă parte, nici atribuţiile guvernului nu se
limitează doar la executarea legilor emise de Parlament. În primul rând, guvernul participă la
elaborarea legilor. Majoritatea proiectelor de lege de astăzi sunt elaborate de birourile ministeriale şi
nu de cele ale parlamentarilor. De multe ori, sarcinile care revin statului sunt atât de complicate,
încât membrii parlamentului nu sunt capabili să formuleze de unii singuri un proiect de lege, ei
trebuind să consulte experţi din administraţie care să îi informeze despre starea lucrurilor. În plus,
Parlamentul creează din ce în ce mai des doar legi-cadru, împuternicind executivul să se ocupe de
detalii. Astfel, executivul capătă în mod indirect o funcţie legislativă.
Administraţiile moderne trebuie să permită asemenea facilităţi pentru activitatea parlamentară,
pentru a evita ca legislativul să se piardă în discuţii fără sfârşit. Astfel, executivul dobândeşte mai
multă greutate. Vârful acestuia numeşte "liniile directoare ale politicii" şi întocmeşte proiectele de
lege necesare desfăşurării acestora, care sunt acceptate ulterior de Parlament de partidul sau coaliţia
majoritară. Guvernul exercită în acest sens o presiune considerabilă asupra reprezentanţilor în
Parlament ai partidului majoritar, pentru a-i supune pe aceştia propriilor dorinţe. Bineînţeles că şi
majoritatea parlamentară poate influenţa, la rândul ei, ministerele şi deciziile luate la nivelul
acestora, formulând propuneri sau exercitând presiuni în vederea elaborării anumitor legi sau
influenţării deciziilor executivului. Aceste procese nu pot fi încadrate cu precizie în schema expusă
de teoria clasică a separaţiei puterilor. Doar puterea juridică se delimitează strict de celelalte puteri,
cu toate că, din motive care ţin de istorie, aceasta preia deseori unele sarcini administrative. Să ne
gândim bunăoară la activităţile din domeniul justiţiei pe bază de voluntariat sau la dreptul penal
pentru minori. Sau la anumite domenii constituţionale, care vizează de exemplu dizolvarea unui
partid, care, în teoria clasică, era o măsură executivă, chiar dacă avea loc pe baza unei proceduri
juridice. În ciuda tuturor acestor exemple de suprapunere cu competenţele celorlalte puteri, puterea
juridică rămâne totuşi clar separată de executiv şi legislativ, chiar dacă membrii curţilor supreme
sunt numiţi de guvern şi parlament. În ceea ce priveşte relaţiile dintre puterea legislativă şi cea
executivă, categoriile enunţate de teoriile clasice nu mai sunt valabile.
Toate acestea au făcut ca teoria lui Montesquieu cu privire la separaţia celor trei puteri să fie
considerate "depăşite şi străine de realitate", ba chiar o "schemă ruginită" (Karl Loewenstein).
Asemenea calificări sunt inevitabile, pentru că în statul parlamentar modern, separaţia strictă a
legislativului de executiv nu mai poate fi susţinută, nici măcar atunci când aceste două puteri sunt -
vezi Constituţia Statelor Unite - prevăzute a fi cu totul independente una faţă de cealaltă. În Statele
Unite, prăpastia care îl desparte pe şeful guvernului de Parlament este mult mai adâncă decât în
sistemele parlamentare europene, Parlamentul păstrându-şi cu mult mai multe din competenţele sale
de odinioară. Dar şi în sistemul american s-au făcut remarcate tendinţe asemănătoare cu cele
descrise mai sus.

Reinterpretarea teoriei separaţiei puterilor

Reinterpretarea teoriei separaţiei puterii are la bază consideraţia că legislativul, executivul şi
puterea juridică nu îndeplinesc toate funcţiile prevăzute de autoritatea statală. Parlamentele nu se
ocupă doar de procesul legislativ, iar activitatea guvernului depăşeşte simpla funcţie executivă.
Activitatea organelor statale poate fi calificată şi încadrată astăzi în cu mai multă uşurinţă categorii
funcţionale distincte, ele fiind considerate organe 1. de decizie politică, 2. de execuţie a acestor
decizii sau 3. de control în sensul respectării principiilor constituţionale. Toate acestea duc la o
încadrare a organelor statale diferită decât cea prevăzută mai înainte. Puterea juridică de exemplu,
dar în nici un caz numai ea singură, aparţine domeniului de control. Execuţia deciziilor politice, a
prevederilor legale sau a celor care vizează politica externă, cade în primul rând în sarcina
serviciilor publice, a administraţiei. Guvernul este instanţa administrativă supremă, totuşi nu este un
organ executiv. Funcţia primară a acestuia este de a formula deciziile politice. Parlamentul se află în
strânse legături cu guvernul, pentru că în acţiunile decisive, guvernul are nevoie de aprobarea
aleşilor poporului. Parlamentul are dreptul şi obligaţia să influenţeze şi să îşi aducă contribuţia la
procesul de formulare al obiectivelor din politica internă şi externă. Activitatea Parlamentului
depăşeşte astfel graniţele impuse de noţiunea de "putere legislativă". Guvernul şi Parlamentul sunt
organisme care trebuie să ia împreună deciziile politice. Pentru că guvernul şi Parlamentul trebuie
să acţioneze în comun în vederea îndeplinirii misiunii exprimate mai sus, este normal să existe
angrenaje instituţionale care să facă legătura între ele. Sistemul parlamentar este conceput pe baza
sarcinii comune guvernului şi Parlamentului de decizie politică. Fireşte că trebuie să distingem clar
între formularea deciziilor politice şi executarea practică a acestora. Aici, prevederile legale
recunosc incompatibilitatea dintre serviciile publice şi Parlament. Din aceleaşi motive întemeiate,
funcţionarii pot deveni doar în cazuri excepţionale miniştri. Acest lucru vine să sublinieze încă o
dată faptul că funcţia de ministru, la fel şi cea de parlamentar, îndeplinesc în egală măsură atribuţiile
decizionale în domeniul politic.

Checks and Balances

Dacă Parlamentul şi guvernul îşi împart aceeaşi funcţie, ele se pot astfel şi controla reciproc. O
răspundere împărţită înseamnă şi o putere împărţită. Actorii sunt angrenaţi printr-un sistem de
"checks and balances", de contragreutăţi şi de echilibre. Guvernul şi Parlamentul depind unul de
celălalt şi au nevoie, în vederea formulării deciziilor politice, de consens. Această idee este de fapt o
consecinţă a teoriilor lui Montesquieu, care vedea pe timpul său legislativul ca domeniu principal de
decizie politică, cele două Camere — a nobilimii şi a cetăţenilor simpli — contribuind în egală
măsură la activităţile desfăşurate în acest domeniu, împărţindu-şi astfel puterea. Cele două organe
statale şi grupările sociale reprezentate în acestea erau astfel nevoite să coopereze. Obligativitatea
cooperării prevede, în fond, şi o funcţie de control reciproc.Pe lângă toate acestea însă, în Parlament
mai există o entitate care îndeplineşte funcţia - autonomă, ce-i drept - de control: opoziţia. Cu o
poziţie independentă şi un cadru de acţiune mai liber, vechea relaţie Parlament versus guvern pare
să se menţină aşa cum era ea pe vremea monarhiilor constituţionale. În fond, şi schema clasică a
separaţiei puterilor nu este decât o fixare a unui anumit context istoric, în care regele era executivul,
opus Parlamentului ca forţă politică autonomă şi cu drepturi proprii. Pentru a limita puterea iniţial
absolută a Coroanei, Montesquieu i-a sustras în teoria sa puterea legislativă, trecând-o în
competenţa unui Parlament ales, în care era reprezentată burghezia. Regele şi Parlamentul urmau să
reprezinte ţara, în viziunea lui Montesquieu, la comun, legitimarea lor diferită permiţând o separaţie
mai riguroasă a celor două puteri. Sub însemnul democraţiei, ideea suveranităţii s-a impus încetul
cu încetul, puterea executivă deţinută de monarh pierzându-şi treptat legitimitatea. Coroana a
pierdut din importanţă, Parlamentul preluându-i o parte din atribuţii. Aşa s-a ajuns ca o distincţie
dintre executiv şi legismativ să fie tot mai dificilă, în final Parlamentul cucerind şi poziţiile
executive şi făcând-o dependentă de votul său de încredere. Astfel, vechea separaţie a puterilor şi-a
pierdut valoarea. Ea s-a mai păstrat însă în sistemele prezidenţiale de tipul Statelor Unite. Aici, locul
monarhului este ocupat de un preşedinte ales de popor, care nu trebuie să dea socoteală
Congresului. Prin alegerile populare, preşedintele dobândeşte aceeaşi legitimare ca şi Parlamentul.
Astfel, vechea separaţie a puterilor se menţine aici, cel puţin la nivel de personal. Membrii
guvernului american nu sunt reprezentaţi în Congres, ei sunt oamenii de încredere ai preşedintelui.
Bineînţeles că în deciziile ce vizează chestiuni fundamentale, preşedintele trebuie să colaboreze cu
Congresul. În această privinţă, nici Statele Unite nu constituie o excepţie de la regula participării
comune a guvernului şi Parlamentului la procesul de decizie politică.
Noi forme ale separaţiei puterilor în secolul XX
Implementarea totală a democraţiei în secolul XX a condus la sfârşitul separaţiei rigide dintre
puterea executivă şi cea legislative. Acest lucru nu a schimbat însă cu nimic importanţa
fundamentală a principiului separaţiei puterilor ca principiu de organizare a unei comunităţi liberale.
Numai formele în care apărea această separaţie au devenit altele. Această evoluţie se caracterizează
mai ales prin faptul că domeniul juridic s-a dezvoltat într-o structură deosebit de elaborată. Prin
puterea ce îi revine prin Constituţie, justiţia supune controlului său atât legislativul cât şi guvernul.
La această formă de control Montesquieu nu se gândise. Administraţia este controlată astăzi de un
organism propriu, cu un rol deosebit de important. Supravegherea domeniului executiv, care îi
revenea după Montesquieu puterii legislative, revine astăzi de cele mai multe ori curţilor de justiţie.
Prin strânsa sa conexiune politică cu guvernul, Parlamentul nu mai poate controla executivul în
chestiuni administrative. Principiul separaţiei puterilor a luat noi forme şi în alte domenii. Multe
societăţi democratice contemporane sunt organizate în federaţii. Autonomia relativă a statelor
federale, create uneori în mod artificial, devin legitime de multe ori de abia datorită aplicării acestui
principiu şi mai ales când nu există o tradiţie istorică a statalităţii. Extinderea dreptului de auto-
administraţie a comunelor şi celorlalte entităţi teritoriale serveşte la fragmentarea puterii deţinute de
executivul modern, contribuind la o implicare mai eficientă a cetăţenilor la mai multe nivele ale
activităţii statale. Bineînţeles că şi această fragmentare este un instrument de control şi de
supraveghere reciprocă a birocraţiilor statale de la nivelul federaţiilor, landurilor şi comunelor. Ea
demonstrează mai ales faptul că anumite aspecte ce privesc sfera mai largă a separaţiei puterilor
servesc în acelaşi timp şi procesului democratic care, la rândul său, le oferă legitimitate. Prin
separaţia a puterilor face posibilă cetăţenilor capacitatea de co-decizie şi de participare.

Separaţia puterilor prin alegeri

De capitolul "separaţia puterilor"ţin şi alegerile organizate periodic în fiecare stat democratic.
Puterea este astfel separată şi din punct de vedere temporal. Faptul că un preşedinte american
trebuie să fie ales de popor, înfruntând astfel concurenţa, el putând fi ales doar de două ori, îi
limitează puterea considerabil. Acelaşi lucru este valabil şi pentru parlamente, compunerea lor
supunându-se aceloraşi legi electorale. Cu cât mai scurte sunt mandatele, cu atât mai puternică
devine şi poziţia opiniei publice şi a electoratului. Şi acestea au aşadar partea lor în sistemul mai
larg al separaţiei puterilor şi al controlului acestora. Prevederile legale pot fi şi ele decisive (...).
Puterea unui for politic este dată de foarte multe ori de cât de frecvent trebuie sau poate să se
întrunească acesta. Un for care se adună în şedinţă o dată la fiecare lună este cu mult mai puternic
decât unul întrunit o dată pe an. În schimb, independenţa justiţiei se realizează şi este garantată prin
faptul că, în cele mai multe cazuri, judecătorii sunt numiţi pe viaţă.

Cele şase nivele ale separaţiei puterilor

Montesquieu — cel mai prost înţeles teoretician
Discuţia cu privire la separaţia puterilor nu a început odată cu teoriile lui Montesquieu. Ea îşi are
originile în antichitatea grecească, continuând şi pe perioada evului mediu. Montesquieu îl urmează
în unele privinţe pe John Locke (1632-1704), care a formulat multe din ipotezele incluse mai târziu
în propriile teorii. Montesquieu (1689-1755) a avut însă meritul de fi impus odată pentru
întotdeauna ideea separaţiei puterilor, fiind gânditorul la ale cărui teorii a apelat de cele mai multe
ori posteritatea. Ideile lui Montesquieu cu privire la separaţia puterilor apar în capitolul şase al celei
de-a unsprezecea cărţi a lucrării sale "Despre spiritul legilor", apărută pentru prima oară în anul
1748 la Geneva. Aici apare şi laitmotivul teoriilor sale, mereu citat: "Totul ar fi pierdut dacă aceeaşi
persoană sau acelaşi grup de oameni influenţi - nobili sau simpli cetăţeni, ar deţine controlul asupra
tuturor celor trei puteri: puterea de a emite legi, de a executa deciziile şi de a da verdicte juridice."
Nu există o separaţie strictă a puterilor
Opinia împărtăşită de mulţi, conform căreia Montesquieu ar fi prevăzut o autonomie totală a tuturor
celor trei puteri (legislativ, executiv şi putere juridică) nu este justificată. Dimpotrivă, În capitolul
şase mai sus menţionat apar multe reglementări care vin să treacă de la o putere la alta sau să
corespundă tuturor puterilor. Montesquieu conferă de exemplu monarhului, ca purtător al puterii
executive, drept absolut de veto împotriva deciziilor legislativului, pentru a preveni astfel ca acesta
să devină prea "despotic". Parlamentului, Montesquieu îi dă dreptul dea veghea retroactiv la
aplicarea corectă a legilor de către executiv. În plus, Parlamentul mai are dreptul să aducă miniştrii
şi funcţionarii regali în faţa legii dacă aceştia ignoră litera legii. Un ultim exemplu: Montesquieu
acordă Camerei Superioare, pe lângă competenţele legislative şi competenţe juridice. Nobilii nu
trebuie judecaţi de tribunale obişnuite, ci de Prima Cameră a Parlamentului pentru ca sentinţele să
fie date nu de invidioşi, ci de egalii lor. Credem că aceste exemple sunt suficient de concludente,
dovedind că Montesquieu nu insistă asupra unei separaţii stricte a puterile şi că nu se bazează doar
pe mecanismele instituţionale, implicând în procesul politic şi grupările sociale ale vremii sale.
Teoria separaţiei puterilor formulată de Montesquieu nu poate fi înţeleasă decât dacă, pe lângă
prevederile sale cu privire la structura instituţională, luăm în considerare şi ideile sale cu privire la
nivelul social al separaţiei puterilor. Cât de important este acest nivel pentru Montesquieu transpare
într-o "scăpare"(Martin Draht) din acelaşi capitol 6 al cărţii 11: "Aşa arată aşadar Constituţia despre
care am vorbit. Legislativul este compus din două părţi, care, prin dreptul de veto, au rolul de a se
limita reciproc. Ambele sunt legate la mâini de puterea executivă (liées), care, la rândul ei, este
legată la mâini de legislativ. Aceste trei puteri..."Chiar dacă Montesquieu nu vorbeşte despre puterea
juridică, el afirmă că există trei puteri: monarhul aflat la cârma executivului, aristocraţia din Prima
Cameră şi cetăţenii simpli din cea de-a doua Cameră. Relevanţa imensă a nivelului social în cadrul
separaţiei puterilor reiese şi ea, în mod evident, din excursul lui Montesquieu cu privire la puterea
juridică, care priveşte printre altele mai sus menţionatele strădanii de a proteja nobilimea în cazul
unor procese.
Montesquieu nu este interesat în mod special de o separaţie funcţională şi de personal a celor trei
puteri din stat, ci, în primul rând, de libertate şi demnitatea umană. Montesquieu doreşte să le apere
pe acestea de pericolul anarhiei şi despotismului prin intermediul unei ordini juridice care să
excludă orice formă de abuz de putere. El spune în capitolul 4 al cărţii 11 că, pentru evitarea
abuzurilor de acest gen "o putere trebuie să o limiteze pe cealaltă", ceea ce este posibil doar dacă
puterile nu sunt separate cu totul. Montesquieu este de fapt — pe scurt — mai degrabă un susţinător
al limitării puterilor şi a amalgamării acestora decât un teoretician al separaţiei puterilor.
De pe vremea lui Montesquieu şi până în zilele noastre, teoria separaţiei puterilor a constituit o
sursă permanentă de conflicte în discuţia cu privire la o structurare cât mai potrivită a sistemelor
politice. Atunci când încercăm identificăm elementele care stau astăzi la baza principiului separaţiei
puterilor dintr-un sistem politic, nu trebuie să ne limităm doar la domeniul instituţionale. Trebuie să
ne amintim că la Montesquieu, nivelul instituţional nu exista de unul singur, pe lângă el mai se afla
şi nivelul social al separaţiei puterilor. Unele dintre ideile lui Montesquieu mai sunt valabile şi
astăzi. Societatea împărţită pe clase care s-a aflat în centrul intereselor lui Montesquieu aparţine
trecutului, astăzi au apărut alte elemente menite să limiteze puterile. Vom aminti aici doar unele
dintre ele, menţionate pentru prima oară în Constituţia americană: constituirea statului federal,
importanţa drepturilor fundamentale şi partidele şi grupurile de interese moderne, cu totul
necunoscute de Montesquieu. Factorii de separaţie, amalgamare şi limitare a puterilor s-au înmulţit
în mod considerabil de la Montesquieu încoace. Acest lucru era foarte necesar, pentru că statul
modern se caracterizează printr-o sporire a puterii şi a sarcinilor ce îi revin. Iar la toate acestea,
gânditorii secolului XVIII nici nu îndrăzneau să viseze. Winfried Steffani a formulat un catalog
cuprinzător al acelor factori care joacă astăzi un rol important în vederea realizării ideilor lui
Montesquieu — garantarea libertăţii şi demnităţii umane precum şi evitarea abuzurilor statului.
Winfried Steffani distinge între următoarele nivele:
Cele şase nivele ale separaţiei puterilor
 Nivelul statului de drept, orizontal: acesta se bazează în principiu pe separaţia uzuală a
puterii în putere legislativă, putere executivă şi putere juridică, care a fost însă modificat în
mod considerabil de introducerea sistemului parlamentar şi de sistemele moderne de
partide<
 Nivelul temporal: în toate democraţiile occidentale, durata mandatului parlamentar şi al
celui guvernamental este limitat. Acesta este încheiat sau reînnoit prin alegeri. În timp ce
partidele din sistemele parlamentare contribuie parţial, la nivelul statului de drept, la o
amalgamare a puterilor, la nivel temporal ele sunt cele care previn abuzurile de putere,
punând la dispoziţia electoratului alternative şi împiedicând constituirea unei dictaturi
monopartidiste;
 Nivelul federal: o Constituţie federală limitează puterea instituţiilor politice ale statului. Pe
de altă parte, statele membre ale federaţiei au puteri diferite de influenţare a întregului, vezi
exemplul Bundesrat-ului german sau al Senatului american. Trebuie să amintim aici faptul
că înlocuirea federalismului, anunţată nu demult, prin statul social nu decurge nici pe
departe în automat aşa cum crede lumea. Încercările lui Ronald Reagan în SUA, să re-delege
competenţele la nivelul statelor membre ale federaţiei, nu prea au avut succes, ce-i drept, dar
au arătat că trecerea tuturor competenţelor statelor membre asupra întregului nu este nici el
un proces automat;
 Nivelul constituţional: aici vorbim în primul rând despre Constituţie. Ea limitează în
majoritatea democraţiilor occidentale competenţele decizionale ale majorităţilor
parlamentare, stipulând necesitatea că pentru modificarea Constituţie este nevoie de o
majoritate calificată (= două treimi din voturi) care să-şi exprime acordul în acest sens;
 Nivelul decizional: Procesul decizional şi de formare a voinţei politice nu mai are loc astăzi
doar la nivel statal, neputând fi astfel descris doar cu ajutorul unor categorii care ţin de statul
de drept. La acest nivel trebuie ţinut neapărat cont de capacitatea partidelor, grupurilor de
interese şi a opiniei publice de a limita puterile din stat;
 Nivelul social: în ciuda dizolvării statului fragmentat în clase, societatea de astăzi s-a
transformat într-o "clasă mijlocie nivelată"(Helmut Schelsky). Interesele multiple susţinute
de diferitele straturi sociale fac ca partidele politice să formuleze oferte şi propuneri diferite
 în vederea soluţionării problemelor de ordin politic.
Elemente comune tuturor puterilor
Lista elementelor care depăşesc graniţa dintre puteri [în sistemele liberal-democratice] este
nesfârşită. În ansamblu, putem reţine faptul că în democraţiile occidentale, nici o Constituţie nu ar
reuşi să supravieţuiască fără aceste elemente comune puterilor. Această afirmaţie este valabilă şi
pentru Constituţia SUA, considerată în Occident Constituţia care prevede cel mai clar principiul
separaţiei puterii. Americanii vorbesc arareori despre separaţia puterilor ("separation of powers"), ei
promovează mai degrabă principiul "checks and balances", plasând elementele de amalgamare a
puterilor la acelaşi nivel cu cele de separaţie a puterilor. Putem spune că afirmaţia conform căreia
toate democraţiile occidentale conţin elemente de amalgamare a puterilor nu este un argument
suficient împotriva vocilor care susţin o separaţie mai riguroasă a puterilor. Trebuie să mai amintim
în acest sens două pericole — fără să luăm în considerare puterea juridică, a cărei autonomie este
incontestabilă. În primul rând, cererea de păstrare, respectiv de amplificare a separaţiei puterilor,
care este deseori folosită doar pentru a favoriza o anumită instituţie
Puterea mai mare a guvernelor
În acest caz trebuie să avem în vedere faptul că democraţiile occidentale de astăzi se caracterizează
printr-o putere superioară - mai mult sau mai puţin evidentă - a guvernelor faţă de parlamente.
Transformarea statului liberal al secolului XIX într-un stat modern axat pe principiul performanţei a
dus la o înmulţire considerabilă a sarcinilor care revin statului, sarcini care cad în primul rând în
competenţa guvernelor. "Internaţionalizarea politicii statale"(Wilhelm Hennis), importanţa tot mai
mare a organizaţiilor internaţionale şi supranaţionale constituie o problemă din ce în ce mai
spinoasă pentru parlamente, de cele mai multe ori ele neputând să îndeplinească, în contextul
relaţiilor internaţionale, funcţia de partener al guvernului. Şi planificarea politică din ce în ce mai
largă consolidează mai ales guvernele şi administraţiile. O dovadă certă a acestei creşteri a puterii
guvernelor sunt aparatele funcţionăreşti, de proporţii incomensurabile, care înlocuiesc şi depăşesc
serviciile parlamentelor — chiar şi în SUA, unde Congresul beneficiază de cea mai bună susţinere
umană, altfel decât în multe ale parlamente occidentale. Argumentele care vin în favoarea unei
separări mai riguroase a puterilor atrag mai ales atenţia asupra faptului că guvernul, cea mai
puternică instituţie din sistem, este protejat de intervenţiile parlamentului.
Decizii comune
Un parlament căruia nu i se permite să participe şi să ia decizii în ceea ce priveşte politica externă
sau planificarea politică şi care este limitat la funcţia de ratificator al deciziilor guvernamentale, nu
mai dispune, într-un sistem parlamentar, nici măcar de posibilitatea de a contesta aceste decizii,
pentru că majorităţile parlamente susţin guvernul. Aici nu este vorba doar de a proteja cât mai bine
puterea de decizie a guvernului în domeniul politicii externe, al planificării ş.a.m.d. de eventualele
intervenţii ale parlamentului care acţionează în virtutea principiului separaţiei puterilor. Este mai
important însă de a constitui o contragreutate cât mai eficientă la puterea deţinută de guvern, acest
lucru fiind posibil doar dacă hotărârile cele mai importante sunt luate la comun de guvern şi de
parlament. Un argument decisiv, care ar veni să contrazică afirmaţia de mai sus, subliniază faptul că
prin această metodă, răspunderea pentru aceste decizii politice s-ar împărţi şi ea. Şi pentru că aceste
decizii sunt luate de organe diferite din stat, este neclar cine poartă răspunderea finală pentru o
anumită decizie. Pe cât de justificată a putea părea această ipoteză, ea nu a fost lipsită de
contraargumente.
O delimitare clară a puterilor din stat şi a răspunderii pentru deciziile politice ar conduce în statul
modern, industrial şi social la o creştere de proporţii a puterii deţinute de guverne, astfel încât, ideea
de bază a lui Montesquieu — limitarea reciprocă a puterilor — s-ar nărui. În plus, electoratul este
cel care alege, dar nu între parlamentul şi guvernul dintr-un sistem parlamentar şi stat partinic
modern, ci, aşa cum trebuie, între majoritatea parlamentară şi guvern pe de o parte şi opoziţie, pe de
cealaltă. În cazul multor decizii importante, alegătorului i se pun la dispoziţie alternative clare.
Majoritatea parlamentară şi guvernul susţin să zicem o reformă a sistemului fiscal, pe când partidele
o contestă. Alegătorii văd foarte bine cine poartă răspunderea pentru această reformă, ei având
posibilitatea — în cazul în care atitudinea partidului pe care l-au preferat până în acel moment nu
reuşeşte să îi convingă — să penalizeze acel partid la următorul scrutin. Atribuirea responsabilităţii
este, în mod interesant, un proces cu mult mai complicat în sistemul prezidenţial al SUA, marcat
mai puternic de elementele tributare principiului separaţiei puterilor. Însuşi sistemul prezidenţial
este o cauză importantă a faptului că reprezentanţii din Congresul american votează neţinând cont
de graniţele dintre partide. Deciziile politice sunt luate de majorităţi de fiecare dată diferite. În
sistemul de partide din Statele Unite, electoratul nu poate trage la răspundere democraţii sau
republicanii pentru o anumită decizie. El nu se poate orienta atunci când îşi exprimă opţiunea decât
după felul în care s-a comportat reprezentantul circumscripţiei la luarea unor hotărâri importante.
De aceea, nu este de mirare că discuţiile cu privire la reformele necesare unei mai bune delimitări a
responsabilităţii politice, începute în anii cincizeci în Statele Unite, mai continuă şi astăzi.
Guvern plus majoritate parlamentară versus opoziţie
Sistemul parlamentar nu aduce nici o atingere autonomiei parlamentului. Dar ideea care se află la
baza tuturor teoriilor despre separaţia puterilor, că unui parlament autonom i se opune un guvern
independent de acesta, este pură ficţiune. Liniile de demarcaţie politică nu se mai situează între
parlament şi guvern, ci între guvern şi majoritatea parlamentară, pe de o parte, şi opoziţie, pe de
cealaltă parte. Majoritatea căreia îi revine astăzi asumarea guvernării şi nominalizarea primului
ministru, nu poate să se prefacă mai târziu că nu are nimic de a face cu guvernul şi şeful său. În
fond, dacă ar refuza să coopereze cu premierul pe care el însuşi l-a desemnat, ea ar recunoaşte că a
făcut o greşeală şi că a ales liderul nepotrivit. Partidele constituie puntea de legătură care uneşte
majoritatea parlamentară cu guvernul din sistemul parlamentar curent. Asta nu înseamnă neapărat
că guvernul şi majoritatea parlamentară sunt o entitate absolut unitară. Intensitatea diferită a
relaţiilor dintre aceste organisme depinde în primul rând de numărul partidelor necesare pentru
formarea unui guvern:
Majoritatea şi puterea în stat
Identitatea deseori invocată dintre guvern şi majoritatea parlamentară se poate produce mai ales
atunci când nu există decât un singur partid care desemnează guvernul. Acest lucru se întâmplă de
regulă în sistemele bipartidiste, dar poate apărea în cazuri excepţionale şi în sistemele
multipartidiste. Dar chiar şi în atunci în care un singur partid capătă dreptul să formeze guvernul vor
exista poziţii diferite între partidul de guvernământ şi guvernul efectiv. Ele vor încerca să îşi
ascundă diferendele de ochiul opiniei publice, ceea ce nu le va scuti de dispute. Guvernul se poate
baza pe fidelitatea susţinătorilor săi, în fond a obţinut majoritatea voturilor, el nu trebuie să abuzeze
prea mult de aceasta dacă nu doreşte să provoace vreo revoluţie de palat.
Lipsa acordului dintre guvern şi majoritate, însoţită însă de o cooperare relativ bună între cele două
părţi este caracteristică pentru situaţiile în care mai multe partide formează guvernul, dar în care se
ştie încă dinaintea alegerilor care vor fi partidele pregătite să-şi asume la comun responsabilitatea
formării guvernului. Prin acordurile stabilite înainte de alegeri, partidele îşi asumă responsabilitatea
în faţa electoratului, ceea ce le ameninţă statutul dacă pe perioada legislaturii nu sunt capabile să-şi
respecte promisiunile.
Într-un sistem multipartidist, unde înaintea alegerilor nu se poate da un pronostic clar cu privire la
partidul care îşi va asuma guvernarea, opoziţia clasică dintre parlament şi guvern este cea mai
probabilă. Când sunt necesare mai mult de trei partide pentru a forma guvernul, partidele se vor
delimita în mod logic încă dinaintea scrutinului, pentru ca nu cumva să împiedice din start formarea
ulterioară a guvernului. În astfel de sisteme — vezi de exemplu a IV-a Republică Franceză sau Italia
postbelică — prăbuşirea guvernelor constituie mai degrabă regula decât excepţia. Cu cât mai
contrastantă este poziţia dintre parlament şi guvern, cu atât mai instabil va fi şi sistemul.

STATUL DE DREPT
O democraţie liberă, care încurajează participarea tuturor elementelor societăţii la procesul de
formare a voinţei politice, trebuie să structurată sub forma unui stat de drept. Democraţia şi statul
de drept constituie o uniune indivizibilă. Prin statul de drept înţelegem toate principiile şi
procedurile prin care se garantează libertatea individului şi participarea acestuia la viaţa politică.
Statul de drept se află la polul radical opus al statului poliţienesc. În această ultimă formă de stat,
cetăţenii sunt supravegheaţi permanent "de sus", trăind sub ameninţarea constantă a intervenţiilor
aparatului omniprezent al securităţii statului. Ei se simt controlaţi şi monitorizaţi în toate domeniile
vieţii lor, ceea ce otrăveşte relaţiile sociale dintre oameni. În ciuda tuturor încercărilor de a păcăli
statul, cetăţenii nu se pot sustrage niciodată autorităţii statale. Cine nemulţumesc puterea sunt
arestaţi sau şicanaţi, îşi pierd locul de muncă sau sunt internaţi în lagăre, fără să aibă parte de un
proces drept. În cazul în care sunt aduşi în faţa legii, ei văd că judecătorii nu sunt altceva decât alţi
funcţionari angajaţi de conducerea politică, ceea ce face ca justiţia să nu fie deloc independentă.
Administrarea justiţiei este în acest tip de sisteme doar una dintre nenumăratele tehnici de
organizare destinate punerii la dispoziţia statului a "materialului uman". Cetăţenii simpli nu vor şti
astfel niciodată dacă nu au fost deja luaţi în vizorul autorităţilor, iar această nesiguranţă îl face
dependent şi neliber. La nivel privat, legea pare să funcţioneze normal — şi în dictaturi sunt
pedepsiţi cei care încalcă regulile de circulaţie sau hoţii. Oamenii nu se pot însă bizui prea mult pe
acest lucru, pentru că doar dictatorul sau partidul de stat poate decide ce este legal sau nu.
Ancorarea legală
În statul de drept democratic, persoanele care îmbracă funcţii publice trebuie să respecte legea.
Toţi oamenii sunt egali în faţa ei. Orice cetăţean poate să-şi revendice drepturile în faţa autorităţilor,
chiar dacă unora dintre instanţele politice le-ar plăcea să nu permită acest lucru. Acest lucru este
valabil mai ales în cazul dreptului la liberă dezvoltare a propriei personalităţi. Prezervarea şi
garantarea acestui drept este scopul principal al statului de drept. De aceea, acesta limitează toate
acţiunile statale în favoarea respectării libertăţii cetăţilor. Autorităţile nu pot acţiona dacă nu deţin
competenţele necesare pentru acest lucru. Ele nu pot să-şi declare singuri competenţa într-un anumit
domeniu. Constituţia sau legea trebuie să le-o prevadă. În acest sens, statul de drept este întotdeauna
un stat constituţional în care domneşte litera legii. Ancorarea legală a autorităţii statale garantează
libertatea cetăţenilor, iar această libertate nu poate fi îngrădită decât de lege. Iar o astel de lege nu
poate fi adoptată decât de reprezentanţii poporului, prin proceduri formale şi constituţionale. La
respectarea legilor veghează o justiţie independentă. Astfel, separaţia puterilor şi statul de drept sunt
două principii inseparabile.
Ceea ce este valabil în cazul separaţiei puterilor este valabil şi pentru statul de drept. Acesta nu este
în nici un caz o simplă instituţie care are rolul de a limita şi controla autoritatea statală. La fel cum
separaţia puterilor face statul mai accesibil şi mai transparent pentru cetăţeanul activ politic, statul
de drept dă statului o formă care permite cetăţeanului să poată prevedea cum va decurge activitatea
statală, pregătindu-se în acest sens. Doar într-o ordine statală reglementată prin Constituţie şi legi
specifice, oamenii pot participa de bună voie şi nesiliţi de nimeni la viaţa politică. Ambele
obiective, facilitarea activităţilor democratice şi garantarea drepturilor fundamentale se află în
primul plan al intenţiilor statului de drept. Atunci când vrem să vedem care sunt intenţiile care se
ascund în spatele activităţilor statale, care pot fi cuprinse, după cum vom vedea mai jos, în patru
principii fundamentale, este neapărat nevoie să ţinem permanent cont de aceste aspecte.
Principii fundamentale lae statului de drept

 Autonomia justiţiei
Constituţia unei comunităţi se sprijină în primul rând pe autonomia instituţională a justiţiei. În
raporturile ei cu celelalte puteri trebuie să domnească cea mai strictă separaţie. Executivului şi
legislativului trebuie să i se interzică să intervină în activitatea judecătorilor sau să îi supună
vreunor presiuni. Autonomia personală înseamnă în cazul judecătorilor că nu pot fi destituiţi sau
schimbaţi din funcţie contrat voinţei lor. Doar în cazul încălcărilor evidente ale legii sau a corupţiei
şi doar în urma unui proces special ei pot fi destituiţi. Această autonomie garantează judecătorilor că
nu trebuie să se supună nici unei directive în activitatea lor. Ei trebuie să servească legii, să o
interpreteze, fără ca autoritatea statală, guvernul sau o curte de justiţie superioară să le prescrie ce să
decidă.

 Monopolul justiţiei
Autonomia judecătorilor va duce la autonomia justiţiei doar atunci când statul va putea garanta că
judecătorii dispun de monopol asupra justiţiei. Pentru că o sentinţă nu prea ajută pe nimeni, dacă
imediat după eliberare, persoanele judecate sunt imediat arestate şi aruncate în închisoare de către
poliţie - vezi nenumăratele cazuri din Germania hitleristă. În aceste cazuri, guvernul şi-a constituit o
putere juridică proprie, separată de justiţie. În statul de drept, orice privare de libertate şi intervenţie
a poliţiei în sfera privată trebuie să fie justificată de o împuternicire judecătorească. De aceea, într-
un stat de drept funcţional, arestările şi percheziţiile nu pot fi efectuate decât pe baza unui mandat,
iar toţi inculpaţii beneficiază de un proces drept.
Evoluţia statului de drept
Statul de drept modern se sprijină pe consideraţia general acceptată că nimeni nu trebuie să-şi
judece singur cauza. Încă din vechime, părţile conflictuale au încercat să-şi soluţioneze problemele
în faţa unui judecător neutru. Acest lucru se întâmpla mai ales în cazul diferenţelor dintre
conducerea statului şi supuşi. Din punct de vedere istoric, autonomia judecătorilor şi monopolul lor
asupra justiţiei a fost unul dintre primele revendicări formulate de cetăţeni şi care venea să
servească dorinţei lor de libertate faţă de imixtiunile principilor în viaţa lor. Acestea au fost
fundamentele pe care s-a constituit statul de drept de astăzi. Primele documente din istoria
constituţională a Marii Britanii nu insistă în fond degeaba asupra confirmării drepturilor şi
libertăţilor societăţii şi garantării acestora prin "rule of law". Aceasta trebuia exercitată de judecători
autonomi care să nu depindă de puterea absolută a monarhului. Acesta a fost scopul pentru care a
fost formulată Magna Charta Libertatum la 1215, iar mai apoi, Habeas Corpus Act din 1679, care
prevedea ca arestaţii să fie aduşi în faţa unui judecător în cadrul unei perioade limitate de timp.
Siguranţa legii
Autonomia judecătorilor nu este decât una dintre principiile prescrise de statul de drept. Un alt
principiu este că întreaga activitate a statului poate fi măsurată şi prevăzută. Siguranţa legii poate
exista doar acolo unde cetăţenii ştiu exact ce are voie să facă statul şi ceea ce le este permis lor să
facă. De acest principiu ţine şi faptul că nimeni nu poate fi pedepsit fără bază legală — nulla poena
sine lege - şi interzicerea legilor cu efect retroactiv. În plus, legile trebuie să fie clare. "Legile
elastice"nu sunt admisibile într-un stat de drept, pentru că ele subminează securitatea legii.
De aceea, în statul de drept, termenii legali consideraţi a fi mai vagi trebuie fie manipulaţi cu
precauţie. Nici o legislaţie nu va putea scăpa de unele noţiuni mai generale precum "bona fide"sau
"bunele obiceiuri", dar celebritatea tristă de care s-a bucurat conceptul de "sentimente populare
sănătoase"din justiţia nazistă a arătat ce consecinţe grozave pot avea astfel de termeni neclari în
promovarea unei justiţii arbitrare. O legislaţie tributară statului de drept va încerca aşadar să fie cât
mai precisă şi clară. Deseori, va trebui să se renunţe la formulele mai concise, dacă acestea ar veni
în detrimentul clarităţii. Pentru că numai aşa poate fi menţinută siguranţa legii. La ea nu poate
renunţa nici un stat democratic care doreşte să ofere cetăţenilor săi un maximum de libertate.
Legitimitatea administraţiei
Dat fiind faptul că posibilitatea de a evalua şi prevede acţiunile statale constituie o premisă
elementară a statului de drept, guvernul şi administraţia trebuie să fie ancorate foarte adânc în
legalitate. Toate acţiunile statului trebuie să respecte legile în vigoare, care, la rândul lor, trebuie să
fie legitimate în mod democratic. Principiul legitimităţii administraţiei prevede ca administraţia să
nu poată activa decât în cadrul care i-a fost prevăzut de majoritatea parlamentară. Asta nu înseamnă,
bineînţeles, că fiecărei acţiuni întreprinse de administraţie trebuie să îi corespundă o prevedere
legală proprie şi explicită. Nici o lege nu spune ce şi cum trebuie să construiască un primar de la sat
sau oraş pe teritoriul administrat de el, sau ce poate face şeful unui serviciu social pentru tineret
pentru protejaţii săi. În toate acţiunile trebuie să se facă simţit cadrul mai larg al competenţelor şi
împuternicirilor legale. Statul de drept nu doreşte să se pună în calea iniţiativelor creative ale
administraţiei. În cazul unei coliziuni, legile au însă întâietate şi nu dinamica individuală.
Jurisdicţia administrativă
Conform principiului legitimităţii administraţiei, administraţia trebuie să demonstreze permanent că
respectă legea. Montesquieu trecuse iniţial funcţia de control a administraţiei în sarcina
Parlamentului. În curând însă s-a văzut că justiţia poate executa un control cu mult mai riguros.
Amploarea pe care o are sistemul administrativ în statul social modern a contribuit la constituirea şi
consolidarea tribunalelor administrative din ce în ce mai autonome. La aceste tribunale apelează
cetăţenii atunci când consideră că o acţiune a administraţiei este lipsită de temei legal, obligând
astfel autorităţile în domeniu să verifice legalitatea respectivei acţiuni (...). Ideea care stă la baza
acestei reglementări este că ştiind că justiţia le poate verifica eventualele acţiuni iresponsabile,
funcţionarii din administraţie devin mult mai atenţi. Procesele deschise pot dura multă vreme,
pentru că tribunalele administrative au şi ele, la fel ca cele obişnuite, trei instanţe.

Problemele statului de drept

Termenul "stat justiţiar"a fost folosit deseori de criticii statului de drept modern care doreau să
atragă atenţia asupra procedurilor complicate şi greoaie, care constituie o invitaţie pentru toţi
"certăreţii"din societate şi care limitează capacitatea funcţionarilor de a lua deciziile necesare.
Trebuie să luăm în serios aceste reproşuri, pentru că ele arată care sunt limitele statului de drept:
controlul de către justiţie al activităţilor administrative se rezumă de regulă doar la verificarea dacă
organele îşi respectă competenţele şi regulamentele de procedură prescrise. Respectarea termenelor,
participarea la decizie a tuturor celor vizaţi sau contabilizarea altor reguli formale se află în primul
plan al procedurilor demarate de justiţie, în vreme ce conţinuturile cazurilor în cauză nu sunt
verificate decât în măsura dacă corespund realităţilor legale. În multe procese intentate de exemplu
profesorilor pe motivul acordării unor note proaste sau a exmatriculării unor elevi, judecătorii au
invocat libertatea pedagogică a profesorilor de a evalua performanţele elevilor. Ei au verificat doar
aspectele formale, ca de exemplu sistemul de acordare a notelor, anunţarea din timp de către
profesor a proiectelor şcolare scrise sau motivele care au stat la baza evaluării respective. Tendinţa
din ce în ce mai pronunţată a părinţilor de a se adresa instanţelor de justiţie pentru a ataca deciziile
cadrelor didactice a dus la o formalizare şi încadrare legală a evaluărilor şcolare, deseori
neproductivă din punct de vedere pedagogic, dar care constituie preţul care trebuie plătit pentru
faptul că toate deciziile statului — notele obţinute în şcoală fiind de multe ori un factor decisiv în
evoluţia ulterioară a elevului — se supun controalelor justiţiei.
Litigiile şi ancorarea legală sunt elemente prezente şi în domenii precum construcţia de noi
aeroporturi, centrale atomice sau autostrăzi, gropi de gunoi sau centre industriale. Din această
cauză, asta înseamnă că de multe ori execuţia planurilor este întârziată, unele proiecte devenind
câteodată mult mai scumpe, ba chiar abandonate. Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că astfel de
procese implică cheltuieli uriaşe, astfel încât "oamenii simpli", care nu îşi pot permite avocaţi buni
sau experţi costisitori se află de multe ori pe o poziţie defavorizată atunci când acuzaţiile sale nu
sunt cu totul susţinute. Fireşte că un stat dictatorial poate acţiona uneori cu mult mai rapid şi mai
eficient. Dacă se doreşte construirea de străzi, acest tip de stat nu trebuie să-şi mai piardă vremea cu
negocierile în vederea despăgubirii proprietăţilor funciare aflate în calea acestora. Dar tocmai
această eficienţă sporită ascunde pericole masive la adresa libertăţii cetăţeanului. Cine doreşte să
protejeze statul de drept, consolidând astfel principiul libertăţii şi al egalităţii, trebuie să accepte atât
problemele acestuia cât şi preţul codificării legale a raporturilor zilnice. Soluţia ar fi aşadar o
scădere a preţului plătit statul de drept şi nu o eradicare a acestuia.
Jurisdicţia constituţională
Statul de drept prevede de dragul democraţiei o mulţime de proceduri şi funcţii de control, care dau
formă şi măsură instanţelor publice. El oferă politicii o bază legală, supune întreaga expresie a
autorităţii statale controalelor justiţiei, garantând astfel libertatea cetăţenilor. El nu obligă instanţele
să i se supună ci se bazează pe o cooperare voluntară. Acest lucru este pentru guvern şi
administraţie deseori incomod, totuşi procedurile complicate ale statului de drept modern nu trebuie
să fie discreditate ca fiind ceva pur formal, chiar dacă — aşa cum scria odinioară Tocqueville —
"oamenii care trăiesc în vremuri democratice... nu acceptă cu uşurinţă utilitatea formelor; ei o
subestimează instinctiv... Formele le repugnă, le provoacă uneori chiar ură. Şi pentru că, de regulă,
oamenii nu sunt interesaţi decât de interesele lor imediate, ei se năpustesc cu pasiune asupra tuturor
obiectelor dorinţei lor, fără a accepta nici o întârziere. Ei îşi transferă această atitudine asupra
politicii şi convenţiilor care îi împiedică să-şi ducă planurile la îndeplinire. Dar tocmai ceea ce
oamenii consideră un dezavantaj al convenţiilor este un element extrem de necesar pentru libertatea
dintr-o societate. Cea mai mare realizare a acestor convenţii este capacitatea lor de a pune o barieră
între cei puternici şi cei slabi, între guvern şi populaţie, pentru a-i controla pe primii şi pentru a le da
răgazul celor din urmă de a reflecta. Cu cât sunt mai puternici şi mai activ suveranii şi cu cât mai
indiferenţi şi mai slabi sunt oamenii, pe atât mai necesară este existenţa unor reguli şi convenţii. De
aceea, popoarele democratice au nevoie de mai multe prevederi formale decât alte popoare."
Ar fi greşit însă să definim statul de drept democratic numai din perspectiva regulilor şi principiilor
sale formale. Pentru că legitimitatea administraţiei nu rămâne altceva decât un principiu formal,
atâta vreme cât cei care fac legile pot face ce vor fără ca ceva să le stea în cale. S-a întâmplat totuşi
ca prin intermediul unor legi corect elaborate să fie încălcate drepturile fundamentale şi principiile
statului de drept - vezi Legea de împuternicire din 1933. Acest lucru ar însemna sfârşitul tuturor
garanţiilor oferite de statul de drept. De aceea, Constituţia trebuie să treacă înaintea oricărei alte legi
pentru a contracara astfel eventualele abuzuri săvârşite de legislativ. Pentru că şi puterea legislativă
trebuie să se supună valorilor fundamentale ale ordinii constituţionale. Asupra ei veghează în statul
de drept jurisdicţia constituţională. Ea reprezintă nucleul oricărui statul de drept. Existenţa acesteia
certifică faptul că sfera decizională trebuie să se supună legilor comunităţii. Dar nici ancorarea
constituţională a organelor legislative, controlate de Curtea Constituţională nu ar fi decât una
formală, dacă aceste organe cu drept de modificare a Constituţiei (în cazul în care întrunesc o
majoritate parlamentară de două treimi) ar încerca să desfiinţeze principiile şi procedurile statului
de drept şi, prin aceasta, şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor.
Suveranitatea poporului şi statul de drept
Cine crede însă că statul de drept este ceva mai mult decât un sinonim al procedurilor de ordin
formal, cine îi recunoaşte măreţia ca stat al libertăţii şi dreptăţii, acela va trebui să supună
prevederilor constituţionale libere atât pe legiuitori cât şi pe suverani. Indiferent cât de largă ar fi
majoritatea, ea trebuie să aibă limite. Principiului dinamic, conform căruia voinţa poporului este
stăpână peste ţară, principiului democratic al deciziei majoritare, i se alătură un principiu static,
principiul statului de drept. Doar această alăturare garantează libertatea individului şi protecţia
minorităţilor, îndeplinind astfel regulile democraţiei. Prin statul de drept se certifică faptul că
democraţia se sprijină pe convingerile comune şi pe acordul intern al tuturor cetăţenilor în ceea ce
priveşte respectarea şi prezervarea drepturilor omului. Doar aşa poate supravieţui democraţia pe
termen lung.
Separarea puterilor în stat, numită adesea doar "separarea (sau și separația) puterilor", este un
termen politic creat și folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez al epocii Iluminismului
Charles de Secondat, Baron de Montesquieu, constituind un model de guvernare a tuturor statelor
democratice de astăzi.
Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și
responsabilități separate și independente. Cea mai normală separare a acestor puteri este cea
tripartită, care se întâlnește la majoritatea națiunilor moderne, unde este vorba de puterile
legislativă, judiciară și executivă, cu mențiunea că aceste funcții nu au voie să se afle în aceeași
mână. Acest principiu a fost enunțat încă de către John Locke ("Two treatises on government",
1690) și mai ales de către C. de Montesquieu ("De l'esprit des lois", 1748) în lupta împotriva
statului absolutist, principiul acesta devenind baza statului constituțional modern. Prin separata
transmitere a funcțiilor către parlament, guvern, administrație, precum și către judecători
independenți, puterea statală este ținută în echilibru prin intermediul unor controale reciproce
(echilibrul puterilor), apărând astfel pe cetățeni de eventualele acțiuni despotice ale statului.
Legislativul:
Este în teoria politică una dintre cele trei puteri fundamentale independente din statul democratic
modern, conform principiului Separării puterilor în stat promovat de către Montesquieu. Celelalte
două puteri sunt executivul (entitatea care guvernează) și judiciarul (entitatea care aplică și
interpretează legile). Legislativul este însărcinat cu dezbaterea și aprobarea legilor în sensul
conținutului și formei acestora, precum și cu controlul asupra executivului și judiciarului.
Judiciarul:
Este una din cele trei puteri fundamentale dintr-un stat democratic modern, conform principiului lui
Montesquieu numit Separarea puterilor în stat, celelalte două puteri fiind executivul și legislativul.
Rolul judiciarului este de a interpreta și aplica legile în numele statului. Această putere se
concretizează printr-o ierarhie de curți de justiție. În România curtea supremă este Înalta Curte de
Casație și Justiție.
Executivul:
Puterea executivă din stat, reprezentată de guvern, este una din cele trei puteri independente din
statele democratice moderne, conform principiului Separării puterilor în stat, promovat de către
Montesquieu. Celelalte două puteri sunt judiciarul și legislativul.
Executivul se ocupă cu implementarea legilor în practică și cu administrarea birocrației de stat. În
fruntea guvernului se află prim-ministrul. Astfel, rolul acestei puteri nu este emiterea legilor (rol al
legislativului) și nici nu este interpretarea lor (rol al judiciarului). Guvernul însă poate propune legi
spre aprobare de către legislativ.
 Autoritatea legislativă; legile
Legislativul (din latină: lex, legis (f.) = lege) este în teoria politică una dintre cele trei puteri
fundamentale independente din statul democratic modern, conform principiului Separării puterilor
în stat promovat de către Montesquieu. Celelalte două puteri sunt executivul (entitatea care
guvernează) și judiciarul (entitatea care aplică și interpretează legile). Legislativul este însărcinat cu
dezbaterea și aprobarea legilor în sensul conținutului și formei acestora, precum și cu controlul
asupra executivului și judiciarului.
Autoritatea legislativa
Rolul si structura Parlamentului
Legile adoptate de Parlament
CAMERA DEPUTATILOR
SENATUL
Parlamentul reprezinta unica autoritate legiuitoare in Romania, organul reprezentativ al Romaniei.
Numarul deputatilor si cel al senatorilor se stabilesc prin legea electorala, membrii camerelor fiind
alesi prin vot.
Presedintele Senatului si cel al Camerei Deputatilor sunt alesi pe toata perioada mandatului, iar
membrii biroului sunt alesi la inceputul fiecarei sesiuni parlamentare.
Fiecare camera are comisii permanente pe domenii, iar deputatii si senatorii se pot organiza pe
grupuri parlamentare in interiorul camerelor.
Camera Deputatilor si Senatul lucreaza in sedinte separate si sedinte comune, care sunt publice. In
Romania, cele doua camere au aceleasi atributii in privinta legilor.
legi constitutionale se refera la modificarea Constitutiei
legi organice: sistemul electoral organizarea si functionarea partidelor politice organizarea si
desfasurarea referendumurilor organizarea
Guvernului si a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii
regimul starii de asediu si al celei de urgenta
acordarea amnistiei sau gratierii colective
statutul functionarilor publici
regimul juridic general al proprietatii si al mostenirii
organizarea generala a invatamantului
regimul general al cultelor
legi organice
legi organice
legi organice
legi organice
legi ordinare reprezinta legle obisnuite, referitoare la domeniile pentru care nu sunt necesare legi
organice, cum ar fi: Legea privind acordarea de sprijin financiar producatorilor agricoli mici si
mijlocii.
Dupa ce legile au fost discutate si vottate in aceeasi formulare de fiecare camera, sunt trimise spre
promulgare, Presedintelui Romaniei.
Daca legile nu sunt adoptate in aceeasi formulare, atunci presedintii celor doua camere initiaza
procedura de mediere, prin intermediul unei comisii.
Dupa ce s-a ajuns la un acord, se urmeaza procedura obisnuita de promulgare, promulgarea legii se
face in 20 de zile de la votarea ei in Parlament.

PARLAMENTUL - Componentă fundamentală a statului democratic

Toată puterea provine în democraţie de la popor. Puterea este exercitată de regulă de către
reprezentanţii aleşi ai poporului întruniţi în parlamente. Misiunea cea mai importantă a acestora este
să (co-)decidă direcţia politică a statului prin intermediul legilor (funcţie legislativă). Deoarece,
Parlamentul se legitimează prin alegerile la care ia parte în mod direct poporul, el are o poziţie
privilegiată şi are dreptul să co-decidă în ceea ce priveşte ocuparea locurilor disponibile din
celelalte organisme ale statului (funcţie electivă). Acest lucru se întâmplă mai ales în ceea ce
priveşte guvernul, care, în sistemele parlamentare, este format din membrii Parlamentului care
trebuie să dea socoteală acestuia. În plus, Parlamentul exercită o funcţie de control asupra celorlalte
organisme din stat, pentru ca acestea să nu dispună la bunul lor plac de puterea pe care o posedă şi
să decidă împotriva voinţei poporului. Dar mai întâi trebuie văzut care este voinţa poporului. Acesta
este scopul alegerilor, ţinute la intervale regulate. Pe de altă parte, parlamentarii de diverse facturi
politice au misiunea să reprezinte, în discuţii şi dezbateri, opinia celor care i-au ales (funcţie de
articulare) şi să afle care este voinţa majorităţii populaţiei (reprezentată de majoritatea
parlamentară). În fine, deputaţii mai trebuie să se îngrijească şi ca problemele care apar în stat să fie
aduse la cunoştinţa poporului, iniţiind o discuţie publică pe această temă (funcţie de formare a
voinţei poporului).

Funcţiile îndeplinite de Parlament sunt:

Funcţia legislativă
În baza funcţiei legislative, Parlamentul poate iniţia proiecte de lege (dreptul de iniţiativă). Acest
drept este deţinut de mai multe organe. În democraţiile parlamentare, acest drept revine însă de cele
mai multe ori guvernului. Acesta este reprezentat de majoritatea parlamentară, ceea ce face ca
propunerile sale legislative să aibă succes.
Funcţia electivă
În democraţiile parlamentare, reprezentanţii poporului din Parlament sunt cei care aleg şeful
guvernului şi câteodată pe toţi liderii ministerelor. Astfel, guvernul ajunge într-o relaţie de
dependenţă faţă de majoritatea parlamentară, deputaţii putând exercita prin alegerea lor o influenţă
deosebită asupra liniei politice a guvernului. În plus, Parlamentul dispune de posibilitatea de a
dizolva guvernul sau şeful acestuia. Dar nu numai guvernul este ales de către Parlament. Deseori,
Parlamentul stabileşte şi componenţa Curţii Supreme de Justiţie. Prin alegerea membrilor diverselor
organisme atribuite celorlalte puteri din stat, aceste organisme îşi dobândesc legitimitatea. Asta
înseamnă că poporul nu-şi poate alege în mod direct primul ministru sau judecătorul suprem.
Poporul poate decide însă în mod indirect, prin intermediul alegerilor parlamentare. atât guvernul
cât şi judecătorul şef sunt desemnaţi indirect de către popor.
Funcţia de control
În teoria clasică a separaţiei puterilor, Parlamentul (legislativul) veghează asupra modului în care
guvernul (executivul) execută prevederile legale. Pentru a putea exercita această funcţie de control,
Parlamentul dispune de instrumente care sunt diferite de la un stat la altul. El poate cere să fie
făcute verificări, se poate adresa Curţii Supreme — cea de-a treia putere (puterea juridică), sau chiar
să dizolve guvernul.
Funcţia de articulare şi de formare a voinţei politice
Parlamentarii au sarcina de a informa poporul asupra activităţii politice şi de a articula opiniile
electoratului. În cazul ideal, toţi alegătorii se simt reprezentaţi de o facţiune sau alta prezentă în
Parlament, distanţa dintre aceştia şi puterile din stat fiind mică. Prin păstrarea caracterului public al
şedinţelor, a dărilor de seamă din mass-media şi prin informarea permanentă a poporului cu privire
la acţiunile întreprinse, parlamentarii încearcă să lămurească populaţia şi să stimuleze procesul de
formare a voinţei politice în rândul acesteia.
Parlamentul este singura instituţie reprezentativă aleasă care, prin componenţa sa, reprezintă
interesele întregii populaţii, autoritatea lui bazându-se pe liberul consimţământ al electoratului
exprimat prin alegeri periodice.
Ca organizare Parlamentul poate fi unicameral sau bicameral. Unicameralismul (sau
monocameralismul) a fost considerat multă vreme ca un sistem parlamentar republican, nu atât
pentru că bicameralismul exista mai ales în monarhiile constituţionale, cât mai ales pentru că
asigura reprezentarea unică a suveranităţii naţionale. Primul Parlament din istorie a fost Althingul
islandez care s-a reunit în jurul anului 930 (odată cu perioada revoluţiilor din Anglia, Ţările de jos şi
Franţa. El a fost şi a rămas unicameral, în vreme ce, după model britanic, parlamentele epocii
moderne au fost bicamerale.
La începutul secolului al XX-lea Norvegia, monarhie constituţională din nordul Europei a trecut la
unicameralism odată cu dizolvarea uniunii cu Suedia, iar Finlada a promovat încă de pe când era
Mare Ducat în cadrul Imperiului ţarist, în 1906, aceeaşi practică parlamentară.Acest model a fost
urmat după primul război mondial de statele baltice (Lituania în 1920, dar din 1926 a cunoscut doar
regimuri de dicatatură, Letonia în 1922, dar din 1934 parlamentarismul a fost suspendat, şi Estonia
în 1920), iar după al doilea război mondial de celelalte state scandinave(Danemarca în 1953 şi
Suedia în 1917). În statele satelite ale URSS-ului a fost instituit după modelul Sovietului Suprem un
unicameralism formal. În afara spaţiului sovietic unicameralismul a fost promovat, în general, în
statele unitare de mici dimensiuni. Din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, 13 sunt
unicamerale (Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Grecia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta,
Portugalia, Slovacia, Bulgaria şi Suedia).
Bicameralismul presupune coexistenţa a două adunări legislative independente: camera inferioară,
numită de regulă, Camera Deputaţilor, şi camera superioară, Senatul. Adoptarea bicameralismului a
fost, în primul rând, un instrument pentru gestionarea conflictelor şi asigurarea păcii civile. În
funcţie de evoluţia istorică, se pot distinge trei tipuri de bicameralisme:

 bicameralismul aristocratic – porneşte selecţia cenzitară a membrilor, asigură concilierea

între cele două clase aflate în competiţie: burghezia reprezentată în camera inferioară şi
aristocraţia, reprezentată în camera superioară. Acest model de bicameralism aristocratic a
fost întâlnit în Marea Britanie;

 bicameralismul moderat a caracterizat democraţiile liberale care urmăreau limitarea

abuzului în exercitarea puterii executive. Acest model a fost adoptat de parlamentarismul
francez.

 bicameralismul federal este caracteristic statelor federale, urmăreşte să concilieze

suveranitatea cetăţenilor, exercitată prin camera inferioară, cu suveranitatea originară a
statelor federale, cum este cazul SUA.
Cele trei bicameralisme se constituie în ideal-tipuri, forma efectivă de organizare şi funcţionare a
parlamentelor fiind rezultatul unui mixaj. Astfel, chiar statele federale pot avea parlamente
bicamerale. În statele federative precum SUA şi Australia doar Nebraska şi Queensland sunt
singurele state federale care au adoptat modelul unicameral, pe când în Canada, deşi la nivel federal
parlamentul este bicameral, toate componentele federaţiei au desfiinţat camera superioară. În altă
ordine de idei, chiar dacă Norvegia are un sitem unicameral, membrii Stortinet-ului aleg o adunare
formată dintr-un sfert din totalul parlamentarilor pentru a crea o cameră superioară, Lagting, pe
câtă vreme restul se constituie în camera joasă, Odelsting. În acest caz se pot identifica mai multe
categorii:-monocameralismul;
- bicameralismul parţial în care camera superioară este numită;
- bicameralismul integral, relativ şi asimetric în care ambele camere sunt alese,dar
camera superioară are mai puţine atribuţii decât cea inferioară;
- bicameralismul integral şi simetric, în care ambele camere au aceleaşi puteri.
Pornind de la prototipul britanic, parlamentarismul s-a dezvoltat şi a ajuns sinonim cu democraţia.
Deşi iniţial nu se revendica de la tradiţia democraţiei ateniene, căci diferenţele între democraţia
directă şi metoda reprezentativă erau numeroase şi de esenţă, evoluţia socială şi creşterea
economică aduse de capitalism au transformat radical parlamentarismul până într-atât încât a
devenit sinonim cu democraţia. Desigur, parlamentarismul rămâne în primul rând un regim politic
definit prin trei caracteristici principale:
1.principiul responsabilităţii guvernului în faţa Parlamentului, în raport cu care
puterea şefului statului de a dizolva Parlamentul este o contrapondere;
2.colaborarea între puterea executivă şi cea legislativă şi capacitatea fiecăreia de
a influenţa viitorul celeilalte;
3.puterea executivă este împărţită între un şef de stat (al cărui mandat nu poate
fi revocat printr-o procedură parlamentară simplă) şi un guvern a cărui
 funcţionare depinde de încrederea majorităţii parlamentare. În acest sens
Guvernul este instituţia care asigură colaborarea dintre cele două puteri, în
vreme ce şeful statului (monarh sau preşedinte, după caz) poate dispune de
puteri importante, în special de arbitraj, sau poate exercita un rol de
reprezentare a statului şi a comunităţii naţionale.
Dacă parlamentarismul se identifică cu democraţia reprezentativă, un merit incontestabil îl are
delegarea suveranităţii. Aceasta presupune atribuirea, la intervale relativ stabile, pe baza alegerilor
periodice, libere şi corecte, a unui mandat de reprezentare. Guvernanţii astfel desemnaţi îşi exercită
mandatul în numele şi sub controlul guvernanţilor. Din acest punct de vedere, democraţia
reprezentativă se diferenţiază radical de cea directă. În vreme ce democraţia directă nu acceptă nici
un intermediar între comunitate şi guvernare, deciziile fiind luate împreună de cetăţeni, democraţia
reprezentativă presupune exerciţiul delegării. În această opoziţie se găseşte una din cauzele lipsei de
suport public pentru instituţia Parlamentului, dar şi mai mult pentru parlamentari. Însă, nici formele
de democraţie semidirectă, nici democraţia partcipativă, nici noile forme de democraţie electronică
nu pot suplini funcţiile parlamentelor. Aceste forme de exprimare şi exerciţiu democratic sunt
complementare democraţiei reprezentative asigurând controlul şi adaptarea parlamentelor la cererile
mereu în schimbare ale grupurilor politice, sociale, culturale sau economice. Cu toate crizele şi
întârzierele sale, democraţia parlamentară a asigurat mai bine de 200 de ani de dezvoltare continuă.
Două din caracteristicile ce asigură parlamentarismului specificul său sunt: interzicerea
mandatului imperativ şi imunitatea. Mereu revendicat ca modalitate eficientă de control al
aleşilor, mandatul imperativ presupune răspunderea eficientă de control al aleşilor, mandatul
imperativ presupune răspunderea directă şi nemijlocită a reprezentanţilor în raport cu cei ce i-au
delegat. În schimb, mandatul reprezentativ implică împuternicirea deplină a aleşilor care sunt
astfel ocrotiţi de eventuale manevre constrângătoare practicate de diversele grupuri de presiune. În
acest sens alesul unei circumscripţii nu are obligaţii faţă de alegătorii săi, fiind titularul unui mandat
de reprezentare a întregii naţiuni. Principiul reprezentativităţii asigură, pe de o parte, caracterul
indivizibil al suveranităţii, iar pe de alta implică dictatura majorităţii. Deoarece, democraţiile
parlamentare sunt spaţii ale consensului, protecţia minorităţilor de tot felul şi a opoziţiei devine
fundamentală.
În ce priveşte imunitatea parlamentară, aceasta oferă o protecţie relativă membrilor Parlamentului
în faţa eventualelor abuzuri ale puterii executive. Contrar stereotipului antiparlamentar curent,
imunitatea nu presupune impunitate. Ea îşi are originea încă din Roma antică unde tribunul,
reprezentantul poporului, beneficia de o protecţie specială pentru a-şi putea exercita neîngrădit
funcţia. În conceptul imunităţii parlamentare sunt prezente două principii:

 independenţa- care protejează parlamentarul de punerea sa sub acuzare pentru

acţiunile sale desfăşurate în exercitarea mandatului;

 inviolabilitatea-care priveşte activităţile sale extra-parlamentare. În acest ultim

caz, un parlamentar poate fi reţinut sau judecat numai o infracţiune cu acordul
camerei din care face parte.
Parlamentul României
Scurt istoric
Reforma constituţională din 2003 şi rezultatul alegerilor din 2004, cu un echilibru fragil între putere
şi opoziţie, au generat o dezbatere fără precedent asupra raporturilor dintre instituţiile statului, pe de
o parte, şi asupra structurii şi atribuţiilor acestora, pe de alta. Tensiunea dintre legitimitatea funcţiei
prezidenţiale, oferită de votul direct şi numărul relativ limitat de atribuţii s-a reflectat asupra relaţiei
cu Guvernul şi Parlamentul, aducând în discuţie problema opţiunii între o republică parlamentară
sau una prezidenţială.
Alegătorii şi clasa politică nu pot face abstracţia de lipsa de consistenţă a actualei structuri
instituţionale, iar societatea românească trebuie să decidă dacă reforma în acest domeniu se va
îndrepta spre un Parlament unicameral sau un Parlament bicameral, dar în care atribuţiile şi modul
de alegere a senatorilor şi deputaţilor să fie diferite şi să justifice această împărţire.
Pentru a ne ajuta să înţelegem mai bine resorturile acestei dezbateri de actualitate, ne-am propus să
vă oferim o trecere în revistă a principalelor momente care au marcat, de-a lungul timpului, istoria
instituţiilor politice româneşti şi a schimbărilor pe care fiecare dintre aceste momente le-a produs în
viaţa politică din România.

1. Adunările Obşteşti din Muntenia şi Moldova

Numeroşi teoreticieni plasează momentul de început al istoriei politico-instituţionale româneşti în
anul 1829. În cadrul Păcii de la Adrianopol din 1829, care a marcat sfârşitul războiului ruso-turc,
negocierile dintre Imperiul Otoman şi Imperiul ţarist pentru reîmpărţirea sferelor de influenţă în
zonă au inclus şi referiri la relaţiile celor două mari puteri cu Muntenia şi Moldova. Rezultatul
acelor negocieri a prevăzut, printre multe altele, acceptarea ideii de a se adopta, în fiecare dintre
cele două principate dunărene, un act cu caracter constituţional, numit Regulament Organic. Textele
celor două regulamente urmau să fie elaborate de boierimea reformatoare din cele două ţări, iar
cererea adresată celor două mari puteri (cele două principate se aflau sub suzeranitatea Porţii şi sub
protectoratul Rusiei) viza chiar unirea celor două ţări şi adoptarea unei Constituţii moderne pentru
noul stat. Rusia însă, care controla militar cele două principate, s-a opus ideii ca legea fundamentală
a acestora să poarte numele de Constituţie, impunând denumirea de Regulamente Organice.
Merită menţionat faptul că, înaintea acelui moment, mica boierime şi boierimea mijlocie din
Muntenia şi Moldova mai elaboraseră o serie de proiecte reformatoare. Între acestea, s-a distins
constituţia cărvunarilor elaborată la Iaşi în 1822, de către un grup de boieri în fruntea căruia s-a aflat
inginerul Ionică Tăutul, al cărui text prevedea înfiinţarea „Sfatului obştesc”, alcătuit din mitropolitul
ţării, episcopii de Roman şi Huşi, din „toate persoanele înfiinţătoare a divanurilor şi a
departamentelor, de către un boier vechil rânduit de la fiecare ţinut”. Printre principalele revendicări
formulate în cadrul acestui proiect de act fundamental, se numărau legiferarea drepturilor
fundamentale cetăţeneşti precum libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea de adunare şi
egalitatea în faţa legii.
Eforturile boierimii reformatoare au început să se concentreze, aşa cum se menţionează mai sus,
abia în 1829, când, la Bucureşti, se reunea un comitet de reformă compus din două secţii: una
munteană şi una moldoveană. Proiectele regulamentelor organice elaborate de către acest comitet au
fost dezbătute şi adoptate (după finalizarea şi aprobarea lor de către o comisie rusească) de
Adunările Extraordinare, în mai 1831, în Muntenia, şi ianuarie 1832, în Moldova. Conform
prevederilor acestor regulamente, se constituia un for legislativ în fiecare din cele două principate,
purtând numele de Adunarea Obştească. În Muntenia, componenţa Adunării era următoarea: trei
episcopi eparhioţi ai Râmnicului, Buzăului şi Argeşului, 20 de boieri de treapta întâi, pământeni şi
în vârstă de cel puţin 30 de ani, 19 deputaţi din judeţe, câte unul din fiecare judeţ, şi unul pentru
oraşul Craiova, aleşi din rândul proprietarilor de moşii, de asemenea în vârstă de cel puţin 30 de ani.
Adunarea obştească din Moldova se compunea din: mitropolitul Moldovei (care era şi preşedintele
Adunării) episcopii de Roman şi Huşi, 16 boieri de rangul întâi şi 16 deputaţi de judeţe.
În plus, prin Regulamentele Organice, a fost introdus, pentru prima dată în spaţiul românesc,
principiul separaţiei puterilor în stat. Cele două Adunări Obşteşti au fost investite cu autoritate
legislativă, fiind necesară aprobarea acestora înainte ca un proiect de lege să fie adoptat. Deşi cele
două corpuri reprezentative nu aveau dreptul de a iniţia legi, puteau să-şi prezinte observaţiile
domnitorului.

2. Convenţia de la Paris şi consacrarea regimului parlamentar în Principate

Tratatul de Pace de la Paris din 1856 încheiat în urma războiului Crimeii a stabilit convocarea, în
cele două principate româneşti, a unor adunări ad-hoc cu caracter de adunări constituante,
cuprinzând reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale, inclusiv ai ţărănimii. Printre cele mai
importante hotărâri pe care aceste adunări le-au luat, s-a numărat constituirea unei Adunări
Reprezentative, după modelul Adunării Obşteşti, cu o largă reprezentare, pentru a exprima
interesele tuturor păturilor sociale. În cadrul acestor adunări ad-hoc, au început să se contureze
primele grupări definite ideologic: conservatorii, conservatorii moderaţi, liberalii moderaţi şi
liberalii radicali.
Hotărârile adoptate de cele două adunări au fost dezbătute de o comisie a puterilor garante, iar pe
baza lor s-a semnat, la 19 august 1858, Convenţia de la Paris care, din acel moment, a reprezentat
noul cadru constituţional pentru organizarea celor două principate. Conform acestui cadru, puterea
legislativă urma să fie asigurată de cei doi Domni, fiecare împreună cu Adunarea electivă din
Principatul său şi de Comisia Centrală de la Focşani (comună pentru cele două principate).
Adunarea electivă din fiecare Principat urma să aleagă Domnitorul.
Totodată, trebuie menţionat faptul că, din punct de vedere administrativ, prevederile Convenţiei de
la Paris instituiau o curte de justiţie superioară, comună pentru cele două principate – Curtea de
Casaţie Comună la Focşani.
Adunarea Electivă era alcătuită din următoarele categorii de membri:
a) membri de drept: Mitropolitul (care era şi Preşedintele Adunării) şi episcopii eparhioţi;
b) membri aleşi de 3 colegii (de către 3 tipuri de electori):

 alegătorii primari numeau, în fiecare judeţ, câte 3 reprezentanţi; toţi reprezentanţii

aleşi într-un judeţ se reuneau pentru a alege un deputat pentru judeţul respectiv;
  electorii direcţi din fiecare judeţ desemnau câte 2 deputaţi,

 în oraşe, electorii direcţi alegeau: câte 3 deputaţi pentru Bucureşti şi Iaşi, 2 pentru
Craiova Ploieşti, Brăila, Galaţi, Ismail şi câte unul pentru celelalte oraşe.

3. 1864 – anul înfiinţării Senatului

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) este marcată atât de divergenţe între conservatori şi
liberali, cât şi de divergenţe între aceste două grupări şi Domn. În 1862, conservatorii şi radicalii,
deşi se aflau pe poziţii total diferite din punct de vedere ideologic, au încheiat o alianţă numită încă
din acea epocă „monstruoasa coaliţie”. Astfel, Adunarea Legislativă, în care cele două grupări
deţineau, împreună, majoritatea, a ajuns să-i fie total ostilă Domnitorului.
În primăvara lui 1864, „monstruoasa coaliţie” ajunsese în pragul destrămării. Cu toate acestea,
relaţiile dintre Domnitor şi Adunarea Legislativă nu s-au schimbat, din cauza faptului că în jurul
conservatorilor s-a constituit o altă majoritate, prin trecerea de partea acestora a celei mai mari părţi
a „centrului”.
Această situaţie l-a determinat pe Cuza să plănuiască o serie de reforme constituţionale şi electorale
menite să ducă la schimbarea raportului de forţe. Cuza dorea o reprezentare mai largă a diferitelor
categorii sociale în forul legislativ şi transformarea acestui for dintr-unul monocameral într-unul
bicameral, cea de a doua Cameră – Senatul, urmând a nu fi aleasă, ci numită de el.
La 2 mai 1864, printr-o lovitură de stat, Cuza a dizolvat Adunarea Legislativă şi a organizat un
plebiscit asupra legii electorale (respinsă, în prealabil de Adunarea Legislativă) şi a unui proiect de
„Statut2 care dezvolta dispoziţiile Convenţiei de la Paris. Plebiscitul a confirmat susţinerea maselor
la reformele propuse de Cuza prin cele două acte (legea electorală şi Statutul).
Principala inovaţie adusă de adoptarea celor două acte normative a constat în crearea senatului (sau
a „Corpului Ponderator” cum a fost denumit iniţial în Statut)
Primul Senat din spaţiul românesc şi-a deschis lucrările pe 6 decembrie 1864 şi avea:

 9 membri de drept:
- cei 2 mitropoliţi, episcopii eparhiilor, primul preşedinte al Curţii de Casaţie
şi cel mai vechi general în activitate;

 64 de membri numiţi de către domn:

- 32 dintre persoanele care au exercitat cele mai înalte funcţii în stat,
- 32 dintre membrii consiliilor generale ale judeţelor, de pe o listă de 3
candidaţi pentru fiecare judeţ.

4. Sistemul parlamentar în baza Constituţiei de la 1866

După abdicarea lui Cuza (februarie 1866), au fost organizate alegeri pentru Adunarea Deputaţilor
care avea să devină, ulterior, adunare constituantă. Alegerile s-au desfăşurat în baza legii electorale
din 1864 şi au dat câştig de cauză conservatorilor care, astfel, au ajuns în situaţia de a-şi impune
punctul de vedere cu privire la noua Constituţie ce urma a fi adoptată.
Conform acestei Constituţii, atât Adunarea Deputaţilor, cât şi Senatul, deveneau independente faţă
de Executiv, urmând chiar să exercite funcţia de control asupra membrilor Cabinetului. Inovaţia
introdusă de Constituţia de la 1866 rezida nu doar în afirmarea principiului separării puterilor în stat
ci şi în stabilirea controlului exercitat de legislativ asupra executivului.
Parlamentul avea să fie unul bicameral, aşa cum fusese până atunci. Pentru alegerea Adunării
Deputaţilor, alegătorii urmau să fie grupaţi în 4 colegii, cel de-al patrulea fiind colegiul alegătorilor
primari (cei care alegeau un număr de reprezentanţi care, la rândul lor, votau pentru alegerea
deputaţilor).
Senatul era format din următoarele categorii de membri:

 membri de drept – moştenitorul tronului (de la vârsta de 18 ani, dar cu vot

deliberativ de la vârsta de 25 de ani), mitropoliţii şi episcopii eparhioţi,

 membri aleşi – câte 2 în fiecare judeţ, plus câte unul ales de Universităţile din Iaşi
şi Bucureşti. În fiecare judeţ, unul dintre senatori era ales în cadrul unui colegiu
format din alegători cu un venit funciar anual de cel puţin 300 de galbeni, în timp ce
celălalt era ales în cadrul unui colegiu care îi cuprindea pe proprietarii de averi
imobiliare din oraşele judeţului, cu un venit anual între 100 şi 300 de galbeni.
Constituţia adoptată în iunie 1866 şi promulgată de Domnitorul Principatelor Unite – Carol I, la 30
iunie 1866, a pus bazele moderne ale unui forum legislativ ca Reprezentare Naţională, care a avut
structura şi funcţionarea unui sistem parlamentar european corespunzător acelor vremuri.

5. 1919 – Primul Parlament ales prin vot universal

Primul Parlament de după Marea Unire de la 1 decembrie 1918 a fost ales prin sufragiu universal
(alegători erau toţi cetăţenii români, bărbaţi, majori, femeile şi militarii neavând drept de vot). Acele
alegeri s-au desfăşurat conform Constituţiei, aşa cum fusese ea modificată în 1917. Modificările au
însemnat, printre altele, renunţarea la censul de avere.

6. 1923 – moment de referinţă în istoria vieţii parlamentare din România

Cele două Camere alese în 1922, au lucrat, începând cu luna martie a acelui an, ca Adunări
Naţionale Constituante. La 29 martie 1923, a intrat în vigoare noua Constituţie adoptată de cele
două Adunări, una dintre cele mai avansate şi democratice din Europa în acea vreme.
Pe parcursul dezbaterilor asupra proiectului de Constituţie necesitatea a două foruri legislative a fost
pusă sub semnul întrebării. Cu toate acestea, Constituţia de la 1923 a menţinut sistemul bicameral.
Adunarea Deputaţilor era aleasă prin scrutin de listă, desfăşurat la nivelul judeţelor, alegătorii având
posibilitatea de a alege, în listele pe care le votau, anumiţi candidaţi. Atribuirea mandatelor se făcea
pe principiul delegării minorităţilor (nimeni nu putea fi ales dacă nu întrunea o treime din numărul
total al voturilor).
Senatul era format, ca şi până atunci, din două categorii de membri:

 membri de drept:
 - moştenitorul tronului,
- mitropoliţi, episcopii eparhioţi ai bisericilor ortodoxe şi greco-catolice, capii
confesiunilor recunoscute, reprezentantul superior religios al musulmanilor,
- Preşedintele Academiei Române,
- foştii preşedinţi ai Consiliului de Miniştri având o vechime de cel
puţin 4 ani în această funcţie şi foştii miniştri cu o vechime de cel puţin 6 ani
într-una sau mai multe guvernări,
- foştii preşedinţi ai celor două corpuri legiuitoare, foştii deputaţi şi senatori
aleşi în cel puţin 10 legislaturi,
- foştii preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au ocupat această
funcţie cel puţin 5 ani,
- generalii în rezervă şi în retragere care au exercitat comanda unei armate în
faţa inamicului cel puţin 3 luni sau au îndeplinit funcţia de şef al Marelui Stat
Major pe cea de Comandant de Armată în timp de pace cel puţin 4 ani,
- foştii preşedinţi ai Adunărilor Naţionale din Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia
care au proclamat Unirea.

 membrii aleşi;
- pe circumscripţii electorale, direct de către cetăţenii care au împlinit 40 de
ani;
- de către consiliile judeţene şi comunale, urbane şi rurale,
- de către Camerele de comerţ, de industrie, de muncă şi agricultură,
- de către corpul profesoral al universităţilor din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi
Cernăuţi.
Senatorii din cea de a doua categorie erau aleşi prin scrutin de listă, pe baza reprezentării
proporţionale.

7. 1926 – introducerea „primei electorale”

Prevederile Constituţiei erau completate de cele ale legii electorale pentru Adunarea Deputaţilor şi
Senat. Prin noua lege electorală s-a înlocuit principiul reprezentării proporţionale cu cel al”primei
majoritare”. Conform acestei legi, într-o primă etapă se totalizau rezultatele alegerilor pe ţară şi se
calcula procentul obţinut din fiecare grupare politică. Gruparea cu cel mai mare procent, dar nu mai
mic de 40 %, era declarată grupare majoritară, iar celelalte se numeau grupări minore (în
conformitate cu art. 90 al Legii din 1926).
Se calculau apoi procentele obţinute în fiecare circumscripţie, iar acolo unde una dintre grupările
politice obţinea majoritatea absolută (cel puţin 50 %), acea grupare primea în circumscripţie
numărul de mandate conform procentului realizat (art. 91).
După această operaţiune, se scădea din numărul total al mandatelor pe ţară, numărul de mandate
atribuite în circumscripţiile în care se realiza o majoritate absolută (art. 92) şi mandatele rămase din
aceste circumscripţii, împreună cu mandatele din circumscripţiile în care nicio grupare nu realizase
majoritatea absolută, se totalizau şi se împărţeau astfel: gruparea declarată majoritară primea 50 %
din aceste mandate adică”prima electorală”, iar celelalte 50 % erau împărţite proporţional între toate
grupările, inclusiv cea majoritară (art. 93). Pragul electoral era stabilit la 2 % iar acele grupări
politice care nu reuşeau să obţină cel puţin 2 % pe ţară, nu luau parte la această împărţeală (art. 94),
însă primeau mandate din circumscripţiile în care aveau majoritate absolută.
Deşi acest sistem, inspirat din legislaţia electorală italiană (ce fusese adoptată în 1923), încălca
principiul egalităţii votului, el avea avantajul că oferea partidului câştigător în alegeri posibilitatea
de a-şi susţine mai uşor, în Parlament, programul de guvernare.

8. Parlamentul României în timpul dictaturii carliste

În februarie 1938, Carol al II-lea a abrogat Constituţia şi a instaurat un regim care poate fi
considerat, fără nici un fel de rezerve, autoritar. Deşi, formal noua constituţie (căreia i s-a atribuit
titulatura „Constituţia Regele Carol al II-lea”) recunoştea separaţia puterilor în stat, în realitate ea
asigura o situaţie privilegiată pentru suveran.
Acesta era numit „capul statului” şi lua partea activă la exerciţiul celor trei puteri. În domeniul
legislativ, regele avea dreptul de a sancţiona şi promulga legile, putând refuza promulgarea, fără de
care nicio lege nu devenea executorie. În acelaşi timp, iniţiativa legislativă a Parlamentului era
restrânsă numai la „legi în interesul obştesc al Statului”. Regelui îi revenea atribuţia exclusivă de a
convoca, deschide şi dizolva Parlamentul.
Totuşi, era interesant de văzut cum erau aleşi, conform constituţiei carliste, membrii noului for
legislativ.
Deputaţii erau aleşi, pe o durată de 6 ani, de către cetăţenii români care îndeplineau următoarele
condiţii:
- alfabetizarea – să ştie să scrie şi să citească,
- să aibă vârsta de 30 de ani împliniţi,
- să nu intre în cazurile de incapacitate şi nedemnitate prevăzute de lege,
- să exercite o ocupaţie efectivă în agricultură şi muncă manuală, comerţ şi
industrie, activităţi intelectuale.
Senatul era alcătuit din seniori numiţi de Rege, din senatori de drept şi din senatori aleşi (prin
scrutin uninominal).

9.19 noiembrie 1946 – ultimele alegeri parlamentare de dinaintea dictaturii

comuniste
După ce timp de 4 ani (între 5 septembrie 1940 şi 2 septembrie 1944), viaţa parlamentară din
România a fost suspendată, ca urmare a actului de la 23 august 1944, Constituţia din 1923 a fost
repusă în drepturi. Primele alegeri parlamentare de după război s-au desfăşurat la 19 noiembrie
1946, după ce, sub presiunea forţelor comuniste, regele desfiinţase Senatul printr-un decret emis la
13 iulie 1946. Aşadar, alegerile respective au vizat doar Adunarea Deputaţilor şi au dat Câştig de
cauză, în urma unei fraude de proporţii, Blocului Partidelor Democratice, constituit în jurul
Partidului Comunist. Practic, acele alegeri au reprezentat momentul de început al regimului
comunist în România.

10.1991 – adoptarea primei Constituţii post-comuniste

După Revoluţia din 1989, în România a fost declanşat un proces de restructurare radicală a
sistemului politic român, în conformitate cu principiile democraţiei occidentale constituţionale, în
care Parlamentul, reprezentantul suprem al poporului român, îşi va găsi locul. Noua Constituţie a
ţării, aprobată în urma referendumului din 1991, va organiza autorităţile publice pe principiul
separării puterilor în Stat.

11. 2003 – modificarea Constituţiei

Deşi nu trecuse decât relativ puţin timp de la adoptarea Constituţiei (12 ani), în anul 2003 textul
Constituţiei a fost modificat, acest lucru fiind impus în special de necesitatea modificării sau
înlăturării unor prevederi care făceau din Constituţia României una incompatibilă cu statutul de
viitor membru al Uniunii Europene. Între acestea de regăseau interdicţia pentru străini de a cumpăra
şi deţine în proprietate terenuri, anumite chestiuni legate de relaţiile autorităţilor statului român cu
organismele Uniunii Europene etc. Odată cu aceste modificări au fost aduse şi altele. În ceea ce
priveşte Parlamentul, cea mai importantă este eliminarea procedurii de mediere între cele două
Camere ale Parlamentului în procesul legislativ, însoţită de o „împărţire” a tuturor domeniilor vieţii
economice, sociale şi politice în două categorii – una fiind aceea a legilor asupra căruia ultimul
cuvânt îl are Senatul, iar cea de a doua, categoria legilor care primesc votul final în Camera
Deputaţilor.

Principalele caracteristici ale Parlamentului României la momentul actual

I. Structura şi modul de alegere
Prin modul în care a fost redactat textul Constituţiei adoptate în 1991, dar şi cel al noii Constituţii
adoptate în 2003, structura actuală a Parlamentului României pare a avea ca sursă de inspiraţie
tradiţia din perioada interbelică, perioadă în care acest for era unul bicameral. Numai că, în timp ce
în acele vremuri membrii Senatului erau în proporţie destul de mare, fie numiţi de vremuri membrii
Senatului erau în proporţie destul de mare, fie numiţi de către Suveran, fie senatori de drept, în
prezent lucrurile stau cu totul altfel.
Parlamentul rezultat în urma alegerilor parlamentare din noiembrie 2004 cuprinde 331 de deputaţi şi
137 senatori. Atât senatorii, cât şi deputaţii sunt aleşi direct de către cetăţenii cu drept de vot, prin
acelaşi sistem de vot (proporţional cu scrutin de listă şi prag electoral pentru accesul partidelor şi
alianţelor politice în Parlament), atribuţiile celor două Camere fiind, în cea mai mare parte, identice.
Excepţie fac atribuţiile legate de votul final pe care îl dau, una sau cealaltă, pe marginea unei legi, în
funcţie de domeniul la care face referire legea respectivă, atribuţiile Senatului în a da avizul pentru
membrii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, numiţi de către Preşedintele ţării, şi în a numi Avocatul
Poporului, atribuţii care nu revin şi Camerei Deputaţilor. Alte deosebiri constau în faptul că, în ceea
ce îi priveşte pe senatori, norma de reprezentare este de 1 senator la 160.000 de locuitori, în timp ce,
în cazul deputaţilor, norma este de 1 deputat la 70.000 de locuitori şi în aceea că vârsta minimă
pentru ca un cetăţean să poată fi ales membru al Senatului este de 33 de ani, iar în cazul deputaţilor,
vârsta minimă este de 23 de ani.
2. Calitatea de organ reprezentativ suprem
Timp de multă vreme, principala atribuţie a Parlamentelor a fost de a reprezenta cetăţenii la nivelul
statului, după criterii strict geografice. La începuturi, Parlamentul era o instituţie pur consultativă ai
cărei componenţi îndeplineau funcţii executive limitate în teritoriu, la solicitarea conducătorului
statului. Funcţiile legislative şi de reglementare a politicii publice au apărut treptat, pe măsură ce
funcţionarea societăţii s-a complicat, iar cei reprezentanţi au tins să se ia, parţial, în serios.
3. Calitatea de unică autoritate legiuitoare
Legiferarea a devenit, cu timpul, funcţia cea mai importantă a Parlamentului. Funcţia legislativă
presupune adoptarea de norme juridice obligatorii pentru toţi cetăţenii, aplicate de către Executiv,
iar în caz de nerespectare a lor sunt aduse la îndeplinire pe cale coercitivă prin intermediul
autorităţii judecătoreşti.
Dacă exercitarea funcţiei legislative aparţine în principiu numai Parlamentului, în practică,
legislativul împarte această funcţie cu Executorul pe calea delegării legislative (Guvernul poate
emite ordonanţe simple şi ordonanţe de urgenţă).
Totuşi, trebuie arătat că, în privinţa proiectelor de lege iniţiate de Guvern, Parlamentul este acela
care trebuie să le dezbată şi să se pronunţe asupra lor şi, totodată, că ordonanţele ajung şi ele să fie
dezbătute, la un moment dat, de către Parlament (care le adoptă sau le respinge).

4. Atribuţii în stabilirea principalelor direcţii ale politicii în diverse domenii

Parlamentul este ales de către cetăţeni să ia decizii în cele mai importante probleme. Domeniile care
pot fi vizate de aceste decizii sunt prevăzute în Constituţie:

 social-economic,

 juridic,

 cultural,

 statal.
În acest sens, Parlamentul are următoarele atribuţii:

 adoptă bugetul,

 aprobă programul guvernului,

 declară mobilizarea generală sau parţială,

 reglementează alegerile,

 reglementează organizarea şi desfăşurarea referendumului,

 organizează funcţionarea organelor de stat precum şi a partidelor politice,

  organizarea forţelor armate şi a apărării naţionale,

 stabileşte regimul juridic al stării de asediu şi a celei de urgenţă,

 stabileşte infracţiunile şi pedepseşte şi acordă amnistii,

 stabileşte sistemul general al impozitelor şi taxelor şi emisiunea de monedă,

 stabileşte regimul proprietăţii şi al moştenirii,

 stabileşte regulile generale privind raporturile de muncă, sindicatele şi securitatea

socială,

 organizează învăţământul,

 organizează administrativ teritoriul,

 stabileşte procedurile jurisdicţionale,

 stabileşte statutul funcţionarilor publici etc.

5. Atribuţiile Parlamentului în alegerea, constituirea, numirea şi revocarea unora
dintre autorităţile statului

 aprobă în şedinţă comună componenţa Guvernului şi îi retrage încrederea acordată.

 numeşte membrii Curţii Constituţionale – o treime sunt numiţi de Camera

Deputaţilor şi o treime de Senat (restul sunt numiţi de Preşedintele României),

 Camera Deputaţilor şi Senatul aleg în şedinţă comună, pentru o durată de 4 ani,

Consiliul Superior al Magistraturii alcătuit din 15 membri,

 Senatul avizează numirea membrilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (inclusiv

pentru preşedintele acesteia), numiţi de către Preşedintele ţării,

 numeşte membrii curţii de Conturi (pentru un mandat de 9 ani) la propunerea

Comisiilor pentru Buget, Finanţe, Bănci ale celor două Camere.
6. Controlul asupra instituţiilor statului
Potrivit Constituţiei şi legilor, Parlamentul poate controla:

 activitatea Consiliului Suprem de Apărare a ţării,

 execuţia bugetară, cu prilejul aprobării contului de încheiere a exerciţiului bugetar,

 activitatea Băncii Naţionale şi a Curţii de Conturi,

 activitatea Serviciului Român de Informaţii etc.

Controlul parlamentar este exercitat:

 direct de către întreg Parlamentul prin audierea şi dezbaterea unor dări de seamă,
mesaje, rapoarte, programe de acţiune,

 prin comisiile parlamentare permanente sau speciale,

  prin întrebări şi interpelări adresate de parlamentari demnitarilor şi instituţiilor,

 prin demersurile de rezolvare a părţilor cetăţenilor,

 prin Avocatul Poporului.

7. Atribuţii în politica externă
Cele mai importante atribuţii în acest domeniu sunt:

 ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale,

 stabilirea liniilor directoare ale politicii interne şi externe a statului şi controlarea

înfăptuirii acestora,

 declararea stării de război precum şi suspendarea ostilităţilor militare,

 hotărârea privind încheierea armistiţiului şi dispunerea încetării stării conflictuale.

Structurile Parlamentului
Necesitatea unor structuri parlamentare mai eficiente şi specializate a fost considerată încă de la
început esenţială pentru buna desfăşurare a activităţii parlamentare, astfel încât acestea apar
menţionate în corpul legislativ fundamental, Constituţia României, care, la articolul 64, defineşte
structura organizatorică de bază a celor două Camere ale Parlamentului:
1. Grupuri parlamentare în care e pot organiza deputaţii şi senatori;

2. Biroul Permanent;

3. Comisiile celor două Camere:

a. comisii permanente;
b. comisii de anchetă sau alte comisii speciale;
c. comisii comune ale celor două Camere: permanente, speciale sau de investigare.

Grupurile parlamentare
Grupurile parlamentare reprezintă principala formă de organizare politică în cadrul Parlamentului
României. Pentru constituirea unui grup parlamentar, este nevoie de minimum zece deputaţi,
respectiv cinci senatori, parlamentarii unui partid politic sau ai unei formaţiuni politice neputând
constitui mai mult de un singur grup parlamentar.
În prima sa şedinţă, fiecare grup parlamentar procedează la alegerea conducerii proprii alcătuite
dintr-un lider şi, după caz, din unul sau mai mulţi locţiitori.
Grupurile parlamentare au următoarele atribuţii în cadrul funcţionării celor două Camere: fac
propuneri pentru alegerea componenţei Birourilor Permanente, a preşedinţilor acestora şi a
membrilor diferitelor comisii, dar şi a candidaţilor pentru funcţiile de conducere a diferitelor
instituţii sau autorităţi publice aflate în subordinea Parlamentului şi la consultările publice
organizate de acestea, pot formula amendamente pe proiecte de lege şi propunerile legislative în
Camera respectivă etc..
Dimensiunile grupurilor parlamentare sunt importante atât din punct de vedere politic, cât şi din
punct de vedere administrativ. Astfel, cu cât un grup parlamentar este mai numeros, cu atât
importanţa sa şi a poziţiilor formulate de acesta sporeşte. În plus, grupurile parlamentare primesc
din partea Camerelor spaţii pentru desfăşurarea activităţii, personal angajat pentru munca de
secretariat şi de specialitate, logistică.
În conformitate cu prevederile Constituţiei României (art. 81, alin. 1), liderii grupurilor
parlamentare, alături de preşedinţii Birourilor Permanente ale celor două Camere, sunt consultaţi de
către Preşedintele României, în situaţiile în care se pune problema dizolvării Parlamentului.
În acest material puteţi găsi componenţa actuală a grupurilor parlamentare din Camera Deputaţilor
şi din Senatul României.
Birourile Permanente
Birourile Permanente ale celor două Camere ale Parlamentului se formează în urma negocierii
dintre liderii grupurilor parlamentare în conformitate cu configuraţia politică a acestora, aşa cum
rezultă din constituirea iniţială a grupurilor parlamentare.
Componenţa Birourilor Permanente ale celor două Camere ale Parlamentului este similară: un
preşedinte, patru vicepreşedinţi, patru secretari şi patru chestori. În timp ce preşedinţii Birourilor
Permanente ale celor două Camere sunt aleşi pentru întreaga perioadă a mandatului Parlamentului,
membrii Birourilor Permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni parlamentare. Detalii despre
membrii actuali ai birourilor Permanente ale celor două Camere găsiţi în acest material.
Competenţele Birourilor Permanente ale Camerelor sunt în domeniul stabilirii perioadelor în care se
desfăşoară sesiunile parlamentare (fac propuneri pe perioade pentru desfăşurarea sesiunilor ordinare
şi extraordinare care vor fi adoptate de fiecare Cameră), pregătesc şi asigură desfăşurarea în bune
condiţii a lucrărilor Camerelor, întocmesc proiectele ordinii de zi (care, la Camera Deputaţilor, este
aprobată de Comitetul Ordinii de zi, alcătuit din liderii grupurilor parlamentare sau locţiitorii
acestora), organizează relaţiile Camerei cu Parlamentele altor state şi cu organizaţiile parlamentare
etc. În plus, Preşedintele Biroului Permanent al Senatului asigură interimatul funcţiei de Preşedinte
al României, conform art. 97 din Constituţie.
Comisiile parlamentare
Comisiile sunt organisme de lucru ale camerelor, înfiinţate cu scopul de a îndeplini atribuţiile
prevăzute de lege.
Pentru a nu lăsa loc interpretărilor abuzive, textul fundamental subliniază necesitatea ca alcătuirea
comisiilor parlamentare să reflecte configuraţia politică a fiecărei Camere. Astfel, Constituţia
României stabileşte că fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de
anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune (art. 64, alin. 4).
Pentru fiecare comisie, numărul de locuri ce revine fiecărui grup parlamentar şi deputaţilor
independenţi este propus de Biroul Permanent al fiecărei Camere. La fel ca şi componenţa în
Birourile Permanente ale celor două Camere, alcătuirea comisiilor parlamentare trebuie să se facă
respectându-se configuraţia politică a Camerei, decizia luându-se prin negocieri între liderii
grupurilor parlamentare sau prin vot, componenţa lor fiind aprobată de plenul Camerei în cadrul
căreia se constituie.
Comisiile parlamentare joacă un rol esenţial în procesul de elaborare şi dezbatere a proiectelor de
lege, acesta fiind locul în care sunt analizate şi dezbătute punct cu punct atât propunerea de proiect
primită de comisia respectivă, cât şi amendamentele parlamentarilor pentru respectivul proiect de
lege.
Raportul comisie, cu argumentările specialiştilor care o compun, are, în majoritatea cazurilor, o
importanţă decisivă pentru conturarea opiniilor parlamentarilor în vederea votării unui articol sau a
proiectelor de lege în ansamblu.
Comisia sesizată în fond poate stabili un termen în care să-i fie remise avizul sau avizele celorlalte
comisii care examinează proiectul de lege sau propunerea legislativă – prin consultare cu acestea şi
ţinând cont de termenul în care Biroul Permanent i-a cerut să-i prezinte raportul.
La invitaţia Biroului Comisiilor, organizaţiile neguvernamentale, asociaţiile patronale, profesionale
sau sindicatele, reprezentanţii administraţiei publice centrale sau locale şi ai altor persoane juridice,
dar şi persoane fizice pot participa la lucrările comisiei. La propunerea membrilor comisiei, biroul
comisiei poate organiza şi consultări cu aceste categorii de persoane juridice şi fizice interesate de
subiectul dezbătut.
În cadrul fiecăreia dintre Camere, funcţionează:

 comisii permanente

 comisii speciale

 comisii de anchetă
Comisiile permanente sunt comisii specializate pe domenii de activitate şi, prin urmare, sunt
formate din specialişti în domeniul cu pricina – sau, cel puţin, specialiştii formează majoritatea unei
comisii parlamentare. Comisiile permanente sunt constituite pe durata întregii legislaturi, având
numărul, denumirea şi componenţa stabilite prin intermediul regulamentului fiecărei Camere.
Comisiile permanente au ca atribuţii principale întocmirea raportului sau avizului asupra proiectului
sau propunerii legislative, avizarea amendamentelor la proiectele de legi sau la propunerile
legislative, dezbaterea altor probleme trimise către acestea de către Biroul Permanent.
Comisiile speciale sunt comisii formate pentru avizarea unor proiecte de legi complexe, pentru
elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri indicate explicit în hotărârile de
înfiinţare a comisiei respective (hotărâri care indică şi denumirea, obiectivele şi componenţa sa).
Comisiile de anchetă sunt înfiinţate din nevoi specifice de clarificare a cauzelor şi împrejurărilor în
care s-au produs evenimente sau au avut loc acţiuni cu efecte negative, cu menţiunea că, astfel,
anchetele, parlamentare nu pot avea ca obiect investigarea unor fapte sau activităţi care fac obiectul
unor anchete judiciare sau care se află pe rolul unor instanţe de judecată. Comisiile de anchetă sunt
înfiinţate pentru investigarea unor astfel de cazuri, pentru formularea unor concluzii, pentru
stabilirea responsabilităţilor şi pentru conturarea unor măsuri de remediere a situaţiilor negative.
Alegerile parlamentare
Membrii celor două Camere ale Parlamentului, în număr de 469 (137 de senatori şi 332 de
deputaţi), sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Exprimarea votului este
un drept şi nu o obligaţie, cum se întâmplă în unele ţări.
Aşa cum am arătat mai sus, în România senatorii şi deputaţii sunt aleşi în baza unui sistem de vot
proporţional cu scrutin de listă. Aşadar, fiecare alegător are de ales o listă propusă de un partid sau o
alianţă, pentru circumscripţia în care locuieşte (circumscripţiile sunt judeţele ţării şi Municipiul
Bucureşti) sau un candidat independent care candidează în circumscripţia respectivă.
Aşa cum am arătat mai sus, în România senatorii şi deputaţii sunt aleşi în baza unui sistem de vot
proporţional cu scrutin de listă. Aşadar, fiecare alegător are de ales o listă propusă de un partid sau o
alianţă, pentru circumscripţia în care locuieşte (circumscripţiile sunt judeţele ţării şi Municipiului
Bucureşti) sau un candidat independent care candidează în circumscripţia respectivă.
Pentru eficientizarea actului legislativ, dar şi a activităţii Executivului, în multe dintre ţările cu
democraţie avansată, legislaţia electorală este concepută de aşa natură, încât să limiteze accesul în
Parlament al forţelor politice cu susţinere modestă în rândurile alegătorilor. Acolo unde alegerile se
desfăşoară în baza unui sistem de vot proporţional, legea prevede un anumit prag electoral pentru
accesul în Parlament.
În România, pragul electoral a fost introdus odată cu alegerile din 1992. În acel an au intrat în
Parlament doar partidele care au obţinut un număr de voturi cel puţin egal cu 3 % plus 1 % pentru
fiecare membru începând cu al doilea, dar nu mai mare de 8 %. Pentru alegerile parlamentare din
1996, pragul electoral a fost de 3 %, atât pentru partidele politice, cât şi pentru coaliţii ale acestora.
Pentru alegerile din toamna anului 2000, pragul electoral a fost ridicat la 5 % pentru partidele
politice, în timp ce pentru alianţele politice şi electorale pragul a fost de 5%, plus 3 % pentru al
doilea partid, plus 1 % pentru fiecare partid începând cu al treilea, dar nu mai mare de 10 %.
În cazul candidaţilor independenţi, fiecăruia dintre aceştia i se cere să prezinte o listă de susţinători
reprezentând cel puţin 0,5 % din numărul total de alegători înscrişi în listele permanente din
circumscripţia în care candidează.
Procedura distribuirii mandatelor de deputat sau senator este ceva mai complicată şi necesită, mai
întâi, stabilirea coeficientului electoral ce exprimă numărul de voturi necesar obţinerii unui mandat.
Acest coeficient electoral poate fi stabilit anterior alegerilor printr-o lege, dar este o procedură
riscantă deoarece se pot ivi probleme la atribuirea mandatelor, sau poate fi stabilit după numărarea
voturilor într-o circumscripţie electorală. Coeficientul electoral este rezultatul împărţirii numărului
de voturi exprimate pentru fiecare listă şi de câte ori se cuprinde coeficientul în acest număr, atâtea
mandate se atribuie listei. În cazul independenţilor, aceştia trebuie să obţină un număr de voturi cel
puţin egal cu coeficientul electoral, pentru a putea obţine un mandat. Prin această operaţiune se
atribuie doar o parte din mandate, rămânând atât mandate neatribuite, cât şi voturi neutilizate.
Voturile care rămân după această împărţire nu se pierd, ci se redistribuie ulterior, de la nivel central,
în circumscripţiile în care lista partidului respectiv a primit restul cel mai mare în urma acestei
operaţiuni.
Sistemul proporţional duce la formarea unui Parlament care reprezintă destul de exact şi opţiunile
electoratului, impunându-se prin rigurozitatea calculelor matematice în împărţirea mandatelor.
Acesta avantajează multipartidismul şi permite reprezentarea în Parlament a tuturor opiniilor,
intereselor şi opţiunilor în raport cu susţinerea lor la nivelul electoratului, fiind un bun barometru
politic. Mai mult, el duce la formarea unui raport just între procentul voturilor obţinute şi mandatele
parlamentare atribuite. Un avantaj important este că dă prioritate programelor şi platformelor
politice, ideilor, şi mai puţin personalităţii şi promisiunilor unuia sau altuia dintre candidaţi.
Votul pe lista de partid, spun adversarii săi, are, însă, un dezavantaj cel puţin la fel de mare ca
avantajul de mai sus. În condiţiile, în care, în România, orice organizaţie este judecată aproape
exclusiv după chipul şi asemănarea liderului său din acel moment, votul alegătorului tinde să se
orienteze automat în funcţie de simpatia sau antipatia pentru acesta – sau, în cel mai rău caz, după
simpatia sau antipatia faţă de cel care se află în capul listei din circumscripţia respectivă. Voturile
astfel însumate fac, însă, ca de ele să beneficieze şi cei de pe următoarele locuri de pe listă – despre
care, adesea, alegătorul nu are nicio părere pentru că nu-i cunoaşte. Se presupune, deci, că, dacă
fiecare partid ar prezenta câte un singur candidat pentru fiecare circumscripţie, ar fi nevoit să fie
ceva mai grijuliu cu selecţia acestuia – şi, în nici un caz, să plaseze pe acel unic loc un candidat
dictat de la centru, decât atunci când el este foarte cunoscut în circumscripţia respectivă.

Procedura legislativă de adoptare a unei legi

Pentru ca întregul mecanism să se declanşeze este nevoie ca cineva să propună proiecte de legi –
care, la capătul unui proces dificil şi, de regulă, îndelungat, să devină legi. Pentru ca un text să
ajungă a fi discutat în Parlament el trebuie să îndeplinească unele condiţii.
Au iniţiativă legislativă:
a) Guvernul, ca instituţie, este cel mai îndreptăţit să conceapă şi să propună proiecte de legi – fără
de care schimbările pe care acesta şi le-a propus în viaţa societăţii nu pot avea loc.
Proiectele de lege sunt propuse unor echipe de lucru dintr-unul sau mai multe ministere, aprobate
ulterior în cadrul unei şedinţe în plen a Guvernului. Avizarea în cadrul unei astfel de şedinţe
presupune adoptarea câte unei Hotărâri de Guvern, în parte pentru fiecare proiect, privind înaintarea
spre dezbaterea de către Parlament a respectivului proiect de lege. Odată şedinţa de Guvern
încheiată, Secretarul General al Guvernului trimite proiectul, textul Hotărârii de Guvern şi o
scrisoare însoţitoare standard Secretarului General al Camerei Deputaţilor sau Senatului – cu
rugămintea de a declanşa procedura de dezbatere parlamentară (trimiţând, totodată, proiectul spre
informare celeilalte Camere). Până la promulgare, textul cu pricina va purta titlul de proiect de lege.
b) Un parlamentar sau mai mulţi pot depune şi ei propunerea legislativă, împreună cu o scrisoare
însoţitoare la Secretarul General al Camerei de care aparţin, iar acesta îl trimite spre avizare
Consiliului Legislativ.
În cazul textelor provenite de la deputaţi sau senatori, acestea se numesc propuneri legislative.
Parlamentarii înşişi pot propune amendarea legislaţiei. Este nevoie ca fie şi un singur parlamentar să
semneze o propunere legislativă pentru ca ea să fie înregistrată şi să fie luată în discuţie. Fireşte,
însă, cu cât ea este semnată de mai mulţi parlamentari, chiar din mai multe partide, cu atât câştigă în
reprezentative.
c) 100.000 de cetăţeni, care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre
acestea să se strângă minimum 5.000 de semnături, în cazul legilor organice şi ordinare.
Cetăţenii nu pot avea iniţiativă legislativă în probleme fiscale, cu caracter internaţional sau cu
privire la amnistii ori graţieri.
d) Preşedintele, doar în cazul legilor de modificare a Constituţiei, la propunerea guvernului, a cel
puţin un sfert din numărul deputaţilor sau senatorilor sau 500.000 de cetăţeni din cel puţin jumătate
din judeţele ţării (în fiecare dintre acestea trebuie strânse cel puţin 20.000 de semnături).

Cine intră în posesia proiectului de lege şi ce face cu el?

Textul proiectului de lege sau al propunerii legislative trebuie să fie depus la Camera care trebuie să
îl dezbată prima, în funcţie de domeniul la care face referire propunerea respectivă. Textul este luat
la cunoştinţă de către Biroul Permanent al Camerei respective în prima sa şedinţă de după
depunerea spre înregistrare. De asemenea, în prima şedinţă a plenului Camerei, reprezentantul
Biroului Permanent care conduce şedinţa anunţă titlul proiectului de lege respectiv, numele
iniţiatorului sau iniţiatorilor, precum şi comisia sesizată pentru a-l examina în fond şi eventualele
comisii care urmează să dea avize la acest text.
Nu există o frecvenţă anume cu care se întruneşte Biroul Permanent al fiecărei Camere – însă,
ţinând seama de atribuţiile pe care le are, acest lucru se întâmplă ori de câte ori este nevoie, chiar
mai des decât o dată pe zi.
În momentul anunţării în plen a tuturor elementelor care îl identifică, textul care aspiră la titlul de
lege are, deja, un număr de ordine, care îl va însoţi până la părăsirea Camerei în care e discutat.
Textul se imprimă şi se distribuie parlamentarilor şi, în acelaşi timp, este trimis spre dezbatere şi
avizare comisiilor permanente competente.
Biroul Permanent poate stabili un termen în care comisia sesizată în fond trebuie să-şi depună
raportul. În cazul Camerei Deputaţilor, regulamentul său de funcţionare prevede că aceste termene
”nu pot fi, de regulă, mai mici de 14 zile sau mai mari de 60 de zile”. Modificarea termenului decis
de Biroul Permanent pentru prezentarea raportului comisiei/comisiilor, odată hotărât, poate fi decisă
numai de către plenul Camerei în cauză.
Comisia sesizată în fond poate stabili un termen în care să-i fie remise avizul sau avizele celorlalte
comisii care examinează proiectul de lege sau propunerea legislativă – prin consultare cu acestea şi
ţinând seama de termenul în care Biroul Permanent i-a cerut să prezinte raportul. În caz de
nerespectare a acestui termen, comisia sesizată în fond nu e obligată să aştepte avizul sau avizele
celorlalte comisii şi îşi poate redacta raportul.
Pentru ca şedinţele comisiilor să aibă loc în mod legal, e necesară participarea majorităţii membrilor
care le compun, iar hotărârile se adopta cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Ceea ce numim
hotărâri sunt cele două tipuri de produse ale muncii comisiilor – rapoartele şi avizele. Rapoartele
finale, în forma în care se înaintează Biroului Permanent, conţin aprecieri generale la adresa
proiectului de lege sau propunerii legislative, propuneri motivate, privind admiterea acestora fără
modificări, respingerea sau admiterea cu modificări – făcând referire la avizele primite de la alte
comisii, la toate amendamentele primite şi la avizul Consiliului Legislativ. În cazul – cel mai
frecvent, de altfel – în care comisia optează pentru promovarea iniţiativei legislative cu modificări,
raportul va marca într-o anexă fiecare articol sau paragraf dintr-un articol propus spre modificare,
alături de versiunea propusă de comisie şi de motivarea acestei versiuni. În fine, rapoartele şi
avizele cuprind, obligatoriu, pe lângă opinia majorităţii membrilor comisiei, şi părerea contrară
motivată a celorlalţi membri ai acesteia.
Raportul final este înaintat Biroului Permanent. Din momentul în care este înregistrat ca atare,
raportul este multiplicat şi distribuit parlamentarilor şi presei, iar iniţiativa legislativă care face
obiectul raportului intră automat pe ordinea de zi a Camerei respective.
Proiectul ordinii de zi (lista proiectelor ce vor fi discutate într-o săptămână dată din timpul sesiunii
parlamentare, aşezate în ordinea discutării lor), însoţit de proiectul programului de lucru, se
întocmesc de către Biroul Permanent al Senatului şi de Comitetul ordinii de zi al Camerei
Deputaţilor şi se comunică plenului în ultima zi lucrătoare a săptămânii anterioare celei vizate de
respectiva ordine de zi – joia. Comunicarea către plen presupune aprobarea sa de către Biroul
Permanent prin votul majorităţii parlamentarilor prezenţi. În cadrul şedinţei Biroului Permanent,
reprezentanţii partidelor comunică priorităţile legislative ale fiecărui partid în parte şi încearcă să-şi
promoveze iniţiativa legislativă preferată pe un loc cât mai bun pe listă.
Din momentul în care iniţiativa legislativă părăseşte comisia, încep primele negocieri pentru
promovarea unui anumit text pe o poziţie fruntaşă a ordinii de zi. Iniţiativele legislative avizate de
comisii în proiectul ordinii de zi în cel mult 10 zile de la primirea raportului comisiei sesizate în
fond, urmând să se decidă locul acestora pe ordinea de zi.
Ordinea de zi poate fi modificată luni, în deschiderea săptămânii de lucru – la cererea Guvernului, a
Biroului Permanent sau a unui grup parlamentar. Motivarea cererii de modificare a ordinii de zi se
face printr-o singură luare de cuvânt a reprezentantului celor care au cerut modificarea. Dacă există
opoziţie, se dă cuvântul unui singur vorbitor care se opune propunerii, după care propunerea de
modificare se supune la vot. Fireşte, fiecare din cei îndreptăţiţi poate solicita modificarea ordinii de
zi sau a programului de lucru – cu condiţia să nu solicite o modificare deja respinsă prin vot.
Modificarea ordinii de zi sau a programului se aprobă, de asemenea, cu votul majorităţii deputaţilor
prezenţi.
Un text care nu comportă probleme deosebite şi are mai mult de două articole trece prin trei etape
principale:

 dezbaterea generală,

 dezbaterea şi votul pe articole,

 votul final pe ansamblul legii.

Dezbaterea generală
Dezbaterea generală debutează cu prezentarea, de către iniţiator, a motivelor care au condus la
promovarea proiectului, urmată de prezentarea raportului comisiei – de către preşedintele acesteia
sau de către un raportor desemnat de comisie. După care, fiecare grup parlamentar are dreptul să
înscrie la cuvânt câte un reprezentant. Se face o listă a doritorilor să intervină, iar preşedintele de
şedinţă dă cuvântul reprezentanţilor grupurilor parlamentare în ordinea înscrierii. după ce lista
vorbitorilor a fost epuizată, iniţiatorul mai are dreptul de a lua cuvântul încă o dată, înaintea
încheierii dezbaterilor generale, pentru a-şi apăra proiectul de eventualele obiecţii împotriva
proiectului în ansamblu. În această primă etapă, discuţiile se poartă asupra motivaţiilor şi utilităţii
generale a proiectului. Dacă prin raportul comisiei se propune respingerea proiectului, preşedintele
de şedinţă cere Camerei să se pronunţe prin vot imediat după încheierea dezbaterilor generale.

Dezbatere pe articole
Dezbaterea pe articole începe în cazul admiterii proiectului. Preşedintele de şedinţă citeşte fiecare
articol în parte, urmat de amendamentele care i-au fost aduse (doar cele privind gramatica şi tehnica
legislativă). Este discutat, şi ulterior, votat fiecare în parte, dar începând cu amendamentele.
Discutarea amendamentelor începe cu cele prin care se propune eliminarea unui text cuprins în
articolul care se discută şi continuă cu cele în care se propun modificări sau completări. Plenul
Camerei se pronunţă prin vot distinct asupra fiecărui amendament, ca şi asupra fiecărui articol.

Votul în ansamblu
Votul în ansamblu începe după ce textul iniţiativei legislative a fost votat articol cu articol. În toate
Parlamentele lumii, votul final asupra unui proiect de lege este, practic, cel mai important moment
al procesul – anunţat cu mai multe zile înainte, pentru optima mobilizare a parlamentarilor, mai ales
atunci când e vorba de legi importante şi disputate.
Diversele tipuri de viitoare legi se cer votate de o anumită majoritate:

 legile constituţionale (prin care se amendează Constituţia) – de cel puţin două

treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor (majoritate calificată),

 legile organice (pentru reglementarea organizării unor instituţii) – de către jumătate

din numărul deputaţilor respectiv, senatorilor (majoritate absolută),

 legile ordinare de către jumătate din numărul deputaţilor, respectiv senatorilor

prezenţi în sală (majoritate simplă).
Există două posibilităţi de a întoarce din drum iniţiativa legislativă de către:

 Curtea Constituţională,

 Preşedintele României
Înainte de fi trimisă spre promulgare, legea rămâne cinci zile la Secretariatele celor două Camere –
timp în care Preşedintele ţării, unul din preşedinţii celor două Camere, Guvernul, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie sau minimum 25 de senatori sau 50 de deputaţi pot cere Curţii Constituţionale să
se pronunţe asupra ei cu privire la constituţionalitatea unor articole din iniţiativa legislativă sau a
textului în ansamblu. Curtea Constituţională are dreptul de a sesiza şi din oficiu asupra
constituţionalităţii legilor şi se pronunţă enunţând o decizie publicată în Monitorul Oficial al
României. Prin această decizie, Curtea se pronunţă cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate
ridicată de cei care au sesizat-o.
Forma revizuită a Constituţiei României din 2003 elimină posibilitatea Parlamentului de a anula
deciziile Curţii constituţionale. Astfel, Parlamentul trebuie să pună de acord dispoziţiile considerate
neconstituţionale cu conţinutul deciziilor Curţii în termen de 45 de zile, perioadă în care prevederile
respective sunt suspendate de drept. Dispoziţiile din legile în vigoare declarate neconstituţionale
prin decizia Curţii îşi încetează efectele în termen de 45 de zile.
Pe baza raportului Comisie juridice, care cuprinde propuneri pentru eliminarea sau modificarea
prevederilor declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale, camera reexaminează
prevederile respective şi face corelările tehnico-legislative necesare. Astfel că, atunci când celor
două Camere le vine rândul să se pronunţe, fiecare dintre ele votează în primul rând raportul
Comisiei Juridice.
În cazul în care Preşedintele României se decide să ceară reexaminarea textului unei viitoare legi,
gest pe care poate să-l folosească o singură dată, pentru un proiect de lege, el trebuie să folosească
acest drept al său în maximum 20 de zile de la primirea spre promulgare. În această situaţie, cea
care se pronunţă asupra solicitării preşedintelui este comisia avizată iniţial în fond, iar cele două
Camere votează eventualele modificări cu majoritatea cerută de tipul de lege astfel blocată de la
promulgare. După discutarea solicitării Preşedintelui, noua trimitere spre promulgare îl obligă pe
acesta să procedeze la aceasta în maximum 10 zile de la primire.

Relaţia Parlament – Guvern

Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al
activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de
Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o
iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor
sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.
Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa, participarea lor
este obligatorie. Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările sau la
interpelările formulate de deputaţi sau de senatori. Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o
moţiune prin care să-şi exprime poziţia cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.
Potrivit Constituţiei, Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-
Ministru. De regulă, aceasta se face în urma consultărilor cu partidul sau coaliţia care deţine
majoritatea în Parlament. Programul de guvernare şi lista Guvernului se dezbat de către Camera
Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună, iar încrederea Guvernului se acordă cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor. Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa
activitate şi numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară
urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Încredere acordată Guvernului poate fi retrasă de Camera Deputaţilor şi Senat prin adoptarea unei
moţiuni de cenzură, iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi
adoptă cu votul majorităţii acestora.
Guvernul îţi poate angaja răspunderea în faţa celor două Camere ale Parlamentului şi asupra unui
program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. Guvernul este emis dacă o
moţiune de cenzură, depusă în termen de trei zile de la prezentarea programului sau a declaraţiei de
politică generală ori a proiectului de lege, a fost votată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor.
Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în
domenii care nu fac obiectul legilor organice. În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta
ordonanţe de urgenţă, care intră, însă, în vigoare nu8mai după depunerea lor spre aprobare în
Parlament. În acest caz, dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el este convocat obligatoriu.
Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face prin lege.
Capitolul I - Dispozitii generale
Activitatea de legiferare Art. 1
(1) Reglementarea relatiilor sociale prin lege si prin celelalte categorii de acte normative se
realizeaza cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului romanesc.
(2) Actele normative se initiaza, se elaboreaza, se adopta si se aplica in conformitate cu prevederile
Constitutiei Romaniei, republicata, cu dispozitiile prezentei legi, precum si cu principiile ordinii de
drept.
(3) Activitatea de legiferare reprezinta principala modalitate de implementare a politicilor publice,
asigurand instrumentele necesare pentru punerea in aplicare a solutiilor de dezvoltare economica si
sociala, precum si pentru exercitarea autoritatii publice.
Tehnica legislativa Art. 2
(1) Tehnica legislativa asigura sistematizarea, unificarea si coordonarea legislatiei, precum si
continutul si forma juridica adecvate pentru fiecare act normativ.
(2) Normele de tehnica legislativa definesc partile constitutive ale actului normativ, structura, forma
si modul de sistematizare a continutului acestuia, procedeele tehnice privind modificarea,
completarea, abrogarea, publicarea si republicarea actelor normative, precum si limbajul si stilul
actului normativ.
Respectarea normelor de tehnica legislativa Art. 3
(1) Normele de tehnica legislativa sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de catre Guvern
si a propunerilor legislative apartinand deputatilor, senatorilor sau cetatenilor, in cadrul exercitarii
dreptului la initiativa legislativa, la elaborarea si adoptarea ordonantelor si hotararilor Guvernului,
precum si la elaborarea si adoptarea actelor normative ale celorlalte autoritati cu asemenea atributii.
(2) Normele de tehnica legislativa se aplica, in mod corespunzator, si la elaborarea si adoptarea
proiectelor de ordine, instructiuni si de alte acte normative emise de conducatorii organelor
administratiei publice centrale de specialitate, precum si la elaborarea si adoptarea actelor cu
caracter normativ emise de autoritatile administratiei publice locale.
Ierarhia actelor normative Art. 4
(1) Actele normative se elaboreaza in functie de ierarhia lor, de categoria acestora si de autoritatea
publica competenta sa le adopte.
(2) Categoriile de acte normative si normele de competenta privind adoptarea acestora sunt stabilite
prin Constitutia Romaniei, republicata, si prin celelalte legi.
(3) Actele normative date in executarea legilor, ordonantelor sau a hotararilor Guvernului se emit in
limitele si potrivit normelor care le ordona.
Initierea actelor normative Art. 5
(1) Proiectele de legi se elaboreaza ca urmare a exercitarii, potrivit Constitutiei, a dreptului de
initiativa legislativa.
(2) Proiectele celorlalte categorii de acte normative se elaboreaza de autoritatile competente sa le
initieze, potrivit legii.
Continutul si fundamentarea solutiilor legislative Art. 6
(1) Proiectul de act normativ trebuie sa instituie reguli necesare, suficiente si posibile care sa
conduca la o cat mai mare stabilitate si eficienta legislativa. Solutiile pe care le cuprinde trebuie sa
fie temeinic fundamentate, luandu-se in considerare interesul social, politica legislativa a statului
roman si cerintele corelarii cu ansamblul reglementarilor interne, precum si ale armonizarii
legislatiei nationale cu legislatia comunitara si cu tratatele internationale la care Romania este parte.
(2) Pentru fundamentarea noii reglementari se va porni de la dezideratele sociale prezente si de
perspectiva, precum si de la insuficientele legislatiei in vigoare.
(3) Proiectele de acte normative se supun spre adoptare insotite de o expunere de motive, o nota de
fundamentare sau un referat de aprobare, precum si de un studiu de impact, dupa caz.
(4) Actele normative cu impact asupra domeniilor social, economic si de mediu, asupra bugetului
general consolidat sau asupra legislatiei in vigoare sunt elaborate pe baza unor documente de
politici publice aprobate de Parlament sau de Guvern. Guvernul defineste tipurile si structura
documentelor de politica publica.
Evaluarea preliminara a impactului noilor reglementari Art. 7
(1) Evaluarea preliminara a impactului proiectelor de lege, a propunerilor legislative si a celorlalte
proiecte de acte normative reprezinta un set de activitati si proceduri realizate cu scopul de a asigura
o fundamentare adecvata a initiativelor legislative. Evaluarea preliminara a impactului presupune
identificarea si analizarea efectelor economice, sociale, de mediu, legislative si bugetare pe care le
produc reglementarile propuse.
(2) Evaluarea preliminara a impactului proiectelor de acte normative este considerata a fi
modalitatea de fundamentare pentru solutiile legislative propuse si trebuie realizata inainte de
adoptarea actelor normative.
(3) Fundamentarea noii reglementari trebuie sa aiba in vedere atat evaluarea impactului legislatiei
specifice in vigoare la momentul elaborarii proiectului de act normativ, cat si evaluarea impactului
politicilor publice pe care proiectul de act normativ le implementeaza.
(4) Evaluarea preliminara a impactului este realizata de initiatorul proiectului de act normativ. In
cazul unor proiecte de acte normative complexe, evaluarea impactului poate fi realizata, pe baza
unui contract de prestari de servicii, de catre institute de cercetare stiintifica, universitati, societati
comerciale sau organizatii neguvernamentale, in conformitate cu prevederile legale in vigoare
referitoare la achizitiile publice.
(5) In vederea elaborarii evaluarii preliminare a impactului propunerilor legislative initiate de
deputati si senatori, precum si in cazul celor bazate pe initiativa cetatenilor, membrii Parlamentului
pot solicita Guvernului asigurarea accesului la datele si informatiile necesare realizarii acesteia.
(6) Aplicarea dispozitiilor alin. (1)—(5) nu este obligatorie in cazul initiativelor legislative ale
deputatilor si senatorilor, precum si al celor bazate pe initiativa cetatenilor.
Forma de redactare a actelor normative Art. 8
(1) Proiectele de legi, propunerile legislative si celelalte proiecte de acte normative se redacteaza in
forma prescriptiva proprie normelor juridice.
(2) Prin modul de exprimare actul normativ trebuie sa asigure dispozitiilor sale un caracter
obligatoriu.
(3) Dispozitiile cuprinse in actul normativ pot fi, dupa caz, imperative, supletive, permisive,
alternative, derogatorii, facultative, tranzitorii, temporare, de recomandare sau altele asemenea;
aceste situatii trebuie sa rezulte expres din redactarea normelor.
(4) Textul legislativ trebuie sa fie formulat clar, fluent si inteligibil, fara dificultati sintactice si
pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu incarcatura afectiva. Forma si estetica
exprimarii nu trebuie sa prejudicieze stilul juridic, precizia si claritatea dispozitiilor.
Avizarea proiectelor Art. 9
(1) In cazurile prevazute de lege, in faza de elaborare a proiectelor de acte normative initiatorul
trebuie sa solicite avizul autoritatilor interesate in aplicarea acestora, in functie de obiectul
reglementarii.
(2) Dupa elaborarea lor si incheierea procedurii de avizare prevazute la alin. (1), proiectele de legi,
propunerile legislative, precum si proiectele de ordonante si de hotarari cu caracter normativ ale
Guvernului se supun in mod obligatoriu avizarii Consiliului Legislativ.
(3) Procedura de avizare si obiectul avizului Consiliului Legislativ sunt prevazute in legea sa
organica si in regulamentul sau de organizare si functionare.
Avizul Consiliului Legislativ Art. 10
(1) Avizul Consiliului Legislativ se formuleaza si se transmite in scris. El poate fi: favorabil,
favorabil cu obiectii sau propuneri ori negativ.
(2) Avizele favorabile care cuprind obiectii sau propuneri, precum si cele negative se motiveaza si
pot fi insotite de documentele sau de informatiile pe care se sprijina.
(3) Avizul Consiliului Legislativ este un aviz de specialitate si are caracter consultativ.
(4) Observatiile si propunerile Consiliului Legislativ privind respectarea normelor de tehnica
legislativa vor fi avute in vedere la definitivarea proiectului de act normativ. Neacceptarea acestora
trebuie motivata in cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau intr-o nota insotitoare.
Publicarea actelor normative Art. 11
(1) In vederea intrarii lor in vigoare, legile si celelalte acte normative adoptate de Parlament,
hotararile si ordonantele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autoritatilor
administrative autonome, precum si ordinele, instructiunile si alte acte normative emise de
conducatorii organelor administratiei publice centrale de specialitate se publica in Monitorul Oficial
al Romaniei, Partea I.
(2) Nu sunt supuse regimului de publicare in Monitorul Oficial al Romaniei:
a) deciziile primului-ministru clasificate, potrivit legii;
b) actele normative clasificate, potrivit legii, precum si cele cu caracter individual, emise de
autoritatile administrative autonome si de organele administratiei publice centrale de specialitate.
(3) Legile se publica imediat dupa promulgare, insotite de actul prin care au fost promulgate.
Celelalte acte cu caracter normativ, adoptate de Parlament, se publica sub semnatura presedintilor
celor doua Camere.
(4) Ordonantele si hotararile Guvernului se publica numai dupa ce au fost semnate de primul-
ministru si contrasemnate de ministrii care au obligatia sa le puna in executare.
(5) Celelalte acte normative se publica dupa ce au fost semnate de emitent.
Intrarea in vigoare a actelor normative Art. 12
(1) Legile si ordonantele emise de Guvern in baza unei legi speciale de abilitare intra in vigoare la 3
zile de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, sau la o data ulterioara
prevazuta in textul lor. Termenul de 3 zile se calculeaza pe zile calendaristice, incepand cu data
publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, si expira la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la
publicare.
(2) Ordonantele de urgenta ale Guvernului intra in vigoare la data publicarii in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I, sub conditia depunerii lor prealabile la Camera competenta sa fie sesizata, daca
in cuprinsul lor nu este prevazuta o data ulterioara.
(3) Actele normative prevazute la art. 11 alin. (1), cu exceptia legilor si a ordonantelor, intra in
vigoare la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, daca in cuprinsul lor nu este
prevazuta o data ulterioara. Atunci cand nu se impune ca intrarea in vigoare sa se produca la data
publicarii, in cuprinsul acestor acte normative trebuie sa se prevada ca ele intra in vigoare la o data
ulterioara stabilita prin text.
Capitolul II - Sistematizarea si unificarea legislatiei
Integrarea proiectului in ansamblul legislatiei Art. 13
Actul normativ trebuie sa se integreze organic in sistemul legislatiei, scop in care:
a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de
acelasi nivel, cu care se afla in conexiune;
b) proiectul de act normativ, intocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depasi limitele
competentei instituite prin acel act si nici nu poate contraveni principiilor si dispozitiilor acestuia;
c) proiectul de act normativ trebuie sa fie corelat cu reglementarile comunitare si cu tratatele
internationale la care Romania este parte.
Unicitatea reglementarii in materie Art. 14
(1) Reglementarile de acelasi nivel si avand acelasi obiect se cuprind, de regula, intr-un singur act
normativ.
(2) Un act normativ poate cuprinde reglementari si din alte materii conexe numai in masura in care
sunt indispensabile realizarii scopului urmarit prin acest act.
Reglementari speciale si derogatorii Art. 15
(1) O reglementare din aceeasi materie si de acelasi nivel poate fi cuprinsa intr-un alt act normativ,
daca are caracter special fata de actul ce cuprinde reglementarea generala in materie.
(2) Caracterul special al unei reglementari se determina in functie de obiectul acesteia,
circumstantiat la anumite categorii de situatii, si de specificul solutiilor legislative pe care le
instituie.
(3) Reglementarea este derogatorie daca solutiile legislative referitoare la o situatie anume
determinata cuprind norme diferite in raport cu reglementarea-cadru in materie, aceasta din urma
pastrându-si caracterul sau general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.
Evitarea paralelismelor Art. 16
(1) In procesul de legiferare este interzisa instituirea acelorasi reglementari in mai multe articole sau
alineate din acelasi act normativ ori in doua sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor
conexiuni legislative se utilizeaza norma de trimitere.
(2) In cazul existentei unor paralelisme acestea vor fi inlaturate fie prin abrogare, fie prin
concentrarea materiei in reglementari unice.
(3) Se supun procesului de concentrare in reglementari unice si reglementarile din aceeasi materie
dispersate in legislatia in vigoare.
(4) Intr-un act normativ emis pe baza si in executarea altui act normativ de nivel superior nu se
utilizeaza reproducerea unor dispozitii din actul superior, fiind recomandabila numai indicarea
textelor de referinta. In asemenea cazuri preluarea unor norme in actul inferior poate fi facuta numai
pentru dezvoltarea ori detalierea solutiilor din actul de baza.
Asanarea legislatiei Art. 17
In vederea asanarii legislatiei active, in procesul de elaborare a proiectelor de acte normative se va
urmari abrogarea expresa a dispozitiilor legale cazute in desuetudine sau care inregistreaza aspecte
de contradictorialitate cu reglementarea preconizata.
Sistematizarea si concentrarea legislatiei in coduri Art. 18
In vederea sistematizarii si concentrarii legislatiei, reglementarile dintr-un anumit domeniu sau
dintr-o anumita ramura de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite intr-o structura
unitara, sub forma de coduri.
Incorporarea actelor normative in codexuri pe materii Art. 19
(1) Pe masura consolidarii sistemului legislativ, reglementarile legale in vigoare privind acelasi
domeniu sau domenii conexe, cuprinse in legi, ordonante si hotarari ale Guvernului, pot fi
incorporate prin alaturarea textelor acestora intr-o structura omogena, prezentata sub forma de
codex, care sa inlesneasca cunoasterea si aplicarea lor.
(2) Codexul se elaboreaza de Consiliul Legislativ, din proprie initiativa sau la solicitarea unuia
dintre birourile permanente ale celor doua Camere ale Parlamentului ori a Guvernului.
(3) Consiliul Legislativ stabileste denumirea actului rezultat din incorporare, structura si
succesiunea dispozitiilor legale avute in vedere, cu specificarea actelor normative din care provin si
a elementelor necesare de identificare. In cadrul operatiunii de incorporare in codexuri actele
normative incluse vor fi prezentate prin luarea in considerare a tuturor modificarilor si completarilor
ulterioare, a abrogarilor partiale, exprese ori implicite, precum si prin actualizarea denumirilor
institutiilor si localitatilor.
Capitolul III - Elaborarea actelor normative
Sectiunea 1 – Documentarea
Activitatea de documentare Art. 20
(1) Elaborarea proiectelor de acte normative trebuie precedata, in functie de importanta si
complexitatea acestora, de o activitate de documentare si analiza stiintifica, pentru cunoasterea
temeinica a realitatilor economico-sociale care urmeaza sa fie reglementate, a istoricului legislatiei
din acel domeniu, precum si a reglementarilor similare din legislatia straina, in special a tarilor
Uniunii Europene.
(2) Initiatorii proiectelor de acte normative pot solicita, pentru documentarea lor legislativa,
informatii suplimentare de la Consiliul Legislativ si alte autoritati sau institutii cu atributii de
informare in materia respectiva.
(3) Rezultatele studiilor de cercetare si referirile la sursele de informatii suplimentare relevante
pentru dezbaterea proiectelor de acte normative trebuie sa fie incluse in instrumentul de prezentare
si motivare a proiectului de act normativ.
Jurisprudenta si doctrina juridica Art. 21
In activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ se vor examina
practica Curtii Constitutionale in acel domeniu, practica instantelor judecatoresti in aplicarea
reglementarilor in vigoare, precum si doctrina juridica in materie.
Raportul cu legislatia comunitara si cu tratatele internationale Art. 22
(1) Solutiile legislative preconizate prin noua reglementare trebuie sa aiba in vedere reglementarile
in materie ale Uniunii Europene, asigurand compatibilitatea cu acestea.
(2) Prevederile alin. (1) se aplica in mod corespunzator si in ceea ce priveste dispozitiile cuprinse in
tratatele internationale la care Romania este parte.
(3) Cand este cazul, se vor face propuneri de modificare si completare a actelor normative interne
ale caror dispozitii nu sunt concordante cu cele ale actelor internationale la care Romania este parte
sau nu asigura compatibilitatea cu dreptul comunitar.
Sectiunea 2 - Alegerea solutiilor legislative si definirea conceptelor
Stabilirea solutiilor legislative Art. 23
(1) Pentru alegerea unor solutii judicioase si durabile se pot elabora mai multe variante posibile,
evaluandu-se efectele previzibile ale solutiilor preconizate.
(2) Solutiile legislative avute in vedere trebuie sa prezinte suplete pentru a realiza imbinarea
caracterului de stabilitate a reglementarii cu cerintele de perspectiva ale dezvoltarii sociale.
Sfera de cuprindere a solutiilor preconizate Art. 24
(1) Solutiile legislative preconizate prin proiectul de act normativ trebuie sa acopere intreaga
problematica a relatiilor sociale ce reprezinta obiectul de reglementare pentru a se evita lacunele
legislative.
(2) Pentru ca solutiile sa fie pe deplin acoperitoare se vor lua in considerare diferitele ipoteze ce se
pot ivi in activitatea de aplicare a actului normativ, folosindu-se fie enumerarea situatiilor avute in
vedere, fie formulari sintetice sau formulari-cadru de principiu, aplicabile oricaror situatii posibile.
Determinarea conceptelor si notiunilor Art. 25
In cadrul solutiilor legislative preconizate trebuie sa se realizeze o configurare explicita a
conceptelor si notiunilor folosite in noua reglementare, care au un alt inteles decat cel comun,
pentru a se asigura astfel intelegerea lor corecta si a se evita interpretarile gresite.
Solutii pentru situatii tranzitorii Art. 26
Proiectul de act normativ trebuie sa cuprinda solutii legislative pentru situatii tranzitorii, in cazul in
care prin noua reglementare sunt afectate raporturi sau situatii juridice nascute sub vechea
reglementare, dar care nu si-au produs in intregime efectele pana la data intrarii in vigoare a noii
reglementari. De asemenea, proiectul trebuie sa cuprinda, daca este cazul, masuri legislative privind
solutionarea conflictului intre acte normative de categorii diferite, cu respectarea principiului
ierarhiei actelor normative.
Sectiunea 3 - Elaborarea codurilor si a altor legi complexe
Teze prealabile Art. 27
(1) In cazul proiectelor de coduri sau al altor legi complexe, anume determinate, la initiativa
Parlamentului ori a Guvernului se pot constitui la Consiliul Legislativ sau sub coordonarea acestuia
comisii de specialitate pentru elaborarea proiectelor respective.
(2) In cazul proiectelor de coduri si al altor legi complexe, care intereseaza domeniul de activitate al
justitiei, comisiile de elaborare se instituie de Ministerul Justitiei. In componenta comisiei
constituite se include un reprezentant al Consiliului Legislativ, desemnat de presedintele acestuia.
(3) Comisiile de specialitate vor intocmi, pe baza unor studii si documentari stiintifice, teze
prealabile care sa reflecte conceptia generala, principiile, noile orientari si principalele solutii ale
reglementarilor preconizate.
(4) Inainte de definitivarea tezelor, concluziile studiilor, cuprinzand liniile directoare ale conceptiei
de ansamblu a viitoarei reglementari, se inainteaza, pentru exprimarea punctului de vedere,
ministerelor si celorlalte autoritati publice interesate.
Aprobarea tezelor prealabile Art. 28
Tezele prealabile, definitivate potrivit prevederilor art. 27, se supun aprobarii Guvernului. Dupa
aprobarea tezelor de catre Guvern comisia de elaborare va proceda la redactarea textului viitorului
act normativ.
Adoptarea codurilor si a legilor complexe Art. 29
Proiectul de act normativ intocmit in conditiile prevazute la art. 27 si 28, insotit de un raport, va fi
inaintat Parlamentului sau, dupa caz, Guvernului, pentru declansarea procedurii legislative.
Sectiunea 4 - Motivarea proiectelor de acte normative
Instrumentele de prezentare si motivare Art. 30
(1) Proiectele de acte normative trebuie insotite de urmatoarele documente de motivare:
a) expuneri de motive — in cazul proiectelor de legi si al propunerilor legislative;
b) note de fundamentare — in cazul ordonantelor si al hotararilor Guvernului; ordonantele care
trebuie supuse aprobarii Parlamentului, potrivit legii de abilitare, precum si ordonantele de urgenta
se transmit Parlamentului insotite de expunerea de motive la proiectul legii de aprobare a acestora;
c) referate de aprobare — pentru celelalte acte normative;
d) studii de impact — in cazul proiectelor de legi de importanta si complexitate deosebita si al
proiectelor de legi de aprobare a ordonantelor emise de Guvern in temeiul unei legi de abilitare si
supuse aprobarii Parlamentului.
(2) Expunerile de motive, notele de fundamentare, referatele de aprobare si studiile de impact
constituie instrumentele de prezentare si motivare ale noilor reglementari propuse.
(3) In cazul proiectelor de legi pentru care Guvernul isi angajeaza raspunderea, documentele de
motivare care insotesc aceste proiecte sunt expunerea de motive si, dupa caz, raportul prevazut la
art. 29.
Cuprinsul motivarii Art. 31
(1) Instrumentul de prezentare si motivare include continutul evaluarii impactului actelor normative,
cuprinzand urmatoarele sectiuni:
a) motivul emiterii actului normativ — cerintele care reclama interventia normativa, cu referire
speciala la insuficientele si neconcordantele reglementarilor in vigoare; principiile de baza si
finalitatea reglementarilor propuse, cu evidentierea elementelor noi; concluziile studiilor, lucrarilor
de cercetare, evaluarilor statistice; referirile la documente de politici publice sau la actul normativ
pentru a caror implementare este elaborat respectivul proiect. Pentru ordonantele de urgenta vor fi
prezentate distinct elementele obiective ale situatiei extraordinare care impune reglementarea
imediata, nefiind suficienta utilizarea procedurii parlamentare de urgenta, precum si eventualele
consecinte care s-ar produce in lipsa luarii masurilor legislative propuse;
b) impactul socioeconomic — efectele asupra mediului macroeconomic, de afaceri, social si asupra
mediului inconjurator, inclusiv evaluarea costurilor si beneficiilor;
c) impactul financiar asupra bugetului general consolidat atat pe termen scurt, pentru anul curent,
cat si pe termen lung (pe 5 ani), inclusiv informatii cu privire la cheltuieli si venituri;
d) impactul asupra sistemului juridic — implicatiile pe care noua reglementare le are asupra
legislatiei in vigoare; compatibilitatea cu reglementarile comunitare in materie, determinarea exacta
a acestora si, daca este cazul, masurile viitoare de armonizare care se impun; deciziile Curtii de
Justitie a Uniunii Europene si alte documente relevante pentru transpunerea sau implementarea
prevederilor legale respective; implicatiile asupra legislatiei interne, in cazul ratificarii sau aprobarii
unor tratate ori acorduri internationale, precum si masurile de adaptare necesare; preocuparile in
materie de armonizare legislativa;
e) consultarile derulate in vederea elaborarii proiectului de act normativ, organizatiile si specialistii
consultati, esenta recomandarilor primite;
f) activitatile de informare publica privind elaborarea si implementarea proiectului de act normativ;
g) masurile de implementare — modificarile institutionale si functionale la nivelul administratiei
publice centrale si locale.
(2) In situatia in care reglementarea propusa se elaboreaza in executarea unui act normativ,
motivarea trebuie sa cuprinda referiri la actul pe baza si in executarea caruia se emite.
(3) Forma finala a instrumentelor de prezentare si motivare a proiectelor de acte normative trebuie
sa cuprinda referiri la avizul Consiliului Legislativ si, dupa caz, al Consiliului Suprem de Aparare a
Tarii, Curtii de Conturi sau Consiliului Economic si Social.
(4) Guvernul stabileste structura si continutul detaliat al instrumentelor de prezentare si motivare
pentru actele normative initiate de Guvern.
Redactarea motivarii Art. 32
(1) Documentele de motivare se redacteaza intr-un stil explicativ, clar, folosindu-se terminologia
proiectului de act normativ pe care il prezinta.
(2) Motivarea trebuie sa se refere la forma finala a proiectului de act normativ; daca pe parcurs s-au
adus unele modificari proiectului, ca urmare a propunerilor si observatiilor primite de la organele de
avizare, motivarea initiala trebuie reconsiderata in mod corespunzator.
Studiul de impact Art. 33
(1) Scopul elaborarii studiului de impact este de a estima costurile si beneficiile aduse in plan
economic si social prin adoptarea proiectului de lege, precum si de a evidentia dificultatile care ar
putea aparea in procesul de punere in practica a reglementarilor propuse.
(2) Studiul de impact este intocmit, de regula, de structurile de specialitate in domeniu ale
administratiei publice centrale, la cererea Guvernului. Pentru propunerile legislative initiate de
deputati sau de senatori, studiile de impact se intocmesc prin grija ministerelor de resort, la
solicitarea comisiilor parlamentare.
(3) In studiul de impact se face referire:
a) la starea de fapt existenta la momentul elaborarii noii reglementari;
b) la modificarile care se propun a fi aduse legislatiei existente;
c) la obiectivele urmarite prin modificarea legislatiei existente;
d) la mijloacele disponibile in vederea realizarii scopurilor propuse;
e) la dificultatile care ar putea fi intampinate in aplicarea noilor dispozitii;
f) la evaluarea costurilor impuse de adoptarea proiectului de lege si a eventualelor economii
bugetare generate de aceasta, la motivele care stau la baza acestei evaluari, precum si la modalitatea
de calcul al costurilor si economiilor;
g) la beneficiile rezultate prin implementarea proiectului de lege, altele decat cele de natura
economica;
h) la analiza comparativa a costurilor si a beneficiilor pe care le implica proiectul de lege, din care
sa reiasa daca beneficiile sunt justificate de costuri.
Semnarea instrumentelor de prezentare si motivare Art. 34
(1) Expunerile de motive la proiectele de legi pentru care initiativa legislativa se exercita de
Guvern, precum si expunerile de motive la proiectele de legi de aprobare a unor ordonante sau
ordonante de urgenta se semneaza de primul-ministru dupa adoptarea formei finale a proiectului in
sedinta a Guvernului.
(2) Expunerile de motive la propunerile legislative intocmite de deputati sau de senatori se
semneaza de initiatorii respectivi.
(3) In cazul in care initiativa legislativa este exercitata de cetateni, expunerea de motive trebuie
insotita de punctul de vedere al Curtii Constitutionale, intocmit potrivit prevederilor art. 146 lit. j)
din Constitutia Romaniei, republicata.
(4) Notele de fundamentare la proiectele de ordonante si de hotarari ale Guvernului se semneaza de
ministrul sau de ministrii initiatori, precum si de cei care le-au avizat.
(5) Expunerile de motive la legi si notele de fundamentare la ordonante si hotarari ale Guvernului,
elaborate de initiator, se publica impreuna cu actul normativ in cauza in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I, sau se prezinta pe internet de catre autoritatea emitenta. Daca in cursul
dezbaterilor parlamentare proiectul de lege sau propunerea legislativa a suferit modificari de fond,
expunerea de motive va fi refacuta, dupa promulgarea legii, de catre initiator, la sesizarea
secretarului general al Camerei Deputatilor.
Capitolul IV - Redactarea actelor normative
Sistematizarea ideilor in text Art. 35
Pentru asigurarea unei succesiuni logice a solutiilor legislative preconizate si realizarea unei
armonii interioare a actului normativ redactarea textului proiectului trebuie precedata de intocmirea
unui plan de grupare a ideilor in functie de conexiunile si de raportul firesc dintre ele, in cadrul
conceptiei generale a reglementarii.
Stilul actelor normative Art. 36
(1) Actele normative trebuie redactate intr-un limbaj si stil juridic specific normativ, concis, sobru,
clar si precis, care sa excluda orice echivoc, cu respectarea stricta a regulilor gramaticale si de
ortografie.
(2) Este interzisa folosirea neologismelor, daca exista un sinonim de larga raspandire in limba
romana. In cazurile in care se impune folosirea unor termeni si expresii straine, se va alatura, dupa
caz, corespondentul lor in limba romana.
(3) Termenii de specialitate pot fi utilizati numai daca sunt consacrati in domeniul de activitate la
care se refera reglementarea.
(4) Redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor in intelesul lor curent din limba romana
moderna, cu evitarea regionalismelor. Redactarea este subordonata dezideratului intelegerii cu
usurinta a textului de catre destinatarii acestuia.
Unitatea terminologica Art. 37
(1) In limbajul normativ aceleasi notiuni se exprima numai prin aceiasi termeni.
(2) Daca o notiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea intelesuri diferite, semnificatia
acestuia in context se stabileste prin actul normativ ce le instituie, in cadrul dispozitiilor generale
sau intr-o anexa destinata lexicului respectiv, si devine obligatoriu pentru actele normative din
aceeasi materie.
(3) Exprimarea prin abrevieri a unor denumiri sau termeni se poate face numai prin explicitare in
text, la prima folosire.
Exprimarea continutului normativ Art. 38
(1) Textul articolelor trebuie sa aiba caracter dispozitiv, sa prezinte norma instituita fara explicatii
sau justificari.
(2) In redactarea actului normativ, de regula, verbele se utilizeaza la timpul prezent, forma
afirmativa, pentru a se accentua caracterul imperativ al dispozitiei respective.
(3) Utilizarea unor explicatii prin norme interpretative este permisa numai in masura in care ele sunt
strict necesare pentru intelegerea textului. Nu este permisa prezentarea unor explicatii prin folosirea
parantezelor.
Referirea la alt act normativ Art. 39
(1) Referirea intr-un act normativ la alt act normativ se face prin precizarea categoriei juridice a
acestuia, a numarului sau, a titlului si a datei publicarii acelui act sau numai a categoriei juridice si a
numarului, daca astfel orice confuzie este exclusa.
(2) Referirea la un tratat international trebuie sa cuprinda atat denumirea completa a acestuia, cat si
a actului de ratificare sau de aprobare.
Capitolul V - Structura actului normativ
Sectiunea 1 - Partile constitutive ale actului normativ
Partile constitutive ale actului normativ Art. 40
Actul normativ are urmatoarele parti constitutive: titlul si, daca este cazul, preambulul, formula
introductiva, partea dispozitiva, formula de atestare a autenticitatii actului.
Titlul actului normativ Art. 41
(1) Titlul actului normativ cuprinde denumirea generica a actului, in functie de categoria sa juridica
si de autoritatea emitenta, precum si obiectul reglementarii exprimat sintetic.
(2) Categoria juridica a actului normativ este determinata de regimul competentelor stabilit prin
Constitutie, legi si prin alte acte normative prin care se acorda prerogative de reglementare juridica
autoritatilor publice.
(3) Autoritatea publica este aceea investita prin Constitutie sau printr-un alt act normativ.
(4) Se interzice ca denumirea proiectului unui act normativ sa fie aceeasi cu cea a altui act normativ
in vigoare.
(5) In cazul actelor normative prin care se modifica ori se completeaza un alt act normativ, titlul
actului va exprima operatiunea de modificare sau de completare a actului normativ avut in vedere.
(6) Ca element de identificare, titlul se intregeste, dupa adoptarea actului normativ, cu un numar de
ordine, la care se adauga anul in care a fost adoptat acesta.
Formula introductiva Art. 42
(1) Formula introductiva consta intr-o propozitie care cuprinde denumirea autoritatii emitente si
exprimarea hotararii de luare a deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ
respectiv.
(2) In cazul legilor formula introductiva este urmatoarea: "Parlamentul Romaniei adopta prezenta
lege."
(3) Pentru actele Guvernului formula introductiva este: "In temeiul art. 108 din Constitutia
Romaniei, republicata, Guvernul Romaniei adopta prezenta hotarare"sau, dupa caz,"„ordonanta”.
La ordonante se face referire si la legea de abilitare. La ordonantele de urgenta, formula introductiva
este: "In temeiul art. 115 alin. (4) din Constitutia Romaniei, republicata, Guvernul Romaniei adopta
prezenta ordonanta de urgenta."La hotararile date in executarea expresa a unor legi se adauga si
temeiul din legea respectiva.
(4) La celelalte categorii de acte normative formula introductiva cuprinde autoritatea emitenta,
denumirea generica a actului, in functie de natura sa juridica, precum si temeiurile juridice pe baza
si in executarea carora actul a fost emis.
Preambulul Art. 43
(1) Preambulul enunta, in sinteza, scopul si, dupa caz, motivarea reglementarii. El nu poate
cuprinde nici directive, nici reguli de interpretare. Preambulul preceda formula introductiva.
(2) Includerea preambulului in cuprinsul actului normativ se apreciaza de la caz la caz.
(3) La ordonantele de urgenta preambulul este obligatoriu si cuprinde prezentarea elementelor de
fapt si de drept ale situatiei extraordinare ce impune recurgerea la aceasta cale de reglementare.
(4) In cazul actelor normative ale administratiei publice centrale de specialitate sau ale
administratiei publice locale, in preambul se mentioneaza si avizele prevazute de lege.
Partea dispozitiva Art. 44
Partea dispozitiva a actului normativ reprezinta continutul propriu-zis al reglementarii, alcatuit din
totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia.
Mentiunea privind transpunerea normelor comunitare Art. 45
(1) In situatia actelor normative care transpun direct norme comunitare in dreptul intern, dupa
partea dispozitiva a acestora se face o mentiune care sa cuprinda elementele de identificare a actului
comunitar care a fost preluat, dupa modelul urmator: „Prezenta/prezentul... (se mentioneaza tipul
actului normativ) transpune Directiva nr..../... privind..., publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene nr..../....”
(2) Daca printr-un act normativ se transpune doar partial un act comunitar, mentiunea prevazuta la
alin. (1) trebuie sa specifice in detaliu textele (sectiuni/articole/paragrafe, dupa caz) transpuse.
Atestarea autenticitatii actului normativ Art. 46
(1) Actul normativ adoptat se semneaza de reprezentantul legal al emitentului, se dateaza si se
numeroteaza.
(2) Data legii este aceea la care i se da numar, dupa promulgare. Pentru actele normative ale
Parlamentului, care, potrivit legii, nu se supun promulgarii, data actului este aceea a adoptarii.
(3) Actele Guvernului poarta data sedintei Guvernului in care actul a fost aprobat. Data celorlalte
acte normative este aceea la care au fost semnate.
(4) Numerotarea actelor normative se face in ordinea datarii lor, separat pe fiecare an calendaristic.
(5) La legi este obligatoriu ca in finalul actului sa se faca mentiunea despre indeplinirea dispozitiei
constitutionale privind legalitatea adoptarii de catre cele doua Camere ale Parlamentului.
(6) Formula de atestare a legalitatii adoptarii proiectului de lege, utilizata de fiecare Camera, in
ordinea adoptarii, este:
a) „Acest proiect de lege a fost adoptat de Camera Deputatilor/Senat in sedinta din..., cu respectarea
prevederilor art. 76 alin. (1) sau, dupa caz, art. 76 alin. (2) din Constitutia Romaniei, republicata.”
— in cazul in care Camera Deputatilor/Senatul adopta proiectul de lege sau propunerea legislativa,
cu sau fara amendamente;
b) „Acest proiect de lege se considera adoptat de Camera Deputatilor/Senat in forma initiala, in
conditiile art. 75 alin. (2) teza a III-a sau ale art. 115 alin. (5) teza a III-a, dupa caz, din Constitutia
Romaniei, republicata.” — in cazul in care se depaseste termenul prevazut pentru adoptare.
(7) Formula de atestare a legalitatii adoptarii legii va avea urmatorul cuprins: Aceasta lege a fost
adoptata de Parlamentul Romaniei, cu respectarea prevederilor art. 75 si ale art. 76 alin. (1) sau (2),
dupa caz, din Constitutia Romaniei, republicata.
(8) In cazul in care legea este adoptata in sedinta comuna a celor doua Camere, formula de atestare
a legalitatii adoptarii acesteia va avea urmatorul cuprins: Aceasta lege a fost adoptata de
Parlamentul Romaniei, cu respectarea prevederilor art. 65 alin. (2) si ale art. 76 alin. (1) sau (2) ori
art. 148 alin. (1) sau art. 149, dupa caz, din Constitutia Romaniei, republicata.
(9) In cazul legilor de revizuire a Constitutiei Romaniei, formula de atestare a legalitatii adoptarii
acestora va avea urmatorul cuprins: Aceasta lege a fost adoptata de Camera Deputatilor si de Senat,
cu respectarea prevederilor art. 151 alin. (1) sau alin. (2), dupa caz, din Constitutia Romaniei,
republicata.
(10) Formula de atestare este urmata de semnaturile presedintilor celor doua Camere sau ale
vicepresedintilor care au condus sedintele.
Art. 47
(1) Elementul structural de baza al partii dispozitive il constituie articolul. Articolul cuprinde, de
regula, o singura dispozitie normativa aplicabila unei situatii date.
(2) Structura articolului trebuie sa fie echilibrata, abordand exclusiv aspectele juridice necesare
contextului reglementarii.
(3) Articolul se exprima in textul legii prin abrevierea „art.”. Articolele se numeroteaza in
continuare, in ordinea din text, de la inceputul pana la sfarsitul actului normativ, cu cifre arabe.
Daca actul normativ cuprinde un singur articol, acesta se va defini prin expresia „Articol unic”.
(4) In cazul actelor normative care au ca obiect modificari sau completari ale altor acte normative,
articolele se numeroteaza cu cifre romane, pastrandu-se numerotarea cu cifre arabe pentru textele
modificate sau completate.
(5) La coduri si la legi de mare intindere, articolele vor fi prevazute cu denumiri marginale,
exprimand sintetic obiectul lor; acestea nu au semnificatie proprie in continutul reglementarii.
Alineatul Art. 48
(1) In cazul in care din dispozitia normativa primara a unui articol decurg, in mod organic, mai
multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate in alineate distincte, asigurandu-se articolului o
succesiune logica a ideilor si o coerenta a reglementarii.
(2) Alineatul, ca subdiviziune a articolului, este constituit, de regula, dintr-o singura propozitie sau
fraza, prin care se reglementeaza o ipoteza juridica specifica ansamblului articolului; daca dispozitia
nu poate fi exprimata intr-o singura propozitie sau fraza, se pot adauga noi propozitii sau fraze,
separate prin punct si virgula. Alineatul se evidentiaza printr-o usoara retragere de la alinierea
textului pe verticala.
(3) Daca in cuprinsul unui articol se utilizeaza un termen sau o expresie care are in contextul actului
normativ un alt inteles decat cel obisnuit, intelesul specific al acesteia trebuie definit in cadrul unui
alineat subsecvent. In cazul in care frecventa unor astfel de termeni si expresii este mare, actul
normativ trebuie sa cuprinda in structura sa un grupaj de definitii sau o anexa cu un index de
termeni.
(4) In actele normative cu o anumita intindere, daca un articol are doua sau mai multe alineate,
acestea se numeroteaza la inceputul fiecaruia cu cifre arabe cuprinse in paranteza. Pentru claritatea,
concizia si caracterul unitar al textului unui articol se recomanda ca acesta sa nu fie format dintr-un
numar prea mare de alineate.
Enumerarile in text Art. 49
(1) Daca textul unui articol sau alineat contine enumerari prezentate distinct, acestea se identifica
prin utilizarea literelor alfabetului romanesc si nu prin liniute sau alte semne grafice.
(2) O enumerare distincta, marcata cu o litera, nu poate cuprinde, la randul ei, o alta enumerare si
nici alineate noi.
(3) Daca ipoteza marcata cu o litera necesita o dezvoltare sau o explicare separata, aceasta se va
face printr-un alineat distinct care sa urmeze ultimei enumerari.
Trimiterea la alte acte normative Art. 50
(1) In cazul in care o norma este complementara altei norme, pentru evitarea repetarii in text a
acelei norme se va face trimitere la articolul, respectiv la actul normativ care o contine. Nu poate fi
facuta, de regula, o trimitere la o alta norma de trimitere.
(2) Daca norma la care se face trimitere este cuprinsa in alt act normativ, este obligatorie indicarea
titlului acestuia, a numarului si a celorlalte elemente de identificare.
(3) Trimiterea la normele unui alt act normativ se poate face la intregul sau continut ori numai la o
subdiviziune, precizata ca atare. Cand actul ce face obiect de trimitere a fost modificat, completat
ori republicat, se face mentiune si despre aceasta.
(4) La modificarea, completarea si abrogarea dispozitiei la care s-a facut trimitere, in actul de
modificare, completare sau abrogare trebuie avuta in vedere situatia juridica a normei de trimitere.
Sectiunea 2 - Sistematizarea continutului actului normativ
Sistematizarea continutului actului normativ Art. 51
(1) Continutul proiectului de act normativ se sistematizeaza in urmatoarea ordine de prezentare a
ideilor:
a) dispozitii generale sau principii generale;
b) dispozitii privind fondul reglementarii;
c) dispozitii tranzitorii;
d) dispozitii finale.
(2) In cazul unor reglementari de mica intindere se poate redacta textul fara a se marca distinct
elementele prevazute la alin. (1), urmand insa aceasta ordine de prezentare.
(3) In cadrul structurii prevazute la alin. (1) articolele pot fi grupate pe capitole, care se pot imparti
in sectiuni, iar acestea, dupa caz, in paragrafe. La coduri si la alte legi de mare intindere, capitolele
pot fi grupate — in ordine ascendenta — in titluri si, dupa caz, in parti, care, la randul lor, se pot
constitui in carti; gruparea se face, in toate cazurile, in functie de legatura organica dintre
reglementarile pe care le cuprind.
Dispozitiile generale Art. 52
Dispozitiile generale cuprind prevederi care orienteaza intreaga reglementare, determina obiectul si
principiile acesteia. Ele se grupeaza in primul capitol si nu se reiau in restul reglementarii, in afara
de cazul in care sunt strict necesare pentru intelegerea unor dispozitii cu care formeaza un tot unitar.
Dispozitiile de fond Art. 53
(1) Dispozitiile de fond cuprind reglementarea propriu-zisa a relatiilor sociale ce fac obiectul actului
normativ.
(2) Succesiunea si gruparea dispozitiilor de fond cuprinse in actul normativ se fac in ordinea logica
a desfasurarii activitatii reglementate, asigurandu-se ca prevederile de drept material sa preceada pe
cele de ordin procedural, iar in caz de instituire de sanctiuni, aceste norme sa fie plasate inaintea
dispozitiilor tranzitorii si finale.
(3) Textele care reglementeaza similar ipoteze cuprinse in mai multe subdiviziuni ale actului
normativ pot fi grupate in structuri distincte, denumite dispozitii comune.
Dispozitiile tranzitorii Art. 54
(1) Dispozitiile tranzitorii cuprind masurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor
juridice nascute in temeiul vechii reglementari care urmeaza sa fie inlocuita de noul act normativ.
(2) Dispozitiile tranzitorii trebuie sa asigure, pe o perioada determinata, corelarea celor doua
reglementari, astfel incat punerea in aplicare a noului act normativ sa decurga firesc si sa evite
retroactivitatea acestuia sau conflictul intre norme succesive.
Dispozitiile finale Art. 55
(1) Dispozitiile finale cuprind masurile necesare pentru punerea in aplicare a actului normativ, data
intrarii in vigoare a acestuia conform art. 12, implicatiile asupra altor acte normative, ca: abrogari,
modificari, completari, precum si dispozitia de republicare, daca este cazul.
(2) In cazul in care, pentru punerea in aplicare a unui act normativ, sunt prevazute norme de
aplicare, in cuprinsul acestuia se va stabili termenul de elaborare a acestora si data intrarii lor in
vigoare, care sa nu depaseasca, de regula, 30 de zile de la data intrarii in vigoare a actului normativ.
(3) La actul normativ cu caracter temporar se prevede si perioada de aplicare sau data incetarii
aplicarii sale.
(4) Pentru legile prevazute de art. 115 alin. (8) din Constitutia Romaniei, republicata, in cadrul
dispozitiilor finale se prevad, daca este cazul, masurile necesare cu privire la efectele juridice
produse pe perioada de aplicare a ordonantei.
Numerotarea si denumirea capitolelor si ale celorlalte grupari de articole Art. 56
(1) Capitolele, titlurile, partile si cartile se numeroteaza cu cifre romane, in succesiunea pe care o au
in structura din care fac parte. Sectiunile si paragrafele se numeroteaza cu cifre arabe.
(2) Titlurile, capitolele si sectiunile se denumesc prin exprimarea sintetica a reglementarilor pe care
le cuprind.
Anexele Art. 57
(1) La redactarea textului unui proiect de act normativ se pot folosi, ca parti componente ale
acestuia, anexe care contin prevederi ce cuprind exprimari cifrice, desene, tabele, planuri sau altele
asemenea.
(2) Pot constitui anexe la un act normativ reglementarile ce trebuie aprobate de autoritatea publica
competenta, cum sunt: regulamente, statute, metodologii sau norme cu caracter predominant tehnic
(3) Anexa trebuie sa aiba un temei-cadru in corpul actului normativ si sa se refere exclusiv la
obiectul determinat prin textul de trimitere.
(4) Textul-cadru de trimitere trebuie sa faca, in finalul sau, mentiunea ca anexa face parte integranta
din actul normativ; daca sunt mai multe anexe, in finalul actului normativ se include un articol
distinct, cuprinzand aceeasi mentiune, insotita de nominalizarea expresa a tuturor anexelor.
(5) Titlul anexei cuprinde exprimarea sintetica a ideii din textul de trimitere.
(6) Daca sunt mai multe anexe, acestea se numeroteaza cu cifre arabe, in ordinea in care au fost
enuntate in textul proiectului.
Capitolul VI - Modificarea, completarea, abrogarea si alte evenimente legislative
Evenimentele legislative Art. 58
(1) Dupa intrarea in vigoare a unui act normativ, pe durata existentei acestuia pot interveni diferite
evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea
sau altele asemenea.
(2) In situatii temeinic justificate, prin exceptie de la prevederile alin. (1), actele normative de
importanta si complexitate deosebita pot fi modificate, completate sau, dupa caz, abrogate de
autoritatea emitenta si in perioada cuprinsa intre data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei,
Partea I, si data prevazuta pentru intrarea lor in vigoare, cu conditia ca interventiile propuse sa intre
in vigoare la aceeasi data cu actul normativ supus evenimentului legislativ.
(3) Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de acelasi nivel sau de
nivel superior, avand ca obiect exclusiv evenimentul respectiv, dar si prin alte acte normative
ulterioare care, in principal, reglementeaza o anumita problematica, iar ca masura conexa dispun
asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor doua acte normative interferente.
Modificarea Art. 59
(1) Modificarea unui act normativ consta in schimbarea expresa a textului unora sau mai multor
articole ori alineate ale acestuia si in redarea lor intr-o noua formulare.
(2) Pentru exprimarea normativa a intentiei de modificare a unui act normativ se nominalizeaza
expres textul vizat, cu toate elementele de identificare necesare, iar dispozitia propriu-zisa se
formuleaza utilizandu-se sintagma „se modifica si va avea urmatorul cuprins:”, urmata de redarea
noului text.
(3) Procedeul de a se mentiona generic, in finalul unui act normativ, ca un alt act normativ conex
sau texte din acel act „se modifica corespunzator” trebuie evitat. De asemenea, nu se utilizeaza,
pentru a exprima o modificare, redarea doar a unor fragmente ori sintagme dintr-un text.
Modificarea trebuie sa cuprinda in intregime textul vizat, cuprins in articol, alineat sau in elementul
marcat al unei enumerari.
Completarea Art. 60
(1) Completarea actului normativ consta in introducerea unor dispozitii noi, cuprinzand solutii
legislative si ipoteze suplimentare, exprimate in texte care se adauga elementelor structurale
existente, prin utilizarea unei formule de exprimare, cum ar fi: „Dupa articolul... se introduce un
nou articol,......, cu urmatorul cuprins:”.
(2) Daca actul de completare nu dispune renumerotarea actului completat, structurile, inclusiv
articolele sau alineatele nou-introduse, vor dobandi numarul structurilor corespunzatoare celor din
textul vechi, dupa care se introduc, insotite de un indice cifric, pentru diferentiere.
Conditiile de fond pentru modificarea si completarea actelor normative Art. 61
(1) Modificarea sau completarea unui act normativ este admisa numai daca nu se afecteaza
conceptia generala ori caracterul unitar al acelui act sau daca nu priveste intreaga ori cea mai mare
parte a reglementarii in cauza; in caz contrar actul se inlocuieste cu o noua reglementare, urmand sa
fie in intregime abrogat.
(2) Prevederile modificate sau care completeaza actul normativ trebuie sa se integreze armonios in
actul supus modificarii ori completarii, asigurandu-se unitatea de stil si de terminologie, precum si
succesiunea normala a articolelor.
Efectele dispozitiilor de modificare si de completare Art. 62
Dispozitiile de modificare si de completare se incorporeaza, de la data intrarii lor in vigoare, in actul
de baza, identificandu-se cu acesta. Interventiile ulterioare de modificare sau de completare a
acestora trebuie raportate tot la actul de baza. Norma derogatorie Art. 63
Pentru instituirea unei norme derogatorii se va folosi formula „prin derogare de la...”, urmata de
mentionarea reglementarii de la care se deroga. Derogarea se poate face numai printr-un act
normativ de nivel cel putin egal cu cel al reglementarii de baza.
Abrogarea Art. 64
(1) Prevederile cuprinse intr-un act normativ, contrare unei noi reglementari de acelasi nivel sau de
nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totala sau partiala.
(2) In cazul unor abrogari partiale intervenite succesiv, ultima abrogare se va referi la intregul act
normativ, nu numai la textele ramase in vigoare.
(3) Abrogarea unei dispozitii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin
abrogarea unui act de abrogare anterior sa se repuna in vigoare actul normativ initial.
Fac exceptie prevederile din ordonantele Guvernului care au prevazut norme de abrogare si au fost
respinse prin lege de catre Parlament.
(4) Daca o norma de nivel inferior, cu acelasi obiect, nu a fost abrogata expres de actul normativ de
nivel superior, aceasta obligatie ii revine autoritatii care a emis prima actul.
(5) Abrogarile partiale sunt asimilate modificarilor de acte normative, actul normativ abrogat partial
ramanand in vigoare prin dispozitiile sale neabrogate.
Conditiile de forma si de fond ale abrogarii Art. 65
(1) Abrogarea poate fi dispusa, de regula, printr-o dispozitie distincta in finalul unui act normativ
care reglementeaza o anumita problematica, daca aceasta afecteaza dispozitii normative anterioare,
conexe cu ultima reglementare.
(2) In cadrul operatiunilor de sistematizare si unificare a legislatiei se pot elabora si adopta acte
normative de abrogare distincte, avand ca obiect exclusiv abrogarea mai multor acte normative.
(3) In vederea abrogarii, dispozitiile normative vizate trebuie determinate expres, incepand cu legile
si apoi cu celelalte acte normative, prin mentionarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Suspendarea actului normativ Art. 66
(1) In cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendata printr-un alt act normativ de
acelasi nivel sau de nivel superior. In aceasta situatie se vor prevedea, in mod expres, data la care se
produce suspendarea, precum si durata ei determinata.
(2) La expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispozitia afectata de suspendare reintra
de drept in vigoare.
(3) Prelungirea suspendarii ori modificarea sau abrogarea actului normativ ori a dispozitiei
suspendate poate face obiectul unui act normativ sau al unei dispozitii exprese, cu aplicare de la
data expirarii suspendarii.
Evenimentele legislative implicite Art. 67
(1) In cazuri deosebite, in care la elaborarea si adoptarea unei reglementari nu a fost posibila
identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma ca acestea au facut obiectul modificarii,
completarii ori abrogarii lor implicite.
(2) In cadrul atributiilor sale Consiliul Legislativ are obligatia sa identifice toate dispozitiile legale
care au suferit evenimentele legislative implicite si sa propuna Parlamentului si, respectiv,
Guvernului masurile necesare de modificare, completare sau abrogare expresa a acestora.
(3) Evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute in cazul actelor normative speciale ale
caror dispozitii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea
generala a materiei, decat daca acest lucru este exprimat expres.
Actele normative cu aplicare limitata Art. 68
(1) Actele normative pot avea aplicare limitata in timp, in spatiu sau privind obiectul reglementarii.
(2) Prin acte normative ulterioare se poate prelungi, extinde sau restrange durata actelor normative
temporare, precum si a celor cu aplicare limitata in spatiu sau privind obiectul reglementarii.
(3) Dispozitia de prelungire a termenului de aplicare a actului normativ temporar trebuie sa
intervina inainte de expirarea termenului si sa indice, cand este cazul, noul termen.
Interpretarea legala Art. 69
(1) Interventiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizeaza printr-un act
normativ interpretativ de acelasi nivel cu actul vizat, prin dispozitii interpretative cuprinse intr-un
nou act normativ sau prin modificarea dispozitiei al carui sens trebuie clarificat.
(2) Interpretarea legala intervenita potrivit alin. (1) poate confirma sau, dupa caz, infirma ori
modifica interpretarile judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate pana la acea data, cu
respectarea drepturilor castigate.
Republicarea Art. 70
(1) Actul normativ modificat sau completat in mod substantial se republica avand la baza dispozitia
cuprinsa in actul de modificare, respectiv de completare.
(2) In vederea republicarii actului normativ se realizeaza integrarea prevederilor modificate sau a
celor de completare in ansamblul reglementarii, actualizandu-se denumirile schimbate intre timp,
cum ar fi cele ale unor institutii sau localitati, dandu-se, atunci cand s-a dispus expres, o noua
numerotare articolelor, alineatelor, capitolelor si celorlalte structuri ale actului.
(3) Republicarea legilor, a ordonantelor si hotararilor Guvernului se face in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I, prin grija autoritatii publice care a emis actul de modificare, respectiv de
completare. Republicarea se face in cel mult 45 de zile de la data publicarii actului care a dispus
aceasta masura. Transmiterea formei republicabile a actului pentru obtinerea avizului Consiliului
Legislativ se face in termen de 30 de zile de la data publicarii actului care a dispus republicarea. In
cazul codurilor, termenele se prelungesc cu 15 zile.
(4) Republicarea actelor normative modificate sau completate prin ordonante ale Guvernului se face
dupa aprobarea acestora din urma prin lege, pentru a nu se crea eventuale discrepante cu actul de
aprobare, in cazul in care acesta aduce alte modificari ordonantei supuse aprobarii.
(5) Legile, precum si ordonantele si hotararile Guvernului se republica cu avizul Consiliului
Legislativ asupra noului text, la sesizarea secretarului general al Camerei Deputatilor sau, dupa caz,
al Secretariatului General al Guvernului.
Rectificari Art. 71
(1) In cazul in care dupa publicarea actului normativ se descopera erori materiale in cuprinsul sau,
se procedeaza la publicarea unei note cuprinzand rectificarile necesare.
(2) Se interzice modificarea prevederilor unor acte normative prin recurgerea la operatiunea de
rectificare, care trebuie limitata numai la erorile materiale.
(3) Rectificarea se face la cererea organului emitent, cu avizul Consiliului Legislativ.
Capitolul VII - Norme privind pregatirea si elaborarea proiectelor de acte normative prin care se
ratifica sau se aproba intelegeri internationale
Actele de ratificare, aprobare Art. 72
(1) Pentru ratificarea tratatelor internationale incheiate de Romania se intocmesc, potrivit
Constitutiei Romaniei si legii in materie, proiecte de legi.
(2) In cazul acordurilor, conventiilor si al altor intelegeri internationale, pentru care competenta de
aprobare revine, potrivit legii, Guvernului, se vor elabora proiecte de hotarari.
(3) Proiectul de lege sau de hotarare se supune spre adoptare, insotit de textul actului international
in limba originala si in traducere oficiala sau autorizata.
(4) Textele actelor cu caracter international ce se supun ratificarii sau aprobarii se vor stampila pe
fiecare pagina, iar pe ultima pagina se va atesta, prin semnatura persoanei autorizate si prin
aplicarea stampilei, conformitatea documentului cu originalul.
Aplicarea normelor de tehnica legislativa Art. 73
Normele de tehnica legislativa sunt aplicabile in mod corespunzator si proiectelor de acte normative
prin care se ratifica sau se aproba tratate sau alte intelegeri internationale.
Titlul actului Art. 74
Titlul proiectului de act normativ va cuprinde denumirea integrala a intelegerii internationale, data
si locul semnarii acesteia; in functie de situatie, prin titlu se exprima ideea de ratificare, aderare sau
aprobare a intelegerii internationale respective.
Ratificarea ori aprobarea mai multor tratate sau intelegeri printr-un singur act Art. 75
In cazul in care doua sau mai multe intelegeri internationale se ratifica sau se aproba printr-un
singur act, masura ratificarii ori aprobarii se va exprima, pentru fiecare intelegere, printr-un articol
distinct.
Publicarea actelor de ratificare sau de aprobare Art. 76
Actele de ratificare sau de aprobare se publica insotite de textele tratatelor internationale ratificate si
ale intelegerilor aprobate.
Capitolul VIII - Norme cu privire la ordinele, instructiunile si celelalte acte normative emise de
conducatorii ministerelor si ai altor organe ale administratiei publice centrale de specialitate sau de
autoritatile administrative autonome
Actele date in executarea unui act normativ Art. 77
Ordinele cu caracter normativ, instructiunile si alte asemenea acte ale conducatorilor ministerelor si
ai celorlalte organe ale administratiei publice centrale de specialitate sau ale autoritatilor
administrative autonome se emit numai pe baza si in executarea legilor, a hotararilor si a
ordonantelor Guvernului. In formula introductiva a acestor acte normative vor fi cuprinse toate
temeiurile juridice prevazute la art. 42 alin. (4).
Sfera reglementarii Art. 78
Ordinele, instructiunile si alte asemenea acte trebuie sa se limiteze strict la cadrul stabilit de actele
pe baza si in executarea carora au fost emise si nu pot contine solutii care sa contravina prevederilor
acestora.
Termenul de emitere Art. 79
Ordinele si instructiunile se vor elabora in termenul prevazut de actul superior sau, dupa caz, intr-un
termen util care sa faca posibila ducerea lor la indeplinire.
Capitolul IX - Norme cu privire la actele normative adoptate de autoritatile administratiei publice
locale
Obiectul de reglementare Art. 80
Actele normative ale autoritatilor administratiei publice locale se adopta ori se emit pentru
reglementarea unor activitati de interes local, in limitele stabilite prin Constitutie si prin lege si
numai in domeniile in care acestea au atributii legale.
Subordonarea fata de actele de nivel superior Art. 81
(1) La elaborarea proiectelor de hotarari, ordine sau dispozitii se va avea in vedere caracterul lor de
acte subordonate legilor, hotararilor si ordonantelor Guvernului si altor acte de nivel superior.
(2) Reglementarile cuprinse in hotararile consiliilor locale si ale consiliilor judetene, precum si cele
cuprinse in ordinele prefectilor sau in dispozitiile primarilor nu pot contraveni Constitutiei
Romaniei si reglementarilor din actele normative de nivel superior.
Temeiul legal Art. 82
In formula introductiva a proiectului de act normativ adoptat sau emis de autoritatile administratiei
publice locale se mentioneaza, pe langa temeiurile juridice, prevazute la art. 42 alin. (4), si temeiul
legal din Legea administratiei publice locale nr. 215/2001, republicata*), cu modificarile si
completarile ulterioare.
------------------
*) Legea administratiei publice locale nr. 215/2001 a fost republicata in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007.
Publicarea Art. 83
In vederea intrarii lor in vigoare, actele normative adoptate de autoritatile administratiei publice
locale se aduc la cunostinta publica, in conditiile Legii nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si
completarile ulterioare, prin afisare in locuri autorizate si prin publicare intr-un cotidian local de
mare tiraj.
Capitolul X - Dispozitii finale
Regulamentele proprii de aplicare Art. 84
Parlamentul, Guvernul si celelalte autoritati ale administratiei publice centrale si locale stabilesc, in
aplicarea normelor de tehnica legislativa prevazute in prezenta lege, regulamente proprii cuprinzand
masurile metodologice, organizatorice, termenele si circulatia proiectelor de acte normative in
cadrul sferei lor de competenta.
Abrogarea Art. 85
La data intrarii in vigoare a prezentei legi se abroga Decretul nr. 16/1976 pentru aprobarea
Metodologiei generale de tehnica legislativa privind pregatirea si sistematizarea proiectelor de acte
normative, publicat in Buletinul Oficial, Partea I, nr. 14 din 13 februarie 1976.

PROCEDURA LEGISLATIVĂ

Parlamentul reprezintă una dintre instituţiile primordiale ale unei democraţii constituţionale.

Potrivit art.61 alin.(1) din Constituţia României, "(1) Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării."Prin urmare, Parlamentul
României are un dublu rol, şi anume acela de a fi organul reprezentativ suprem al poporului
român şi de a fi unica autoritate legiuitoare a ţării.

Aşadar, în rândul atribuţiilor pe care le are Parlamentul, cea mai importantă este legiferarea.
Această activitate este supusă unor norme constituţionale şi regulamentare, care
reglementează "traseul"legii din momentul exercitării dreptului de iniţiativă legislativă şi până
la publicarea legii în Monitorul Oficial al României, norme ce formează conţinutul procedurii
legislative parlamentare.

Într-o definiţie succintă, precizăm că procedura legislativă parlamentară cuprinde totalitatea

regulilor pentru pregătirea dezbaterii, dezbaterea şi votarea unui proiect de lege sau a unei
propuneri legislative în Parlament. În conformitate cu principiul bicameralismului, ea se
desfăşoară în fiecare Cameră şi, dacă este cazul, în Camerele reunite, în şedinţă comună.

Procedura legislativă parlamentară cuprinde următoarele etape:

1. iniţiativa legislativă;

2. examinarea şi avizarea proiectelor de lege sau propunerilor legislative în cadrul comisiilor

permanente;

3. includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a Camerei competente

să o dezbată;

4. dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în cadrul Camerei competente;

5. votarea proiectului de lege în plenul Camerei;

6. întoarcerea legii la Cameră care are competenţă decizională în condiţiile art.75

alin.(4) şi (5) din Constituţie;

7. semnarea legii de către preşedinţii Camerelor;

8. promulgarea şi publicarea legii.

Cu privire la etapele procedurii legislative câteva precizări se impun în legătură cu medierea şi

reexaminarea legii.

a) Medierea ca fază a procedurii legislative, a fost înlăturată prin Legea de revizuire a

Constituţiei nr.429/2003, aceasta fiind menţinută, ca o procedură specială, pentru procedura
revizuirii Constituţiei României, în condiţiile art.150 şi 151.

De asemenea, procedura medierii urmează să se aplice şi pentru proiectele de lege aflate în

procedură anterior intrării în vigoare a Legii de revizuire a Constituţiei, respectiv data de 29
octombrie 2003.

b) Faza "parlamentară"a procedurii se încheie în momentul trimiterii legii spre promulgare. În

cazul reexaminării solicitate fie de Preşedintele României, fie ca urmare a deciziei Curţii
Constituţionale, procedura legislativă se reia, în condiţiile stabilite de Constituţie şi de
regulamentele parlamentare. Considerată drept o procedură complementară, procedura
reexaminării legii prezintă o importanţă deosebită, întrucât face parte nemijlocit din adoptarea
legii.

1. INIŢIATIVA LEGISLATIVĂ

Declanşarea procedurii parlamentare legislative se face prin sesizare. Principala modalitate de

sesizare constă în exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă.

Potrivit art.74 alin.(1) din Constituţie, iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor,
senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.
 Iniţiativele legislative care aparţin Guvernului poartă denumirea de proiecte de lege. Acestea
se transmit către Camera competentă să le adopte, ca primă Cameră sesizată.

Propunerile legislative pot fi iniţiate fie de către senatori sau deputaţi, fie de către cetăţeni.
Senatorii şi deputaţii pot exercita dreptul de iniţiativă legislativă individual sau colectiv, prin
grupul parlamentar de care aparţin.

Conform art.74 alin.(5) din Constituţie, propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi
Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată.

În ceea ce priveşte iniţiativa cetăţenilor, aceasta poate fi exercitată numai cu respectarea

prevederilor art.74 alin.(1) din Constituţie, referitoare la reprezentativitatea iniţiativei, şi ale
alin.(2), referitoare la materiile ce nu pot face obiectul acestei iniţiative. Astfel, potrivit alin.(1)
iniţiativa legislativă poate aparţine unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de
vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin
un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să
fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Potrivit alin.(2) al
aceleiaşi dispoziţii constituţionale, nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor
problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.

Procedura de exercitare a iniţiativei legislative de către cetăţeni este reglementată detaliat

prin Legea nr.189/1999.

Senatorii, deputaţii şi cetăţenii, care îşi exercită dreptul de iniţiativă legislativă, pot prezenta
propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de lege (art.74 alin.(3) şi (4) din
Constituţie). Propunerile legislative se comunică Guvernului în termen de 3 zile de la
înregistrare, pentru a se pronunţa şi în ceea ce priveşte aplicarea art.111 alin.(1) din
Constituţie.

Propunerile legislative, aparţinând fie cetăţenilor, fie senatorilor sau deputaţilor nu pot avea ca
obiect materiile în legătură cu care există exclusivitate în exercitarea iniţiativei legislative, cum
sunt: proiectul legii bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, proiectele de
lege rectificative şi a contului de execuţie bugetară, care, potrivit art.138 alin.(2) din
Constituţie, sunt elaborate de Guvern.

De asemenea, din interpretarea art.92 şi 93 din Constituţie, numai Preşedintele României are
dreptul de a declara mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate, de a lua măsuri
pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva ţării, de a institui starea de
asediu sau starea de urgenţă, toate aceste măsuri fiind luate cu aprobarea prealabilă sau,
după caz, ulterioară a Parlamentului.

O situaţie specială o constituie iniţiativa de revizuire a Constituţiei, singura autoritate ce poate

exercita acest drept fiind Preşedintele României, la propunerea Guvernului. De asemenea,
conform art.150 alin.(1) din Constituţie, acest drept aparţine şi unui număr de cel puţin o
pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni
cu drept de vot. Aceşti cetăţeni trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar
în fiecare din acestea sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de
semnături în sprijinul acestei iniţiative.

Avizarea proiectului de lege sau a propunerii legislative

O problemă distinctă, prealabilă examinării proiectelor şi propunerilor legislative, o constituie

avizarea acestora de către Consiliul Legislativ. Cadrul general privind competenţa acestuia este
dat de art.79 din Constituţie, care stabileşte că este un organ consultativ de specialitate al
Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi
coordonării întregii legislaţii. Legea nr.73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Consiliului Legislativ prevede atribuţiile acestui organ în ceea ce priveşte analizarea şi avizarea
proiectelor de lege şi a propunerilor legislative, în vederea supunerii lor spre legiferare, precum
şi a celor primite de comisia parlamentară sesizată în fond după adoptarea lor de către una din
Camerele Parlamentului. Potrivit art.3 alin.(1) din lege, proiectele de lege şi propunerile
legislative se supun dezbaterii Parlamentului, cu avizul Consiliului Legislativ.

Potrivit art.11 din Legea nr.73/1993, propunerile legislative făcute de deputaţi sau de senatori
se înaintează Consiliului Legislativ, spre avizare, de către secretarul general al Camerei la care
au fost depuse, în ziua înregistrării. Senatorii şi deputaţii, autori de propuneri legislative,
precum şi miniştrii pot lua parte, din proprie iniţiativă sau, la invitaţia preşedintelui Consiliului
Legislativ, la examinarea, în secţiile acestuia, a proiectelor de acte normative supuse avizării.

De asemenea, iniţiatorii sau autoritatea care a solicitat avizul pot cere Consiliului Legislativ
lămuriri suplimentare sau pot invita preşedintele acestuia ori reprezentantul său la dezbaterea
propunerilor legislative sau a proiectelor avizate.

De asemenea, propunerile legislative şi proiectele de lege sunt supuse avizării Consiliului

Economic şi Social, organism cu rol consultativ în stabilirea politicii economice şi sociale a ţării.
Astfel, potrivit Legii nr.109/1997 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi
Social, sunt supuse avizării acestui organism toate iniţiativele legislative care privesc
restructurarea şi dezvoltarea economiei naţionale, privatizarea, funcţionarea şi creşterea
competitivităţii agenţilor economici, relaţiile de muncă şi politica salarială, protecţia socială şi
ocrotirea sănătăţii, învăţământul, cercetarea şi cultura, politicile monetare, financiare, fiscale şi
de venituri.

În toate cazurile, avizele sunt obligatorii sub aspectul solicitării şi însoţirii iniţiativei legislative
şi nu sub aspectul conţinutului.

Proiectele de lege al căror iniţiator este Guvernul, şi care vin însoţite de toate avizele
necesare, cerute potrivit legii, sunt înregistrate în ordinea primirii lor, potrivit dispoziţiilor
Regulamentelor fiecărei Camere, Biroul permanent analizând dacă este competentă Camera
respectivă să dezbată, ca primă Cameră sesizată, proiectul de lege respectiv, potrivit art.75
alin.(1) din Constituţia României.

Dacă se consideră că este de competenţa Camerei respective să dezbată proiectul de lege

respectiv, acesta este transmis comisiilor permanente în vederea avizării.

Spre deosebire de proiectele de lege iniţiate de Guvern, propunerile legislative sunt supuse
aceleiaşi proceduri de verificare a competenţei, după care sunt transmise, mai întâi, Consiliului
Legislativ, Consiliului Economic şi Social şi altor organisme sau instituţii, în vederea avizării. De
asemenea, în măsura în care propunerea legislativă implică modificarea prevederilor bugetului
de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, aceasta se transmite şi Guvernului, în
vederea formulării unui punct de vedere. După ce sunt transmise avizele de către autorităţile şi
instituţiile menţionate, propunerile legislative sunt transmise, de către Biroul permanent,
comisiilor permanente, în vederea avizării.

Proiectele ce fac obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor se înaintează spre avizare

Consiliului Legislativ de către unul din membrii comitetului de iniţiativă, potrivit legii, iar avizul,
împreună cu propunerea legislativă, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

2. EXAMINAREA ŞI AVIZAREA PROIECTELOR ŞI A PROPUNERILOR LEGISLATIVE ÎN

CADRUL COMISIILOR PERMANENTE ALE FIECĂREI CAMERE
 În vederea dezbaterii şi adoptării iniţiativelor legislative de către plenul fiecărei Camere,
proiectele de lege şi propunerile legislative sunt analizate în cadrul comisiilor permanente.

Potrivit art.39 din Regulament comisiile permanente ale Senatului sunt organe de lucru, alese
pe toată durata mandatului Senatului, care examinează proiectele de lege şi propunerile
legislative în vederea elaborării rapoartelor şi avizelor, care pot efectua anchete parlamentare
şi care pot solicita rapoarte, informaţii şi documente de la autorităţile publice a căror activitate
intră în sfera lor de competenţă. Potrivit art.37 din Regulamentul Camerei Deputaţilor,
comisiile permanente sunt organe de lucru ale Camerei Deputaţilor, înfiinţate în scopul de a
îndeplinii însărcinările care le sunt încredinţate în vederea pregătirii lucrărilor Camerei
Deputaţilor.

După înregistrarea iniţiativelor legislative şi rezolvarea problemelor de competenţă, Biroul

permanent, sub semnătura Preşedintelui fiecărei Camere, sesizează comisiile permanente
competente, în vederea întocmirii rapoartelor şi a elaborării avizelor.

Potrivit Regulamentului fiecărei Camere, în situaţia în care o altă comisie decât cea sesizată se
consideră competentă cu privire la un proiect de lege, o propunere legislativă sau un
amendament, ori în situaţia în care comisia sesizată consideră că iniţiativa transmisă este de
competenţa în fond a altei comisii, solicitarea privind rezolvarea conflictului de competenţă se
înaintează Biroului permanent. În caz de refuz din partea acestuia, plenul Camerei hotărăşte
asupra conflictului de competenţă, cu votul majorităţii senatorilor prezenţi.

Comisia permanentă sesizată în fond este cea care va supune dezbaterii plenului Senatului
raportul asupra proiectului sau propunerii legislative cu care a fost sesizată, asigurând, astfel,
pregătirea lucrărilor în plen. Pentru analizarea şi avizarea unui proiect de lege sau a unei
propuneri legislative pot fi sesizate în fond mai multe comisii permanente.

În cazul proiectelor legii bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale de stat sau al celor
rectificative, pentru care dezbaterile presupun elaborarea unor rapoarte comune ale comisiilor
parlamentare, acestea sunt sesizate, separat, de către Birourile permanente ale Camerei din
care fac parte. În vederea întocmirii de avize sau rapoarte comune, comisiile permanente de
specialitate se pot întruni şi în şedinţe comune.

Totodată, pentru avizarea unor proiecte de lege complexe sau pentru elaborarea unor
propuneri legislative, atât Senatul cât şi Camera Deputaţilor, poate constitui, prin hotărâre,
comisii speciale. În acest caz, proiectele de lege astfel avizate şi propunerile legislative
elaborate nu se mai supun examinării altor comisii (art.70 alin.(1) din Regulament).

Procedura dezbaterii proiectelor de lege sau a propunerilor legislative la comisie este

asemănătoare cu procedura din plen, deoarece comisia are acelaşi grad de reprezentativitate
politică pe care îl are şi Parlamentul în ansamblul său. Spre deosebire de procedura din plen, în
cadrul comisiei are loc analizarea în detaliu, articol cu articol, a tuturor dispoziţiilor proiectelor
sau propunerilor legislative, precum şi a implicaţiilor acestora, iar dispoziţiile Regulamentului
Camerei Deputaţilor şi ale Regulamentului Senatului marchează deplasarea centrului de
greutate de la dezbaterea în plen către dezbaterea în comisii.

Ţinând seama de numărul mic de membri, de specializarea acestora şi de ambianţa de lucru,

procedura în cadrul comisiilor este mai specializată şi mai puţin formalistă. Nu există reguli
referitoare la limitarea numărului de intervenţii, la durata lor, la înscrierea la cuvânt, la
modalitatea de vot care, de regulă, este deschis. De altfel, potrivit regulamentelor Camerelor,
comisiile permanente au obligaţia de a-şi adopta propriul regulament de organizare şi
funcţionare, în care pot fi adoptate norme specifice privitoare la toate aspectele de procedură
arătate mai sus.
O altă trăsătură specifică procedurii în cadrul comisiilor o constituie caracterul închis al
şedinţelor, cu alte cuvinte, faptul că şedinţele comisiilor nu sunt publice. Condiţiile în care
reprezentanţii mijloacelor de informare în masă au acces la lucrările comisiilor se stabilesc de
plenul acestora. În interesul desfăşurării lucrărilor, comisiile pot invita să participe la dezbateri
specialişti sau reprezentanţi ai autorităţilor publice şi ai unor reprezentanţi nonguvernamentali.
De asemenea, la şedinţele comisiilor au dreptul să participe şi senatori din alte comisii, fără a
avea drept de vot. Senatorii care nu sunt membri ai comisiei pot consulta, la sediul acesteia,
actele şi documentele sale, cu încuviinţarea biroului comisiei, fără strămutarea lor şi fără ca
lucrările comisiei să fie stânjenite. Acte şi documente ale comisiilor pot fi consultate şi de alte
persoane interesate decât membrii Camerei Parlamentului, numai cu aprobarea biroului
comisiei.

Reprezentanţii Guvernului au acces la lucrările comisiilor, potrivit dispoziţiilor art.110 alin.(2)

din Constituţie, care stabilesc că membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. În
situaţia în care comisia solicită participarea la lucrările sale a unor membri ai Guvernului sau a
conducătorilor unor instituţii publice, prezenţa acestor persoane este obligatorie.

Totodată, pot participa la dezbaterile comisiei sesizate în fond şi raportorii comisiilor sesizate
pentru avize (art.63).

În ceea ce priveşte examinarea proiectelor de lege şi a propunerilor legislative, dezbaterea în

cadrul comisiilor permanente sesizate se face pe baza textului iniţiativei legislative cu care
Camera respectivă este sesizată, a avizelor primite de la celelalte comisii, precum şi a
amendamentelor propuse de senatori.

De principiu, dreptul de a formula amendamente rezultă din dreptul de iniţiativă legislativă,

astfel că pot formula amendamente parlamentarii şi reprezentanţii Guvernului. Unii titulari ai
dreptului de iniţiativă legislativă, şi anume cetăţenii - în cadrul iniţiativei populare -, ca şi
Preşedintele României - în cadrul iniţiativei constituţionale - nu se bucură de dreptul de a
formula amendamente.

În fapt, nu se pot aduce amendamente la aprobarea unor documente internaţionale, tratate,

acorduri, convenţii, întrucât acestea ori se acceptă, ori se resping. Această concluzie rezultă
din interpretarea art.91 din Constituţie, potrivit căruia tratatele se negociază de către Guvern
şi se încheie de Preşedintele României, care este obligat să le supună spre ratificare
Parlamentului într-un termen rezonabil. Desigur, acestor documente internaţionale li se pot
aduce rezerve sau se pot face declaraţii în legătură cu acestea, care însă nu echivalează cu
amendamentele.

Amendamentele aduse proiectelor de lege şi propunerilor legislative pot fi analizate şi avizate

de către Consiliul Legislativ, în conformitate cu dispoziţiile art.2 alin.(1) lit.b) din Legea nr.
73/1993. Preşedintele comisiei permanente sesizate în fond poate solicita avizul Consiliului
Legislativ, indiferent dacă e vorba de proiecte de lege sau propuneri legislative, indiferent dacă
e vorba de examinarea în prima Cameră a Parlamentului sau în cea de a doua (art.28 şi 29 din
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Legislativ). Dacă avizul nu este dat
înăuntrul termenului stabilit de comisia parlamentară sesizată în fond, aceasta nu împiedică
desfăşurarea procedurii legislative (art.30 alin.(2) din acelaşi regulament).

Potrivit art.91 din Regulamentul Senatului, amendamentele care implică modificarea bugetului
de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat se trimit de preşedintele comisiei sesizate în
fond la Guvern, solicitându-se punctul de vedere al acestuia. În cazul în care Guvernul nu
transmite un punct de vedere până la data stabilită de comisie, se consideră că amendamentul
a fost acceptat. Concluziile examinării amendamentelor se includ în raportul comisiei, iar
amendamentele se anexează la acesta.

Comisia sesizată în fond are obligaţia de a ţine evidenţa tuturor amendamentelor depuse, fie
că acestea au fost acceptate, fie că au fost respinse.

Avizarea amendamentelor scrise, depuse de senatori, se face de către comisia sesizată în fond
şi, numai dacă aceasta consideră necesar, şi de o altă comisie.

În privinţa termenelor prevăzute pentru depunerea avizelor, a rapoartelor şi a

amendamentelor, regula este aceea că Biroul permanent stabileşte aceste termene, înăuntrul
unor termene maximale, care pot fi mai mici în cazul procedurii de urgenţă.

Termenul stabilit pentru depunerea amendamentelor este un termen de decădere, întrucât are
un caracter imperativ, fiind destinat să asigure începerea dezbaterii proiectului de lege sau a
propunerii legislative în Senat şi evitarea obstrucţionării acestora prin depunerea
amendamentelor într-un interval prea scurt pentru a mai putea fi examinate.

Aşa cum arătam mai sus, raportul comisiei sau al comisiilor sesizate în fond reprezintă actul
final al analizei proiectului de lege sau al propunerii legislative în faza anterioară dezbaterii în
plenul Camerei Parlamentului.

La întocmirea raportului, comisia sesizată în fond va ţine seama de avizele prezentate de

celelalte comisii.

Raportul cuprinde propuneri motivate privind admiterea fără modificări a actului examinat,
respingerea acestuia sau admiterea lui cu modificări cu precizarea Camerei decizionale pentru
fiecare amendament admis sau respins. Raportul se înaintează Biroului permanent. Termenul
de depunere a rapoartelor poate fi modificat la cererea motivată a comisiei sesizate în fond.

Procedura de urgenţă

La cererea Guvernului sau la propunerea Biroului permanent, a grupurilor parlamentare sau a

comisiilor permanente, Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta proiecte de lege sau
propuneri legislative cu procedură de urgenţă. Solicitarea Guvernului sau a organelor îndrituite
ale Senatului se aprobă cu votul majorităţii senatorilor prezenţi, în ziua în care solicitarea a
fost făcută sau, dacă senatorii nu se află în plen, în prima şedinţă ce urmează zilei de
înregistrare a acesteia. De drept, ordonanţele emise de Guvern în temeiul art.115 alin.(4) din
Constituţie se supun aprobării Camerei competente în procedură de urgenţă. De asemenea,
sunt supuse, de drept, dezbaterii în procedură de urgenţă şi legile dezbătute în condiţiile art.75
alin.(4) şi (5).

3. INCLUDEREA PROIECTULUI DE LEGE SAU A PROPUNERII LEGISLATIVE PE

ORDINEA DE ZI A ŞEDINŢEI SENATULUI

Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului cuprind dispoziţii referitoare la întocmirea,
conţinutul, adoptarea şi modificarea ordinii de zi şi a programului de activitate.

Potrivit regulamentelor parlamentare, proiectul ordinii de zi a şedinţelor Senatului şi

programul de activitate se întocmesc de către Biroul permanent, cu participarea preşedinţilor
grupurilor parlamentare şi ai comisiilor permanente, precum şi cu consultarea reprezentantului
Guvernului pentru relaţia cu Parlamentul, şi se aprobă de plenul Senatului. Pentru a se putea
întocmi proiectul ordinii de zi şi al programului de activitate, materialele care se supun
dezbaterii, se transmit Biroului permanent. În cazul altor propuneri sau documente decât cele
din domeniul legislativ, acestea se transmit Biroului permanent cu cel puţin două zile înainte de
şedinţa Biroului permanent, cu excepţia cazurilor în care prin lege, prin regulament sau printr-
o hotărâre a Senatului nu se prevede un termen mai scurt.

Proiectul ordinii de zi pentru săptămâna următoare este supus spre aprobare Senatului, se
adoptă cu votul majorităţii senatorilor prezenţi în ultima zi de activitate în plen a săptămânii,
se distribuie senatorilor şi se afişează la sediul Senatului.

Ordinea de zi se definitivează şi se adoptă zilnic.

Modificarea ordinii de zi se poate face, în conformitate cu art.84 din Regulamentul Senatului,

spre exemplu, numai la cererea Biroului permanent, a unui grup parlamentar, a unei comisii a
Senatului sau a Guvernului, pentru motive bine întemeiate şi urgente. Motivarea cererii de
modificare a ordinii de zi se face printr-o singură luare de cuvânt, limitată în timp. În cazul în
care există opoziţie, se va da cuvântul unui singur vorbitor pentru fiecare grup parlamentar,
după care se va trece la vot.

4. DEZBATEREA ÎN PLEN

Dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative în plenul Senatului se face
succesiv, potrivit ordinii de zi adoptate, şi presupune trei faze distincte: dezbaterea generală,
dezbaterea pe texte şi votul final.

Potrivit Regulamentului fiecărei Camere, până la momentul începerii dezbaterilor generale, cu

aprobarea plenului, la Senat (art.88) şi până la înscrierea pe ordinea de zi, la Camera
Deputaţilor (art.90) iniţiatorul îşi poate retrage proiectul sau propunerea, acest drept fiind
corolarul dreptului de iniţiativă legislativă. În cazul în care proiectul sau propunerea legislativă
a fost adoptată de una dintre Camere, retragerea nu mai poate fi cerută din momentul sesizării
celeilalte Camere.

a) Dezbaterea generală

Această fază este precedată de prezentarea, de către iniţiator sau de către reprezentantul
acestuia, a motivelor care au condus la promovarea proiectului, precum şi a raportului comisiei
permanente sesizate în fond. Raportul este prezentat, de regulă, de preşedintele comisiei sau
de un raportor desemnat de comisie.

În această fază, regula este că fiecare grup parlamentar poate să îşi desemneze un singur
reprezentant pentru a se înscrie la cuvânt. La Senat, spre exemplu, numai în cazuri justificate,
la cererea oricărui senator, Senatul poate aproba, cu votul deschis al majorităţii senatorilor
prezenţi, să li se dea cuvântul la dezbaterile generale şi altor senatori din cadrul aceloraşi
grupuri parlamentare. De asemenea, preşedintele Senatului poate propune Senatului limitarea
timpului destinat dezbaterilor generale, şi aceasta se hotărăşte de plen.

Înainte de începerea dezbaterilor generale, secretarii Biroului permanent întocmesc lista cu

senatorii sau deputaţii, după caz, care se înscriu la cuvânt. Aceştia iau cuvântul în ordinea
înscrierii pe listă, cu încuviinţarea preşedintelui de şedinţă.

Iniţiatorul proiectului sau al propunerii legislative sau, după caz, reprezentantul acestuia, are
dreptul de a lua cuvântul înainte de încheierea dezbaterilor generale, ca şi raportorul comisiei
sesizate în fond. Guvernul, reprezentat în mod obligatoriu de un membru al său, poate lua
cuvântul în orice fază a dezbaterii sau ori de câte ori solicită.

De regulă, dezbaterea generală, având ca scop clarificarea unor aspecte de principiu ale
proiectului, nu se încheie prin vot. Excepţie face situaţia în care, prin raportul comisiei sesizate
în fond, se propune respingerea proiectului sau a propunerii legislative, când, după închiderea
dezbaterii generale, preşedintele cere plenului să se pronunţe prin vot. Această propunere se
adoptă cu votul majorităţii membrilor Camerei prezenţi, indiferent de caracterul legii.

De asemenea, potrivit noii proceduri adoptate atât de Camera Deputaţilor cât şi de Senat,
dacă proiectul de lege nu a fost respins şi se constată că, prin raportul comisiei sesizate în
fond, nu s-au operat modificări sau completări la textele proiectului ori propunerii legislative,
după dezbaterile generale, proiectul de lege se supune în întregime votului final.

Potrivit Regulamentelor, în această fază a dezbaterii generale, nu pot fi propuse

amendamente.

b) Dezbaterea pe texte

După încheierea dezbaterii generale, în cazurile în care comisia sesizată în fond a operat
modificări sau completări la textele proiectului de lege sau propunerii legislative, cuprinse în
raportul acesteia, preşedintele consultă plenul dacă sunt observaţii la acestea, iar dezbaterile
pe texte continuă numai asupra acestor observaţii. Senatorii sau deputaţii, după caz, pot lua
cuvântul pentru a exprima punctul de vedere al grupului parlamentar din care fac parte sau
punctul lor de vedere. De asemenea, iau cuvântul şi reprezentantul Guvernului sau al
iniţiatorului, precum şi reprezentanţii comisiei sesizate în fond.

În cursul dezbaterilor, senatorii sau deputaţii, după caz, grupurile parlamentare sau Guvernul
pot pune în discuţie amendamentele depuse în termen la comisie. Dacă se constată că sunt
amendamente respinse de comisie şi se cere susţinerea lor în plen, se dezbat numai acestea şi
se rezolvă prin vot, apoi raportul comisiei se supune în întregime votului, după care proiectul
sau propunerea legislativă se supune în întregime votului final.

Discutarea textelor, începe cu cele prin care se propune eliminarea unui text şi continuă cu
cele privind modificarea sau completarea acestora. Dacă există mai multe amendamente de
acelaşi fel, ele se supun la vot în ordinea în care au fost prezentate. Plenul fiecărei Camere se
pronunţă prin vot distinct asupra fiecărui amendament, în afară de cazul în care, prin
adoptarea unuia, se exclude acceptarea celorlalte (art.101).

Este de reţinut că preşedintele Senatului are dreptul să limiteze durata luărilor de cuvânt, în
funcţie de subiectul dezbaterilor, sau să propună plenului sistarea discuţiilor.

Textele amendate se supun la vot. Potrivit practicii parlamentare, textul poate fi adoptat cu
majoritate simplă, chiar dacă priveşte legi pentru adoptarea cărora Constituţia reclamă o altă
majoritate, absolută sau calificată. Numai la votul final se impune majoritatea cerută de art.76
din Constituţie pentru adoptarea legii.

5. VOTAREA LEGII

Conform art.121 din Regulamentul Senatului şi art.114 din Regulamentul Camerei Deputaţilor,
votul senatorului este personal, ceea ce presupune că acesta nu poate fi exercitat prin
reprezentant. În ceea ce priveşte modalităţile de exprimare, votul poate fi deschis sau secret.

Votul deschis sau public se poate face prin ridicare de mâini, prin apel nominal, prin ridicare în
picioare sau electronic. Dintre aceste modalităţi, cel mai des uzitat în practica parlamentară, la
Senat este votul electronic, iar la Camera Deputaţilor, votul prin ridicare de mâini.

Votul secret poate fi exprimat prin buletine de vot, pentru alegerea sau numirea în unele
funcţii, prin bile sau electronic, în cazul votării legilor, hotărârilor sau moţiunilor. În cazul în
care prin Regulament nu se stabileşte o anumită procedură de vot obligatorie, aceasta se va
hotărî de Senat, la propunerea preşedintelui.
Aşa cum am arătat, după votarea textelor amendate, un vot distinct va fi consacrat legii în
ansamblu. Prin votul final asupra legii se produce o deplasare de la specializarea deliberării în
funcţie de texte la legea în totalitate.

Legile adoptate, deci votate, de Senat sau de Camera Deputaţilor pot fi legi constituţionale,
legi organice sau legi ordinare. Aceste trei categorii de legi sunt stabilite la Constituţie la
art.73. Astfel, legile constituţionale sunt legile de revizuire a Constituţiei, iar legile organice
reglementează domenii foarte importante, cum ar fi: sistemul electoral, organizarea şi
funcţionarea partidelor politice, organizarea şi desfăşurarea referendumului, organizarea
Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, organizarea generală a învăţământului,
regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii, regimul general privind raporturile de
muncă, sindicatele şi protecţia socială, organizarea administraţiei locale, a teritoriului, regimul
general privind autonomia locală şi altele.

Articolul 76 din Constituţie prevede la alin.(1) că "legile organice şi hotărârile privind

regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere", iar la alin.
(2) că "legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare
Cameră". Adoptarea unui proiect sau a unei propuneri de revizuire a Constituţiei de către
Camera Deputaţilor şi Senat se face cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul
membrilor fiecărei Camere.

În stabilirea rezultatelor votării, este esenţial numărul minim de voturi necesare pentru ca
decizia respectivă să fie adoptată. Această majoritate poate fi simplă, absolută sau calificată.
Majoritatea simplă este majoritatea raportată la cvorumul de vot, asigurând ca rezultatul
votării să fie al voinţei majoritare a celor prezenţi. Aceasta este majoritatea de drept comun,
adică majoritatea aplicabilă în toate cazurile în care Constituţia sau Regulamentul Senatului nu
prevede o altă majoritate.

Majoritatea absolută este majoritatea raportată la numărul total al senatorilor sau, după caz, al
deputaţilor şi al senatorilor din Camerele reunite în şedinţă comună. Majoritatea absolută
coincide cu însuşi cvorumul de vot şi asigură o stabilitate mai mare a măsurilor adoptate în
temeiul ei.

Majoritatea calificată priveşte cele mai grave şi mai importante măsuri ce pot fi adoptate în
procesul decizional, cum ar fi revizuirea Constituţiei sau punerea sub acuzare a Preşedintelui
României (art.96 din Constituţie).

Condiţia esenţială pentru ca votul să aibă loc este existenţa cvorumului. Cvorumul de vot
înseamnă numărul minim de parlamentari prezenţi pentru ca votul să poată avea loc şi
reprezintă o condiţie a votării de care depinde ca aceasta să aibă semnificaţia unei decizii. În
concepţia regulamentelor, cvorumul de vot trebuie dublat şi de un cvorum de lucru, de care
depinde ca Senatul sau, după caz, Camerele reunite să lucreze legal: acest cvorum de lucru
este acelaşi cu cvorumul de vot.

Constatarea cvorumului de lucru se face de către preşedinte la deschiderea şedinţei. Cererea

de verificare a cvorumului se poate face numai de preşedinţii grupurilor parlamentare, înainte
de votare. Dacă se constată lipsa cvorumului, preşedintele de şedinţă suspendă şedinţa.

Potrivit art.40 din Regulamentul şedinţelor comune, în caz de paritate de voturi, votul
preşedintelui este decisiv. De asemenea, în toate cazurile, votul preşedintelui se face după
exprimarea voturilor celorlalţi. Raţiunea acestei reguli este necesitatea de a nu influenţa votul
Parlamentului. De altfel, pe acelaşi temei, potrivit art.127 din Regulamentul Senatului, în
cursul votării nu se acordă dreptul de a lua cuvântul nici unui participant la dezbateri.
Anunţarea rezultatului votului se face de preşedintele de şedinţă.

6. ÎNTOARCEREA LEGII LA PRIMA CAMERĂ SESIZATĂ

Potrivit actualelor dispoziţii constituţionale, prima Cameră sesizată este obligată să adopte un
proiect de lege cu 30, 45 sau 60 de zile, după cum este vorba despre o ordonanţă de urgenţă,
un proiect de lege circumscris domeniilor de la art.75 alin.(1) sau despre coduri ori alte legi
complexe.

Dacă prima Cameră sesizată nu adoptă proiectul de lege în termenul prevăzut de Constituţie,
proiect de lege sau propunerea legislativă se consideră adoptată în forma depusă spre
dezbatere de iniţiator.

După adoptarea sau respingerea de către prima Cameră sesizată, proiectul de lege se trimite
celeilalte Camere care va decide definitiv.

De la această regulă stabilită la art.75 alin.(2) şi, respectiv, art.115 alin.(5) din Constituţie,
este stabilită o excepţie. Astfel, potrivit art.75 alin.(4) şi (5) din Constituţie, în cazul în care
prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit Constituţiei intră în competenţa
decizională a primei Camere sesizate, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de a doua
Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce
la prima Cameră sesizată care va decide definitiv în procedură de urgenţă. Dispoziţiile
referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în situaţia în care Camera
decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere.

Dezbaterea şi adoptarea prevederilor întoarse la Camera care are competenţă decizională

pentru prevederea întoarsă se face cu respectarea prevederilor regulamentare privind
dezbaterea şi adoptarea proiectului de lege sau propunerilor legislative în cadrul comisiilor
permanente şi în cadrul plenului.
 Executivul; administraţia centrală şi locală
Definiţie (legea nr.500/2003 privindfinanţele publice) denumire generică ce include Parlamentul,
Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice,
alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora,
indiferent de modul de finanţare aacestora.
Criterii de clasificare a instituţiilor publice:
Nivelul administrativ:
Instituţii publice la nivel central (Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, ministerele etc.)
Instituţii publice la nivel local (consilii judeţene, consiliilocale, primării etc.)
Domeniul în care îşi manifestă autoritatea:
Instituţii publice care acţionează în domeniul legislativ(Parlament, consilii judeţene, consilii locale)
Instituţii publice care acţionează în domeniul executiv(Guvernul, ministerele, Banca Naţională a
României,primării, prefecturi)
Instituţii publice care acţionează în domeniul judecătoresc (Curtea Supremă de Justiţie, Consilul
Superior al Magistraturii, instanţe judecătoreşti,trubunale etc.)
Obiectul activităţii:
Instituţii administrative (ministere, prefecturi, primării)
Instituţii de specialitate (învăţământ, sănătătate,asistenţă socială, justiţie, apărare naţională,
ordinepublică, economie etc.)
Caracteristici: SECTOR PUBLIC

Furnizarea bunurilor publice

Satisfacerea nevoilor colective

ADMINISTRAŢIA ÎNTREPRINDERILE
GUVERNAMENTA PUBLICE
LĂ

ADMINISTRAŢI
A CENTRALĂ
ORGANIZAŢIILE ORGANIZAŢIIL
PUBLICE E PUBLICE
ADMINISTRAŢIA FINANCIARE NON-
REGIONALĂ FINANCIARE
ORGANIZAŢIILE CU
CARACTER MONETAR
INCLUSIV BANCA
CENTRALĂ
ADMINISTRAŢIA ORGANIZAŢIILE
LOCALĂ FINANCIARE NON-
MONETARE
Administraţia guvernamentală
Administraţia centrală
autoritatea politică a administraţiei centrale se manifestă asupra întregului teritoriu al unei ţări;
administraţia centrală percepe impozite de la toţi rezidenţii şi/sau nerezidenţii unei ţări, participanţi
la desfăşurarea activităţii economice pe teritoriul ţării respective;
administraţia centrală furnizează servicii publice (apărare naţională etc.) pentru satisfacerea
nevoilor colective.
Administraţia regională
autoritate legislativă, juridică, executivă se manifestă asupra întregii regiuni, dar nu şi asupra
celorlalte state;
de obicei, administraţiile regionale au puterea de a percepe impozite şi taxe de la persoane fizice sau
juridice ce îşi desfăşoară activitatea în respectiva regiune;
pentru ca o enitate să fie considerată administraţie publică trebui să deţină propriile active, să
colecteze fonduri şi să poată cheltui sau aloca cel puţin o parte din veniturile obţiunte ca urmare a
perceperii impozitelor conform politicii pe care o promovează;
administraţiile regionale pot beneficia de transferuri de la administraţia centrală;
dacă administraţia regională depinde în totalitate de veniturile administraţiei publice pe care le
foloseşte conform deciziilor acesteia din urmă, atunci respectiva administraţie este considerată
agenţie a administraţiei centrale.
Administraţiile locale
administraţiile locale pot avea sau nu puterea de a percepe impozite şi taxe;
obiectivele administraţiilor locale sunt mai restrânse în comparaţie cu cele ale administraţiilor
centrale sau regionale;
sunt dependente, într-o măsură mai mare, de transferurile primite de la nivelurile superioare ale
administraţiei publice;
pentru a fi considerate unitate instituţională trebuie să deţină active, să colecteze fonduri şi să aibă
posibilitatea de a utiliza fondurile respective cu un anumit grad de discreţionarism;
administraţiile locale furnizează o gamă variată de servicii publice, unele dintre acestea fiind
finanţate de la nivelele superioare ale administraţiei publice;
printre serviciile furnizate de către administraţiile locale se numără cele de asistenţă sanitară
(spitale), cele educaţionale (şcoli), cele culturale (teatre, biblioteci, galerii de artă, muzee, parcuri
etc.).
Finanţarea instituţiilor publice (legea nr.500/2003)
a) integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după
caz (ministerele, Academia Română, Institutul Naţional de Statistică etc.);
b) din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele fondurilor speciale, după caz;
c) integral, din veniturile proprii (CNVM; ANL etc.).
Instituţiile publice finanţate integral de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele fondurilor speciale, după caz, varsă integral veniturile realizate la bugetul din care sunt
finanţate.
Concepte:
credit bugetar - suma aprobata prin buget, reprezentând limita maxima pâna la care se pot ordonanta
si efectua plati în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul exercitiului
bugetar si/sau din exercitii anterioare pentru actiuni multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanta
si efectua plati din buget pentru celelalte actiuni;
deschidere de credite bugetare - aprobare comunicata ordonatorului principal de credite de catre
Ministerul Finantelor Publice prin trezoreria statului, în limita careia se pot efectua repartizari de
credite bugetare si plati
Ordonatorii principali de credite sunt miniştrii, conducătorii celorlaltor organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi conducătorii instituţiilor
publice autonome.
Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de
credite sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz.
Rolul ordonatorilor de credite:
Ordonatorii principali de credite (ex. Ministerele, Consiliul Concurenţei etc.) repartizează creditele
bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare,
ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile
acestora, potrivit legii.
Ordonatorii secundari (ex. ANAF) de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru
bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt
ordonatori terţiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
Ordonatorii terţiari de credite (ex.direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili)
utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor
pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin
dispoziţiile legale.
Responsabilităţile ordonatorilor de credite
Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita
prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice
respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de:
angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate şi
aprobate;
realizarea veniturilor;
angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;
integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc;
organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor financiare asupra
situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei bugetare;
organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a programului de
lucrări de investiţii publice;
organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;
organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor legale.
Actul de guvernare, in sens general, este infaptuit prin intermediul diverselor institutii publice, fie
legislative - precum Parlamentul, si cele executive ale administratiei publice nationale si locale:
Presedintele, Guvernul, autoritatile administrative autonome centrale si autoritatile administrative
autonome locale.
Guvernarea propriu-zisa reprezinta activitatea de aducere la indeplinire a legii si de organizare sau
realizare efectiva a serviciilor publice. Aceasta activitate se realizeaza in regim de putere publica,
adica prin intermediul prerogativelor acordate de Constitutie, ce fac sa prevaleze interesul public-
general, atunci cand este in conflict cu interesul particular.
1. Institutii si autoritati publice centrale
Parlamentul Romaniei, ca institutie publica de nivel national cu rol legislativ, organ reprezentativ
suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare, este format din doua camere: Senatul si
Camera Deputatilor.
Autoritatile executive centrale, a caror competenta se intinde asupra intregului teritoriu al tarii, sunt:
Guvernul, ministerele si organele centrale de specialitate ale administratiei publice subordonate
Guvernului sau autonome.
2. Institutia prefectului
Prefectul reprezinta administratia de stat in teritoriu. El este reprezentant al Guvernului la nivel
judetean, sef al serviciilor statului din judet si exercita autoritatea de tutela administrativa pentru
supravegherea respectarii legii de catre autoritatile administratiei publice locale.
3. Administratia publica locala
Autoritatile administratiei publice locale functioneaza la nivelul comunelor, oraselor si judetelor.
Autoritati deliberative sunt consiliile locale si consiliile judetene, iar autoritati executive sunt
reprezentate de primar si presedintele consiliului judetean.
4. Politia Romana
LEGEA NR. 218/2002 PRIVIND ORGANIZAREA SI FUNCTIONAREA POLITIEI ROMANE/
CAPITOLUL I/ DISPOZITII GENERALE
Art. 1. Politia Romana face parte din Ministerul de Interne si este institutia specializata a statului,
care exercita atributii privind apararea drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanei, a
proprietatii private si publice, prevenirea si descoperirea infractiunilor, respectarea ordinii si linistii
publice, in conditiile legii.
LEGEA NR. 360/2002 PRIVIND STATUTUL POLITISTULUI/ CAPITOLUL I/ DISPOZITII
GENERALE
Art. 1. (1) Politistul este functionar public civil, cu statut special, inarmat, ce poarta, de regula,
uniforma si exercita atributiile stabilite pentru Politia Romana prin lege, ca institutie specializata a
statului.
6. Relatia cetateanului cu autoritatile publice
CONSTITUTIA ROMANIEI
ARTICOLUL 31 - Dreptul la informatie
(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public nu poate fi ingradit.
(2) Autoritatile publice, potrivit competentelor ce le revin, sunt obligate sa asigure informarea
corecta a cetatenilor asupra treburilor publice si asupra problemelor de interes personal.
CONSTITUTIA ROMANIEI
ARTICOLUL 51 - Dreptul de petitionare
(1) Cetatenii au dreptul sa se adreseze autoritatilor publice prin petitii formulate numai in numele
semnatarilor.
(2) Organizatiile legal constituite au dreptul sa adreseze petitii exclusiv in numele colectivelor pe
care le reprezinta.
(3) Exercitarea dreptului de petitionare este scutita de taxa.
(4) Autoritatile publice au obligatia sa raspunda la petitii in termenele si in conditiile stabilite
potrivit legii.
CONSTITUTIA ROMANIEI
ARTICOLUL 52 - Dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica
(1) Persoana vatamata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim, de o autoritate publica, printr-
un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, este indreptatita sa
obtina recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului si repararea
pagubei.
(2) Conditiile si limitele exercitarii acestui drept se stabilesc prin lege organica.
(3) Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Raspunderea
statului este stabilita in conditiile legii si nu inlatura raspunderea magistratilor care si-au exercitat
functia cu rea-credinta sau grava neglijenta.
ADMINISTRAŢIEPUBLICĂ
Sfera de cuprindere a noţunii de administraţie publică
Activitatea executivă (constând în organizarea executăriişi executarea în concret a
actelor normative) este realizată de un sistemde organe ce portă denumirea de organe executive.
Totalitatea acestor organe ce exercită atribuţii executive formează puterea executivă, alături de
celelalte două puteri organizate în stat: legiuitoare şi judecătorească.
După criteriul competenţei materiale, organele executive se clasifică în organe cu
competenţă generală şi organe de specialitate, iar după din punctulde vedere al competenţei
teritoriale distingem între organele centrale şi locale.
Distincţia dintre administraţia publică centrală si administraţia publică locală.
Distincţia dintre Administraţia publică centrală şi cea locală are la bază utilizarea mai multor criterii
cumulative. Ele au în vedere competenţa teritorială şi materială a organelor cecompun administraţia
publică şi natura interesului pe care il promovează. Astfel, administraţia publică centrala îşiexercită
competenţa teritorială la nivelul întregului teritoriu naţional, iar cea locală doar la nivelul unităţilor
administrativ teritoriale în care au fost alese autorităţile respective. Pe de altă parte, organele ce
compun administraţia publică centrală dispun fie de competenţă materială generală – Guvernul, pe
când autorităţiile locale au o competenţă materială ce se circumscrieîn jurul realizării interesului
local. Nu în primul rând, în timp ce administraţia centrală promovează interesul general – naţional,
cea locală promoveazăînteresul localităţii respective.
Autorităţiile administraţiei publice locale, natura lor juridică şi actele pe care le emit sau le adoptă.
Autorităţile administraţiei publice în comune şi oraşe sunt consiliile locale, comunale şi orăşeneşti,
ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive. Consiliile locale şi primarii
funcţionează ca autorităţi ale administraţiei publice locale şi rezolvă treburile publice din comune şi
oraşe, în condiţiile legii.
Consiliile locale
Consiliile locale sunt compuse dintr-un număr deconsilieri pe care legeaîi determină în funcţie de
numărul populaţieiunităţii administrativ – teritoriale. Ei aleşi prin vot universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Legea privind alegerile locale.
Consiliul localca autoritate deliberativă, este un organ colectiv de conducere care îşiexercită
atribuţiile în principal prin adoptarea unor acte normative, denumite hotărâri.
Atribuţiile principale ale consiliilor locale (comunale,orăşeneşti, municipale) se circumscriu
în domeniul interesului local, constând din:
a) alege din rândul consilierilor viceprimarul, respectiv viceprimarii, după caz; stabileşte, în limitele
normelor legale, numărul de personal din aparatul propriu;
b) aprobă statutul comunei sau al oraşului, precum şi regulamentul de organizare şi funcţionare a
consiliului;
c) avizează sau aprobă, după caz, studii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială, de
organizare şi amenajare a teritoriului, documentaţii de amenajare a teritoriului şi urbanism, inclusiv
participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală şi de cooperare transfrontalieră,
în condiţiile legii;
d) aprobă bugetul local, împrumuturile, virările de credite şi modul de utilizare a rezervei bugetare;
aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar; stabileşte impozite şi taxe locale, precum şi taxe
speciale, în condiţiile legii;
e) aprobă, la propunerea primarului, în condiţiile legii, organigrama, statul de funcţii, numărul de
personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate, ale
instituţiilor şi serviciilor publice, precum şi ale regiilor autonome de interes local;
f) administrează domeniul public şi domeniul privat al comunei sau oraşului;
g) hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a
comunei sau oraşului, după caz, precum şi a serviciilor publice de interes local, în condiţiile legii;
h) hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei sau
oraşului, după caz, în condiţiile legii;
i) înfiinţează instituţii publice, societăţi comerciale şi servicii publice de interes local; urmăreşte,
controlează şi analizează activitatea acestora; instituie, cu respectarea criteriilor generale stabilite
prin lege, norme de organizare şi funcţionare pentru instituţiile şi serviciile publice de interes local;
numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, conducătorii serviciilor publice de interes local,
precum şi pe cei ai instituţiilor publice din subordinea sa; aplică sancţiuni disciplinare, în condiţiile
legii, persoanelor pe care le-a numit;
j) hotărăşte asupra înfiinţării şi reorganizării regiilor autonome de interes local; exercită, în numele
unităţii administrativ-teritoriale, toate drepturile acţionarului la societăţile comerciale pe care le-a
înfiinţat; hotărăşte asupra privatizării acestor societăţi comerciale; numeşte şi eliberează din funcţie,
în condiţiile legii, membrii consiliilor de administraţie ale regiilor autonome de sub autoritatea sa;
k) analizează şi aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism ale
localităţilor, stabilind mijloacele materiale şi financiare necesare în vederea realizării acestora;
aprobă alocarea de fonduri din bugetul local pentru acţiuni de apărare împotriva inundaţiilor,
incendiilor, dezastrelor şi fenomenelor meteorologice periculoase;
l) stabileşte măsurile necesare pentru construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor, podurilor,
precum şi a întregii infrastructuri aparţinând căilor de comunicaţii de interes local;
m) aprobă, în limitele competenţelor sale, documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de
investiţii de interes local şi asigură condiţiile necesare în vederea realizării acestora;
n) asigură, potrivit competenţelor sale, condiţiile materiale şi financiare necesare pentru buna
funcţionare a instituţiilor şi serviciilor publice de educaţie, sănătate, cultură, tineret şi sport,
apărarea ordinii publice, apărarea împotriva incendiilor şi protecţia civilă, de sub autoritatea sa;
urmăreşte şi controlează activitatea acestora;
o) hotărăşte, în localităţile cu medici sau cu personal sanitar în număr insuficient, acordarea de
stimulente în natură şi în bani, precum şi de alte facilităţi, potrivit legii, în scopul asigurării
serviciilor medicale pentru populaţie; asemenea facilităţi pot fi acordate şi personalului didactic;
p) contribuie la organizarea de activităţi ştiinţifice, culturale, artistice, sportive şi de agrement;
q) hotărăşte cu privire la asigurarea ordinii publice; analizează activitatea gardienilor publici,
poliţiei, jandarmeriei, pompierilor şi a formaţiunilor de protecţie civilă, în condiţiile legii, şi
propune măsuri de îmbunătăţire a activităţii acestora;
r) acţionează pentru protecţia şi refacerea mediului înconjurător, în scopul creşterii calităţii vieţii;
contribuie la protecţia, conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de
arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale, în condiţiile legii;
s) contribuie la realizarea măsurilor de protecţie şi asistenţă socială; asigură protecţia drepturilor
copilului, potrivit legislaţiei în vigoare; aprobă criteriile pentru repartizarea locuinţelor sociale;
înfiinţează şi asigură funcţionarea unor instituţii de binefacere de interes local;
t) înfiinţează şi organizează târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distracţie, baze sportive şi
asigură buna funcţionare a acestora;
u) atribuie sau schimbă, în condiţiile legii, denumiri de străzi, de pieţe şi de obiective de interes
public local;
v) conferă persoanelor fizice române sau străine, cu merite deosebite, titlul de cetăţean de onoare al
comunei sau al oraşului;
x) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, cu
organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali, în vederea finanţării şi realizării în comun a
unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local; hotărăşte înfrăţirea comunei sau
oraşului cu unităţi administrativ-teritoriale similare din alte ţări;
y) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte autorităţi ale administraţiei publice
locale din ţară sau din străinătate, precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale ale
autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea promovării unor interese comune;
z) sprijină, în condiţiile legii, activitatea cultelor religioase;
w) asigură libertatea comerţului şi încurajează libera iniţiativă, în condiţiile legii.
Consiliul local exercită şi alte atribuţii stabilite prin lege.
3.2. Primarii localităţiilor
Sunt aleşi de populaţia cu drept de vot din unitatea administrativ – teritorialărespectivă, pe
baza scrutinului uninominal.
În esenţă, primarul fiind definit ca autoritate executivă, el are drept principale atribuţii
organizarea executării şi executarea în concret a legilor, hotărârilor de guvern, precum şi a
hotărârilor consiliului local.
Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. El este şeful administraţiei publice locale şi al
aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, pe care îl conduce şi îl
controlează.
Primarul răspunde de buna funcţionare a administraţiei publice locale, în condiţiile legii.
Principalele atribuţii ce revin primarului sunt:
a) asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor
Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a
hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea
ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai
autorităţilor administraţiei publice centrale, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean;
b) asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local. În situaţia în care apreciază că o
hotărâre este ilegală, în termen de 3 zile de la adoptare îl sesizează pe prefect;
c) poate propune consiliului local consultarea populaţiei prin referendum, cu privire la problemele
locale de interes deosebit. Pe baza hotărârii consiliului local ia măsuri pentru organizarea acestei
consultări, în condiţiile legii;
d) prezintă consiliului local, anual sau ori de câte ori este necesar, informări, privind starea
economică şi socială a comunei sau a oraşului, în concordanţă cu atribuţiile ce revin autorităţilor
administraţiei publice locale, precum şi informări asupra modului de aducere la îndeplinire a
hotărârilor consiliului local;
e) întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre
aprobare consiliului local;
f) exercită funcţia de ordonator principal de credite;
g) verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul local şi comunică de
îndată consiliului local cele constatate;
h) ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor,
epidemiilor sau epizootiilor, împreună cu organele specializate ale statului. În acest scop poate
mobiliza populaţia, agenţii economici şi instituţiile publice din comună sau din oraş, acestea fiind
obligate să execute măsurile stabilite în planurile de protecţie şi intervenţie elaborate pe tipuri de
dezastre;
i) asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor, prin intermediul poliţiei, jandarmeriei, gardienilor
publici, pompierilor şi unităţilor de protecţie civilă, care au obligaţia să răspundă solicitărilor sale,
în condiţiile legii;
j) îndrumă şi supraveghează activitatea gardienilor publici, conform angajamentelor contractuale;
k) ia măsurile prevăzute de lege cu privire la desfăşurarea adunărilor publice;
l) ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentaţiilor sau a altor manifestări
publice care contravin ordinii de drept ori atentează la bunele moravuri, la ordinea şi liniştea
publică;
m) controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi produselor alimentare puse în vânzare
pentru populaţie, cu sprijinul serviciilor de specialitate;
n) ia măsuri pentru prevenirea şi combaterea pericolelor provocate de animale, în condiţiile legii;
o) ia măsuri pentru elaborarea planului urbanistic general al localităţii şi îl supune spre aprobare
consiliului local;
asigură respectarea prevederilor planului urbanistic general, precum şi ale planurilor urbanistice
zonale şi de detaliu;
p) asigură repartizarea locuinţelor sociale pe baza hotărârii consiliului local;
q) asigură întreţinerea şi reabilitarea drumurilor publice, proprietate a comunei sau a oraşului,
instalarea semnelor de circulaţie, desfăşurarea normală a traficului rutier şi pietonal, în condiţiile
legii;
r) exercită controlul asupra activităţilor din târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distracţii şi ia
măsuri pentru buna funcţionare a acestora;
s) conduce serviciile publice locale; asigură funcţionarea serviciilor de stare civilă şi de autoritate
tutelară; supraveghează realizarea măsurilor de asistenţă şi ajutor social;
ş) îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă;
t) emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege;
ţ) propune consiliului local spre aprobare, în condiţiile legii, organigrama, statul de funcţii, numărul
de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate;
u) numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, personalul din aparatul propriu de
specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, cu excepţia secretarului; propune
consiliului local numirea şi eliberarea din funcţie, în condiţiile legii, a conducătorilor regiilor
autonome, ai instituţiilor şi serviciilor publice de interes local;
v) răspunde de inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi domeniului
privat al comunei sau al oraşului;
x) organizează evidenţa lucrărilor de construcţii din localitate şi pune la dispoziţie autorităţilor
administraţiei publice centrale rezultatele acestor evidenţe;
y) ia măsuri pentru controlul depozitării deşeurilor menajere, industriale sau de orice fel, pentru
asigurarea igienizării malurilor cursurilor de apă din raza comunei sau a oraşului, precum şi pentru
decolmatarea văilor locale şi a podeţelor pentru asigurarea scurgerii apelor mari.
Primarul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau de alte acte normative, precum şi
însărcinările date de consiliul local.
În exercitarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. Acestea
devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate
persoanelor interesate, după caz.
Primarul, viceprimarul, respectiv viceprimarii, secretarul comunei, al oraşului sau al subdiviziunii
administrativ-teritoriale a municipiului, împreună cu aparatul propriu de specialitate al consiliului
local, constituie o structură funcţională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei sau
oraşului, care aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând
problemele curente ale colectivităţii locale.

Primarul localităţii – autoritate publică, ce reprezintă

şi promovează interesul local.
Primarul îndeplineşte o dublă calitate:
accea de reprezentant al statului în unitatea administrativă – teritorială
respectivă. În această calitate el exercită atribuţii deofiţer de stare civilă şi este persoana sub
îndrumarea căreia se realizează activitatea de autoritate tutelară şi stare civilă;
aceea de reprezentant al localităţii a cărei populaţie l-a ales. Altfel, primarul este
reprezentantul comunei sau oraşului în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice din ţară sau din
străinătate, precum şi în justiţie.
Functia publica reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor, stabilite în temeiul legii, în
scopul realizarii prerogativelor de putere publica de catre administratia publica centrala si locala.
Functionarul public este persoana numita, în conditiile prezentei legi, într-o functie publica.
Persoana careia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei îsi pastreaza calitatea de
functionar public, continuând sa faca parte din corpul de rezerva al functionarilor publici.
Activitatile desfasurate de functionarii publici, care implica exercitarea prerogativelor de putere
publica, sunt urmatoarele:
a. punerea în executare a legilor si a celorlalte acte normative;
b. elaborarea proiectelor de acte normative si a altor reglementari specifice autoritatii sau
institutiei publice, precum si asigurarea avizarii acestora;
c. elaborarea proiectelor politicilor si strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor si
statisticilor, precum si a documentatiei privind aplicarea si executarea legilor, necesare
pentru realizarea competentei autoritatii sau institutiei publice;
d. consilierea, controlul si auditul public intern;
e. gestionarea resurselor umane si a resurselor financiare;
f. colectarea creantelor bugetare;
g. reprezentarea intereselor autoritatii sau institutiei publice în raporturile acesteia cu persoane
fizice sau juridice de drept public sau privat, din tara si strainatate, în limita competentelor
stabilite de conducatorul autoritatii sau institutiei publice, precum si reprezentarea în justitie
a autoritatii sau institutiei publice în care îsi desfasoara activitatea;
h. realizarea de activitati în conformitate cu strategia de informatizare a administratiei publice.
În sensul prezentei legi, totalitatea functionarilor publici din autoritatile si institutiile publice din
administratia publica centrala si locala constituie corpul functionarilor publici.
Principiile care stau la baza exercitarii functiei publice sunt:
a. legalitate, impartialitate si obiectivitate;
b. transparenta;
c. eficienta si eficacitate;
d. responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;
e. orientare catre cetatean;
f. stabilitate în exercitarea functiei publice;
g. subordonare ierarhica.
Raporturile de serviciu se nasc si se exercita pe baza actului administrativ de numire, emis în
conditiile legii.
Exercitarea raporturilor de serviciu se realizeaza pe perioada nedeterminata.
Prin exceptie, functiile publice pot fi ocupate pe perioada determinata, în conditiile expres
prevazute de lege.
Pot beneficia de statute speciale functionarii publici care îsi desfasoara activitatea în cadrul
urmatoarelor servicii publice:
a. structurile de specialitate ale Parlamentului României;
b. structurile de specialitate ale Administratiei Prezidentiale;
c. structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
d. serviciile diplomatice si consulare;
e. autoritatea vamala;
f. politia si alte structuri ale Ministerului Administratiei si Internelor;
g. alte servicii publice stabilite prin lege.
Personalul din aparatul de lucru al autoritatilor si institutiilor publice, care efectueaza activitati de
secretariat, administrative, protocol, gospodarire, intretinere-reparatii si de deservire, este angajat cu
contract individual de munca. Persoanele care ocupa aceste functii nu au calitatea de functionar
public si li se aplica legislatia muncii.
Functiile publice se clasifica dupa cum urmeaza:
a. functii publice generale si functii publice specifice;
b. functii publice din clasa I, functii publice din clasa a II-a, functii publice din clasa a III-a.
Functiile publice generale reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor cu caracter general
si comun tuturor autoritatilor si institutiilor publice, în vederea realizarii competentelor lor generale.
Functiile publice specifice reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor cu caracter specific
unor autoritati si institutii publice, în vederea realizarii competentelor lor specifice.
Functiile publice se impart în trei clase, definite în raport cu nivelul studiilor necesare ocuparii
functiei publice, dupa cum urmeaza:
a. clasa I cuprinde functiile publice pentru a caror ocupare se cer studii superioare de lunga
durata, absolvite cu diploma de licenta sau echivalenta;
b. clasa a II-a cuprinde functiile publice pentru a caror ocupare se cer studii superioare de
scurta durata, absolvite cu diploma;
c. clasa a III-a cuprinde functiile publice pentru a caror ocupare se cer studii medii liceale,
absolvite cu diploma.
Dupa nivelul atributiilor titularului functiei publice, functiile publice se împart în trei categorii dupa
cum urmeaza:
a. functii publice corespunzatoare categoriei inaltilor functionari publici;
b. functii publice corespunzatoare categoriei functionarilor publici de conducere;
c. functii publice corespunzatoare categoriei functionarilor publici de executie.
Functionarii publici numiti în functiile publice din clasele a II-a si a III-a pot ocupa numai functii
publice de executie, cu exceptiile prevazute de legile speciale.
Functionarii publici sunt debutanti sau definitivi.
Pot fi numiti functionari publici debutanti persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea
unei functii publice si nu îndeplinesc conditiile prevazute de lege pentru ocuparea unei functii
publice definitive.
Pot fi numiti functionari publici definitivi:
a. functionarii publici debutanti, care au efectuat perioada de stagiu prevazuta de lege si au
obtinut rezultatele corespunzatoare la evaluare;
b. persoanele care intra în corpul functionarilor publici prin concurs si care au vechimea în
specialitateacorespunzatoare functiei publice, de minimum 12 luni, 8 luni si respectiv 6 luni,
în functie de nivelul studiilor absolvite;
c. persoanele care au promovat programe de formare si perfectionare în administratia publica.
Categoria înaltilor functionari publici cuprinde persoanele care sunt numite în una dintre
urmatoarele functii publice:
a. secretar general al Guvernului si secretar general adjunct al Guvernului;
b. consilier de stat;
c. secretar general si secretar general adjunct din ministere si alte organe de specialitate ale
administratiei publice centrale;
d. prefect;
e. subprefect;
f. secretar general al prefecturii, secretar general al judetului si al municipiului Bucuresti;
g. director general din cadrul ministerelor si al celorlalte organe de specialitate ale
administratiei publice centrale.
Categoria functionarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în una dintre urmatoarele
functii publice:
a. secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucuresti, al orasului si comunei;
b. director general adjunct, director si director adjunct din aparatul ministerelor si al celorlalte
organe de specialitate ale administratiei publice centrale;
c. director executiv si director executiv adjunct ai serviciilor publice descentralizate ale
ministerelor si ale altor organe de specialitate ale administratiei publice centrale, precum si
în cadrul aparatului propriu al autoritatilor administratiei publice locale;
d. sef serviciu;
e. sef birou.
Sunt functionari publici de executie din clasa I persoanele numite în urmatoarele functii publice:
expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor.
Sunt functionari publici de executie din clasa a II-a persoanele numite în functia publica de referent
de specialitate.
Sunt functionari publici de executie din clasa a III-a persoanele numite în functia publica de
referent.
Functiile publice de executie sunt structurate pe grade profesionale, dupa cum urmeaza:
a. superior, ca nivel maxim;
b. principal;
c. asistent;
d. debutant.
Guvernul României reprezintă, conform Constituției, puterea executivă în România împreună cu
președintele. Guvernul se organizează și funcționează în conformitate cu prevederile
constituționale, având la bază un program de guvernare acceptat anterior de către parlament.
Guvernul se compune din un lider numit prim-ministru și un număr variabil de miniștri care conduc
ministere specializate pe anumite domenii, cu numeroase agenții și instituții cu diferite grade de
subordonare în cadrul executivului. Guvernul României ocupă în București, ca sediu al activităților
sale Palatul Victoria.
Istoric
În perioada interbelică și în perioada comunistă, puterea executivă se numea Consiliu de Miniștri.
[1]
După revoluția din 1989 Guvernul României a fost condus de mai mulți prim-miniștri, inclusiv
câțiva prim-miniștri interimari.
Numire
Numirea guvernului se face de Președintele României pe baza votului de încredere acordat de către
parlament. Nominalizarea candidatului pentru postul de premier se face de către președinte după
consultări cu partidul ori coaliția care deține majoritatea în parlament. După nominalizarea acestuia,
candidatul trebuie într-un termen de 10 zile să propună un program de guvernare și o listă completă
de propuneri pentru posturile ministeriale. Odată aceste sarcini îndeplinite premierul desemnat
solicită Parlamentului, în ședință comună, votul de încredere. După consultarea președinților celor
două camere și a liderilor grupurilor parlamentare, președintele poate dizolva Parlamentul, dacă
acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la
prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări.
Când Parlamentul își acordă votul de încredere, programul de guvernare devine oficial, membrii își
încep mandatul conform legii după depunerea jurământului de loialitate față de țară.
Structură
Constituția stabilește pozițiile de Prim-ministru al României și cea de Ministru. Alte funcții din
cadrul aparatului executiv sunt stabilite prin legi organice. Aceste legi permit existența unor funcții
ca vicepremier, ministru de stat, ministru-delegat.
Primul-Ministru este liderul guvernului și coordonează activitatea acestuia. Aparatul de lucru al
Guvernului constă din:
Aparatul propriu de lucru al Guvernului-României, compus din:

 Cancelaria Primului-Ministru

 Secretariatul General al Guvernului

 Departamentul pentru Relația cu Parlamentul

 Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură, Investiții Străine, Parteneriat Public-Privat

și Promovarea Exporturilor

 Departamentul pentru Lupta Antifraudă - DLAF

  Corpul de control al primului-ministru

 Departamentul pentru Relații Interetnice

Rol
Rolul principal al guvernului reprezintă conducerea, coordonarea și exercitarea controlului asupra
administrației publice, elaborează strategii guvernamentale, participă la procesul legislativ prin
emiterea de hotărâri și ordonanțe, exercitarea dreptului de inițiativă legislativă, semnează tratate,
reprezintă România atât pe plan intern cât și extern, numește prefecți și prezintă informații și
documente către Parlament.
Relația cu Parlamentul
Parlamentul României reprezintă singura instituție a statului român care exercită control asupra
Guvernului prin intermediul unui mecanism de întrebări, interpelări și comisii de anchetă
parlamentare cât și a circuitului obligatoriu de informare și documentare a parlamentului. Membrii
parlamentului pot depune moțiuni simple față de activitatea guvernului și inclusiv moțiuni de
cenzură, cu rol de retragere a votului de încredere acordat guvernului.
Procesul legislativ
Ședințele Guvernului se convoacă și sunt conduse de primul-ministru.Guvernul se întrunește
săptămânal sau ori de câte ori este nevoie, pentru a dezbate problemele politicii interne și externe
sau aspecte de conducere generală a administrației publice.
Agenda de lucru a ședinței Guvernului cuprinde:

 proiecte de acte normative (proiecte de lege, proiecte de ordonanțe și de hotărâri)

 rapoarte

 note, note-mandat

 memorandumuri

 puncte de vedere

 informări si alte documente, în funcție de necesități și de solicitări.

Agenda de lucru a Guvernului este structurată în două părți și poate conține și liste suplimentare, cu
aprobarea primului-ministru.
Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. (n.b. ordonanțele sunt simple și de urgență). Hotărârile se
emit pentru organizarea executării legilor iar ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de
abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta.
Circuitul procesului decizional al proiectelor de documente de politici publice și al proiectelor de
acte normative este structurat în două etape:

 a) reuniunea pregătitoare ședinței Guvernului care asigură coordonarea procesului de

elaborare, consultare și avizare pentru documentele de politici publice și acte normative la
nivel interministerial;
 b) ședința Guvernului care marchează încheierea procesului decizional, prin
adoptarea/aprobarea sau respingerea acestor proiecte.
 Autoritatea judecătorească; aplicarea legilor
Justiția reprezintă o instituție fundamentală a unui stat și cuprinde totalitatea instanțelor
judecătorești. Reprezintă puterea judiciară într-un stat de drept.
Organizarea justiției în România
În conformitate cu dispozițiile Constituției României, republicată, autoritatea judecătorească este
alcătuită din instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior ai Magistraturii.
Acestea sunt reprezentate în teritoriu de următoarele organisme:

 Curtea Constituțională

 Înalta Curte de Casație și Justiție

 Consiliul Superior al Magistraturii

 Direcția Națională Anticorupție

 Curțile de apel

 Tribunalele

 Judecătoriile

 Institutul Național al Magistraturii

Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției. CSM gestionează în
exclusivitate aspectele ținând de recrutarea și cariera magistraților indiferent dacă sunt judecători
sau procurori, iar prin secțiile sale îndeplinește rolul de instanță de judecată în materie disciplinară.
CSM îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege.
În România, justiția se înfăptuiește numai de către Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte
instanțe judecătorești, respectiv curțile de apel, tribunalele, tribunalele specializate și judecătorii.
Înalta Curte de Casație și Justiție
Articol principal: Înalta Curte de Casație și Justiție.
Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța cea mai înaltă în grad, iar rolul său fundamental este
de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești.
Principalul instrument de unificare a practicii judiciare este recursul în interesul legii, în cadrul
căruia Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție stabilesc care este modalitatea corectă de
interpretare a legii în chestiunile de drept care au primit o dezlegare diferită din partea instanțelor
judecătorești (practică judiciară neunitară).
Curțile de apel
Articol principal: Curțile de apel din România.
În România funcționează 15 curți de apel, fiecare incluzând în sfera sa de competență teritorială 2-4
județe. În fiecare județ, precum și în municipiul București, funcționează câte un tribunal. În
localitatea de reședință a județului (un singur tribunal dintre cele prevăzute de lege nu funcționează
în prezent, respectiv Tribunalul Ilfov, cauzele de competența acestuia fiind judecate la Tribunalul
București). De asemenea în prezent funcționează 4 tribunale specializate, 3 în materie comercială
(Cluj, Argeș și Mureș) și unul în materia cauzelor cu minori și de familie (Brașov). Dintre cele 188
de judecătorii înființate prin lege, dintre care 6 în mediul rural și restul în mediul urban,
funcționează în prezent 179. De asemenea, pe teritoriul României funcționează o Curte Militară de
Apel și un tribunal militar teritorial.
Completul de judecată
Completul de judecată este format dintr-un președinte, ajutat de unul sau mai mulți vicepreședinți,
în funcție de gradul și mărimea instanței. De asemenea, în cadrul fiecărei instanțe există un colegiu
de conducere care se pronunță asupra problemelor cele mai importante legate de activitatea
instanței.
Judecătoriile
Judecătoriile judecă numai cauze în primă instanță, potrivit competenței stabilite de lege.
Tribunalele și curțile de apel judecă atât cauze în primă instanță (cauze mai complexe), cât și
apelurile/recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele ierarhic inferioare. Judecarea
cauzelor în primă instanță se face de către complete compuse dintr-un singur judecător, în apel de
complete compuse din doi judecători, iar în recurs din 3 judecători. Prin excepție, în materia
litigiilor de muncă completul de fond este compus din 2 judecători și 2 asistenți judiciari cu vot
consultativ.
Ministerul Public
În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără
ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Ministerul Public își exercită
atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, cu respectarea principiului legalității, al
imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. Parchetele funcționează
pe lângă fiecare instanță judecătorească (cu excepția celor trei tribunale specializate în materie
comercială). Parchetele supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare în
condițiile legii.
Ca și instanțele judecătorești, parchetele sunt constituite într-o structură piramidală, la vârful căreia
se află Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al cărui procuror general este șeful
Ministerului Public. În cadrul parchetului de pe lângă instanța supremă funcționează două structuri
specializate, cu competență și organizare speciale - Direcția Națională Anticorupție și Direcția de
Investigare și Combatere a infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, conduse de către
procuror-șefi. Parchetele de pe lângă curțile de apel sunt conduse de procurori generali, iar cele de
pe lângă tribunale și judecătorii de către prim-procurori. În cadrul fiecărui parchet funcționează un
colegiu de conducere, iar în funcție de rangul ierarhic și dimensiunea parchetului, conducătorul
acestuia poate fi ajutat de unul sau mai mulți adjuncți. Pe lângă fiecare instanță militară
funcționează câte un parchet militar.
Activitate

 În cursul anului 2009, instanțele judecătorești, cu excepția ÎCCJ, au avut pe rol 2.383.700 de
cauze, cu 16% mai mult decât în anul precedent. Dintre acestea fiind soluționate în cursul
anului 1.765.829. Fiecare judecător de la judecătorie a avut de soluționat în cursul anului
 915 de cauze. Fiecare judecător de tribunal 860 de cauze, iar fiecare judecător de curte de
apel a avut de soluționat 671 de cauze.

 Volumul de activitate total al parchetelor în anul 2009 a fost de 2.986.375 lucrări (din care
1.356.939 dosare penale), din care au fost soluționate 2.088.742 lucrări. Media națională de
lucrări per procuror la parchetele de pe lângă judecătorii a fost în anul 2008 de 2.044 lucrări,
la parchetele de pe lângă tribunale 1.007 lucrări per procuror, iar Ia parchetele de pe lângă
curțile de apel aceeași medie națională a fost de 720 lucrări.

 La ora actuală, în sistemul judiciar există 4.516 de posturi de judecător și 2743 posturi de
procuror. La 1 octombrie 2010 erau vacante 418 de posturi ce judecător și 49 posturi de
procuror. Dintre judecători aproximativ 72% sunt femei, iar 28% bărbați, în timp ce, în cazul
procurorilor proporția dintre bărbați și femei este mult mai echilibrată (50.63% - 49.37%).
Corupția în cadrul justiției din România
În august 2013, Guvernul a aprobat ordonanța de urgență care prevede ca magistrații corupți să nu
mai beneficieze de pensiile de serviciu.[1] Potrivit ordonanței de urgență, legea se va aplica
retroactiv și magistraților condamnați înainte de intrarea în vigoare a legii.[1]
Recuperările
În 2012 și 2013, condamnările definitive date în procesele DNA au adus, pe lângă pedepse
totalizând câteva mii de ani de închisoare, și decizii prin care se recuperau peste 210 milioane de
euro.[2]
Diferențe între Justiție și Ministerul Justiției
În vreme ce Justiția este reprezentanta puterii judecătorești, Ministerul Justiției este reprezentant al
puterii executive într-un stat. Cele două puteri conlucrează dar nu sunt subordonate. Ministerul
Justiției, ca organ al puterii executive, nu face parte din autoritatea judecătorească. Totuși, conform
legii, Ministerului Justiției îi revine sarcina de a asigura buna organizare și administrare a justiției ca
serviciu public. Totodată, ministerul este ordonator principal de credite pentru curțile de apel,
tribunale și judecătorii, urmând ca acest atribuții să fie preluate de ÎCCJ de la 01.01.2010.
În Romania, autoritatea judecatoreasca se compune din instantele judecatoresti, Ministerul Public si
Consiliul Superior al Magistraturii.
Instantele judecatoresti sunt: Judecatoriile, Tribunalele, Tribunalele Specializate, Curtile de Apel si
Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Inalta Curte de Casatie si Justitie
Potrivit art. 16 din Legea nr. 304/2004, instanta suprema in ierarhia instantelor judecatoresti in
Romania este Inalta Curte de Casatie si Justitie, ce are, in principal, competenta de a judeca recursul
în casatie si de a asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante
judecatoresti.
Conform Legii 304/2004 privind organizarea judiciara, sectiile Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in
raport cu competenta fiecareia solutioneaza:
cererile de stramutare, pentru motivele prevazute în codurile de procedura;
 conflictele de competenta, in cazurile prevazute de lege;
recursurile declarate impotriva hotararilor nedefinitive sau a actelor judecatoresti, de orice natura,
care nu pot fi atacate pe nici o alta cale, iar cursul judecatii a fost intrerupt in fata curtilor de apel;
orice alte cereri prevazute de lege.
Inalta Curte de Casatie si Justitie se constituie în Sectii Unite pentru:
judecarea recursurilor in interesul legii;
solutionarea, in conditiile prevazute de lege, a sesizarilor privind schimbarea jurisprudentei Inaltei
Curti de Casatie si Justitie;
sesizarea Curtii Constitutionale pentru controlul constitutionalitatii legilor inainte de promulgare.
Curtile de Apel
Curtile de apel, cu sediul stabilit de lege in localitatea de resedinta a unui judet sau a municipiului
Bucuresti, isi exercita competenta intr-o circumscriptie ce cuprinde mai multe tribunale, stabilita de
asemenea prin Legea pentru organizarea judecatoreasca.
Conform art. 33 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecatoreasca, Curtile de apel sunt
instante cu personalitate juridica, în circumscriptia carora functioneaza mai multe tribunale si
tribunale specializate.
Curtea de Apel Bucuresti functioneaza si ca instanta specializata pentru judecarea cauzelor privind
proprietatea intelectuala, potrivit legii.
In cadrul curtilor de apel functioneaza sectii pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale,
cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ si fiscal, cauze privind conflicte de
munca si asigurari sociale, precum si, in raport cu natura si numarul cauzelor, sectii maritime si
fluviale sau pentru alte materii. In legile organice (ex. codul de procedura civila, penala, alte legi
speciale) sunt prevazute expres dispozitii referitoare la competenta solutionarii cauzelor pentru
curtea de apel.
Tribunalele
Sunt instante cu personalitate juridica, care au de regula sediul in fiecare resedinta de judet, si in
Municipiul Bucuresti.
In circumscriptia fiecarui tribunal, sunt cuprinse toate judecatoriile din judet.
Conform art 34 alin. 4 din Legea 304/2004: In cadrul tribunalelor functioneaza sectii pentru cauze
civile si sectii pentru cauze penale si, in raport cu natura si numarul cauzelor, sectii maritime si
fluviale sau pentru alte materii.
Tribunalele specializate
Potrivit alin. 1 art 35. din aceeasi lege:
Tribunalele specializate sunt:
a) tribunale pentru minori si familie;
 b) tribunale de munca si asigurari sociale;
c) tribunale comerciale;
d) tribunale administrativ-fiscale.
Tribunalele specializate sunt instante fara personalitate juridica, care functioneaza la nivelul fiecarui
judet si al municipiului Bucuresti si au, de regula, sediul in municipiul resedinta de judet.
Tribunalele pentru minori si familie judeca in prima instanta urmatoarele categorii de cauze:
1. în materie civila, cauzele referitoare la drepturile, obligatiile si interesele legitime privind
persoana minorilor, decaderea din drepturile parintesti, cererile privind nulitatea sau desfacerea
casatoriei, cererile pentru incuviintarea, nulitatea sau desfacerea adoptiei, precum si cauzele privind
raporturile de familie;
2. în materie penala, infractiuni savârsite de minori sau asupra minorilor.
Judecatoriile
Judecatoriile sunt instante fara personalitate juridica, organizate in judete si în sectoarele
municipiului Bucuresti potrivit anexei la legea de organizare (art. 36, Legea nr. 304/2004).
Localitatile care fac parte din circumscriptiile judecatoriilor din fiecare judet se stabilesc prin
hotarare a Guvernului, la propunerea ministrului justitiei, cu avizul Consiliului Superior al
Magistraturii.
Directorul Institutului de Cercetari Juridice "Acad. Andrei Radulescu"al Academiei Romane,
prof.univ.dr. Mircea Dutu (foto), a realizat o ampla analiza a modului in care functioneaza in
prezent Justitia, analizand indeaprope felul in care sunt judecatorii din Romania inteleg si aplica
legile. In discursul sustinut in cadrul dezbaterilor stiintifice "Rolul Justitiei in sistemul puterilor de
stat", organizata la Parlament de Asociatia Magistratilor din Romania in parteneriat cu Institutul de
Cercetari Juridice "Acad.Andrei Radulescu"al Academiei Romane si cu Comisia juridica a Camerei
Deputatilor, prof.univ.dr. Mircea Dutu a apreciat ca judecatorii din Romania trebuie sa
infaptuiasca Justitia aplicand legea in spiritul si litera ei, dar tinand cont si de intregul
"evantai de vointe posibile".

In acest sens, academicianul prof.univ.dr. Mircea Dutu a opinat ca in momentul

judecarii unei cauze, judecatorul trebuie sa ia in considerare si "„vointa
sociala a poporului”, despre care afirma ca este aferenta notiunii
„statului de drept”, concept care vizeaza, in special, asigurarea garantarii
drepturilor fundamentale ale omului, indiferent de formele politice de
guvernare.

Profesorul Mircea Dutu considera ca "vointa creatoare a poporului"trebuie sa

primeze in actul de judecata intrucat este una dintre cele doua "vointe
evolutive"care nu dispare niciodata din evantaiul vointelor posibile pana la
abrogarea legii.
Prezentam in continuare discursul sustinut in cadrul dezbaterilor
"Rolul Justitiei in sistemul puterilor de stat"avand ca tema "Despre
functia puterii judecatoresti, azi":
"In capitolul 6 al cartii a IX-a din clasica lucrare a teoriei politice Despre spiritul
legilor (1648), Montesquieu, preocupat ca "puterea sa opreasca puterea", ceea
ce constituia pentru el conditia libertatii politice, identifica trei functii inerente
statului: cea de a legifera, a executa si de a judeca. Aceasta din urma, "atat de
temuta printre oameni", trebuia sa devina "ca sa zicem asa, invizibila si nula",
astfel incat se stabilea ca regula fundamentala incredintarea celorlalte doua,
unor institutii separate una de cealalta. In acelasi timp, fondatorul dreptului
public modern avertiza ca "totul va fi pierdut daca acelasi corp al poporului ar
exercita cele trei puteri", intrucat reunirea lor ar conduce la un "despotism
infricosator". In plus, pentru a se evita distrugerea libertatii, nu trebuia numai
ca respectivele trei puteri sa fie atribuite unor organe diferite, dar si ca ele sa
aiba "vederi si interese separate". Acesta este mitul fondator al democratiei
reprezentative moderne, bazata pe principiul separarii puterilor in stat, in
temeiul caruia a fost formulata si a evoluat teoria politica in ultimii peste 450
de ani de practica democratica.
La capatul a secole de experienta desfasurate pe un atare fundament
teoretico-conceptual, asistam astazi la o anumita accentuare a fuziunii,
spontane si impuse, intre puterea legislativa si executiva, si, prin ricoseu, la o
sporire a legitimitatii puterii judecatoresti in raport cu primele doua, in
contextul afirmarii "democratiei imediate". Redefinirea functiei de "interpretare
si de aplicare a legii"reprezinta, astfel, o miza esentiala a societatii post-
moderne si o expresie a evolutiei mecanismelor democratiei reprezentative.
Desigur, sistemul politic existent intr-o tara nu poate influenta (decisiv) functia
de interpretare a normelor juridice, continutul sau fiind determinat de dreptul
insusi.
De-a lungul timpului, in sistemul de drept romano-germanic, s-au exprimat si
practicat, in aceasta privinta, mai multe perspective. Astfel, potrivit teoriei
clasice afirmata in conditiile prevederilor aferente ale art. 4 si 5 din Codul civil
napoleonian de la 1804 (si preluate, tale quale si de Codul civil roman de la
1864, potrivit carora este interzis judecatorului sa se pronunte pe calea
dispozitiilor generale si reglementare asupra cauzelor supuse solutionarii si,
respectiv, magistratul care refuza sa statuteze, sub pretextul tacerii,
obscuritatii ori ineficientei legii, va putea fi urmarit pentru denegrare de
dreptate) semnificatia unui text juridic preexista interpretarii si rolului
interpretului, respectiv al judecatorului, este tocmai acela de a transa un
litigiu, facand aplicarea unei norme stabilite de legiuitor pentru tipul de situatii
din care respectivul litigiu face parte. Dupa aproape doua secole de promovare
si acceptare a sa cvasiunanima, pozitia aceasta a primit o „corectura”
importanta, in raport cu noile realitati juridico-sociale, prin asa-numita teorie
„realista”, promovata in ultimele trei decenii cu insistenta de profesorul francez
M. Troper si partizanii sai. Potrivit acesteia, orice enunt este dotat nu numai cu
una, ci cu mai multe semnificatii, dintre care trebuie sa se aleaga. Aceasta
optiune nu corespunde unei realitati obiective, ci exprima numai preferintele
celui care o face, fiind deci vorba de o decizie. Altfel spus, interpretarea este
un act de vointa, iar daca interpretul determina continutul normei, veritabilul si
deplinul legiuitor nu ar mai fi Parlamentul, ci devine judecatorul cauzei.
O a treia perspectiva se contureaza in contextul afirmarii asa-zisei „democratii
imediate”, pornind de la premisa ca puterea judecatoreasca isi consolideaza
statutul si rolul in cadrul „trilogiei puterilor”, pe de-o parte printr-o legitimitate
mai puternica, iar pe de alta prin extinderea functiei de interpretare a
judecatorului, in mod corespunzator.
El trebuie sa-si indeplineasca misiunea avand in vedere intreg evantaiul de
vointe posibile, sa evalueze evolutiile si manifestarile lor particulare. Se va
impune sa tina seama, de asemenea, de ceea ce s-a denumit „vointa sociala a
poporului”, care este aferenta notiunii „statului de drept”, concept care
vizeaza, in special, asigurarea garantarii drepturilor fundamentale ale omului,
indiferent de formele politice de guvernare. Functia de interpretare a legii
apare astfel ca una a manifestarii vointei intre mai multe posibilitati:
judecatorul trebuie sa arbitreze intre diferitele manifestari si/ori componente
ale vointei poporului, pentru a o servi si exprima cat mai bine pe aceasta din
urma. In exercitarea activitatii de conciliere si alegere, el cauta mai intai
semnificatia pe care o poseda o lege pentru autorii sai, cea care corespunde
manifestarii vointei exprimate de reprezentantii alegatorilor la momentul in
care actul normativ a fost adoptat si care a fost denumita „vointa creatoare a
poporului”. Totodata, in tacerea sau obscuritatea textului oficial, judecatorul
trebuie sa ia in calcul vointele politice si sociale ale poporului de la momentul
interpretarii, ceea ce s-a denumit vointa politica ori sociala „evolutiva”. Asa
cum s-a prezentat deja, termenul de „evolutie” nu semnifica deloc ca vointa
poporului de la momentul interpretarii textului legal sa fie in mod necesar
diferita de cea de la momentul adoptarii sale; adjectivul poate fi luat in doua
sensuri: cel de „ceea ce e susceptibil de evolutie” si respectiv „care produce
evolutia”.
Asadar, in cadrul alegerii intre aceste trei semnificatii ale vointei eventual
contradictorii, judecatorul opereaza el insusi o veritabila „functie de vointa”; el
nu este mai putin legitim a face sa primeze vointa creatoare a poporului, ori
una dintre cele doua vointe evolutive. Ca atare, vointa creatoare a poporului
nu dispare niciodata din evantaiul vointelor posibile pana la abrogarea legii.
In Romania, rupand cu traditia Codului civil de la 1864, cel din 2011 s-a
limitat, in aceasta privinta, sa precizeze ca „interpretarea legii de catre instanta
se face numai in scopul aplicarii ei in cazul dedus judecatii” (art. 9 alin. 3). Mai
expresive par, in acest context, unele dispozitii constitutionale. Astfel, potrivit
art. 124 din legea fundamentala, „justitia se infaptuieste in numele legii” (alin.
1) de catre judecatori care sunt „independenti” si „se supun numai legii” (alin.
3), legiuitorul constituant abandonand sintagma „in numele poporului” propusa
de Teze, cu argumentul nu tocmai limpede ca in acest fel opera de infaptuire a
justitiei este scoasa de sub controlul unei vointe greu de stabilit si este asezata
sub garantia legii. In realitate insa, instanta, interpretand legea, incearca sa
descopere tocmai vointa exprimata de aceasta din urma, pronuntand hotararea
cuvenita pe baza legii si nu in numele ei. Constitutia insasi reia un fragment al
textului citat si in dispozitia potrivit careia „justitia se realizeaza prin Inalta
Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti” (art. 126
alin. 1), intarind ideea ca sarcina judecatorului nu se epuizeaza prin
interpretarea legii in contextul cazului dedus judecatii, ci presupune ceva mai
mult, anume tocmai realizarea justitiei.
Romania este definita prin Constitutie ca un „stat de drept” (art. 1 alin. 3) si nu
ca un stat legal. In statul de drept, asa cum o arata constitutii precum cea a
Germaniei, infaptuirea justitiei se supune nu numai legii, ci „legii si dreptului”
(art. 20), iar hotararile judecatoresti se pronunta in Germania, si nu numai, nu
in numele legii, ci „in numele poporului”, deoarece judecatorul „spune dreptul”
in cazul dedus judecatii nu intr-o calitate oarecare, ci tocmai ca reprezentant al
poporului suveran. Desigur, in prezent, mai ales ca urmare a modificarii art. 2
din Constitutia Romaniei in sensul conditionarii electorale a reprezentativitatii
populare, ar fi dificil sa consideram instantele judecatoresti ca organe
reprezentative ale poporului in conditiile in care ele nu sunt constituite de lege
lata prin „alegeri libere, periodice si corecte”. Nu mai putin, insa, situarea
legiuitorului constituant roman in aceasta privinta in traditia Revolutiei
Franceze de fetisizare a legii si subminare a autoritatii judecatorului (asa cum
arata prea bine astazi renumitul istoric al dreptului si actual judecator
constitutional Paolo Grossi) nu trebuie sa ne impiedice sa vedem in lege nimic
mai putin decat principalul izvor al dreptului, dar nici mai mult decat un izvor al
dreptului, asadar nu chiar dreptul insusi. Iar pentru a pune de acord aceasta
interpretare chiar si cu dispozitiile constitutionale in vigoare, poate nu ar fi
deloc rau sa ne intoarcem la semnificatia pe care „legea” o are in limba
romana, pornind de la analiza realizata in mod independent de mari juristi
germani dar si de marele filosof roman Constantin Noica pe marginea
distinctiei dintre grecescul nomos si latinul lex: pe de-o parte ordinea concreta
si autoreglata a vietii unui popor transmisa prin traditia istorica, pe de alta
parte norma potestativa justificata rational a unei autoritati supraordonate. „S-
a intamplat ceva curios cu «legea» noastra, scrie Noica in frumosul sau Cuvant
impreuna despre rostirea romaneasca: am luat cuvantul de la romani si i-am
dat intelesul grec”. Asa cum legea si dreptul sunt deopotriva inconfundabile si
indispensabile, la fel si aplicarea legii este destinata sa serveasca realizarii
dreptului ca justitie (dreptate) intr-un caz concret. Iar daca prin drept
intelegem, precum Friedrich Karl von Savigny sau Mircea Djuvara, „nu o
realitate de sine statatoare, ci chiar viata poporului privita dintr-o anumita
perspectiva”, atunci si numai atunci pronuntarea hotararilor judecatoresti in
numele legii (intelese ca nomos, si nu ca lex) dobandeste un sens altminteri
imposibil de conceput. Ca lex, legea nu are nume; ca nomos, ea dobandeste in
mod natural numele poporului caruia ii apartine – si in raport cu care
judecatorul nu poate aparea nici el altfel decat ca organ reprezentativ in sensul
cel mai deplin cu putinta".

In teoria clasica a separatiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecatoreasca. De altfel, asa
cum deseori se afirma, separatia puterilor in stat este in realitate o justificare a unui scop politic
concret: sa slabeasca guvernantii in ansamblul lor, limitandu-i pe unii prin altii. Intr-o asemenea
viziune, doua aspecte bine distincte se contureaza si anume: a) separatia Parlamentului vis-a-vis de
Guvern, care se refera la guvernanti in sensul larg al cuvantului; b) separatia jurisdictiilor in raport
cu guvernantii, care permit controlul acestoraprin judecatorii independenti.
Evolutia teoriei clasice a separatiei puterilor a implicat si evolutia explicatiilor si practicilor privind
puterea judecatoreasca. Aceasta explica chiar terminologia diferita sub care aceasta putere este
exprimata in constitutii si doctrina si anume: Putere judecatoreasca, putere jurisdictionale.
Denumirea de autoritate judecatoreasca evoca foarte clar justitia ca functie distincta si ca sistem
distinct.
Termenul justitie are doua sensuri. Intr-un sens, prin justitie intelegem sistemul organelor
judecatoresti, iar intr-un al doilea sens intelegem activitatea de solutionarea proceselor civile,
administrative, comerciale, penale, de munca, etc, de aplicare de santiuni, de restabilire a
drepturilor. In limbajul obisnuit a se face justitie inseamna a se face dreptate.
Justitia s-a impus din cele mai vechi timpuri, ca o functie de judecare a proceselor, de reprimare a
persoanelor care produc pagube si suferinte altora prin incalcarea regulilor sociale convenite sau
stabilite, de anulare a actelor ilegale sau abuzive. Justitia si-a imbogatit continutul, ea privind direct
chiar exercitiul puterii politice in sensul efectuarii controlului asupra modului cum guvernantii
actioneaza in limitele constitutiei si dreptului, adica in realizarea principiului egalitatii.
Statul de drept ca atare a devenit de neconceput fara justitie, lipsa justitiei veritabile insemnand
arbitrariu si nedreptate. Daca viata sociala trebuie sa se desfasoare conform constitutiei si legilor, in
mod firesc trebuie sa existe o functie care sa le cunoasca si sa le poata interpreta si aplica concret
atunci cand sunt incalcate, cand drepturile si libertatile cetatenilor sunt periclitate, neglijate.
Aceasta functia a fost si este incredintata unei autoritati (puteri) distincte, investita cu puteri
statalecare ii dau eficienta si care trebuie sa fie independenta si impartiala. Dealtfel este indeobste
cunoscut si admis ca nupoti fi judecator in propria cauza, pentru ca, obiectiv, nu poti fi nici
independent, nici impartial.
Conceputa astfel, ca o functie realizata independent si impartial, justitia s-a impus ca o idee si
realitate in care oamenii cred ca-i poate apara atunci cand drepturile si interesele legitime sunt
incalcate. Fiat justitia pereat mundus (justitia sa-si urmeze cursul ei, chiar daca lumea ar fi sa piara)
a devenit dictonul preferat in legatura cu justitia.
In spiritul ideii de justitie s-au dezvoltat insa si activitati infaptuite de alte organisme decat
instantele judecatoresti care presupun folosirea acelorasi reguli judecatoresti. In scopul articularii
lor cu justitia se vorbeste de activitati jurisdictionale, de unde si denumirea de putere(autoritate)
jurisdictionala. Cuvantul jurisdictional a devenit preferabil cuvantului judiciar care se aplica numai
unei categorii de jurisdictii. In acest sens sunt interesante dispozitiile art. 112 din Constitutia
Olandei, potrivit carora:
„1. Incuba puterii judiciare de a judeca litigiile civile si cele de creanta.
2. Legea poate conferi fie puterii judiciarefie unor jurisdictii care nu fac parte din puterea judiciara
sarcina de a judeca litigiile care nu rezulta din rapoarte juridice civile. Legea reglementeaza
procedura de urmat si consecintele deciziilor.”
Exprimarea autoritate jurisdictionala nu diminueaza rolul justitiei ci evidentiaza similitudinea de
continut si principii intre mai multe activitati care se impun aici cand legile nu sunt executate.
Justitia ramane partea substantiala a activitatii jurisdictionale. De aici preocuparea fireasca pentru
teoretizarea justitiei pentru ca restul activitatii jurisdictionale imprumuta trasaturile si principiile
acesteia, la dimensiuni reduse. Asemenea litigii opun fie persoane fizice, fie persoane juridice, fie
asemenea persoane si autoritati, fie numai autoritati. Ele se opun examinarii si rezolvarii membrilor
jurisdictiilor, de regula magistrati, de catre cei interesati (uneori din oficiu).
Membrii jurisdictiilor, pentru a aplica legea la cazurile concrete ce le sunt deduse spre rezolvare,
mai intai interpreteaza Constitutia, legile, contractele, conventiile sau cutumele ce sunt invocate, le
stabilesc sensul lor oficial. Ansamblul judecatilor lor formeaza jurisprudenta, care limpezeste
textele obscure, cu mai multe sensuri sau lacune si uneori le completeaza. Desigur este important de
stiut pana unde pot merge jurisdictiile in completarea lacunelor legii. Problema se pune pentru ca
rolul justitiei eset de a aplica dreptul si nu de a creea drept. Pot fi citate si cazuri interesante in care
justitiei i s-au conferit si imputerniciri de reglementare juridica. In acest sens sunt explicate
dispozitiile art 101 – 102 din Constitutia romana din anul 1866 potrivit carora o lege urma sa
determine cazurile de responsabilitate, pedepsele aplicate ministrilor, iar pana la adoptarea legii”
Inalta Curte de Casatie si Justitie are puterea de a caracteriza delictul si de a determina pedeapsa”.
In urma judecatii se dau hotarari, in care se stabilesc drepturi si obligatii pentru subiectele de drept,
participanti in proces, se aplica sanctiuni, se stabilesc despagubiri, se dau ordine de executare atat
partilor in proces, cat si autoritatilor publice. Hotararile judecatoresti trebuie sa fie respectate si
executate de catre cetateni si autoritatile publice.

Specificul activitatii jurisdictionale

Activitatea jurisdictionala are un continut si principii care o diferentiaza de legislativ si executive
dar o si integreaza, intr-o viziune sistematica in ansamblul activitatilor statale.
Aceasta pentru simplu motiv ca puterea jurisdictionala este o parte a organizarii statale a puterii
politice.
Statul de drept implica obligativitatea respectarii si aplicarii constitutiilor si legilor. Judecatorul
interpreteaza legea si o aplica, dar nu creeaza drept. El aplica dreptul creat de catre Parlament, el nu
poate inlatura o lege pe motiv ca nu-I de acord cu ea, din diferite motive reale sau pur sentimentale,
stiut ca„dura lex sed lex”.
Va trebui sa constatam ca insasi competenta instantelor judecatoresti este stabilita prin constitutie si
legi.
Justitia (in general activitatea jurisdictionala) este o activitate de rezolvare a litigiilor, in litera si
spiritul constitutiei, legilor, obiceiurilor, conventiilor si contractelor. Judecatorul care infaptuieste
justitia cauta sa afle adevarul in procesul respectiv pentru a identifica exact incalcarea legii,
victimile, cauzalitatea, raspunderea si responsabilii.
Pentru ca justitia sa-si poata infaptui misiunea ea cunoaste o anumita organizare si anumite
principii. Organizarea justitiei se face pe gradede jurisdictie. Aceste grade de jurisdictie permit o
evaluare in fond dar si posibilitatea de recurs, ca posibilitate de indreptare a erorilor, de reevaluare a
situatiilor si probelor. Se considera ca cea mai eficienta este organizarea a trei grade de jurisdictie:
fond, apel, recurs.

Principiile fundamentale potrivit carora se realizeaza justitia

Justitia trebuie sa raspunda unor exigente fundamentale. In cadrul acestor exigente se enumera in
general urmatoarele: legalitatea, buna administrare a justitiei, accesul la tribunal, garantia unui
proces echitabil, publicitatea procesului, impartialitatea judecatorului, proportionalitatea in
stabilirea santiunilor, etc.
Din aceste exigente rezulta principiile potrivit carora este organizata si functioneaza justitia. In
legatura cu aceste principiianumite precizari se impun. Astfel exista principii aplicabile intregului
sistem statal–juridic si care firesc sunt aplicabile si justitiei. Exista apoi unele principii proprii
justitiei (jurisdictiilor) ca activitate si sistem de autoritati. Exista, de asemenea, principii specifice
diferitelor categorii de jurisdictii (sau procese) sens in care se discuta de exemplu de principiile
dreptului procesual civil sau principiile dreptului procesual penal.
Toate aceste principii sunt importante. Uneori in activitatea de judecata, in lipsa de text expres sau
apropriat judecatorul recurge la analogia dreptului, adica la aplicarea principiilor fundamentale, iar
incalcarea principiilor poate atrage nulitatea hotararii judecatoresti sau a altor acte de procedura.
Unele principii privesc organizarea judecatoaresca, altele activitatea sau pozitia justitiei si a
judecatorului.

A) Principiul legalitatii
Este un principiu ce in mod firesc excede justitiei, fiind de esenta statului de drept. Are insa o
evidenta aplicabilitate in domeniul justitiei si anume sub doua aspecte; legalitatea instantelor
judecatoresti, legalitatea infractiunilor si a pedepselor. In ceea ce priveste primul aspect este de
retinut ca pot indeplini functii jurisdictionale, numai acele autoritati statale carora constitutia si
legile le recunosc asemena calitati. De asemenea instantele judecatoresti pot rezolva procese numai
in limita competentei conferite de lege. Procedura de rezolvare a litigiilor este numai cea prevazuta
de lege. Sub cel de-al doile aspect se observa ca nu exista infractiune decat daca aceasta este
prevazuta de lege si ca nu exista pedeapsa decat daca este prevazuta de lege.
Principiul legalitatii, cu aplicatiunea sa specifica la justitie este consacrat prin art. 125 din
Constitutia Romaniei.
B) Justitia este unica si egala pentru toti
Este un principiu fundamental care valorifica si in domeniul justitiei principiul egalitatii in drepturi
a cetatenilor. Acesta presupune ca pentru toti cetatenii sa existe o singura justitie, ca acestia sa fie
judecati de aceleasi instante in procese similare. Acest principiu refuza existenta unor tribunale
extraordinare, existenta unor privilegii. De aceea Constitutia Romaniei prin art. 125 (2) stabileste ca
„Este interzisa infiintarea de instante extraordinare”. Desigur acest principiu nu este incalcat prin
creearea unor sectii speciale (comerciale, de munca, de contencios administrativ, pentru minori)
potrivit specificului proceselor, acestea tinand de buna administrare a justitiei. De asemenea acest
principiu presupune folosirea in spete similare a acelorasi regului procedurale si acordarea
drepturilor procedurale si acordarea drepturilor procesuale, in mod egal tuturor participantilor.
C) Folosirea limbii oficiale si a limbii materne in justitie
Procedura judiciara se desfasoara in limba oficiala a statului. Persoanelor care nu inteleg limba
oficiala trebuie sa li se asigure comunicarea pieselor dosarelor si a tuturor actelor procedurale in
limba pe care o cunosc. De aceea li se asigura traducerea printr-un interpret. Constitutia Romaniei
contine mai multe dispozitii in acest sens. Dupa ce prin art 127 (1) stabileste ca procedura judiciara
se desfasoara in limba romana, prin art. 127 (2) arata ca cetatenii apartinand minoritatilor nationale,
precum si persoanele care nu inteleg sau nu vorbesc limba romana au dreptul de a lua cunostinta de
toate actele si lucrarile dosarului, de a vorbi in instanta si de a pune concluzii prin interpret. In
procesele penale, prevede deasemena Constitutia, acest drept este asigurat in mod gratuit.

D) Dreptul la aparare
Este nu numai un drept fundamental cetatenesc, ci si un principiu fundamental al justitiei.
E) Prezumtia de nevinovatie
Este un principiu constitutional potrivit caruia o persoana este considerata nevinovata atata timp cat
nu s-a pronuntat o hotarare judecatoreasca definitiva de condamnare. Este una din cele mai
puternica garantii ale demnitatii si libertatii umane. Este principiul caruia i se subordoneaza intreaga
activitate jurisdictionala. Este prevazut explicit in art. 23 (8) din Constitutia Romaniei.
F) Independenta judecatorului si supunerea lui numai legii
Este unul din principiile constitutionale ale justitiei. Potrivit acestui principiu, in activitatea sa
judecatorul se supune numai legii si constiintei sale.
Ca atare in rezolvarea litigiilor judecatorul nu poate primi nici un fel de ordine, instructii, indicatii,
sugestii sau alte asemenea impulsuri privind solutia pe care trebuie sa o dea.
Independenta judecatorului, de altfel independenta justitiei, tine de chiar separatia puterilor in stat,
vorbindu-se de independenta autoritatii jurisdictioanale. Ea exprima posibilitatea de protectie a
guvernantilor, fiind in fond o garantie in fata abuzurilor puterilor. Desigur independenta
judecatorului este substantial tributara caracterului, moravurilor si traditiilor specifice fiecarei tari,
ea nu poate fi garantata absolut prin lege.
Judecatorul da in ultima instanta stralucire independentei sale, prin profesionalism, moralitate,
caracter, deontologie: „Pentru a fi magistrat, nu trebuie sa fii mai putin om. De aceea el trebuie sa
dispuna de libertatea de expresie, de opinie, de asociere. Dar fiecare profesie are servitutile sale, iar
pentru un magistrat se pretinde un anume gen de sobrietate care vizeaza angajamentele sale publice.
Un judecator militant, exaltat, devoratde luptele sale se indeparteaza de virtutile solicitate de aceasta
activitate, adica echilibrul, moderatia si seninatatea”. Regulile constitutionale cuprind garantii ale
independentei judecatorilor printre care conditiile de recrutare, inamovibilitatea, avansarea si
controlul prezinta un inrteres aparte. Constitutia Romaniei prin art. 123 (2) stabileste ca judecatorii
sunt independenti si se supun numai legii. Asa cum se precizeaza clar in doctrina independenta este
o notiune indivizibila fiind indispensabil pentru o buna justitie ca magistratul sa fie independent,
atat fata de celalalte puteri, cat si fata de colegii sai.
Recrutarea judecatorilor este o garantie a independentei acestora. In unele state judecatorii sunt
alesi, prin vot popular (ex: SUA, la nivelul statelor), la fel ca deputatii. Sistemul alegerii nu este
insa considerat ca da rezultate pentru motivul ca nu da garantii autoritatii judiciare. In sistemul
alegerii, judecatorii trebuie sa se alinieze platformelor si partidelor politice, cu toate dezavantajele
ce rezulta de aici.
Recrutarea judecatorilor prin concurs, in care numirea se face in ordinea rezultatelor (deci a
competentei profesionale) este considerata cea mai potrivita. Comisiile de concurs trebuie sa
cuprinda universitari, juristi profesionisti, magistrati recunoscuti, fapt ce asigura din start
independent. In multe state judecatorii sunt numiti, de regula de catre executiv.
In tara noastra, potrivit Constitutiei judecatorii sunt numiti de Presedintele Romaniei la propunerea
Consiliului Suprem al Magistraturii. Este interesant de mentionat ca prin art 151 din Constitutia
Romaniei s-a stabilit ca „Noua Curte Suprema de Justitie va fi numita, in conditiile legii de Camera
Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna, la propunerea Presedintelui Romaniei in termen de 6
luni de la intrarea in vigoare a Constitutiei”. Desigur aceasta este o dispozitiei tranzitorie.
Inamovibilitatea este o puternica garantie a independentei judecatorului, fiind o masura de
protectie a acestuia. Potrivit acestui principiu judecatorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat,
nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fara consimtamantul sau. Inamovibilitatea pune
magistratii la adapost de orice revocare si transferare impusa in afara de greseli foarte grave si dupa
o procedura jurisdictionala. Astfel, de exemplu, in Suedia, in principiu inamovibili, judecatorii
titulari nu pot fi demisi din functiile lor decat daca prin infractiune penala sau prin necunoastere
grava si repetata a obligatiilor, ei se manifesta evident inapti de a-si indeplini sarcinile sau se
pensioneaza.Iar legea romana de organizare judecatoreasca stabileste ca daca in cursul activitatii
sale, magistratul manifesta o vadita incapacitate profesionala, Consiliul Superior al Magistraturii,
poate dispune eliberarea sa din functie la sesizarea ministrului justitiei.
Constitutia Romaniei cuprinde cateva dispozitii privitoare la inamovibilitatea judecatorilor. Din
examinarea acestor dispozitii rezulta ca judecatorii sunt inamovibili, dar in conditiile legii.
Inamovibilitatea nu priveste insa judecatorii stagiari ci numai pe cei numiti de Presedintele
Romaniei. Judecatorii stagiari sunt singurii care nu sunt numiti de catre Presedinte. In legatura cu
acestia legea arata ca se bucura de stabilitate, ca si procurorii (art 75) Prin art. 124 Constitutia
stabileste ca mandatul judecatorilor Curtii Supreme de Justitie este de 6 ani (cu posibilitatea
reinvestirii in functie) de unde rezulta ca pentru acestia inamovibilitatea este asigurata numai pentru
aceasta durata. De asemenea mai trebuie precizat faptul ca inamovibilitatea priveste numai calitatea
de judecator si nu functiile de conducere judecatoreasca.
Cat priveste avansarea magistratilor, pentru a nu depinde de executiv, trebuie avute in vedere doua
reguli si anume: ea sa revina numai corpului magistratilor (de exemplu Consiliului Superior al
Magistraturii) limitarea treptelor (gradelor) si consecintelor avansarii, in sensul de a se face cat mai
putine diferentieri in cariera. In acest sens Constitutia Romaniei, pri art. 124 (1) prevede ca
promovarea, transferarea si sanctionarea judecatorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al
Magistraturii, in conditiile legii. Pentru a nu crea prin avansare situatii nedorite se practica si
avansarea pe loc. Astfel, legea de organizare judecatoreasca, prin art. 78 dupa ce stabileste ca
avansarea sau transferarea magistratilor se face numai cu consimtamantul acestora, adauga ca
magistratii care indeplinesc conditiile pentru a fi avansati, dar care nu doresc sa schimbe functia si
instanta sau parchetul, pot fi avansati pe loc.
Desigur un rol important in asigurarea independentei judecatorilor il are controlul hotararilor
judecatoresti. Acest control trebuie efectuat numai de instante judecatoresti si numai dupa proceduri
jurisdictionale.
Organele judecatoresti
Justitia este infaptuita de catre organele judecatoresti, denumite si instante judecatoresti.Sistemul
organelor judecatoresti este format in general din judecatorii, tribunale, curti de apel, si curti
supreme, etc. Organizarea si functionarea instantelor judecatoresti sunt stabilite de lege. Constitutia
Romaniei, sub titlul VI denumit Autoritatea Judecatoreasca, reglementeaza, in ordine, instantele
judecatoresti, Ministerul Public si Consiliul Superior al Magistraturii. Nu trebuie inteles ca toate
aceste organisme se integreaza in puterea judecatoreasca. In aceasta putere intra numai instantele
judecatoresti.
Instantele judecatoresti sunt, potrivit art. 125 (1) din Constitutie, Curtea Suprema de Justitie si
celelalte instante judecatoresti stabilite de lege. Constitutia lasa pe seama legii organice stabilirea
gradelor de jurisdictie si a instantelor judecatoresti corespunzatoare. Este interzisa infiintarea de
instante extraordinare. Legea de organizare judecatoreasca (nr. 92 din 4 august 1992) prin art. 10
stabileste urmatoarele instante judecatoresti: judecatoriile, tribunalele, curtile de apel, Curtea
Suprema de Justitie. De asemenea, in limitele stabilite de lege functioneaza si tribunalele militare.
Cat priveste Curtea Suprema de Justitie, aceasta este organizata in sectii, completul de 9 judecatori
si Sectiile Unite, fiecare avand competenta proprie.
Ministerul public, cuprinde procurorii, constituiti in parchete, care in mod generic intra in
categoria magistratilor. Ei lucreaza sub autoritatea ministrului justitiei. Rolul Ministerului public
este de a reprezenta, in activitatea judiciara, interesele generale ale societatii si de a apara ordinea de
drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor. Principiile constitutionale de organizare si
functionare a Ministerului public sunt: legalitatea, impartialitatea, controlul ierarhic. Iar potrivit art.
30 din legea pentru organizarea judecatoreasca Ministerul public este independent in relatiile cu
celalalte autoritati.
Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creata in vederea exercitarii a doua functii, si
anume: a) propune Presedintelui Romaniei numirea in functie a judecatorilor si a procurorilor, cu
exceptie celor stagiari; b) este colegiul de disciplina a judecatorilor. Atunci cand exercita prima
functie, lucrarile sale sunt prezidate de catre ministrul justitiei, dar fara drept de vot. Cand exercita
cea de-a doua functie, lucrarile sunt prezidate de catre presedintele Curtii Supreme de Justitie.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcatuit din magistrati alesi pentru o durata de 4 ani, de catre
Camera Deputatilor si de catre Senat, in sedinta comuna.
Desi nu este nominalizat prin Constitutie, nu poate fi in afara explicatiilor Ministerul Justitiei, care
are un rol aparte in administrarea justitiei. Potrivit dispozitiilor hotararii de guvern prin care este
organizat (nr 450/1994) el este organul administratiei publice de specialitate care exercita atributiile
prevazute de lege in domeniul administratiei justitiei, al executarii pedepselor penale, precum si cu
privire la activitatea Ministerului public, asigurand conditiile necesare functionarii intregului sistem
al justitiei pe baza strictei aplicari a legii, corespunzator principiilor democratice ale statului de
drept.
RAPORTURILE CU LEGISLATIVUL SI EXECUTIVUL
Justitia este si trebuie sa fie independenta iar inerventia in sfera justitiei a altor contravine acestui
mare principiu constitutional. Aceasta nu exclude insa anumite raporturi constitutionale care razulta
firesc din sistemul constitutional.
Raporturile sistemului judecatoresc cu Parlamentul rezulta mai intai din faptul ca organizarea si
functionarea instantelor judecatoresti se realizeaza numai potrivit legii. Ca atare Parlamentul este
cel care stabileste prin lege oraganele judecatoresti, competenta si procedura potrivit careia isi
desfasoara activitatea. Este o consecinta fireasca o statului de drept. Apoi marele principiu al
independentei judecatorului presune supunerea sa numai legii. Legea este cea care stabileste
infractiunile si pedepsele. Iata deci aspectecare contureaza raporturile justitie-legislativ. Este evident
si usor de observat ca acestea nu afecteaza nici un fel dreptul judecatorului de a decide independent
in cauza ce este supusa judecatii sale. Legea elaborata de Parlament creeaza conditiile unei reale
independente.
La randul sau justitia poate interveni in activitatea legistativa prin controlul constitutionalitatii
legilor, atunci cand acest control este incredintat judecatorilor.
Raporturile justitiei cu executivul, sub aspect constitutional, sunt mai simple. Ele pot aparea in
situatia in care numirea si avansarea magistratilor apartine executivului (sefului de stat,ministrului
justitiei etc). In asemenea situatii s-ar putea crea o stare de docilitate a magistratilor fata de executiv.
De aceea trebuie ca posibilitatea de numire, de avansare sau de revocare sa se realizeze prin
proceduri care sa puna in evidenta numai competenta profesionala a celor in cauza. Aceasta cu atat
mai mult cu cat judecatorii sunt deseori pusi in situatia de a exercita constrolul legalitatii actelor de
guvernamant si administrative.
Autoritatea judecătorească
SECŢIUNEA 1
Instanţele judecătoreşti
ARTICOLUL 126
Instanţele judecătoreşti
(1) Justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege.
(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.
(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
(4) Compunerea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc
prin lege organică.
(5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe
specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara
magistraturii.
(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului
administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a
actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente
să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din
ordonanţe declarate neconstituţionale.
Autoritatea judecătorească
SECŢIUNEA a 3-a
Consiliul Superior al Magistraturii
ARTICOLUL 154
Conflictul temporal de legi
(1) Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin
prezentei Constituţii.
(2) Consiliul Legislativ, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sale de organizare,
va examina conformitatea legislaţiei cu prezenta Constituţie şi va face Parlamentului sau, după caz,
Guvernului, propuneri corespunzătoare.
Independenţa judecătorilor (independenţa personală)
Întrucât justiţia se realizează prin instanţele judecătoreşti, alcătuite din judecători, aceasta înseamnă
că puterea judecătorească se exercită numai prin instanţa judecătorească în persoana judecătorului,
unicul purtător al acestei puteri. Judecătorul este cel împuternicit să cerceteze o cauză pentru a o
clarifica, procedând astfel la o judecată şi apoi să pronunţe o hotărâre, făcând astfel un act de
dreptate.
Dar putem vorbi de o putere (sistem de organe ce beneficiază de forţa pentru a face justiţie, inclusiv
prin constrângere) şi nu doar de autoritate, numai dacă în plan organic independenţa membrilor
jurisdicţiilor este garantată şi exerciţiul puterii de a judeca este suveran. Aşadar, nu doar justiţia per
se, ca ramură a guvernării, trebuie să fie independentă de Executiv şi de Parlament, ci şi judecătorii
individuali au dreptul de a beneficia de independenţă în îndeplinirea îndatoririlor lor profesionale.
Independenţa judecătorilor este unul dintre principiile fundamentale ale organizării şi realizării
justiţiei. În aplicarea legii, independenţa judecătorilor exclude noţiunea de ierarhie, subordonare.
Având rolul de a tranşa litigiile în mod obiectiv, conform legii, şi fiind o putere prin ei înşişi,
judecătorii nu pot primi ordine, instrucţiuni sau sugestii de nici un fel cu privire la activitatea lor
judiciară, nici din interiorul, nici din afara sistemului judiciar. Principiile internaţionale statuează în
mod explicit că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate şi să acţioneze fără restricţie şi
fără a fi obiectul unor influenţe, incitări, presiuni, ameninţări sau intervenţii nelegale, directe sau
indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv. Judecătorul, în calitate de
deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi poată exercita funcţia sa în deplină independenţă în
raport cu toate constrângerile/forţele de natură socială, economică şi politică şi chiar în raport cu alţi
judecători şi în raport cu administraţia judecătorească. Independenţa unei instanţe se apreciază din
acest punct de vedere atât faţă de executiv şi de părţi, cât şi faţă de puteri exterioare, cum ar fi mass-
media.
Legislaţia trebuie să postuleze independenţa magistraţilor, iar autorităţilor publice trebuie să li se
interzică să le adreseze instrucţiuni referitoare la activităţile lor jurisdicţionale. Legea trebuie să
prevadă sancţiuni contra persoanelor care vor să influenţeze astfel pe judecători, recomandă
Consiliul Europei.
Este important de realizat că principiul independenţei judecătorilor nu a fost conceput în beneficiul
personal al judecătorilor înşişi, ci pentru a proteja oamenii împotriva abuzurilor de putere. Aşadar,
independenţa nu este un privilegiu al judecătorilor, ci un beneficiu al cetăţenilor. De aici nu rezultă
că judecătorii, care sunt independenţi, ar putea acţiona în mod arbitrar, prin soluţionarea cazurilor în
conformitate cu preferinţele lor personale, ci că datoria lor este şi rămâne aplicarea legii: singura
supunere a judecătorului trebuie să fie faţă de lege; de altfel, nimeni nu este deasupra acesteia. Iar
judecătorul nu este nici sclavul şi nici stăpânul legii, ci este servitorul ei.
Din acest punct de vedere, Statutul Universal al Judecătorilor debutează cu reglementarea
independenţei nu ca un drept, ci ca o obligaţie: „Prin ansamblul activităţii lor, judecătorii trebuie să
asigure dreptul oricărei persoane de a beneficia de un proces echitabil. Ei trebuie să întrebuinţeze
toate mijloacele le stau la dispoziţie pentru ca procesele să fie rezolvate în şedinţă publică, într-un
termen rezonabil, în faţa unui tribunal independent şi imparţial stabilit prin lege, în vederea
determinării drepturilor şi obligaţiilor în materie civilă sau a realităţii acuzaţiilor în materie penală”.
Magistraţii au dreptul şi sunt obligaţi să se asigure că regulile de procedură şi drepturile părţilor sunt
respectate în domeniul protecţiei individului spune şi Principiul ONU nr. 6, iar acest lucru înseamnă
şi că judecătorii au o responsabilitate majoră în aplicarea legislaţiei interne şi internaţionale
referitoare la drepturile omului.
De asemenea, pct. 5 şi 6 din Declaraţia Suva dau în responsabilitatea judecătorilor să asigure
egalitatea accesului la justiţie, dar şi un acces efectiv la justiţie prin aceea ca participanţii să
înţeleagă integral limba şi procedurii curţii.
Unele încălcări ale independenţei sunt consacrate legal, chiar prin normele care reglementează
statutul judecătorilor: numirea lor exclusiv de către puterea executivă sau legislativă, durata limitată
a mandatului, remuneraţie necorespunzătoare, refuzul de a autoriza înfiinţarea asociaţiilor
profesionale. Deosebit de acestea, se întâlnesc şi alte forme de presiune: critici publice în scopul
intimidării din partea puterii executive sau a celei legislative, detenţia arbitrară a judecătorilor,
exercitarea de ameninţări sau atacuri asupra lor ori familiilor acestora. Acestea sunt comise nu doar
de autorităţile statului, ci deseori de către persoane private, în mod independent sau cu complicitatea
unor organizaţii cum ar fi cele criminale ori cartelurile de droguri.
Scopul pentru care judecătorii trebuie să fie independenţi este tocmai realizarea unei justiţii
imparţiale. Pentru aplicarea sa în practică, documentele internaţionale consacră mai multe garanţii,
care trebuie examinate cu privire la fiecare membru din componenţa tribunalului în discuţie:
2. Numirea judecătorilor
Sisteme: Există mai multe sisteme naţionale de recrutare (numire) a judecătorilor. În unele ţări
aceştia sunt cooptaţi chiar de către corpul magistraţilor, în altele sunt aleşi de către populaţie, iar în
altele ei ocupă postul prin concurs, fără amestecul vreunei puteri în această procedură. În cele mai
multe state ei sunt numiţi de către executiv.
Dreptul internaţional nu se limitează la un anumit mod de numire. Totuşi, în aplicarea art. 24 din
Pact s-au manifestat de către Comitetul pentru Drepturile Omului din cadrul ONU mari rezerve
asupra sistemului de alegere al judecătorilor în unele state din SUA. Astfel, acestea a reţinut că „a
fost îngrijorat pentru impactul pe care actualul sistem de alegere a judecătorilor îl poate avea, în
câteva state, asupra implementării drepturilor” garantate prin articolul 14 din Pact, şi a salutat
„eforturile depuse de câteva state în adoptarea unui sistem de selecţie bazat pe merite”.Comitetul a
mai recomandat ca sistemul „de numire a judecătorilor prin alegeri să fie reconsiderat în vederea
înlocuirii acestuia cu un sistem de numire bazat pe merite de către un organ independent”.
Trebuie evitată numirea unui judecător pentru o perioadă de probă, cu excepţia sistemelor legale în
care numirea judecătorilor nu depinde de experienţa în practică a acestora ca şi condiţie pentru
numirea în profesia respectivă.
Criterii: Singurul criteriu de selecţie trebuie să fie unul obiectiv: aptitudinea profesională a
candidatului, nu recomandările unor persoane influente, ale politicului sau ale publicului. Aceasta
trebuie să vizeze integritatea, pregătirea şi competenţa persoanelor recrutate. Declaraţia de la
Beijing prevede încă un criteriu, acela al independenţei persoanei şi impune ca pregătirea sa să
constea în cea mai înaltă calificare juridică.
Orice metodă de selectare judiciară trebuie să prevadă garanţii contra numirilor abuzive. În
selectarea judecătorilor nu va fi nicio discriminare pe motive de rasă, culoare, sex, religie, opinie
politică sau de altă natură, origine naţională sau socială, avere, naştere sau statut; situaţia în care
există solicitarea expresă ca un candidat pentru un post în domeniul judiciar să aibă naţionalitatea
impusă de ţara interesată, nu este considerată discriminatorie.
Sunt ţări din lume unde s-au constatat încălcări ale independenţei justiţiei din acest punct de vedere.
De exemplu, în Sudan foarte puţine persoane care nu sunt musulmani sau care sunt femei ocupă
posturi judiciare la toate nivelurile iar în Bolivia judecătorii sunt numiţi în funcţie de apartenenţa lor
politică”

Mecanism: Numirea judecătorilor trebuie să constituie ea însăşi un factor puternic pentru

independenţă şi nu poate fi lăsată la discreţia exclusivă a Executivului şi a Legislativului. Astfel, s-a
stabilit că în sistemele unde judecătorii sunt numiţi sau demişi de către Preşedinte sau Guvern cu
aprobarea Parlamentului, se încalcă totuşi independenţa justiţiei atât timp cât aceste decizii nu sunt
luate prin consultarea unei autorităţi juridice independente.
Ca urmare, trebuie să existe un mecanism independent responsabil pentru recrutarea şi sancţionarea
disciplinară a magistraţilor. Consiliul Europei prevede în mod expres că autoritatea competentă în
privinţa selecţiei şi carierei judecătorilor trebuie să fie independentă faţă de Guvern şi administraţie.
Asociaţia Europeană a Magistraţilor susţine direct că selecţia trebuie să fie făcută de un corp
independent care îi reprezintă pe judecători.
3. Durata şi stabilitatea mandatului
Conform normativelor internaţionale, judecătorilor trebuie să li se garanteze perioada de exercitare
a funcţiei până la vârsta obligatorie de pensionare sau, dacă sunt numiţi pe o perioadă determinată,
până la finalul mandatului (permanenţa existenţei). În acest din urmă caz, se consideră că o durată
sub 10 ani nu satisface condiţia de independenţă.
Judecătorii numiţi cu titlu permanent nu pot fi revocaţi fără un just motiv atât timp cât nu au atins
vârsta pensionării obligatorii. Aceste motive, care trebuie să fie definite în mod precis de lege, pot fi
aplicate în ţările unde judecătorii sunt aleşi pentru o perioadă determinată sau pot privi cazurile
când judecătorul este incapabil să se achite de funcţia sa judiciară ori a comis infracţiuni sau grave
abateri disciplinare. În Australia şi Canada sunt motive de revocare numai purtarea
necorespunzătoare şi inaptitudinea în îndeplinirea îndatoririlor.
În anumite ţări, sunt prevăzute proceduri de evaluare sau recertificare a judecătorilor la diferite
intervale de timp. În opinia Comitetului pentru Drepturile Omului, această practică este contrară
articolului 14 alin. (1) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
De exemplu, în Peru judecătorii pot fi obligaţi să treacă printr-o procedură de recertificare o dată la
7 ani pentru a fi autorizaţi să-şi menţină postul. Comitetul pentru Drepturile Omului a considerat-o
„o practică ce tinde să afecteze independenţa autorităţii judecătoreşti, negând stabilitatea
mandatului. Prin urmare, Comitetul a recomandat ca „cerinţa ca judecătorii să fie recertificaţi să fie
revizuită şi înlocuită printr-un sistem de stabilitate a mandatului şi supraveghere judiciară
independentă”. Tot astfel, în Lituania, Comitetul a constatat că, deşi existau „dispoziţii noi destinate
să asigure independenţa autorităţii judecătoreşti, judecătorii instanţelor districtuale sunt totuşi
supuşi unei examinări de către puterea executivă după cinci ani în funcţie, pentru asigurarea unei
numiri permanente", astfel că a recomandat ca „orice asemenea proces de examinare să se refere
numai la competenţa judiciară şi să se desfăşoare numai de către un organism profesional
independent”.
Încetarea din funcţie poate avea loc, conform pct. 7 din Carta Europeană privind Statutul
Judecătorilor, ca urmare a demisiei, a inaptitudinii fizice constatate prin expertiză medicală, a
limitei de vârstă, a expirării mandatului prevăzut de lege sau prin revocarea dispusă ca urmare a
încălcării îndatoririlor impuse prin statut. Existenţa vreuneia dintre aceste cauze, alta decât limita de
vârstă sau expirarea mandatului legal, trebuie să fie verificată de către organismul independent.
Standardele IBA prevăd că legislaţia referitoare la schimbări de termeni şi condiţii ale serviciilor
judiciare nu li se va aplica judecătorilor în funcţie la momentul când e aprobată legea respectivă
decât dacă schimbările îmbunătăţesc termenii/condiţiile serviciului (pct. 19 şi 20a). În acelaşi sens,
se prevede că numărul judecătorilor de la instanţa supremă ar trebui să fie fix şi să nu poată fi
modificat prin lege (pct. 24). Nicio schimbare referitoare la vârsta de pensionare nu poate avea efect
retroactiv.
4. Inamovibilitatea judecătorilor în cursul mandatului
Cea mai puternică garanţie a independenţei magistraţilor este inamovibilitatea lor. Aceasta constă în
aceea că ei nu pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau promovare fără consimţământul lor
liber (ianmovibilitatea rezidenţei) şi că pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie numai în condiţiile
prevăzute de legea care le reglementează statutul (inamovibilitatea funcţiei).
Deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că numirea pe viaţă a judecătorilor nu este
necesară, s-a subliniat totuşi că pe durata mandatului judecătorii trebuie să se bucure de
inamovibilitate. Curtea consideră că este respectată independenţa judecătorilor chiar în absenţa
reglementării exprese a inamovibilităţii lor, atât timp cât aceasta este recunoscută în fapt şi sunt
respectate celelalte condiţii impuse de art. 6 parag. 1. Inamovibilitatea nu trebuie privită ca un
privilegiu pentru judecători, ci mai degrabă ca o garanţie pentru justiţiabili. Pentru justiţiabil, ea este
o garanţie că nu va putea fi constituită o instanţă specială, alcătuită prin deplasarea unor judecători
anume aleşi în scopul soluţionării procesului său. De aceea, inamovibilitatea trebuie să se aplice şi
cu privire la modul de desemnare a judecătorilor în secţiile instanţelor şi cu privire la repartizarea
dosarelor şi posibilitatea de schimbare a judecătorului unei cauze. Astfel, există regula potrivit
căreia unui judecător nu-i poate fi „luată” o cauză fără vreun motiv just (cum ar fi o boală gravă sau
existenţa unui interes personal în cauză).
Pentru aplicarea acestor principii este necesar ca toate deciziile privind cariera profesională a
judecătorilor să aibă la bază criterii obiective, începând cu meritul profesional, luându-se în
considerare calificarea, integritatea, competenţa şi eficienţa lor.
Dispoziţii speciale există în materia promovării: Principiul ONU nr. 13 prevede că „promovarea
judecătorilor, oriunde există un asemenea sistem, ar trebui să se bazeze pe factori obiectivi, în
special pe competenţă, integritate şi experienţă”. Punctul 20 al Declaraţiei de la Beijing adaugă şi
condiţia de independenţă. Factori neadecvaţi, precum sexul, rasa sau etnia, care nu sunt legaţi de
meritele profesionale ale judecătorilor în cauză, nu trebuie luaţi în considerare în scopul promovării.
Carta Judecătorilor în Europa, în principiul nr. 5, prevede că promovarea judiciară trebuie decisă de
un corp independent care să îi reprezinte pe judecători şi să aibă în vedere principiile de
obiectivitate, abilitate profesională şi independenţă a acestora.
Consiliul Europei prevede trei excepţii de la aplicarea principiului inamovibilităţii: este permisă
mutarea unui judecător fără acordul său cu titlul de sancţiune disciplinară; dacă a fost pronunţată în
cazul unei modificări legale a organizării judiciare; şi în cazul încadrării temporare, pentru a ajuta o
instanţă învecinată, caz în care durata maximă a acestei încadrări este strict limitată prin statut.
Cu privire la desfiinţarea sau restructurarea unei instanţe, pentru a nu fi un motiv de concediere a
unor judecători, pct. 29 din Declaraţia de la Beijing prevede că toţi membrii curenţi ai curţii trebuie
să fie reînvestiţi în poziţia iniţială sau învestiţi într-o altă instanţă de statut şi durată echivalente.
Membrii curţii pentru care nu poate fi găsită o poziţie alternativă trebuie despăgubiţi integral.
5. Siguranţa financiară
Importanta salarizării. O remunerare corespunzătoare a judecătorilor este importantă pe de o parte
pentru a atrage persoane calificate în domeniu şi, pe de altă parte, pentru a reduce tentaţia
judecătorilor de a ceda corupţiei şi influenţelor politice sau altor influenţe necuvenite.
Sub acest aspect, Recomandarea nr. 94(12) privind independenţa, eficienţa şi rolul
judecătoruluiîndrumă, pe de o parte, ca puterea legislativă şi executivă să se asigure că judecătorii
sunt independenţi şi că această independenţă nu le este afectată în niciun fel (Principiul I, pct. 2), şi,
pe de altă parte, ca remuneraţia judecătorilor să fie în concordanţă cu demnitatea şi statutul lor
(Principiul III, pct. 1 lit. b). De asemenea, Principiile ONU de Bază ale Justiţiei prevăd la pct.11 ca
judecătorii să dispună de remunerare corespunzătoare, precum şi de pensii adecvate. Iar Uniunea
Internaţională a Magistraţilor statuează că judecătorul trebuie să primească o remuneraţie
suficientăpentru a i se asigura o reală independenţă economică, remuneraţie care nu poate depinde
de rezultatele activităţii judecătorului.
Nivelul remuneraţiei. La stabilirea remuneraţiei trebuie să se ţină seama atât de importanţa
activităţii lor, cât şi de faptul că, de regulă, judecătorilor le este interzisăexercitarea altor funcţii
publice sau private. Prin Carta europeană privind statutul judecătorilor, Consiliul Europei subliniază
că nivelul remuneraţiei trebuie fixat în aşa fel încât să îi pună pe magistraţi la adăpost de presiunile
care vizează să le influenţeze sensul deciziilor şi în general comportamentul jurisdicţional,
alterându-le astfel independenţa şi imparţialitatea. Remuneraţia poate să varieze în funcţie de
vechime, de natura atribuţiilor judecătorului care le exercită cu titlu profesional, sau în funcţie de
importanţa sarcinilor impuse, apreciate în condiţii de transparenţă. Statutul lor trebuie să prevadă
asigurarea judecătorului de profesie împotriva riscurilor sociale legate de boală, maternitate,
invaliditate, bătrâneţe şi deces.
Nivelul pensiei. Şi judecătorii care se pensionează au un regim financiar deosebit. Carta Europeană
privind Statutul Judecătorilor menţionează: 6.4. În mod special, statutul garantează judecătorului
care a împlinit vârsta legală pentru încetarea din funcţie, după ce a exercitat-o ca profesie pe o
perioadă stabilită, plata unei pensii al cărei nivel trebuie să fie cât mai apropiat posibil de acela al
ultimei remuneraţii primite pentru activitatea jurisdicţională. Tot astfel, art. 13 alin. 3 şi 4 din
Statutul Universal al Judecătorilor prevede: „Judecătorului îi este permis să iasă la pensie şi să
primească o pensie corespunzătoare categoriei sale profesionale. După pensionarea sa, judecătorului
nu-i va fi interzisăexercitarea unei alte activităţi profesionale în domeniul juridic pe considerentul
deţinerii, în trecut, de către acesta, a funcţiei de judecător”.
Modficarea salariilor. Problema se pune în legătură cu reducerea veniturilor judecătorilor. Aceasta
ar avea două efecte negative: pe de o parte, reducerea salariilor la un nivel minim ar forţa
judecătorii să se retragă din tribunal (modalitate indirectă de revocarea a judecătorilor), pe de altă
parte frica de reducerea salariilor ar forţa judecătorii să caute a se potrivipretenţiilor decidenţilor
politici (modalitate indirectă de a constrângere judecătorii în a pronunţa anumite soluţii).
Standardele adoptate de IBA prevăd că pensiile şi salariile judiciare ar trebui să fie modificate
conform creşterii preţurilor, independent de controlul executiv (pct. 14). În anumite ţări, salariile
judecătorilor sunt protejate împotriva scăderilor, deşi măririle salariale pot depinde de puterea
executivă şi cea legislativă. IBA acceptă că salariile judiciare nu pot fi micşorate în timpul
serviciului unui judecător decât ca o măsură economică de interes public (art. 15b).
Sub acest aspect, relevăm o speţă din jurisprudenţa instanţei supreme canadiene. Astfel, în cauza
Manitoba Provincial Judges Assn. c. Manitoba (Ministerul Justiţiei), Curtea Supremă Canadiană a
trebuit să stabilească „dacă şi în ce mod garanţia independenţei judecătoreşti prevăzută în secţiunea
11 litera (d) din CartaCanadiană a Drepturilor şi Libertăţilor limitează modalitatea şi măsura în care
guvernele şi organismele legislative provinciale pot reduce salariile judecătorilor instanţelor
provinciale”. Ca parte a planului său de reducere a deficitului bugetar, provincia adoptase legea
privind reducerea salariilor în sectorul public, prin care diminua salariile judecătorilor provinciali şi
ale altor categorii de judecători plătiţi din bugetul public în provincie. În urma acestor reduceri
salariale, numeroşi acuzaţi au contestat constituţionalitatea procedurilor deschise împotriva acestora
în faţa Curţii Provinciale, pretinzând că, în urma reducerilor salariale, instanţa îşi pierduse statutul
de tribunal independent şi imparţial. Curtea Supremă a concluzionat că reducerile salariale „ca parte
a unei măsuri economice publice globale erau în conformitate cu secţiunea 11 litera (d) din Cartă”,
deoarece „nu existau probe conform cărora reducerile au fost introduse pentru a influenţa sau
manipula puterea judecătorească”. Totuşi ceea ce constituia o încălcare a independenţei
judecătoreşti a fost refuzul guvernului din Manitoba de a semna o recomandare comună către
Comitetul de remunerare a judecătorilor „dacă judecătorii nu erau de acord să renunţe la contestarea
juridică” a legii prin care era impusă reducerea salarială. Curtea a considerat că prin aceasta
guvernul „a impus presiuni economice asupra judecătorilor, astfel încât aceştia să accepte
constituţionalitatea schimbărilor salariale propuse”. În opinia sa, „componenta de siguranţă
financiară a independenţei judiciare trebuie să includă protejarea capacităţii judecătorilor de a
contesta legislaţia care se referă la propria independenţă fără o percepţie plauzibilă a unei posibile
sancţiuni financiare din partea guvernului din acest motiv”.
6. Protecţia judecătorilor
Puterea de decizie pe care o au judecătorii poate duce la emiterea de hotărâri nepopulare. Pentru a
împiedica declanşarea unor represalii contra lor trebuie instituit un sistem de protecţie.
La nivel fizic, judecătorilor trebuie să li se creeze un spaţiu de judecată corespunzător, unde să
poată exercita poliţia instanţei, dar să fie şi asiguraţi că vor fi împiedicate acţiuni negative din partea
nemulţumiţilor, exercitate asupra lor sau a familiilor lor. Protecţia trebuie asigurată, potrivit pct.40
din Declaraţia de la Beijing, de către autorităţile executivului. În acest sens, Principiul 3 pct.2 din
Recomandarea (94) 12prevede că „Trebuie luate toate măsurile necesare pentru a veghea la
securitatea judecătorilor, mai ales prin prevederea prezenţei pazei în incinta tribunalelor sau prin
protecţia de către poliţie a judecătorilor care ar putea să devină sau care sunt victime ale unor
ameninţări grave”.
La nivel profesional însă, trebuie să îi protejeze un organism independent de puterea executivă sau
de cea legislativă. Consiliul Europei recomandă ca acest organism să fie alcătuit cel puţin jumătate
din judecători aleşi de colegii lor, astfel încât să se asigure cea mai largă reprezentare posibilă. Orice
judecător care consideră că drepturile sale statuare sau, într-o manieră mai generală, independenţa
sa sau cea a justiţiei sunt ameninţate sau nesocotite în vreun fel, trebuie să aibă posibilitatea de a
sesiza acest organism, care să dispună de mijloacele efective în scopul de a remedia acest lucru sau
a propune remedierea lui. Organizaţia LAWASIA susţine că în componenţa acestui organism ar
trebui să intre doar reprezentanţi ai celei mai înalte jurisdicţii şi ai profesiilor legale independente.
Comitetul pentru Drepturile Omului a fost îngrijorat că în Cambodgia Consiliul Suprem al
Magistraturii „nu era independent de influenţa guvernului” şi că „încă nufusese în măsură să
abordeze acuzaţiile de incompetenţă şi comportament lipsită de etică”. Date fiind celelalte
preocupări ale sale, inter alia cu privire la faptul că Ministerul Justiţiei emitea circulare obligatorii
pentru judecători, Comitetul a recomandat statului parte „să ia măsuri urgente pentru consolidarea
autorităţii judecătoreşti şi pentru garantarea independenţei sale, precum şi pentru a asigura
soluţionarea promptă a tuturor acuzaţiilor de corupţie sau presiuni neavenite asupra autorităţii
judecătoreşti”.
7. Răspunderea judecătorului
a. Cu privire la răspunderea civilă şi penală, art. 10 din Statutul Universal al Judecătorilor prevede:
„Când aceasta este admisă, acţiunea civilă îndreptată împotriva unui judecător, precum şi aceea în
materie penală, inclusiv arestarea, trebuie efectuate în condiţii ce nu pot avea drept obiect
exercitarea unei influenţe asupra activităţii judiciare a acestuia.”
Fiind paznicii independenţei şi cei care interpretează legea, judecătorii nu pot face obiectul unor
acţiuni disciplinare în baza simplei exercitări a funcţiilor lor judecătoreşti, cu excepţia cazului în
care comportamentul nedemn al unui judecător este dovedit. Mult mai important este faptul că
judecătorii nu pot fi constrânşi să lucreze sub ameninţarea unei sancţiuni financiare, a cărei
existenţă poate influenţa, chiar inconştient, hotărârile lor. Erorile judiciare trebuie să fie soluţionate
pe calea apelului, în spiritul respectării jurisdicţiei şi a procedurii, interpretând, aplicând legea sau
evaluând probele; celelalte erori judiciare care nu pot fi îndreptate prin acest mod trebuie să
conducă, cel mult, la o acţiune a părţii nemulţumite împotriva statului.
Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate absolută pentru a se apăra în cadrul acţiunilor corelate
cu exercitarea, cu bună-credinţă a funcţiilor lor, acţiuni îndreptate direct împotriva lor.
Astfel, Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor în paragrafele 5.1 şi 5.2 prevede că
„Încălcarea de către un judecător a uneia dintre îndatoririle expres stabilite prin statut (şi una dintre
obligaţii este asigurarea unui proces echitabil, aplicarea normelor de procedură în mod corect şi
ocrotirea drepturilor celor implicaţi – n.ns.) nu poate fi sancţionată decât prin decizia, la propunerea,
recomandarea sau cu acordul unui organ jurisdicţional sau unei instanţe alcătuite cu cel puţin
jumătate dintre judecătorii aleşi, în cadrul unei proceduri contradictorii în care judecătorul poate fi
asistat pentru a-şi asigura apărarea. Gravitatea sancţiunilor aplicabile este precizată prin statut şi
aplicarea acestora este supusă principiului proporţionalităţii. Decizia de aplicare a sancţiunii
pronunţate de o autoritate executivă, de un organ jurisdicţional sau de o instanţă menţionată în acest
alineat poate fi atacată cu recurs în faţa unei instanţe superioare cu caracter jurisdicţional”. Pe de
altă parte, „orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a adresa unui organism independent, fără
un formalism excesiv, reclamaţii privind nereguli în funcţionarea justiţiei într-o anumită cauză.
Acest organism poate, în cazul în care o examinare prudentă şi atentă a reclamaţiei relevă o
încălcare ca cea menţionată la punctul 5.1. din partea judecătorului, să sesizeze instanţa disciplinară
sau cel puţin să recomande o asemenea sesizare unei anumite autorităţi care are, potrivit statutului,
competenţa de a o face”.
Într-o concepţie oarecum diferită, Principiul ONU nr. 16 acordă imunitate civilă judecătorilor: „Fără
a aduce vreo atingere procedurii disciplinare sau dreptului de a face apel ori de a obţine o
compensaţie din partea statului, în acord cu legile naţionale, judecătorii nu vor putea fi acţionaţi în
judecată civilă, pentru îndeplinire de acte abuzive sau pentru omisiuni în exercitarea funcţiilor lor
judiciare”. Ceea ce, desigur, nu exclude răspunderea statului pentru erorile judiciare.
În acelaşi fel, pct. 32 din Declaraţia de la Beijing prevede că „Fără prejudicierea vreunei proceduri
disciplinare sau a vreunui drept de apel sau a unei compensaţii de la stat, în concordanţă cu dreptul
intern, judecătorii trebuie să beneficieze de imunitate raportat la despăgubiri monetare, la acţiuni
necorespunzătoare sau la omisiuni în exercitarea funcţiilor lor juridice”.
b. În caz de incapacitate profesională şi pentru comiterea de abateri disciplinare, împotriva
judecătorului pot fi luate anumite măsuri. Se pune problema modalităţii de stabilire a tipurilor de
sancţiuni şi a organismului care să le aplice.
Ocrotirea independenţei. Principiul 6 pct. 2 al Recomandării (94) 12 solicită în mod expres ca
aplicarea sancţiunilor să nu aducă atingere independenţei justiţiei: este esenţial ca judecătorii să nu
fie supuşi unor măsuri disciplinare datorită opoziţiei faţă de fondul cauzei decise de judecătorul în
cauză. În ceea ce priveşte Belarus, Comitetul pentru Drepturile Omului a menţionat „cu îngrijorare
acuzaţiile referitoare la demiterea a doi judecători de către Preşedinte (…) deoarece în cursul
îndeplinirii atribuţiilor judiciare ale acestora nu au reuşit să impună şi să colecteze o amendă impusă
de puterea executivă”.
Organ competent. În baza dreptului internaţional, judecătorilor supuşi unor proceduri disciplinare
trebuie să li se garanteze o procedură legală corectă în faţa unui organism competent, independent şi
imparţial care trebuie să fie – sau să fie controlat de – o autoritate independentă de puterea
executivă. Deşi Comitetul pentru Drepturile Omului consideră că termenul „independent” din art.
14 alin. (1) al Pactului cere ca un comportament profesional lipsit de etică să fie abordat de către un
organ pe deplin independent de influenţa guvernamentală, din reglementarea Principiilor nu rezultă
însă această cerinţă: principiul 17 se referă numai la „o procedură corespunzătoare” şi principiul 20
recomandă ca deciziile din cadrul procedurilor disciplinare şi de altă natură „ar trebui supuse unei
examinări independente”.
Totuşi, s-ar părea că, cel puţin în temeiul Convenţiei Americane a Drepturilor Omului, puterea
legislativă poate deschide proceduri disciplinare împotriva judecătorilor curţilor constituţionale, cu
condiţia ca organismul care stabileşte acuzaţiile să respecte în mod strict principiile independenţei şi
imparţialităţii şi ca procedurile respective să fie în conformitate cu garanţiile unei proceduri legale
corecte stabilite la articolul 8 din Convenţie.
IBA admite că Executivul ar putea participa la procedura disciplinară a judecătorilor numai când
este vorba de plângerile adresate lor sau la iniţierea procedurilor disciplinare, dar nu şi la
adjudecarea unor asemenea probleme. Puterea de a disciplina sau de a înlătura un judecător trebuie
exercitată într-o instituţie care să fie independentă de Executiv.
Principiul 6 pct. 3 din Recomandărea (94)12 propune statelor să constituie conform legii un organ
special însărcinat să aplice sancţiunile şi măsurile disciplinare, atât timp cât ele nu sunt examinate
de un tribunal, ale cărui decizii trebuie să fie controlate de un organ judiciar superior sau ca această
autoritate să fie ea însăşi un organ judiciar superior. Legea trebuie să prevadă procedurile potrivite
pentru ca judecător urmărit să beneficieze cel puţin de toate garanţiile unei proceduri echitabile
prevăzute de Convenţie, de exemplu prin prevederea posibilităţii de prezentare a argumentelor sale
într-un termen rezonabil şi prin prevederea dreptului de a răspunde la toate acuzaţiile aduse contra
lui.
Mult mai simplu, Carta Judecătorilor în Europa prevede că organismul competent trebuie să fie
alcătuit din judecători, care să acţioneze după reguli prestabilite şi nu ad-hoc. (principiul nr. 9).
Motive. Conform principiilor nr. 18 şi 19 al ONU, judecătorii sunt supuşi suspendării sau eliminării
numai din motive de incapacitate sau comportament care-i face necorespunzători pentru
îndeplinirea îndatoririlor lor. Toate procedurile disciplinare, de suspendare sau de demitere sunt
determinate în conformitate cu standardele existente de conduită judiciară.
Principiul 6 pct. 1 din Recomandarea nr. (94) 12 prevede posibilitatea luării de măsuri dacă
judecătorii nu-şi îndeplinesc obligaţiile într-o manieră eficace şi adecvată sau în caz de abateri
disciplinare.
În fine, potrivit principiului nr. 9 al Cartei Judecătorilor în Europa, greşelile judiciare sunt motivul
sancţionării disciplinare a judecătorului.
Oricum, fundamentele înlăturării unui judecător trebuie reglementate în mod clar în lege şi pot fi
numai motive infracţionale, neglijenţe vizibile şi repetate sau datorită unei incapacităţi psihice sau
fizice pe care a arătat-o el însuşi, incompatibile cu funcţia de judecător.
Măsuri. Doar Recomandarea (94) 12 prevede măsurile care s-ar putea lua: desesizarea judecătorului
(această măsură este amintită însă şi în Declaraţia de la Beirut drept sancţiune pentru incompetenţa
judecătorului); atribuirea altor sarcini judecătorului; sancţiuni pecuniare, cum ar fi reducerea
remuneraţiei pe o perioadă determinată de timp; suspendarea.
8. Libertatea de exprimare şi asociere
Drepturile judecătorilor la libertate de exprimare şi asociere sunt esenţiale într-o societate
democratică care respectă statul de drept şi drepturile omului. Dreptul la asociere profesională al
judecătorilor trebuie recunoscut, pentru a permite judecătorilor să fie consultaţi mai ales asupra
regulilor statutare ale acestora, aspra eticii şi a altor chestiuni, asupra problemelor justiţiei, şi pentru
a permite apărarea intereselor lor legitime.
La fel ca orice cetăţean, judecătorii au libertate de exprimare, credinţă, asociere şi întrunire, totuşi
cu condiţia ca prin exercitarea acestor drepturi să se comporte întotdeauna astfel încât să păstreze
demnitatea funcţiei, precum şi imparţialitatea şi independenţa autorităţii judecătoreşti
Potrivit Principiului 9 ONU, judecătorii sunt liberi să pună bazele şi să se alăture unor asociaţii de
judecători sau altor organizaţii care să le reprezinte interesele, care să promoveze pregătirea lor
profesională şi care să protejeze independenţa justiţiei. Şi Principiul 4 al Recomandării nr. (94) 12
prevede că „Judecătorii trebuie să fie liberi de a crea asociaţii având, singure sau în colaborare cu
alte organe, sarcina de a conserva independenţa lor şi de a le proteja interesele”.
Garanţia de independenţă nu este doar obiectivă, ea este de asemenea subiectivă, în sensul că
judecătorul trebuie să-şi cultive propria independenţă. Ea trebuie să existe chiar în raport cu propria
sa persoană. Magistraţii trebuie să se preocupe de apărarea independenţei lor, evitând orice act,
orice cuvânt susceptibil să arunce îndoială asupra imparţialităţii lor.
9. Formare şi educaţie
Una din condiţiile de bază ale independenţei este pregătirea profesională. Formarea şi educaţia
permanentă a judecătorilor îi va face neşantajabili, rezistenţi la acte de corupţie şi este esenţială
pentru respectarea în practică a drepturilor omului şi a face dreptate cu celeritate.
Judecătorului îi revine ca obligaţie fundamentală îndatorirea de a-şi dezvolta calităţile intelectuale şi
morale care stau la baza conduitei independente şi imparţiale în judecarea fiecărui caz. De aceea
principiul independenţei judecătorului se află într-o strânsă legătură cu principiul responsabilităţii
judecătorului pentru calitatea activităţii sale profesionale, iar echilibrul dintre aceste două principii
creeează condiţiile procesului echitabil.
Principiul V.3.g al Recomandării nr. (94) 12 a Consiliului Europei prevede ca „judecătorii să urmeze
toate etapele de pregătire profesională necesare pentru a-şi îndeplini atribuţiile într-o manieră
eficientă şi adecvată. Statele trebuie să adopte măsuri efective în acest sens şi să ia măsurile
corespunzătoare pentru a se asigura că mai mulţi judecători beneficiază de formare
corespunzătoare”. Declaraţia de la Cairo prevede în recomandarea nr. 3 că toate aspectele
referitoare la studiul şi programele de instruire, asigurate de stat, trebuie supuse supervizării
judecătoreşti, şi că programele de calificare se vor concentra atât pe instruirea profesională şi
judiciară, cât şi pe cea legată de dezvoltarea individuală. Dar responsabilitatea pregătirii adecvate
revine în egală măsură judecătorilor înşişi şi asociaţiilor profesionale de judecători, conform
principiului 9 din Principiile de bază.
Formarea nu trebuie să privească doar dreptul naţional, substanţial şi procedural, ci şi dreptul
internaţional al drepturilor omului şi programe de educaţie privind contextul social.
10. Publicitatea şedinţei de judecată
Asigurarea publicităţii dezbaterilor care se desfăşoară în faţa judecătorilor este o garanţie a
corectitudinii şi imparţialităţii judecătorilor, a independenţei acestora, contribuind totodată la
promovarea încrederii cetăţenilor în administrarea justiţiei.
Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului permite instanţei să decidă desfăşurarea
dezbaterilor în şedinţă secretă dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea
publică sau părţile şi ar aprecia că astfel s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a
probelor. În acest fel, judecătorul este chemat să facă o permanentă analiză a interesului public şi
privat din cauză.
Cu privire la pronunţarea soluţiilor, Curtea de la Strabourg a reţinut că pentru a fi respectate
exigenţele art. 6 din Convenţie nu este absolut necesar ca pronunţarea să fie făcută în şedinţă
publică, hotărârile putând fi aduse la cunoştinţă publică şi într-o altă modalitate, cum ar fi, spre
exemplu, depunerea hotărârii la grefa accesibilă publicului.
11. Obligaţia motivării hotărârii
Este inerent noţiunii unui tribunal competent, independent şi imparţial faptul că acesta trebuie să-şi
motiveze deciziile. Principiul V pct 3b) din Recomandarea (94) 12 arată că judecătorii, cu excepţia
cazului când legea sau practica stabilă dispun altfel, trebuie să-şi motiveze decizia lor clar şi
complet, utilizând termeni uşor de înţeles.
În legătură cu acest aspect, Curtea Europeană a susţinut, în cauza Higgins şi alţii, că această
obligaţie „nu poate fi înţeleasă ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument”, dar că
„măsura în care se aplică această sarcină de a motiva poate varia în funcţie de natura deciziei şi
trebuie determinată ţinând cont de împrejurările cauzei”. Atunci când Curtea de Casaţie nu a dat în
hotărârea sa explicaţii exprese şi specifice asupra unei reclamaţii conform căreia Curtea de Apel nu
a fost imparţială, Curtea a stabilit o încălcare a articolului 6 paragraful 1.
12. Importanţa independenţei justiţiei
Pentru funcţionarea adecvată a justiţiei, independenţa acesteia asigură imparţialitatea judecătorilor
şi, astfel, obiectivitatea şi corectitudinea soluţiei pronunţate de ei.
În guvernările moderne, un grad înalt de independenţă a justiţiei se corelează cu stabilitatea politică,
respectul drepturilor omului şi vitalitatea altor instituţii democratice. Astfel, independenţa are efect
şi asupra vieţii sociale: ea este importantă pentru creşterea economică (studiile din Anglia) şi pentru
libertatea politică (studiile din SUA).
 Preşedintele României
Institutia Presedintelui Republicii este definita, in Constitutia din 1991, dupa modelul francez, in
care presedintele are o pozitie de varf in conducerea de stat a societatii.
Desi s-a preluat modelul francez, forta atasata presedintelui nu este dublata si de atributii
corespunzatoare. Ceea ce a urmarit comisia de redactare a proiectului de Constitutie, conform
finalitatii sale, este reducerea in asa masura a rolului in stat al Presedintelui, incat institutia
principala in cadrul puterii executive a devenit primul ministru. Unul dintre parintii Constitutiei,
Antonie Iorgovan, certifica aceasta intentie, intr-un comentariu la constitutie: "functia politica cea
mai importanta a tarii este functia de prim-ministru, neavand relevanta cine ocupa aceasta functie".
Cu toate acestea, intrucat Presedintele este ales prin vot universal si direct, el este menit a avea, inca
din primul moment al mandatului sau, o autoritate mult mai mare decat cea a primului ministru
(care e legitimat de votul Parlamentului). De aici deriva, in mare parte, complicatiile constitutionale
care au condus, in ultimii ani, la perpetuarea disputelor politice intre Presedinte si premier.
Preşedintii României
Dupa 1989, Romania a mai avut urmatorii presedinti:
1990-1992-Ion Iliescu (ales pe o perioada de doi ani, pana la finalizarea Constitutiei)
1992-1996-Ion Iliescu (primul mandat rezultat din noua Constitutie)
1996-2000-Emil Constantinescu
2000-2004-Ion Iliescu
In prezent, functia de presedinte al Romaniei este detinuta de Traian Basescu.
In 2003, Constitutia a fost modificata astfel incat mandatul prezidential s-a extins de la 4 la 5 ani.
Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României
Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei nationale, al unităţii şi
al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna
funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între
puterile statului, precum şi între stat şi societate. (Articolul 80 - Constituţia României)
Alegerea Preşedintelui
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. [...] Nici o
persoana nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate.
Acestea pot fi succesive. (Articolul 81 - Constituţia României)
Durata mandatului
Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului.
Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea juramântului de Preşedintele nou
ales. Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de
catastrofă. (Articolul 83 - Constituţia României)
Incompatibilităţi şi imunităţi
În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini
nici o altă funcţie publică sau privată. Preşedintele României se bucură de imunitate. Preşedintele
nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului.(Articolul 84 - Constituţia României)
Suspendarea din funcţie
In cazul săvârşirii unor fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele
poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Propunerea de suspendare din
funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce,
neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui. Dacă propunera de suspendare din funcţie este aprobată, în
cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui. (Articolul 95 -
Constituţia României)
Punerea sub acuzare
Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, cu votul a cel puţin două treimi din numarul
deputaţilor şi senatorilor, pot hotarî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă
trădare. Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi
se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la
faptele ce i se impută. De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este
suspendat de drept. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele
este demis de drept la data ramânerii definitive a hotarârii de condamnare. (Articolul 96 -
Constituţia României)
Vacanţa funcţiei
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din funcţie, de
imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. În termen de trei luni de la data la
care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un
nou Preşedinte. (Articolul 97 - Constituţia României)
Interimatul funcţiei
Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă
se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de
preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. Pe durata interimatului nu se pot
transmite mesaje adresate Parlamentului, nu poate fi dizolvat Parlamentul şi nu se poate organiza
referendumul. (Articolul 98 - Constituţia României)
Actele Preşedintelui
In exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul
Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. Decretele emise de Preşedintele
României privind tratatele internaţionale încheiate în numele României, acreditarea şi rechemarea
reprezentanţilor diplomatici ai României, aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului
misiunilor diplomatice, mobilizarea parţială sau generală a forţelor armatei, respingerea agresiunilor
armate îndreptate împotriva ţării, instituiriea stării de asediu sau stării de urgenţă, precum şi în ceea
ce priveşte conferirea de decoraţii şi titluri de onoare, acordarea gradului de mareşal, de general şi
de amiral şi în ceea ce priveşte acordarea graţierii individuale, se contrasemnezază de primul-
ministru. (Articolul 100 - Constiţutia României)
POLITICĂ INTERNĂ
Numirea Guvernului
Preşedintele României desemneaza un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte
Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. În caz de remaniere guvernamentală
sau de vacanţa a postului, Presedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii
membrii ai Guvernului. Daca prin propunerea de remaniere se schimba structura sau compozitia
politica a Guvernului, Presedintele Romaniei va putea revoca şi numi pe unii membri ai Guvernului
numai pe baza aprobării Parlamentului acordată la propunerea primului-ministru. (Articolul 85 -
Constituţia României)
Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa
Preşedintelui României, jurământul de credinţă. (Articolul 104 - Constituţia României)
Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru.Dacă primul-ministru îşi pierde
calitatea de membru al Guvernului, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şi exercita
atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru
interimar pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru până la formarea noului Guvern. (Articolul
107 - Constituţia României)
Consultarea Guvernului
Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă
deosebită. (Articolul 86 - Constitutia României)
Participarea la şedinţele Guvernului
Preşedintele României poate lua parte la şedintele Guvernului în care se dezbat probleme de interes
naţional privind politca externa, apărarea tarii, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-
ministru, în alte situaţii.
Preşedintele României prezidează şedintele Guvernului la care participă. (Articolul 87 - Constitutia
României)
Mesaje
Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice
ale naţiunii. (Articolul 88 - Constituţia României)
Promulgarea legilor
Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarea se face în termen de cel
mult 20 de zile de la primire. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o
singură dată, reexaminarea legii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut
verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea legii
adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a
confirmat constituţionalitatea. (Articolul 77 - Constituţia României)
Dizolvarea Parlamentului
Dupa consultarea preşedintilor celor doua Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare,
Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, daca acesta nu a acordat votul de încredere
pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea
a cel putin două solicitari de învestitură. În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură
data. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimile şase luni ale mandatului Preşedintelui României şi
nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă. (Articolul 89 - Constituţia
României)
Referendumul
Preşedintele României, dupa consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin
referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional. (Articolul 90 - Constituţia României)
POLITICĂ EXTERNĂ
Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune
spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se
încheie, se aprobă sau se ratifica potrivit procedurii stabilite prin lege. Preşedintele, la propunerea
Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea,
desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Reprezentanţii diplomatici ai altor
state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României. (Articolul 91 - Constituţia României)
Preşedintele României reprezintă statul în relaţiile internaţionale şi, în aceasta calitate, încheie
tratate în numele României sau poate da împuternicire, în aces scop, primului-ministru, ministrului
afacerilor externe, altor membri ai guvernului sau unor reprezentanti diplomatici ai României. Pe
baza împuternicirii date de Preşedintele României, Guvernul ia măsuri pentru iniţierea şi negocierea
tratatelor internaţionale care se încheie în numele României. (Art. 1 - Legea 4/1991)
Negocierea şi semnarea tratatelor internaţionale încheiate în numele României, se fac pe baza
împuternicirilor date de către Preşedinte, de catre delegatiile aprobate de acesta. (Art. 3 - Legea
4/1991)
Guvernul informează Preşedintele României şi parlamentul despre orice acord, convenţie sau alte
întelegeri internaţionale pe care le încheie şi care nu trebuie să fie supuse ratificării. (Art. 5 - Legea
4/1991)
Preşedintele României, primul-ministru al Guvernului şi ministrul afacerilor externe pot negocia şi
semna tratate, acorduri, convenţii şi alte întelegeri internaţionale, fără a prezenta depline puteri.
(Art. 8 - Legea 4/1991)
Ratificarea sau aderarea, respectiv denunţarea tratatelor încheiate în numele României, se
consemnează în instrumentele de ratificare sau aderare, respectiv de denunţare, semnate de
Preşedintele României, investite cu sigiliul statului şi contrasemnate de ministrul afacerilor externe.
(Art. 9 - Legea 4/1991)
Siguranţa naţională
ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL APĂRĂRII
Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului,
mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotarârea
Preşedintelui se supune ulterior apărarii Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare. În caz de
agresiune armată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le
aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se afla în
sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii. (Articolul 92 - Constitutia
României)
MĂSURI EXCEPŢIONALE
Preşedintele României, instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară
ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicita Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate,
în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de
drept în cel mult 48 de ore de la înştiinţarea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe
toată durata acestora. (Articolul 93 - Constituţia României)
CONSILIUL SUPREM DE APĂRARE A ŢĂRII
Consiliul Suprem de Aparare a Tarii organizeaza si coordoneaza unitar activitatile care privesc
apararea tarii si securitatea nationala, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la
apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de
restabilire a păcii. (Articolul 119 - Constitutia României) Presedintele României este presedintele
Consiliului Suprem de Aparare a Tarii. (Articolul 3 - Legea 39/1990 privind organizarea si
functionarea Consiliului Suprem de Aparare a Tarii) Consiliul Suprem de aparare a Tarii se
convoaca de catre presedintele acestuia, de regula trimestrial, sau ori de câte ori este nevoie.
(Articolul 5 - Legea 39/1990) Presedintele Consiliului Suprem de Aparare a Tarii coordoneaza si
îndruma întreaga activitate a acestuia. (Articolul 6 - Legea 39/1990)
SERVICIUL ROMÂN DE INFORMATII
Serviciul Român de Informaţii este organul de stat specializat în domeniul informaţiilor privitoare
la siguranţa naţionala a României, parte componenta a sistemului naţional de apărare, activitatea sa
fiind organizată şi coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. (Articolul 1 - Legea privind
organizarea si functionarea Serviciului Român de Informatii)
Serviciul Român de Informaţii este condus de un director, cu rang de ministru, numit de Camera
Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comună, la propunerea Preşedintelui României, în urma audierii
celui propus de către comisia însarcinata sa exercite controlul parlamentar asupra activităţii
Serviciului Român de Informaţii, care va prezenta un raport în faţa celor doua Camere ale
Parlamentului. Eliberarea din funcţie a directorului Serviciului Român de Informaţii se face de
Parlament, în şedinţa comună a celor două camere la propunerea Preşedintelui României sau a cel
puţin o treime din numărul total al deputaţilor ori senatorilor. (Articolul 23 - Legea privind
organizarea si functionarea S.R.I.)
Alte atribuţii
Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:
a) conferă decoraţii şi titluri de onoare;
b) acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral;
c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
d) acordă graţierea individuală.
(Art. 94 - Constitutia Romaniei)
Scurt istoric
Funcţia propriu-zisă de Preşedinte al României a fost creată în 1974 printr-o modificare a
Constituţiei din 1965. Marea Adunare Naţională alegea Preşedintele ţării iar acesta era răspunzător
în faţa Adunării, exercitând toate atribuţiile specifice funcţiei de şef al statului. După căderea
regimului comunist şi după provizoratului puterii de stat de la începutul anilor ’90, construcţia
instituţională s-a realizat în jurul formei republicane de guvernământ. Opţiunea reîntoarcerii la
monarhie a generat vreme de câţiva ani dezbateri publice furtunoase, constituind una dintre temele
conflictului partizan. Totşi, în urma alegerilor din mai 1990, iar apoi a referendumului constituţional
din decembrie 1991 republica a fost confirmată şi legitimată prin votul categoric al populaţiei.
Constituţia României a atribuit Preşedintelui o serie de prerogative pentru a satisface, pe de-o parte,
necesitatea de reprezentare a statului, iar pe de altă parte, necesitatea de mediere între „puterile
statului”, între „stat şi societate”. Luând în calcul doar perioada postcomunistă, România a avut
până în prezent 3 şefi de stat: Ion Iliescu (2 mandate), Emil Constantinescu (1 mandat), Traian
Băsescu (2 mandate).
Rolul Preşedintelui
Articolul 80 din Constituţia României defineşte rolul Preşedintelui. Conform acestuia, Preşedintele
României reprezintă statul român şi este garantul independenţei nationale, al unităţii şi al integrităţii
teritoriale a ţării. Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului,
precum şi între stat şi societate.
Acest articol reprezintă una dintre contradicţiile Constituţiei, deoarece exagerează rolul în stat al
Preşedintelui, utilizând formulări care depăşesc atribuţiile ce i se conferă în realitate.
Alegerea Preşedintelui României
Conform Articolului 81 din Constituţia României, Președintele României este ales prin votul direct
al cetățenilor, în sistem de vot majoritar, în două tururi de scrutin. Durata mandatului Președintelui
este de cinci ani, iar numărul maxim de mandate care poate fi obținut este de două. Pe timpul
mandatului, Preşedintele nu poate fi membru al unui partid politic şi nu poate îndeplini nici o altă
funcţie publică sau privată.
Atribuţiile Preşedintelui
Preşedintele beneficiază de o serie de atribuţii exercitate fără concursul vreunui oragan de stat.
Acestea sunt: convocarea în primă sesiune a Parlamentului nou ales; convocarea camerelor
parlamentului în sesiuni extraordinare; prezentarea de mesaje şi cereriParlamentuluicu privire la
principalele probleme politice ale națiunii; promulgarea legilor; sesizarea Curţii Constituţionale cu
privire la neconstituţionalitatea unei legi; participarea la unele ședințe ale Guvernului şi prezidarea
lor; consultarea guvernului; prezidarea şedinţelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, în calitate
de comandant al forţelor armate; atribuţii de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi
societate.
Pe lângă aceste atribuţii, Preşedintele mai beneficiază de o serie de prerogative care sunt îndeplinite
cu ajutorul altor organe de stat. Mai jos le vom enumera pe cele mai importante:
organizareareferendumuluiîn probleme de interes național, după consultarea prealabilă a
Parlamentului; revocarea sau numirea unor miniștri în caz de remaniere guvernamentală sau de
vacanță a postului, la propunerea primului ministru; numirea a trei judecători la Curtea
Constituțională; numirea în funcție a magistraților; declararea, de regulă, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, a mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate; instituireastării de asediusau
astării de urgență, parțiale sau totale; conducerea armatei României în calitate de şef ar armatei;
acordarea gradelor demareșal, degeneralși deamiraletc.
O serie de atribuţii care au generat controverse atât în plan politic, cât şi la nivelul dezbaterii
academice necesită o abordare aparte:
Atributul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul prevăzut în art. 89 din Constituţia republicată
presupune îndeplinirea cumulativă a nu mai puţin de şase condiţii, ceea ce îl face aproape imposibil
de aplicat în practică: (i) consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor
parlamentare; (ii) Parlamentul să nu acorde votul de încredere pentru formarea Guvernului în
termen de 60 de zile de la prima solicitare; (iii) Parlamentul să respingă cel puţin două solicitări de
învestitură; (iv) Parlamentul poate fi dizolvat doar o singură dată într-un an; (v) Parlamentul nu
poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui; (vi) Parlamentul nu poate fi
dizolvat în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă.
Practic, este aproape imposibil ca Parlamentul să fie dizolvat, cel puţin fără voinţa lui, ceea ce
demonstrează încă o dată că legea fundamentală a aşezat forul legiuitor în centrul sistemului de
guvernare românesc. Este instituţia care are cea mai mare stabilitate. Nu se află aproape niciodată în
pericol de a fi dizolvată.
Procedura de învestire a unui nou Guvern este reglementată în articolele 85 alin. 1, 103 şi 104
din Constituţie. Ceea ce caracterizează în mod esenţial această prerogativă a Preşedintelui României
este libertatea completă de decizie pe care o are şeful statului de a desemna un candidat pentru
funcţia de prim-ministru, indiferent de rezultatul negocierilor. Mai exact, textul constituţional de la
art. 103 alin. 1 lasă posibilitatea, cel puţin teoretică, a Preşedintelui, chiar şi în cazul în care un
partid politic are majoritatea absolută a mandatelor în Parlament, de a desemna un alt candidat la
funcţia de prim-ministru decât cel agreat de partidul majoritar. Dacă la nivel de posibilitate această
ipoteză există, în realitate, şeful statului riscă să facă obiectul unei proceduri de suspendare în
situaţia în care blochează sau chiar intră în conflict cu majoritatea parlamentară.
Suspendarea Preşedintelui României
Conform Constituţie, Preşedintele poate răspunde politic, pentru fapte grave de încălcare a legii
fundamentale (art. 95) şi penal, pentru înaltă trădare (art. 96). Răspunderea politică este o
modalitate de limitare a puterii Preşedintelui. Cu toate acestea, în practica politică iniţierea acestei
proceduri poate conduce la efecte politice negative pentru anumite partide, pentru anumiţi lideri
politici şi poate afecta puternic chiar legitimitatea unor instituţii fundamentale. De exemplu, în urma
referendumului din 19 mai 2007, cetăţenii l-au reconfirmat în funcţie pe Preşedintele suspendat cu o
majoritate categorică: 74,48% nu au fost de acord cu demiterea şefului statului. Ulterior, această
reconfirmare a Preşedintelui a permis acestuia să practice un discurs negativ la adresa majorităţii
parlamentare şi implicit la adresa instituţiei în sine.
Atribuţia Preşedintelui de a convoca corpul electoral pentru a se pronunţa prin referendum,
cu privire la probleme de interes naţional, conform art. 90 din Constituţie. Dincolo de caracterul vag
şi general al „interesului naţional” (care poate fi definit oricum de deţinătorii puterii), obligaţia
pentru şeful statului de a consulta în prealabil Parlamentul este clară, dar parţial reglementată de
textul constituţional: sunt ignorate consecinţele situaţiei în care Parlamentul nu este de acord cu
organizarea referendumului, iar Preşedintele ar decide totuşi organizarea acestuia. Masi trebuie
precizat că o astfel de consultare populară nu are caracter legislativ, ci doar consultativ. Altfel spus,
şeful statului nu poate legifera prin intermediul unui referendum declanţat de el. Conform
Constituţiei, Parlamentul este unica autoritate legislativă a ţării.
Preşedintele României
ARTICOLUL 81
Alegerea Preşedintelui
(1) Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
(2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale
alegătorilor înscrişi în listele electorale.
(3) În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al
doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în
primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi.
(4) Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două
mandate. Acestea pot fi şi succesive.
Președintele României este șeful de stat al României. El are rolul de a reprezenta statul român în
relațiile internaționale; conform Constituției, este garantul independenței naționale, veghează la
respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, exercită funcția de mediere
între puterile statului, precum și între stat și societate. De asemenea, președintele este comandantul
forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.
Evoluții instituționale
Până la abdicarea regelui Mihai I, atribuțiile de șef al statului român au fost deținute și exercitate de
rege. Odată cu proclamarea republicii, la 30 decembrie 1947, aceste atribuții au fost preluate de un
organ colegial, denumit Prezidiul republicii. Conform Constituției din 1948, funcția de șef de stat
este încredințată Prezidiului Marii Adunări Naționale, menținut până în 1961, când a fost înlocuit de
Consiliul de Stat.
În fine, funcția propriu-zisă de președinte al republicii a fost creată în anul 1974, de când ea este
exercitată de o singură persoană. Începând cu 27 decembrie 1989, se instituie funcția de Președinte
al Consiliului Frontului Salvării Naționale, care primea și atribuțiile de șef de stat. La începutul
lunii februarie a anului 1990, organele centrale ale puterii politice se reorganizează, prin constituirea
Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), al cărui președinte preia și atribuțiile de șef de
stat.
Persoanele care au deținut funcția de Președinte al României

 28 martie 1974 - 22 decembrie 1989: Nicolae Ceaușescu (președinte al Republicii Socialiste

România)

 27 decembrie 1989 - 6 februarie 1990: Ion Iliescu (președinte al Consiliului Frontului

Salvării Naționale)

 6 februarie 1990 - 18 iunie 1990: Ion Iliescu (președinte al Consiliului Provizoriu de Uniune
Națională)

 18 iunie 1990[2] - 11 octombrie 1992: Ion Iliescu

 30 octombrie 1992[3] - 29 noiembrie 1996: Ion Iliescu (considerat de Curtea Constituțională

ca "primul mandat constituțional")

 29 noiembrie 1996 - 20 decembrie 2000: Emil Constantinescu

 20 decembrie 2000 - 20 decembrie 2004: Ion Iliescu

 20 decembrie 2004 - 21 decembrie 2014: Traian Băsescu (al doilea mandat începând din
2009)

 21 decembrie 2014 - prezent: Klaus Iohannis

În perioada 20 aprilie 2007 - 23 mai 2007, președintele Senatului, Nicolae Văcăroiu, a exercitat
funcția de președinte interimar, ca urmare a votului Parlamentului de suspendare a președintelui
Traian Băsescu. În urma referendumului din 19 mai 2007, Traian Băsescu a fost reconfirmat în
funcție.
În perioada 6 iulie 2012 - 27 august 2012, președintele Senatului, Crin Antonescu, a exercitat
funcția de președinte interimar, ca urmare a votului Parlamentului de suspendare a președintelui
Traian Băsescu. Referendumul în această privință a avut loc pe 29 iulie 2012, având o prezență sub
cvorumul necesar validării.[4][5][6]
Atribuțiile Președintelui
Atribuții legislative

 promulgarea legilor;

 semnarea legilor în vederea publicării lor în Monitorul Oficial;

 dreptul de veto - poate propune întoarcerea unei legi în parlament pentru verificare, o
singură dată;

 posibilitatea de a sesiza Curtea Constituțională în legătură cu neconstituționalitatea legilor

sau în legătură cu conflicte juridice de natură constituțională.
Atribuții privind organizarea și funcționarea puterilor publice
Președintele României:

 prezentarea de mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii;

 consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită;

 participarea la unele ședințe ale Guvernului;

 organizarea referendumului în probleme de interes național, după consultarea prealabilă a

Parlamentului.
Atribuții cu privire la numirea sau revocarea altor autorități publice

 dizolvarea Parlamentului, în condițiile în care acesta a refuzat de două ori investitura

Guvernului;

 desemnarea unui candidat pentru funcția de prim-ministru;

 numirea Guvernului pe baza votului de încredere al Parlamentului;

 revocarea sau numirea unor miniștri în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a
postului, la propunerea primului ministru;

 numirea a trei judecători la Curtea Constituțională;

 numirea în funcție a magistraților;

 numiri în anumite funcții publice;

 acordarea gradelor de mareșal, de general și de amiral etc.

Atribuții în domeniul apărării și ordinii publice

 declararea, de regulă, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, a mobilizării parțiale sau

generale a forțelor armate;

 instituirea stării de asediu sau a stării de urgență, parțiale sau totale;

 Președintele este șeful armatei.

Atribuții de domeniul politicii externe

 încheierea tratatelor negociate de Guvern și supunerea spre ratificare Parlamentului;

 acreditarea și rechemarea, la propunerea Guvernului, a reprezentanților diplomatici ai

României;

 aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice;

 acreditarea în România a reprezentanților diplomatici ai altor state.

 organizarea ambasadelor romanesti in strainatate

 reprezintă România în Consiliul European

Alte atribuții
Președintele României mai are o serie de alte atribuții, cum sunt conferirea decorațiilor și titlurilor
de onoare sau acordarea grațierii individuale.
Alegerea Președintelui
Președintele României este ales prin votul direct al cetățenilor, în sistem de vot majoritar, în două
tururi de scrutin. Durata mandatului Președintelui este de cinci ani, iar numărul maxim de mandate
care poate fi obținut este de două.
Jurământul Președintelui
Jurământul conform Constituției din 1965, modificate în anul 1974, era următorul:
Jur să slujesc cu credință patria, să acționez cu fermitate pentru apărarea independenței,
suveranității și integrității țării, pentru bunăstarea și fericirea întregului popor, pentru edificarea
socialismului și comunismului în Republica Socialistă România! Jur să respect și să apăr Constituția
și legile țării, să fac totul pentru aplicarea consecventă a principiilor democrației socialiste, pentru
afirmarea in viața societății a normelor eticii și echității socialiste! Jur să promovez neabătut politica
externă de prietenie și alianță cu toate țările socialiste, de colaborare cu toate națiunile lumii, fără
deosebire de orînduire socială, pe baza deplinei egalități în drepturi, de solidaritate cu forțele
revoluționare, progresiste, de pretutindeni, de pace și prietenie între popoare! Jur că îmi voi face
întotdeauna datoria cu cinste și devotament pentru strălucirea și măreția națiunii noastre socialiste, a
Republicii Socialiste România!
Actualmente, textul jurământului prevăzut de Constituția în vigoare este acesta:
Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului
român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale
ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi
ajute Dumnezeu!
Jurământul se depune în fața celor două camere ale Parlamentului, reunite în ședință comună. De la
acest moment, începe exercitarea mandatului prezidențial.
Răspunderea Președintelui
În general, Președintele României nu răspunde juridic pe durata mandatului său. Ideea nu este însă
clar exprimată în Constituție, ci rezultă indirect, din reglementarea expresă a situațiilor în care
acesta poate fi obligat să răspundă.
Răspunderea politică
Conform art.95 din Constituție, atunci când președintele comite fapte grave de încălcare a
prevederilor acesteia, se poate propune de către cel puțin o treime din numărul deputaților și
senatorilor suspendarea președintelui din funcție. După consultarea Curții Constituționale, se poate
adopta propunerea de suspendare, prin votul majorității deputaților și senatorilor.
În cazul adoptării propunerii de suspendare, în termen de 30 de zile se organizează un referendum
pentru demiterea președintelui.
Răspunderea penală
Răspunderea penală intervine numai în cazul în care șeful statului ar comite infracțiunea de înaltă
trădare. Punerea sub acuzare poate fi hotărâtă de Camera Deputaților și Senatului, în ședință
comună, pe baza votului a două treimi din numărul parlamentarilor. Competența de judecată
aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din momentul punerii sub acuzare, Președintele este
suspendat de drept; în cazul pronunțării unei hotărâri de condamnare, el este demis.
Consilierii administrației prezidențiale
În iunie 2010, președintele României, Traian Băsescu, avea 120 de consilieri. 90 dintre ei erau
consilieri cu diferite gradații și trepte de încadrare, adică slujbași de rang superior, iar 20 aveau
rang[7]. 10 dintre cei din urmă erau consilieri prezidențiali asimilați funcției de ministru, iar ceilalți
10 erau consilieri de stat al căror rang este identic cu funcția de ministru-adjunct.
 Partide politice şi organizaţii cetăţeneşti
Partidele pot fi definite:
* ca organizatii: Edmund Burke considera ca "partidele politice sunt un ansamblu de oameni uniti
pentru a lucra in comun in interes national dupa un principiu asupra caruia s-au pus de acord".
* prin intermediul rolurilor: conform lui Merke partidele indeplinesc urmatoarele roluri:
1. recrutarea de personal de conducere;
2. generarea de programe politice;
3. coordonarea si controlul organelor guvernarii;
4. partidele politice satisfac si impaca cererile de grup;
5. integrarea sociala a indivizilor;
6. partidele deviaza particularitatile revolutionare.
Pe scurt, partidele politice au urmatoarele caracteristici:
1. au scopul de a obtine puterea, singure sau intr-o coalitie;
2. cauta sa obtina sprijinul popular prin intermediul alegerilor;
3. sunt organizatii permanente.
* O clasificare a partidelor politice:
Maurice Duverger clasifica partidele politice in partide de masa si partide de cadre.
* Partidul de cadre reuneste personalitati. Acestia sunt oameni influenti in sustinerea candidatului,
pentru castigarea voturilor, ei sunt oameni de afaceri necesari in finantarea campaniei si tehnicieni
initiati in arta de a manipula votanti si de a conduce campanii. Intr-un partid de cadre este foarte
importanta calitatea membrilor, ce se traduce prin prestigiu, abilitate si avere.
* Partidul de masa a aprut odata cu aparita votului universal.
Functiile partidelor politice
Clasificarile functiilor partidelor politice difera in functie de criteriile folosite.
O prima clasificare atribuie partidelor 3 functii:
1. Functia de elaborare de doctrine, ideologii si programe politice care se manifesta prin:
* redactarea de platforme, programe sau a unui discurs politic coerent si sistematizat;
* propaganda politica;
* actiune politica nemijlocita, concreta.
Din acest punct de vedere se poate vorbi despre partide liberale, conservatoare, crestin-democrate,
de centru, socialiste si social-democrate, comuniste, ecologiste si extremiste de dreapta.
2. Functia de exercitare a puterii politice care urmareste:
* buna desfasurare a activitaii tuturor institutiilor si cetatenilor;
* stabilirea regulilor de conduita dintre intreprinderi si oameni;
* siguranta si stabilitatea nationala;
* cooperarea cu alte state.
3. Functia de control si de critica asupra asupra autoritatii executive si legislative:
* aceasta functie revine de obicei opozitiei, care are tentative de a bloca sau de a revizui anumite
initiative legislative prin: interpelari si discutii cu partidele aflate la putere, prin conducerea spre
solutii de compromis sau prin temporizare.
O alta clasificare atribuie partidelor 6 functii, indeplinite in majoritatea sistemelor politice:
1. Reprezentarea ideilor politice
* Multi indivizi si grupuri politice au interese si cerinte legate de alocarea valorilor (morale,
sociale, economice, politice). O functie cruciala este aceea de a agrega si a simplifica aceste cerinte
numeroase in cateva pachete alternative clare.
2. Facilitarea socializarii politice a indivizilor in cadrul culturii politice respective.
3. Legarea individului de sistem
* Mai mult decat in cazul oricaror alte grupuri, functia partidului este de a formula, agrega si
comunica un pachet coerent de cereri si de sustinere. Majoritatea indivizilor se bazeaza pe un grup
politic sa le reprezinte interesele in cadrul sistemului politic.
4. Mobilizarea si recrutarea activistilor politici
* Partidele politice sunt cele care selectioneaza candidatii pentru pozitiile din cadrul sisitemului
politic.
5. Coordonarea optiunilor guvernamentale
* Partidul politic poate incuraja sau solicita membrilor sai sa lucreze impreuna pentru atingerea
telurilor politice comune.
6. Rolul de opozitie
* In sistemele multipartidiste, partidele politice care nu participa la guvernare pot servi ca sursa
explicita de opozitie si au rolul de a mentine treaza atentia electoratului asupra alternativelor de
guvernare.
Sistemul de partide
La ora actuala in lume exista 4 tipuri majore de sisteme de partide.
1. Sistemul bipartit
Este caracterizat prin alternarea la guvernare a doua partide politice principale. In sistemul cu doua
partide exista de obicei o diferenta ideologica semnificativa intre cele doua partide. Cele mai bune
exemple il constituie sistemul de partide din Marea Britanie - cu partidele Laburist si Conservator,
si cel din Statele Unite ale Americii - cu partidele Democrat si Republican.
2. Sistemul multipartit
Este caracterizat de existenta a mai mult de doua partide, a caror participare poate fi esentiala pentru
formarea guvernului si activitatea acestuia. Astfel in crearea unei majoritati legislative poate fi
necesara coalizarea a doua sau mai multe partide. Este sistemul de partide care functioneaza in cea
mai mare parte a Europei Occidentale si este caracteristic democratiilor cu sisteme electorale
proportionale.
3. Sistem cu partid dominant
Este caracterizat prin acapararea puterii de catre acelasi partid. Acest fapt se datoreaza capacitatii
sale de a acapara suficient de multe voturi si locuri in parlament cu toate ca in competitie pot intra
mai multe partide.
4. Sistem cu un singur partid
In acest caz partidul aflat la putere este singurul partid legal.
Dreptul la asociere. Despre partidele politice
„Partidele sau organizatiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militeaza impotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranitatii, a integritatii sau a
independentei Romaniei sunt neconstitutionale.”
Constitutia Romaniei, Articolul 37
Ce sunt partidele politice?
Spre deosebire de alte forme de asociere libera a cetatenilor in cadrul societatii civile, cum ar fi
sindicatele si organizatiile cetatenesti (asociatii, comitete, fundatii etc), partidele politice se
infiinteaza si actioneaza cu scopul declarat de a dobandi puterea politica. Cu alte cuvinte, partidele
participa singure sau in coalitie cu alte forte politice la lupta electorala, pentru a obtine voturi si, in
consecinta, reprezentanti in Parlament sau la nivelul autoritatilor publice locale.
Din acest motiv, partidele politice reprezinta un element deosebit de important al unei societati
democratice. ele sunt componenete esentiale al societatii politice. Ca forma de asociere libera a
cetatenilor in scopul dobandirii si/sau mentinerii puterii politice intr-un stat, partidele reprezinta
interesele unui grup de oameni, acestia fiind membri de partid sau simpatizanti. Partidele politice
definesc si exprima vointa politica a cetatenilor, promovand o anumita doctrina si un anumit
program. Doctrina exprima orientarea politica de baza a partidului (liberal, conservatoare, social-
democratica ect.), iar programul exprima propunerile concrete de rezolvare a problemelor societatii
si asigurare a progresului social.
Partidele se confrunta in timpul campaniilor electorale conform regulilor democratiei, in vederea
obtinerii puterii politice; ele pot realiza aliante.
Fiecare partid politic este obligat sa respecte suveranitatea nationala, integritatea teritoriala, ordinea
de drept si principiile democratice (precum pluralismul politic, transparenta etc.). Aceste principii
trebuie sa se regaseasca in statutul partidului. In cazul incalcarii lor, Curtea Constitutionala poate
declara partidul in culpa ca fiind neconstitutional.
James Madison (1572-1836)- Unul dintre autorii Constitutiei SUA, promotor al ratificarii acestuia
prin intermediul articolelor publicate in "The Federalist".
Primele partide politice, in sens modern, si-a facut aparitia realtiv tarziu, in Marea Britanie si in
Statele Unite ale Americii. Grupuri de interes sau „factiuni”, cum le numeste omul politic american
James Madison, au existat, insa tot timpul de-a lungul istoriei. James Madison a arata ca aparitia lor
este normal intr-un stat liberal, in care interesele diferite se pot manifesta fara oprelisti; el a
argumentat totodata necesitatea existentei echilibrului intre factiuni.
Partidele politice pot fi clasificate dupa diverse criterii: pozitia fata de proprietate, fata de traditie,
fata de innoire, fata de repartitia (impartirea) bunurilor etc.
Ce fel de partide politice exista?
O clasificare des intalnita este cea care tine de orientarea generala.
Astfel, exista partide:
 De dreapta;
 De centru;
 De stanga.
Acesta clasificare isi are radacinile in modul de asezare fata de rege a diferitelor stari in Adunarea
Starilor generale franceze din timpul Revolutiei franceze (1789): noblilimea si clerul (starea intai)
stateau in dreapta, iar celelalte clase sociale (burghezia si starea a treia) in stanga.
Simplificand lucrurile, se poate spune ca partidele de stanga sunt orientate spre acceptarea unui rol
mai mare al statului in economie, sanatate si educatie, precum si spre sprijinirea claselor si paturilor
defavorizate, in timp ce partidele de dreapta acorda o importanta deosebita initiativei indivizilor,
favorizeaza activitatea acestora in raport cu statul, promoveaza mecanismele economiei de piata si
accepta diferentierele sociale. In realitate, lucrurile sunt astazi mult mai complicate si este adesea
greu de stabilit ce orientare generala (de stanga, de centru, de dreapta) are un partid.
Un alt criteriu de clasificare a partidelor este culoarea politica, exprimata de regula chiar in
denumire.
Astfel, pot exista partide:
 Crestin-democrate;
 Conservatoare;
 Republicane;
 Monarhiste;
 Liberale;
 Socialiste;
 Social-democrate;
 Fasciste;
 Comuniste s.a.m.d.
Primele partide politice moderne au aparut in Romania dupa Unirea Principatelor (1859), mai intai
ca grupuri de interese politice, apoi ca partide propriu-zise: in 1875 ia nastere Partidul National
Liberal (PNL); in 1880, Partidul Conservator (PC); 1893, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor
din Romania (PSDMR).
Primele partide politice in Romania
In perioada interbelica, a monarhiei parlamentare constitutionale romane, Partidul National
Taranesc, Partidul National Liberal si Partidul Social-Democrat au fost principalele forte politice
democratice. Ulterior, ele au primit numele de „partide istorice”. Dupa cel de-al doilea razboi
mondial, in urma instaurarii regimului totalitar comunist, aceste partide au fost interzise.
In Perioada de dupa 1948, singurul partid legal a fost Partidul Comunist Roman, infiintat in 1921.
In contrast cu alte tari din centrul si estul Europei, in Romania nu au fost acceptate si alte tipuri de
partide, nici macar socialiste sau social-democrate. Ca urmare, intre 1948 si 1989, in Romania a
existat un sistem unipartidist, in cadrul caruia Partidul Comunist Roman a devenit partid-stat.
Pluralism politic si multipartidism in Romania dupa 1989
Revolutia din decembrie 1989 a dus la desfiintarea Partidului Comunist Roman si la aparitia
multitudinii de partide in viata politica a noii societati democratice. Partidele istorice s-au reinfiintat
(denumirile lor actuale sunt: Partidul National Taranesc Crestin si Democrat- PNTCD; Partidul
National Liberal-PNL; Partidul Social-Democrat din Romania –PSDR). De asemenea, au aparut noi
partide social- democrate si socialiste (Frontul Salvarii Nationale-FSN, sindicat in 1992 in Partidul
Democratiei Sociale din Romania- PDSR si Partidul Democrat- PD).
In Romania exista inclusiv partide si formatiuni politice etnice, care isi propun sa reprezinte
interesele minoritatilor etnice din Romania.
Sunt prezentate alaturat siglele unor partide politice care au participat la campania electorala
pentru alegerile locale si generale din 1996, precum si cele ale unor coalitii:
* CDR- Conventia Democratica din Romania (coalitie de partide si organizatii civile in jurul
PNTCD)
* USD- Uniunea Social- Democrata (coalitie intre PD si PSDR- Partidul Social-Democrat Roman).
Partide politice in Romania in 2013
P.N.L.
P.C.
P.S.D.
P.D.L.
U.D.M.R.
P.N.T.C.D.
P.P.D.D.
In urma alegerilor generale din 1996, unele partide politice aflate la putere intre 1992 si 1996 (ca
PDSR) au devenit partide de opozitie parlamentara. In 1996 a avut loc in Romania prima alternanta
politica la putere de dupa 1989. Urmatoarele alegeri locale si generale vor avea loc in anul 2000.
Ce sunt partidele politice?
Ce fel de partide politice exista?
Primele partide politice din Romania
Pluralism politic si multipartidism in Romania dipa 1989
P.C.
P.D.L.
Teme de abordat:
In continuare avem: exercitii si activitati:
Faceti o investigatie privind:
o Partidele care au sedii in orasul sau comuna voastra;
o Sindicatele din care fac parte rudele sau cunoscutii vostrii.
Incercati sa prezentati colegilor rezultatele acestei investigatii sub forma:
 Unui interviu cu un membru al unui partid sau al un unei organizatii cetatenesti/unui sindicat;
 Prezentarii catorva elemente din programul acestor organizatii;
 Analizei activitaii acestor organizatii in folosul membrilor lor si al unei anumite comunitati.
Sa presupunem ca in comunitatea voastra pot fi observate urmatoarele situatii:
 Exista foarte multi someri si putine cursuri de recalificare sau noi locuri de munca pentru ei;
 Exista multi oameni care ar dori sa se lanseze in afaceri proprii, dar legile nu incurajeaza o
initiative private;
 Exista numeroase familii tinere, cu copii mici, dar din lipsa de crese si gradinite, multe femeii nu
pot sa se angajeze si sa castige bani;
 In zona locuiesc impreuna cetateni de etnii si eligii diferite; uneori, intre ei apar neintelegeri
legate de programul scolar al copiilor.
Faceti grupe de cate patru elevi si discutati impreuna urmatoarele probleme:
*Daca ati fi in locul cetatenilor respective, spre ce fel de partid v-ati indrepta increderea, sperand ca
programul acestuia ar rezolva problemele?
*Daca ati vrea sa infiintati un (nou) partid politic, care sa rezolve spre binele cetatenilor astfel de
probleme, ce denumire i-ati da? Argumentati.
La baza societăţii civile se află „angajamentul civic”, care constă în participarea actorilor privaţi în
sfera publică. Se realizează prin interacţiunea organizaţiilor societăţii civile şi a cetăţenilor în
general, cu autorităţile publice, diverse...
instituţii şi reprezentanţi ai business-ului, în procesul de luare a deciziilor care afectează bunăstarea
publică. Angajamentul civic presupune participarea societăţii civile în procesele de dezbatere a
politicilor, prestarea de servicii publice, administrarea bunurilor publice şi, nu în ultimul rând,
monitorizarea acţiunilor întreprinse de stat. Un mediu corespunzător pentru buna funcţionare a
angajamentului civic trebuie să includă două dimensiuni fundamentale. Prima dintre acestea este
cadrul regulator care include toate prevederile, politicile şi aranjamentele legale care reflectă dreptul
cetăţenilor la asociere, abilităţile lor de a mobiliza sursele financiare, accesul lor la informaţie şi
regulile ce prevăd participarea lor la negocierile şi dezbaterile publice. Respectarea acestui cadru
trebuie să fie exclusivă şi obligatorie. Cea de-a doua dimensiune include cultura politică, la baza
căreia stau valorile ce ţin de natura autorităţilor publice, rolul indivizilor şi ale grupurilor de indivizi
din viaţa publică şi modelele de roluri ale actorilor publici care prevalează cel mai mult.Totodată,
prima dimensiune poate fi supusă unor schimbări în urma câtorva reforme de politici şi ale altor
intervenţii din partea autorităţilor publice, în timp ce cultura politică are la bază transformări sociale
substanţiale profunde şi pe termen lung.
Angajarea civilă în formularea şi implementarea de politici publice conferă transparenţă procesului
de luare a deciziilor, de alocare a resurselor, măsurând gradul de responsabilitate a instituţiilor
publice de resort. Pentru a garanta un angajament civil şi respectiv o societate civilă activă este
nevoie de un sector public robust, capabil să condiţioneze respectarea supremaţiei legii de către toţi
actorii publici. Noţiunea de societate civilă se referă la un şir de organizaţii alcătuite din cetăţeni. În
viziunea Băncii Mondiale, societatea civilă include organizaţiile non-guvernamentale şi
organizaţiile comunitare. Acestea se caracterizează printr-o autonomie relativă de stat şi o raţiune
diferită de cea a reprezentanţilor mediului de afaceri. Prin urmare, reprezentanţii societăţii civile
urmăresc atingerea unor valori comune în favoarea interesului public. De asemenea, spre deosebire
de instituţiile de stat, acestea sunt nişte entităţi private asemeni reprezentanţilor mediului de afaceri.
Organizaţiile comunitare (OC) sunt grupuri alese la nivel local, care în cele mai multe cazuri sunt
alcătuite din beneficiari grupaţi în organizaţii, de obicei, pentru a pune bazele unor elemente de
infrastructură necesare implementării proiectelor generatoare de venit.
Organizaţiile non-guvernamentale (ONG) sunt organizaţii profesionale sau de voluntariat, care
promovează sau prestează servicii în favoarea membrilor săi sau a comunităţii, bazându-se pe
sistem non-profit. Sfera de activitate a ONG-urilor cuprinde, de regulă, un spectru larg de domenii
(dezvoltarea socio-economică, bunăstarea, conservarea mediului, apărarea drepturilor omului şi/sau
advocacypublic etc.). Venitul acestora provine, de obicei, din cooperarea internaţională cu
autorităţile publice sau din cooperarea cu segmentul privat, precum şi din profituri generate de
serviciile prestate de acestea.
Deoarece sectorul organizaţiilor non-guvernamentale este foarte variat şi eterogen nu este destul de
simplu să stabileşti o noţiune comună pentru termenul de „organizaţie non-guvernamentală”.
Totodată, termenul de „ONG” poate fi folosit pentru a caracteriza o serie de organizaţii care în mod
normal împărtăşesc următoarele trăsături:
● ONG-urile nu sunt constituite pentru a obţine profit în interes personal. Deşi, se poate întâmpla ca
acestea să plătească angajaţi şi să se angajeze în activităţi care generează venit, acestea nu vor
distribui profitul şi/sau surplusul către membrii organizaţiei sau pentru managementul acesteia.
● ONG-urile au caracter voluntar: sunt create în mod voluntar, iar activităţile întreprinse au un spirit
de voluntariat.
● ONG-urile se deosebesc de grupurile de interes sau de cele adhoc prin deţinerea unui nivel de
existenţă formală sau instituţională. De obicei, ONG-urile au un regulament sau alt document în
baza căruia activează. Sunt instituţii responsabile faţă de propriii membri şi faţă de donatori.
● ONG-urile sunt independente în raport cu autorităţile publice, partidele politice şi organizaţiile
comerciale.
● ONG-urile nu au drept scop deservirea propriilor interese şi a valorilor care relevă din acestea. Îşi
propun să acţioneze în scopul bunăstării indivizilor, a unor grupuri specifice de indivizi şi a
comunităţii per ansamblu. Acestea nu activează pentru atingerea intereselor profesionale şi
comerciale ale membrilor săi.
● Toate ONG-urile se bucură de dreptul la libertatea exprimării În conformitate cu Principiile
Fundamentale ale Statutului Organizaţiilor Non-guvernamentale din Europa, ONG-urilor le este
atribuit rolul de a contribui la dezvoltarea, realizarea şi menţinerea funcţionalităţii societăţii
democratice. Acest lucru se realizează mai ales prin intermediul informării mai active a societăţii,
participarea mai dinamică a cetăţenilor la viaţa comunitară, contribuind în acelaşi timp la
dezvoltarea culturală şi la bunăstarea societăţii. Aportul ONG-urilor se face observat printr-un
complex de activităţi, înce-pând cu îndeplinirea rolului de agent informator de legătură dintre
diferite segmente societale şi organele puterii de stat şi terminând cu promovarea unor modificări în
legislaţie şi politicile de stat. De asemenea, ONG-urile monitorizează realizarea angajamentelor
luate de stat faţă de legislaţia naţională şi internaţională. Prin urmare, existenţa şi activitatea unui
număr mare de ONG-uri este o dovadă a realizării dreptului la libertatea pentru asocieri şi întruniri
de către membrii acestora, demonstrând faptul că ONG-urile se conduc după principiile democraţiei
participative.
Dreptul la asociere
Aşa cum s-a observat de-a lungul vremii, epoca modernă a adus în prim plan ideea şi nevoia de
asociere. Emanciparea deplină a individului a dus şi la afirmarea tot mai puternică a dreptului la
asociere. Specialiştii în domeniu apreciază că tinerii manifestă un grad de predispunere la asociere
mult mai ridicat decât adulţii sau vârstnicii. Ceea ce denotă că tinereţea marchează dezvoltarea unor
noi tipuri de relaţii conştiente şi puternic coezive, mai cu seamă cu membrii grupului celor de
aceeaşi vârstă şi ai propriei generaţii, cât şi restructurarea relaţiilor cu ceilalţi membri ai societăţii.
S-a observat o evoluţie distinctă în cursul adolescenţei, aşa-zisa „intensificare a relaţiilor de grup”.
Tendinţa de asociere s-a accentuat în condiţiile anomiei sociale, când tineretul a acuzat un plus de
marginalizare şi frustrare. În realitate însă, fenomenul asociativ în rândul tinerilor este şi continuă să
se menţină la un nivel destul de firav. Într-un recent sondaj de opinie la nivel naţional, 49% dintre
tineri îşi manifestaseră dorinţa de a face parte din asociaţii de tineret, însă în realitate s-a constatat
că apartenenţa reală a acestora la asociaţii de tineret a fost estimată într-un procent de doar 1-2% din
populaţia acestui segment de vârstă. Nici în ţările comunitare, cu toată îndelungata tradiţie a
asocierii, cu toate facilităţile de care s-au bucurat aceste structuri, tineretul nu este cu mult mai atras
de ele. Un sondaj de opinie la nivelul ţărilor Uniunii Europene, din 47,6% chestionaţi numai 7,4%
au recunoscut că aparţin unei organizaţii de tineret.
Pentru situaţia din ţara noastră există şi câteva motive în plus: efectul inhibator al experienţei
negative a organizării tineretului până la 22 decembrie 1989, nişte prelungiri ale partidului unic, cu
scopul de a asigura controlul asupra tineretului şi a-i îndoctrina pe linia urmărită; memoria colectivă
reţine amintirea acelor experienţe traumatizante, asociate cu munca patriotică, obligatorie, cu
cântecele revoluţionare şi patriotice, cu şedinţe, raportări şi drastice sancţionări; o altă cauză o
reprezintă sărăcia mijloacelor aflate la dispoziţia acestor grupuri care doresc să se asocieze, lipsa
unui loc propriu de întâlnire, a unor mijloace de comunicare şi informare sau de deplasare, etc.
Pornind de la experienţa specifică ultimilor ani, nu putem fi de acord cu acei actori care apreciază
existenţa unei tendinţe sporite a tinerilor pentru asociere. Însă realitatea este cu totul alta, atracţia o
prezintă mai mult micile grupuri de stradă sau de cartier, grupurile de prieteni. Acestea oferă un
cadru mulţumitor, dar limitat ca posibilitate de acţiune; de cele mai multe ori nu există stimulentul
ca asemenea grupuri să dobândească recunoaştere de acţiune şi să se angajeze în realizarea unor
proiecte colective mai consistente. Organizaţii viabile, active, sunt cele axate pe proiecte concrete.
În decursul anilor, promotorii unor asemenea tentative au realizat că chiar organizaţia în sine
reprezintă un proiect şi că trebuie gândită ca atare, în termeni de realizare, adaptând modelele
curente de parteneriat, dezvoltând mai departe conceptul de participare activă a tinerilor. Ei trebuie
să adopte, în următoarea ordine de preferinţă: *protejarea tinerilor împotriva drogurilor şi
criminalităţii; *protecţia mediului; *activităţi pentru timpul liber; *activităţi cu tinerii şomeri;
*activităţi cu tinerii handicapaţi; *activităţi cu orfanii sau cu familii tinere; *încurajarea talentelor;
*suport pentru contacte internaţionale între tineri; *sprijin pentru întreprinzători, ş.a.
Este tot mai clar că şcoala, cu toată reforma din învăţământ, nu mai poate să asigure prin ea însăşi
succesul şi reuşita în viaţă. Ea rămâne necesară pe mai departe, dar nu este suficientă.
Coagularea structurilor asociative sănătoase, active, implicate în dezvoltarea locală şi regională,
trebuie să reprezinte o ţintă politică importantă. Societatea civilă nu se maturizează de la sine. Din
nefericire, prea puţini sunt cei conştienţi de beneficiile în plan strict personal ale apartenenţei şi
activităţii în cadrul unei asociaţii. Asociaţia este un cadru ce permite contacte umane preţioase şi
reprezintă un canal de informare deosebit de util pentru tineri. Maturizarea se produce mai rapid şi
mai lin, dar sigur, într-un asemenea mediu prielnic. În concluzie, asocierea nu poate să însemne
decât un cadru favorabil pentru dezvoltarea personalităţii fiecărui tânăr în parte.
Capitolul I - Dispozitii generale
Art. 1
Partidele politice sunt asociatii cu caracter politic ale cetatenilor romani cu drept de vot, care
participa in mod liber la formarea si exercitarea vointei lor politice, indeplinind o misiune publica
garantata de Constitutie. Ele sunt persoane juridice de drept public.
Art. 2
Prin activitatea lor, partidele politice promoveaza valorile si interesele nationale, pluralismul politic,
contribuie la formarea opiniei publice, participa cu candidati in alegeri si la constituirea unor
autoritati publice si stimuleaza participarea cetatenilor la scrutinuri, potrivit legii.
Art. 3
(1) Pot functiona ca partide politice numai asociatiile cu caracter politic, constituite potrivit legii, si
care militeaza pentru respectarea suveranitatii nationale, a independentei si a unitatii statului, a
integritatii teritoriale, a ordinii de drept si a principiilor democratiei constitutionale.
Art. 4
(1) Partidele politice se organizeaza si functioneaza dupa criteriul administrativ-teritorial.
(2) Sunt interzise constituirea de structuri ale partidelor politice dupa criteriul locului de munca,
precum si desfasurarea de activitati politice la nivelul operatorilor economici sau al institutiilor
publice.
(3) Desfasurarea de activitati politice la nivelul operatorilor economici sau al institutiilor publice
este permisa, cu acordul acestora, numai in campania electorala, in conditiile legii.
(4) In cadrul organizatiilor teritoriale partidele politice isi pot organiza structuri care se vor ocupa de
problemele specifice unei anumite categorii sociale sau profesionale.
Art. 5
(1) Fiecare partid politic trebuie sa aiba denumire integrala, denumire prescurtata si semn
permanent proprii. Denumirea integrala, denumirea prescurtata si semnul permanent trebuie sa se
deosebeasca clar de cele ale partidelor anterior inregistrate, fiind interzisa utilizarea acelorasi
simboluri grafice, oricare ar fi figura geometrica in care sunt incadrate.
(2) Prevederile alin. (1) se aplica si aliantelor politice, in mod corespunzator.
(3) Denumirea integrala si denumirea prescurtata, precum si semnul permanent nu pot reproduce
sau combina simbolurile nationale ale statului roman, ale altor state, ale organismelor internationale
ori ale cultelor religioase. Fac exceptie partidele politice care sunt membre ale unor organizatii
politice internationale, acestea putand utiliza insemnul organizatiei respective ca atare sau intr-o
combinatie specifica.
(4) Semnul permanent poate fi schimbat cu cel putin 6 luni inainte de data alegerilor de catre
organele competente ale partidului, conform statutului si cu respectarea art. 25 si 26.
Capitolul II - Membrii partidelor politice
Art. 6
Pot fi membri ai partidelor politice cetatenii care, potrivit Constitutiei, au drept de vot.
Art. 7
Din partidele politice nu pot face parte persoanele carora le este interzisa prin lege asocierea
politica.
Art. 8
(1) Un cetatean roman nu poate face parte in acelasi timp din doua sau mai multe partide politice.
(2) Inscrierea unei persoane intr-un alt partid politic constituie de drept demisie din partidul al carui
membru a fost anterior.
(3) La inscrierea intr-un partid politic orice persoana este obligata sa declare in scris, pe propria
raspundere, daca are sau nu calitatea de membru al unui alt partid politic.
(4) Membrii organizatiilor cetatenilor apartinand minoritatilor nationale care inscriu candidati in
alegeri pot face parte si dintr-un partid politic, avand dreptul de a candida in conditiile legii.
(5) Nicio persoana nu poate fi constransa sa faca parte sau sa nu faca parte dintr-un partid politic.
(6) Dobandirea sau pierderea calitatii de membru al unui partid politic nu creeaza privilegii sau
restrangeri in exercitarea drepturilor cetatenesti.
Capitolul III - Organizarea partidelor politice
Art. 9
Fiecare partid politic trebuie sa aiba statut si program politic proprii.
Art. 10
Statutul partidului politic cuprinde in mod obligatoriu:
a) denumirea integrala si denumirea prescurtata;
b) descrierea semnului permanent;
c) semnul permanent sub forma grafica alb-negru si color, in anexa;
d) sediul central;
e) mentiunea expresa ca urmareste numai obiective politice;
f) drepturile si indatoririle membrilor;
g) sanctiunile disciplinare si procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor;
h) procedura de alegere a organelor executive si competentele acestora;
i) competenta adunarii generale a membrilor sau a delegatilor acestora;
j) organele imputernicite sa prezinte candidaturi in alegerile locale, parlamentare si prezidentiale;
k) organul competent sa propuna reorganizarea partidului sau sa decida asocierea intr-o alianta
politica ori in alte forme de asociere;
l) conditiile in care isi inceteaza activitatea;
m) modul de administrare a patrimoniului si sursele de finantare, stabilite in conditiile legii;
n) organul care reprezinta partidul in relatiile cu autoritatile publice si terti;
o) alte mentiuni prevazute ca obligatorii in prezenta lege.
Art. 11
Statutul si programul politic ale partidului trebuie sa fie prezentate in forma scrisa si aprobate de
organele imputernicite prin statut.
Art. 12
(1) Partidele politice au ca subdiviziuni organizatii teritoriale, potrivit organizarii administrative a
tarii, care au numarul minim de membri prevazut de statut.
(2) Organele locale pot reprezenta partidul politic fata de terti la nivelul loacl corespunzator, pot
deschide conturi la banca si raspund de gestionarea acestora.
Art. 13
(1) Adunarea generala a membrilor si organul executiv, indiferent de denumirea pe care o au in
statutul fiecarui partid, sunt foruri obligatorii de conducere a partidului politic si a organizatiilor
sale teritoriale. Conducerile organizatiilor teritoriale se aleg pentru o perioada determinata,
prevazuta de statut.
(2) Statutul poate prevedea si alte organe, cu atributii formulate explicit.
Art. 14
(1) Adunarea generala a membrilor partidului politic sau a delegatilor acestora, la nivel national,
este organul suprem de decizie al partidului. Intrunirea acestuia are loc cel putin o data la 4 ani.
(2) Delegatii la adunare sunt alesi de organizatiile teritoriale prin vot secret. Numarul acestora se
stabileste in raport cu numarul de membri. Procedurile de desemnare si de delegare a acestora
trebuie prevazute in statut.
Art. 15
(1) Pentru solutionarea diferendelor dintre membrii unui partid politic sau dintre acestia si
conducerile organizatiilor partidului se constituie comisii de arbitraj la nivelul partidului si al
organizatiilor sale teritoriale.
(2) Membrii comisiei de arbitraj sunt alesi pe o durata de cel mult 4 ani.
(3) Comisia de arbitraj este organizata si functioneaza conform unui regulament aprobat de organul
statutar, care trebuie sa asigure partilor dreptul la opinie si dreptul de a se apara, precum si
proceduri echitabile de decizie.
Art. 16
(1) Organele imputernicite ale partidului politic hotarasc primirea de membri, in conditiile stabilite
de statut, ca urmare a cererilor scrise depuse de solicitanti.
(2) Membrii au dreptul de a demisiona din partid in orice moment, cu efect imediat.
(3)*) Dobandirea sau pierderea calitatii de membru al unui partid politic este supusa numai
jurisdictiei interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului.
------------
*) Curtea Constitutionala, prin Decizia nr. 530/2013, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei,
Partea I, nr. 23 din 13 ianuarie 2014, a constatat ca dispozitiile art. 16 alin. (3) din Legea partidelor
politice nr. 14/2003, cu modificarile ulterioare, sunt neconstitutionale.
Art. 17
(1) Hotararile partidului politic si ale organizatiilor sale teritoriale se adopta cu votul majoritatii
prevazute in statut.
(2) Alegerea membrilor conducerii partidului politic si ai conducerilor organizatiilor sale teritoriale
se face prin vot secret.
(3) Statutul trebuie sa prevada dreptul fiecarui membru la initiativa politica si posibilitatea
examinarii acesteia intr-un cadru organizat.
Capitolul IV - Inregistrarea partidelor politice
Art. 18
(1) Pentru inregistrarea unui partid politic se depun la Tribunalul Bucuresti urmatoarele documente:
a) cererea de inregistrare, semnata de conducatorul organului executiv al partidului politic si de cel
putin 3 membri fondatori, care vor fi citati in instanta;
b) statutul partidului, intocmit conform prevederilor art. 10;
c) programul partidului;
d) actul de constituire, impreuna cu lista semnaturilor de sustinere a membrilor fondatori;
e) o declaratie privitoare la sediu si la patrimoniul partidului;
f) dovada deschiderii contului bancar.
(2) Cererea de inregistrare se afiseaza la sediul Tribunalului Bucuresti timp de 15 zile.
(3) In termen de 3 zile de la data depunerii cererii de inregistrare, anuntul cu privire la aceasta se
publica de catre solicitant intr-un ziar central de mare tiraj.
Art. 19
(1) Lista semnaturilor de sustinere trebuie sa mentioneze obiectul sustinerii, data si locul intocmirii,
iar pentru sustinatori trebuie sa contina numele si prenumele, data nasterii, adresa, felul actului de
identitate, seria si numarul acestuia, codul numeric personal, precum si semnatura. Sustinatorii
inscrierii unui partid politic pot fi numai cetateni cu drept de vot.
(2) Lista va fi insotita de o declaratie pe propria raspundere a persoanei care a intocmit-o, care sa
ateste autenticitatea semnaturilor, sub sanctiunea prevazuta de art. 326 din Legea nr. 286/2009
privind Codul penal, cu modificarile si completarile ulterioare.
(3) Lista trebuie sa cuprinda cel putin 25.000 de membri fondatori, domiciliati in cel putin 18 din
judetele tarii si municipiul Bucuresti, dar nu mai putin de 700 de persoane pentru fiecare dintre
aceste judete si municipiul Bucuresti.
(4) Fiecare lista va cuprinde persoane dintr-o singura localitate. Listele vor fi grupate pe localitati si
judete, pentru a se putea verifica prevederile alin. (3).
Art. 20
(1) Tribunalul Bucuresti examineaza cererea de inregistrare a partidului politic in sedinta publica, cu
participarea reprezentantului Ministerului Public.
(2) Persoanele fizice sau juridice interesate pot interveni in proces, daca depun o cerere de
interventie in interes propriu, potrivit Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila,
republicata, cu modificarile si completarile ulterioare. Cererea de interventie se comunica din oficiu
persoanelor care au semnat cererea de inregistrare.
Art. 21
(1) Tribunalul Bucuresti se pronunta asupra cererii de inregistrare a partidului politic in cel mult 15
zile de la expirarea termenului prevazut la art. 18 alin. (2).
(2) Impotriva deciziei Tribunalului Bucuresti pot face apel la Curtea de Apel Bucuresti, in termen de
5 zile de la comunicare, persoanele prevazute la art. 18 alin. (1) lit. a), Ministerul Public sau
persoanele prevazute la art. 20 alin. (2).
(3) Curtea de Apel Bucuresti va examina apelul in sedinta publica, in termen de cel mult 15 zile de
la inregistrarea acestuia.
(4) Decizia Curtii de Apel Bucuresti este definitiva.
Art. 22
Partidul politic dobandeste ersonalitate juridica de la data ramanerii definitive a hotararii instantei
rivind admiterea cererii de inregistrare.
Art. 23
Partidele politice ale caror cereri de inregistrare au fost admise se inscriu in Registrul partidelor
politice.
Art. 24
(1) Partidele politice au obligatia sa depuna la Tribunalul Bucuresti:
a) documentele atestand desfasurarea adunarilor generale, in termen de 30 de zile de la data
acestora;
b) documentele provenind de la autoritatile electorale competente privind desemnarea candidatilor
in alegeri, in termen de 30 de zile de la data alegerilor.
(2) Depunerea documentelor prevazute la alin. (1) la Tribunalul Bucuresti se consemneaza in
Registrul partidelor politice.
Art. 25
(1) Modificarea statutului sau a programului partidului politic poate avea loc in conditiile prevazute
de statut.
(2) Orice modificare se comunica Tribunalului Bucuresti, in termen de 30 de zile de la data
adoptarii, cu indeplinirea prevederilor art. 18 alin. (2) si (3). Tribunalul Bucuresti o examineaza
potrivit procedurii prevazute la art. 20 si 21.
Art. 26
(1) In cazul in care modificarile nu sunt comunicate conform art. 25 alin. (2) sau daca instanta a
respins cererea de incuviintare a modificarii statutului, iar partidul politic in cauza actioneaza in
baza statutului modificat, Ministerul Public va solicita Tribunalului Bucuresti incetarea activitatii
partidului politic si radierea acestuia din Registrul partidelor politice.
(2) In termen de 15 zile de la inregistrarea cererii Ministerului Public, Tribunalul Bucuresti se va
pronunta asupra acesteia.
(3) Impotriva hotararii Tribunalului Bucuresti partea interesata poate face apel la Curtea de Apel
Bucuresti, in termen de 5 zile de la data comunicarii hotararii.
(4) Curtea de Apel Bucuresti se pronunta prin hotarare definitiva in termen de 15 zile de la
inregistrarea apelului.
(5) Hotararea definitiva de admitere a modificarii statutului se publica in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea a IV-a.
Art. 27
In fiecare an preelectoral partidele politice sunt obligate sa isi actualizeze listele de membri, cu
respectarea cerintelor prevazute la art. 19 alin. (3) si (4). Listele actualizate vor fi depuse la
Tribunalul Bucuresti pana la data de 31 decembrie a acelui an.
Capitolul V - Asocierea partidelor politice
Art. 28
(1) Partidele politice se pot asocia pe baza unui protocol de asociere, constituind o alianta politica.
(2) In protocolul de asociere a partidelor politice intr-o alianta politica trebuie sa se mentioneze
denumirea integrala si denumirea prescurtata ale aliantei politice, precum si ale partidelor politice
componente, semnul permanent al aliantei, obiectivele aliantei, modul de organizare si factorii de
decizie.
(3) Prevederile art. 5 alin. (4) se aplica in mod corespunzator.
(4) Semnul permanent al aliantei politice poate fi unul propriu acesteia sau poate fi preluat de la
unul dintre partidele politice componente.
Art. 29
(1) Pentru inregistrarea aliantelor politice se depun la Tribunalul Bucuresti urmatoarele documente:
a) cererea de inregistrare a aliantei politice, semnata de conducerile executive ale partidelor politice
componente;
b) protocolul de asociere;
c) denumirea integrala si denumirea prescurtata ale aliantei politice;
d) descrierea semnului permanent;
e) semnul permanent sub forma grafica alb-negru si color, in anexa la protocol.
(2) Procedura prevazuta la art. 18 alin. (2) si (3) se aplica in mod corespunzator.
Art. 30
(1) Pentru aliantele politice, prevederile art. 20-22 se aplica in mod corespunzator.
(2) Aliantele politice ale caror cereri de inregistrare au fost admise se inscriu in Registrul aliantelor
politice.
Art. 31
In cazul in care alianta politica se va prezenta in alegeri cu liste comune, candidatii trebuie sa faca
parte dintr-un partid politic membru al aliantei.
Art. 32
(1) Partidele politice pot realiza si alte forme de asociere cu formatiuni nepolitice, legal constituite,
cu scopul promovarii unor obiective comune.
(2) In protocolul de constituire a formelor de asociere prevazute la alin. (1) se vor mentiona
denumirea, semnul permanent - daca este cazul -, organizatiile aliate, obiectivele asocierii, modul de
organizare si factorii de decizie si acesta va fi depus la Tribunalul Bucuresti, pentru a fi inscris in
registrul altor forme de asociere a partidelor.
Art. 33
Partidele politice membre ale aliantelor politice sau ale altor forme de asociere isi pastreaza
personalitatea juridica si patrimoniul propriu.
Art. 34
Orice modificare in componenta aliantei politice sau in protocolul de asociere se comunica la
Tribunalul Bucuresti pentru inregistrare, potrivit prevederilor art. 28 si 29.
Art. 35
Obiectivele aliantelor politice, precum si modul lor de organizare trebuie sa se conformeze
prevederilor art. 2 si 3, cu exceptia participarii cu candidati in alegeri, care este optionala.
Art. 36
Daca niciunul dintre partidele politice participante la scrutin nu a obtinut majoritatea absoluta in
Parlament, partidele politice cu reprezentare parlamentara pot constitui coalitii pentru asigurarea
guvernarii. Coalitiile nu sunt supuse inregistrarii, iar protocolul de constituire va cuprinde numai
dispozitii privind asigurarea guvernarii si a sprijinului parlamentar.
Capitolul VI - Reorganizarea partidelor politice
Art. 37
(1) Partidele politice legal constituite pot proceda la reorganizare.
(2) Reorganizarea poate consta in fuziune, prin absorbtie sau contopire, ori in divizare, totala sau
partiala.
Art. 38
(1) Fuziunea a doua sau mai multe partide legal constituite se realizeaza prin aprobarea protocolului
de fuziune de catre organele supreme de decizie ale fiecarui partid, prevazute la art. 14, in cadrul
sedintei comune a acestora.
(2) In protocolul de fuziune se vor mentiona, in mod expres, modalitatile de transfer al sumelor,
bunurilor si contractelor detinute de partidele care fuzioneaza, precum si procedura de garantare a
continuitatii vechimii in partid a membrilor partidelor politice care fuzioneaza.
(3) In protocolul de fuziune se stabileste caracterul acesteia: prin absorbtie sau prin contopire.
Art. 39
(1) In situatia fuziunii prin absorbtie, unul dintre partidele politice isi pastreaza personalitatea
juridica, subrogandu-se in drepturile si obligatiile partidelor absorbite care isi inceteaza activitatea,
inclusiv prin cumularea subventiilor acestora. In protocolul de fuziune se va preciza care partid isi
pastreaza personalitatea juridica, avand drept consecinta pastrarea denumirii integrale, a denumirii
prescurtate, a semnului permanent si electoral, precum si a programului politic.
(2) Protocolul de fuziune si, daca este cazul, modificarile la statutul partidului care isi pastreaza
personalitatea juridica se comunica, in termen de 10 zile de la adoptarea acestora, Tribunalului
Bucuresti, urmandu-se procedura prevazuta la art. 25 si 26.
(3) Partidele politice absorbite vor fi radiate din Registrul partidelor politice.
Art. 40
(1) In urma fuziunii prin contopire a unor partide politice rezulta un partid politic nou, care se
subroga in drepturile si obligatiile partidelor politice care au fuzionat si care, in termen de 10 zile,
trebuie sa se conformeze prevederilor art. 18, cu exceptia depunerii listei semanturilor de sustinere.
(2) Denumirea integrala, denumirea prescurtata, semnul permanent, semnul electoral si programul
politic ale noului partid pot fi noi sau pot proveni de la unul sau mai multe dintre partidele care
participa la fuziune.
(3) Tribunalul Bucuresti va examina documentele depuse de partidul politic nou-format din
fuziunea prin contopire, potrivit prevederilor art. 20-22.
(4) Ca urmare a hotararii definitive a instantei de inregistrare a noului partid rezultat din fuziunea
prin contopire, acesta va fi inscris in Registrul partidelor politice, iar partidele care au procedat la
comasare vor fi radiate.
Art. 41
(1) Un partid politic legal constituit se poate diviza prin hotararea organului sau suprem de decizie,
prevazut la art. 14.
(2) Divizarea poate fi totala sau partiala.
(3) Inregistrarea partidului sau a partidelor rezultate in urma divizarii se face potrivit prevederilor
art. 18-21.
(4) Eventualele modificari ale statutului partidului care isi pastreaza personalitatea juridica se
comunica, in termen de 10 zile de la divizare, Tribunalului Bucuresti, urmandu-se procedura
prevazuta la art. 25 si 26.
Art. 42
(1) Divizarea totala consta in impartirea intregului patrimoniu al unui partid politic care isi
inceteaza existenta catre doua sau mai multe partide existente sau care iau nastere astfel.
(2) In cazul divizarii totale, prin hotararea de admitere a cererii de inscriere a ultimului partid care ia
astfel fiinta se va dispune si radierea din Registrul partidelor politice de la Tribunalul Bucuresti a
partidului divizat.
Art. 43
Divizarea partiala consta in desprinderea unei parti din patrimoniul unui partid politic, care isi
pastreaza personalitatea juridica, si transmiterea acestei parti catre unul sau mai multe partide care
exista sau care se infiinteaza in acest fel.
Capitolul VII - Incetarea activitatii partidelor politice
Art. 44
Un partid politic isi inceteaza activitatea prin:
a) dizolvare, prin hotarare pronuntata de Curtea Constitutionala, pentru incalcarea art. 40 alin. (2) si
(4) din Constitutia Romaniei, republicata;
b) dizolvare, prin hotarare pronuntata de Tribunalul Bucuresti;
c) autodizolvare, hotarata de organele competente prevazute in statut;
d) reorganizare, in situatiile prevazute la art. 39 alin. (3), art. 40 alin. (4) sau art. 42 alin. (2).
Art. 45
Curtea Constitutioanla hotaraste asupra contestatiilor care au ca obiect constitutionalitatea unui
partid politic, potrivit art. 30 alin. (7), art. 40 alin. (2) si (4) si art. 146 lit. k) din Constitutia
Romaniei, republicata, cu procedura stabilita in Legea nr. 47/1992 privind organizarea si
functionarea Curtii Constitutionale, republicata.
Art. 46
(1) Un partid politic se dizolva pe cale judecatoreasca in urmatoarele conditii:
a) cand se constata incalcarea prevederilor art. 30 alin. (7) si ale art. 40 alin. (2) si (4) din
Constitutia Romaniei, republicata, de catre Curtea Constitutionala, precum si ale art. 3 alin. (3) si
(4) din prezenta lege;
b) cand scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicita ori contrara ordinii publice;
c) cand realizarea scopului partidului politic este urmarita prin mijloace ilicite sau contrare ordinii
publice;
d) cand partidul urmareste alt scop decat cel care rezulta din statutul si programul politic ale
acestuia;
e) ca urmare a inactivitatii constatate de Tribunalul Bucuresti conform art. 47 alin. (1);
f) ca urmare a neindeplinirii obiectivelor stabilite la art. 1 si 2, constatata de Tribunalul Bucuresti
conform art. 48;
g) ca urmare a aplicarii art. 26.
(2) Cererea de dizolvare se adreseaza Tribunalului Bucuresti de catre Ministerul Public si se
solutioneaza potrivit normelor de procedura stabilite la art. 26 alin. (2)-(5).
Art. 47
(1) Inactivitatea unui partid politic se poate constata in urmatoarele situatii:
a) nu a tinut nicio adunare generala timp de 5 ani;
b) nu a desemnat candidati, singur sau in alianta, in doua campanii electorale parlamentare
succesive, in cel putin 18 circumscriptii electorale.
(2) Pentru partidul politic aflat in oricare dintre situatiile prevazute la alin. (1), Tribunalul Bucuresti,
la cererea Ministerului Public, va constata incetarea existentei sale, cu respectarea normelor de
procedura prevazute la art. 26 alin. (2)-(4).
Art. 48
(1) Neindeplinirea obiectivelor stabilite pentru un partid politic, conform art. 1 si 2, se poate
constata cand un partid politic nu obtine la doua alegeri generale succesive un numar minim de
voturi.
(2) Numarul minim necesar indeplinirii conditiilor prevazute la art. 1 si 2 este de cel putin 50.000
de voturi la nivel national, pentru candidaturile depuse in oricare dintre urmatoarele scrutinuri:
consilii judetene, consilii locale, Camera Deputatilor, Senat.
Art. 49
Documentele privitoare la autodizolvarea partidului politic se depun, in termen de cel mult 10 zile,
la Tribunalul Bucuresti, in vederea radierii din Registrul partidelor politice.
Art. 50
Dupa primirea documentelor privitoare la partidele politice care indeplinesc oricare dintre situatiile
prevazute la art. 44, Tribunalul Bucuresti va proceda imediat la radierea acestora din Registrul
partidelor politice.
Capitolul VIII - Evidenta partidelor politice si a aliantelor politice
Art. 51
(1) Registrul partidelor politice este instrumentul legal de evidenta a partidelor politice din
Romania.
(2) Institutia cu drept de a opera in Registrul partidelor politice este numai Tribunalul Bucuresti.
(3) Datele din Registrul partidelor politice sunt considerate informatii de interes public.
(4) Inregistrarea si radierea partidelor politice, operate in Registrul partidelor politice, se publica in
Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.
Art. 52
(1) Registrul aliantelor politice este instrumentul legal de evidenta pentru aliantele politice.
(2) Prevederile art. 51 alin. (2)-(4) se aplica in mod corespunzator.
Capitolul IX - Dispozitii tranzitorii si finale
Art. 53
(1) Partidele politice existente la data intrarii in vigoare a prezentei legi continua sa functioneze pe
baza actelor legale de inregistrare valabile la data infiintarii.
(2) In termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a prezentei legi, partidele politice existente se vor
conforma prevederilor acesteia, urmand procedura judiciara stabilita la art. 18-21, sub sanctiunea
radierii din Registrul partidelor politice.
(3) Termenul de 6 luni pentru inscriere este un termen de decadere.
Art. 54
(1) Denumirea integrala si denumirea prescurtata ale unui partid politic inregistrat legal, precum si
semnele permanente folosite de acesta, incepand cu anul 1990, ii apartin de drept, daca le-a folosit
primul, si nu pot fi insusite sau utilizate de alte partide politice inregistrate ulterior.
(2) In acceptiunea prezentei legi, sintagma semn permanent inlocuieste sintagma insemnul
partidului, utilizata in Legea partidelor politice nr. 27/1996.
(3) Dispozitiile alin. (1) se aplica si aliantelor politice.
(4) Dupa expirarea termenului prevazut la art. 53 alin. (2), partidele si aliantele politice vor utiliza
numai denumirea integrala si denumirea prescurtata, precum si semnul permanent inregistrate la
Tribunalul Bucuresti, atat in activitatea curenta, cat si cu ocazia alegerilor.
Art. 55
Organizatiilor cetatenilor apartinand minoritatilor nationale care participa la alegeri li se aplica in
mod corespunzator prevederile prezentei legi, cu exceptia art. 6, art. 10 lit. e), art. 12 alin. (1), art.
18, 19, 27, art. 46 alin. (1) lit. e) si f), art. 47, 48 si 53.
Art. 56
Cetatenii Uniunii Europene care nu detin cetatenia romana si au domiciliul in Romania au dreptul
de a se asocia in partide politice sau de a se inscrie in partide politice in aceleasi conditii ca si
cetatenii romani.
Art. 57
Legea partidelor politice nr. 27/1996, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 87 din
29 aprilie 1996, cu modificarile ulterioare, se abroga, cu exceptia cap. VI*) - Finantarea partidelor
politice.
----------
*) Capitolul VI din Legea nr. 27/1996 a fost abrogat prin Legea nr. 43/2003 privind finantarea
activitatii partidelor politice si a campaniilor electorale, abrogata prin Legea nr. 334/2006 privind
finantarea activitatii partidelor politice si a campaniilor electorale, republicata in Monitorul Oficial
al Romaniei, Partea I, nr. 510 din 22 iulie 2010, cu modificarile si completarile ulterioare.
Dreptul de asociere
(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de
asociere.
(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a
independenţei României sunt neconstituţionale.
(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului,
magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin
lege organică.
(4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.
 Mass - media: definiţie, clasificări, funcţii
Termenul mass-media, uneori formulat ca media, este o expresie engleză la plural, care a fost
preluată și în română, având traducerea și semnificația „medii (de comunicare) de masă”.
Cuvântul se poate folosi eventual și la singular, când se spune în engleză medium și în românește
„un mediu”. De exemplu: „Pentru a face reclamă, compania Xyz utilizează ca mediu de mase în
special radioul.”. Alt exemplu: „... în mass-media românească...”.
Media (sau: mediile de mase) cuprinde toate sursele/mediile de informație publice care ajung la un
număr foarte mare de persoane, ca de exemplu televiziune, radio, Internet, presă inclusiv aparițiile
periodice ca ziare, reviste sau foiletoane. Aceasta presupune că produsul respectiv este ușor de
obținut și are un preț accesibil pentru toate grupurile sociale.
Clasificarea mediilor
Mijloacele de comunicare în masă pot fi clasificate după următoarele criterii:

 modul de vehiculare a informației, de ex. mijloace scrise (ziarele, revistele), mijloace audio-
vizuale (radioul, televiziunea) ș.a;

 gradul de noutate și de complexitate, de ex. mijloace tradiționale (ziarele, radioul), mijloace

moderne (televiziunea, Internetul, complexe multimedia).
Funcțiile mediilor de comunicare
Mediile au un important rol în societate, concretizat prin următoarele funcții:

 transmiterea informatiei,

 formarea, influențarea și manipularea opiniei publice,

 educație,

 divertisment ș.a.
Teorii privind influența mass-mediei
Începând de la teoria lui Lippmann, teoria cultivării, a dependenței, a stabilirii ordinii de zi, a
spiralei tăcerii, etc – toate acestea relevă modul în care mass media influențează comportamentele,
fie direct sau indirect, pe termen lung sau mediu. E. Noelle-Neumann apreciază că există un procent
de circa 20% de indivizi care își exprimă convingerile cu fermitate chiar și dacă acestea sunt
contrare opiniei dominante. (Gabriel A. Almond, Sidney Verba, 1996).
Cele mai importante evenimente interne sau externe, despre care marea majoritate dintre noi are
opinii formate extrem de puternice, ne-au fost aduse la cunoștință de către mass-media. De aici și
ușurința cu care mass-media poate influența judecățile de valoare și, prin urmare, alegerile pe care
oamenii le fac sau deciziile pe care ei le pot lua în urma lor.
În funcție de evenimentele prezentate în buletinele de știri, în presa scrisă, la radio, etc., oamenii își
organizează viața. Oamenii depind de mass-media pentru a fi informați, iar cei care știu cum să
profite de acest lucru, câștigă o mare parte din audiența publică. În primul rând, toate aceste forme
moderne, modele ale comunicării în masă, acționează asupra minții omului în general, probabil
televiziunea fiind cea mai utilizată formă a comunicării în masă, căci „audiența” se rotunjește la un
număr extrem de ridicat.
Teoreticienii sunt de acord că presa și celelalte mass-media au efecte asupra indivizilor, grupurilor,
instituțiilor și maselor, modelând personalitatea umană sub aspect cognitiv, afectiv și
comportamental.
Un model, numit spirala tăcerii, creat de cercetătoarea germană Elisabeth Noelle Neuman,
imaginează efectele comunicării asupra individului în timp, ele împingând individul puțin și slab
informat spre marginea unei spirale, în funcție de comunicarea la care are acces subiectul. Un alt
model mai simplu este acela al fluxului în doi pași, care ia în calcul rolul liderului de opinie ca
mediator între mass-media și individ. Primul pas este efectul mass-mediei asupra liderului, al doilea
reprezentând influența acestuia asupra celorlalți indivizi audienți.
Modelul „Agenda setting” este propus de o teorie care privește efectul mass-media ca forme de
structurare a activității sociale propuse indivizilor în mod prioritar și acceptate de aceștia. Mass-
media lansează, definește problemele publice și, prin aceasta, stabilește agenda cetățeanului și a
omului politic.
Definitii si scopuri ale mass-media
Sistemul mass-media asigura circulatia informatiilor, opiniilor si atitudinilor considerate a avea
semnificatie sociala, reprezinta o adevarata legatura informationala între diverse parti si segmente
sociale. Mass-media contribuie la cristalizarea si, apoi, la raspândirea opiniei publice.
1.1. Mass-media - tribunalul opiniei publice deschis zi si noapte
Lippmann considera ca mass-media contribuie la aparitia si permantizarea unor boli ale opiniei
publice. Viziunea sa este una critica si se înscrie în conceptia sa mai larga despre modul cum se
formeaza o opinie, despre rolul stereotipurilor, al codurilor si chiar al prejudecatilor în aceasta
privinta. Analiza întreprinsa de autorul american penduleaza între doi poli. Primul este constituit din
afirmatia: "Adevarul despre problemele complexe si pe care le cunoastem direct nu este evident
prin sine ". Cel de-al doilea din precizarea: "stirile si adevarul nu sunt totuna".
Puterea enorma a mass mediei provine din rolul pe care îl îndeplineste - acela de a organiza pentru
societate informatiile, de a usura, dar si de a orienta perceptia sociala a diverselor fenomene.
Reporterii nu pot acoperi si nu pot reflecta tot ceea ce se întâmpla în lume; în plus, fiecare ziar este
rezultatul unei suite de selectii privitoare la ce fapte se dau publicitatii, în ce forma, sub ce
dimensiuni, toate ghidate nu de standarde obiective, ci de evaluarile fiecarei publicatii. Versiunea
reporterului asupra adevarului este propria sa versiune, iar opinia pe care o înfatiseaza este
construita pe baza propriilor stereotipuri, potrivit propriilor coduri si sub presiunea interesului
propriu. De aceea, reaminteste Lippmann, trebuie sa facem o clara distinctie între informatie si
adevar.
Al doilea registru de evaluare a rolului mass mediei se refera la raporturile în care se afla cu
institutiile unei comunitati sociale. Ascensiunea mass mediei este interpretata de catre Lippmann si
ca o dovada a slabiciunii acestor institutii, a esecului lor de a organiza o adevarata "masinarie a
cunoasterii". În schimb, actionând asupra fiecarui om timp de 30 de minute, în fiecare zi, mass-
media câstiga teren strategic si creeaza o forta mistica, numita Opinia Publica, o forta care va
profita de slabiciunea institutiilor publice. În felul acesta a devenit "tribunalul opiniei publice,
deschis zi si noapte, care sacrifica legea pentru orice, în fiecare moment ".
Lippmann sesiseaza, credem, un lucru real, anume ca nici guvernele, nici presa, nici institutiile de
învatamânt nu actioneaza pe baza unei "imagini demne de încredere asupra lumii". Autorul
american considera ca mass-media se subtituie opiniei publice, mai mult devine Tribunalul acesteia,
rapind celorlalte institutii si puteri din rolul lor legitim.
1.2. Scopurile generale ale mass-media:
a) profitul - orice mijloc de informare în masa urmareste obtinerea de profit; de regula, marimea
acestuia depinde direct proportional de audienta (cititori, ascultatori, telespectatori); o audienta
mare atrage dupa sine contracte de sponsorizare si reclama mai profitabile;
b) prestigiul profesional - se dobândeste, de regula, prin calitatea informatiei vehiculate,
seriozitatea, consecventa si profesionalismul echipei;
c) patriotismul si spiritul civic - se traduc în tendinta conjugata a tuturor mijloacelor de informare în
masa de a-si fauri statutul de "a patra putere în stat" sau de "câine de paza al natiunii".
1.3. Clasificarea sistemul mass-media
Cel mai simplu mod de a cartografia universul presei este acela ce are drept criteriu suportul pe
care este transmis mesajul; distingem astfel presa scrisa (textul este fixat pe un suport solid-hârtia)
si presa audiovizuala (textul este fixat pe unde hertziene). În cadrul fiecaruia dintre aceste sisteme
functioneaza mai multe tipuri de clasificare.
1. Presa scrisa
Cel mai simplu criteriu de clasificare referitor la presa scrisa este ritmul de aparitie; distingem astfel
publicatii cu periodicitate zilnica, saptamânala, lunara, trimestriala, semestriala si anuala.
Publicatiile sunt diferite si dupa tirajul lor: unele au tiraje de milioane de exemplare zilnic, iar altele
doar de câteva mii. Totusi, pentru specialistul în comunicarea cu presa, tirajul nu trebuie sa
reprezinte un criteriu discriminatoriu; el colaboreaza cu jurnalistii, cu oamenii specializati într-un
anumit domeniu, care trebuie respectati pentru competenta lor, si nu pentru numarul de exemplare
în care se vinde publicatia la care lucreaza.
Un alt criteriu de clasificare, inspirat din experienta tipografica, este formatul publicatiei. În linii
mari se pot distinge formatele de tip revista (variind în jurul dimensiunii unei coli de hârtie A4) si
formatele de tip ziar.
Din perspectiva ariei de circulatie, publicatiile pot fi: nationale (au o difuzare ce acopera întregul
teritoriu al unui stat), regionale si locale. În ultima categorie intra atât jurnalele cu tiraje de câteva
mii de exemplare, cât si marile cotidiane ale uriaselor metropole moderne, cu tiraje de sute de mii
de exemplare.
Continutul ziarelor si al revistelor poate fi generalist sau specializat. Marile cotidiane trateza teme
politice, economice, sociale, sportive, culturale, ale vietii casnice, probleme internationale etc.; ele
încearca sa nu ignore nici un subiect de interes si nici o arie a vietii, deoarece publicul lor este
eterogen, raspândit pe o arie geografica foarte vasta. Publicatiile specializate se pot clasifica dupa
publicul-tinta (pentru copii, tineret, femei, barbati, pentru locuitorii zonelor rurale, pentru diverse
profesii etc.) si dupa continutul specific (publicatii pe teme economice, pe teme casnice, pe teme
politice, religioase etc.). majoritate publicatiilor specializate sunt saptamânale sau lunare, dar acest
lucru nu constituie o regula obligatorie.
2. Presa audiovizuala
O parte din criteriile folosite pentru a clasifica diversele tipuri de publicatii se aplica si în cazul
audiovizualului. Astfel, dupa aria de difuzare, posturile pot fi: locale, regionale si nationale.
Difuzarea programelor prin satelit, corelata cu utilizarea antenelor parabolice si mai ales cu
raspândirea cablului, a permis institutiilor din audiovizual sa acopere teritorii tot mai vaste. În
televiziune, în special, posturile locale si nationale sun concurate de un adevarat "fluviu" de imagini
oferite de institutii aflate în locuri îndepartate ale planetei. În radio, însa, datorita miniaturizarii care
caracterizeaza echipamentele moderne, se impun tot mai mult posturile locale.
Din punct de vedere al continuturilor, posturile pot fi generaliste sau specializate. si unele si altele
pot avea difuzare nationala ori internationala. Posturi de televiziune generaliste din tarile dezvoltate,
precum BBC, RAI sau TVE, sun receptate în numeroase tari ale lumii, ca si unele posturi foarte
specializate-HBO si TNT (filme), Euronews si CNN (stiri), Discovery si Animal Planet (stiinta),
MTV si MCM (muzica) etc.
Cel mai important criteriu de clasificare în audiovizual este cel bazat pe corelarea a doua axe:
modul de finantare si rolul asumat. Din aceasta perspectiva, distingem posturi de serviciu public -
finantate îndeosebi din bugetul statului - si posturi comerciale - finantate din venituri publicitare.
Primele îsi declara o vocatie în primul rând cultural-educativa, celelalte îsi propun sa raspunda
nevoii de relaxare si ofera mai ales programe de divertisment.
1.4. 1996 - Starea mass-media în România
Viata institutiilor din mass-media românesti reprezinta teritoriul celor mai vizibile, rapide si
spectaculoase transformari. Cresterea numarului institutiilor, privatizarea si diversificarea tipurilor
de produse s-a realizat mai întâi si mai repede în presa scrisa, atingând mai târziu si mai încet
audiovizualul.
A. Presa scrisa
Peisajul presei scrise se individualizeaza prin cresterea rapida si haotica a titlurilor si a tirajelor, într-
o perioada relativ scurta (1990-1992), urmata de o scadere semnificativa si o stabilizare la cote mult
mai reduse decât cele de "pornire". Astfel, daca în 1989 existau 36 de cotidiane si 459 de publicatii
cu alta periodicitate, în 1990 au fost înregistrate 65 de cotidiane si 1379 de periodice, în 1993
existau 100 de cotidiane si 987 publicatii periodice, iar în 1995 s-a ajuns la 73 de cotidiane si 1059
periodice[4].
Aceasta istorie furtunoasa este rezultatul conjugarii unor serii de factori de origine diversa; astfel,
explozia de la începuturi a fost declansata de:
* setea de lectura a publicului larg;
* supra-oferta de teme de interes general;
* costurile reduse de productie;
* vacuumul legislativ si administrativ;
* convingerea generala ca jurnalismul poate fi practicat de orice persoana.
Dupa 1992, caderea tirajelor si noua dinamica a publicatiilor s-au produs pe fondul unor evolutii
sociale, economice si culturale, care, fara a anula interesul publicului pentru consumul de mass-
media, au creat noi atractii si noi prioritati. În acest context trebuie relevat rolul jucat de:
- scaderea puterii de cumparare a publicului larg;
- reducerea interesului pentru viata politica, pentru viata publica în general;
- explozia posturilor particulare din sfera audiovizualului;
- aparitia unui cadru legislativ si administrativ mai coerent si sever;
- scaderea credibilitatii jurnalistilor si a mass-media.
Partea a doua a acestui interval marcheaza victoria presei de divertisment în raport cu cea de
informare sau de opinie. Aparitia "Evenimentului zilei"a fost perceputa ca un atentat la modelul
etilist de presa dominat de misiunea educativa.
B. Audiovizualul
Universul radioului si al televiziunii se caracterizeaza prin dominatia cantitativa (numar de ore de
program, distributie în teritoriu, numar de angajati, resurse tehnice) a institutiilor nationale de tip
serviciu public.
Atât Societatea Româna de Radiofuziune, cât si Televiziunea Româna sunt, de departe, cele mai
mari si mai puternice institutii din audiovizual. Daca în 1989 radioul national emitea 30148 ore/an,
în 1990 ajungea la 52309 ore/an, în 1993 la 67333 ore/an, iar în 1995 la 72578 ore/an. Televiziunea
Româna, care emitea în 1989 doar 1795 ore/an, ajungea în 1990 la 8541 ore/an, în 1993 la 9997
ore/an, pentru a atinge în 1995 cifra de 12875 ore/an [5].
Audiovizualul românesc se caracterizeaza prin aparitia tardiva (în raport cu evolutiile din presa
scrisa) a unor institutii audiovizuale particulare de anvergura; în radio, primele posturi ale anului
1990 (Uni-Fun, Radio Contact, Radio Nova, Delta) au însemnat numai o oferta de muzica si frânturi
de informatii metropolitane: de-abia dupa 1992 posturile de radio particulare si-au definitivat o
identitate si s-au organizat într-un mod mai coerent. În prezent opereaza, conform Anuarului
statistic, pe întreg teritoriul României, 104 posturi particulare, pe unde ultrascurte, cu acoperire
totala.
În televiziune, pâna în 1992, posturile particulare au avut o existenta fantomatica. În prezent însa,
dupa câtiva ani de tatonari, pe fondul existentei a 53 de posturi private de televiziune, se
configureaza aparitia unor grupuri de mare forta: Pro TV, Antena 1, Prima TV, Tele 7abc.
Dinamica dezvoltarii rapide a acestor posturi afecteaza nu numai sistemul de serviciu public, ci si
pozitiile si strategiile distribuitorilor de programe prin cablu; în general, ele ofera programe
occidentale în vrac, dar sub presiunea prevederilor legale care le cer sa creeze programe proprii,
încearca sa-si defineasca o filosofie si o identitate proprie. Cu toate acestea, resursele materiale si
competentele de care dispun sunt foarte limitate, astfel încât distribuitorii au tendinta de a se afilia
la unul din marile posturi TV particulare. Conform unor estimari, distribuitorii prin cablu reprezinta
la ora actuala miza unei batalii la capatul careia s-ar afla controlul a aproape 70% din publicul
audiovizualului.
 Opinia publică; rolul mediilor în formarea opiniei publice
Deși rezultatele sondajelor de opinie publică (mai ales sondajele pre-electorale) sunt cunoscute de
publicul larg, puțini dintre nespecialiștii din domeniul științelor socioumane au suficiente cunoștințe
despre teoria opiniei publice și despre metodologia sondajelor. Îndrăznesc să afirm că și în rândul
oamenilor politici și al ziariștilor cunoștințele de sociologia opiniei publice sunt insuficiente. Teza
mea de doctorat își propune să lămurească unele probleme teoretico-metodologice ale studiului
opiniei publice, cu accent pe modul în care publicarea în mass-media a rezultatelor acestor sondaje
influențează (sau nu influențează) construirea, modificarea și, eventual, manipularea opiniei
publice. Opinia publică este rezultatul proceselor economice şi sociale care conduc la situaţia în
care comportamentul cu privire la o anumită stare de fapt afie cărui membru al publicului este
condiţionat de aşteptările pe care ceilalţi membri ai publicului le au faţă de aceeaşi problemă.
Procesul formării opiniei publice implică formarea opiniilor şi atitudinilor individuale, procesele de
opinie de grup, „exemplul personal” şi comunicarea intergrupuri. Deşi termenul de „opinie publică”
nu a fost utilizat înainte de secolul al XVIII-lea, fenomenul însuşi a fost observat şi descris din
timpurile vechi, medievale şi premoderne. Opinia publică apare cel mai adesea în societăţile urbane
cu o reţea de comunicare relativ dezvoltată, ca de exemplu statele-oraş din Grecia Antică. Opinia
publică poate fi observată, de asemenea, chiar dacă într-o mai mică măsură, în societăţile
predominant rurale cu un sistem de comunicare rurală. Existenţa fenomenului prezintă asemănări
puternice opiniei publice observată de antropologi în societăţile primitive cu caracteristici variate.
În timpurile vechi şi medievale cei care menţionează opinia publică se referă cel mai adesea la un
subiect cu proprietăţi aproape mistice sau divine. Fiecare individ în interacţiune cu societatea îşi
formează anumite opinii mai mult sau mai puţin stabile în legătură cu aceasta şi cu ceea ce se
petrece în jurul lui, opinii ce pot fi deosebite sau în concordanţă cu ale celorlalţi. A defini termenul
de „opinie publică” este destul de dificil, deoarece acest concept cuprinde o paletă largă de
interpretări. Unii cercetători au susţinut că noţiunea de „opinie publică” trebuie eliminată din
limbajul ştiinţei, alţii au considerat-o doar un rezultat al sondajelor de opinie prin care se doreşte
manipularea populaţiei. Pierre Bourdieu, în eseul L'opinion publique n'existe pas (1973) așa cum
arată și titlul studiului susține ideea că rolul sondajelor este acela de a analiza cantitativ opiniile
neutre ale indivizilor şi arată starea naţiunii definită într-un segment de timp limitat. Pe de o parte,
putem considera că opinia publică este o evaluare cantitativă a unei cercetări asupra unei populaţii
într-un teritoriu dat, ce urmăreşte reacţia indivizilor la recomandări şi formulări în condiţii de
anchetă. Pe de altă parte, opinia publică poate fi văzută ca o forţă politică ce deţine puterea de
decizie în timpul alegerilor şi nu numai. Sondajele de opinie publică sunt o reflectare a democraţiei
în fiecare stat. Ele spun mai mult sau mai puţin, în funcţie de cel care le citeşte. Cunoaşterea opiniei
publice şi prezentarea ei către populaţie constituie un exerciţiu ce ţine de buna funcţionare a oricărui
stat liber, în care indivizii se exprimă conform propriilor sentimente şi credinţe fără a fi influenţaţi
de către o autoritate sau persoane ce reprezintă anumite interese. Sondajele de opinie erau realizate
la începuturile lor, după cum arată Tom W. Smith (1990), de către jurnalişti care ieşeau pe stradă şi
întrebau persoanele care le ieşeau în cale despre preferinţele electorale sau expediau prin poştă
scrisori referitoare la aceste preferinţe aşteptând răspuns din partea persoanelor astfel chestionate.
Această tehnică, numită „vot de paie”, a fost inițiată cu ocazia alegerilor prezidenţiale americane de
ziarul local Harrisburg Pensylvanian în anul 1824.
De la începutul secolului trecut s-a pus din ce în ce mai mult accent pe studiul opiniei publice fie ca
metodă de a cunoaşte preferinţele electoratului, fie ca modalitate de a observa preferinţele pieţei
faţă de anumite produse sau pentru a cunoaşte starea societăţii în general. Opinia publică este legată
în mod direct de apariţia sondajelor de opinie care au încercat să arate o imagine asupra gândirii de
grup la un moment dat, prin studii realizate pe eşantioane reprezentative la nivelul anumitor
comunităţi. În această perioadă se instituţionalizează cunoaşterea ştiinţifică a opiniei publice prin
intermediul sondajelor. George H. Gallup a pus bazele cercetării științifice a opiniei publice în teza
sa de doctorat O metodă obiectivă de măsurare a interesului cititorilor faţă de conţinutul ziarelor
(1928). În această lucrare este fundamentă teoretic metoda sondajelor. George H. Gallup a fondat în
1935 primul institut de sondare a opiniei publice, cunoscut astăzi sub numele de AIPO (American
Institut of Public Opinion). Dorel Abraham (1995) enumera virtuţile sondajelor de opinie publică,
susţinând că acestea:
(1) furnizează tuturor cetăţenilor „informaţii valide şi reprezentative privind opinia publică”;
(2) au avantajul de a constitui un „mijloc de informare rapid, sistematic şi cu un grad mare de
precizie”;
(3) plecând de la opinia alegătorilor, aleşii politici îşi pot adapta deciziile mai uşor şi în
conformitate cu preferinţele populaţiei;
(4) conducerea politică a unui stat democratic este în măsură, cu ajutorul sondajelor de opinie
publică, să cunoască problemele comunităţilor şi gradul de informare publică;
(5) opinia anonimă („silenţioasă”) este la fel de importantă ca şi cea a elitelor în identificarea
problemelor şi intereselor comunităţii;
(6) „oferă posibilitatea acumulării rezultatelor obţinute şi identificării pe această bază a morfologiei
realităţii sociale”;
(7) comparativ cu recensămintele, oferă avantajul observării unor domenii variate, implicând costuri
reduse faţă de acestea şi viteză mai mare de realizare.
Considerpertinente aceste caracteristici datorate președintelui CURS. Prezentând aceste avantaje,
sondajele de opinie publică devin, după mai mult de zece ani de la momentul enumerării calităţilor
acestora de către sociologul Dorel Abraham, care, prin institutul de cercetare CURS a adus o
contribuţie substanţială în evoluţia şi eficientizarea cercetării sociologice, o metodă din ce în ce mai
tehnicizată, care permite preluarea informaţiilor din teren într-un timp foarte scurt, precum şi
prelucrarea datelor şi prezentarea acestora către mass-media. Dar, dincolo de viziunea pozitivă faţă
de sondajele de opinie, cum este cea prezentată aici prin punctul de vedere exprimat de Dorel
Abraham, trebuie observate aspecte care odată cu trecerea timpului par a fi tot mai prezente:
rezultatele sondajelor de opinie, publicate în mass-media, pot avea un rol ştiinţific diminuat şi
aceasta deoarece nu este întotdeauna respectat atributul prim menţionat de Dorel Abraham,
respectiv „să furnizeze tuturor cetăţenilor informaţii valide şi reprezentative”. Presa scrisă
contribuie de multe ori la schimbarea importanţei cifrelor în aşa fel încât să reiasă o anumită
perspectivă asupra unui fapt prezentat în raportul sociologic, în funcţie de specificul publicaţiei,
sau/şi partizanatul politic (acolo unde e cazul). Simplificând, se doreşte o manipulare a
comportamentului indivizilor în sensul urmărit de un anumit grup de interese care considerăcă un
anumit tip de raportce este înaintat publicului larg va genera din partea acestuia o reacţie favorabilă.
De asemenea, Pierre Bourdieu (1973) apreciază în L'opinion publique n'existe pas că publicarea
unor sondaje creează impresia de unanimitate şi – mi-aș permite să completez – apartenenţă la un
grup social. Oamenii tind astfel să se conformeze majorităţii şi în cazul identificării grupului de
apartenenţă să se conformeze şi acestuia. Cu timpul, observând potenţialul mediatizării sondajelor
de opinie, mass-media a profitat de acest lucru şi a publicat necritic sondaje, dintre care unele mai
puţin pertinente. Instrumentul mediatic se bazează pe curiozitatea individului şi pe dorinţa acestuia
de poziţionare în plan social. El îşi cunoaşte propria părere, dar tinde să o identifice şi pe a
celorlalţi, stabilind locul opiniei sale faţă de a celorlalţi. Presa a găsit sondajele de opinie ca fiind
„extrem de utile şi astfel a considerat oportun chiar să finanţeze acest tip de obţinere a informaţiei”
(Gollin, 1987, 86). Astfel, presa devine principalul mecanism care „dă formă şi oglindeşte opinia
publică devenind din simplu actor, un lider în evaluarea şi interpretarea acesteia” (idem). Fără mass-
media, opinia publică nu îşi îndeplineşte rolul de a reveni la public în forma standardizată,
procentual în grafice sau tabelar. Opinia publică a avut întotdeauna un rol important atât pentru
societate în ansamblul ei, cât şi pentru clasa aflată la conducerea unei ţări sau a unei comunităţi.
Deciziile cele mai bune s-au dovedit, de cele mai multe ori, cele luate în acord cu părerea maselor.
Indivizii exprimă adesea idei pe care le dobândesc din anumite situaţii, care ţin mai mult sau mai
puţin de experienţa lor de viaţă; acceptă anumite fapte, lucruri, concepte, le inserează în conştiinţă şi
apoi le exprimă ca şi cum ar fi produsul propriu. În funcţie de importanţa pe care o are individul
care face publică o anumită opinie într-un grup, aceasta va avea sau nu succes şi va putea fi
transmisă mai departe. Transmiterea opiniilor este important de studiat în cazul în care au o anumită
semnificaţie pentru domeniul politic ori alte situaţii care implică schimbarea sau menţinerea unui
anumit context. Ilie Moromete, personajul lui Marin Preda (Moromeţii, 1955), era un veritabil
„lider de opinie” şi de aceea era apreciat de către cei din conducerea satului, având anumite avantaje
în acest sens. Datorită capacităţii sale de a-şi pune amprenta în formarea ideilor consătenilor săi era
căutat de liderii politici ai comunităţii locale. Din multitudinea de definiţii date opiniei publice face
parte şi modul de clasificare al lui Harwood L. Childs (1965). El enumeră 50 de definiţii care au
fost clasificate ulterior de Daniel Derivry (1996) în patru tipuri, în funcţie de perspectiva definirii
termenului de „opinie publică”:
a)Definiţii axate pe evaluarea cantitativă, studiind modul în care răspunsurile sunt distribuite la
sondajele de opinie publică;
b) Definiţii care accentuează dimensiunea politică a opiniei publice;
c) Definiţii care au în vedere în primul rând, organizarea internă a opiniilor, subliniindu-se faptul că
opinia publică nu reprezintă suma opiniilor individuale, ci structurarea lor în urma interacţiunilor de
grup şi dintre liderii de opinie şi mase;
d) Definiţii care relevă relaţia dintre opinia publică şi comunicarea politică (Derivry, 1996,193).
Definirea opinie publice a opus punctele de vedere ale mai multor sociologi. După cum afirmă
Septimiu Chelcea (2006,28), „Constituie un truism afirmaţia că nu există o definiţie a opiniei
publice unanim acceptată. Și în legătură cu acest fenomen psihosocial, ca și cu atâtea altele (precum
comportamentul agresiv, prosocial sau colectiv, moralul colectiv, memoria socială etc.), de-a lungul
timpului și în perspectiva sociologică, psihologică sau politologică în care a fost privită s-au propus
diferite definiții”. Bine-cunoscutul sociolog francez JeanStoetzel (1943, apud Chelcea, 2006, 29) a
abordat opiniile dintr-o perspectivă autentic psihosociologică. Se disting trei modalități prin care
fondatorul Institutului Francez de Opinie Publică (IFOP) a definit opinia publică:
1. Într-un mod operaţional, reprezentând „formula nuanţată care, asupra unei probleme delimitate,
obţine adeziunea fără rezerve a unui subiect”.
2. „Opinia unui individ este poziţia pe o scală obiectivă a propoziţiei căreia îi acordă adeziunea sa
totală” este formulată tot într-un mod operaţional
3. „Opiniile unui subiect sunt manifestările constând în adeziunea la anumite formule, ale unei
atitudini care poate fi evaluată pe o scară obiectivă”.
„Cota de popularitate” a guvernanților – factor de reajustare a politicilor publice. Programele
sociale prioritare sunt evaluate și în funcție de rezultatele sondajelor de opinie, a barometrelor
naționale efectuate cu sprijin din partea unor fundații sau chiar a statului. Strategiile guvernamentale
se sprijină de multe ori pe studiile sociologice. Impactul social al păstrarii unor areale naturale se
realizează pe baza cercetarilor sociale în prealabil. Proiectele europene de dezvoltare
antreprenorială sunt evaluate atât la început cât și la final prin studii sociologice. Sondajele pot ajuta
la orientarea campaniilor electorale. Exit pol-urile aduc informații prețioase despre susținătorii unui
partid sau alaltuia, nu au doar rolul unor estimări imediate ale câștigătorilor în alegerile locale,
parlamentare sau prezidențiale. Sondajele de opinie sunt un instrument utilizat la scară largă într-o
multitudine de domenii iar aplicarea metodologiilor specifice poate ajuta o instituție, aparat
guvernamental, fundație firmă etc să atingă rezultatele scontate plecând de la o cunoaștere riguroasă
a opiniei publice. Sondajele oferă jurnaliștilor o sursă inepuizabilă pentru diagnoza socială, sub
forma publicării în mass-media la intervale regulate a barometrelor de opinie privind „problemele
prioritare”, „indicatorilor de performanță” ai guvernului pe diferite domenii (Marquis, 2005, 16).
Pionierii sondajelor de opinie publică, George H. Gallup (1901-1984), Elmo Roper (1900-1971) şi
Archibal Crossley (1896-1985), au gândit publicul ca totalitatea persoanelor dintr-o societate, ca
public general. Totuşi, mulţi indivizi nu sunt interesaţi sau, cel puţin, aşa afirmă când sunt
investigaţi în cadrul sondajelor de opinie publică, de anumite probleme,care, de altfel, îi privesc în
mod direct. Identificarea opiniilor indivizilor constituie un suport atât pentru politicianul care vrea
să-și depună candidatura sau să își lanseze o platformă de campanie conform dorinței majorității
electoratului, cât și pentru o companie care vrea să lanseze pe piață un nou produs. Cunoașterea
modului de gândire a majorității populației este motorul principal al demersului unui studiu
sociologic. Prin urmare, opinia publică este legată în mod direct de apariţia sondajelor de opinie În
viziunea sociologului francez Pierre Bourdieu (L'opinion publique n'existe pas, 1973), sondajele de
opinie se bazează pe trei postulate false. În primul rând, faptul că toată lumea are o opinie. Astfel,
sondajele propun întrebări ce necesită o oarecare cunoaştere a problematicii discutate, presupusă
implicită. Deşi adesea nu sunt informaţi suficient pentru a-şi putea forma o opinie, respondenţii se
simt obligaţi să răspundă. Al doilea postulat: toate opiniile sunt egale; aşa cum un vot este egal cu
alt vot şi o opinie este egală, în sondajele de opinie, cu o altă opinie. De fapt, opiniile nu sunt egale,
deoarece sondajele acumulează opinii care nu au aceeaşi forţă reală, producând distorsiuni ale
modului în care se formează şi sunt influenţate opiniile. Al treilea postulat se raportează la modul în
care alegem întrebările care apar în chestionar. Acestea trebuiesc formulate astfel încât să
corespundă metodologiei cercetării sociologice. Importanța ipotezei de la care pornește cercetarea
este subliniată de Pierre Bourdieu prin acest postulat. Dincolo de distribuţia opiniilor, aşa cum
rezultă din sondaje, avem de a face cu o percepţie subiectivă, la nivelul individului, a opiniei
publice. Astfel opinia publică percepută (climatul de opinie) este măsurată, de asemenea, în
anchetele sociologice, prin întrebări de tipul: „Cu cine credeţi că votează majoritatea...? sau
indirect: „Cine credeţi că va câştiga alegerile?”. În unele situaţii, subiectul își exprimă poziția față
de problema pusă în discuție într-un climat de opinie favorabil (când opinia sa coincide opiniei
percepute a majorităţii); în alte situaţii individul își spune părerea într-un climat de opinie
defavorabil (când opinia sa este contrară opiniei percepute a majorităţii). Evident, în această din
urmă situaţie este probabil să apară fenomenul de „spirală a tăcerii”, teoretizat de Elisabeth Noelle-
Neuman (1974). Despre actorii sociali care își exprimă punctul de vedere într-un climat de opinie
defavorabil putem spune că vor tinde să fie „reduşi la tăcere”, îşi vor schima opinia. În situaţia în
care vor continua să-şi menţină opinia iniţială, putem spune că avem de a face cu opinii cu
intensitate ridicată. Din contră, în situaţia unui climat de opinie favorabil, subiectul îşi poate susţine
mai ușor propria opinie, dar nu putem spune prea multe despre intensitatea acesteia. Când vorbim
de opinii ne raportăm la un public. Câte persoane sunt necesare pentru a forma un public? Depinde
de natura problemei în jurul căreia se formează publicul respectiv. Dacă este vorba despre o
nedreptate socială de exemplu, publicul poate fi doar cel de la nivelul localităţii unde s-a petrecut
acea nedreptate, dar poate fi, prin mediatizare la nivelul întregii ţări sau poate crea curente de opinie
şi în alte ţări, în cazul în care situaţia localităţii respective este mediatizată şi acolo. Nu se pun în
discuţie probleme minore care nu afectează decât grupuri reduse ca număr de indivizi. Specialiștii
consideră că forţa opiniei publice nu decurge atât din numărul mare de persoane, cât mai ales din
intensitatea şi structura opiniilor. Așa cum se poate observa și din datele sondajelor de opinie, în
cele mai multe cazuri există un procent semnificativ al celor care se declară nehotărâți atunci când
sunt întrebați referitor la opțiunea de vot. Acest lucru se poate datora dorinței de a păstra secretă
opțiunea lor sau pur și simplu se datorează lipsei de informații privind candidații aflați în cursă (sunt
însă și cazuri cum ar fi dezgustul față de clasa politică din acel moment sau alte situații). Referitor
doar la cazul în care cei nehotărâți nu o opinie conturată, aceștia vor urmări să se informeze din
surse cât mai credibile și astfel își vor îndrepta atenția către mass-media. Desigur, nu numai
persoanele nehotărâte vor urmări aceste emisiuni, dar în rare cazuri cei care sunt ferm hotărâți cu
cine urmează să voteze pot schimba opțiunea de vot în urma influenței media. Un lucru ușor de
observat la alegerile Parlamentare din România 2012 este că principalele trei partide învingătoare
au fost susținute fiecare de către un institut media: Uniunea Social Liberală – Antena 3, Alianța
România Democrată – B1și Partidul Poporului Dan Diaconescu – OTV. „Războiul politic” din
campanie a fost în mare măsură razboiul dus în studiourile de televiziune. Fără a știrbi din meritele
candidaților aleși, acest lucru trebuie totuși subliniat când fac referire la importanța mass-media în
construirea opiniei publice. În ultimii ani, televiziunea poate mai mult decât ziarele are acest rol de
informare, atingând un target mult mai mare decât „print-ul”. Mediul online are și el publicul lui,
care însă este doar unul cu preponderență tânăr. Într-un un articol de Chun-Fang Chiang și Brian
Knight este descris procesul în care influențează articolele apărute decizia de vot. Prin aplicarea
unui model econometric în care votanții nu sunt siguri referitor la opțiunea de vot, este studiat
modul în care „aceștia se întorc către presa scrisă pentru a obține informații referitor la candidați.
Ziarele pot fi influențate în favoarea unuia dintre candidați [...], iar unul dintre rezultatele cercetării
a dus la concluzia că există influență evidentă prin mass-media și gradul de influențare depinde de
credibilitatea sursei” (Chiang și Knight, 2011, 817). „Institutele de sondare a opiniei publice și
mass-media sunt legate printr-un schimb reciproc avantajos. Pe de o parte, media se servește de
sondaje pe plan intern, pentru a evalua impactul informațiilor lor asupra publicului [...] Pe de altă
parte, reputația de obiectivitate de care se bucură sondajele în anumite țări, constituie o sursă de
expertiză, de autonomie și de putere pentru jurnaliștii care le folosesc” (Marquis, 2005, 20).
Unii jurnaliști pot privi sondajele ca un concurent în informarea publicului privind evoluția
opiniilor. Ziarele, televiziunile sponsorizează sondaje de opinie publică: se aplică zicala”Cine
plătește comandă muzica”. Institutele produc informații, ziarele folosesc aceste informații după
bunul lor plac, mai corect, după ideologia pe care o servesc. Interesul pentru sondajele de opinie: nu
este suficient să fii expus la informațiile despre rezultatele sondajelor de opinie publică și să le
acorzi atenție. Mesajele trebuie să influențeze electoratul, să schimbe opinii și să conducă spre un
anumit comportament devot. Rezultatele sondajelor publicate în mass-media pot fi interesante prin
problema pusă în discuție, dar și prin modul în care sunt prezentate datele produse de sondaje. Cred
că nu greșesc dacă apreciez că în mass-media românească prezentarea prin bare sau cercuri de
structură în ziare, în reviste sau la TV, este oare cum stereotipă, nu stârnește decât cu rare excepții
interesul publicului. Este însă mass-media o portavoce a opiniei publice? Suntem de multe ori puşi
în faţa mesajelor media şi considerăm că acele mesaje nu ne aparţin. Dar ele ne pot aparţine, poate
pentru că le însuşim ca fiind ale noastre sau pentru că se precizează faptul că o mare parte a
oamenilor le consideră astfel. Mass-media se face responsabilă de un fenomen de atribuire a unor
opinii ca fiind susţinute de opinia publică, ca şi cum aceasta ar putea fi o entitate care se exprimă
permanent pe anumite probleme la care mass media are acces. Fără a acuza sau a desconsidera rolul
mass-media, trebuie avut în vedere permanent caracterul comercial al ştirilor şi al „celor mai
importante probleme” ale societăţii la un moment dat. Ne putem da uşor seama că nu acele
probleme sunt cele mai importante pentru noi, dar nu putem firi daca nu sunt importante pentru cei
mai mulţi dintre noi. Cercetări desfășurate în Franța, Germania, Elveția, au pus în evidența așa-
numitul „efect asupra persoanei a treia” („third-person-effect”), constând în tendința generală de a
aprecia că mass-media are o influență scăzută asupra propriei persoane, dar o influență majoră
asupra altor persoane. „Efectul asupra persoanei a treia” poate avea consecințe asupra electorilor:
1) considerând că alții sunt manipulați de mass-media prin modul în care prezintă sondajele de
opinie sau de pseudo-sondaje, se abțin de a participa la scrutin sau
2) credința că alții sunt manipulați determină o participare masivă la vot, pentru a contrabalansa
influența mass-media.
Mulți cetățeni consideră că sondajele de opinie publică sunt imprecise, pline de erori. Din nou,
situația diferă de la țară la țară. Încrederea în fiabilitatea sondajelor de opinie este mai mare în SUA
decât în multe țări europene, de exemplu în România. În ceea ce privește încrederea mai redusă a
românilor în sondajele de opinie pre-electorale, explicațiile sunt multiple. Pe de o parte, lipsa
tradiției democratice și experiența relativ redusă a institutelor de sondare a opiniei publice, pe de
altă parte, nivelul scăzut al cunoașterii procedeelor științifice de aflare a opiniei publice și
contestarea, uneori, vehementă a rezultatelor sondajelor de opinie publică de către liderii politici
nemulțumiți de procentul scăzut al celor care, conform datelor din sondaje, intenționează să-i
voteze. Liderii unor partide politice anunță că sunt în posesia unor sondaje pre-electorale interne
care contrazic rezultatele sondajelor preluate în presa de mare tiraj. Totuși, sondajele pre-electorale
se bucură de un capital de încredere din partea clasei politice și a societății civile. Dacă acest capital
s-ar volatiliza, și practica sondajelor de dinaintea confruntărilor electoale ar dispărea. Sondajele de
opinie, mai ales cele pre-electorale, dacă nu influențează direct cetățenii, ele au influență indirect
considerabilă: oamenii politici își ajustează discursul în funcție de diagnoza făcută de institutele de
sondare a opiniei publice, iar jurnaliștii și comentatorii politici fac din rezultatele sondajelor de
opinie știri, dacă nu chiar evenimente de presă. Subscriu acestui punct de vedere exprimat de
profesorul Lionel Marquis (2005, 28). Putem afla rezultatele unui sondaj de opinie publică pe
diferite canale de comunicare în masă, de la radio până la presa scrisă sau online. De exemplu, la
radio rezultatul unui sondaj nu va avea acelaşi impact asupra publicului comparativ cu un studiu
prezentat într-un ziar sau la TV, unde imaginile grafice suplinesc parțial lipsa cunoştinţelor
cititorului în domeniul sociologiei. În cazul prezentării radiofonice mesajul în care este inclusă
informaţia referitoare la un anumit sondaj de opinie va fi redus doar la redarea câtorva procente
considerate ca fiind relevante. Televiziunea are un rol important în mediatizarea rezultatelor
sondajelor de opinie şi obţine cote ridicate de audienţă când prezintă un sondaj preelectoral sau, mai
ales, în cazul unui exit poll. Rolultele viziunii constă în posibilitatea prezentării grafice, animate,
computerizate, unde datele ajung la telespectator fără comentarii rafinate, mai mult pe baza citirii
cifrelor care apar pe ecran. În cazul exit poll-urilor, telespectatorii sunt informaţi de canalul de
televiziune în legătură cu faptului că vor fi martori, în direct, în momentul închiderii urnelor, la
rezultatele parţiale ale studiului sociologic. În ceea ce priveşte influenţarea opiniei publice prin
publicare rezultatelor sondajelor în presă, teoria „Spirala tăcerii” oferă un posibil răspuns. Dacă
referitor la viața politică, părerile sunt împărţite în funcție de contextul economic sau social politic,
în alte domenii oamenii sunt mult mai sincronizați ca menținere a opiniilor (cum ar fi încrederea în
Biserică). Comparativ cu orice altă instituţie, în România de azi încrederea pe care oamenii o au în
Biserică este cea mai constantă și puternică (Armată, Poliţie, Guvern, Parlament etc.). Conform
teoriei „Spirala tăcerii”, indivizii tind să se situeze în jurul părerii dominante, iar punctele de vedere
minoritare sunt „reduse la tăcere”. În momentul în care publicul este informat, prin mijloacele de
comunicare în masă, asupra rezultatelor sondajelor de opinie, apar două efecte, cunoscute şi
analizate în literatura de specialitate: o parte dintre indivizi se vor alătura celui învins, personalităţii
sau formaţiunii politice/instituţiei cu cei mai puţini simpatizanţi (underdog effect), dar cei mai mulţi
vor fi alături de majoritate, adică se vor alătura învingătorului (bandwagon effect). Cele două efecte
nu produc schimbări puternice la nivelul distribuţiei opiniilor, dar fac parte din dinamica
fenomenului de opinie publică. În literatura de specialitate efectul de bandwagon şi efectul de
underdog sunt analizate ca două fenomene psihosociologice care surprind influenţa publicării
sondajelor de opinie asupra publicului, în general, şi asupra electoratului, în particular. Cele două
efecte sunt importante inclusiv pentru cei care realizează sondaje de opinie, pentru că pot influenţa
predicţiile şi, în final, pot compromite reputaţia specialiştilor în măsurarea opiniei publice. Din
punct de vedere psihosociologic, atât bandwagon effect, cât şi underdog effect sunt considerate
forme particulare ale profeţiei autorealizatoare (self-fulfilling prophecy–concept impus în
sociologie de către Robert K. Merton în 1948), în care distribuţia opiniilor, prezentată ca reală de
către sondajele de opinie, transformă realitatea şi intervine în procesele decizionale ale actorilor
sociali. Totuşi, multe dintre studiile experimentale care au încercat să pună în evidenţă cele două
efecte nu au produs rezultate suficient de consistente sau au eşuat în a produce diferenţe statistice
semnificative între grupurile experimentale (descrise prin manipularea informaţiilor cu privire la
distribuţia opiniilor înregistrate într-un sondaj de opinie) şi grupul de control (în care participanţii
sunt rugaţi să-şi exprime opiniile faţă de o problemă de interes general, fără a cunoaşte distribuţia
opiniilor celorlalţi). Referitor la întrebarea care face subiectul acestei lucrări: influenţează sau nu
sondajele politice de opinie publică reacţia indivizilor în momentul votului, sociologul francez
Dominique Wolton în lucrarea Despre comunicare este ferm. Astfel el trece peste problema
influenţării considerând-o evidentă şi merge la categoriile influenţate în cea mai mare măsură de
publicarea sondajelor de opinie în massmedia. Referindu-se la situaţia din Franţa unde accentul se
pune cu preponderență pe metodele cantitative, cele calitative fiind considerate”mai puțin
riguroase”, Dominique Wolton susține că „omniprezența sondajelor ne face să uităm de limita lor
principală, anume faptul că nu reprezintă expresia naturală a opinie publice, ci răspunsul dat de
aceasta în anumite condiții la o întrebare pusă de cei care au comandat sondajul” (Wolton,
1997/2012, 182). Într-adevăr, de multe ori sondajele de opinie publică urmăresc probleme care nu-i
interesează și pe respondenți, dar în cazul sondajelor pre-electorale nu cred că lucrurile stau la fel:
majoritatea celor intervievați, cunosc miza alegerilor electorale și au opinii politice cristalizate. Așa
cum susține și autorul mai sus menționat, rezultatele sondajelor au un impact semnificativ asupra
elitelor și oamenilor politici. Aceștia se mulțumesc astfel cu un „rezumat al realității” prezentat de
sondajele de opinie, după cum se exprimă Domenique Wolton. Profesorul Lionel Marquis de la
Institutulde Științe Politice (Universitatea din Berna) observa că în campaniile electorale jurnaliștii
prezintă lupta politică, adesea, ca o „cursă de cai”: cine este în frunte, cine a fost depășit, cine a
rămas în urmă, în loc să analizeze programele politice ale partidelor sau candidaților. Profesorul de
la Universitatea din Berna susține că această prezentare tip „cursă de cai” electorală („courses
dechevaux” électorales) suscită un interes redus al electoratului pentru sondajele de opinie publică
(Marquis, 2005, 5). Consider că observația profesorului LionelMarquis este valabilă și pentru
jurnalismul din România, nu numai pentru cel din Elveția. Într-adevăr, publicarea zilnică a
rezultatelor diferitelor sondaje electorale, adesea contradictorii, poate generează un sentiment de
neîncredere în cercetarea științifică a opiniei publice și senzația de sațietate pentru o parte din
publicul mai puțin avizat. Cercetare concretă:
1. Analiză secundară a studiilor realizate de CURS în 2004 şi 2007 pentru Consiliul Naţional al
Audiovizualului. Una dintre temele cercetării a fost: influenţa sondajelor de opinie publică asupra
opiniei publice.
2. Experiment. Portretul românilor în viziunea adolescenţilor. Cum îşi văd adolescenţii români
propriul popor? Experiment privind influenţa prezentării distrorsionate a datelor asupra opiniilor de
grup.
3. Analiză de conținut. Distorsiuni în preluarea în mass-media a datelor dinsondajele de opinie.
4. Cercetare sociologică pe bază de chestionar. Locul controlului și încrederea în sondajele de
opinie publică.
Atât în cazul studiului realizat de CURS în 2004 și 2007, cât şi experimentul realizat personal şi
prezentat în cadrul acestei lucrării demonstrează lipsa influenței sondajelor de opinie asupra opinie
publice. Dar aceste studii trebuiesc continuate. Pe de altă parte, aplicarea setului de întrebări privind
„locul controlului” și corelarea datelor cu întrebări referitoare la impactul publicării sondajelor de
opinie în mass-media a demonstrat că se exercită o anumită influență prin publicarea sondajelor de
opinie publică. Dacă ar fi să mergem mai departe, numai prin simpla citire a listei de candidați la o
funcție politică de către operatorii de interviu într-un colegiu poate atrage atenția asupra unor nume
fără o rezonanță anterioară aplicării chestionarului. În cazul alegerilor locale București 2012 pentru
Primăria Generală a Capitalei, un competitor (N.D.) a protestat față de faptul că nu a făcut parte din
lista de întrebări a principalelor sondaje de opinie realizate înainte de scrutin. A considerat că astfel
șansele sale au fost afectate.Totuși, în cadrul studiului privind „locul controlului și încrederea în
rezultatele din sondajele de opinie publică” s-a observat o tendință a respondenților de a vota cu
învingătorul din sondajele de opinie preelectorale (conform declarației respondenților). În The
Blackwell Encyclopedia of Social Psychology, Kerry L. Marsh și Gifford Weary (1996, 364)
definesc termenul de „locul controlului” (locus of control) astfel: „O expectanță generalizată privind
forțele care determină recompensele și sancțiunile. Indivizii cu locul controlului intern consideră
evenimentele ca rezultând din propriile acțiuni. Persoanele cu locul controlului extern consideră
evenimentele ca fiind sub controlul factorilor exteriori, precum destinul”. Profesorului Julian
B.Rotter îi revine meritul de a fi impus acest concept în cadrul teoriei învățării (vezi Social
Learning and Clinical Psychology, 1954) și de a fi dezvoltat o teorie coerentă asupra locului
controlului în psihologia personalității. În Generalized expectancies of internal versus external
control of reinforcements, Julian B. Rotter (1966, 18) arăta: „Dacă o întărire (reinforcement) este
percepută de către subiect ca urmând unei acțiuni a acestuia, dar nefiind în întregime contingentă
acțiunilor sale, pentru că în cultura noastră este percepută ca rezultat al norocului, șansei sau soartei,
ca fiind sub controlul [influența –n.n.] sau puterea altora sau ca neprevizibilă pentru că are o mare
complexitate [...], am numit această situație credință în controlul în controlul extern. Dacă persoana
percepe că evenimentul este contingent unui comportament al său sau a unei caracteristici a sa, am
numit această credință controlul intern” (apud Chelcea, 2003, 213).
Prima scală pentru determinarea locului controlului a fost propusă de Gerry E. Phares (1955) și
revizuită de William H. James (1957) – doi dintre doctoranzii lui Julian B. Rotter de la Ohio State
University. Alte scale ale locului controlului –cu circulație internațională – au fost elaborate de S.
Liverant, J. B. Rotter și D. P. Crowne (1961) și de Stephen Nowicki și colab. (1973). În România,
profesorul Septimiu Chelcea (1994) a condus primele cercetări asupra locului controlului, adaptând
„The Nowicki-Strckland Scale forChildren” (1973) pentru generația tânără de la noi. Pe baza
studiilor realizate, Septimiu Chelcea (1994, pp. 85-99, 184-203) a constatat că persoanele
internaliste (care au locul controlului intern), într-o măsură mai mare decât persoanele externaliste
(care au locul controlului în exterior), acceptă valorile „societății deschise” (Popper, 1993), că sunt
mai rezistente la persuasiune și participă mai puțin la emergența zvonutilor. Consider că ar trebui
subliniat că atunci când se face referire la „locul controlului” se are în vedere, pe de o parte, „un
fenomen de percepere, de înțelegere a situării sursei de întărirea comportamentului în interiorul sau
în exteriorul persoanei. Nu interesează dacă în mod real sursa este sau nu este individul,
comportamentele sau abilitățile sale, ci percepția asupra acesteia”; pe de altă parte,„fiind vorba
despre o credință (belief), avem de-a face cu un fenomen psihic relativ stabil, de profunzime”
(Chelcea,1994,187). În cadrul unui studiu privind stilul de viață al tinerilor, am pus și problema
relației dintre locul controlului și sondajele de opinie. Mai concret, m-am întrebat dacă preluarea în
mass-media a rezultatelor din sondajele de opinie publică are aceleași efecte asupra populației,
indiferent locul unde acestea plasează controlul (în interior sau în exterior). Oare persoanele
internaliste sunt influențate în aceeași măsură de sondajele de opinie publică, precum sunt
persoanele externaliste? Altfel spus, pe cine influențează mai puternic publicarea rezultatelor din
sondajele de opinie, pe internaliști sau pe externaliști? Efectul „bandwagon” (regruparea în jurul
învingătorului din sondaje) este mai puternic în cazul internaliștilor sau alexternaliștilor? Dar
efectul „underdog” (regruparea în jurulcelui învins conform sondajelor electorale)? Cred
internaliștii într-o măsură mai mare decât externaliștii că sondajele de opinie publică au scopul de a
manipula, nu de a informa? Internaliștii apreciază într-o proporție mai mare decât externaliștii că
ceilalți (persoanele cu drept de vot) sunt mai influențați de cunoașterea rezultatelor dinsondajele de
opinie publică?
Ipotezele studiului. În acord cu întrebările studiului și având învedere că la data cercetării de teren
eram cu mai puțin dedouă luni înaintea alegerilor parlamentare (9 decembrie 2012), am formulat
următoarele ipoteze:
1) Dacă persoanele plasează locul controlului în interior, atunci ele sunt mai puțin influențate de
sondajele de opinie publică în comportamentul lor de vot; dacă plasează locul controlului în
exterior, atunci, în cadrul alegerilor electorale, sunt mai puternic influențate de rezultatele
sondajelor de opinie publică.
2) Internaliștii apreciază că ceilalți, oamenii în general, sunt influențati de rezultatele din sondajele
de opinie publică într-o masură mai mică decât externaliștii.
3)Externaliștii tind să se grupeze în jurul învingătorului din sondaje (efectul bandwagon) într-o
proporție mai mare decât internaliștii.
4) Internaliștii, comparativ cu externaliștii, consideră că prin publicarea rezultatelor sondajelor de
opinie publică pe teme politice se urmărește mai degrabă manipularea decât informarea populației.
Datele investigației. Pe baza baremului pentru „Scala IE-TR”, am determinat ponderea procentuală
a celor trei categorii de persoane. Internaliști sunt 22% dintre respondenți (224 persoane),
ambivalenți 42% (425 persoane), externaliști 36% (356 persoane), În cadrul respondenților de gen
masculin se observă o pondere mai mare atât a „internaliștilor”, cât și a „externaliștlor” decât în
cazul persoanelor de gen feminin. De aici rezultă o pondere mai mare în cazul persoanelor de gen
feminin către a treia categorie, „ambivalenți”. A rezultat că persoanele din în vârstă de 18-21 de ani
au o înclinație mai mare către internalism, comparative cu cele cu vîrsta cuprinsă între 22-25 de ani.
O posibilă explicație a schimbării ponderii internaliști vs. externaliști în funcție de clasa de vârstă ar
fi legată de încrederea în propriile puteri până în momentul unor dificultăți majore apărute în viață,
spre exemplu angajarea sau schimbarea unui loc de muncă, întemeierea unei familii, selecția pe
baza unui examen dificil, șomajul etc. La întrebarea „În ce măsură dumneavoastră personal țineți
cont de rezultatele sondajelor de opinie publică atunci când vă decideți cu cine să votați?”, 38,8%
din eșantion declară că țin cont în „Foarte mare” și în „Mare măsură”; 59,0% declară că țin cont
„Puțin” sau „Foarte puțin”, iar 4.1% nu exprimă nicio opinie referitor la importanța, pentru ei, a
sondajelor de opinie în decizia de vot.
În ceea ce privește cele trei categorii de respondenți identificate după aplicarea scalei locului
controlului, a rezultat că persoanele externaliste de gen masculin (49.4%) declară în cea mai mare
măsură că sunt sunt influențate de rezultatele sondajelor de opinie publică. La polul opus se situează
persoanele de gen feminin, care se situiază în categoria interanliști (65.7%). Influența sondajelor de
opinie asupra intenției de vot ar putea fi în sensul regrupării în jurul învingătorului, fie a învinsului
din sondajele electorale. În ancheta desfășurată, cea mai mare parte (52,2%) declară că s-ar asocia
învingătorului; 13,7% ar vota învinsul, iar 34,1% declară că nu știu cu cine ar vota în acest caz.
Externaliștii alcătuiesc categoria care crede în cea mai mare măsură în persoanele declarate
învingătoare de sondajele de opinie publică. Chiar dacă învinsul nu este opțiune pentru majoritatea
respondenților, totuși ponderea cea mai mare dintre cei care ar vota astfel este din categoria
internaliștilor. Întrebarea „Credeți că prin publicarea rezultatelor sondajele de opinie publică pe
teme politice se urmărește informarea sau manipularea populației?” introduce o problemă dezbătută
destul de des în mass-media. Când sunt întrebați despre ce cred în legăturăcu scopul publicării
rezultatelor din sondajele de opinie, respondenții se împart aproape în mod egal între cele două
variante: 42,1% considerând că sondajele de opinie publică au rol de informare, iar 43,8% declară
că sondajele de opinie publică au ca scop manipularea populației. Diferențe notabile apar când
împărțim eșantionul după locul controlului. Internaliștii consideră într-o mai mare măsură că
sondajele de opinie au rol de manipulare (56,7%) decât de informare (31,6%). Externaliștii dau
credit informării (50%) și 37,1% dau credit manipulării prin sondajele de opinie publică. Persoanele
care plasează locul controlului în interior cred că pot controla atât succesul cât și eșecul personal,
lucrează mai bine când pot să-și stabilească propriul ritm, sunt preocupate de sănătate și merg la
medic când este nevoie, sunt mai puțin predispuse către boli legate de stres, anxietate sau depresie,
au obiective ambițioase și sunt hotărâte să le atingă, sunt dominante, independente și orientați spre
succes. Spre deosebire de acestea, persoanele externaliste cred că succesul sau eșecul sunt rezultatul
norocului, șansei, credinței sau al altora mai puternici, lucrează mai bine în situații de rutină, se simt
victime ale bolii și stresului și acționează mai puțin preventiv, sunt asociate cu instabilitatea
emoțională sau cu anxietatea, tind să fie negativiste, să abandoneze ușor, simt mai multă furie și îi
percep pe ceilalți mai puțin prietenoși.
Datele cercetării mă îndreptățesc să adaug următoarele: persoanele internaliste sunt mai puțin
influențate de rezultatele sondajelor electorale, cred că publicarea rezultatelor din sondajele
electorale influențează în mică măsură comportamentul de vot al electoratului, se asociază mai
degrabă cu învinsul decât cu învingătorul din sondajele de opinie publică și apreciază că publicarea
rezultatelor sondajelor de opinie publică au mai mult un rol de manipulare decât de informare a
alegătorilor. Persoanele externaliste sunt mai puternic influențate de rezultatele sondajelor
electorale, cred în mare măsură că oamenii sunt influențati de publicarea acestor rezultate, se alătură
mai degrabă învingătorului din sondajele de opinie publică și apreciază că publicarea rezultatelor
din sondajele electorale are în mai mare măsură un scop de manipulare a electoratului. Concluzia
studiului. Datele cercetării susțin trei dintre ipotezele avansate: persoanele care plasează locul
controlului în interior sunt mai puțin influențate de sondajele de opinie publică în comportamentul
lor de vot, iar persoanele care plasează locul controlului în exterior sunt mai puternic influențate de
rezultatele sondajelorde opinie publică;
Internaliștii apreciază că ceilalți, oamenii în general, sunt influențati de rezultatele din sondajelede
opinie publică într-o masură mai mică decât externaliștii;
Internaliștii, comparative cu externaliștii, consideră că prin publicarea rezultatelor sondajelede
opinie publică pe teme politice se urmărește mai degrabă manipularea decât informarea populației.
Am realizat acest studiul la Facultatea de Sociologieşi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii din
Bucureşti şi la SNSPA Bucureşti în perioada martie-aprilie 2010. Aplicarea acestor chestionare a
fost posibilă în cadrul cursului de „Comunicare” în cadrul Facultăţii de Comunicare SNSPA şi la
Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială (din cadrul Universităţii din Bucureşti la anul II de
studiu în cadrul cursului de „Influenţă socială”.
În timpul acestor cursuri am detaliat rezultatele despre opinia adolescenţilor aşa cum apare în datele
prezentate în studiul de mai sus. La sfârşitul cursului fiecare student a primit un chestionar cu două
cerinţe:
1.„Care consideraţi că este principala calitate a românilor?” cu variantele de răspuns ce reprezintă
principalele şase opţiuni ale adolescenţilor participanţi la studiul naţional (aceste opţiuni au fost
aşezate aleator în pagină);
2. „Care consideraţi că este principalul defect al românilor” cu variantele ce reprezintă principalele
şase opţiuni ale adolescenţilor participanţi la studiul naţional (la fel, aceste opţiuni au fost aşezate
aleator în pagină).
Acest experiment pleacă de la cercetarea coordonată de Septimiu Chelcea în 2004 pentru a testa
conceptele de bandwagon şi underdog effect. Au fost aplicate chestionare pe un grup de 221 de
studenţi utilizându-se tehnica „raportului fals” astfel că participanţilor la experiment li s-au
prezentat informaţii din cadrul Barometrului de Opinie Publică referitoare la aprecierea modului în
care este guvernată ţara, dar şi încrederea în diferiţi candidaţi la alegerile prezidenţiale. „Per
ansamblu, efectul regrupării în jurul învingătorului pare a fi mai puternic decât efectul regrupării în
jurul persoanei învinse” (Abraham, 2008, 26). S-a specificat că fiecare respondent trebuie să bifeze
o singură variantă de răspuns. Pentru a se diminua efectul de listă, ordinea variantelor de răspuns a
fost modificată de la o grupă de studiu la alta. Din cele patru grupe de studenţi (în total 122
respondenţi), la care s-a aplicat chestionarul, în două cazuri s-au prezentat datele cu răspunsurile
adolescenţilor participanţi la studiu naţional aşa cum au reieşit din datele statistice. La alte două
grupe ordinea clasamentului percepţiei despre calităţile şi respectiv defectele românilor a fost
schimbată în cadrul prezentării din timpul cursului (în total 99 de studenți). La terminarea studiului
după ce au fost recuperate formularele completate, fiecare grupă de studenţi, a fost informată că a
făcut parte dintr-un experiment privind posibilitatea influenţării opiniei publice prin sondajele de
opinie publică. În secțiunea de de briefing a fost prezentat scopul studiului şi acolo unde a fost cazul
s-a revenit asupra rezultatelor eronate prezentate anterior în mod intenţionat şi au fost prezentate
rezultatele adevărate. În urma experimentului nu au apărut diferenţe semnificative. Ipoteza conform
căreia prezentarea rezultatelor din sondajele de opinie publică în presă influenţează opinia celor
care vizualizează datele acelor sondaje nu a fost confirmată de datele obținute în acest experiment.
Una dintre cauze ar pute fi că autoritatea respondenţilor din studiul inițial nu a fost suficientă pentru
a influenţa (studenţii nu au fost impresionaţi de faptul că adolescenţii, elevi de clasa a XII-a au
susţinut anumite calităţi respectiv defecte). Am subliniat prin analiza unor titluri apărute în mass-
media influența și modificarea oridinei datelor de către diferite canale de știri. Din titlurile
enumerate rezultă că datele studiului contează mai puţin decât impactul unui anumit titlu care să
atragă atenția opiniei publice. Termenul de „antreprenorii din România” a fost des utilizat în cadrul
articolelor, deşi s-a specificat din metodologia cercetării prezentate în conferința de presă faptul că
respondenţi sunt doar cei care au participat la conferinţa organizată de Consiliul IMM-urilor. S-a
procedat la generalizare nepermisă. Presiunea asupra jurnalistului de a publica senzaționalul în
detrimentul adevărului științific duce la astfel de situaţii în care, ca sociologi, vedem rezultatele
activităţii noastre prezentate în mod distorsionat. Ceea ce aduce nou lucrarea de față în domeniul
cercetării opinie publice este o abordare tridimensională a subiectului: există sau nu influență prin
sondajele de opinie publică. O abordare experimentală, una cantitativă și nu în ultimul rând o
abordare psihosociologică. În cazul studiului privind locul controlului şi perceperea influenţei prin
sondajele de opinie publică consider că acest studiu derulat sub coordonarea profesorului Septimiu
Chelcea este un punct de pornire pentru alte cercetări care pot pune în lumină factoriide influenţă,
segmentul de populaţie care poate fi influenţat astfel şi nu în ultimul rând în ce măsură această
influenţă modifică votul electoratului.

Rolul opiniei publice şi mass- mediei în formarea şi consolidarea comportamentului civic la tineri
Mass-media a fost deseori considerată "cea de-a patra putere"în stat (alături de executiv, legislativ şi
justiţie), iar democraţiile moderne au fost poreclite "democraţii mass-media". Dar ce se ascunde în
spatele acestor consideraţii? Care este puterea reală de care dispune mass-media? Cum pot fi
descrise funcţiile acesteia în contextul cooperării cu celelalte organisme din cadrul sistemului
intermediar şi mai ales cu partidele politice?
Funcţia de control, de critică şi de stimulare nu revine însă doar opoziţiei parlamentare, ci întregii
opinii publice. Caracterul public este determinat în primul rând de faptul că oricine îşi poate aduce
aportul la formarea opiniilor. Toţi trebuie să aibă posibilitatea să strângă informaţii şi să contribuie
la formarea opiniei publice. Pe de altă parte, conceptul de "opinie publică" presupune şi că obiectul
acesteia este de natură publică, şi nu privată. Obiectul ei este aşadar »res publica« în sensul cel mai
larg al termenului. De sfera publică aparţin prin urmare toţi cetăţenii unui stat sau asociaţiile de
cetăţeni dintr-un stat preocupaţi de soarta societăţii care îşi exprimă preocupările în mod public sub
formă de critici şi atitudini de respingere sau de aprobare, încercând astfel să influenţeze procesul
de formare a voinţei politice. Ei constituie opinia publică. Dar pentru că într-o societate pluralistă
există de regulă mai multe opinii în ceea ce priveşte sfera publică, nu va exista niciodată o singură
opinie publică general valabilă, ci mai multe.
Libertatea presei nu este asigurată doar de blocarea intervenţiilor puterii sau de interzicerea
cenzurii. Instanţele publice trebuie să se asigure şi de faptul că nici o parte a societăţii nu va prelua
monopolul asupra opiniei publice. Pentru că pericolul ascuns de mijloacele moderne de comunicare
în masă este evident. Ele permit ca informaţiile să fie transmise unui număr mare de telespectatori,
ascultători sau cititori, fără ca toată populaţia să aibă accesul asigurat la aceste mijloace de
comunicare în masă. Există oameni care nu au bani nici de un ziar.. Datorită progreselor tehnologice
s-a ajuns la o concentrare crescută a tirajelor ziarelor, astfel încât diversitatea opiniilor s-a limitat în
mod sensibil.
Iar acest proces nu prea mai poate fi inversat. Ziarele "bune" trebuie să se bucure de o anumită
amploare. Organele legislative au rolul să împiedice formarea monopolurilor; acolo unde aceste
monopoluri există, ele trebuie ţinute sub control. Statul trebuie să se asigure că în redacţiile ziarelor
este respectat prin statut dreptul la liberă exprimare al ziariştilor.. Din fericire, aceleaşi noi procedee
de tipărire şi multiplicare au dus şi la creşterea numărului diversităţii publicaţiilor regionale şi
locale, lucru care a condus la creşterea posibilităţilor de răspândire a informaţiilor şi comentariilor
cu iz politic. Răspândirea aparatelor de multiplicat a devenit astfel un factor politic de prim
rang.Diversitatea mediilor este astăzi foarte variată. Putem distinge trei categorii de medii:
1. mediile autonome. cărţi, ziare, reviste, magnetofon, cameră video etc. ce pot fi utilizate
individual;
2. mediile de comunicare: telefon, mobil, etc. ce măresc libertatea utilizatorului;
3. mediile de difuzare: radioul, televiziunea, ce permit transmiterea informaţiei la mare distanţă,
unui public numeros.
Funcţiile mass mediei sunt:
- funcţia de educaţie:mass –media contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează
învăţarea individuală şi colectivă;
- funcţia de informare: mass – media, asigură colectarea şi preluarea informaţiilor, difuzarea
cunoştinţelor şi opiniilor facilitează transparenţa relaţiilor sociale;
- funcţia de socializare: mass- media face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa
publică, elaborarea şi luarea deciziilor. Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi
permite unui număr mare de oameni să ia parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc;
- funcţia de divertisment: mass – media oferă variate modalităţi de divertisment şi de petrecere a
timpului liber.
De asemenea, mass-media îndeplineşte trei funcţii democratice:
1) ea furnizează o varietate de informaţii obiective, pe baza cărora fiecare individ îşi poate forma
propria opinie;
2) ea stimulează împotrivirea în faţa abuzului unui individ sau grup;
3) ea oferă cetăţenilor posibilitatea de a aproba sau critica în mod public.
Şi mai greu poate fi evitată apariţia monopolurilor în domeniul radioului şi al televiziunii.
Investiţiile de capital necesare precum şi avantajele tehnice pe care le au aceste medii permit ca
orice grupare să îşi poată găsi audienţa în eter sau în faţa ecranului TV. De aceea, peste tot în acest
domeniu au fost create reglementări care să asigure ca toate atitudinile prezente în societate să poată
fi proiectate şi în eter sau pe ecranul televizoarelor. Procesul de formare a opiniei publice trebuie să
decurgă, mai ales în radio şi televiziune, într-o manieră pluralistă, necesitând un control strict al
încercărilor de manipulare venite din partea grupărilor aflate la putere.
Cine doreşte să îşi exercite dreptul la libertatea opiniilor trebuie să aibă posibilitatea de a fi
informat cu privire la lucrurile de care este interesat. Nu poţi să-ţi formezi propriile judecăţi dacă nu
ştii despre ce este vorba. Cine este de acord cu conceptul de cetăţean activ politic care participă la
formarea opiniei publice, acceptându-l ca sursă suverană a autorităţii statale, trebuie să îl informeze
pe acesta asupra tuturor deciziilor politice care urmează a fi luate. Aceasta este cealaltă faţetă a
libertăţii presei şi a opiniilor. Toate lucrurile de interes public pe care trebuie să le cunoască
cetăţenii pentru a-şi putea forma judecăţi politice justificate trebuie discutate în mod public.
Nu vom putea însă niciodată defini exact lucrurile de interes public. Aici este vorba mai degrabă de
stilul, bunul-plac şi autodisciplina ziariştilor şi mai puţin de reglementările legale. Bineînţeles că
mulţi ziarişti vor profita de libertăţile care le sunt oferite, mai ales atunci când dezvăluie detalii din
viaţa unui om politic. Totuşi, cei care îşi vor depăşi atribuţiile în mod exagerat vor fi pedepsiţi
conform legilor în vigoare, care nu trebuie însă să se transforme într-o "botniţă"pusă presei,
radioului şi televiziunii. Cine pune preţ pe informaţie va trebui să ia în calcul şi problemele care se
pot ivi ca urmare a abuzului de libertăţi. Statul trebuie să se ferească să apeleze la cenzură pentru a
preveni comiterea unor astfel de abuzuri, pentru că astfel, libertatea presei s-ar putea cutremura din
temelii. Pentru că - după cum a scris Karl Jaspers – "este incert dacă adevărul iese la iveală prin
uzul libertăţii. Sigur este însă că prin cenzură, adevărul este pervertit". Doar în aceste condiţii se
poate forma o opinie publică liberă, care să emită critici, să controleze şi să dea impulsuri. Numai
într-o sferă publică funcţională oamenii îşi pot contura judecăţi valabile, devenind capabili să-şi
dovedească importanţa politică în cadrul şi în afara alegerilor. Democraţia şi dezbaterile publice
libere sunt două faţete ale aceluiaşi lucru.
Opiniile publice nu se mai formează aproape deloc în mod spontan, ele sunt de cele mai multe ori
create. Puterea, partidele şi asociaţiile au o»activitate publică«. Societatea pluralistă ia la cunoştinţă
o sumedenie de opinii publice, deseori controverse. Cine emite pretenţia că redă şi reprezintă
singura opinie publică valabilă, dorind să impună politicului anumite linii directoare, este suspectat
că prin apelul făcut la această unică opinie publică doreşte să dea o amploare necuvenită propriilor
sale interese. Pentru că doar printr-un dialog real, care să pună faţă în faţă opiniile divergente, se
poate ajunge la o "adevărată" opinie publică.
Parlamentul nu mai este astăzi aşa cum era el înfăţişat în teoria burgheză, o adunare de persoane
care discută, care în cadrul unor discuţii libere găsesc soluţii pentru binele comunităţii, el este
ultima instanţă, locul în care sunt fixate compromisurile dintre forţele sociale şi revendicările
comunităţii. Astăzi, opinia publică este nu mai este dominată de aportul la discuţii al unor indivizi
care reprezintă anumite interese politice, ci de luările de poziţie ale puterii, partidelor şi asociaţiilor.
Deciziile nu se iau însă pe "piaţa"acestor informări publice, ele sunt deseori negociate în spatele
uşilor închise, astfel încât opinia publică nu mai poate înregistra decât rezultatele finale. Totuşi nu
trebuie subestimată puterea de influenţă adesea covârşitoare pe care o au anumiţi oameni politici,
jurnalişti sau analişti importanţi asupra procesului de formare a opiniei publice.
Doar acele regimuri care se supun atenţiei opiniei publice iau în serios maturitatea politică a
cetăţenilor lor. Şi pentru că atât partidele cât şi asociaţiile sunt astăzi parte din autoritatea publică, şi
ele trebuie să se deschidă în faţa opiniei publice. Astăzi nu trebuie să se mai discute doar la nivelul
alegătorilor şi în parlament, ci mai ales în cadrul şi între partide şi asociaţii, iniţiative civile şi
mişcări sociale. În faţa reflectoarelor, altfel ar putea sta lucrurile în ceea ce priveşte partidele şi
asociaţiile. Bineînţeles că, democraţia modernă nu poate fi consolidată doar prin intermediul
publicităţii.
Presa, produs al epocii moderne, transformă mulţimea în public şi opiniile individuale, în opinie
publică. Principalele funcţii ale mass-mediei în raport cu opinia publică sunt:
· formarea opiniei individuale şi de grup prin difuzarea ştirilor;
· exprimarea opiniilor şi difuzarea lor în rândul cititorilor;
· exercitarea influenţei opiniei publice asupra vieţii sociale şi a funcţiei de participare în viaţa
societăţii;
· modificarea atitudinilor şi comportamentelor.
Cele zece principii ale jurnalistului
1. Să respecte adevărul;
2. Să apere libertatea de informare, comentariu şi critică;
3. Să publice doar informaţiile a căror origine este cunoscută, să nu suprime informaţiile esenţiale şi
să nu modifice textele şi documentele;
4. Să nu se folosească de metode neloiale pentru a obţine informaţii, fotografii şi documente;
5. Să respecte viaţa privată a persoanelor;
6. Să rectifice toate informaţiile publicate care se dovedesc inexate;
7. Să păstreze secretul profesional şi să nu divulge sursa informaţiilor obţinute confidenţial;
8. Să interzică plagiatul, calomnia defăimarea şi acuzaţiile lipsite de fundament;
9. Să nu confunde niciodată meseria de juranalist cu cea de agent, publicitar sau de propagandist;
10. Să rspingă orice presiune şi să nu accepte directive redacţionale decât de la responsabilii
redacţiei.
„Acolo unde libertatea îşi poate rezolva singură treburile, ea se transformă în democraţie” [John
Dos Passos]
MASS-MEDIA ŞI OPINIA PUBLICĂ
Despre mass-media
"Mass-media"este un cuvânt ce provine din limba engleză ("mijloace de comunicare în masă") şi
desemnează ansamblul modalităţilor prin care se realizează difuzarea informaţiilor către publicul
larg.
Rolul presei
Intr-un stat democratic presa are un rol esential in controlarea celorlalte puteri, informand opinia
publica despre felul in care sunt luate si aplicate deciziile politice.
Mass-media
Opinia publică
Libertatea presei
Despre opinia publică
Acest termen a fost folosit de către Jean Jacques Rousseau (1762). Este o opţiune într-o problemă
de interes larg comună pentru o colectivitate
Despre libertatea presei
Libertatea de exprimare a gândurilor și a opiniilor sau credintelor și libertatea creatiilor de orice fel,
prin viu grai sau prin scris, sunt inviolabile.
Presa face ca viata politica a unui stat sa devina publica, dezvaluind evenimente sau pozitii
individuale sau de grup fata de acestea, apartinand jurnalistilor sau altor persoane sau institutii.
Libertatea presei poate fi restransa in mod legitim doar in anumite cazuri cum ar fi asigurarea
securitatii si ordinii publice in situatii exceptionale,protectia unor categorii sociale, apararea bunelor
moravuri. mass-media in zilele noastre au si o importanta contributie in educarea politica a
oamenilor.Presa este un fel de oglinda a societatii, deoareca ea produce ''marfa '' care se cere si se
cumpara.
OPINIA PUBLICĂ
Opinie publică
Manipulare
Propagandă
Opinie personală și opinie publică
Termenul de opinie publică a fost folosit ca atare, pentru prima dată, de către Jean-Jacques
Rousseau, în 1762. Forme de manifestare a opiniei publice au existat însă și înainte de apariția
mediilor.
Ce se intelege prin mass-media?
Clasificarea mediilor
Funcţiile mediilor
Mass – media
Ce se intelege prin mass-media?
Mass-media se refera la toate modalitatile de comunicare ce ajung la un numar foarte mare de
persoane. Aceasta presupune ca este relativ usor sa se obtina produse de media si ca pretul lor este
relativ accesibil pentru toate grupurile sociale.
Clasificarea mediilor
Mijloacele de comunicare in masa pot fi clasificate pornind de la criterii diferite, dintre care
mentionam:
- Modul de vehiculare a informatiei, in functie de care exista: mijloace scrise (ziarele, revistele),
mijloace audio-vizuale (radioul, televiziunea);
- Gradul de noutate si de compelxitate, in functie de care exista: mijloace traditionale (ziarele,
radioul), mijloace moderne (televiziunea, internetul, complexele multimedia);
- Periodicitatea aparitiei (in cazul presei scrise): cu aparitie zilnica (cotidiene), cu aparitia
saptamanala (hebdomadare), cu aparitie lunara.
Functiile mediilor
Mediile au un important rol in societate, concretizat prin urmatoarele functii: de transmitere a
informatiei, de formare, influentare si manipulare a opiniei publice, de educatie, de divertisment.
Mesajele transmise prin mass-media includ, de regula, elemente de publicitate. Acestea pot fi
intalnite in cazul tuturor functiilor mass-media, nu numai in cel al functiei de formare si de
manipulare a opiniei publice.
Functia de transmitere a informatiei
Mediile permit ca informatia sa ajunga foarte rapid la multi oameni. Ele raspund astfel dreptului
fiecarei persoane de a fi informata. In prezent, se manifesta un proces de universalizare a
informatiei: informatii adesea identice se transmit zilnic in toata lumea. Unele posturi de radio si
televiziune pot fi receptionate din multe zone ale globului, ceea ce face posibila o informare relativ
unitara a populatiei lumii.
Mediile actuale transmit stiri despre evenimente ce se produc aproape concomitent cu relatarea lor,
fapt care contribuie la dinamizarea vietii sociale si la sentimentul de apartenenta planetara.
Functia de educatie
Atat continutul informatiilor, cat si felul in care se realizeaza transmiterea lor contribuie la educarea
publicului. In cazul unei emisiuni radio, de exemplu, modul de stabilire a titlului unei stiri, tonul
folosit de spicher, contextul in care este incadrata informatia au influentat asupra receptorului. In
prezent, functia educativa se realizeaza explicit mai ales prin:
-actiuni de popularizare a stiintei (de exemplu, emisiunea „Teleenciclopedia”)
-programe de educatie la distanta, prin care cursantii sunt pregatiti pentru examene
Functia de relaxare si de divertisment (ludica)
Aceasta functie a mediilor s-a accentuat mult in perioada postbelica. Amuzamentul, distractia,
jocurile interactive au capatat o pondere deosebit de importanta in grilele programelor de
televiziune sau in sumarele publicatiilor de mare tiraj.
„Ca să dai drumul unui cuvânt e întotdeauna vreme, să-l iei îndărăt-niciodată.”
Balthasar Gracian
INFO:
Este gresita folosirea expresiei „mijloace mass-media”, deoarece „media” este, atat in engleza, cat si
in latina, pluralul pentru” medium”, care inseamna instrumente, mijloc. Pe de alta parte, daca se
uitilizeaza ca atare, nu in substantivul compus mass – media, cuvatul latinesc „medium” este
asimilat celui romanesc „mediu”, cu pluralul „medii”.
HUMANITAS EDUCATIONAL
BUCURESTI, 2012
EXERCIȚII ȘI ACTIVITĂȚI
1. Faceti o mica investigare in randul persoanelor cunoscute pentru a stabili care dintre mijloacele
de informare urmatoare: ziarul, televizorul, radioul este: a. cel mai bun; b. cel mai credibil; c. cel
mai important pentru comunitatea din care face parte persoana chestionata.
Sintetizati datele obtinute si prezentati-le in clasa. Comparati rezultatele cercetarii voastre si
discutati-le, raspunzand la urmatoarele intrebari:
– Care mijloace de informare a fost considerat cel mai influent? De ce?
– Cum s-ar putea explica repartizarea preferintelor celor intrebati?
– Presupunand ca o persoana foloseste un singur mijloc de informare, ce consecinte -pozitive si
negative- ar putea avea acest lucru?
2. Dupa felul in care se transmite informatia, se poate vorbi de informarea populatiei sau de
dezinformarea ei. Discutati si exemplificati urmatoarele situatii:
a. mijloacele de comunicare in masa au contribuit la o rapida informare a populatiei asupra unor
fenomene meteo speciale
b. mijloacele de comunicare in masa au dezinformat populatia in legatura cu anumite evenimente
politice. Cum credeti ca ne putem asigura ca suntem bine informati?
3. De ce credeti ca este tiparit un ziar?
– pentru informarea populatiei;
–pentru obtinerea unui profit de catre propietar sau actionar;
–pentru sustinerea unor partide politice sau a unor reprezentanti ai acestora.
Discutati impreuna optiunile voastre, aratand ce consecinte exista, in fiecare caz, pentru modul de
organizare a activitatii ziarului si pentru cetatenii care citesc ziarul in cauza.
Capitol realizat de
Antonesei Andreea
DESPRE LIBERTATEA PRESEI
Libertatea presei
Drept la replica
Mit publicitar
Efect de prestigiu
Jean Jacques Rousseau (1712-1778)
Filozof francez, reprezentant de seamă al epocii luminilor, autor al unor lucrări cu mare influență
până în zilele noastre, precum „Contractul social”, „Discurs asupra originii și cauzelor inegalității
dintre oameni” și „Emile” sau „Despre educație”.
rolul presei
libertatea si responsabilitatea presei
forme de delimitare a presei
Fiecare dintre noi are o anumită părere despre evenimentele care se produc. Spunem, în acest caz,
că avem o opinia personală. Ea poate să difere sau nu de opiniile cunoscuților și prietenilor noștri.
Dacă însă opțiunile într-o problemă dată, de interes larg, sunt comune pentru o colectivitate, vorbim
despre opinia publică. Atunci când opțiunile se referă la chestiuni ce depășesc interesele
comunităților cuprinse între granițele unei țări, se poate vorbi despre opinie publică internațională.
autoritatea legislativa
autoritatea executiva
autoritatea judecatoreasca
Deși termenul de opinie publică apare târziu în lucrările scrise, forme concrete de exprimare a
punctelor de vedere au existat în mai toate comunităților umane.
Atfel, încă din antichitate a fost remarcată forța opiniei publice, văzută în special ca formă de
legitimare a autorității sau ca sprijin al ei.
În prezent, un rol esențial în formarea opiniei publice revine mediilor. De felul în care ele
selectează, transmit sau comentează un fapt poate să depindă părerea pe care și-o formează cei ce
recepționează mesajul.
De exemplu, dacă despre o persoană publică se vehiculează la un moment dat numai informații
negative, părerea generală va fi că persoana resprectivă etse vinovată și/sau nu este potrivită pentru
funcția deținută.
Tot astfel, prin intermediul mediilor s-ar putea construi o imagine pozitivă a unei persoane sau a
unei instituții, fără ca acestea să aibă într-adevăr numai trăsături pozitive.
Uneori, informația se transmite în mod voit astfel încât să se formeze o anumită părere generală. În
asemenea situații, în care opinia publică a fost influențată de anumite interese, se apreciază că a avut
loc o acțiune de manipulare. Acest tip de influență se exercită astfel încât persoanele manipulate să
aibă impresia că acționează conform unor idei și interese proprii, nu venite din exterior.
La noi in tara,atat libertatea presei cat, si libertatea de a infiinta publicatii sunt garantate de
Constitutie.Persoanele care lucreaza in domeniul mass-media, producand informatii pentru publicul
larg, trebuie sa-si dovedeasca constant responsabilitatea:
o stire trebuie verificata din mai multe surse inainte de a fi publicata;
informatia nu trebuie deformatacu intentia de manipulare a opiniei publice;
informarea trebuie sa fie promta si corecta.
Felul in care un eveniment este prezentat de mass-media difera in functie de reporter, de tipul
mediului si de ceea ce isi propune acesta.
De exemplu,greva personaluilui medical dintr-o localitate poate fi prezentatadin perspectiva
grevistilor, din perspectiva bolnavilor sadin perspectiva autoritatilor.
cat este oare fapt pur si unde incepe interpretarea personala?
in ce masura este reflectata realitatea in mass-media?
oamenii si faptele reale sunt aidoma celor selectate si prezentate in ziare sau la televizor?
in ce masura interventia mass-media influenteaza derularea unor actiuni si fenomene sociale,
politice, economice?
Iata cateva intrebari ce doresc sa atraga atentia asupra unor greseli de interpretare care le-am putea
face.
Un ziarist este liber in alegerea, redactarea si comentarea faptelor, dar actiunea sa nu ramane fara
consecinte.
Libertatii presei i se asociaza intotdeauna si ideea de responsabilitate in exercitarea ei.
In regimurile totalitare, forma de controlsi de limitare sau desfiintare a libertatii presei este cenzura.
Prin interventia cenzurii, in presa pot apareadoar stiri sau comentariicare se bucura de aprobarea
puterii.Statele democratice pot apela la cenzura doar in situatii exceptionale:de pilda, in timpul unui
razboi sau, in orice moment, pentru protejarea sigurantei nationale si a secretului de stat. Intr-un stat
democratic libertatii presei ii este asociat dreptul la replica.
Conform acestuia,persoana sau persoanele fizice ori juridice care se considera nedreptatite sau
calomniate intr-o publicatie pot cere acesteia sa le plubice un raspuns. Textul dat spre publicare
urmeaza sa prezinte punctul de vedere propriu si replica la cele afirmate de autorul sau autorii
considerati ca se abat de la adevar sau ca il prezinta deformat ori incomplet. De asemenea, cei
atacati in presa se pot adresa instantelor judecatoresti in vederea sanctionarii si repararii
prejudiciului cauzat, in situatia in care cele prezentate sunt considerate calomnii.
Manipularea se realizează în prezent în forme diverse și cu mijloace de mare finețe de multe ori, se
face uz de tăinuirea unor informații sau de prezentarea deformată a lor. Ceea ce se urmărește în
general este crearea unei imagini pozitive, într-un anumit context, despre o persoană, un partid
politic, o instituție sau o idee, insinuându-se că orice altceva este „rău”.
Toate mediile funcționează potrivit normelor unui cod etic al utilizării informației. Acest cod este
bazat pe adevăr, respect pentru persoană, corectitudine. În investigarea, redactarea și comentarea
evenimentelor, ziariștii sunt datori să urmeze câteva reguli generale:
*să respecte adevărul, oricare ar fi urmările asupra persoanei lor, în virtutea dreptului pe care îl are
publicul de a afla adevărul;
*să respecte viața particulară a persoanelor;
*să rectifice orice informație publică ce s-a dovedit inexactă;
*să nu utilizeze informații neverificate;
Orice încălcare a valorilor presupuse de acest cod trebuie condamnată. Opinia publică trebuie
informată ori de câte ori se indentifică acțiuni de manipulare a ei. Astfel, cetățenii sunt educați în
vederea interpretării corecte a mesajelor recepționate și pot fi dejucate planurile individuale ale
deținătorilor puterii de a influența și de a monopoliza prin medii credințele și opiniile unor persoane
sau grupuri.
''Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice
fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin orice mijloace de comunicare in
public, sunt inviolabile.''
Constitutia Romaniei, articolul 30
Exerciții și activități
1.Alegeti impreuna un eveniment produs in localitatea voastra. Incercati sa-l prezentatidin mai
multe puncte de vedere. Comparati rezultatele obtinute. Este vorba de acelasi continut in toate
cazurile?
Pot fi considerate trei persoane opinia publică?
Pot fi excluse cele trei persoane din opinia publică?
Poate opinia publică să folosească orice limbaj atunci când se referă la activitatea politicienilor?
Pot rămăne politicienii indiferenți la ceea ce spune opinia publică?
2.Alegeti impreuna un articol dintr-un ziar de mare tiraj, cititi-l, separand informatiile in doua
coloane: fapte create si interpretari ale autorului. Discutati in clasa rezultatele obtinute.
Să presupunem că o anumită comunitate consideră că:
- fusta scurtă la fete este semn de proastă educație;
- părul lung la băieți înseamnă o lipsă de igienă elementară;
Discutați împreună, pe grupe și apoi cu clasa, folosind exemple și argumentând următoarele
probleme:
a) dacă o opinie este publică, atunci ea reprezintă cu siguranță expresia unei judecăți corecte?
b) dacă o persoană are o altă părere într-o problemă decât majoriatea cunoscuților săi, înseamnă că
ea gândește greșit?
c) dacă majoritatea oamenilor din comunitatea voastră sunt de o anumită părere, trebuie să fiți și voi
de acord cu ei?
d) ce raporturi credeți că ar trebui să existe între opinia personală și opinia publică?
e) ce rol are mass-media în formarea opiniei publice?
3.Urmariti reclamele prezentate de mass-media timp de o saptamana si alegeti una care va place si
una care nu va place.
Discutati pe grupe si apoi cu toata clasa:
* Care este structura reclaamelor alese;
* Ce argument ati avut cand le-ati ales.
Stabiliti in clasa, prin vot, care a fost cea mai buna si care a fost cea mai proasta reclama.
Un ziarist trebuie să învețe să selecteze fapte și să redacteze o informație. Deseori se folosește
următorul exemplu pentru a arăta ce reprezintă o informație pentru un ziarist: „Dacă un câine mușcă
un om, acesta este un fapt obișnuit. Dacă însă un om mușcă un câine, aceasta este o informație.”
Formați grupe de câte 2 elevi și încercați să urmăriți activitatea școlii voastre timp de o săptămână,
alegând din tot ce s-a întâmplat informațiile pe care le-ați include într-un ziar.
Prezentați-le clasei și discutați împreună următoarele probleme:
- un ziar trebuie să cuprindă doar informații ciudate?
- dacă un fapt este considerat obișnuit, atunci el trebuie prezentat a.î. să atragă atenția?
- dacă un fapt este considerat neobișnuit, este el neapărat și interesant?
De ce credeți că sunt apreciate evenimentele ieșite din comun celor considerate normale?
Argumentați-vă punctul de vedere.
4.Realizati o activitate pe grupe, atribuindu-va roluri diferite:
* O grupa va fi agentia de presa care va transmite stiri, fiind furnizorul de informatii;
* O grupa va fi redactia unui ziar care isi propune sa prezinte in primul rand informatii publice;
* O grupa va fi redactia unui ziar umoristic;
* O grupa va fi redactia unui ziar care urmareste in primul rand cazurile neobisnuite, scandaloase.
Redactati in fiecare grupa stirea potrivit specificului ziarului pe care il reprezentati.
Comparati felul in care a fost prelucrata de catre redactii informatia transmisa de agentia de presa.
Discutati cum ar trebui sa procedeze cititorii pentru a fi mai bine informati.
Pe grupe sau individual, studiați pe parcursul unei luni elementele de propagandă utilizate de un
partid politic ales de voi; aceste aspecte pot fi regăsite în reflectarea de către medii a acțiunilor
acestui partid.
Prezentați clasei rezultatele cercetării voastre, discutând îmreună:
*dacă au fost respectate sau nu cerințele utilizării informației din codul etic;
*dacă au apărut sau nu elemente contradictorii;
Mass-media si opinia publica
Despre mass-media
Mass -media se refera la toate modalitatile de comunicare ce ajung la unumar foarte mare de
persoane. Aceasta presupune ca este relativ usor sa se obtina produse de media si ca pretul lor este
relativ accesibil pentru toate grupurile sociale.
Ce se intelege prin mass-media?
Clasificare mediilor
Mijloacele de comunicare in masa pot fi clasificate pornind de la criterii diferite, dintre care
mentionam:
- modul de vehiculare a informatiei, in functie de care exista: mijloace scrise (ziarele, revistele),
mijloacele audio-vizuale (radioul, televiziunea);
- gradul de noutate si de complexitate, in functie de care exista: mijloace traditionale (ziarele,
radioul), mijloace moderne (televiziunea, internetul, complexele multimedia);
- periodicitatea aparitiei (in cazul presei scrise): cu aparitie zilnica (cotidiane), cu aparitie
saptamanala (hepdomadare), cu aparitie lunara.
Mediile au un important rol in societate, concretizat prin urmatoarele functii: de transmitere a
informatiei, de formare, influientare si manipulare a opiniei publice, de educatie, de divertisment.
Mesajele transmise prin mass-media includ, de regula, elemente de publicitate. Acestea pot fi
intalnite in cazul tuturor functiilor mass-media, nu numai in cel al functiei de formare si de
manipulare a opiniei publice.
Functiile mediilor
Functia de transmitere a informatiei
Mediile permit ca informatia sa ajunga foarte rapid la multi oameni. Ele raspund astfel dreptului
fiecarei persoane de a fi informata. In prezent, se manifesta un proces de universalizare a
informatiei: informatii adesea identice se transmit zilnic in toata lumea. Unele posturi de radio si
televiziune pot fi receptionate din multe zone ale globului, ceea ce face posibila o informare relativ
unitara a populatiei lumii. Mediile actuale transmit stiri despre evenimente ce se produc aproape
concomitent cu relatarea lor, fapt care contribuie la dinamizare vietii sociale si la sentimentul de
apartenenta planetara.
Functia de educatie
Atat continutul informatiilor, cat si felul in care se realizeaza transmiterea lor contribuie la educarea
publicului. In cazul unei emisiuni radio, de exemplu, modul de stabilire a titlului unei stiri, tonul
folosit de spicher, contextul in care este incadrata informatia au o influenta asupra receptorului. In
prezent, functia educativa se realizeaza explicit mai ales prin:
- actiuni de popularizare a stiintei (de exemplu, emisiunea "Teleenciclopedia");
- programe de educatie la distanta, prin care cursantii sunt pregatiti pentru examene.
Functia de relaxare si de divertisment (ludica)
Aceasta functie a mediilor s-a accentuat mult in perioada postbelica. Amuzamentul, distractia,
jocurile interactive au capatat o pondere deosebit de importanta in grilele programelor de
televiziune sau in sumarele publicatiilor de mare tiraj.
Opinia publica
Libertatea presei
Termenul de opinie publica a fost folosit ca atare, pentru prima data, de Jean-Jacques Rousseau, in
1762. Forme de manifestare a opiniei publice au existat insa si inainte de aparitia mediilor.
Opinie personala si opinie publica
Fiecare dintre noi are o anumita parere despre evenimentele care se produc. Spunem, in acest caz,
ca avem o opinie personala. Ea poate sa difere sau nu de opiniile cunoscutilor si prietenilor nostrii.
Daca insa optiunile intr-o problema data, de interes larg, sunt comune pentru o colectivitate, vorbim
despre opinia publica. Atunci cand optiunile se refera la chestiuni ce depasesc interesele
comunitatilor cuprinse intre granitele unei tari, se poate vorbi despre opinie publiva internationala.
Desi termenul de opinie publica apare tarziu lucrarile scrise, forme concrete de exprimare a
punctelor de vedere au existat in mai toate comunitatile umane.
Un rol esential in formarea opiniei publice revine mediilor. De felul in care ele selecteaza, transmit
sau comenteaza un fapt poate sa depinda parerea pe care si-o formeaza cei ce receptioneaza
mesajul. De exemplu, daca despre o persoana publica se vehiculeaza la un moment dat numai
informatii negative, parerea generala va fi ca persoana respectiva este vinovata si/sau ca nu este
potrivita pentru functia detinuta. Tot astfel, prin intermediul mediilor s-ar putea construi o imagine
pozitiva a unei persoane sau a unei institutii, fara ca acestea sa aiba intr-adevar numai trasaturi
pozitive.
Mass-media si responsabilitatea
Toate mediile functioneaza potrivit normelor unui cod etic al utilizarii informatiei. Acest cod este
bazat pe adevar, respect pentru persoana, corectitudine. In investigarea, redactarea si comentarea
elementelor, ziaristii sunt datori sa urmeze cateva reguli generale:
- sa respecte adevarul, oricare ar putea fi urmarile asupra persoanei lor, i virtutea dreptului pe care il
are publicul de a afla adevarul;
- sa nu foloseasca metode ilegale pentru a obtine informatii, fotografii sau documente;
- sa respecte viata particulara a prsoanelor;
- sa rectifice orice informatie publicata ce sa dovedit inexacta;
- sa nu utilizeze informatii meverificate.
"Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau credintelor si libertatea creatiilor de orice fel,
prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public,
sunt inviolabile"
Constitutia Romaniei, Art. 30
Intr-un stat democratic, presa are un rol esential in controlarea celorlalte puteri (autoritatea
legislativa, autoritatea executiva si autoritatea judecatoareasca), informand opinia publica despre
felul in care sunt luate si aplicate deciziile politice. Mass-media au in zilele noastre si o importanta
contributie in educarea politica a oamenilor.
Dintr-un anume punct de vedere, presa este un fel de oglinda a societatii, deoarece ea produce
"marfa"care se cere si se cumpara. Este deja un loc comun faptul că mass media au un rol covârşitor
în formarea opiniei publice, cu aatât mai mult cu cât s-au consacrat ca fiind mijlocul prin
intermediul căruia este asigurată interfaţa legăturilor, conexiunilor, raportului dintre diversele
structuri sociale, de la instituţii publice, instituţii comerciale, corporaţii ş.a., până la individul
particular. Mass media se constituie totodată ca fiind mediul în care comunicarea publică se
împlineşte, iar relaţiile sociale se transformă în interacţiuni sociale care au ca miză influenţarea
intenţionată sau neintenţionată, directă sau indirectă a opţiunilor, atitudinilor şi comportamentelor
entităţilor implicate. Asociate relaţiilor de putere şi de control social, procesele de influenţare
socială presupun construcţia clasică a comunicării pe tripartiţia: sursă „mesaj” ţintă, precum şi
punerea în mişcare a controversatelor mecanisme de persuasiune, manipulare, îndoctrinare, etc. În
fapt, comunicarea publică a apărut ca urmare a nevoii de adaptare a diverselor organisme din spaţiul
public la schimbările din ce în ce mai rapide din mediul extern lor (cf. Borţun 2005, Toma 1999,
Ficeac 2004, Lull 1999, ş.a.), iar ideea de „manipulare”, în sensul de exercitare a unui supra-control
asupra mediului extern pentru a menţine tensiunile din interiorul acestuia la un anumit nivel
acceptabil astfel ca schimbarea să nu mai constituie o surpriză, căpăta o nuanţă din ce în ce mai
accentuat peiorativă. În acest sens, nu ne sunt deloc străine criticile sociale ale culturii de masă
venite din partea reprezentanţilor Şcolii de la Frankfurt,care punctau efectele perverse ale unui
astfel de supra-control asupra conştiinţeisociale. Două concepte extrem de importante erau avansate
în prima jumătate a secolului XX de către Herbert Marcuse (1955, 1964, 1969, ş.a.), anume cel de
„introiecţie democratică” şi cel de „servitute voluntară”. Marcuse observa extrem de bine faptul că
în nevoia permanentă de adaptare menţionată mai sus ceea ce se produce este o uniformizare a
conştiinţei sociale, o îndoctrinare tacită cu ideea unor false nevoi pe care individul va tinde să şi le
asume ca fiind reale, personale şi stringente şi pe care va tinde să le satisfacă înrobindu-se voluntar
în raporturi sociale de muncă şi consum represive. Raporturile de conlucrare dintre organizaţie şi
mass-media devin în aceste condiţii extrem de importante, iar grupurile şi organizaţiile purtând
diverse interese sunt identificate ca fiind sursa mesajelor, în timp ce mass media rămân canalul de
transmisie. Rolul mass media în formarea opiniei publice, în influenţarea socială şi astfel în
asimilarea parţială sau totală a mesajului la nivelul receptorului şi tranformarea lui în atitudine
cognitivă sau în comportament social, este unul cu precădere indirect. Despre modul în care chiar
mass media sunt supuse constrângerilor şimanipulărilor pe care le exercită diferitele surse pentru a-
şi atinge diversele scopuri şi interese face în continuare obiectul a numeroase cercetări. Dar pe cât
de interesate sunt aceste cercetări de modul în care mass media sunt folosite ca intrument al
manipulării şi exercitării controlului eficient, pe atât e puţin suntatente la faptul că în unele situaţii
şi circumstanţe mass media devin sursă, încercând să promoveze valori, idealuri sociale şi rulând la
limită un mesaj al „receptorului” [1] către receptor. Aceste cercetări omit să pună în discuţie limitele
menţionatei conlucrări. Până aici, „locul comun” întâlnit în toate cercetările despre relaţia deja
organică dintre mass media şi opinia publică pare să fie cel mai bine sintetizat în următoarea
expresie: Nu discutăm [...] dacă media acţionează în numele opiniei publice; este cert însă că ele
contribuie la cristalizarea şi, apoi, la promovarea unor orientări, curente dominante, preocupări ale
opiniei publice.” (Dobrescu & Bârgăoanu 2002: 15) Faptul că nu discutăm este dat de aşteptarea
generală deja subliniată mai sus că sistemul mass media asigură circulaţia informaţiilor, opiniilor,
interpretărilor şi abordărilor considerate a avea semnificaţie socială. (Ibidem) În cele ce urmează voi
avansa câteva ipoteze privind pretenţia mass media româneşti de a se adresa în numele opiniei
publice, încercând prin aceasta să aduc în discuţie atât limitele instrumentale ale circulaţiei
informaţiei, cât şi imposibilitatea realizării de facto a acestei pretenţii. Atâta timp cât opinia publică
se formează într-un spaţiu difuz de alegeri şi preferinţe asumate sau nu conştient, mass media
depăşeşte condiţia de intermediar devenind sursă directă a mesajului. Mass media din România
joacă un rol proeminent în structurarea conţinuturilor şi atitudinilor, şi aceasta nu la un nivel
indirect, implicit, ci asumat şi explicit. Noii formatori de opinie se ridică treptat din rândurile media,
analiştii politici, econimici sau sociali fiind selectaţi în mod natural din rândul gazetarilor. Astfel,
doar urmărind scena dezbaterilor publice pe probleme de interes general putem spune că mitul
general conform căruia rolul mass mediei este acela de a furniza informaţii şi de a asigura circulaţia
acestora este de mult depăşit. Mass media, în special în România Ŕ spaţiu la nivelul căruia încerc să
îmi limitez analiza Ŕ, operează în tratarea subiectelorde presă cu stereotipuri ambivalente. Pe de o
parte avem dorinţa target-ului, în sensul în care se asumăca fiind real şi constrângător faptul că
receptorii informaţiei caută un anumit tip de subiect care trebuie servit, pe de altă parte avem
intuiţia comună cum că targetul este needucat şi astfel că receptorii sunt în general pasivi, formând
o entitate abstractă, impersonală, externă, cu un sens atrofiat, difuz al propriilor sale dorinţe. În
acelaşi şir al ambivalenţelor, pe de o parte admitem că abordarea unui jurnalist se cere a fi obiectivă
şi imparţială, relatând în mod factual evenimente, dar pe de altă parte simpla relatare a
evenimentelor poate fi înţeleasă ca o atitudine părtinitoare a jurnalistului în relaţie cu subiectul şi, în
consecinţă, apare o cerinţă suplimentară: abordarea subiectului nu trebuie să fie una necritică. Mai
departe, pe de o parte avem imperativul autonomiei jurnalistului, pe de altă parte avem gândirea
înstituţională a unui trust de presă care este impusă aproape represiv oricărei încercări de gândire
individuală. Pornind de la aceste serii de ambivalenţe, mass media dezvoltă atitudini indirecte şi
tacite, dar nu numai, transmiţând mesaje subliminale prin judecăţi de valoare difuze, influenţând o
opinie publică iniţial disparată, dar ulterior polarizată. Voi admite că există o serie de pretexte care
stau la baza pretenţiei media de a fi mai mult decât cale. Situaţia României este prin excelenţă
fertilă în acest sens, căci aici pretenţia de a fi „a patra putere în stat” se originează nu numai în
calitatea de intermediar indispensabil al comunicării în spaţiul public, ci şi în istoria particulară
recentă pe care România a traversat-o cel puţin în ultimii 50 de ani. 1. De la publicul ţintă la opinia
publică şi înapoi Primele forme de media au fost ziarele. Ele au apărut şi s-au dezvoltat ca mijloc de
informare în masă încă din secolul al XVII-lea. Începând cu secolul al XIX-lea, când se instituie
cele mai respectate ziare ale vremii, precum The Times în Marea Britanie, ele încep să îşi asume
făţiş puterea de a exercita o influenţă puternică asupra clasei mijlocii educate care forma”opinia
publică”. Spre sfârşitul secolului XIX, ziarele din Statele Unite şi din Marea Britanie îşi propuneau
ca strategie satisfacerea cerinţelor publicului cititor, astfel introducându-se o nouă dimensiune în
comunicare, anume ideea de public ţintă. Cele două concepte, anume cel de „opinie publică” şi
respectiv de „public ţintă”, sunt corelate între ele, dar trebuie să admitem totodată că ele subîntind
sfere sociale diferite atât la nivelul percepţiei şi atitudinii generale, cât şi la nivelul naturii lor
intrinseci. Dacă publicul ţintă este cel mai adesea circumscris prin decuparea în rândul populaţiei a
unei categorii despre care presupunem că are un anumit nivel de pregătire, anumite aşteptări şi un
orizont valoric prestabilit, opinia publică este extrem de difuză şi defineşte „mijlocul de valorizare
selectivă a fenomenalităţii sociale pe coordonatele unei actualităţi problematice (dilematice).”
(Toma 1999: 49) Publicul este o categorie sociologică care poate împărtăşi sau nu o atare opinie la
un anumit moment dat, opinie cuantificabilă prin intermediul studiilor sociologice. Presa scrisă,
editorialistică în special, dar şi majoritatea jurnalelor de ştiri si talk-show-rile folosesc din ce în ce
mai pregnant sondajele de opinie, în special pe cele care oferă informaţii despre situaţia politică,
economică sau socială a societăţii, iar”părerea” publicului, rezultat al cuantificării opiniei generale,
despre anumite probleme economice, sociale sau internaţionale este adesea considerată chiar demnă
de a fi ştire. Pretenţia generală a mass media este aceea de a se adresa unui public. Astfel, ceea ce se
produceeste organizarea unei reprezentări generale cu privire la modul în care se comportă şi
gândeşte publicul ţintă, adică cu privire la setul de principii şi idei generale pe care categoria socială
targetată se presupune a le vehicula. Este cuprinsă în aceasta deja un „model” mental, o interpretare,
a ceea ce este deja existent în opinia publică, o reprezentare preexistentă deciziei mass media de a
trata un subiect sau altul într-o manieră sau alta cu privire la conţinuturile atitudinale ale opiniei
publice. Odată decupată în această manieră realitatea publicului ca fenomen social, pretenţia mass
media conform căreia nu face altceva decât a răspunde aşteptărilor mediului extern căruia-i
comunică pare mai mult decât legitimă. Mai departe, opinia publică pare deja ca fiind ceva cu un
conţinut stabil, pe care media doar îl întăreşte şi fundamentează. Opinia publică este însă extrem de
difuză. Mass media, încercând să răspundă şi să satisfacă nevoile publicului, evaluează opinia care
l-ar caracteriza şi reacţionează de fapt la propriei interpretări. Astfel media (in)formează chiar
nivelul de aşteptări al publicului furnizându-i o opinie, investindu-l cu o opinie. Două studii
efectuate de Gallup în ultimii 5 ani, au arătat faptul că la nivelul opiniei publice româneşti există o
tendinţă accentuată către autoritarism, conservatorism şi tradiţionalism, insignifiant modificată în
decurs de câţiva ani [2].Aceasta ar da în aparenţă credit ideii conform căreia conţinutul opiniei
publice este mai curând preexistent decât difuz şi organizabil prin structura informaţiei care se
livrează. Din păcate, cred că lucrurile stau tocmai invers. Odată imaginat (poate chiar fantasmat) un
nivel de aşteptări în rândul publicului, acest nivel este inculcat, întreţinut, sedimentat şi prezervat ca
atare, deşi nu avea antecedent [3]. Atunci când media pretinde că se adresează unui public, deja sunt
imaginate aşteptările acestui public, care cel mai adesea pot să nu fie cele reale, dar care devin reale
tocmai în urma acestei „comunicări”: comunic aceasta pentru că mă gândesc că te interesează, şi nu
comunic aceasta pentru că eu cred că nu interesează pe nimeni. Gândind astfel am prestabilit agenda
opiniei publice, i-am preselectat interesele, şi în consecinţă i-am furnizat calea pe care trebuie să o
urmeze. Astfel, nu este de mirare că punctul de vedere al „omului obişnuit” pare să se regăsească
mai mereu în ziare, talk-show-uri, emisiuni radiofonice. Chiar dacă opinia publică nu este
influenţată exclusiv e media, acest proces fiind unul extrem de complex care presupune
interacţiunea unui număr mare de factori şi circumstanţe, efectul mass-media pare cel mai vizibil.
Ideologia dominantă îşi găseşte aici mijlocul cel mai eficient de a se propaga. În România, cel care
domină este nivelul extrem de crescut al insatisfacţiei şi nemulţumirii faţă de acţiunile, iniţiativele şi
deciziile instituţiilor statului. Astfel, un exemplu de „ideologie dominantă” este tocmai cea care vine
dinspre social şi în care se cristalizează o imagine a unui stat neputincios, neadaptat, ineficient.
Putem presupune că aceasta se datorează în exclusivitate acţiunilor neînchegate ale guvernărilor de
traziţie care nu au putut înstăpâni o acţiune politică coerentă, dar cu siguranţă am omite astfel
tocmai rolul determinant pe care mass media din România l-a avut în formarea şi conturarea unei
astfel de imagini. Aici, ipoteza mea este că mass media s-au comportat mai curând ca o instituţie din
spaţiul societăţii civile decât ca un canal de comunicare care să asigure interfaţa dintre instituţiile
statului şi cetăţeni. Mass media româneşti au încetat a mai fi „instrumentul statului”, iar funcţia
critică pe care o exercită este o dovadă în acest sens. Tendinţa este mai curând aceea de a face
presiuni asupra statului şi de a se angaja activ în luarea deciziilor. Influenţa asupra opiniei publice
este astfel covârşitoare, căci ea subîntinde un deziderat al media de a fi furnizor şi susţinător al unor
valori adesea de negăsit în rândul „elitei” politice. Această particularitate a mass media româneşti
este uşor de justificat în evenimentele istoriei noastre recente. Două momente voi puncta aici.
Primul moment este legat de faptul că în sistemul totalitar antedecembrist mijloacele de informare
erau controlate strict de la centru. Cunoscând oprimarea şi restricţionarea acerbă a libertăţii de
expresie, media de la noi redescoperă în această libertate un important susţinător al recâştigării
autonomiei. Dorind să nu mai repete experienţa îngrădirii libertăţii care îi este proprii, mass media
au devenit, cel puţin în România, dacă nu chiar în toate democraţiile aflate la început, greu de
manipulat, greu de determinat să aservească interese străine de preocupările care le-ar fi fost
specifice. În acest sens, Bogdan Ficeac sublinia că în aceste circumstanţe „manipularea mass-media
implică elaborarea unor strategii extrem de complicate şi subtile” (Ficeac 2004: 183). Cel de-al
doilea moment este legat de faptul că două structuri media au fost asociate cu nevoia „redeşteptării”
conştiinţei libere, concept pe care Adam Seligman îl considera ca fiind propriu societăţii civile (cf.
Gross 2004: 11). Aceste două structuri sunt Europa Liberă, post de radio care întreţinea dezidenţa şi
opunerea faţă de sistemul opresiv din România antedecembristă, şi respectiv TVR-ul, postul
naţional de televiziune care a fost actorul principal în momentul ř89. Prin acestea, opoziţia faţă de
sistem a devenit un atribul al media încă recurent în prezent. Ajunşi în acest punct, devine deja
extrem de dificilă sarcina de a mai distinge între ceea ce este în opinia publică şi ceea ce se pune în
ea, căci este deja acolo un nivel exagerat de insatisfacţie, sau este în dezideratul media de a produce
„redeşteptarea” nemulţumirea care se propagă? În urma unui regim lipsit de vocea care să sigure şi
controlul invers dinspre cetăţean înspre instituţiile statului, mass media devine primul purtător de
voce şi pretinde să (in)formeze opinia publică potrivit unor valori conforme cu „adevărul”. În
această opoziţie media îşi consolidează implicit credibilitatea şi îşi asigură terenul sigur pentru a
râmăne unica „putere fără contraputere”.2. Imparţialitate, autonomie, autoritate Dacă admitem că
atât nevoia, cât şi pretenţia autonimiei mass media se originează în primă instanţă în cele câteva
elemente de istorie recentă menţionate mai sus, este de aşteptat ca şi problema imparţialităţii să aibă
o sorginte similară. Dincolo de faptul că ea este conţinută chiar în natura media de a fi „cale”,
„mediator”, „mijloc” al comunicării, imparţialitatea este implicit legată de refuzul de a deservi
interese străine. Totodată, forţa deosebită cu care media influenţează opinia publică îşi are originea
şi ea în „credinţa sinceră a omului obişnuit” în imparţialitatea jurnaliştilor. Prin urmare, interesul
media este acela de a întreţine iluzia imparţialităţii păstrând distanţă faţă de forţele opozite care ar
părea că se cristalizează la extremităţile polilor de comunicare. Totuşi, caracteristici ale media
rămân decuparea selectivă, „intoxicarea” opiniei publice la cerere sau nu, sau deservirea intereselor
private (sau particulare) ale finanţatorului (cunoscut şi ca „baron” sau „mogul” de presă). Dacă în
ţări precum Franţa, Italia sau Germania, un număr apreciabil de trusturi de presă sunt declarate făţiş
ca fiind imagine a unui anume organism politic, iar o serie de cotidiane sunt declarate „organe” ale
unui partid sau altul [4], în România o asumare explicită în acest sens este percepută ca o
descalificare. Chiar dacă este ştiut faptul că trusturile de presă din România sunt patronate de
finanţatori care au intenţia de a deţine direct controlul asupra opiniei publice, tendinţa generală este
de a lăsa totul să cadă în grija unor reguli şi legi de tipul unei gândiri instituţionale supraindividuale.
În felul acesta, ceea ce se obţine este o „imparţialitate de compromis”: media continuă să aibă şi să
manifeste pretenţia de a controla ea însăşi opinia publică şi de a nu se lăsa controlată de corporaţii
externe ei, dar în acelaşi timp cedează în faţa unor interese particulare [5]. Presa din România este
destul de dependentă de idealurile dreptăţii şi adevărului şi animată de valori naţionale şi
tradiţionale, idealuri şi valori cu care adesea „interese externe” pot intra uşor în conflict. Animată de
idealuri umaniste, este de presupus că presa din România dezvoltă ea însăşi anumite strategii şi
tehnici axate pe obţinerea controlului şi modificării comportamentului, gândirii şi emoţiilor
subiecţilor cărora se adresează entru a-şi consolida poziţia de putere. Iată numai două tendinţe care
reflectă şi prin care se produce şi perpetuează această consolidare: inculcarea ideii că receptorul este
cel care contează, că el este unul activ (jucător inteligent) şi intelectualizarea media. Inculcarea ideii
că publicul ştie întotdeauna ceea ce vrea se bazează şi induce totodată preocuparea suplimentară a
publicului de „a nu fi luat drept incult, plictisitor, prost sau lipsit de orice talent”. În acest sens,
Bogdan Ficeac subliniază pertinent faptul că odată sădită în individ această preocupare, „el este mai
uşor de manipulat de către cei care intenţionat îi induc astfel de preocupări pentru a-l distrage de la
gândurile şi întrebările lui fireşti” (Ficeac 2004: 192), şi „cu timpul va avea chiar impresia că
participă efectiv la luarea deciziilor”, iar „izolarea faţă de lumea exterioară, intoxicarea cu
informaţii aşa-zis „corecte” şi contactul permanent cu o politică ce împarte totul în „alb” şi „negru”,
[...], îi vor forma un mod de gândire foarte greu de readus la normalitate” (idem: 211). Cea de-a
doua tendinţă vine să întărească o dată în plus ideea pe care am avansat-o mai devreme, anume că
mass media din România îşi asumă un rol foarte important în rândul formatorilor de opinie, în
spaţiul societăţii civile şi în vederea consolidării democraţiei. Pentru atingerea scopului de a fi
devenit „voce”, presa tinde să atragă figuri ale elitei intelectuale sau chiar transformă în diverse
grade şi pe diverse niveluri diferiţi membri [6] ai ei în astfel de elite. Prin atragerea în spaţiul media
a unor nume marcante precum: Silviu Brucan (ProTv), Octavian Paler (Cotidianul, Antena3), Neagu
Djuvara (TVR), Horia Roman Patapievici (TVR Cultural), Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu
(Realitatea), ş.a., mass media tind să promoveze idei mai înalte, cu un conţinut umanist puternic,
exercitând totodată un control nu numai asupra opiniei publice, ci implicit asupra clasei politice, şi
devin astfel un important factor al transformării sociale. Nu voi discuta aici nici cât din această
atitudine este o simplă strategie de rating pe noi segmente de public şi nici în ce măsură asocierea
dintre elita intelectuală şi media duce la o depreciere valorică a imaginii acestei elite. Ceea ce
consider că interesează pentru problema pe care am adus-o în discuţie este capitalul pozitiv de
imagine pe care media îl câştigă prin intelectualizarea progresivă pe care o încearcă. Aceasta aduce
credibilitate, îi consolidează autonomia şi imparţialitatea şi o legitimează ca autoritate pertinentă
pentru o critică socială şi pentru promovarea unor valori într-un spaţiu public receptat ca fiind
deteriorat moral, valoric.
3. Aplicare la un studiu de caz
Într-un articol publicat cu câţiva ani în urmă, se sesiza un moment important în care pentru prima
dată rolul mass media din România a crescut considerabil, decisiv chiar, în „tranşarea” rezultatului.
Este vorba despre campania pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale din anul 1996. Aici media
şi-au depăşit principalul atribut de „consolidare a opiniilor I comportamentelor deja existente” şi a
pus în funcţiune „un adevărat mecanism de modelare a opiniei”, prin aceea că au luat poate mai
puţin partea coaliţiei care se prezenta ca o alternativă la guvernare, cât poziţia critică de a fi fost
contra puterii existente. (Dobrescu 2001: 14) Când confruntarea este strânsă, încleştarea puternică,
rolul media creşte automat. Acestea devin un adevărat arbitru: „Definirea unei probleme drept
controversată consacră media ca principală sursă de informare în legătură cu espectiva temă.”
(Tichenor, citat de Denis McQuail şi Sven Windahl în odele ale omunicării, p. 13.) Nu voi repune
aici în discuţie momentul menţionat de Paul Dobrescu în articolul menţionat mai sus, ci voi încerca
să ilustrez rolul de „arbitru” al media în cazuri controversate pe o situaţie recentă şi încă prezentă,
cazul Roşia Montană. Acest caz mi-a venit în minte de îndată ce am constatat în diverse ocazii că
există încă o nevoie şi o cerere la nivelul omului obişnuit pentru dezbateri publice legate de
proiectul minei aurifere din munţii Apuseni în condiţiile în care aceste dezbateri au avut deja loc în
vara anului trecut. Astfel, ceea ce am putut constata la o primă vedere este faptul că există un nivel
crescut de dezinformare (i.e. cei care pretindeau necesitatea dezbaterilor respective, nu ştiau că
astfel de dezbateri avuseseră deja loc) care amestecă ideea că acel proiect ne priveşte pe toţi şi că ar
fi de interes general, dar că există interese mai înalte care obstrucţionează adevărata informaţie. În
fapt, aceasta pare să fie o consecinţă a strategiei discursive a ziarelor care în a doua jumătate a lunii
iulie şi pe întreaga durată a lunii august a anului trecut, perioadă în care dezbaterile publice au avut
loc în 14 localităţi din ţară şi două localităţi de pe teritoriul Ungariei, presa locală a fost cea mai
activă, în timp ce presa centrală încă refuza să trateze subiectul ca fiind de interes general. Mai mult
decât atât, inclusiv în lunile care au urmat, ziare precum Formula As, Ziua, Gardianul, Azi, Cronica
Română, s-au poziţionat în permanenţă în opoziţie, în timp ce alte ziare precum Gândul sau
Adevărul, deşi plasate iniţial în opoziţie, au preferat să tacă şi să ignore subiectul. Pe întinderea a
mai bine de 5 luni de zile, subiectele predilecte ce aduceau un plus de imagine proiectului erau în
special cele legate de chestiuni financiare. Astfel, ziare cu profil economic au îmbrăţişat destul de
repede ideea beneficiului pe care un capital de investiţie străin l-ar aduce pe termen mediu şi chiar
lung României. La antipodul acestora, ziarele cu pretenţia misiunii critice şi de „redeşteptare” a
opiniei publice au îmbrăţişat mai curând subiecte care defavorizau iniţiativa investitorului străin.
Dintre acestea din urmă voi menţiona doar câteva, pe care le consider relevante şi în sprijinul celor
menţionate în paragrafele anterioare ale abordării de faţă. Constante abordări cu încărcătură
negativă au vizat în primul rând atitudinea tolerantă din partea autorităţilor statului faţă de proiectul
propus. Pentru a întări lipsa profundă de încredere în liderii politici implicaţi în luarea deciziei şi în
instituţiile statului de la care e aşteaptă o protecţie a valorilor naţionale şi o implicare mai activă în
creşterea nivelului de trai prin mijloace proprii, diversele ziare care au luat atitudine tindeau să
sublinieze activismul mult mai viu şi interesul deosebit al instituţiilor din Ungaria, făcând totodată
apel la directive şi foruri europene văzute ca fiind de departe instanţe suprastatale de la care
aşteptăm salvarea pentru colapsul de competenţă şi implicare internă. Dar acest tip de strategie
discursivă [7] subliniază în primul rând caracterul anomic al societăţii româneşti curente, dominată
de frustrare şi deprivare şi cu o înclinaţie predilectă spre autoritarism şi protecţionism social. Totuşi,
luând aproape benevol partea unor ONG-uri din spaţiul societăţii civile, care se opun proiectului,
jurnalele de atitudine au încercat totodată să întărească ideea alternativei culturale, de altfel un alt
rest al istoriei recente care a legitimat metafora „rezistenţei prin cultură” ca fiiind o strategie
convenabilă şi eficientă pentru prezervarea unor tradiţii şi valori naţionale. Tendinţa intelectualizării
mass media este prezentă şi aici. Este interesant de remarcat în acest sens o apariţie cumva innedită
în rândul articolelor care i-au atitudine: psihologul Ion Vianu publică la un anumit moment dat în
paginile ziarului RomâniaLiberă un articol despre ceva cu totul neaşteptat: „dezastrul ecologic” de
la Roşia Montana. În fine, dacă presa a consacrat acest subiect ca fiind unul controversat şi dacă ne
aşteptăm ca rolul lor în formarea opiniei publice să crească considerabil, este ca atare de înţeles de
ce în rândul oamenilor obişnuiţi subiectul rămâne încă o enigmă. El lezează în primul rând anumite
precepte conservatoare, precum şi o anume imagine idilică a valorilor naţionale.4. Mecanisme
psihologice ale relaţiei media Ŕ opinia publică Cazul particular al subiectului Roşia Montană
ilustrează o dată în plus faptul că presa românească tinde să îşi conserve autonomia faţă de stat,
dezvoltând în primul rând o critică la adresa acestuia. Subiectul predilect în cazul Roşia Montană, şi
deci agentul negativ al acţinii, a fost statul cu instituţiile şi autorităţile sale, iar anti- subiectul, cel
care poate fi trezit şi care poate lupta împotriva pasivităţii autorităţilor, devine astfel opinia publică.
În procesul de influenţare a opiniei publice este de presupus faptul că o serie de atitudini neasumate
conştient tind să ia locul atitudinilor conştiente şi raţionale. Dacă asumăm faptul că mass media din
România au de îndeplinit împlicit o misiune în vederea consolidării democraţiei şi deci a formării
opiniei publice în sensul dialogului în spaţiul public şi a reflecţiei cricice asupra fenomenelor
sociale de interes general, trebuie să fim atenţi la seria de particularităţi care se degajă din această
„misiune”. O parte din seria particularităţilor am abordat-o deja, lăsând încă loc şi altora. În
încheiere, aş încerca să aduc în discuţie, cu titlul de ipoteză, o nouă particularitate care vine în
special din zona unei abordări predilect psihanalitice. Dacă inconştientul joacă un rol important în
formarea atitudinilor generale ale fiecărui individ în parte, în funcţie de istoria sa personală, este de
presupus că el va juca un rol important şi în formarea opiniilor sale. Ipoteza pe care încerc să o
avansez aici este aceea că seria atributelor care par să caracterizeze media din România, anume
activismul, afilierea, identificarea cu opinia publică în numele căreia încearcă adesea să se exprime,
raţionalizarea, intelectualizarea şi transformarea în contrariu (ca atribul al reflecţiei critice), pot fi
văzute şi ca mecanisme de apărare în primul rând faţă de schimbare(cf. Ionescu 2002: 121, 127,
190, 195, 201, 207, 238, 244, 287, 297). Tendinţa opiniei publice este preponderent spre
tradiţionalism pentru că este întreţinută ca atare în primul rând de media, astfel că putem asuma că
există chiar în rândurile media această tendinţă. Relaţia care se stabileşte între mass media şi
publicul căruia se adresează, relaţie care stă la baza formării opiniei publice, presupune cumva
mecanismele menţionate mai sus ca fiind necesare în vedere prezervării unui conţinut atitudinal
preponderent conservator. Dar, mai importantă decât toate cele menţionate mai sus consider că este
proiecţia. Sub pretenţia media cum că ar oferi publicului ceea ce acesta doreşte să audă, cunoască,
consume, mass media realizează în fapt mai puţin o estimare corectă a realităţii de facto care ar
caracteriza publicul său, cât mai curând o proiecţie a propriilor aşteptări pe care tinde să le satisfacă
într-un altul. Generic vorbind, proiecţia este „operaţia prin care subiectul expulzează în lumea
exterioară gânduri, afecte şi dorinţe de care nu are ştiinţă sau pe care le refuză în el atribuindu- le
altora, persoane sau lucruri din mediul său înconjurător” (idem: 239). Dacă mass media sunt supuse
acestei operaţii, este în primul rând datorită faptului că prin natura lor ele rămân canale de
transmitere a informaţiei care nu îşi pot asuma ca fiindu-le proprii frustrarea, neliniştea,
nemulţumirea faţă de o situaţie sau alta. În mod inevitabil, pentru a rămâne „canale”, ele vor
expulza părţi ale subiectivităţii proprii. În felul acesta ia cel mai adesea naştere imaginea unui
public, care va trebui să asume pe lângă ceea ce îi este propiu şi ceea ce îi este impropriu şi rezultat
prin expulzia mai sus menţionată. La acest nivel, însăşi identificarea nu poate fi decât una
proiectivă, în sensul că atunci când media pretinde că vorbeşte în numele opiniei publice pe care o
cunoaşte, în discursurile lor ele se identifică în special cu partea pe care au expulzat-o şi pe care
astfel o reintegrează într-un discurs coerent.La nivelul publicului, prin asumarea a ceea ce îi este
străin şi prin incorporarea în structura sa de bază a ceea ce i se livrează din exterior ca fiind al său,
presupune că ceea ce se produce este reversul proiecţiei: introiecţia. Introiecţia este adesea definită
ca „Includere fantasmatică ŕ a obiectului, a unei părţi a acestuia sau a legăturii cu el ŕ care serveşte
eului drept reper pentru înţelegerea obiectului exterior de care detaşarea devine astfel posibilă”
(idem: 213). Altfel spus, „publicul ţintă” ca receptor al infomaţiei va include în propria sa structură
ceea ce iniţial îi era străin, pentru ca ulterior să funcţioneze cu această investire externă ca şi când i-
ar fi aparţinut dintotdeauna. Proiecţia şi introiecţia sunt mecanisme complementare care stau la baza
oricărei relaţii a unui subiect cu mediul său extern, mecanisme care implicit îl structurează şi
determină în mod fundamental. „Când eul recepţionează stimuli din exterior, el îi adoptă şi şi-i
asumă [...]. Când îi exclude, el îi proiectează [...]. Selectarea, discriminarea etc. sunt fondate pe
introiecţie şi proiecţie.” (Heimann, citat ibidem). Astfel, rolul mass media în formarea opiniei
publice este cu atât mai important cu cât în România opinia publică este încă difuză, încă în curs de
structurare şi cristalizare, adică cu atât mai mult că cât principiul de bază al mecanismului
psihologic de tip proiecţie-introiecţie se produce inevitabil.
Remarci finale
În fine, chiar dacă, aşa cum subliniază Peter Gross în analiza sa asupra relaţiei dintre democraţie şi
mass media în ţările est-europene, „democraţiile au nevoie de un jurnalism precis, bazat pe fapte”
(2004: 15), rolul mass media în formarea opiniei publice şi consolidarea democraţiei în ţări precum
România este unul extrem de important chiar şi atunci când jurnalimul nu este cu totul bazat de
fapte, ci şi pe judecăţi de valoare sugerate difuz. Chiar cu riscul de a influenţa nu tocmai corect
procesul decizional democratic, faptul că prin suplimentara funcţie critică pe care o exercită media
în România se nasc dezbateri productive în spaţiul public, dezbateri asociate cel mai adesea
pluralităţii opiniilor, cel puţin în această fază de difuzie ideologică, media din România trebuie să îşi
asume mai clar şi mai coerent puterea de a (in)forma opinia publică.
Note
[1] Ipoteza mea de aici îşi are originea în special în ideea atât de vehiculată de media cum că oferă
publicului căruia se adresează ceea ce acesta doreşte să audă. Are loc astfel, cel puţin la nivel de
asumare a valorilor ţintei (receptorului), o identificarea a mass media cu publicul căruia i se
adresează. Dintr-o astfel de perspectivă, mass media încetează a mai fi simplu canal de transmisie,
simplu instrument.
[2] Intoleranţă, discriminare şi autoritarism în opinia publică; Capitalismul în mentalitatea
românească.
[3] La finele abordării mele voi aduce în discuţie câteva mecanisme de apărare (ca apărare în faţa
schimbării în primul rând) care intervin în procesul tripartit (sursă-mesaj- intă) al comunicării
media-opinie publică.
[4] Cf. cazul clasic al Italiei, unde cotidiane precum Il Manifesto, Reformista, Corriere de la Sera
au pe prima pagină sub titlu precizări de genul: „organ al Partidului Social-Democrat” sau „cotidian
independent cu formaţie de dreapta”.
[5] Nu exclud existenţa şi practica finanţării alternative a presei, realizată de către stat, care se
consideră un garant al democraţiei şi încercă să promoveze „misiunea de informare, culturalizare şi
educare” a presei (cf. Coman 2004: 58-63), dar cel mai adesea această practică rămâne una cvasi-
ecunoscută şi cu un impact insignifiant în preformarea relaţiei care se stabileşte între interesul
general şi cel particular în spaţiul opiniei publice.
[6] Cf. Ficeac 2004: 202, problema „competenţei aparente”. Membrii mass media care sunt
selectaţi natural pentru a se institui ca elite sunt cei care cel mai adesea dispun de o astfel de
copentenţă. Ei sunt oameni puternici, care fascinează printr-o atitudine şi o postură ce reuşeşte să se
impună în faţa interlocutorilor mai slabi.
[7] Strategia discursivă a ziarelor este studiată pe trei elemente de bază: titlul (care precizează
contextul discursului şi direcţionează atenţia), fotografia (care aduce un plus de credibilitate prin
faptul că realizează o inserţie a realului în interpretare şi astfel acorează ceea ce poate fi subiectiv în
discurs de ceea ce este obiectiv şi în afara sa) şi schema narativă. (Cf. Mouillard & Tétu 2003).
Toate acestea le-am luat în calcul şi pentru situaţia prezentată aici, deşi nu voi detalia mai mult
decât este cazul.
 Libertatea presei; libertate şi responsabilitate în producerea, transmiterea şi
receptarea mesajului propagat prin mass-media; prejudecăţi şi stereotipuri
Principala valoare la care tin jurnalistii este libertatea presei; aceasta presupune recunoasterea
dreptului jurnalistului de a cauta informatii si de a exprima opinii, fara a fi ingradit de vreo
autoritate (politica, administrativa, economica, juridica etc.) diferita de cea a deontologiei
profesionale. Reprezentantii biroului de presa trebuie sa accepte faptul ca jurnalistii (editori sau
reporteri) sunt cei care decid ceea ce constituie o informatie de interes (o "stire"), ceea ce trebuie
publicat, cum trebuie abordat un subiect, in ce forma (in ce format sau gen), in ce stil, cu ce ton etc.
Jurnalistul trebuie lasat sa prezinte informatia pe care biroul de presa o ofera asa cum crede el de
cuviinta; indicatiile, sfaturile, sugestiile constituie ingerinte in campul competentei sale
profesionale. Evident, reprezentantul biroului de presa va reactiona oficial atunci cand jurnalistul a
incalcat normele jurnalistice si a prezentat distorsionat o informatie; el va contacta editorul
institutiei de presa in cauza, pentru a-si exprima nemultumirea, sau va trimite un material de
dezmintire si va solicita publicarea lui ca "drept la replica".
Jurnalistii au dreptul sa-si exprime neingradit opiniile - din nou, fara a distorsiona faptele; este
inutila si neavenita supararea sau confruntarea cu presa pe tema unor comentarii critice, deoarece o
asemenea reactie nu va face decat sa le creeze jurnalistilor sentimentul ca partenerul de dialog este
obtuz, dogmatic, agresiv, adica exact ceea ce caracterizeaza structurile de putere autori tariste.
Istoria presei este istoria luptei pentru promovarea si apararea dreptului la exprimarea libera a
opiniilor, iar jurnalistii sunt extrem de sensibili la orice incercare de a li se limita libertatea de
opinie.
Batalia pentru apararea libertatii presei, dusa constant de jurnalistii din orice epoca si de pe orice
meridian, nu se rezuma numai la actiunile impotriva diverselor restrictii care blocheaza fie accesul
la informatie, fie dreptul la expresie; ea cuprinde si actiunile impotriva diverselor modalitati
"pozitive" de influentare a jurnalistului prin oferte - bani, cadouri, servicii, favoruri etc. Aceste
tentative de a conditiona comportamentul jurnalistului sunt percepute negativ de catre jurnalistii ce
tin la prestigiul lor si al meseriei pe care o practica si sunt aspru condamnate de catre codurile
deontologice - atat ale profesiei de jurnalist, cat si ale profesiei de specialist in relatii publice. De
aceea, nu este recomandat ca membrii biroului de presa sa incerce castigarea simpatiei jurnalistilor
prin gesturi excesive de generozitate; chiar daca unul sau altul dintre gazetari va ceda, mai devreme
sau mai tarziu, alti jurnalisti vor reactiona negativ, difuzand in breasla imaginea unui birou de presa
care vrea sa cumpere constiintele reprezentantilor presei.
In exercitarea profesiei lor, jurnalistii se afla intr-o permanenta goana dupa informatii; a gasi repede
informatii, a avea acces la surse demne de incredere constituie obiective majore pentru orice ziarist.
Reprezentantul biroului de presa trebuie sa stie sa raspunda cu cat mai multa promptitudine
asteptarilor jurnalistilor. Aceasta inseamna, in primul rand, sa le poata oferi informatiile de care au
nevoie, in mod eficient, fara limitari ale accesului la surse si fara incercari de "infrumusetare"a
faptelor respective. Jurnalistii apreciaza mai ales profesionalismul si corectitudinea partenerului de
lucru, cu care se angajeaza in procesul de mare responsabilitate al informarii publicului, in situatii
deosebite (crize, accidente, catastrofe etc.), cand exista o mare nevoie a publicului de a primi
informatii exacte si, totodata, o mare presiune a timpului, jurnalistii apreciaza acele birouri de presa
sau pe acei purtatori de cuvant care stiu sa le faciliteze obtinerea datelor esentiale si transmiterea lor
cat mai eficienta.
Desi misiunea reprezentantului biroului de presa este sa medieze intre organizatie si jurnalisti,
aceasta nu inseamna ca el detine monopolul comunicarii si ca trebuie sa impiedice accesul
jurnalistilor la conducerea organizatiei. Din contra, el trebuie sa faciliteze contactele dintre acestia si
oficialitati; satisfacand dorinta gazetarilor de a obtine informatii de la surse autorizate, le castiga
increderea, respectul si chiar simpatia. Jurnalistii stiu ca trebuie sa bajbaie mult pana gasesc un
interlocutor avizat, deschis si dornic de comunicare; de aceea, ii vor fi recunoscatori unui
reprezentant al biroului de presa care i-a ajutat sa nu mai consume timp si energie pentru a contacta
si a ajunge la personalitatea respectiva. De asemenea, reprezentantul biroului de presa trebuie sa-i
sprijine pe jurnalisti atunci cand acestia doresc sa ajunga in anumite locuri pentru a se documenta,
fie in diverse departamente ale organizatiei, fie in localitatile unde organizatia este reprezentata.
Un eveniment sau o situatie nu sunt intotdeauna inteligibile prin ele insele. Publicul are mereu
nevoie de informatii suplimentare, prin care sa poata intelege cand, cum, pentru ce, prin cine etc. o
anumita situatie a ajuns la un anumit deznodamant. Aceste informatii de context (background) sunt
greu de gasit de un ziarist care, chiar daca s-a specializat intr-un anumit domeniu, nu are cum sa
cunoasca toate detaliile acestuia. Reprezentantul biroului de presa poate sa gaseasca si sa arhiveze
mult mai usor asemenea informatii. El are datoria de a i le oferi, de indata ce este nevoie,
jurnalistului care i le solicita, ajutand astfel publicul sa inteleaga problemele specifice ale
organizatiei si usurand munca de documentare a jurnalistului. Totodata, el trebuie sa furnizeze
statistici, date tehnice, sinteze si rapoarte (realizate in cadrul organizatiei) asupra temelor de interes
public. Orice incercare de a ascunde sau de a difuza partial unele informatii, care nu intra in
categoria datelor protejate (ca secrete sau informatii confidentiale), va starni nemultumirea
jurnalistilor si va crea sentimentul ca libertatea de informare a presei este obstructionata.
Biroul de presa se confrunta cu un sistem mass-media care se caracterizeaza prin complexitate,
varietate si inegalitate in ceea ce priveste resursele financiare, orientarea politica, forta de penetratie
in societate, calitatea mesajelor, profesionalismul jurnalistilor etc. Institutiile mass-media sunt in
concurenta, iar goana dupa informatie reprezinta una dintre formele cele mai evidente ale acestei
concurente, infruntarea dintre aceste institutii si, indirect, dintre jurnalisti nu trebuie sa influenteze
comportamentul specialistilor in relatii publice. Altfel spus, acestia nu trebuie sa trateze in mod
discriminatoriu gazetarii, publicatiile sau posturile respective. Desigur ca jurnalistii vor, fiecare in
parte, sa obtina informatii, fie in exclusivitate, fie mai numeroase, mai exacte, mai adecvate
formatelor de presa specifice institutiei in care lucreaza. Tratamentul non-discriminatoriu este
deosebit de important in acele actiuni prin care biroul de presa se adreseaza tuturor mediilor:
conferinte de presa, comunicate, dosare de presa, vizite. Privilegierea unor jurnalisti sau a unor
institutii va crea o imagine de dependenta fata de anumite sfere de interese, de dispret fata de
anumite redactii, de neglijenta si incompetenta profesionala. De aceea, este necesar ca biroul de
presa sa distribuie tuturor jurnalistilor informatiile importante, indiferent de tirajul sau de audienta
pe care o au publicatiile sau posturile respective. Dupa J. Deschepper (1990, p. 5), biroul de presa
trebuie sa evite sa acorde materiale in exclusivitate unui singur jurnalist sau unei singure institutii.
Dimpotriva, el trebuie:
a) sa acorde exclusivitatea in timp, pe rand, tuturor celor interesati de opoztie;
b) sa acorde exclusivitatea in ceea ce priveste anumite detalii ale unei probleme, dupa ce a difuzat
informatia de baza tuturor redactiilor;
c) sa mentina regimul exclusivitatii asupra unor informatii de stricta specialitate numai pentru
publicatiile sau posturile specializate in acel domeniu si care se adreseaza unui public de
cunoscatori.
Într-o epocă în care valorile democratice sunt extrem de prețuite, apărate și este elogiată libertatea
de expresie în primul rând în cazul presei, o investigație asupra implicațiilor acesteia în epoca
interbelică spre exemplu merită realizată pur și simplu din dorința de a privi evolutiv modificări ce
intervin de-a lungul timpului, din cauza răsturnărilor istorice, a curentelor de idei, a personalităților
impunătoare ce au trasat și au stabilit anumite principii. În acest sens bogata epocă interbelică,
cunoscută prin firescul dialogului, polemicului, a schimbului dialectic de viziuni, lipsa îngrădirii
expresiei libere, însă în același timp marcată de mentalitățile vremii, de disputele belicoase între
tradiționaliști și moderniști, de expansiunea curentelor avangardiste ce își propuneau exprimarea
instinctului pur, lupta împotriva stereotipiilor și poncifurilor, toate acestea redau un tablou vast,
eclectic în care cultura își simte firescul și de aceea înregistrează un apogeu de neegalat.
Contribuție
Personalități marcante precum Titu Maiorescu în secolul al XIX-lea, Nae Ionescu, P. P. Negulescu,
Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran în secolul al XX –lea sunt
principalii emitenți ai unei ordini structurale viabile în gândirea românească, ordine ce va intra într-
un vădit declin după instaurarea puterii muncitorești mai întâi și apoi comuniste în România. Din 31
decembrie 1947 cultura română intră, conform Monicăi Lovinescu, „în noaptea contraselecției, când
se săvârșesc funeraliile inteligenței”[1], când exprimarea publică devine îngrădită, când gândirea pe
cont propriu din apusele vremi moderniste devine susceptibilă de trădare, reacționism, insurgență.
O privire asupra libertății presei, însă în același timp asupra menirii ei în epoca interbelică în cultura
română pare deci firească, deoarece dialogul cultural și „respirația firească a spiritului” fiind liberă,
actanții comunicării își propun o deplină înțelegere a expresiei libere.
Funcția națională a presei
Pornind de la ideea de libertate a presei, Nae Ionescu identifică câteva implicații reale și uneori
paradoxale legate de aceasta în articolul intitulat: „Funcția națională a presei”. Pentru a purcede spre
analiza sistematică a funcțiilor presei care dau relevanță acesteia, filosoful răstoarnă mai întâi câteva
prejudecăți legate de aceasta: faptul că presa ar fi a patra putere a statului- idee privită de acesta ca o
evidentă exagerare, combaterea ideii desuete conform căreia presa ar reprezenta o funcție a statului
și nu în ultimul rând nuanțarea câtorva tare ale presei care o fac pe aceasta să își piardă menirea, în
speță lipsa de obiectivare a datelor realității prezentate confuz, exagerarea inutilă a unor evenimente
fără nicio relevanță de interes public. În plus, demersul lui Nae Ionescu prin intermediul acestui
articol urmărește o definiție clară, distinctă și adecvată a presei si a menirii acesteia, a functiilor pe
care le exercita si nu in ultimul rand evidentiaza pericolele la care se expune presa, însa și
beneficiile pe care le poate aduce publicului larg sau „națiunii” înseși pe care acesta insistă aproape
naționalist. Mai mult, se resimte chiar un ton antidemocratic, autorul simțind nevoia trasării unor
reguli prestabilite care să limiteze exagerări ale presei în acest sens: „Dreptul pentru presă, deci, de
a vorbi și de a spune orice? Orice- și oricine? Nu!”[2].
Presa și societatea
Spre a ajunge către funcțiile presei într-o societate, Nae Ionescu clarifică necesitatea principiului
separației puterilor în stat, separație care necesită a fi reală, demontând astfel asumpția lui John
Locke, conform căreia aceasta ar fi utopică, „o iluzie”, apoi preluarea din zbor și plagierea cu
succes a acestei idei de către Montesquieu, subliniind astfel că a considera presa o putere în stat, în
speță a patra putere în stat nu numai că este irealizabil, însa nu s-a petrecut nicăieri. Astfel, Nae
Ionescu adoptă o poziție critică față de aceștia, manifestându-și opoziția față de o astfel de teorie ce
nu poate fi considerată decât „primejdioasă” prin prisma faptului că ar subjuga presa și libertatea ei
statului care și-ar permite organizarea acesteia la nivel instituțional, renunțând astfel la neîngradita
ei organizare. Prin urmare, publicistul remarcă rolul presei ca fiind important în înregistrarea și
exprimarea evenimentelor într-o formă cât mai exactă și conformă cu importanța acestora, căci
există riscul supraestimării unor evenimente banale, cărora li se atribuie un rol exagerat. Mai mult,
modul în care presa informează publicul larg este cu atât mai important cu cât datoria acesteia este
de a elimina confuziile, complicarea datelor realității, scăparea unor fapte esențiale. Menirea presei
într-o societate se află astfel în afara relației cu statul care nu își poate aroga dreptul de a o organiza,
pe de altă parte este necesară obiectivarea prezentării evenimentelor și nu în ultimul rând, cum
recunoaște însuși publicistul nu se poate guverna fără presă, în pofida faptului că adesea aceasta
pare insurgentă și pregatită să îngreuneze activitatea puterii executive.
Expresia națiunii
A doua funcție a presei constă în cea de „expresie a națiunii”, aceasta decurgând din „dreptul de a
vorbi”, iar înțelesul esențial al acestui rol este acela de a servi națiunea și nu interesul personal.
Pentru a îndeplini acest deziderat publicistul trebuie să posede câteva calități esențiale: să-și
iubească dezinteresat poporul, să posede cultură și obiectivitate în exprimarea realelor frământări
ale națiunii. De asemenea dimensiunea etică e evidentă și în calitățile protectoare ale publicistului
față de națiune în demersul de prevenire al acesteia. Pe de altă parte articolul „Incertitudini” al
aceluiași Nae Ionescu aruncă o privire asupra anchetei politice prin care publicistul pune la curent
publicul cu mersul politicii românești în „intimitatea acesteia”, chiar dacă genul este privit cu
suspiciune, acesta este necesar tocmai din nevoia de prevenire a publicului larg „căci un om
prevenit face cât doi”[5].
Principala valoare la care tin jurnalistii este libertatea presei; aceasta presupune recunoasterea
dreptului jurnalistului de a cauta informatii si de a exprima opinii, fara a fi ingradit de vreo
autoritate (politica, administrativa, economica, juridica etc.) diferita de cea a deontologiei
profesionale. Reprezentantii biroului de presa trebuie sa accepte faptul ca jurnalistii (editori sau
reporteri) sunt cei care decid ceea ce constituie o informatie de interes (o "stire"), ceea ce trebuie
publicat, cum trebuie abordat un subiect, in ce forma (in ce format sau gen), in ce stil, cu ce ton etc.
Jurnalistul trebuie lasat sa prezinte informatia pe care biroul de presa o ofera asa cum crede el de
cuviinta; indicatiile, sfaturile, sugestiile constituie ingerinte in campul competentei sale
profesionale. Evident, reprezentantul biroului de presa va reactiona oficial atunci cand jurnalistul a
incalcat normele jurnalistice si a prezentat distorsionat o informatie; el va contacta editorul
institutiei de presa in cauza, pentru a-si exprima nemultumirea, sau va trimite un material de
dezmintire si va solicita publicarea lui ca "drept la replica".
Jurnalistii au dreptul sa-si exprime neingradit opiniile - din nou, fara a distorsiona faptele; este
inutila si neavenita supararea sau confruntarea cu presa pe tema unor comentarii critice, deoarece o
asemenea reactie nu va face decat sa le creeze jurnalistilor sentimentul ca partenerul de dialog este
obtuz, dogmatic, agresiv, adica exact ceea ce caracterizeaza structurile de putere autori tariste.
Istoria presei este istoria luptei pentru promovarea si apararea dreptului la exprimarea libera a
opiniilor, iar jurnalistii sunt extrem de sensibili la orice incercare de a li se limita libertatea de
opinie.
Batalia pentru apararea libertatii presei, dusa constant de jurnalistii din orice epoca si de pe orice
meridian, nu se rezuma numai la actiunile impotriva diverselor restrictii care blocheaza fie accesul
la informatie, fie dreptul la expresie; ea cuprinde si actiunile impotriva diverselor modalitati
"pozitive"de influentare a jurnalistului prin oferte - bani, cadouri, servicii, favoruri etc. Aceste
tentative de a conditiona comportamentul jurnalistului sunt percepute negativ de catre jurnalistii ce
tin la prestigiul lor si al meseriei pe care o practica si sunt aspru condamnate de catre codurile
deontologice - atat ale profesiei de jurnalist, cat si ale profesiei de specialist in relatii publice. De
aceea, nu este recomandat ca membrii biroului de presa sa incerce castigarea simpatiei jurnalistilor
prin gesturi excesive de generozitate; chiar daca unul sau altul dintre gazetari va ceda, mai devreme
sau mai tarziu, alti jurnalisti vor reactiona negativ, difuzand in breasla imaginea unui birou de presa
care vrea sa cumpere constiintele reprezentantilor presei.
In exercitarea profesiei lor, jurnalistii se afla intr-o permanenta goana dupa informatii; a gasi repede
informatii, a avea acces la surse demne de incredere constituie obiective majore pentru orice ziarist.
Reprezentantul biroului de presa trebuie sa stie sa raspunda cu cat mai multa promptitudine
asteptarilor jurnalistilor. Aceasta inseamna, in primul rand, sa le poata oferi informatiile de care au
nevoie, in mod eficient, fara limitari ale accesului la surse si fara incercari de "infrumusetare"a
faptelor respective. Jurnalistii apreciaza mai ales profesionalismul si corectitudinea partenerului de
lucru, cu care se angajeaza in procesul de mare responsabilitate al informarii publicului, in situatii
deosebite (crize, accidente, catastrofe etc.), cand exista o mare nevoie a publicului de a primi
informatii exacte si, totodata, o mare presiune a timpului, jurnalistii apreciaza acele birouri de presa
sau pe acei purtatori de cuvant care stiu sa le faciliteze obtinerea datelor esentiale si transmiterea lor
cat mai eficienta.
Desi misiunea reprezentantului biroului de presa este sa medieze intre organizatie si jurnalisti,
aceasta nu inseamna ca el detine monopolul comunicarii si ca trebuie sa impiedice accesul
jurnalistilor la conducerea organizatiei. Din contra, el trebuie sa faciliteze contactele dintre acestia si
oficialitati; satisfacand dorinta gazetarilor de a obtine informatii de la surse autorizate, le castiga
increderea, respectul si chiar simpatia. Jurnalistii stiu ca trebuie sa bajbaie mult pana gasesc un
interlocutor avizat, deschis si dornic de comunicare; de aceea, ii vor fi recunoscatori unui
reprezentant al biroului de presa care i-a ajutat sa nu mai consume timp si energie pentru a contacta
si a ajunge la personalitatea respectiva. De asemenea, reprezentantul biroului de presa trebuie sa-i
sprijine pe jurnalisti atunci cand acestia doresc sa ajunga in anumite locuri pentru a se documenta,
fie in diverse departamente ale organizatiei, fie in localitatile unde organizatia este reprezentata.
Un eveniment sau o situatie nu sunt intotdeauna inteligibile prin ele insele. Publicul are mereu
nevoie de informatii suplimentare, prin care sa poata intelege cand, cum, pentru ce, prin cine etc. o
anumita situatie a ajuns la un anumit deznodamant.
Aceste informatii de context (background) sunt greu de gasit de un ziarist care, chiar daca s-a
specializat intr-un anumit domeniu, nu are cum sa cunoasca toate detaliile acestuia. Reprezentantul
biroului de presa poate sa gaseasca si sa arhiveze mult mai usor asemenea informatii. El are datoria
de a i le oferi, de indata ce este nevoie, jurnalistului care i le solicita, ajutand astfel publicul sa
inteleaga problemele specifice ale organizatiei si usurand munca de documentare a jurnalistului.
Totodata, el trebuie sa furnizeze statistici, date tehnice, sinteze si rapoarte (realizate in cadrul
organizatiei) asupra temelor de interes public. Orice incercare de a ascunde sau de a difuza partial
unele informatii, care nu intra in categoria datelor protejate (ca secrete sau informatii confidentiale),
va starni nemultumirea jurnalistilor si va crea sentimentul ca libertatea de informare a presei este
obstructionata.
Biroul de presa se confrunta cu un sistem mass-media care se caracterizeaza prin complexitate,
varietate si inegalitate in ceea ce priveste resursele financiare, orientarea politica, forta de penetratie
in societate, calitatea mesajelor, profesionalismul jurnalistilor etc. Institutiile mass-media sunt in
concurenta, iar goana dupa informatie reprezinta una dintre formele cele mai evidente ale acestei
concurente, infruntarea dintre aceste institutii si, indirect, dintre jurnalisti nu trebuie sa influenteze
comportamentul specialistilor in relatii publice. Altfel spus, acestia nu trebuie sa trateze in mod
discriminatoriu gazetarii, publicatiile sau posturile respective. Desigur ca jurnalistii vor, fiecare in
parte, sa obtina informatii, fie in exclusivitate, fie mai numeroase, mai exacte, mai adecvate
formatelor de presa specifice institutiei in care lucreaza. Tratamentul non-discriminatoriu este
deosebit de important in acele actiuni prin care biroul de presa se adreseaza tuturor mediilor:
conferinte de presa, comunicate, dosare de presa, vizite. Privilegierea unor jurnalisti sau a unor
institutii va crea o imagine de dependenta fata de anumite sfere de interese, de dispret fata de
anumite redactii, de neglijenta si incompetenta profesionala. De aceea, este necesar ca biroul de
presa sa distribuie tuturor jurnalistilor informatiile importante, indiferent de tirajul sau de audienta
pe care o au publicatiile sau posturile respective. Dupa J. Deschepper (1990, p. 5), biroul de presa
trebuie sa evite sa acorde materiale in exclusivitate unui singur jurnalist sau unei singure institutii.
Dimpotriva, el trebuie:
a) sa acorde exclusivitatea in timp, pe rand, tuturor celor interesati de oq aizatie;
b) sa acorde exclusivitatea in ceea ce priveste anumite detalii ale unei probleme, dupa ce a difuzat
informatia de baza tuturor redactiilor;
c) sa mentina regimul exclusivitatii asupra unor informatii de stricta specialitate numai pentru
publicatiile sau posturile specializate in acel domeniu si care se adreseaza unui public de
cunoscatori.
 Societatea civilă şi iniţiativele cetăţeneşti (iniţiative în comunităţile locale,
iniţiative legislative etc.)
Participarea cetăţenilor la luarea deciziilor este un proces democratic de bază. Trăim într-o societate
deschisă, în care avem posibilitatea de a participa la procesul luării deciziei, de a fi implicați în
bunul mers al cetății. În calitate de cetățeni, ne putem organiza în ONG-uri care au misiunea de a
influenţa modul în care se gândesc şi se implementează politicile publice. Vorbim despre
participarea cetăţenilor la procesul de luare a deciziei și al formulării politicilor publice atunci când
toţi factorii interesaţi, afectați de deciziile ce se iau în numele lor și pentru ei, cooperează pentru a
implementa schimbări în plan real. Deşi procesul este de durată, participarea societăţii civile
consolidează sistemul democratic, întrucât componenta cheie a unei democrații este participarea
publică. Democrația fără participarea cetățenilor nu are sens. Participarea publică creşte
transparenţa procesului de luare a deciziilor și eficiența actului de guvernare. Implicarea noastră, a
societății civile, în acest proces face ca guvernanţii şi personalul administraţiei publice să fie mai
răspunzători şi mai responsabili față de rezultatele politicilor pe care le inițiem deopotrivă. Știm cu
toții de ce trebuie să participăm: într-un fel, dacă participi, exiști. Exiști și ca individ, și ca parte a
unei colectivități mai largi, generic numită societate civilă. Tehnic vorbind, indivizii şi grupurile
care iau parte la influenţarea procesului de luare a deciziilor sunt definiţi cafactori interesaţi. Aceştia
sunt reprezentanți de indivizii/grupurile de indivizi care sunt interesați de o anumită politică (sau
lipsa acesteia) şi vor să îşi spună cuvântul în legătură cu acea politică: aceștia suntem noi. Trebuie
să ne implicăm în procesul de luare adeciziei la nivel local sau central nu doar pentru că mai
devreme sau mai târziu efectul politicilor gândite de guvern se vor răsfrânge și asupra noastră, ci
pentru că implicarea ne face să devenim agenții schimbărilor, nu doar obiectele asupra cărora se
răsfrâng schimbările. O politică pe care ai influenţat-o personale o politică care îţi poartă semnătura,
fie și parțial. Implicarea societății civile nu ar trebui să se întâmple doar în situaţii excepţionale, ci,
în mod ideal, ar trebui să se petreacă constant. Participarea publică nu este un eveniment sezonier.
Avem dreptul şi responsabilitatea de aparticipa nu doar în perioada alegerilor, ci şi în răstimpul
dintre acestea. Pentru că participarea înseamnă și informare, diseminarea informaţiilor necesare
pentru participare poate să fie făcută fie de jos în sus (cetăţenii îşi exprimă dorinţa de implicare), fie
de sus în jos (autorităţile guvernamentale informează cetăţenii cu privire la politicile care sunt
concepute şi la drepturile şi responsabilităţile lor cu privire la acestea).
Trebuie să participăm atunci când implicarea noastră poate influența dezvoltarea politicii respective,
iar autoritățile publice au obligația să se asigure că ne permit participarea în acel moment. Acest
ghid își propune să faciliteze participarea societății civile prin informare cu privire la modalităţile
cele mai eficiente prin care se poate realiza această influențare. De ce este indicat să se consulte un
public larg atunci când se inițiază un proiect important:
* pentru că expertiza din afara sectorului guvernamental contribuie la creșterea calității proiectului;
* pentru că în acest fel se asigură o implementare eficientă susținută de societate;
* pentru că presiunea factorilor interesați poate fi utilizată ca argument pentru susținerea
guvernamentală a proiectului;
* pentru că alți actori non-guvernamentali pot fi implicați în implementarea politicii, reducând
costurile de la buget.
3. Ce zice legea?
În România există legislaţie special dedicată consultării publice, care încurajează participarea
societăţii civile la procesul luării deciziei. Mai jos găsiţi o selecţie a principalelor acte normative în
această arie: Legea nr. 52/2003, legea transparenţei decizionale, se aplică autorităţilor administraţiei
publice centrale şi locale, alese sau numite, precum şi altor instituţii publice care utilizează resurse
financiare publice – primării, consilii locale şi judeţene, ministere, Consiliului Suprem al
Magistraturii. Legea prevede în esenţă că şedinţele şi dezbaterile autorităţilor de mai sus sunt
publice, minutele acestor întâlniri trebuie consemnate şi făcute publice. Proiectele de hotărâri
trebuie făcute cunoscute publicului cu 30 de zile înainte de adoptarea deciziei, anunţul de intenţie
trebuie publicat pe site-ul instituţiei şi afişat la sediul acesteia, dat mass mediei şi tuturor
persoanelor care au depus o cerere pentru primirea acestor informaţii. Minimum 10 zile trebuie
dedicate primirii de sugestii. La cererea unei asociaţi ilegal constituite, autoritatea iniţiatoare este
obligată să organizeze o dezbatere publică a proiectului de hotărâre.. Este creat astfel un cadru care
permite informarea publică cu privire la inițiativă și pune bazele unei implicări în procesul de luare
a deciziei. Într-un studiu, Centrul de Resurse pentru Participare Publică a evidențiat o serie de
puncte slabe ale acestei legi printre care amintim: guvernul şi prefecturile nu sunt nominalizate
expres printre instituţiile cărora li se aplică legea; ambiguităţi de formulare care care fac dificil de
verificat dacă prevederile sunt respectate – ex.: anunţul care trebuie publicat cu 30 de zile înainte de
adoptarea hotărârii nu are inclus obligatoriu în text data publicării; posibilitatea abuzului din partea
autorităților prin formulări vagi precum acceptarea prezenţei în sala de şedinţe a cetăţenilor „în
limita locurilor disponibile”; Trebuie menționat faptul că prevederile acestei legi nu se aplică
procesului de elaborare a actelor normative și ședințelor în care sunt prezentate informații privind:
„apărarea națională, siguranța națională și ordinea publică, interesele strategice economice și
politice ale țării, precum și deliberările autorităților, dacă fac parte din categoria informațiilor
clasificate, potrivit legii”. Pentru organizațiile neguvernamentale care activează într-un anumit
domeniu de politici publice, această lege permite informarea cu privire la inițiativele autorităților
publice în acel domeniu, anterior luării deciziei respective. Putem astfel să intervenim și să
ajustăm/completăm/ influențăm proiectul.
Legea nr. 544/2001, cunoscută sub numele de legea liberului acces la informaţii de interes public
este o altă lege relevantă pentru încurajarea participării publice a cetăţenilor. Conform prevederilor
sale, orice autoritate sau instituţie publică, precum şi orice regie autonomă, are obligaţia de a pune
la dispoziţia cetăţenilor, în baza unei solicitări, informaţii referitoare la propria activitate cu condiția
ca acestea să nu se refere la categorii precum: siguranţa naţională, date personale, anchete judiciare
etc. Informaţiile trebuie furnizate în termen de 10 zile. În cazul solicitării unor informaţii mai
complexe, termenul poate fi prelungit la 30 de zile, cu anunţarea solicitantului în prealabil. Dacă
solicitarea nu a fost adresată instituţiei potrivite, responsabilul pentru aplicarea legii are obligaţia de
a spune solicitantului care este autoritatea potrivită. Unele informaţii, considerate esențiale sunt
făcute publice din oficiu de catre instituțiile publice. Acestea au obligativitatea de a le posta pe site
și a le afișa la sediul instituției. Dintre aceste informații care ar trebui să fie accesibile din oficiu,
menționăm: structura organizatorică, datele de contact, bugetul, sursele financiare, programele şi
strategiile proprii.
Hotărârea de Guvern 561/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul
Guvernului, pentru elaborarea, avizarea si prezentarea proiectelor de documente de politici publice,
a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării,
stipulează că în elaborarea proiectelor de acte normative autoritățile publice au obligația să respecte
legea nr 52/2003 și să supună proiectele de acte normative cu caracter economico-social analizei
comisiilor de dialog social. Criteriul transparenței prevalează și aici, fiind stipulată obligativitatea
organelor publice de publicare a documentelor de politici publice aprobate de guvern. De asemenea,
actul normativ stabilește și procedurile detaliate privind procesul de avizare interministerială a
proiectelor de acte normative și documentelor de politici publice. Acest aspect este de interes pentru
organizațiile neguvernamentale pentru că pot urmări modul în care diferite autorități publice se
poziționează în procesul de consult are interministerială și pot sesiza neconcordanțe procedurale sau
lipsa unei fundamentări/analize adecvate.
Hotărârea de Guvern nr 1361/2006 privind conţinutul instrumentului de prezentare şi motivare a
proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului stabilește modul în care se elaborează
aceste documente. Astfel, nota de fundamentare sau expunerea de motive vor conține informații
privind evaluarea impactului proiectului asupra domeniilor social, economic şi de mediu, asupra
bugetului general consolidat. Aceste instrumente demotivare trebuie să însoțească toate proiectele
de lege, proiectele de ordonanţă şi de ordonanţă de urgenţă, cât şi proiectele de hotărâre a
Guvernului. În ceea ce privește consultarea societății civile, Secțiunea 6. Consultările efectuate în
vederea elaborării proiectului de act normativ; 6.1 Informații privind procesul de consultare cu
organizații neguvernamentale, institute de cercetare și alte organisme implicate trebuie să
menționeze explicit ce organizații au fost consultate, cum a decurs procesul de consultare, ce
propuneri și recomandări au fost făcute și care a fost impactul consultării asupra formei finale a
proiectului. În practică însă, situația diferă. O analiză recentă realizată de CRPE – Implicarea
societății civile în luarea deciziei – a arătat deficiențe majore în asigurarea unui proces de consultare
eficient. Fundamentarea inițiativelor rămâne insuficientă, se înregistrează în continuare un număr
semnificativ de ordonanțe de urgență care nu sunt dezbătute sau communicate anterior adoptării, iar
procesul de consultare a societății civile nu este nicidecum organizat într-o manieră sistematică –
doar 25 de proiecte dintr-un total de 120 analizate de CRPE menționează cel puțin aspecte legate de
consultare. Cadrul legal care statuează obligativitatea consultării sau transparenței procesului
decizionale este completat și de alte acte normative, precum Legea finanțelor publice (legea
nr.273/2006) care stabileşte ca primăria să facă public în presa locală, pe pagina de web sau la
sediul instituţiei proiectul de buget și săorganizeze odezbatere publică; Strategia sistemului de
planificare, formulare și coordonare a politicilor publice care prezintă documentele de politici
publice și procesul de elaborare și coordonare a acestora, Hotărârea de Guvern nr 750/ 2005 care
introduce propunerea de politici publice, etc - sau o serie de documente cu caracter metodologic de
la nivel guvernamental sau instituțional. Chiar dacă HG 775/2005 se adresează în special intituțiilor
publice, acesta poate fi un instrument util și organizațiilor neguvernamentale care, înțelegând cadrul
legal de elaborare a politicilor publice pot solicita instituțiilor statului procese de fundamentare a
deciziilor mai bine realizate. Mai mult, considerăm că folosind această unitate de legislație, ONG-
urile pot sprijini Unitățile de Politici Publice din cadrul ministerelor pentru a îmbunătăți elaborarea
de politici publice și din domeniul lor pentru ca decizia politică să aibă la bază evidențe reale și nu
doar impresii nefundamentate. Toate acestea pot converge spre o mai bună planificare strategică și
bugetară și o guvernare centrală și locală mai eficiente.
Având în vedere faptul că în România guvernarea este în esență legalistă (se bazează în special pe
elaborarea de acte normative în detrimentul altor instrumente de intervenție publică), este extrem de
important ca organizațiile neguvernamentale să se familiarizeze cu procesul legislativ, cu circuitul
unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative pentru a cunoaște cu exactitate care este
momentul oportun și pe lângă cine trebuie să intervină pentru a susține sau a se opune legislației
vizate. Cu toate acestea, nu trebuie să punem un semn de egalitate între acte normative și politici
publice; legile sunt doar instrumente ale implementării unei politici publice, care trebuie să fie
completate de alte instrumente de implementare efectivă: programe naționale, proiecte strategice,
etc. Inițiativele legislative au de parcurs un număr de etape înainte de a deveni legi. Promulgarea de
către Președinte și publicarea legii în Monitorul Oficial face ca o procedură legislativă să fie
încheiată cu succes. Teoretic, potrivit Constituției, prerogativele legislative ar trebui să fie în
principal ale Parlamentului. În practică, acestea sunt împărțite cu Guvernul, care de foarte multe ori
se substituie legislativului și își asumă inițiativa pe cele mai importante proiecte. Acest fapt a
constituit o caracteristică a tuturor guvernelor postdecembriste democratice, indiferent de cât de
stabilă sau instabilă politic a fost guvernarea. Din nefericire, pe fondul lipsei de competențe tehnice
și tematice din cadrul Parlamentului (aleși și staff tehnic), este probabil ca această stare de fapt să
continue, ministerele fiind cele care de cele mai multe ori impun agenda instituțională agendelor
concurente. Trebuie menţionat însă că această situaţie nu este singulară sau specifică doar
României, guvernele multor state jucând demulte ori rolul principal ca iniţiator de politici publice.
Este esențial ca mecanismele și instrumentele de participare să fie bine cunoscute, acceptate și
folosite de ambele părți – autorități și societate civilă. Pentru ca procesul de luare a deciziei și
implementare a politicilor publice să fie unul bottom-up (de jos în sus), este necesar ca mecanismele
de consultare să fie clar stabilite într-un cadru legal, după cum am arătat în cel de-al treilea capitol
al acestui ghid. Dar aceasta nu înseamnă că societatea civilă trebuie să fie doar reactivă, răspunzând
la apelul autorităților privind consultarea pe anumite proiecte de legi sau propuneri de politici
publice. Avem la îndemână o multitudine de instrumente pentru a fi proactivi și pentru a stabili un
cadru permanent de dialog și cooperare cu administrația publică. Pentru a-și îndeplini misiunea, o
organizație neguvernamentală, indiferent de tipul acesteia –think-tank, wachdog, organizație
orientată către intervenția directă pentru îmbunătățirea situației unor gurpuri țintă, etc. trebuie să
stăpânească bine instrumentele de comunicare și de persuasiune și sa-și dezvolte acele
instrumentecare i se potrivesc cel mai bine profilului și propriei tipologii. Canalele de comunicare și
metodele de persuasiune sunt dintre cele mai diverse și este necesar ca o organizație care
intenționează să influențeze diverse politici publice să își dezvolte competențe pentru activități
precum: scriere şi editare de texte; realizarea de cercetări/studii; organizare de evenimente; discurs
public; publishing, producţie audio video, etc.
Acordurile departeneriat cu instituțiile publice
Mai mulţi actori aflaţi într-o relaţie de parteneriat pot conlucra şi oferi experienţe conjugate şi
diferite ce dau naștere la noi iniţiative. Ce este parteneriatul? Parteneriatul este un proces orientat
spre atingerea unei finalităţi pe care părţile asociate o urmăresc şi în care părţile se află într-un
raport de colaborare. Parteneriatul este un mijloc pentru a rezolva o problemă ce nu poate fi
rezolvată la fel de bine de către niciuna dintre părţi în mod individual.
Definirea ONG-urilor în raport cu autoritatea publică
În general ONG-urile sunt văzute ca o zonă intermediară, situată între stat şi cetăţean, populată de
grupuri organizate sau de asociaţii separate de stat şi care se bucură de autonomie în raport cu statul.
Acest lucru poate să conducă la o eventuală „dificultate naturală” de a constitui un parteneriat între
organizaţiile nonguvernamentale şi autorităţile publice. Această abordare vine şi dintr-o anumită
percepţie greşită care tinde să polarizeze publicul şi privatul, în timp ce cele două noţiuni nu sunt
antagonice, ci complementare. Cele două structuri vin cu experienţe şi resurse diferite şi împreună
pot conlucra pentru atingerea scopurilor diferitelor comunităţi.
Dialogul permanent cu reprezentanții instituțiilor publice este o condiție esențială pentru ca
recomandările noastre să:
1. Fie realiste și bine informate
2. Aibă șanse reale de a fi luate în considerare în procesul de planificare a politicilor publice
Parteneriatele pot asigura acest cadru de dialog, mai ales în contextul în care cadrul legal actual nu
asigură un proces de formulare de politici publice suficient de incluziv. Pe termen lung,
parteneriatele repetate pot conduce și la o instituționalizare a proceselor de consultare, astfel încât
să dea naștere unui parteneriat activ, continuu, între stat și actorii neguvernamentali. Pentru ca
parteneriatul să fie unul funcţional, părțile implicate trebuie să respecte o serie de condiții:
* Actorul neguvernamentaltrebuie să aibă o capacitate crescută pentru analiză tehnică, dar și
strategică;
* Actorul instituțional implicat în parteneriat (echipa desemnată ca responsabilă) trebuie să acopere
componenta de expertiză tehnică, dar și pe cea decizională (la un nivel adecvat).
Parteneriatele sunt un mecanism prin care putem rezolva o problemă pe care am întâlnit-o deseori în
discuțiile noastre cu reprezentanții instituțiilor publice – aceea că ei nu-i cunosc pe posibilii
colaboratori din rândul organizațiilor neguvernamentale, nu știu dacă și unde pot găsi nivelul de
expertiză potrivit pentru o consultare reală. O altă problemă pe care parteneriatul o poate rezolva
parțial este aceea a consultării exclusiv formale (situația în care decizia cu privire la opțiunea de
politică publică a fost déjà luată în momentul în care documentul de politică publică/ actul normativ
este postat pe site-ul instituției spre consultare). În cadrul unui parteneriat avem ocazia de a câștiga
încrederea factorului decizional și de a interveni într-o fază incipientă în procesul de formulare a
politicilor publice.
Există însă și dificultăți în folosirea acestui instrument. Parte a problemelor cu care ne confruntăm
în eforturile de cooperare se leagă de absența consensului asupra problemelor prioritare, schimbarea
dorită și/sau metodele alese pentru a produce schimbarea.Din acest motiv este important ca
recomandările noastre să fie întotdeauna bine informate, realiste și să fie justificate prin analize de
tip cost-beneficiu, SWOT ș.a. Am descris mai sus avantajele realizării de parteneriate, condițiile de
succes, problemele pe care le rezolvă și problemele pe care le întâmpină. La acestea trebuie să
adăugăm că obiectivul nostru comun pe termen lung trebuie să fie acela de a determina”adoptarea”
unui parteneriat cu societatea civilă ca principiu general în administrația publică.
Întâlniri directe cu reprezentanții instituțiilor publice/Audiențe şi audieri
Spre deosebire de audiență, audierea reprezinta instrumentul prin care putem avansa direct
propuneri pe probleme de interes public reprezentanților administrației. Potrivit legii Nr. 544 din 12
octombrie 2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, fiecare autoritate sau instituţie
publică are obligaţia să comunice din oficiu programul de audienţe al autorităţii sau instituţiei
publice.
Audierile publice, forumurile deliberative și dezbaterile publice
Audierile publice sunt instrumente utile pe care autoritățile le pun la dispoziția cetățenilor și,
implicit, are prezentanților organizațiilor neguvernamentale, pentru a-și exprima punctul de vedere
pe o problemă dată. Asemănător, forumurile deliberative sunt folosite pentru a colecta de la cetățeni
opinii despre o anumită politică publică. Dacă pentru a maximiza rezultatele unei audieri pozițiile
pe care leprezentăm trebuie să fie bine informate și articulate, în cazul forumurilor deliberative vom
avea ocazia de a asista mai întâi la prezentări din partea experților din domeniul respectiv. Audierile
publice sunt similare cu dezbaterile publice în termenide impact, cu deosebirea că acestea din urmă
aduc în plus și componenta de dezbatere, reprezentanții administrației având posibilitatea
să”prezinte punctul devedere al administrației, să îl argumenteze, să se exprime în acord sau în
dezacord cu ceilalţi participanţi, etc”.
Despre societatea civilă
În secolul al XV-lea apare în circulaţie termenul societate civilă pentru a desemna acele societăţi
care aveau atributele civilizaţiei, legalităţii şi urbanităţii.
În secolul al XVIII-lea termenul de societate civilă desemnează societatea politică în întregul ei.
În secolul al XIX-lea termenul capătă sensul de parte a societăţii duferită şi opusă statului. Altfel
spus cuprinde forme de asociere spontană, conştientă a oamenilor care nu depinde de lege, stat şi
putere politică.
În prezent prin societate civilă se înţelege ansamblul iniţiativelor şi organizaţiilor cetăţeneşti.
Cuprinde toate asociaţiile voluntare cu caracter economic religios,educativ,umanitar.
Puncte de vedere în privinţa raporturilor dintre stat şi societate civilă:

 Sunt în opoziţie

 Statul democratic şi societatea civilă pot coopera foarte bine

 Societatea civilă ar trebui să dispară

Definire. Principiul consultarii cetatenilor presupune implicarea cetatenilor in managementul
deciziilor si al ofertei de servicii. Democratia participativa urmareste aducerea deciziilor cat mai
aproape de beneficiari, care sunt informati si consultati asupra modului cu de gestionare a autoritatii
si resurselor publice. In urma dialogului dintre autoritati si cetateni, in masura posibilitatilor,
sugestiile acestora din urma sunt integrate in interventiile guvernamentale urmarindu-se astfel
satisfacerea nevoilor comunitatilor locale. Principiul consultarii cetatenilor este un principiu de baza
al administratiei publice pe care democratiile occidentale pun mare pret astfel ca in jurul sau s-au
dezvoltat o serie de studii, comentarii si bune practici. In ultimii ani, si in Romania accentuandu-se
procesul de democratizare prin participarea cetatenilor, experienta vechilor democratii a fost
preluata si adaptata prin diferite programe si studii, de obicei cu finantare externa. Astfel ca o serie
de termeni, preluati din traduceri si adaptari, au patruns in limbajul de specialitate.
Principiul, asa cum este formulat in art. 2 L. 215/2001, face referire numai la nivelul administratiei
locale: „Art. 2. -(1) Administratia publica in unitatile administrativ-teritoriale se organizeaza si
functioneaza in temeiul principiilor […] consultarii cetatenilor in solutionarea problemelor locale de
interes deosebit.” Desi L.215 face referire numai la consultarea la nivel local, asa cum reiese din
studiul legislatiei specifice care reglementeaza modalitatile concrete de realizare a principiului,
obligativitatea si dreptul consultarii cetatenilor revine atat autoritatilor administrative la toate
nivelurile, locale, centrale, si in viitoarul apropiat regionale. De aceea, daca initial in titlul
articolului am preluat formularea data de L. 215/2001, ulterior am renuntat la dimensiunea locala
conferita de aceasta lege. Intrucat principiul consultarii este multidimensional si se aplica pentru
toate nivelurile administrative, comentariile cuprinse in acest studiutrebuie apreciate in consecinta.
3. Modalitatile de realizare a consultarii cetatenilor. Principiului consultarii cetatenilor are un
continut foarte complex dat de diversele modalitati de realizare dispersate in cuprinsul unui numar
de mai mult de noua acte normative. Numarul mare de acte normative a facut analiza noastra destul
de dificil si a consumat mult de timp. In incercarea de a sintetiza modalitatile de consultare am
pornit de la criteriul propus de Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OECD),
care, in functie de gradul de implicare a cetatenilor, distinge trei tipuri de democratie participativa:
informare, consultare si participare. Pentru fiecare dintre cele trei forme prezentate in studiul OECD
am identificat si corelat in mod corespunzator modalitatile concrete de consultare a cetatenilor asa
cum sunt prevazute in legislatia romaneasca. In final cele noua modalitati de consultare a cetatenilor
au fost sintetizate intro schema logica in forma de tabel.
4. Informarea cetatenilor - solicita cel mai mic grad de implicarea cetatenilor care sunt tinuti la
curent despre activitatea institutiilor publice. Dar cetatenii raman in exteriorul proceselor
administrative, la nivelul de simplu spectator sau analist-comentator. Totusi informare presupune ca
procesul de guvernare este suficient de transparent pentru ca cetatenii sa obtina informatia necesara
pentru a vedea in ce masura guvernul isi respecta promisiunile si pentru a fi capabili sa analizeze ce
se intampla in diverse sectoare de politica. Informatiile pot sluji ulterior in organizarea diferitelor
actiuni de presiune asupra guvernantilor. Pentru fiecare dintre cele trei forme prezentate in studiul
OECD am identificat si corelat modalitatile concrete de consultare a cetatenilor, asa cum sunt
prevazute in legislatia romaneasca: Informatii din oficiu; inclusiv Raportul de activitate al
institutiei; Informatii la cerere.
5. Consultarea cetatenilorimplica un grad sporit de implicare a cetatenilor care nu numai ca citesc si
se informeaza dar au prilejul de a-si exprima puctele de vedere in cadrul consultarilor. Consultarea
cetatenilor se face atat in problemele de interes national cat si local prin: Consultarea cetatenilor
(ex.: dezbateri publice); Participarea cetatenilor la sedintele forurilor legislative si decizionale
nationale si locale; Referendum.
6. Participarea activa implica maximul de participare din partea cetatenilor care trebuie sa dea
dovada de initiativa, maturitate si dedicatie devenind co-participanti ai procesului de guvernare.
Participarea activa necesita o forma structurata de organizare a cetatenilor, de exemplu in cadrul
ONG-urilor, organizatiilor profesionale, etc. Participarea activa a societatii civile se poate manifesta
prin: Initiativa legislativa Participare in cadrul parteneriatului.
Cadrul legislativ. Dupa prezentarea formelor concrete de consultare a cetatenilor, analiza, chiar si
numai in rezumat, cadrului legislativ specific este de natura sa completeze tabloul democratiei
participative. Se cuvine sa incepem prezentarea cu cea mai importanta conventie internationala in
materie de administratie publica, Carta europene a autonomiei locale adoptata la Strasbourg la 15
octombrie 1985 si ratificata de Romania in 1997. Principiul consultarii este prevazut in art. 3, care
face vorbire despre faptul ca drepturile ce revin autoritatilor administratiei publice locale nu pot
limita exercitarea principiul consultarii cetatenilor.
Cu toate ca implicarea cetatenilor in procesele decizionale genereaza o serie de beneficii, guvernanti
sunt si ei oameni si in lipsa unor prevederi legale exprese probabil ca nu ar percepe acest principiu
ca pe o sursa de beneficii si mai degraba ca pe o obligatie. Asadar in continuare vom sintetiza
textele legislative care impun edililor obligativitea consultarii cetatenilor:
->Constitutia Romanieiin art. 31 impune autoritatilor publice obligatia de a punela dispozitia
cetatenilor informatiile de interes public: Dreptul la informaţie Art. 31 (1) Dreptul persoanei de a
avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. (2) Autorităţile publice, potrivit
competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor
publice şi asupra problemelor de interes personal. In continuare, art.68 permite participarea
cetatenilor la dezbaterile parlamentare, statuand in alin.(1): „Sedintele celor doua Camere sunt
publice”. In Constitutie, participarea cetatenilor sub forma initiativei legislative este prevazuta de
art. 74, ale carui prevederi au fost modificate prin L. 429/2003 de revizuire a Constitutiei Romaniei,
la art. art.74, in sensul relaxarii conditiilor pentru propunere legislativa cetateneasca prin reducerea
numarului cetatenilor care pot exercita dreptul la initiativa legislativa la 100 000: Art. 74 (1)
Initiativa legislativa apartine, dupa caz, Guvernului, deputatilor, senatorilor sau unui numar de cel
putin 100.000 de cetateni cu drept de vot. Cetatenii care isi manifesta dreptul la initiativa legislativa
trebuie sa provina din cel putin un sfert din judetele tarii, iar in fiecare din aceste judete, respectiv in
municipiul Bucuresti, trebuie sa fie inregistrate cel putin 5.000 de semnaturi in sprijinul acestei
initiative.
Modul concret in care se exercita, de catre cetateni, dreptul la initiativa legislativa, este prevazut de
L. 189/1999. -> L. 109/1997 privind organizarea sifunctionarea Consiliul Economic si Social (CES)
prevede posibilitatea Guvernului de a include in CES reprezentanti ai „asociatiilor profesionale,
organizatiilor neguvernamentale si ai altor asemenea organizatiiale societatii civile” oferind astfel
un mecanism de consultare cu societatea civila. Regulamentul de ordine interioara al CES stabileste
domeniile din care pot proveni reprezentantii societatii civile: a sociatii academice profesionale,
organizatii Camerale pentru protectia consumatorilor, organizatii din domeniul drepturile omului
(inclusiv drepturile femeilor, tineretului si copiilor), domeniul sanatatii si ale persoanelor cu
dizabilitati, servicii sociale si eradicarea saraciei, mediu si pentru problemele legate de mediul rural.
->Din interpretarea art. 21 L.189/1998 privind finantele publice locale reiese obligatia consiliilor
locale, primariilor si consiliilor judetene de a-i informa pe cetateni asupra proiectelor bugetelor
locale cu 15 zile inainte de dezbatere in plenului consiliilor. In acest fel cetatenii au la dispozitie un
interval de timp rezonabil pentru a putea formula contestatii la proiectele respective.
-> L.189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni vine detalieze prevederile
articolului intitulat Iniţiativa legislativa, art.74 din Constitutie. Legea reglementeaza procedura de
exercitare a initiativei legislative cu referire la semnaturile sustinatorilor, atestarea listelor de
sustinatori, inregistrarea propunerii legislative, verificarea indeplinirii conditiilor.
-> Asa cum am amintiti deja L. 3/ 2000 privind organizarea si desfasurarea referendumului, fata de
predecesoarea sa Decretul-Lege. 29/1990 intruduce posibilitatea organizarii referendumului si la
nivel local, nu numai la nivel national. Legea precizeaza situatiile care necesita consultarea prin
referendum, procedurile si termenele ce trebuiesc respectate.
->L. 215/2001 privind administratia publica locala statueaza si ea cuprivire la publicitatea sedintelor
de consiliu, astfel: In privinta consiliilor locale: Art. 43. alin. (1) „Sedintele consiliului local sunt
publice, cu exceptia cazurilor in care consilierii decid, cu majoritate de voturi, ca acestea sa se
desfasoare cu usile inchise.” In privinta consiliilor judetene: Art. 110. – „Dispozitiile art. 43,art. 45-
54 si art. 56 se aplica in mod corespunzator”.
->L. 544/2001 privindliberul acces la informatia de interes public, extinde, sfera autoritatilor
publice care au obligativitatea de a furniza informatii si introduce distinctia intre informatiile care
sunt furnizate „din oficiu” art.5 (1) si informatiile care sunt disponibile „la cerere”. Legea stabileste
de asemenea procedura detaliata si termenele in care autoritatile trebuie sa raspunda la cererile de
informatii.
->Prin modificarile aduse legii privind administratia publica locala de L. 141/2004, art. 46(5) si
109, se recunoaste cetatenilor dreptul de a propune proiecte de hotarari de consiliu local, respectiv
judetean. Numarul cetatenilor care trebuie sa sustina propunerea de proiect este de 5% din pupulatia
cu drept de vot din respectiva unitatate administrativ-teritoriala.
Art. 46 (5) Proiectele de hotarare pot fi propuse de consilieri, de primar sau de cetateni.
->Legea 52/2003 privind transparenta decizionala in administratia publica in art. 2 subliniaza inca o
data principiul obligativitatii informarii prealabile a cetatenilor si stabileste procedura detaliata a
procesuluide informare din oficiu asupra initiativelor guvernamentale la nivel central si local. Prin
art. 6, legea introduce in activitatea administratiei publice conceptul de dezbatere publica si prevede
obligativitatea organizarii unui astfel de eveniment in conditii date. Invederea realizarii unei
informari din oficiu cat mai complete, legea prevede in sarcina autoritatilor administratiei publice
obligatia intocmirii unui Raport anual privind transparenta decizionala, precizand elementele ce
trebuie sa fie cuprinse in contiutul raportului precum si obligativitatea afisarii lui pe un site propriu
(art. 12). Meritoriu pentru aceasta lege este inscrierea in normalitate cu o structura completa a
normelor juridice care pe langa ipoteza si dispozitie cuprind si sanctiuni. Astfel art. 14 statueaza
cane respectarea prevederilor referitoare la dezbaterile publice constituie abatere disciplinara si se
sanctioneaza conform prevederilor L.188/1999 privind Statutul functionarilor publici.
-> Desi H.G. 775/2005 Regulamentul privind procedurile de elaborare, monitorizare si evaluare a
politicilor publice la nivel central vizeaza procesul de elaborare al politicilor publice la nivel central
este un act normativ ce se cere mentionat pentru a avea un tablou complet al legislatiei romanesti in
domeniul democratiei participative. Hotararea traseaza in sarcina ministerelor si organe de
specialitate ale administratiei publice centrale care initiaza proiecte de acte normative si politici
publice obligativitatea includerii in documentul denumit Propunere de Politici Publice, pe langa
rezultatele studiilor si analizelor, si rezultatele activitatii de consultare a societatii civile cu privire la
diferitele variante de solutionare identificate. (art.10) Alaturi de actele normative sintetizate mai sus,
trebuie mentionate doua alte initiative si importante si foarte recente din august 2006 care sustin
dezvoltarea democratiei participative in Romania:
-> initiativa Primului-ministru privind constituirea Colegiului pentru Consultarea Asociatiilor si
Fundatiilor - organism consultativ, care va asigura participarea societatii civile la elaborarea
politicilor publice, initiativa care se inscrie in linia consultarii societatii civile in elaborarea
politicilor publice; si
->Initiativa Presedintelui Camerei Deputatilor care vine sa sprijine si sa largeasca dreptul de
participare la activitatea parlamentarilor prin Programul de Acreditare a ONG-urilor la Camera
Deputatilor are da dreptul „de acces permanent al reprezentantilor delegati ai societatii civile la
activitatea Comisiilor de specialitate ale institutiei”.
7. Interferenta principiului consultarii cu celelalte principii. Fiind unul dintre cele cinci principii de
baza ale administratiei publice, urmatorul demers in analiza principiului consultarii cetatenilor este
in mod firesc plasarea lui in cadrul sistemului principiilor care guverneaza administratia publica si
analiza interferentelor cu celelate principii, acolo unde este cazul. Principiile administratiei publice
reprezinta un ansamblu unitar de reguli care determina in mod esential organizarea si functionarea
sistemului autoritatilor administratiei publice. In ceea ce priveste administratia publica locala,
principiile care o guverneaza sunt clar enumerate in Legea 215/2001 privind administratia publica
locala: Art. 2. -(1) Administratia publica inunitatile administrativ-teritoriale se organizeaza si
functioneaza intemeiul principiilor autonomiei locale, descentralizarii serviciilor publice,
eligibilitatii autoritatilor administratiei publice locale, legalitatii si al consultarii cetatenilor in
solutionarea problemelor locale de interes deosebit. Desi unii autorii sustin ca „principiul
autonomiei locale absoarbe si principiul consultarii cetatenilor in problemele de interes local”
consideram caprincipiul consultarii este un principiu de sine statator si apreciem ca acesta
interactioneaza si se completeaza reciproc cu celelate principii dupa cumurmeaza:
8. Cu principiul autonomiei locale. Art 3 din Carta Europeana a Autonomiei Locale stabileste ca
drepturile ce revin autoritatilor administratiei publice locale nu pot limita exercitarea principiul
consultarii cetatenilor: Art. 3: Conceptul de autonomie locala
1. Prin autonomie locala se intelege dreptul si capacitatea efectiva ale autoritatilor administratiei
publice locale de a solutiona si de a gestiona, in cadrul legii, in nume propriu si in interesul
populatiei locale, o parte importanta a treburilor publice.
2. Acest drept se exercita de consilii sau adunari, compuse din membri alesi prin vot liber, secret,
egal, direct si universal, care pot dispune de organe executive si deliberative care raspund in fata lor.
Aceasta dispozitie nu aduce atingere, in nici un fel, posibilitatii de a recurge la adunari cetatenesti,
referendum sau orice alta forma de participare directa a cetatenilor, acolo unde aceasta este permisa
de lege. Autonomia locala consta in puterea administratiei publice de a lua singura deciziile cu
privire la serviciile furnizate pentru comunitatii locale, respectiv calitatea si cantitatea precum si
costul si modul de plata. Astfel sta in puterea autoritatilor locale, si nu a Guvernului (ministerului de
resort) sa decida daca sa sacrifice calitatea transportului public local in favoarea incalzirii
locuintelor pe timp de iarna. Adica consiliul local hotaraste daca sa aloce mai putini bani pentru
transport cu consecinta reducerii numarului de autobuze iar diferenta sa o redirectioneze pentru
pacura necesara centralelor termice ce furnizeaza caldura la cartierele de blocuri. Art. 3 din Carta
subliniaza tocmai ca acest drept de decizie pe care il au autoritatile locale trebuie sa tina seama de
parerea cetatenilor, de consultarea lor prealabila adoptarii deciziilor majore. Carta ingradeste
gestiunea resurselor comunitare dupa bunul plac al edililor locali obligandu-i pe acestia sa
dialogheze permanent cu cetatenii si reamintind ca autonomia trebuie sa aibe ca ultima finalitate
satisfacerea intereselor comunitatilor locale. Iar prioritatile locale pot fi cunoscute si servite cel mai
bine intrebandu-i direct pe cetateni in cadrul procesului de consultare. Asadar, consideram ca cele
doua principii nu se afla in raport de subordonare. Iar exercitarea lor asigura echilibrul actului de
guvernare asigurand colaborarea dintre guvernanti si guvernati permitand controlul cetatenilor
asupra autoritatilor locale, control ce contribuie la mentinerea echilibrului institutional.
9. Cu principiul descentralizarii. Descentralizarea este procesul care vizeaza obtinerea autonomiei
decizionale si financiare a autoritatilor locale, proces care consta in transferul de autoritate si
responsabilitate de la autoritatile centrale catre autoritatile locale.
Acest transfer opreaza sectorial si poate fi total sau partial asa cum se incearca in cadrul
programului pilot "Managementul administrativ si financiar al scolii intr-un mediu descentralizat".
Prin procesul de descentralizare, se transfera autoritatilor locale o arie largita de responsabilitati
care cer cu necesitate acompanierea de instrumentele necesare exercitarii efective. Unul dintre
aceste instrumente il consituie introducerea prin L. 3/2000 a posibilitatii de organizare a
referendumului local. Referendumul local permite consultarea cetatenilor in probleme majore ale
colectivitatii din care fac parte, aducand astfel decizia mai aproape de beneficiarii directi si totodata
conferind legitimitate interventiilor edililor locali. Pe parcursul procesului de reforma prin
descentralizare, deseori edilii locali sunt confruntati cu sarcini si responsabilitati noi pentru pentru
care nu sunt întotdeauna pregatiti ori nu au experienta, fiind astfel sub o marea tensiune generata de
povara luarii unor decizii care pot antrena diferite forme de raspundere. Consultarea cetatenilor
poate deveni o mare usurare si sprijin fiind un excelent instrument de a reduce presiunea luarii
deciziilor prin legitimizarea lor in cadrul unui referendum local. Mai ales ca legea permite alocarea
de resurse financiare de la bugetele locale pentru consultarea cetatenilor.
10. Cu principiul eligibilitatii. In cadrul alegerilor generale si locale, prin vot, cetatenii transfera
alesilor un mandat care cuprinde o sfera largita de obligatii dar si vaste prerogative de a uza de
puterea publica, forta coercitiva a statului. Dupa acordarea votului cetatenii nemultumiti de prestatia
alesilor au la dispozitie un numar limitat de modalitati de sanctionare. Una dintre ele este ca la
urmatoarele alegeri sa-si schimbe optiunea electorala si sa nu mai acorde votul. Dar pentru ca
intervalul de timp dintre alegeri este destul de lung, 4 ani, grupurile de interese si cetateni grupati in
cadrul organizatiilor neguvernamentale pot exercita diferite forme de presiune. Organizarea unor
campanii de lobby sau advocacy necesita insa o documentare temeinica care in cea mai mare
masura se bazeaza pe informatii detinute de institutiile publice. Informatiile necesare realizarii fie a
drepturilor individuale fie a unor campanii de presiune, monitorizare si evaluare a interventiilor
guvernamentale pot fi obtinute uzand de dreptul cetatenilor la informatiile de interes public, drept
ce intra in componenta principiului consultarii. Asadar, principiul consultarii cetatenilor
functioneaza ca un instrument de control si monitorizare care securizeaza intervalul de timp dintre
alegeri. Accesul cetatenilor la informatiile de interes public asigura transparenta actului de
guvernare si permite monitorizarea si supravegherea din partea societatii civile.
11. Cu principiul legalitatii. Înafara de reglementarea sa expresa in L. 215/ 2001, continutul
principiului legalitatii este reglementat de Constitutia Romaniei care stabileste ca respectarea
Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie. Pentru administratie publica principul
legalitatii prezinta un interes deosebit deoarece activitatea de legiferare/ normare constituie o
componenta de baza a activitatii autoritatilor adminstratiei publice locale si centrale. Asadar, actele
administrative trebuie sa se supuna cu strictete ierarhiei fortei juridice in varful careia sta
constitutia, urmata de Legile organice, legile ordinare, actele guvernului si la urma actele
administratie publice centrale si locale. Pe parcursul procesului de legiferare autoritatile
administratiei publice sunt tinute sa respecte cerintele impuse de principiul consultarii privind
informarea cetatenilor prin obligativitatea publicitatii proiectelor de acte normative. De exemplu, la
nivel local, este obligatorie consultarea cetatenilor asupra proiectelor bugetelor local asa cum reiese
din interpretarea art. 21 L. 189/1998 privind finantele publice locale, consiliile locale, primariile si
consiliile judetene, au obligatia de a-i informa pe cetateni asupra proiectelor bugetelor locale prin
afisarea la sediul institutieisipe site-ul propriu, inainte ca acestea sa intre in dezbaterea plenului
consiliilor si sa lase cetatenilor 15 zile la dispozitie pentru a putea formula contestatii la proiectele
respective. La nivel central, de asemenea, art.10 H.G. 775/2005 Regulamentul [...] instituie
obligativitatea includerii in documentul denumit Propunere de Politici Publice si rezultatele
activitatii de consultare a societatii civile. Posibilitatea consultarii cetatenilor este prevazuta in
Constitutie atunci cand lasa sedintele camerelor sa fie publice, ori in L. 215/2001 care deschide
publicului sedintele consiliilor locale ori judetene, dar si prin L. 3/ 2000 care reglementeaza
refrendumul national dar si local. Concludem asadar ca informarea si consultarea cetatenilor pe
parcursul activitatii de normare atat la nivel local cat si central constitutie o etapa obligatorie si
asigura respectarea principiului consultarii cetatenilor. Concluzionam ca, desi incepand cu anul
2000, asistam la dezvoltarea unui cadru legislativ comprehensiv de promovare a participarii
publicului la procesul decizional si chiar daca putem aprecia ca exista o suprareglementare de texte
in domeniul consultarii publice, legislatia legata de consultarea publica nu este suficient cunoscuta
de cetateni nici de guvernanti. Iar in mediul rural consultarea publica este aproape inexistenta.
Problematica participarii cetateanului este inca la inceput in democratia de tranzitie din Romania si
este inca privita cu suspiciune sine incredere. De multe ori, pentru ca nu exista vointa politica in
acest sens si se urmareste numai bifarea pe agenda administrativa, consultarile se rezumala simple
discutii, cu un caracter limitat si formalist neadecvat unui proces substantial de consultare. Asadar,
aplicarea efectiva si eficienta aprincipiului consultarii necesita un efort concertat de mediatizare si
de formarea unei culturi a participarii care sa rezulte in mai multa transparenta si deschidere din
partea autoritatilor publice iar din partea cetatenilor, mai mult interes, implicare si angajament fata
de asumarea co-deciziei si co-responsabilitatii in rezolvaraea problemelor locale.
Constituţia României, adoptată prin Referendumul naţional din 8 decembrie 1991, revizuită prin
Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, s-a dovedit total necorespunzătoare pentru
aspiraţiile şi năzuinţele poporului român, greu încercat în ultimii 70 de ani ai istoriei sale, începând
cu punerea în practică a Pactului Ribbentrop-Molotov, continuând cu lovitura de stat din 23 august
1944, prin care a fost instalat regimul comunist în România, cu lovitura de stat din 22 decembrie
1989, prin care a fost instalat regimul oligarhic actual, cu cei 23 de ani de distrugere şi jefuire a
avuţiei productive acumulate de români de-a lungul veacurilor, cu aducerea majorităţii cetăţenilor
României în starea de sclavie în care se află în prezent.
Eliberat din jugul regimului comunist prin sacrificiul suprem al celor peste 1.000 de tineri români
ucişi în zilele însângerate ale lui decembrie 1989, poporul român, cu uriaşa avuţie productivă
acumulată din munca lui în timpul regimului comunist, avea posibilitatea şi era îndreptăţit să îşi
construiască o economie democratică, productivă şi performantă, care să îi asigure libertatea,
bunăstarea şi fericirea, precum şi posibilitatea de a-şi construi un stat cu adevărat democratic, un
stat al lui, al poporului, care să îl slujească, să îi apere drepturile şi libertăţile.
Cu avuţia productivă, cu situaţia financiară şi cu forţa de muncă de înaltă calificare, pe care le avea
în 1990, poporul român ar fi avut, astăzi, pensii şi salarii, precum şi venituri bugetare de 4 ori mai
mari decât cele pe care le are, nivelul lui de trai ar fi fost, astăzi, printre cele mai ridicate din Europa
şi din lume.
Din nefericire, autorii loviturii de stat din decembrie 1989 au confiscat revolta populară a românilor,
au acaparat şi statul român, pe care l-au transformat în instrument de jefuire a poporului şi de
îmbogăţire a lor. Au jefuit şi s-au îmbogăţit. Au distrus, au demolat mii de uzine şi fabrici construite
de români, pe care le-au vândut ca fier vechi şi alte materiale de construcţii, cu banii încasaţi şi-au
cumpărat bunuri de consum de lux - vile, jeepuri, iahturi etc. Cea mai mare parte a capitalului
naţional a fost trecută în proprietatea străinilor, prin aşa-numita privatizare, prin vânzare la preţuri
derizorii a miilor de întreprinderi, uzine, fabrici, spaţii comerciale şi de birouri, bănci etc., construite
cu multă trudă şi multe privaţiuni de către cetăţenii României.
Cu ajutorul inflaţiei, statul român, prin Banca Naţională a României, a pus pe butuci fabricile şi
uzinele, întregul capital productiv al ţării, ca să poată să le demoleze, ca să poată să le scoată la
mezat, să fie cumpărate de guvernanţi şi de străini, la preţuri de nimic. Cu ajutorul aceleiaşi inflaţii,
statul român, în mai puţin de un deceniu, în perioada 1990-1997, a redus la jumătate puterea de
cumpărare a salariilor şi pensiilor, astfel încât majoritatea cetăţenilor României a fost adusă în stare
de sărăcie, în imposibilitatea de a economisi şi de a investi, pentru crearea de capacităţi de producţie
şi de locuri de muncă. Au fost distruse 4 milioane de locuri de muncă, astfel încât peste 3 milioane
de români au fost obligaţi să ia drumul străinătăţii, în căutarea unui loc de muncă.
Rezultatul final al acestui proces de distrugere şi jefuire este acela că România a fost adusă în stare
de colonie, iar majoritatea poporului român a fost adusă în stare de sclavie. Cea mai mare parte a
capitalului utilizat pe teritoriul României se află în proprietatea străinilor, a transnaţionalelor, ceea
ce face ca şi cea mai mare parte a avuţiei create în România să intre în proprietatea străinilor şi să
plece din ţară. Înstrăinarea capitalului naţional a determinat şi înrăutăţirea nemaiîntâlnită a
raportului dintre remuneraţia muncii şi remuneraţia capitalului. În România, ponderea salariilor,
pensiilor şi celorlalte venituri derivate din salarii în Produsul Intern Brut (PIB) este de sub o treime,
restul fiind profituri, în timp ce în Elveţia, de exemplu, ca şi în alte ţări civilizate ale lumii, ponderea
profiturilor este de sub o treime, restul revenind salariilor, pensiilor şi altor venituri derivate din
salarii.
Starea actuală dezastruoasă a economiei şi societăţii româneşti a fost determinată de modul
defectuos în care a fost concepută Constituţia adoptată în 1991 şi revizuită în 2003, de modul în
care această Constituţie a definit raportul dintre popor şi stat, de modul în care au fost definite
atribuţiile diferitelor componente ale statului şi relaţiile dintre acestea. A fost creat, astfel, un stat
scăpat total de sub controlul poporului, un stat controlat de mafia politică şi financiară creată, la
rândul ei, prin hoţia numită privatizare.
Deşi, în Constituţia României, la art. 1, se prevede că România este stat democratic, oricine poate
vedea că această prevedere este o vorbă goală, care nu are nicio legătură cu realitatea. Un stat
democratic este un stat în care puterea politică, puterea de a stabili norme de convieţuire socială, de
a adopta şi aplica legile care să reglementeze relaţiile dintre cetăţeni şi dintre cetăţeni şi stat,
aparţine poporului (demos = popor; kratos = putere). Poporul român a fost deposedat de puterea
politică, care a fost acaparată de autorii loviturii de stat din decembrie 1989 şi este menţinută în
ghearele acestora, prin statul creat de ei.
Uzurpatorii puterii politice a poporului român au folosit statul român pentru a acapara capitalul
acumulat de români până în 1989, precum şi profiturile realizate de acest capital, după 1989. Toată
această avuţie a fost trecută în proprietatea privată a minorităţii autohtone, formată din cei care s-au
instalat la conducerea statului român, şi a străinilor, care au cumpărat la preţuri de nimic cea mai
mare parte a capitalului furat de către guvernanţi de la poporul român, prin Legea nr. 15/1990. În
felul acesta a fost creată o pătură minoritară foarte bogată, oligarhia, care deţine cea mai mare parte
a capitalului utilizat în România şi care controlează total şi statul român. Aşa se face că, în prezent,
în România funcţionează nu un stat democratic, al poporului, ci un stat oligarhic (oligos = puţin;
arche = putere), un stat al minorităţii îmbogăţite prin jaful denumit privatizare.
Principii fundamentale
Scoaterea poporului român din marasmul economic, politic, social şi moral în care a fost adus de
statul român uzurpator necesită schimbarea, din temelii, a legii fundamentale a societăţii româneşti,
a Constituţiei României. Acestui scop îi răspunde iniţiativa legislativă cetăţenească privind
revizuirea Constituţiei României, pe care o propunem spre aprobare poporului român.
La baza proiectului de revizuire sunt aşezate următoarele principii fundamentale:
1. Statul este creat de popor. Statul există şi funcţionează sub controlul poporului. Raţiunea de a fi a
statului este să slujească poporul, să apere drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să furnizeze servicii de
uz şi de interes public pentru toţi cetăţenii săi.
2. Poporul poate să îşi exercite controlul asupra statului, asupra puterii politice, dacă şi numai dacă
el, poporul, deţine şi puterea economică, dacă este proprietar asupra capitalului. Constituţia trebuie
să dispună mecanismele juridice şi financiare prin care poporul să devină şi să rămână proprietar al
capitalului utilizat în economia naţională.
3. Statul este constituit din mai multe componente, numite autorităţi ale statului, complet separate
una de alta şi total independente una faţă de alta, care se controlează reciproc şi toate sunt controlate
de popor. Se propune ca statul român să fie constituit din nouă componente: legislativă, executivă,
judecătorească, mediatică, financiară, electorală, morală, statistică, ştiinţifică.
4. România este patria poporului român. Statul român este obligat să apere teritoriul naţional al
poporului său, să acţioneze necontenit pentru Reîntregirea Patriei cu teritoriile rupte din trupul ţării
de către participanţii la cel de al Doilea Război Mondial.
5. În România funcţionează o economie democratică, în care majoritatea capitalului se află în
proprietatea privată a majorităţii cetăţenilor.
Românii, stăpâni pe capitalul şi teritoriul naţional şi pe resursele naturale ale ţării
Cea mai importantă prevedere a proiectului de revizuire constă în reconstituirea drepturilor de
proprietate ale poporului român asupra capitalului naţional, asupra teritoriului naţional şi asupra
resurselor naturale ale ţării. Numai reconstituirea drepturilor de proprietate asupra capitalului,
pământului şi resurselor naturale ale ţării va face posibilă şi recâştigarea celorlalte drepturi şi
libertăţi ale românilor.
Împroprietărirea cetăţenilor cu capital productiv
Proiectul prevede constituirea Fondului Naţional de Capital Distributiv, în care va fi colectată o
cincime din Produsul Intern Brut al ţării, în principal prin instituirea impozitului progresiv pe
proprietăţi. Sumele băneşti colectate în acest Fond vor fi folosite pentru împroprietărirea cetăţenilor
români cu capital productiv: terenuri, construcţii, maşini, utilaje, echipamente, licenţe, brevete etc.
Scopul urmărit prin această împroprietărire este unul triplu: a) constituirea unei surse sigure şi
permanente pentru investiţii productive în sectorul privat al economiei naţionale; b) despăgubirea
cetăţenilor României pentru capitalul şi profiturile de care au fost deposedaţi, prin aşa-zisa
privatizare; c) construcţia economiei democratice, o economie în care majoritatea capitalului să
intre şi să rămână în proprietatea privată a majorităţii cetăţenilor ţării. Trecerea capitalului, a puterii
economice, în mâinile celor mulţi, ale poporului, va crea temelia trainică a statului democratic, a
statului poporului.
Statul român va fi obligat să recupereze întregul capital pe care şi l-a însuşit prin Legea nr. 15/1990
şi pe care l-a vândut prin legile privatizării. Capitalul vândut ilegal va fi confiscat. Capitalul vândut
legal va fi răscumpărat. Răscumpărarea va fi făcută cu bani de la Fondul Naţional de Capital
Distributiv. Capitalul recuperat va fi trecut în patrimoniul Fondului Naţional de Pensii Publice, până
la completarea activului net al acestui Fond şi în patrimoniul Fondului Naţional de Capital
Distributiv şi, ulterior, în proprietatea privată a cetăţenilor ţării.
Statul este administrator al proprietăţii publice
În goana lor după jaf şi îmbogăţire, guvernanţii români au inventat ceea ce ei numesc proprietatea
PRIVATĂ a statului. Nu s-au mulţumit să treacă în proprietatea statului lor bunurile aflate în
proprietatea poporului român, dar au trecut cea mai mare parte a acestor bunuri în aşa-zisa
proprietate privată a statului, ca să le poată vinde, să le scoată la mezat, pentru ca să le poată
cumpăra, ei şi străinii, la preţuri subevaluate.
Proiectul de lege propus de cetăţeni pentru revizuirea Constituţiei desfiinţează această aşa-zisă
proprietate a statului, fie ea privată sau publică. Statul nu produce avuţie, ca atare nu poate fi
proprietar asupra niciunui fel de bunuri. Numai cetăţenii, numai poporul produce avuţie. Numai el,
poporul, poate fi proprietar. El, poporul, hotărăşte ca o parte din avuţia creată de el să intre în
proprietatea publică, a tuturor cetăţenilor ţării sau a comunităţilor locale. El, poporul, prin
Constituţie, încredinţează statului şi autorităţilor publice locale, spre folosinţă sau spre administrare,
bunurile aflate în această proprietate publică. Statul nu este proprietar. Statul este numai utilizator
sau administrator al bunurilor aflate în proprietatea publică, a poporului.
Statul nu este nici comerciant, nici negustor
Statul nu poate vinde bunurile aflate în proprietatea publică, a poporului. Bunurile intrate în
proprietate publică sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Orice bun intrat în proprietate
publică este folosit până la completa lui uzură, când este scos din funcţiune şi casat, conform
prevederilor legii. Orice bun intrat în proprietate publică este folosit în scopul pentru care a fost
creat sau achiziţionat, acela de a furniza bunuri şi servicii cetăţenilor, de uz şi de interes public.
Resursele naturale, exploatate prin regii ale statului român
Proiectul de lege propus obligă statul român să exploateze şi să valorifice resursele naturale ale ţării
prin forţe proprii, respectiv prin regii autonome, subordonate guvernului sau autorităţilor publice
locale. Proiectul propune, de asemenea, reconstituirea tuturor regiilor autonome în sectoarele
economice de importanţă strategică sau cu caracter de monopol.
Fondul Naţional de Pensii Publice. Dreptate pentru pensionari
Statul român postdecembrist şi-a însuşit, prin Legea nr. 15/1990, şi capitalul acumulat de statul
comunist din contribuţiile de asigurări sociale ale cetăţenilor ţării. Actualii pensionari ai României
au fost de două ori deposedaţi, furaţi. Li s-au furat şi capitalul acumulat din contribuţiile pentru
pensii, şi capitalul acumulat din profiturile realizate de întreprinderile în care au muncit ca salariaţi,
în timpul regimului comunist. Normal ar fi fost ca în 1990 să se calculeze valoarea la zi a fondului
naţional de pensii publice şi, cu această valoare, fondul să fi devenit acţionar la societăţile
comerciale create din fostele întreprinderi de stat. În felul acesta, pensionarii României şi-ar fi
primit pensiile de la fondul lor de pensii, nu din contribuţiile actualilor salariaţi. Guvernanţii au
preferat să le fure banii şi să îi transforme pe pensionari în cerşetori ai aşa-zisului buget de asigurări
sociale. Mai mult, au învrăjbit societatea românească, instigând generaţia tânără împotriva celei
vârstnice, prezentată ca fiind întreţinută de actualii salariaţi.
Statul român trebuie obligat să repare marea nedreptate făcută actualilor şi viitorilor pensionari ai
ţării. În acest sens, proiectul cetăţenesc de revizuire a Constituţiei prevede crearea Fondului
Naţional de Pensii Publice. Statul va trebui să calculeze valoarea actuală a activului net al Fondului
Naţional de Pensii Publice. Cu această valoare, Fondul va deveni acţionar la societăţile comerciale
create prin aplicarea prevederilor Legii nr. 15/1990. Proiectul interzice obligarea cetăţenilor să
contribuie la fonduri private de pensii.
Mai multe fonduri naţionale destinate reconstrucţiei ţării
Statul român va trebui să creeze şi un Fond Naţional de Asigurări de Sănătate, şi un Fond Naţional
de Şomaj, în care să fie colectate contribuţiile participanţilor la aceste fonduri. Disponibilităţile
băneşti ale acestor fonduri, precum şi cele ale Fondului Naţional de Pensii Publice vor fi depozitate
la Casa de Economii şi Consemnaţiuni şi vor fi folosite pentru acordarea de credite întreprinderilor
mici şi mijlocii, pentru construirea de capacităţi de producţie şi crearea de locuri de muncă.
Se propune şi crearea unui Fond Naţional de Mediu, care va fi alimentat cu sumele plătite ca amenzi
de către poluatori şi va finanţa proiectele de refacere a mediului, precum şi a Fondului Naţional
pentru Inovare, care va fi alimentat din redevenţele încasate pentru fabricarea şi comercializarea
produselor şi tehnologiilor create prin proiectele finanţate de Fond.
Proiectul propune şi crearea unui Fond Naţional Valutar de Rulment, constituit din numerar în
valută, la dispoziţia Guvernului României, care să poată fi utilizat în caz de război, de mobilizare,
de asediu sau de urgenţă. Această propunere se corelează cu aceea referitoare la constituirea
rezervei internaţionale a României numai din aur, prin renunţarea la rezerva oficială valutară,
vulnerabilă, având în vedere starea actuală şi previzibilă a sistemului financiar internaţional.
Sistem financiar subordonat intereselor cetăţenilor
Proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei propune schimbări radicale în construcţia
sistemului financiar al ţării.
Proiectul impune instituirea controlului poporului asupra întregului sistem financiar, inclusiv asupra
Băncii Naţionale a României. Sistemul financiar trebuie transformat din instrument de jefuire a
poporului în instrument de apărare a veniturilor şi capitalurilor cetăţenilor, a dreptului poporului
român de a fi stăpân pe avuţia pe care o creează prin munca sa, în ţara sa.
Credite numai în lei, pentru investiţii productive
Proiectul dispune folosirea numai a monedei naţionale, leul, în efectuarea operaţiunilor de încasări
şi plăţi, ca şi în acordarea de credite. Acordă dreptul de a crea bani numai Băncii Naţionale a
României. Obligă băncile care activează în România să acorde credite numai în lei şi numai pentru
investiţii, pentru crearea de capacităţi de producţie. Singurele instituţii care pot acorda credite
pentru consum sunt casele de ajutor reciproc, ca asociaţii nonprofit, care acordă credite numai
membrilor lor.
Tezaurul de aur al poporului să fie păstrat în ţară
Având în vedere că rezervele de aur ale ţării au fost scoase din ţară şi că cea mai mare parte a
rezervelor valutare ale ţării sunt constituite din aşa-zise "valori mobiliare", adică hârtii emise de
diverse state şi instituţii financiare internaţionale, a căror valoare poate fi spulberată de orice ţeapă
prezentată sub denumirea de "criză financiară", o bună parte din aceste rezerve fiind făcute cu bani
împrumutaţi de către Banca Naţională a României de la FMI, proiectul de lege propus dispune
aducerea în ţară a rezervei de aur, vânzarea hârtiilor (valori mobiliare), de care statul şi poporul
român nu au nevoie şi rambursarea împrumuturilor de la FMI şi alte instituţii de acelaşi fel, astfel
încât rezervele internaţionale ale României să fie constituite din valori reale, din aur, păstrat în ţară.
Se propune trecerea rezervelor internaţionale ale României din administrarea Băncii Naţionale a
României în administrarea Ministerului de Finanţe.
Statul să funcţioneze cu bugete echilibrate, fără împrumuturi
Proiectul propune obligarea statului român să funcţioneze cu bugete echilibrate sau cu excedente.
Statul român şi autorităţile publice locale nu se pot împrumuta decât în situaţii deosebite, în stare de
război, de asediu sau de urgenţă.
În proiect sunt introduse prevederi menite să pună ordine în activitatea unor componente importante
ale sistemului financiar al ţării, care să nu mai poată fi folosite de către guvernanţi şi "băieţii
deştepţi"pentru manipularea preţurilor pe pieţele financiare şi jefuirea cetăţenilor.
O reală şi completă separaţie şi independenţă a puterilor în stat
În prezent, Parlamentul (puterea legislativă) numeşte guvernul, deci puterea executivă. Tot
Parlamentul numeşte membrii Curţii Constituţionale (putere judecătorească), membrii Consiliului
Superior al Magistraturii (putere judecătorească), membrii Consiliului Audiovizualului (putere
mediatică), membrii Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României (putere
financiară). Preşedintele României (putere executivă) numeşte judecătorii şi procurorii (putere
judecătorească) etc. Aici, în acest amestec al puterilor în treburile celorlalte, în această "coabitare"a
puterilor în stat se află principalul izvor al cancerului corupţiei generalizate care ucide treptat, dar
sigur, societatea românească.
Proiectul propus stabileşte o reală şi completă separaţie a puterilor statului, o reală şi completă
independenţă a acestora. Toţi cetăţenii care vor exercita puterea încredinţată de popor acestor
componente ale statului sunt aleşi de popor. Nicio putere nu mai numeşte "reprezentanţi"ai
poporului în celelalte puteri. Poporul îşi va alege singur, direct, pe toţi reprezentanţii săi, în toate
puterile, în toate componentele statului. Poporul va alege direct, prin vot, şi membrii Parlamentului
(putere, autoritate legislativă), şi pe Preşedintele României (autoritate executivă), şi pe toţi
conducătorii celorlalte autorităţi ale statului: judecătorească, mediatică, financiară, electorală,
morală, statistică, ştiinţifică. Parlamentul României va face legi şi nimic altceva. Preşedintele
României va exercita puterea executivă şi nimic altceva. Magistraţii vor face dreptate şi nimic
altceva. Autoritatea Mediatică va asigura informarea corectă a poporului român şi nimic mai mult.
România, continuatoare a statului naţional şi unitar constituit în 1918
Iniţiativa cetăţenească de revizuire a Constituţiei României consfinţeşte dreptul românilor de a fi
stăpâni pe teritoriul lor naţional. Iniţiativa stabileşte că România este continuatoarea statului
naţional şi unitar consfinţit prin Actul Unirii Basarabiei cu România citit şi semnat în Sfatul Ţării la
Chişinău, pe 27 martie 1918, prin Declaraţia Unirii Bucovinei cu România, aprobată de Congresul
General al Bucovinei la Cernăuţi în 15/28 noiembrie 1918 şi prin Rezoluţia Marii Adunări
Naţionale de la 1 Decembrie 1918.
Reîntregirea Patriei, drept al poporului şi obligaţie a statului român
Proiectul legislativ propus exprimă dreptul şi angajamentul poporului român de a milita şi a acţiona
paşnic pentru Reîntregirea Patriei, prin eliminarea definitivă şi irevocabilă a consecinţelor celui de
al Doilea Război Mondial, cu respectarea prevederilor tratatelor şi dreptului internaţional.
România este deja regionalizată, conform cerinţelor UE.
Proiectul propus consfinţeşte faptul că, în România, au fost create regiuni de dezvoltare, în
concordanţă cu obiectivele de coeziune economică şi socială ale României şi ale Uniunii Europene,
stabileşte că aceste regiuni de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi nu au
personalitate juridică. Ele constituie cadrul de elaborare a politicilor de dezvoltare regională şi de
culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene. Prin crearea
acestor regiuni de dezvoltare, România şi-a îndeplinit obligaţiile asumate în acest domeniu, astfel că
nu mai este nevoie de niciun fel de "regionalizare"a României.
Poporul român are dreptul să ştie cine primeşte cetăţenia română.
Proiectul de revizuire consfinţeşte dreptul poporului de a cunoaşte numele persoanelor cărora statul
român le acordă cetăţenia română. În acest sens, statul este obligat să publice, în fiecare an, lista
persoanelor cărora statul român le-a acordat cetăţenie, la cerere sau prin adopţie, cu precizarea
cetăţeniilor pe care le-au mai deţinut ori le deţin, precum şi a prenumelor părinţilor.
Partide politice fără finanţare de la buget, fără criterii etnice
Se propun noi norme referitoare la înfiinţarea şi funcţionarea partidelor politice. Se propune
interzicerea constituirii de partide politice pe criterii etnice, interzicerea finanţării de la buget a
partidelor politice, tratament egal pentru toate partidele politice înregistrate, conform legii.
Două zile naţionale, pe 9 Mai, Ziua Independenţei, şi 1 Decembrie, Ziua Marii Uniri. Imnul
naţional: "Trei culori"
Se propune ca România să aibă două zile naţionale: 9 mai, Ziua Independenţei, şi 1 Decembrie,
Ziua Marii Uniri, Imnul naţional al României să fie "Trei culori", cu muzica şi versurile
compozitorului Ciprian Porumbescu, iar stema ţării să fie imprimată pe culoarea galben a
tricolorului.
Crimele împotriva poporului român, imprescriptibile
Proiectul de revizuire propune ca, chiar în articolul 15 al Constituţiei, care deschide titlul referitor la
drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor României, să se precizeze că faptele
comise împotriva caracterului naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al statului
român, trădarea ţării, precum şi faptele care conduc la subminarea economiei naţionale şi a puterii
de stat constituie crime împotriva poporului român şi sunt imprescriptibile. Dreptul de acţiune
începe de la data comiterii acestor fapte.
Informaţia publică, sub controlul poporului
Având în vedere rolul pe care îl are informaţia în societatea actuală, mai ales manipularea politică a
maselor prin intermediul televiziunii, precum şi al celorlalte mijloace mass-media, proiectul
propune includerea puterii media printre componentele statului român. În acest sens se propune
crearea Autorităţii Mediatice, care va funcţiona sub controlul poporului, având ca misiune
garantarea informării corecte a cetăţenilor ţării de către toţi furnizorii de servicii media autorizaţi de
statul român. Preşedintele Autorităţii Mediatice va fi ales de popor, prin vot direct, universal, secret,
liber exprimat, ca şi Preşedintele României.
Se propune şi crearea Serviciului Naţional de Presă, Radio şi Televiziune, care va funcţiona ca
instituţie publică autonomă, sub controlul poporului, scos complet de sub influenţa politicienilor,
dar şi de sub influenţa mogulilor din mass-media. Acest serviciu va avea obligaţia să furnizeze,
gratuit, cetăţenilor României, prin publicaţii proprii, agenţii de presă, posturi de radio şi televiziune,
toate informaţiile de care cetăţenii au nevoie, pentru a lua decizii corecte şi care să îi ajute să se
încadreze cu succes în societatea în care trăiesc. Şi directorul acestui serviciu va fi ales de popor.
Se propune ca manipularea, insulta şi calomnia să fie sancţionate, conform legii.
Hrană sănătoasă, fără substanţe toxice şi otrăvitoare
Pentru o mai bună exercitare a dreptului cetăţenilor la ocrotirea sănătăţii se propune obligarea
statului să ia măsuri care să asigure accesul neîngrădit al cetăţenilor la o hrană sănătoasă, care să nu
conţină substanţe toxice şi otrăvitoare, accesul la alimente naturale, la apă curată şi la aer curat.
Vot la urne, dar şi prin corespondenţă
În vederea îmbunătăţirii vieţii politice, a modului în care este guvernată ţara, se propune ca
participarea la vot să se facă şi prin corespondenţă, care să permită participarea la vot a tuturor
cetăţenilor ţării, inclusiv a celor plecaţi temporar din ţară.
Maximum două mandate, pentru toate funcţiile elective
Cu acelaşi scop, al îmbunătăţirii modului cum este guvernată ţara, se propune limitarea numărului
de mandate la două, pentru toate funcţiile elective din statul român. Se propune, de asemenea, ca
orice persoană care a fost aleasă pe listele unui partid politic să îşi piardă mandatul dacă părăseşte
partidul în cauză.
Pentru o mai bună exercitare a drepturilor de asociere şi de iniţiativă economică sunt prevăzute
clauze care interzic orice fel de avize din partea instituţiilor publice executive la înregistrarea
asocierilor şi a agenţilor economici.
Căsătorie numai între bărbat şi femeie
Ţinând seama de rolul de neînlocuit pe care îl are familia în creşterea, educaţia şi instruirea copiilor,
a tinerei generaţii de români, se propune ca, în România, căsătoria să se poată încheia numai între
bărbat şi femeie, care au împlinit vârsta de 18 ani.
Parlament unicameral. Maximum 300 de parlamentari
Proiectul propune ca Parlamentul României să fie format dintr-o singură cameră, Camera
Reprezentanţilor, compusă din maximum 300 de membri, în conformitate cu rezultatul
referendumului naţional din 22 noiembrie 2009.
Expertiza profesională, prezentă în toate structurile statului
Se propune ca în toate autorităţile statului să funcţioneze consilii consultative, constituite din experţi
în domeniile respective, aleşi de organizaţiile profesionale şi de asociaţiile comunitare, validaţi de
preşedinţii autorităţilor în cauză. Mandatul membrilor acestor consilii este de 6 ani, astfel încât să se
asigure continuitatea aplicării expertizei lor în elaborarea politicilor publice.
Aceeaşi expertiză va fi prezentă şi în consiliile de supraveghere ale fondurilor naţionale create
potrivit prevederilor constituţionale.
O reală democraţie participativă
Controlul poporului asupra statului se va realiza nu numai prin alegerea directă, de către popor, a
tuturor reprezentanţilor săi în toate componentele, în toate autorităţile statului, ci şi prin creşterea
participării directe a poporului, a cetăţenilor la procesul de legiferare, de stabilire a normelor de
convieţuire socială. În acest sens, proiectul de revizuire prevede că poporul are dreptul, oricând, să
îşi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la orice problemă de interes naţional sau local,
cetăţenii având dreptul la iniţiativă legislativă. Proiectul obligă Parlamentul să ia în dezbatere
iniţiativele legislative ale cetăţenilor, în caz de refuz Parlamentul fiind dizolvat. Mai mult, în cazul
în care Parlamentul respinge o iniţiativă legislativă a cetăţenilor, Autoritatea Electorală este obligată
să organizeze referendum pentru adoptarea sau respingerea proiectului respins de Parlament. Dacă
proiectul este aprobat de popor, prin referendum, Parlamentul este dizolvat. Şi, mai mult, toate
persoanele alese în funcţii publice pot fi demise oricând de cetăţeni, cu un număr de voturi mai
mare decât cel cu care au fost alese.
Pentru supravegherea modului în care autorităţile statului şi autorităţile locale îşi îndeplinesc
obligaţiile legale şi angajamentele electorale se propune constituirea Asociaţiilor Comunitare, ca
organisme ale exercitării democraţiei directe. Toţi cetăţenii cu drept de vot vor fi membri ai
Asociaţiei Comunitare din localitatea în care trăiesc. Asociaţiile Comunitare îşi constituie uniuni
judeţene şi Uniunea Naţională a Asociaţiilor Comunitare, în care va funcţiona Sfatul Ţării, ca organ
consultativ al Uniunii.
Proiectul de constituţie a fost elaborat astfel încât să reprezinte un model de stat organic care
permite optimizarea eforturilor cu maximizarea rezultatelor. De aceea modelul s-a structurat pe o
modelare matematică a sustenabilităţii ce permite proiectarea de programe şi de soluţii de ieşire din
criză pe un cadru instituţional eficient şi uman. Principalele principii luate în considerare în
modelarea sistemului constituţional au fost:
- principiul conservării şi promovării valorilor naţionale;
- principiul conservării şi eficientizării statului;
- principiul conservării echilibrelor funcţionale prin managementului crizelor;
- principiul promovării unei economii sustenabile şi al asigurării calităţii;
- principiul egalităţii şanselor şi al respectării drepturilor fundamentale;
- principiul selecţiilor pozitive în administrarea ţării pe criteriile competenţei, responsabilităţii,
calităţii în muncă şi al implicării sociale;
- principiul competiţiei pozitive în managementul naţional;
- principiul economisirii şi optimizării resurselor prin respectul valoric şi eliminarea redundanţelor
şi a risipei;
- principiul respectului faţă de: natură, cultură, proprietate, produsul unei munci bine făcute;
- principiul optimizării efortului şi al inovării sustenabile;
- principiul suveranităţii şi independenţei;
- principiul cooperării cu terţe state pe programe de interes comun.
Vectorii constituţionali ce consolidează ansamblul structural sunt:
- sector financiar, administrarea eficientă în timp real;
- sector judecătoresc, împiedicarea crizelor şi dezastrelor naturale, economice, sociale;
- mass-media, promovarea inovării tehnologice şi a rezultatelor deosebite;
- legislativul, proiectarea sistemului ce asigură protejarea resurselor naturale şi regenerabile;
- managementul crizelor, promovarea tehnologiilor inovative cu feedback la mediu;
- executivul, retehnologizarea şi reprofesionalizarea la nivel naţional;
- supraveghere bancară, controlul averilor, portofolii de soluţii organizatorice şi unităţi specializate
public-private;
- responsabilitatea informaţiilor transmise, sprijinirea prin venture capital a programelor inovative şi
testarea efectelor colaterale;
- avansarea de către experţi de propuneri de proiecte discutate public, trecerea la tehnologii
neinvazive şi sustenabile;
- parteneriate public-private, reţele profesionale, recuperarea mediului cu ajutor tehnologic;
- structuri de acţiune ale societăţii civile, introducerea tehnologiilor sustenabile şi retehnologizarea
la nivel naţional;
- fonduri de buffer, programe de alertă şi intervenţie şi derulare a programelor de dezvoltare.
 Drept de asociere
Definitie: Cetatenii se pot asocia liber in partide politice, in sindicate, in patronate si in alte forme
de asociere.
Partidele sau organizatiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militeaza impotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranitatii, a integritatii sau a
independentei Romaniei sunt neconstitutionale.
Nu pot face parte din partide politice judecatorii Curtii/Constitutionale, avocatii poporului,
magistratii, membrii activi ai armatei, politistii si alte categorii de functionari publici stabilite prin
lege organica.
Asociatiile cu caracter secret sunt interzise. Dreptul de asociere este garantat de Constitutia
Romaniei.
Dreptul de asociere reprezintă posibilitatea cetăţenilor de a se asocia liber în orice structuri doresc,
fie că sunt politice, profesionale, non-profit, culturale, ştiinţifice ş.a. „Libertatea individuală implică
libertatea de asociere. Dacă omul are dreptul să îşi dezvolte liber activitatea, el trebuie să aibă
dreptul de a se asocia liber cu ceilalţi”.
„Libertăţile gândirii îşi găsesc o continuare naturală în libertăţile de acţiune socială şi politică, care
permit omului, fiinţă socială, să exercite anumite activităţi la nivel de grup. Şi în general, să
participe la viaţa politică şi economică a cetăţii. Aceste libertăţi sunt individuale din perspectiva
titularilor lor, dar, spre deosebire de celelalte, analizate anterior, modul lor de exercitare este
colectiv; ele sunt libertăţi de acţiune colectivă”.
În ceea ce priveşte partidele politice, asocierea în vederea înfiinţării acestora, reprezintă o
manifestare a dreptului la asociere, ca şi înfiinţarea sau afilierea la sindicate. Dreptul de asociere se
manifestă însă nu numai la înfiinţarea unei structuri, ci protecţia acestui drept se întinde pe toată
perioada existenţei respectivei structuri, o eventuală dizolvare a acesteia, dispusă de autorităţile
statale trebuie să fie conformă legii. De asemenea, acest drept vizează şi posibilitatea individului de
a nu adera la o anumită structură, partid politic sau sindicat.
Exercitarea dreptului de asociere nu poate fi restrânsă decât în puterea legii şi numai atunci când
acestea constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru apărarea securităţii naţionale,
siguranţei publice, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, pentru protecţia sănătăţii şi a moralei
sau a drepturilor şi libertăţilor altora.
Într-o decizie a sa, Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a pronunţat în favoarea
dizolvării unui partid politic (Partidul Prosperităţii – Refah Partisi), cu motivarea că un partid politic
poate avea ca obiectiv efectuarea de modificări în ordinea legislativă şi constituţională a unui stat cu
condiţia de a utiliza mijloace paşnice şi ca măsurile propuse să corespundă principiilor democratice.
În speţă, partidul dizolvat nu corespundea nici uneia din aceste condiţii, printre obiectivele sale fiind
instaurarea, chiar cu folosirea forţei, a unui sistem multijuridic bazat pe religia fiecăruia şi aplicarea
legii islamice Sharia.
Această ultimă lucrare reprezintă şi finalul unei părţi a demersului nostru în vederea iniţierii în
drept. Considerăm că, prin suita de articole anterioare dedicate drepturilor fundamentale ale omului,
am reuşit să le facem un pic mai accesibile publicului larg, titularilor acestora, care, astfel, fiind în
cunoştinţă de cauză, vor putea să şi le apere. Începând cu luna martie 2012, vom continua ABC-ul
juridic, oprindu-se asupra diferitelor instituţii ale dreptului, asupra practicii şi doctrinei în materie,
în vederea încercării de apropriere a acestui fenomen social de către fiecare cetăţean.
Studiul de faţă analizează, mai întâi, dreptul de asociere în ceea ce priveşte reglementarea sa pe plan
intern şi international. Astfel, legiuitorul defineşte în articolul 37 din Constituţia României dreptul
de asociere ca o „libertate fundamentală”, fiind menţionat alături de libertatea conştiinţei şi
libertatea de exprimare: „cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme
de asociere”. În aceeaşi ordine de idei, se fac apoi referiri la partidele politice în alin. 2 şi 3 ale
articolului amintit, delimitându-se scopul şi activitatea lor, fiind stabilite şi restricţii în ceea ce
priveşte exercitarea acestui drept. Dispoziţiile menţionate sunt completate într-o manieră detaliată
prin Legea nr. 14/2003 privind partidele politice. O altă formă de asociere prevăzută de Constituţie
în mod expres este reprezentată de sindicate, care, alături de consacrarea în actul fundamental au, de
asemenea, o reglementare proprie – Legea nr. 54/2003. Celelalte forme de asociere prevăzute de
articolul 37 sunt asociaţii de drept public ce nu au scopuri lucrative şi nu urmăresc obţinerea unor
beneficii, temeiul lor fiind libertatea de asociere şi nu contractul, care stă la baza asociaţiilor şi
societăţilor de drept privat.
Pe plan internaţional dispoziţii referitoare la dreptul de asociere se regăsesc în Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului (art. 20, art. 23 alin. 4), în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale (art. 11), precum şi în Pactul cu privire la drepturile civile şi
politice (art. 22).
În multe state membre ale Uniunii Europene (Franţa, Germania, Spania, Italia, Grecia, Potogalia,
Danemarca) dreptul de asociere este înscris în actul fundamental şi, uneori, reglementat în mod
amănunţit, fiind precizate şi unele limitări în ceea ce priveşte exercitarea acestuia.
După evenimentele din decembrie 1989, dreptul de asociere capătă o importanţă aparte prin actele
abordate de legiuitorul român: Legea nr. 27/1996 (legea privind partidele politice), modoficată prin
Legea nr. 14/2003, Legea nr. 31/1990 referitoare la societăţile comerciale, Legea nr. 26/1990
privind Registrul Comerţului, Legea nr. 15/1990, care se referă la organmizarea unităţilor
economicede stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, Legea nr. 36/1991, ce cuprinde
dispoziţii care reglementează societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, Legea nr.
35/1991, privind regimul investiţiilor străine.
Este prezentată şi poziţia adoptată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la anumite
încălcări ale unor prevederi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul de
asociere.
Asocierea corespunde unei necesităţi a oamenilor de a face ceva împreună sau de a se apăra. Ea
permite accederea la viaţa socială şi corectarea exceselor tehnocraţiei.
Dreptul de asociere este un drept fundamental, protejat de art. 40 din Constituţia României şi de art.
11 din Convenţia Europeană a Drepturillor Omului.
Prin urmare, restrângerea exerciţiului acestui drept fundamental, nu poate fi fãcutã decât cu
respectarea stictã a legislaţiei în vigoare, în baza unor norme legale clare, exprese, accesibile şi
previzibile, pentru motive pertinente şi serioase, care sã corespundã unui interes de ordin general şi
ţinând cont de imperativul ca mãsura prin care se restrânge exerciţiul acestui drept sã nu depãşeascã
limitele absolut necesare într-o societate democraticã, pentru atingerea scopului urmãrit.
Refuzul de a înregistra o asociaţie nou constituitã în registrul persoanelor juridice reprezintã o
mãsurã de o gravitate deosebitã.
Prin urmare, regula o constituie înregistrarea unei noi asociaţii care doreşte sã ia fiinţã, iar
respingerea cererii de înregistrare constituie excepţia de la regulã, excepţie care nu ar putea fi decât
de strictã interpretare şi aplicare.
Tribunalul Hargita, Decizia civilă nr. 190/2013
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei... sub nr.... 25.03.2013, s-a solicitat acordarea
personalităţii juridice Asociaţiei X şi înscrierea asociaţiei în registrul persoanelor juridice de pe
lângă Judecătoria.....
Cererea a fost formulată prin avocat (…), împuternicit prin actul constitutiv sa efectueze
demersurile legale pentru ca asociaţia să dobândească personalitate juridică.
Prin Incheierea din data de 28 martie 2013, Judecătoria....a admis cererea, asociaţia fiind înscrisă în
registrul persoanelor juridice de pe lângă Judecătoria..., sub nr.... (f. 66 din dosarul primei instanţe).
Asociaţia Y a declarat apel împotriva Incheierii de şedinţă din data de 28.03.2013 pronunţată de
Judecătoria... în Dosarul nr.....
Apelanta a solicitat schimbarea în totalitate a încheierii prin care s-a acordat personalitate juridică
Asociaţiei ICAMI, şi respingerea cererii de înscriere a asociaţiei în registrul persoanelor juridice de
pe lângă Judecătoria..., având în vedere următoarele motive:
Denumirea Asociaţiei X este, în fapt, prescurtarea denumirii Asociaţiei Y, iar prin folosirea acestei
denumiri se aduc grave prejudicii dreptului la nume al apelantei, drept protejat de art. 257,
coroborat cu art. 254 NCC, creându-se confuzii printre membrii celor două asociaţii.
Apelanta arată că aceeaşi membri fondatori au mai încercat să înfiinţeze o asociaţie prin care să
fure practic identitatea apelantei şi să creeze confuzii printre membrii celor două asociaţii.
Astfel, arată apelanta, în anul 2011 s-a încercat înfiinţarea unei asociaţii cu denumirea... iar ulterior
în anul 2012 s-a încercat în două rânduri, înregistarea Asociaţiei.... Cele trei cereri, care au format
obiectul dosarelor nr..... au fost respinse în mod irevocabil iar ca urmare a eşecului înregistrării
asociaţiei în judeţul..., aceeaşi membri fondatori au depus cererea..., mizând pe faptul că apelanta nu
va afla în termen util despre înregistrarea asociaţiei.
Separat de aceste aspecte, care relevă, în opinia apelantei caracterul contencios al cererii, caracter
care nu permitea înregistrarea asociaţiei, faţă de prevederile art. 531 din NCPC, apelanta invoca
faptul că asociaţiei nu-i erau aplicabile prevederile OG nr. 26/2000 ci prevederile Legii nr. 489/2006
privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.
Prin concluziile orale, apelanta a mai invocat în plus si faptul că la data formulării cererii de
înregistrare a intimatei, sediul era expirat.
In drept, s-au indicat prevederile art. 531 şi 534 NCPC şi art. 11 din OG nr. 26/2000.
 In probţiune, apelanta a anexat la cererea de apel, înscrisuri, respectiv... iar ulteror a depus actele
constitutive si statutele din dosarele anterioare în care intimata petentã a încercat, fără succes, să
dobândească personalitate juridica.
Intimata a depus întâmpinare (f.40-42) prin care a solicitat respingerea apelului, în principal ca
tardiv iar în subsidiar ca neîntemeiat şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
Referitor la excepţia tardivităţii, instanţa de apel s-a pronunţat în şedinţa din data de 16.10.2013, în
sensul respingerii excepţiei, cu motivarea expusă în încheierea de şedinţă (f. 59-60).
Referitor la fondul apelului, intimata a arătat că a depus împreună cu cererea de acordare a
personalităţii juridice, toate actele necesare, inclusiv dovada disponibilităţii denumirii eliberată de
către Ministerul Justiţiei.
De altfel, aratã intimata, şi într-o procedură judiciară anterioară s-a reţinut că nu poate fi primit
acest motiv de apel, fiind depusă la dosar dovada disponibilităţii denumirii eliberată de către
Ministerul Justiţiei.
In plus, arată intimata, are un drept legal protejat asupra denumirii..., prin înregistrarea, conform
Deciziei nr...., pentru perioada.....
Susţinerea potrivit căreia procedura ar fi avut caracter contencios, arată intimata, urmează a fi
înlăturată faţă de constatarea că la data înregistrării cererii de acordare a personalităţii juridice nu
exista nicio situaţie conflictuală, situaţia fiind creatã artificial, dupã ce intimatei i s-a acordat
personalitate juridicã.
In privinţa faptului că în cauză nu ar fi fost aplicabile prevederile OG nr.26/2000 ci ale Legii nr.
489/2006, susţinerea este foarte generală şi lipsită de substanţă, astfel încât, aratã intimata, nici nu
poate sã rãspundã acestei critici.
In probaţiune, intimata a depus înscrisuri, respectiv extrase de pe portalul instanţelor, cereri de
chemare în judecată şi acte premergătoare, Decizia nr… (f. 43-54).
Analizând cererea de apel, instanta constată următoarele:
Dreptul de asociere este un drept fundamental, protejat de art. 40 din Constituţia României şi de art.
11 din Convenţia Europeană a Drepturillor Omului.
Prin urmare, restrângerea exerciţiului acestui drept fundamental, nu poate fi fãcutã decât cu
respectarea stictã a legislaţiei în vigoare, în baza unor norme legale clare, exprese, accesibile şi
previzibile, pentru motive pertinente şi serioase, care sã corespundã unui interes de ordin general şi
ţinând cont de imperativul ca mãsura prin care se restrânge exerciţiul acestui drept sã nu depãşeascã
limitele absolut necesare într-o societate democraticã, pentru atingerea scopului urmãrit.
Refuzul de a înregistra o asociaţie nou constituitã în registrul persoanelor juridice reprezintã o
mãsurã de o gravitate deosebitã.
Prin urmare, regula o constituie înregistrarea unei noi asociaţii care doreşte sã ia fiinţã, iar
respingerea cererii de înregistrare constituie excepţia de la regulã, excepţie care nu ar putea fi decât
de strictã interpretare şi aplicare.
In ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel constată că
în speţă, prezintã relevanţă deosebită cele reţinute în Cauza Colegiul Consilierilor Juridici Argeş
împotriva României (cererea nr. 2162/05) şi în Cauza Pastorul cel Bun împotriva României (cererea
nr. 2330/09), prin Hotărârea Marii Camere din data de 9 iulie 2013.
In prima cauză, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:
· Dreptul de a înfiinţa o asociaţie este parte integrantă a dreptului prevăzut la art. 11 din Convenţie.
Posibilitatea de a înfiinţa o entitate juridică care să funcţioneze colectiv într-un domeniu de interes
reciproc este unul dintre cele mai importante aspecte ale dreptului de asociere, fără de care acest
drept este lipsit de orice conţinut. Modul în care legislaţia naţională consfinţeşte această libertate şi
aplicarea sa practică de către autorităţi arată starea democraţiei în statul în cauză. Bineînţeles, statele
au dreptul să se convingă de faptul că scopul şi activităţile unei asociaţii sunt conforme regulilor
prevăzute de legislaţie, dar trebuie să facă acest lucru într-un mod compatibil cu obligaţiile lor
stabilite în conformitate cu Convenţia şi făcând obiectul revizuirii de către instituţiile Convenţiei (a
se vedea, Sidiropoulos şi alţii împotriva Greciei, 10 iulie 1998, pct. 40, Culegere de hotărâri şi
decizii 1998-IV; The United Macedonian Organisation Ilinden şi alţii împotriva Bulgariei, nr.
59.491/00, pct. 57, 19 ianuarie 2006; The Moscow Branch of the Salvation Army împotriva Rusiei,
nr. 72.881/01, pct. 59, CEDO 2006-...; şi Ramazanova şi alţii împotriva Azerbaidjanului, nr.
44.363/02, pct. 54, 1 februarie 2007).
· Excepţiile de la regula dreptului de asociere trebuie interpretate în mod restrictiv şi doar motive
pertinente şi serioase pot justifica restricţiile acestui drept. Orice încălcare trebuie să corespundă
unei "nevoi sociale stringente". Autorităţile naţionale sunt cele care trebuie să stabilească, în primul
rând, dacă există o "nevoie socială stringentă" care să impună o anumită restricţie în interes general.
În timp ce Convenţia lasă acestor autorităţi o marjă de apreciere în acest sens, evaluarea lor este
supravegheată de Curte, fiind aplicabilă atât legii, cât şi hotărârilor care o aplică, inclusiv hotărârilor
pronunţate de instanţele independente [a se vedea Gorzelik şi alţii împotriva Poloniei (GC), nr.
44.158/98, pct. 95 şi 96, 17 februarie 2004].
· Refuzul instanţei interne de înscriere a asociaţiei reprezintă o încălcare a dreptului de asociere,
care ar putea fi în acord cu Convenţia EDO, numai daca ar fi prevăzută de lege, ar urmări unul sau
mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la paragraful 2 al art. 11 din Convenţei şi ar fi
"necesară într-o societate democratică" pentru îndeplinirea acestor scopuri.
· In Cauza Colegiul Consilierilor Juridici Argeş împotriva României, Curtea a admis argumentele
Guvernului României în sensul că încălcarea era permisă de lege (OG nr. 26/2000) şi urmărea un
scop legitim si anume apărarea ordinii publice dar că motivele invocate de autorităţi de a refuza
înscrierea asociaţiei reclamante nu au fost relevante şi suficiente. În plus, o astfel de măsură severă,
arată Curtea, precum refuzarea cererii de înscriere, luată chiar înainte de începerea funcţionării
asociaţiei, apare disproporţionată în raport cu scopul urmărit. Prin urmare, arată Curtea, încălcarea
nu poate fi considerată necesară într-o societate democratică;
În plus, Curtea a mai reţinut şi că legislaţia naţională prevede posibilitatea dizolvării unei asociaţii
în cazul în care se dovedeşte că scopurile sale sunt contrare ordinii publice sau că aceasta
funcţionează contrar dispoziţiilor sale statutare (a se vedea, mutatis mutandis, Bozgan împotriva
României, nr. 35.097/02, pct. 36, 11 octombrie 2007).
In cea de-a doua cauză, în care s-a pus problema unei posibile încălcari a dreptului la libera asociere
protejat de art. 11 din Conventia EDO, prin refuzul instanţelor nationale de a inregistra Sindicatul
„Păstorul cel Bun”, Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului a constatat că statul
român a respectat prevederile articolului 11 din Convenţie. Anterior o Cameră a CEDO pronunţase
o hotărâre în data de în ianuarie 2012 prin care se constatase încălcarea art. 11 din Convenţie.
Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului a reţinut cã refuzul instantelor nationale de a
inregistra Sindicatul „Păstorul cel Bun” a reprezentat în mod incontestabil o ingerinţã din partea
Statului Roman în exercitiul drepturilor garantate de art. 11 din Conventia EDO (parag. 46),
ingerinţa era prevazută în Statutul Bisericii Ortodoxe Romane, dispozitiile acestui act îndeplinesc
conditia „legalitatii” în sensul jurisprudentei CEDO iar ingerinţa urmareşte un scop legitim si
anume protecţia drepturilor recunoscute Bisericii Ortodoxe Romane (parag. 157-158).
Referitor la necesitatea ingerinţei într-o societate democratică, s-a retinut, în esenţă, ca revine
instantelor nationale sarcina de a analiza circumstantele concrete ale cauzei si de a trage o concluzie
punand in balanţã interesele divergente in conflict, dar ca nu este suficient ca o organizaţie
religioasa, să pretinda că prin înfiintarea unei asociatii s-ar putea aduce atingere drepturilor sale
garantate de art. 9 din Conventia EDO, pentru ca refuzul de înregistrare a unei astfel de asociatii să
fie considerat o ingerinta compatibila cu art. 11 din Conventia EDO, fiind necesar a se demonstra ca
riscul invocat este real şi serios şi cã ingerinţa în libertatea de asociere nu depaşeşte ceea ce este
necesar într-o societate democraticã. Atunci cand se pune problema unui conflict între diferite
drepturi protejate de Conventie, statul se bucura în general de o ampla marja de apreciere iar in
speţã, instanţele naţionale au apreciat in mod rezonabil, arata Curtea, că o organizatie sindicală in
cadrul Bisericii Ortodoxe ar putea aduce o atingere grava libertatii cultelor de a se organiza conform
traditiilor proprii, si ar putea pune în discuţie structura ierarhică tradiţională a Bisericii, ceea ce ar
reprezenta un risc real cu privire la autonomia organizatiei religioase în cauza. (parag. 159-162).
Curtea a mai retinut deasemenea ca principiul autonomiei organizatiilor religioase reprezintă cheia
de bolta a relaţiilor dintre statul român şi cultele recunoscute pe teritoriul său iar potrivit
jurisprudentei Curţii EDO, rolul statului este de a asigura în mod neutru si imparţial, desfãşurarea
practicilor religioase, într-un climat de pace religioasa si toleranţă între diferitele grupuri, fãrã ca
statul să se erijeze în arbitru între organizaţiile religioase si diferitele entitãţi dizidente care există
sau se înfiinteaza în sfera comunitãţilor religioase (paragr. 163-165).
Faţã de cele expuse mai sus si retinând şi că Statutul Bisericii Ortodoxe Romane nu interzice în
mod absolut înfiintarea de sindicate în mãsura in care respecta cerintele Statutului Bisericii
Ortodoxe Romane, Curtea a concluzionat că prin refuzul de a înregistra sindicatul în cauza, nu au
fost incalcate prevederile art. 11 din Conventia EDO (parag. 170-173).
Din analiza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi ţinând cont de protecţia la nivel
constituţional a dreptului de asociere, rezultă fără dubiu că niciunul dintre motivele de apel, mai sus
arãtate, chiar dacă ar fi fost dovedite susţinerile apelantei, nu întrunesc condiţiile pentru a justifica,
în acord cu exigenţele Convenţiei EDO, un refuz de înregistrare a petentei intimate în registrul
persoanelor juridice.
Astfel, pretinsul caracter contencios al cererii de înregistrare a asociaţiei intimate, invocat de
apelantă, este absolut irelevant în cauză.
Este adevărat că în art. 531 din NCPC, care se referă la procedura necontencioasă în general, se
prevede că în cazul în care cererea prezintă caracter contencios, instanţa o va respinge dar, nu
trebuie pierdut din vedere specificul cererilor de înregistrare a unei noi asociaţii, faptul că dreptul de
asociere este un drept fundamental, protejat de art. 40 din Constituţia României şi de art. 11 din
Convenţia Europeană a Drepturillor Omului şi nu în ultimul rând, că a interpreta textul de lege mai
sus citat în sensul că orice litigiu care ar privi într-o formă sau alta asociaţia în curs de formare, ar
împiedica înregistrarea sa ca persoanã juridicã, ar avea ca efect încălcarea fără o justificare
obiectivă şi rezonabilă a unui drept fundamental.
Mai mult, nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că în cazul cererilor de acordare a personalităţii
juridice a asociaţiilor, este posibil ca terţe persoane care sunt interesate să nu se înfiinţeze o anumită
asociaţie, să creeze în mod artificial situaţii conflictuale tocmai cu scopul de a împiedica
înregistrarea asociaţiei, ceea ce nu trebuie şi nici nu poate fi permis într-un stat de drept.
In speţă s-a invocat faptul că apelanta ar fi introdus o acţiune privind protejarea dreptului la nume,
or, o astfel de acţiune, indiferent dacă s-a introdus înainte sau după înregistrarea petentei intimate în
registrul persoanelor juridice de pe lângă Judecătoria …(aspect în privinţa cărora părţile au susţineri
diferite), nu poate influenţa acordarea personalităţii juridice, mai ales că, în speţă s-a anexat la
cererea de înregistrare a asociaţiei, dovada disponibilităţii denumirii (f. 5 din dosarul primei
instanţe).
Eventualele divergenţe între cele două asociaţii pot fi rezolvate în proceduri judiciare ulterioare,
desfăşurate în condiţii echitabile şi nu în procedura necontencioasă a înregistrării asociaţiei,
împedicând înfiinţarea unei noi entitãţi cu personalitate juridicã.
Dealtfel, aşa cum s-a arătat mai sus şi cum rezultă şi din jurisprudenţa CEDO, excepţiile de la
regula dreptului de asociere trebuie interpretate în mod restrictiv şi doar motive pertinente şi
serioase pot justifica restricţiile în exerciţiul acestui drept iar încălcarea intereselor altor persoane
prin înfiinţare unei noi asociaţii nu este în niciun caz un motiv care să poată fi considerat suficient
pentru a respinge o cerere de înregistrare a a unei asociaţii.
Un argument în plus în susţinerea corectitudinii soluţiei primei instanţe de a înregistra asociaţia
petentă, îl constituie şi prevederile art. 10 din NCC, prevederi potrivit cărora normele care restrâng
exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi
limitativ prevăzute de lege.
In speţă, petenta a solicitat înregistrarea în registrul persoanelor juridice în temeiul OG nr. 26/2000
iar din actele dosarului nu rezulta nici un impediment legal care să permită în mod expres limitarea
exerciţiului dreptului fundamental la asociere.
De altfel nici în apel nu s-au invocat motive de interes public ci doar motive care ţin strict de
interesul apelantei ca petenta să nu dobândească personalitate juridică.
Desigur că şi libertatea credinţelor religioase, este protejată atât de Constituţia României (art. 29)
cât şi de Convenţia Europeană a Drepturillor Omului (art. 9) dar în speţă, deşi se invocă de către
apelantă o posibilă atingere a drepturilor sale, prin faptul că s-ar putea crea confuzii printre membrii
asociaţiei, instanţa de apel constată că şi dacă ar fi reală susţinerea, nu ar fi suficientă pentru a
refuza înfiinţarea unei noi asociaţii, cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a arătat mai sus, Curtea EDO
a reţinut în cauza Pastorul cel Bun împotriva României că autorităţile statului trebuie să păstreze o
atitudine neutră şi să nu se erijeze în arbitru între organizatiile religioase si diferitele entitati
dizidente care există sau se înfiinteaza în sfera comunitatilor religioase.
In plus, potrivit prevederilor art. 29 alin 2 din Constituţia României, libertatea conştiinţei trebuie să
se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc iar a împiedica înfiinţarea unei noi asociaţii
pentru a nu crea „confuzii în rândul membrilor” nu denotă o atitudine tolerantă.
In privinţa susţinerilor potrivit cărora petenta s-ar fi înfiinţat în baza OG nr.26/2000 deşi i-ar fi fost
aplicabile prevederile Legii nr. 489/2006, este de remarcat că petenta a mai încercat anterior, fără
succes, să dobândească personalitate juridică şi că, faţă de aceste experiente trecute, s-a străduit să
înlăture din actele constitutive referinţele religioase.
Instanţa de apel, constată că potrivit prevederilor art. 5 alin. 1-3 din Legea nr. 489/2006 privind
libertatea religioasă şi regimul general al cultelor,orice persoană are dreptul să îşi manifeste credinţa
religioasă în mod colectiv, conform propriilor convingeri şi prevederilor acestei legi, atât în structuri
religioase cu personalitate juridică, cât şi în structuri fără personalitate juridică. Structurile
religioase cu personalitate juridică reglementate de această lege sunt cultele şi asociaţiile religioase,
iar structurile fără personalitate juridică sunt grupările religioase. Comunităţile religioase îşi aleg în
mod liber structura asociaţională în care îşi manifestă credinţa religioasă: cult, asociaţie religioasă
sau grup religios, în condiţiile acestei legi.
Potrivit prevederilor art. 40 din Legea nr. 489/2006 libertatea religioasă se poate exercita şi în
cadrul asociaţiilor religioase, care sunt persoane juridice alcătuite din cel puţin 300 de persoane,
cetăţeni români sau rezidenţi în România, care se asociază în vederea manifestării unei credinţe
religioase. Asociaţia religioasă dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul
asociaţiilor religioase, care se instituie la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi
are sediul.
In speţă, asociaţia petenta nu a solicitat înscrierea în Registrul asociaţiilor religioase ci în Registrul
persoanelor juridice, în condiţiile OG nr. 26/2000 iar apelanta nu a indicat niciun motiv concret
pentru care nu ar fi avut acest drept de opţiune.
Nici motivul invocat oral, referitor la expirarea duratei contractului cu privire la sediul intimatei
petente, nu poate fi reţinut având în vedere faptul cã oricum, prima instanţã nu ar fi putut refuza
înregistrarea asociaţiei din acest motiv ci trebuia sã-i acorde un termen pentru a remedia
neregularitatea constatatã (art. 9 alin. 1 din OG nr. 26/2000) iar ulterior asociaţia şi-a schimbat
sediul.
Faţã de cele expuse mai sus se respinge apelul şi având în vedere prevederile art. 451 NCPC,
apelanta Asociaţia Y va fi obligatã să plătească intimatei Asociaţia X, suma de … lei, reprezentând
cheltuieli de judecată în apel.
Cetatenii se asociază în organizaţii nonguvernamentale, care urmăresc direcţii precise. Sunt
organiatii feministe antirasiste sau de aparare a drepturilor omului, ecologice, organizatii ale
profesorilor sau parintilor, ale elevilor si studentilor, ale consumatorilor, etc. Diferitele comunitati
de credinta se organizeaza si se exprima liber: catolici, protetanţi, ortodocsi, mozaici, musulmani isi
manifestă prezenţa lor in diferite asociatii.
Alte persoane se reunesc in societăţi grupuri de reflecţie, fondate pe optiuni si valori moral-
filosofice: francmasonii, liber-cugetatorii, etc.
Clasificarea ONG-rilor dupa modul de formare:
In Romania formele juridice sub care se pot constitui organizatii neguvernamentale sunt asociatii,
fundatii ori federatii dupa cum urmeaza:
Asociatia este organizatia constituita de 3 sau mai multe persoane care, pe baza unei intelegeri, pun
in comun si fara drept de restituire contributia materiala, cunostintele sau aportul lor in munca
pentru realizarea unor activitati in interes general, comunitar sau, dupa caz, in interesul lor personal
nepatrimonial.
Fundatia este, din punct de vedere legal, subiectul de drept infiintat de una sau mai multe persoane
care constituie un patrimoniu afectat, in mod permanent si irevocabil, realizarii unui scop de interes
general sau, dupa caz, comunitar. Activul patrimonial initial al fundatiei trebuie sa includa bunuri in
natura sau innumerar, a caror valoare totala sa fie de cel putin 100 de ori salariul minim brut pe
economie, la data constituirii fundatiei.
Diferenta fundamentaladintre cele doua tipuri de entitati rezida in faptul ca, in timp ce asociatia este
o suma de vointe afectata realizarii unui scop, fundatia reprezinta un patrimoniu afectat realizarii
unui scop.
Federatia Doua sau mai multe asociatii sau fundatii se pot constitui in federatie. Federatiile
dobândesc personalitate juridica proprie si functioneaza in aceleasi conditii precum cele prevazute
pentru asociatiile fara scop patrimonial. Asociatiile sau fundatiile care constituie o federatie isi
pastreaza propria personalitate juridica, inclusiv propriul patrimoniu.
Clasificarea ONG-urilor după domeniul de activitate:
Apararea drepturilor şi promovarea intereselor cetăţenesti, O.N.U. este cea mai importantă
organizație internațională din lume. Fondată în 1945, după al Doilea Război Mondial, are astăzi
193de state membre. Întemeierea ei a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cartei
Organizației Națiunilor Unite.
Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială”, „respectarea
drepturilor omului”, „cooperareainternațională” și „respectarea dreptului internațional”. Sediul
central al organizației este la New York.
Mai târziu au apărut celelalte organizaţii, care au diferite atribuţiuni, se bazează pe documentele
iniţiale şi pe alte documente apărute ulterior, printre care şi:
„Convenţia drepturilor copilului”, aprobată de O.N.U. în 20 noiembrie 1989, care a devenit Lege
Internaţională;
„Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”, adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a
O.N.U. în 10 decembrie 1998.
Consiliul Europei este oorganizație, internațională, interguvernamentală și regională. A luat naștere
la 5 mai 1949 și reunește toate statele democratice ale Uniunii Europeneprecum și altestate din
centrul și estul Europei. Este independent de Uniunea Europeană, și este diferit și de Consiliul
European sau de Consiliul Uniunii Europene. Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg.
România a deținut președinția Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei în perioada noiembrie
2005 - mai 2006.
Consiliul Europei este o organizaţie interguvernamentală ale cărei obiective sunt:
- Protejarea drepturilor omului, a democraţiei puraliste şi a supremaţiei dreptului;
- Favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii culturale ale Europei;
- Căutarea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană (discriminarea
minorităţilor, xenofobia, intoleranţa, proţectia mediului, clonarea umană, sida, drogurile, terorismul,
crima organizată etc.);
- Dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor politice, legislative şi
constituţionale.
Cultură, artă, recreere
U.N.E.S.C.O. Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură a propus un plan de
protejare a bunurilor culturale și naturale din lume, prin Convenția privind Protecția Patrimoniului
Mondial Cultural și Natural, aprobată în 1972.
În octombrie 2013 erau 981 de bunuri și locuri din 160 de țări pe listă.
Patrimoniul Mondial UNESCO include în prezent pe lista sa 7 monumente sau locuri din România:
Delta Dunării, așezările săsești cu biserici fortificate din Transilvania, Mănăstirea Horezu, bisericile
pictate din nordul Moldovei,Cetatea Sighișoara, bisericile de lemn din Maramureș și fortărețele
dacice din Munții Orăștiei.
De asemenea, în 2007 orașul Sibiu a fost capitală europeană a culturii, împreună cu orașul
Luxemburg
Sănătate
Crucea Roşie Romanăasistă persoanele vulnerabile in situaţii de dezastre şi de criză. Prin
programele şi activitaţile sale în beneficiul societaţii, contribuie la prevenirea si alinarea suferinţei
sub toate formele, protejează sănătatea si viaţa, promovează respectul fată de demnitatea umană,
fară nicio discriminare bazata pe naţionalitate, rasă, sex, religie, varstă, apartenenţă socială sau
politică.Prin acţiune unitară, Crucea Rosie Romană se adaptează schimbărilor dinamice din cadrul
societaţii pentru a putea sprijini comunitaţile sa facă faţă situaţiilor de criză si suferinţei umane.
Protecţia mediului
Greenpeace este o organizație non-guvernamentală, care militează pentru protecția mediului, cu
sediul central la Amsterdam.
În România, sediul Greenpeace se află în București.
Sediul din România activează în lupta contra poluării aerului și oceanelor, face campanii contra
substanțelor toxice cât și eforturi în domeniul energiei regenerabile.

 Organizaţiile nonguvernamentale mai au ca scop reprezentarea intereselor de afaceri si

 profesionaleservicii

 sociale

 filantropie şi voluntariat

 cooperare internaţională

 dezvoltare economica şi socială

 religie
Sindicatele sunt asociatii care contribuie la aparărea drepturilor salariaților și promovarea
intereselor profesionale ale acestora.
Sindicatele din punct de vedere juridic functioneaza în temeiul libertatii constitutionale generale de
asociere în baza statutelor proprii, nu pot desfasura activitati cu caracter politic si sunt fundamentate
pe principiul democratiei sindicale.
Sindicatele sunt constituite pentru a reprezenta salariatii la negocierile contractelor colective.
Toate persoanele încadrate în munca si functionarii publici au dreptul sa constituie organizatii
sindicale, au dreptul sa adere la acestea
Nici o persoana nu poate fi constrânsa sa faca sau nu parte dintr-o organizatie sindicala sau sa se
retraga sau nu din aceasta.
Pe de alta parte o persoana poate face parte în acelasi timp numai dintr-o singura organizatie
sindicala.
Greva-principala forma de protest a sindicatelor-este recunocuta oficial prin lege Sindicatele
reprezinta o forta, care poate influenta deseori deciziile instituţiei de guvernământ.
Forme de organizatii cetatenesti
Aparitia organizatiilor în societatea omeneasca semnifica faptul ca avem de-a face cu un model
stabil de cooperare interumana, construit deliberat pe un sistem de norme si reguli care obliga
indivizii sa desfasoare anumite conduite.
In numeroase situatii, cetatenii se asociaza liber in grupuri care nu au neaparat personalitate
juridica. Astfel, ei pot face parte din:
 comitete de parinţi ale gradinitei sau ale şcolii
 asociatii de locatari sau proprietari ai apartamentelor unui bloc
 grupuri de studiu
 grupuri religioase
 grupuri de initiativa
 comitete de organizare formate pentru sarbatorirea unui eveniment sau pregatirea unei
reuniuni profesionale
Libertatea de asociere si intrunire pasnica
1. Libertatea de intrunire
Libertatea de intrunire ocupa un "loc eminent"in sistemul Conventiei europene, alaturi de libertatea
de exprimare, datorita rolului sau in existenta si dezvoltarea unei societati democratice: "esenta
democratiei rezida in capacitatea sa de a rezolva problemele prin dezbatere publica". protectia
libertatii de intrunire vizeaza tocmai acest schimb de idei si manifestarile colective ale activitatii
sociale si politice. Trebuie subliniat, insa, ca art. 11 ocroteste doar libertatea de intrunire "pasnica",
cu excluderea oricaror forme de violenta.
Libertatea de intrunire priveste atat intrunirile private, cat si pe cele publice. Statele au obligatia
pozitiva de a-i proteja pe cei care isi exercita aceasta libertate impotriva violentelor unor contra-
demonstranti. In acest scop, statele dispun de o larga marja de apreciere a masurilor necesare.
2. Libertatea de asociere
Libertatea de asociere presupune dreptul indivizilor de a se asocia in vederea protectiei unor
interese comune, prin formarea unei entitati colective. Una din problemele care se poate pune in
acest caz este cea a dreptului de a nu se asocia. Curtea a apreciat ca obligatia de a se afilia la un
Ordin (asociatie) profesional nu este contrar art. 11 * 1: este adevarat ca un asemenea ordin nu este
o asociatie propriu-zisa in sensul Conventiei si ca scopul sau este de a asigura un control public
asupra exercitiului unei profesii. Libertatea de asociere nu presupune dreptul individului de a deveni
membru al unei anumite asociatii si nici obligatia unei asociatii de a admite membri sau de a
mentine statutul de membru al unei persoane.
3. Libertatea de a infiinta si de a se afilia la sindicate
Aceasta este o forma a libertatii de asociere mentionata in mod special in art. 11. Comisia si Curtea
europeana au adoptat o interpretare literala a protectiei conferite de art. 11 asupra dreptului de a
constitui sindicate si de a se afilia la acestea. Curtea a aratat ca art. 11 nu obliga statul sa garanteze
un anumit nivel sau tip de tratament cu privire la sindicate, acesta avand alegerea mijloacelor pentru
a trata cu aceste asociatii. Art. 11 ocroteste dreptul sindicatului de a i se cere parerea intr-o oarecare
masura in timpul negocierilor colective, dar nu garanteaza dreptul de a vedea adoptata o conventie
colectiva (cauza Sindicatul suedez al mecanicilor de locomotiva, 1976). De asemenea, Curtea a
aratat ca art. 11 nu ocroteste dreptul la greva si permite statului sa aleaga alte mijloace pentru a
garanta protectia acordata de un sindicat intereselor profesionale ale membrilor sai.
*2. Restrangerile libertatii de intrunire si de asociere
Paragraful 2 al art. 11 prevede ca exercitiul drepturilor de intrunire si asociere nu poate face obiectul
altor restrictii decat cele care, fiind prevazute de lege, constituie masuri necesare intr-o societate
democratica, pentru siguranta nationala, siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea
infractiunilor, pentru protectia sanatatii si moralei sau a drepturilor si libertatilor altora.
In privinta libertatii de intrunire pasnica, restrictiile pot imbraca forma unor cerinte de autorizare
prealabila sau a unor autorizari conditionate.
Curtea a apreciat ca dizolvarea partidelor politice este o masura disproportionata in raport cu scopul
urmarit - siguranta publica si integritatea teritoriala (cauza Partidul socialist c/ Turciei, 1998). O
asemenea masura nu poate fi necesara intr-o societate democratica, fiind o incalcare a art. 11. O
solutie similara a pronuntat Curtea in cauza Dicle pentru DEP (Partidul Democratiei) c/ Turciei
(2002).
Cu toate acestea, in cauza Refah Partisi (Partidul Prosperitatii) c/ Turciei (2003), Marea Camera a
Curtii s-a pronuntat in favoarea guvernului in privinta masurii de dizolvare a unui partid politic.
 Alegerile şi votul
Alegerile generale din România au loc la fiecare patru ani, când se aleg membrii Parlamentului
din Camera Deputaților și Senat. Mandatul acestora durează patru ani.
Candidații, aleși printr-un sistem de liste proporționale, sunt în competiție pentru unul din cele 345
de locuri din Camera Deputaților (un deputat la 70.000 locuitori) și 140 în Senat (un senator la
160.000 locuitori). Odată cu referendumul constituțional din perioada 18-19 octombrie 2003 s-a pus
și problema introducerii votului uninominal, însă Comisia Electorală a respins propunerile pentru
introducerea acestei proceduri în februarie 2004. Conform aceluiași referendum alegerile
prezidențiale au fost decalate, astfel că durata unui mandat de președinte este acum de cinci ani,
spre deosebire de cel al unui parlamentar, care este limitată la patru ani.
Desfășurare
Înainte de începerea fiecărui mandat parlamentar trebuie să aibă loc alegeri generale. De vreme ce
durata unui mandat parlamentar este de patru ani, alegerile pentru Camera Deputaților și pentru
Senat se desfășoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.
Cei patru ani încep de la prima întrunire a Parlamentului, la convocarea președintelui. Data
alegerilor se află la discreția prim-ministrului.
Organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, chiar când nu întrunesc în alegeri
numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au totuși dreptul la câte un loc de deputat,
putând fi reprezentate de o singură organizație.
Din 1990 încoace toate alegerile generale s-au ținut duminica: o dată în mai, o dată în septembrie și
de două ori în noiembrie.
Pragul electoral al partidelor este de 5% din voturi. În 2004, numărul de mandate va scădea cu 5%,
datorită scăderii numărului de locuitori. Comisia electorală a stabilit durata campaniei electorale la
30 de zile.
Eligibilitate
Oricine este cetățean român, are domiciliul stabil în România și a împlinit până în ziua alegerilor
inclusiv vârsta de 23 de ani pentru Camera Deputaților sau respectiv 33 de ani pentru Senat, poate
deveni membru al Parlamentului României. Excepție fac debilii și alienații mintali puși sub
interdicție precum și persoanele condamnate care prin hotărâre judecătorească definitivă și-au
pierdut drepturile electorale. Cetățenii români din străinătate sunt și ei eligibili.
Sistem
Se folosește un sistem de reprezentare proporțională. De exemplu, un partid cu 20% din voturi la
nivel național va primi 20% din locurile din Parlament. Totuși, in urma redistribuirii voturilor
acordate partidelor care nu trec de pragul electoral, numărul de mandate acordate partidelor
parlamentare poate deveni mai mare decât scorul electoral obținut. În cazul în care un partid deține
majoritatea absolută, acesta își numește propriul cabinet. În cazul în care nici un partid nu întrunește
jumătate din numărul total de voturi, de obicei se formează un guvern de coaliție, astfel încât
partidele din coaliție să aibă împreună mai mult de jumătate din numărul de parlamentari. Este
posibil însă și ca partidul cu cele mai multe locuri în parlament să formeze un guvern minoritar.
La 22 mai 2012, Camera Deputaților a adoptat legea electorală, fiind eliminat pragul electoral.[1]
Societate
Ca în orice societate democratică, preferințele de vot ale electoratului se pot schimba în decursul
timpului. La alegerile trecute de obicei a existat un partid care a obținut o victorie clară. Partidul
Social Democrat a obținut trei astfel de victorii, în 1990, 1992 și respectiv 2000, întrerupt fiind de
Convenția Democrată Română în 1996. Ultimele alegeri au fost cîștigate de Alianța D.A. PNL-PD,
președinte al României fiind ales Traian Băsescu.
După alegeri
Urnele se închid la ora 21, iar numărătoarea voturilor începe în majoritatea circumscipțiilor imediat.
Rezultatele preliminare sunt anunțate la ora 23, iar cele finale la ora 3. Când numărătoarea voturilor
se încheie, prima reacție oficială guvernamentală vine de la prim-ministrul în exercițiu. Acesta își
păstrează funcția, dacă este susținut de majoritatea membrilor din noul parlament, sau
demisionează, dacă partidul său a pierdut majoritatea.
Cel mai mare partid care nu participă la guvernare devine Opoziția Oficială. Partidele mici și fără
locuri în guvern sunt considerate în mod colectiv drept opoziție.
De la Biroul Electoral Central s-a comunicat că în 2000 prezența la vot a fost de 65,31%
(11.559.458). Au fost validate în total 10.839.424 voturi și anulate 706.761 voturi.
În ţara noastră, în primele decenii ale sec XX, dreptul la vot îl aveau doar bărbaţii care făceau parte
din elita politico-economică, socială şi culturală a societăţii. Femeile erau excluse. Astăzi, dreptul la
vot este universal. Alegerile libere şi corecte sunt o condiţie a democraţiei.
Participarea la vot este facultativă, nu este obligatorie. Fiecare decide dacă participă sau nu la vot.
Cei care votează, se implică în viaţa publică şi îşi exprimă voinţa politică, controlează puterea prin
intermediul reprezentanţilor aleşi.
Constituţia României prevede că cetăţenii români au anumite drepturi electorale.
Aceste drepturi sunt prevăzute la:
Art. 36 - Dreptul la vot
Art.37 - Dreptul de a fi ales
Art.38 - Dreptul de a fi ales în Parlamentul european.
Tipuri de alegeri:
Alegeri locale, pentru primari şi consilieri, o dată la 4 ani;
Alegeri parlamentare, pentru deputaţi şi senatori, o dată la 4 ani;
Alegeri prezidenţiale, pentru Preşedintele ţării, o dată la 5 ani;
Alegeri europene, pentru Parlamentul european, o data la 5 ani.
Pentru a participa la alegeri trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
 să fii cetăţean român
  să ai vârsta de 18 ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv
Nu au drept de vot:

 debilii sau alienaţii mintal

 cei puşi sub interdicţie

 persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor

electorale
În ţara noastră votul se desfaşoară în unul sau două tururi de scrutin.
Scrutinul reprezintă actul de a vota.
El este uninominal, când se votează o singură persoană.
Plurinominal, când se votează liste de candidaţi.
Referendumul reprezintă consultarea populaţiei care se pronunţă prin DA sau NU în probleme de
interes naţional.
Caracteristicile votului:
universal
egal
direct
secret
liber exprimat
Cetăţenii au dreptul de a candida sau de a fi aleşi. Pentru aceasta trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
să fie cetăţeni români cu drept de vot
să aibă domiciliul în România
să fi împlinit cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele
administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 deani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel
puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.
 Participarea la luarea deciziei publice şi la controlul aplicării acesteia în
contextul democraţiei reprezentative şi al formelor de manifestare a democraţiei
directe
Conceptul de participare cetăţenească se bazează pe necesitatea consultării cetăţenilor şi exprimarea
de către aceştia a opiniilor în legătură cu deciziile care se adoptă la diferite nivele şi de care ei pot fi
afectaţi în mod direct sau indirect.
Într-o comunitate sănătoasă, cetăţenii participă la procesul de luare a deciziilor de interes public,
informându-se cu privire la problemele care îi afectează, solicitând autorităţilor să adopte măsurile
pe care ei le consideră de cuviinţă şi participând efectiv la punerea în practică a deciziilor luate. Prin
urmare, „participarea cetăţenească este procesul prin care preocupările, nevoile şi valorile
cetăţenilor sunt încorporate procesului administraţiei publice locale de luare a deciziilor. Există
două direcţii de comunicare (între cetăţeni şi administraţie), cu scopul general de îmbunătăţire a
deciziilor (administraţiei publice locale) susţinute de către cetăţeni”.
Pentru a înţelege importanţa participării cetăţeneşti în activităţile şi deciziile administraţiei publice
locale, se poate porni de la ideea de bază, conform căreia participarea conferă calitate guvernării, iar
o bună guvernare poate aduce investiţii, afaceri profitabile, resurse financiare, toate acestea
contribuind la dezvoltarea economică locală.
Implicarea cetăţenilor poate suplini atributele organelor guvernamentale în ceea ce priveşte
controlul şi metodele de constrângere şi astfel se economisesc bani şi timp pentru autorităţi.3 Se
poate îmbunătăţi performanţa şi imaginea instituţiilor democratice, reducând clientelismul şi
corupţia. În acelaşi timp, administraţia publică locală va fi pregătită să împărtăşească informaţiile
într-o manieră onestă şi clară, încurajând cetăţenii să-şi exprime opiniile, pentru a influenţa deciziile
sale şi, în acelaşi timp, cetăţenii vor înţelege drepturile şi obligaţiile care le revin şi vor fi pregătiţi
să lucreze onest şi constructiv pentru a asista reprezentanţii administraţiei publice locale în
rezolvarea problemelor.
Participarea cetăţenilor reprezintă astfel una dintre cele mai importante resurse, un instrument
important în activităţile administraţiei publice de dezvoltare socio-economică locală, imprimând
calitate şi legitimând procesul decizional prin suportul acordat, atât în conceperea, cât şi în
implementarea programelor şi strategiilor de dezvoltare locală. Oamenii sunt mult mai înclinaţi să
susţină deciziile şi programele la realizarea cărora au participat. Pe de o parte, înţeleg aceste decizii
sau programe, iar pe de altă parte sunt implicaţi afectiv şi doresc succesul acestora.
Participarea cetăţenilor la procesul de adoptare a deciziilor într-o democraţie cu tradiţie este un
proces gradat, care presupune parcurgerea anumitor etape. Aceste etape se suprapun peste cele două
niveluri de participare, ca parte a unui model ideal de implicare a cetăţenilor.
Primul nivel al participării este informarea, care presupune eforturi atât din partea cetăţenilor, cât şi
din partea administraţiei locale. Administraţia publică este obligată să emită informaţii către
cetăţeni, privind activitatea şi planurile sale, pentru ca aceştia să poată înţelege direcţiile prioritare
ale politicii administrative a aleşilor locali.
Al doilea nivel se referă la consultarea cetăţenilor, aceasta fiind acţiunea autorităţilor pentru
identificarea necesităţilor cetăţenilor, pentru evaluarea priorităţilor unor acţiuni sau colectarea de
idei şi sugestii privind o anumită problemă.
La baza participării cetăţeneşti stau o serie de factori, între care un rol deosebit de important este
jucat de către administraţia locală, care trebuie să fie deschisă spre implicarea cetăţenilor în
activitatea complexă a procesului de guvernare. Un proces de guvernare eficient trebuie să asigure
un transfer continuu de informaţii de la administraţie la cetăţeni, dezvoltând în acest fel un canal
important de comunicare, care-i va permite în acelaşi timp să culeagă informaţii de la cetăţeni.
Participarea cetăţenească5, element de bază al conceptului de bună guvernare, are relevanţă în cazul
diferitelor comunităţi, prin asigurarea accesului acestora la procesul de adoptare a deciziilor şi la
elaborarea politicilor a căror aplicabilitate îi influenţează în mod direct.
Supremaţia legii, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, reprezentarea democratică,
reprezintă principiile democratice care au stat la baza înfiinţării şi funcţionării Uniunii Europene.
Principiul egalităţii democratice, principiul democraţiei reprezentative şi cel al democraţiei
participative se regăsesc în Tratatul privind Constituţia Europei6. Deşi la nivel instituţional
rezultatele cooperării dintre statele membre sunt vizibile, mulţi dintre cetăţenii europeni se simt
neglijaţi, neluaţi în seamă. Distanţa dintre cetăţeni şi organismele UE pare să se lărgească odată cu
extinderea Uniunii către est.
Baza oricărui sistem democratic o constituie posibilitatea poporului, a cetăţenilor, de a lua parte la
dezbaterile publice. În acest sens, Carta Albă a Guvernării Europene (dată publicităţii de către
Comisia Europeană în 2001) reflectă preocupările oficialilor europeni pentru creşterea gradului de
implicare a cetăţenilor în adoptarea politicilor publice, condiţie de bază pentru eficienţa acestora,
mergând chiar până la recomandarea unor standarde minime de consultare a societăţii civile. Se
accentuează nevoia de transparenţă procedurală şi o mai bună informare a cetăţenilor, referitor la
procesul de elaborare a politicilor publice, deplasând centrul de greutate al participării cetăţeneşti
din sfera electorală înspre domeniul dezbaterilor publice.
Însuşi conceptul de guvernare europeană este înţeles de Comisie ca reprezentând ansamblul
regulilor, proceselor şi comportamentelor „care afectează modul în care puterile sunt exercitate la
nivel european, în special în ceea ce priveşte transparenţa, participarea, răspunderea, eficienţa şi
coerenţa”.
Participarea cetăţenească din perspectiva europeană se defineşte astfel prin informare, comunicare
şi implicare în relaţia care se stabileşte între administraţie şi cetăţeni, iar activităţile administraţiei
sunt dezvoltate şi susţinute în aşa fel încât să corespundă cât mai mult posibil nevoilor şi dorinţelor
cetăţenilor.
Deoarece participarea cetăţenească este o idee relativ nouă, iniţiativa procesului trebuie să revină
într-o primă fază reprezentanţilor locali. Aceasta presupune un angajament puternic al liderilor
locali faţă de participarea cetăţenească, începând cu primarul şi cu reprezentanţii consiliului local.
Primarul, dar şi colaboratorii acestuia, ar trebui să-şi exprime angajamentul faţă de participarea
cetăţenească clar, sincer şi în mod frecvent. Administraţia publică locală trebuie să fie la fel de
deschisă la participarea tuturor cetăţenilor ca parte a comunităţii şi faţă de nevoile acestora în
crearea de politici locale şi în aplicarea acestora.
În planificarea participării cetăţeneşti, este util să tratăm cetăţenii ca şi cum ar fi clienţi ai unei
afaceri. Dacă cetăţenii plătesc pentru serviciile administraţiei, taxe şi impozite, ei ar trebui să fie
capabili să „cumpere” acele servicii de care au nevoie şi pe care le doresc. Dacă administraţia este
plătită din aceste taxe şi impozite, ar trebui să se străduiască să furnizeze servicii de cea mai bună
calitate în cel mai eficient mod.
Parteneriatul dintre oameni şi administraţie depinde de modalitatea în care cetăţenii au acces la
informaţiile care le influenţează viaţa. Cetăţenii ar trebui implicaţi în procesul elaborării şi aplicării
politicilor locale, precum şi în stabilirea domeniilor prioritare de intervenţie. Ar trebui de asemenea
informaţi cu privire la modalitatea prin care se formează bugetul local, devenind astfel conştienţi de
greutăţile şi oportunităţile financiare existente. În cadrul unor dezbateri publice, întâlniri sau
audieri, cetăţenilor trebuie să li se ofere şansa formulării unor amendamente care pot fi luate în
calcul de către cei responsabili cu adoptarea bugetului local.
Prin intermediul sondajelor de opinie, al interviurilor, al focus grupurilor, al întâlnirilor publice şi
prin intermediul altor tehnici de participare cetăţenească, autorităţile ar trebui să înveţe cum se
colectează şi se folosesc opiniile cetăţenilor în privinţa furnizării tuturor tipurilor de servicii publice.
Autorităţile ar trebui să încurajeze mai mult cetăţenii să participe la şedinţele Consiliului Local,
putând intra astfel în contact cu problemele locale, precum şi cu procedurile prin care se ia o
hotărâre sau alta, acestea putând fi astfel făcute publice.
Participarea cetăţenilor ca reprezentanţi voluntari în diferite grupuri de lucru, poate contribui la
eforturile administraţiei în a-şi îndeplini responsabilităţile faţă de cetăţeni, într-un mod cât mai
transparent şi eficient. Solidaritatea comunităţii faţă de provocările locale va creşte astfel prin
prezenţa cetăţenilor în astfel de structuri.
Participarea cetăţenească, deşi este esenţială în cadrul unei democraţii, nu este întotdeauna uşor de
realizat. Câteodată este necesară voinţă politică, perseverenţă şi o anumită dispoziţie necesară
educării, atât a autorităţilor, cât şi a cetăţenilor, pe tema responsabilităţilor ce le revin într-o
democraţie.
Esenţa acestor idei de participare cetăţenească este o comunicare bi-direcţională: de la administraţie
la cetăţeni precum şi de la cetăţeni către administraţie. Aceasta înseamnă că reprezentanţii
administraţiei trebuie să acorde o importanţă reală modului în care administraţia furnizează
informaţii publicului despre operaţiunile şi planurile ei. O bună comunicare a administraţiei către
cetăţeni necesită timp şi resurse dar se regăseşte în încrederea şi înţelegerea publică.
În contextul alegerilor euro-parlamentare, precum şi din perspectiva procedurii de consultare a
cetăţenilor, o formă care se realizează cu o anumită periodicitate9 este reprezentată de exercitarea
dreptului de a vota.
Participarea cetăţenească prin exercitarea dreptului de vot poate fi analizată ca o modalitate de
participare la sistemul decizional local/naţional/european, încă din faza incipientă a acestuia,
cetăţenii putând decide prin participarea la vot viitoarea configuraţie a organismelor decizionale
locale/naţionale/europene. Este exprimată astfel orientarea către un anumit program politic, către un
anumit set de măsuri sociale, exprimarea votului fiind asociată cu delegarea puterii de decizie de la
populaţie către anumiţi reprezentaţi ai acesteia, pentru o perioadă determinată de timp.
Gradul diferit de implicare a populaţiei în alegerea responsabililor locali generează o primă
concluzie cu privire la nivelul de participare cetăţenească şi responsabilitate locală, care poate
constitui un prim indiciu asupra modului în care cetăţenii se vor implica pe viitor în rezolvarea
problemelor locale. Grupurile de indivizi îşi exprimă, prin practica votului, prin manifestări sau
petiţii, decizia lor de a lua parte la decizia publică.
La nivel european, participarea electorală se regăseşte în posibilitatea cetăţenilor statelor membre de
a alege reprezentanţii naţionali din Parlamentul European (PE), acesta fiind, de altfel, singura
instituţie a Uniunii Europene aleasă prin vot direct de către cetăţeni.
În ciuda importanţei deosebite pe care acest fapt ar trebui să îl atribuie alegerilor euro-parlamentare,
cetăţenii Uniunii Europene sunt din ce în ce mai puţin interesaţi în exprimarea opiniilor lor politice.
Astfel, dacă la alegerile din 1979, 63% dintre cetăţenii cu drept de vot s-au prezentat la urne pentru
alegerea membrilor Parlamentului European, acest procent a scăzut fără încetare cu fiecare nou
scrutin, după cum se poate observa din figura de mai jos.
În primii 15 ani de la organizarea alegerilor directe pentru Parlamentul European, participarea
cetăţenească a cunoscut o scădere de numai 6,2%. Deşi tendinţa era negativă, totuşi nu se poate
compara cu scăderea bruscă a interesului cetăţenilor europeni pentru exercitarea dreptului de vot,
interes manifestat prin obţinerea unui procent de numai 7%, între alegerile din anul 1994 şi cele din
1999 (când procentul de participare la scrutin a scăzut, pentru prima oară, sub 50% dintre cetăţenii
cu drept de vot). Declinul rapid şi semnificativ în participarea cetăţenilor europeni în procedura
electorală a continuat în ritm susţinut, cu o nouă scădere a gradului de participare a alegătorilor
până la scrutinul din anul 2009 (rată de participare de numai 43,24%).
Există mai multe motive pentru participarea electorală din ce în ce mai scăzută. Astfel, la nivelul
anului 1994 Uniunea Europeană cuprindea numai douăsprezece state membre12, majoritatea ţări cu
tradiţie democratică. Cetăţenii acestor state aveau obişnuinţa participării la viaţa socială şi politică,
aveau cultură civică şi educaţie politică, înţelegeau însemnătatea votului exprimat şi importanţa
apartenenţei la o comunitate activă din punct de vedere social şi politic, la nivel naţional. Firesc,
aceştia au transpus acelaşi tip de gândire şi comportament şi în sfera participării cetăţeneşti la nivel
comunitar. Totuşi, numărul celor care s-au prezentat la vot pentru ultimele două alegeri euro-
parlamentare înainte de aderarea statelor foste socialiste a scăzut substanţial. Explicaţiile oferite de
analişti s-au axat în jurul problematicii lipsei de comunicare dintre instituţiile europene şi cetăţeni şi
a legăturilor extrem de slabe între preferinţele şi dorinţele cetăţenilor Uniunii şi politicile publice
adoptate de către instituţiile acesteia. Sentimentul de inutilitate a acţiunii cetăţeneşti şi de ignorare a
opiniei publice poate fi, la rândul lui, răspunzător pentru interesul diminuat al cetăţenilor comunitari
faţă de procesul electoral.
Această abordare pesimistă în ceea ce priveşte impactul opiniei şi al participării cetăţeneşti asupra
politicilor şi activităţilor UE s-a accentuat odată cu aderarea la Uniune a statelor din Europa
Centrală şi de Est în anul 2004, respectiv 2007. Pentru alegerile euro-parlamentare din anul 2007,
aproape 43% din cetăţenii cu drept de vot şi-au exercitat acest drept. Previziunile pentru
participarea la vot în alegerile euro-parlamentare din iunie 2009 indicau, în ultimul sondaj
Eurobarometer efectuat în lunile februarie-martie, că numai 34% dintre cei intervievaţi erau siguri
că vor participa la scrutin. Cele mai importante motive pentru care cetăţenii comunitari au declarat
că nu se vor prezenta la vot sunt legate de lipsa de informare. Astfel, 64% dintre respondenţi susţin
că nu cunosc suficient despre rolul Parlamentului European, iar 59% au declarat că nu sunt suficient
de informaţi pentru a vota. Totodată, 62% dintre persoanele intervievate au răspuns că votul nu va
schimba nimic.
Un alt aspect demn de a fi menţionat îl constituie discrepanţa uriaşă dintre statele membre în ceea
ce priveşte prezenţa cetăţenilor la scrutin. Astfel, în state precum Belgia sau Luxemburg procentul
participanţilor depăşeşte 90%, în timp ce în altele, de exemplu Slovacia sau Lituania, această cifră
abia atinge 20%14. În plus faţă de diferenţele de natură culturală, de experienţă politică şi de
conştientizare a drepturilor cetăţeneşti politice şi sociale, pe care le-am amintit anterior, sunt şi alţi
factori care influenţează participarea la vot: obligativitatea votului (cazul Belgiei), neparticiparea
putând fi sancţionată cu amendă sau cu interzicerea ocupării în viitor a unei funcţii în administraţia
publică, sau posibilitatea de a vota electronic, existentă în mai multe state vest-europene, facilitate
care, în mod sigur, creşte numărul votanţilor.
În România, scrutinul european a adus la urne chiar mai puţini cetăţeni cu drept de vot decât
alegerile parlamentare naţionale. Astfel, dacă în anul 2008, pentru alegerea deputaţilor şi a
senatorilor din Parlamentul României s-au prezentat 39,26% dintre cetăţeni (35,63% în mediul
urban şi, respectiv, 44,24% în mediul rural), numai 27,21% au votat în alegerile euro-parlamentare
(20,40% în mediul urban şi 36,56% în mediul rural).
Un fapt evident care reiese din datele prezentate mai sus este că participarea cetăţenească prin
intermediul exercitării dreptului de vot nu este eficientă. Participarea atât de redusă la scrutinul
euro-parlamentar, însoţită, în România, precum şi în alte state ale Uniunii, de un grad coborât de
participare în alegerile naţionale sau locale, reflectă lipsa de încredere a cetăţenilor în clasa politică
şi indică o întrerupere în comunicarea dintre cetăţeni şi cei aleşi să îi reprezinte.
Totodată, cifrele statistice referitoare la participarea la vot nu exprimă întotdeauna preocuparea
conştientă şi implicarea voită a votanţilor în procesul decizional. Simpla exprimare a votului nu
înseamnă în mod automat preocuparea cetăţeanului respectiv pentru problemele de interes local,
naţional sau european, pe care politicienii aleşi şi cu ajutorul său vor trebui să le soluţioneze. Astfel,
dacă privim la cifrele participării la vot în România, atât la alegerile naţionale, cât şi la cele euro-
parlamentare, am putea ajunge la concluzia, pe care noi o considerăm greşită, că cetăţenii din
mediul rural sunt mai participativi decât cei din mediul urban. Ipoteza potrivit căreia alegătorii din
mediul rural românesc sunt mai conştienţi decât cei care locuiesc la oraşe în ceea ce priveşte
posibilitatea efectivă de influenţare a politicilor şi deciziilor publice prin intermediul procesului
electoral nu poate fi argumentată cu succes. Din contră, putem spune că, cel puţin în România, dar
cu posibilitatea de extrapolare spre alte state membre UE mai puţin dezvoltate, electoratul din
mediul rural este, în general, mai puţin informat, mai puţin educat din punct de vedere civic şi
politic, şi mai uşor de manipulat de către politicieni.
În acelaşi timp, este corectă afirmaţia potrivit căreia populaţia din mediul rural are un grad mai
ridicat de coeziune socială, de sentiment de apartenenţă, de capital social şi de potenţial de
cooperare. De aceea, mediul rural poate constitui nucleul dezvoltării participării cetăţeneşti, prin
punerea în practică a principiului de bună guvernare referitor la subsidiaritate.
Pentru funcţionarea eficientă a Uniunii Europene şi pentru menţinerea legitimităţii politice a
instituţiilor sale, este esenţial ca cetăţeanul să fie implicat într-o manieră mai directă şi într-o măsură
mai mare în procesul decizional privind politicile publice care îl vor afecta. Astfel, dincolo de
participarea la vot şi de alegerea unor reprezentanţi politici, cetăţeanul trebuie să aibă ocazia de a fi
consultat referitor la politicile publice de nivel local, naţional şi comunitar. Numai prin cooperarea
reală dintre cetăţean şi structurile administrative se poate ajunge la un climat propice dezvoltării în
viitor.
1. Definirea conceptului de societate civila. O definitie reuseste, cu greu, sa surprinda, in mod
satisfacator, continutul unui concept, mai cu seama daca acesta nu e suficient de elaborat. Totusi,
pentru a facilita intelegerea obiectului temei de fata, nu putem evita o incercare de definitie. Ea este,
de fapt, o sinteza a ideilor mentionate anterior. Astfel, se poate afirma ca societatea civila este o
sfera (un spatiu, domeniu) a vietii sociale, reglementata de o anumita ordine legala (un set de reguli,
cutume), dar "autonoma"in raport cu statul, in care se manifesta spontan initiativa voluntara a
indivizilor si grupurilor umane, intr-o diversitate de forme de organizare/asociere (economice,
profesionale, politice, civice, culturale, educative, religioase, informationale, etc.) cu scopul
satisfacerii intereselor, aspiratiilor private si de grup.
2. Contributia lui G.W.F. Hegel la fundamentarea conceptului de societate civila. Sub raport
conceptual, de abia o data lucrarea lui Hegel, Prelegeri de filosofie a dreptului (1821), se foloseste
termenul de societate civila. Sub influenta lui Adam Ferguson, Hegel a inlocuit termenul de
"civilizat"prin "civil", cu sensul determinat al acelei societati care se opune societatii "primitive".
In Prelegeri de filosofie a dreptului, Hegel a abordat, in mod remarcabil, cateva probleme de
maxima importanta pentru statutul societatii civile.
a) Prima dintre acestea se refera la temporalitatea societatii civile. Spre deosebire de cei care
concepeau societatea civila ca pe o conditie "naturala"a libertatii umane, Hegel a inteles societatea
civila (bûrgherliche Gesellschaft) ca sfera produsa istoric a vietii morale, care cuprinde economia,
clasele sociale, corporatiile si institutiile de administrare a bunastarii (Polizei) si dreptului civil.
Necesitatile sociale arata clar ca societatea civila nu este un substrat, un dat anterior si invariabil al
vietii, care exista in afara spatiului si timpului, ci, din contra, produsul, rezultatul unui proces lung
si complex de transformari istorice: "Crearea societatii civile este produsul lumii moderne".
b) O a doua problema importanta este realizarea unei diferentieri nu doar semantice, ci si
conceptuale intre stat si societatea civila, prin delimitarea relativ neta a celor doua sfere ale
societatii. Astfel, societatea civila se situeaza intre familia traditionala (confruntata cu un proces de
slabire a solidaritatii) si stat (conceput ca nivel superior de dezvoltare): "Societatea civila este
diferenta care intervine intre familie si stat, desi desavarsirea ei este mai tarzie decat aceea a
statului, caci fiind diferente, ea presupune mai intai statul, pe care, pentru ca sa subziste, ea trebuie
sa-l aiba in fata ei drept ceva de sine statator. Creatia societatii civile apartine, de altfel, lumii
moderne, care abia recunoaste tuturor determinatiilor Ideii indreptatirea lor. Cand statul este
reprezentat ca o unitate ce se duce la viata in comun, prin aceasta se are in vedere numai
determinatia proprie societatii civile".
In viziunea hegeliana, societatea civila este suma indivizilor si independenta de stat. In cadrul ei,
individul este animat de scopul egoist al satisfacerii intereselor personale, sens in care este nevoit sa
intre in interdependenta cu ceilalti. Deosebirea esentiala intre societatea civila si stat consta in aceea
ca, in societatea civila, individul reprezinta singurul scop pentru sine, astfel incat finalitatea sa este
una particulara, in timp ce, in stat, scopul individului este statul, iar finalitatea sa este una
universala. Urmarind realizarea interesului particular, individul serveste, in societatea civila, si
universalul, deoarece realizarea propriului bine presupune si realizarea unei mici parti din binele
general (ex. munca individului contribuie, intr-o anumita masura, la bunastarea intregii societati).
c) Un alt punct forte al conceptiei hegeliene este relevarea caracterului potential distructiv al
societatii civile. Ea este o masa variata, formele ei multiple de interactiune si de solidaritate
colectiva sunt, adesea, incomensurabile, fragile si usor de zdruncinat prin conflicte serioase,
violente. Societatea civila moderna este un camp de lupta, tensionat, in care se ciocnesc diferite
interese si tendinte individuale, care se desfasoara si progreseaza in mod arbitrar, semispontan, o
arena de interactiune, colaborare si/sau contradictie intre acestea si interesele comune. Aceasta nu
inseamna numai ca societatea civila nu poate sa-si depaseasca particularitatile, dar si ca aceasta are
tendinta de a-si paraliza si submina propriul pluralism. Dupa cum arata Hegel, dezvoltarea
exuberanta a unei parti a societatii civile poate stanjeni si oprima celelalte parti si, de aceea,
societatea civila nu poate ramane sau deveni "civila"decat daca se supune unei ordini politice
(statul).
3. Afirmarea organizatiilor societatii civile ca forme de asociere umana: gradul de existenta formala
a organizatiilor societatii civile; diversitatea organizatiilor societatii civile; importanta dimensiunii
lor numerice.
Gradul de existenta formala a organizatiilor societatii civile. Aparitia societatii civile este rezultatul
unei miscari spontane si creatoare a cetatenilor, care instituie forme de asociere (independente de
asociatiile permanente create prin lege, cum sunt comunele, orasele etc.), realizate pe plan local,
national, regional sau mondial, cu existenta limitata sau nu in timp, avand obiective politice,
economice, profesionale, civice, culturale, religioase etc.. In general, organizatiile societatii civile se
disting de grupurile informale sau constituite ad-hoc printr-un anume grad de existenta formala
(institutionala). Ele sunt structuri oficiale, institutionalizate, cu o definire stricta a misiunilor,
obiectivelor si campurilor de actiune. Este vorba de grupuri auto-organizate, miscari si indivizi
relativ autonomi, care constituie un numar mare de organizatii "specializate"in cat mai multe
domenii, ce privesc organizarea si administrarea societatii umane.
Ca forme asociative, organizatiile civice nu sunt parti ale unei institutii fundamentale a statului sau
ale sectorului de afaceri.
Diversitatea organizatiilor societatii civile, ca forme de asociere umana. Asociatiile si organizatiile
societatii civile sunt de o mare diversitate (organizatii neguvernamentale, organizatii comunitare,
asociatii profesionale, sindicate, organizatii politice, cluburi civice, cluburi sociale si sportive,
fundatii, ligi, federatii, institutii culturale, miscari ecologiste, organizatii filantropice, organizatii
religioase, media etc.), constituind temelia unei democratii functionale.
Criteriile care stau la baza diversitatii lor sunt: marimea grupurilor de oameni pe care ii reprezinta;
forma lor de organizare; functiile pe care le indeplinesc; intinderea geografica a actiunilor lor;
nivelul resurselor de care dispun; experienta lor istorica; contextul lor cultural; programele,
ideologiile si tacticile lor.
Prin intermediul formelor de manifestare diverse, oamenii se exprima public si incearca sa
promoveze o gama larga de interese (economice, culturale, educative, profesionale, civice, politice
etc.). Aceste forme de organizare alcatuiesc o pluralitate de centre de interese si de putere in cadrul
societatii si actioneaza, in functie de natura scopurilor propuse, in alianta sau in opozitie unele cu
altele sau cu puterea de stat instituita.
Importanta dimensiunii numerice a organizatiilor societatii civile. Puterea societatii civile sta in
numarul organizatiilor care o compun. Se estimeaza ca, in prezent, sunt trei milioane de organizatii
ale societatii civile (numai in S.U.A. sunt circa un milion de astfel de organizatii), unele avand un
numar mare de membri (ex. National Wildlife Federation are intre trei si sase milioane de membri;
Friend of the Earth, organizatie ecologista militanta - peste un milion de membri, localizati in 60 de
tari).
4. Strategii folosite de societatea civila (organizatiile societatii civile) pentru atingerea obiectivelor
urmarite. Caracteristici. Organizatiile societatii civile folosesc anumite strategii pentru atingerea
scopurilor lor. In general, se utilizeaza patru strategii si anume:
- strategia "respingerii", care refuza acele masuri si actiuni statale considerate ca defavorabile
oamenilor si comunitatilor carora ei apartin (ex. organizatiile antiglobalizare);
- strategia "conformista", respectiv atitudinea de a mentine sau intari, mai mult sau mai putin,
regulile existente ale unor politici nationale, regionale sau globale, in conformitate cu nivelul de
realizare a intereselor membrilor lor. Multi dintre cei care fac lobby pentru antreprenori si asociatii
profesionale adopta o conduita conformista;
- strategia "reformista", adica aceea prin care se doreste corectarea disfunctionalitatilor din
regimurile existente, pastrandu-se intacte structurile sociale care le sustin. Grupurile social-
democrate, institutiile de cercetare, consumatorii, aparatorii drepturilor omului, organizatiile
umanitare, sindicatele au o agenda reformista;
- strategia "transformista" (radicala), care vizeaza infaptuirea obiectivelor lor cele mai generale prin
transformarea ordinii sociale. De regula, radicalii sunt desemnati ca "miscari sociale"si includ in
randurile lor o gama variata de organizatii, cu ideologii diverse (anarhistii, fascistii, organizatiile
feministe radicale, pacifistii etc.), aflate in opozitie cu statul, cu valorile liberale.
5. Rolul societatii civile de intarire a legitimitatii si de consolidare a democratiei. Caracteristici si
obiective urmarite. O societate democratica reala se construieste in timp indelungat. Un prim pas,
insa, pentru o democratie functionala il reprezinta institutiile si mecanismele democratice, iar
societatea civila, in acest context, actioneaza ca un mecanism reglator pentru societatile
democratice. Acest rol se materializeaza prin: controlul activitatii institutiilor statului; colaborarea
cu institutiile statului.
Controlul activitatii institutiilor statului. Societatea civila este, pe buna dreptate, interesata in
eliminarea puterii absolute a statului si in controlul institutiilor sale, in primul rand pentru ca, pe
masura ce puterea sa creste, statul poate deveni o sursa de amenintare pentru securitatea individuala.
Aceasta dimensiune a rolului mentionat al societatii civile urmareste:
a) sa supravegheze exercitarea puterii in statele democratice;
b) sa contribuie la democratizarea statelor autoritariste. In acest sens, societatea civila isi creeaza
structuri proprii prin care controleaza/monitorizeaza eventualele abuzuri si incalcari de legi comise
de catre guvernanti, pe de o parte, si prin oferte de alternative, altele decat ale partidelor, pe de alta
parte.
Colaborarea/cooperarea (parteneriatul) cu institutiile statului. Societatea civila trebuie sa
colaboreze/coopereze cu structurile implicate in administrarea societatii (statul), mai ales pe plan
local, pentru a gasi, impreuna cu acestea, solutiile potrivite pentru ameliorarea continua a calitatii
vietii. In acest context, ea serveste drept structura de mediere intre indivizi si stat si confera
oamenilor mai multa putere de actiune in eforturile lor de imbunatatire a vietii in comunitatea in
care traiesc.
6. Rolul societatii civile de participare activa la luarea deciziilor politice, economice sau de interes
public: caracteristici; nivele de participare a societatii civile la luarea deciziilor. O democratie
puternica se bazeaza pe existenta unei comunitati de cetateni, uniti prin interese si obiective
comune, dispusi sa participe la viata societatii. In lipsa participarii, este posibil ca statul sa
monopolizeze puterea si sa-si sustina exclusiv propriile interese. Numai prin cooperare si angajare
civica cetatenii pot determina statul sa ia cunostinta de interesele lor si sa actioneze pentru a le
satisface. Tocmai de aceea, societatea civila are dreptul si datoria de a participa/implica activ la/in
luarea deciziilor politice, economice sau de interes public, intr-o gama variata de probleme (ex.
situatii referitoare la administrarea publica locala, guvernarea unei tari, dezvoltarea economica,
combaterea saraciei, apararea drepturilor omului, prevenirea conflictelor, protejarea mediului
inconjurator etc.).
Nivele de participare a societatii civile la luarea deciziilor. In functie de intensitatea participarii,
exista mai multe nivele de participare a O.S.C. la procesele decizionale (cu predilectie, in cadrul
administratiei publice locale):
a) informarea cetatenilor este primul nivel al participarii, deoarece, fara a fi informati, cetatenii nu
au cum sa participe la luarea deciziilor de interes public. O administratie publica locala
responsabila, democratica, transparenta trebuie sa furnizeze cetatenilor informatii privind activitatea
si planurile sale prin: crearea centrelor de informare a cetatenilor; panouri informative; buletine
informative; forumuri publice; intalniri publice; conferinte de presa; programe si anunturi in presa,
radio si TV; pagini Web; asigurarea accesului liber al cetatenilor la sedintele consiliilor locale,
procesele verbale ale acestor sedinte, planuri de urbanism, alte documente ale administratiei publice
locale;
b) consultarea cetatenilor reprezinta un nivel superior de participare, in contextul caruia se identifica
necesitatile pentru a evalua prioritatile si a colecta idei si sugestii referitoare la problemele ce
trebuie solutionate. Consultarea nu pune in discutie sistemul decizional al autoritatii publice, aceasta
pastrandu-si libertatea de a tine cont sau nu de sugestiile cetatenilor consultati. Consultarea se
efectueaza prin: interviuri; sondaje; audieri publice; sistemul casutelor de sugestii ale cetateanului;
referendum local etc.;
c) luarea deciziei in comun cu cetatenii. Participarea cetatenilor este necesara si in momentul
adoptarii deciziilor fundamentale pentru colectivitate, fiinca numai astfel ele vor avea legitimitate si
sprijinul lor neconditionat, dar si ulterior, pentru evaluarea rezultatelor obtinute.
7. Specificitatea societatii civile si a statului, ca si componente complementare ale societatii
contemporane. Elemente specifice si deosebiri intre societatea civila si stat. Organizatiile societatii
civile si organismele statului sunt laturi complementare ale existentei umane in societatile moderne.
Fiecare dintre ele are un specific anume, care isi pune amprenta asupra modului in care
interactioneaza.
Specificitatea statului. Principalele elemente de specificitate ale activitatii statului, din perspectiva
complementaritatii sale cu societatea civila, sunt:
a) este institutia (organul) prin care se exercita puterea politica;
b) ca organ al puterii politice, statul se preocupa de crearea conditiilor pentru predominarea si
infaptuirea interesului public. Dintr-o atare perspectiva, functiile sale prioritare sunt: elaborarea
normelor dupa care se desfasoara viata sociala; asigurarea ordinii sociale, respectiv punerea in
aplicare si controlul modalitatilor de in care se respecta normele ce vizeaza instaurarea acesteia (pe
plan intern); afirmarea suveranitatii de stat si apararea integritatii teritoariale (pe plan extern);
c) practica politica evidentiaza ca statul tinde sa utilizeze la maximum prerogativele puterii sale si,
uneori, sa abuzeze de aceasta in indeplinirea functiilor specifice, nemanifestand suficienta
deschidere, transparenta fata de interesul societatii civile de a cunoaste, in detaliu, unele din
actiunile si masurile pe care le intreprinde. Reticenta statului de a colabora, uneori, cu societatea
civila vizeaza, astfel, "protejarea"acelor informatii referitoare la derapajele inregistrate in folosirea
parghiilor pe care le are la dispozitie, inclusiv a aparatului destinat exercitarii constrangerii (forta
armata - destinata indeplinirii rolului extern al statului; politie, justitie, penitenciare - destinate
indeplinirii rolului sau intern);
d) tinde sa influenteze societatea civila sa-i accepte politica (economica, sociala, culturala etc.),
inclusiv metodele si mijloacele pe care le utilizeaza pentru realizarea acesteia. In regimurile
totalitare, statul este preocupat, chiar, de subordonarea societatii civile sau, dupa caz, de eliminarea
ei;
e) isi asuma responsabilitatea nemijlocita a actelor sale de guvernare (ex. in fata parlamentului);
Specificitatea societatii civile. Intre rolurile specifice societatii civile care influenteaza, in mod
special, raporturile sale cu statul, pot fi mentionate:
a) nu urmareste dobandirea puterii politice. Unul din elementele de specificitate ale societatii civile
este lipsa interesului pentru dobandirea puterii politice. Preocuparea sa de baza, dintr-o asemenea
perspectiva, este exercitarea in conditii democratice a puterii de catre stat;
b) vizeaza realizarea unui echilibru intre interesele legitime ale indivizilor/grupurilor sociale pe care
le reprezinta (in mod special, afirmarea drepturilor si libertatilor lor fundamentale) si indeplinirea
acestora prin parghiile puterii;
c) este preocupata sa controleze statul pentru limitarea tendintei sale de a monopoliza puterea, care
i-ar transforma institutiile in surse de amenintare pentru securitatea individuala si civica. In functie
de natura regimurilor politice, controlul activitatii statale vizeaza doua obiective:
1. sa supravegheze exercitarea puterii in statele democratice;
2. sa contribuie la democratizarea statelor autoritariste. Societatea civila isi creeaza, in acest sens,
structuri proprii care monitorizeaza eventualele abuzuri si ilegalitati comise de structurile statului in
contextul sau in afara indeplinirii atributiilor specifice, pe de o parte, si propune alternative la
masurile puterii, pe de alta parte;
d) tinde sa-si manifeste autonomia in raport cu statul. Organizatiile societatii civile sunt, intr-un
anume sens, autonome in raport cu statul, reprezentand o multitudine de centre de putere nonstatale.
Ele reprezinta nu numai un cadru de manifestare a drepturilor indivizilor, a minoritatilor, ci si o
contrapondere in raport cu forta statului sau diversele combinatii de interese ale institutiilor politice
oficiale.
Societatea civila pare, intr-un anume fel, ca se sustine pe ea insasi si ca nu are nevoie de stat. In
realitate, numeroase fenomene nedorite in societate impun existenta statului, intre care si existenta
unor organizatii ale societatii civile care pot si uneori produc mai mult sau mai putin rau societatii
umane sau comunitatii in care actioneaza;
e) responsabilitatea actiunilor sale nu este supusa evaluarii unor forumuri democratice (ex.
parlamentul), ceea ce poate sa genereze atitudini demagogice.
8. Interdependenta si influentarea reciproca dintre societatea civila si stat. Sarcinile ce revin statului.
Caracteristici. Statul trebuie sa se implice, prioritar, in crearea si punerea in aplicare a unui cadru
normativ si institutional democratic, favorabil constituirii si functionarii normale, atat a structurilor
sale specifice, cat si a organizatiilor societatii civile, ca factor indispensabil al democratizarii
sociale.
a) Obiectivele asumate de organizatiile societatii civile nu se pot realiza fara implicarea statului in
elaborarea si transpunerea in practica a unor strategii de dezvoltare a societatii civile, care sa
prevada:
- modalitati de extindere a participarii cetatenilor la solutionarea problemelor comunitatii, a
reformelor democratice, dezvoltarea capacitatii O.S.C.-urilor si antrenarea lor efectiva in abordarea
problemelor de pe agenda publica;
- dezvoltarea parteneriatului dintre societatea civila si autoritatile publice, atat la nivel national, cat
si local si promovarea, prin efort comun, a practicilor in domeniul bunei guvernari. Colaborarea
intre cele doua laturi complementare ale existentei umane presupune definirea obiectivelor si
scopurilor comune, punerea de acord asupra strategiilor si planurilor de actiune subsumate acestora
etc.. Este necesar, in acest sens, ca eforturile sa se concentreze asupra elementelor de
interdependenta, depasindu-se divergentele dintre societatea civila si guvern;
- alocarea unor fonduri publice destinate sustinerii initiativelor civice, precum si elaborarea unor
proceduri transparente ce vor reglementa gestionarea, accesul la si utilizarea acestor fonduri. Lipsa
resurselor financiare constituie un obstacol serios in desfasurarea activitatilor specifice ale
organizatiilor societatii civile, iar modalitatile de alocare a acestor resurse le afecteaza, nu de putine
ori, independenta;
- crearea/dezvoltarea unei politici fiscale orientate spre sustinerea initiativelor civice si a
activitatilor filantropice, in vederea sporirii interesului sectorului "bussiness"pentru sprijinirea
actiunilor intreprinse in acest sens de organizatiile societatii civile;
- promovarea si sustinerea voluntariatului (incurajarea participarii active, voluntare si responsabile a
cetatenilor - individual sau prin intermediul organizatiilor civice - la viata publica), practica care
poate sa contribuie esential la solutionarea problemelor aflate pe agenda publica;
b) Existenta si manifestarea plenara a unei societati civile autentice presupune ca statul sa se
preocupe, de asemenea, de intarirea unor caracteristici/resurse proprii (autoritate, legitimitate,
capacitate manageriala, autonomie etc.) si conditii specifice de manifestare a atributiunilor sale
(apararea si promovarea valorilor democratice, loialitatea cetatenilor, respectul populatiei fata de
lege, climat de ordine, liniste si siguranta publica etc.). Este cunoscut faptul ca o societate civila
hiperactiva, necrutatoare poate coplesi un stat slabit cu multimea si diversitatea solicitarilor sale. In
consecinta, statul are nevoie de energie si solutii viabile, in context democratic, pentru a putea
media si armoniza interesele deosebite si insistent exprimate ale diverselor grupuri sociale.
9. Interdependenta si influentarea reciproca dintre societatea civila si stat. Sarcinile ce revin
societatii civile. Caracteristici. Societatea civila are, la randul ei, anumite sarcini, intre care:
- critica neajunsurilor activitatii statale (ale puterii), dar si recunoasterea, in mod obiectiv, cinstit si
legitim a succeselor acesteia, care sunt, de fapt, succesele intregii tari;
- influentarea institutiilor/organismelor statului, direct sau prin mobilizarea opinei publice, pentru a-
si indeplini atributiile specifice in spiritul valorilor democratice (toleranta, coexistenta, compromis,
dialog, negociere, deschidere, transparenta decizionala, comunicare libera etc.). Eficienta acestor
demersuri intreprinse de organizatiile civice, capacitatea lor de a influenta institutiile statului si
clasa politica depind de experienta, maturitatea, prestigiul, utilizarea judicioasa a resurselor de care
dispun;
- trecerea de la strategia de reactie fata de actiunile organismelor statale (monitorizare, semnalare de
neajunsuri si abuzuri, contestare, confruntare) la una de cooperare/conlucrare (parteneriat) cu
acestea, in vederea identificarii de solutii realiste pentru rezolvarea problemelor ivite (propuneri de
alternative - altele decat cele venite din partea partidelor politice - la diverse masuri economice,
sociale, culturale etc. initiate de catre guvernanti). Organizatiile societatii civile trebuie sa se
implice activ in viata social-politica a comunitatilor locale, prin cooperarea/conlucrarea cu
organismele statului si nu doar prin contestarea activitatii acestora. In acest mod, societatea civila
preia unele din obligatiile autoritatilor publice, mai ales pe plan local, fixandu-si obiective proprii in
vederea rezolvarii problemelor de interes comunitar;
- proiectarea unor mecanisme de negociere cu actorii politici (putere, opozitie etc.) pentru protectia
si imbunatatirea situatiei cetatenilor in raport cu statul, revigorarea libertatii lor de organizare si a
dreptului de a forma asociatii consacrate unor probleme de interes comun, pentru a exercita
influenta necesara asupra deciziilor puterii si a modela corespunzator forta statului. Prin aceasta, se
confera noi valente democratice activitatii statale, creste gradul sau de receptivitate in raport cu
dorintele si revendicarile sociale, cu manifestarea opozitiei parlamentare care, in esenta,
optimizeaza mecanismele sociale inerente functionarii societatii civile;
- diversificarea scopurilor propuse;
- desfasurarea de activitati concrete in vederea atingerii sopurilor asumate;
- cresterea responsabilitatii sociale a cetatenilor, prin educarea/influentarea acestora de a participa
activ la viata politica si la actiunile intreprinse de organizatiile societatii civile, in vederea
solutionarii/rezolvarii problemelor comunitare.
10. Rolurile organizatiilor societatii civile in democratie. Caracteristici. Intre rolurile pe care
organizatiile societatii civile le indeplinesc intr-o societate democratica, pot fi mentionate:
- deprinderea persoanelor din diferite medii socio-profesionale de a participa impreuna si activ la
rezolvarea corespunzatoare a problemelor de interes public, in mod special a celor de la nivel local.
Indivizii se pot implica activ in imbunatatirea conditiilor de viata din colectivitatea lor prin
apararea/atragerea interesului asupra unor cauze de interes public, furnizand informatiile necesare
factorilor de decizie, supraveghind activitatea guvernului sau a unor intreprinzatori privati etc.;
- servirea unor interese publice diverse: promovarea schimbarilor democratice in activitatea si
relatiile sociale; apararea si promovarea drepturilor omului; furnizarea de diferite servicii sociale;
protejarea mediului natural etc.;
- reprezentarea intereselor acelor cetateni care, fara sprijinul organizatiilor societatii civile, ar putea
fi exclusi de catre factorii de putere de la dezbaterile si deciziile care ii privesc. In acest context,
organizatiile societatii civile se pot implica in punerea la dispozitia autoritatilor locale de cunostinte
si personal calificat pentru apararea si promovarea intereselor tuturor claselor si categoriilor socio-
profesionale (inclusiv, minori, femei, persoane cu dizabilitati, minoritati de orice fel etc.) in vederea
punerii in practica a unor proiecte finantate de guvern;
- implicarea in realizarea de programe cu relevanta la nivel local, national, regional si international
pentru promovarea principiilor democratice: apararea drepturilor omului (incurajarea/influentarea
adoptarii de norme internationale in acest sens; prevenirea si/sau evidentierea violarilor si
abuzurilor comise); respectarea principiilor de drept (campanii de acordare a consultatiilor juridice
gratuite a persoanelor aflate in nevoie); educarea civica (promovarea proiectelor educative
referitoare la rolul cetateanului intr-o societate democratica); participarea femeilor la viata publica
(protejarea lor fata de efectele discriminarii socio-economice); libertatea presei (formarea
jurnalistilor in spiritul deontologiei profesionale; incurajarea independentei presei); observarea
modului in care se desfasoara alegerile si organizarea de campanii apolitice pentru mobilizarea
cetatenilor de a participa la vot; analiza critica si supravegherea activitatii guvernului.
11. Principalele tipuri de democratie. Caracteristici. Exemple. In contextul participarii cetatenilor la
rezolvarea treburilor publice, se disting doua tipuri principale de democratie: democratia directa,
democratia reprezentativa si democratia participativa.
Democratia directa. Democratia directa este acel sistem de guvernare in care deciziile de interes
public sunt luate direct de populatie si nu indirect, prin reprezentanti alesi. Ea asigura o tranparenta
deplina a procesului decizional.
Acest tip de democratie s-a practicat in Grecia antica (Atena, in vremea lui Pericle/sec. V i.Hr. -
unde cetatenii se adunau pentru a discuta propunerile privind legile si alte aspecte ale vietii cetatii)
si in adunarile orasenesti medievale (in care barbatii participau la dezbaterea problemelor publice si
luarea deciziilor). In societatea moderna, in urma cresterii numarului locuitorilor din zonele urbane
si a formarii natiunilor, dar si ca urmare a dificultatii pe care o are populatia de a consacra mult timp
participarii la viata politica, exercitarea democratiei directe s-a redus, ea fiind inlocuita cu
democratia reprezentativa. In prezent, democratia directa este intalnita in comunitatile mici (in
unele cantoane elvetiene, in adunarile orasenesti din Noua Anglie etc.).
Procedura tip pentru acest tip de democratie este referendumul (plebiscitul), care se desfasoara la
nivel national si ofera cetatenilor posibilitatea de a-si exprima pozitia cu privire la probleme majore
ale vietii lor.
Democratia reprezentativa. Democratia reprezentativa este regimul politic in care poporul isi
manifesta vointa prin intermediul unor reprezentanti alesi, care au rolul de a delibera asupra cailor
de realizare a scopurilor stabilite.
Ea este rezultatul dezvoltarii unor institutii medievale - adunarile conduse de monarh, care
reprezentau interesele diferitelor stari sociale (aristocrati, oraseni, comercianti). Ulterior, din
adunarile care reprezentau interesele populatiei urbane si ale populatiei rurale s-au pus bazele
democratiei reprezentative in Marea Britanie (Camera Comunelor). Sistemul s-a extins, in secolele
XVIII-XIX in Europa si America.
Democratia reprezentativa se manifesta intr-un sistem politic pluralist, capabil sa reprezinte
diversitatea de interese a cetatenilor. Cadrul democratic mentionat presupune un sistem electoral, o
adunare a reprezentantilor poporului si functionari oficiali (guvern) alesi si responsabili in fata
acestei adunari.
Un asemenea tip de democratie implica si posibilitatea aparitiei unor fenomene negative (ex.
indepartarea reprezentantilor de cetatenii care i-au ales, incercarile oligarhiei de a lua decizii "in
spatele usilor inchise").
Democratia participativa. Democratia participativa consta in implicarea cetatenilor in procesul de
decizie al autoritatilor publice, la nivel central si la nivel local. Ea se poate realiza pe diverse cai:
dezbateri publice, audieri in fata comisiilor parlamentare, consultarea cetatenilor pe plan local,
controlul activitatilor serviciilor publice.
12. Natura raporturilor dintre democratie si societatea civila. Caracteristici. Intre democratie si
societatea civila se manifesta raporturi de compatibilitate si interdependenta.
Compatibilitatea. Compatibilitatea dintre democratie si societatea civila rezida in obiectivele si
valorile civice comune pe care ambele le promoveaza, prin metode si mijloace relativ diferite. O
democratie puternica presupune o societate civila complementara, respectiv activa si omniprezenta,
care sa isi aduca o contributie reala la afirmarea si dezvoltarea ei.
Interdependenta. Democratia si societatea civila depind reciproc una de cealalta. In timp ce
democratia asigura cadrul legal, organizational si psihosocial adecvat infiintarii organizatiilor
societatii civile implicate in apararea si promovarea valorilor democratice, societatea civila creeaza
conditii pentru dezvoltarea democratiei, prin punerea in practica a noi forme de participare activa a
cetatenilor la dezbaterea si solutionarea problemelor cu care acestia se confrunta.
13. Elemente de specificitate care au determinat dezvoltarea anevoioasa a societatii civile, in
Romania, dupa 1989. In Romania, societatea civila s-a constituit si dezvoltat cu o anumita intarziere
fata de statele cu traditie democratica, datorita unor motive asupra carora vom insista, pe scurt, in
cele ce urmeaza. Cele mai importante dintre acestea sunt:
Opozitia ferma a regimului comunist. Pana in decembrie 1989, regimul comunist s-a opus cu
fermitate existentei societatii civile in tara noastra, aceasta fiind considerata o sursa de
disfunctionalitati si o expresie a decadentei capitaliste. Controlul politic permanent si minutios
instituit, pe cale de consecinta, de catre autoritatile statului, asupra oricaror grupuri de initiativa si
activitati civice ce nu-i erau subordonate a necesitat o activitate "subterana"a acestora, improprie
unei afirmari si dezvoltari corespunzatoare.
Suspiciunile majoritatii populatiei fata de existenta si activitatea organizatiilor societatii civile. O
parte semnificativa a populatiei a perceput, din pacate, in primii ani ai regimului democratic,
existenta si activitatea organizatiilor civice ca fiind straine, dubioase si neconforme intereselor sale
fundamentale. Contestarea vehementa a guvernantilor instalati dupa decembrie 1989 si a masurilor
economice, politice, sociale etc. initiate de acestia, a determinat reactii de neincredere, opozitie si
respingere la fel de vehemente la adresa organizatiilor societatii civile, din partea segmentelor
populatiei cu viziuni tributare sabloanelor epocii anterioare, care s-au repercutat negativ asupra
credibilitatii si afirmarii lor rapide si nestingherite.
Implicarea relativ redusa a cetatenilor in activitatea civica. Rezultatele anchetelor sociologice releva
interesul scazut al populatiei de a se implica in activitatea organizatiilor neguvernamentale. Potrivit
unei astfel de anchete, efectuate, in 1998, la solicitarea Fundatiei pentru Dezvoltarea Societatii
Civile in Romania, procentul celor care se inscrisesera in O.N.G. pentru obtinerea de ajutoare era
mai mare (22%) decat al acelora care erau preocupati de apararea si promovarea intereselor
grupurilor socio-profesionale din care faceau parte (14%). Intre motivele neimplicarii in activitatea
O.N.G. figurau lipsa de interes, lipsa de timp, lipsa unei propuneri concrete de aderare, lipsa de
incredere.
Participarea Aliantei Civice la guvernare. Alianta Civica s-a afirmat, in perioada 1990-1998, ca cea
mai angajata organizatie cu caracter civic din Romania pentru consolidarea societatii civile si a
statului de drept. Principalele sale obiective (apararea drepturilor fundamentale ale omului,
sprijinirea unui climat de toleranta si incredere intre cetateni, promovarea valorilor si eliminarea
coruptiei din viata politica, restabilirea legaturilor intre exilul romanesc si tara, integrarea Romaniei
in structurile euro-atlantice etc.) si modul cum acestea au fost promovate au facut-o sa se identifice,
chiar, cu ideea de societate civila. Transformarea in partid politic a unei parti a organizatiei (Partidul
Aliantei Civice) si participarea acestuia la guvernare a adus prejudicii de imagine societatii civile,
fiind considerata ca o subordonare a acesteia fata de societatea politica.
Politizarea activitatii anumitor segmente ale societatii civile. Contrar proceselor parcurse de tarile
cu traditii democratice, in care clasa politica s-a constituit pe fundamentul unei societati civile
consolidate, in Romania, dupa 1989, clasa politica a creat o societate civila pe care a incercat sa o
manipuleze. Atat partidele aflate la guvernare, cat si cele din opozitie s-au straduit sa-si atribuie
meritul crearii societatii civile, in timp ce diferite organizatii ale acesteia s-au situat, nu de putine
ori, in campaniile electorale, pe pozitii partinice, situatie neconforma cu rolul lor social si
interpretata ca fiind una de subordonare fata de sfera politicului.
Implicarea deficitara a unor structuri importante ale societatii civile in rezolvarea problemelor de
interes civic. Increderea opiniei publice in societatea civila a fost afectata, nu de putine ori, si de
implicarea deficitara (lipsa de combativitate, inconsistenta, limitarea la satisfacerea intereselor de
grup) a unor importante structuri ale acesteia (sindicate, biserici, asociatii caritabile etc.) in
rezolvarea problemelor cetatenesti de interes general.
14. Caracteristici ale societatii civile romanesti, dupa 1989. Analiza activitatii organizatiilor
societatii civile din tara noastra scoate in evidenta anumite trasaturi (caracteristici) ale acesteia.
Astfel,:
- slaba cooperare dintre O.S.C., determinata de conflictele intrasectoriale. Reteaua densa de
organizatii ale societatii civile existente pe plan national (la nivelul anului 1998, erau inregistrate
32.982 de O.N.G.-uri) nu este caracterizata printr-o cooperare eficienta, datorita conflictelor
intrasectoriale. De obicei, in raporturile dintre asociatii, organizatii, fundatii, ligi etc. Primeaza
competitia sectoriala, propriile interese si nu rezolvarea problemelor de interes comun;
- existenta unor disfunctii in relatiile cu autoritatile statului. Relatiile dintre societatea civila si stat
sunt grevate, din pacate, de anumite situatii negative, care impieteaza asupra indeplinirii
corespunzatoare a rolului celei dintai. Cele mai frecvente disfunctii din raporturile O.S.C. cu
autoritatile centrale si locale sunt:
a) neimplicarea suficienta a autoritatilor din administratia publica in colaborarea cu societatea civila
si tolerarea unor O.S.C. fictive, care comit ilegalitati sau care isi asuma realizarea anumitor proiecte
doar in interes propriu; intemeierea si influentarea, in mare masura, a colaborarii dintre O.S.C. si
administratia publica pe "contactele personale";
b) dezacordul dintre O.S.C. si administratia publica cu privire la locul si rolul acestora din urma in
societate: in timp ce primele isi doresc asumarea unor responsabilitati specifice sferei
guvernamentale, administratia opune rezistenta unei astfel de abordari;
- manifestarea unor atitudini preponderent contestatare, de confruntare cu guvernantii;
- diversitatea relativ redusa a scopurilor organizatiilor societatii civile;
- cadrul legislativ neincurajator de finantare a organizatiilor societatii civile. Desi infiintarea
organizatiilor societatii civile este, de regula facila, legislatia actuala nu incurajeaza sponsorizarile
si donatiile din partea societatilor comerciale. Modificarile aduse legii sponsorizarii nu acorda, inca,
facilitatile dorite de donatori, cu consecinte negative asupra finantarii corespunzatoare a activitatilor
O.S.C.;
- distributia geografica neuniforma in teritoriul national. Din totalul organizatiilor inregistrate, doar
400 constituie nucleul activ, dintre care doua treimi de afla in Capitala. De asemenea, exceptand
Capitala, O.S.C.-urile sunt mai numeroase in Transilvania si Moldova, decat celelalte regiuni
istorice;
- caracterul modest al resurselor financiare aflate la dispozitie. Resursele financiare reduse
constituie principala cauza a numarului redus de O.S.C.-uri active. Acesta este si motivul pentru
care aproape o treime din organizatii isi desfasoara activitatea fara salariati, ci numai cu colaboratori
sau voluntari. Este de retinut, in context, ca politicile de finantare stabilite de administratia centrala
sau locala corespund, in mica masura, nevoilor reale ale organizatiilor civice;
- implicarea redusa a cetatenilor in activitatile societatii civile. O alta caracteristica a societatii civile
romanesti este manifestarea unor tipare socio-culturale care nu valorizeaza/incurajeaza activismul si
responsabilitatea sociale, prin prisma alaturarii/participarii la eforturile unei organizatii a societatii
civile. Exista, inca, mentalitatea ca doar statului ii revine obligatia de a actiona pentru binele
cetatenilor sai, fara o implicare activa a acestora. Se impune, fara indoiala, sporirea rolului educatiei
civice in aducerea unor corective pozitive, din acest punct de vedere, comportamentului cetatenesc.
15. Solutii pentru sporirea credibilitatii societatii civile romanesti, dupa 1989. Odata cu depasirea
perioadei de tranzitie, a crescut preocuparea societatii civile de asumare constienta a rolului si
functiilor sale democratice, preocupare care se impune a fi consolidata in viitor. In acest sens, sunt
necesare o serie de masuri, intre care:
- maturizarea societatii civile. Societatea civila din Romania trebuie sa se maturizeze in viitorul
previzibil, tocmai pentru ca noile institutii democratice sa nu degenereze sau sa se prabuseasca;
- diminuarea atitudinii preponederent contestatare, de confruntare cu structurile puterii, in favoarea
colaborarii cu acestea pentru realizarea intereselor publice. Indeplinirea plenara, de catre societatea
civila, a rolului si functiilor sale specifice presupune diminuarea atitudinii preponderent contestatare
a activitatii structurilor puterii, fara renuntarea la obiectivele propuse, si identificarea de solutii
realiste pentru rezolvarea problemelor cetatenesti. Este necesara, astfel, elaborarea de alternative la
diverse masuri economice, sociale (programe privind copiii strazii, persoanele cu handicap etc.),
culturale, care vizeaza lupta impotriva marii coruptii etc. initiate de guvernanti si colaborarea cu
autoritatile pentru rezolvarea acestor probleme;
- crearea unor mecanisme de negociere intre actorii politici si reprezentantii societatii civile.
Reprezentantii organizatiilor societatii civile (sindicate, mass-media etc.) trebuie sa se implice activ
in constituirea unor mecanisme de negociere (dezbateri comune etc.) cu actorii politici
(reprezentanti ai autoritatilor statului, partidelor politice etc.) in vederea elaborarii de proiecte de
lege care privesc problemele de interes public.
În limbajul cotidian, întâlnim frecvent ideea că imaginea unei ţări este dată de administraţia
acesteia. Fenomenul administrativ se află într-o strânsă legătură cu problematica puterii şi
guvernării. Conducerea cu şi pentru oameni este un parteneriat între oameni şi liderii în care şi-au
investit încrederea. În democraţiile din toata lumea, populaţia joaca un rol important în guvernarea
de zi cu zi. O societate democratică, implică participarea nemijlocită a celor cărora li se adresează
decizia, la adoptarea acesteia.
Experienţa internaţională atestă că participarea cetăţenească este un instrument eficient de
impulsionare a dezvoltării locale. Avantajele ei se manifestă în sporirea calităţii procesului
decizional, consolidarea parteneriatelor, atragerea de fonduri noi şi raţionalizarea utilizării
resurselor existente, crearea imaginii benefice şi creşterea autorităţii administraţiei publice. Este
bine cunoscut şi faptul că transparenţa autorităţilor publice, în special, fluxul continuu de informaţii
către populaţie, este o precondiţie a unei participări comunitare eficiente. O guvernare proastă are
nevoie de secrete pentru a putea rezista, iar secretomania şi autoritarismul duc la proliferarea
abuzurilor, corupţiei şi ineficienţa administrării. De aceea, accesul neîngrădit al cetăţenilor la
informaţia de interes public şi participarea lor la luarea deciziilor sunt considerate cele mai
importante premise ale administrării publice eficiente.
Informarea adecvată permite cetăţenilor, pe de o parte, să aprecieze în cunoştinţă de cauză acţiunile
guvernanţilor, iar pe de altă parte, să participe în mod conştient la dezbateri şi la luarea deciziilor
aferente.
 Participarea Cetăţenească este procesul prin care preocupările, nevoile şi valorile cetăţenilor
suntîncorporate procesului administraţiei publice locale de luare a deciziilor. Există două direcţii de
comunicare (între cetăţeni şi administraţie), cu scopul general de îmbunătăţire a deciziilor
(administraţiei publice locale) susţinute de către cetăţeni. Pentru aputea intelege importantul rol al
participarii cetatenesti in activitatatile, deciziile administratiei publice locale, se poate porni de la
idea de baza, aceea ca participarea confera calitate guvernarii iar o buna guvernare poate investitii,
afaceri profitabile, mai multe resurse financiare si de bunuri publice, cresterea economica.
Implicarea cetatenilor poate suplini atributele organelor guvernamentale in ceea ce priveste
controlul si metodele de constringere si astfel se economisesc bani sit imp pentru autoritati.
Iată câteva definiţii, percepţii ale participării cetǎţeneşti şi ale importanţei acesteia în îmbun ǎt ǎţirea
calităţii guvernării şi implicit a relaţiei administraţie -cetǎţeni. Bineînţeles se pot da o serie de
definiţii, mai mult sau mai puţin complexe, în ceea ce priveşte participarea public ǎ dar toate au
acelaşi punct de pornire, idee de baza: relaţia cetǎţean –administraţie publicǎ, care cu cât este mai
strânsǎ (nu într-o forma coercitivǎ) cu atât se vǎd mai bine efectele pozitive asupra societ ǎţii şi
mediului în care trăim. Participarea cetăţeneascǎ, mai bine zis creşterea acesteia este o condiţie
necesarǎ unui stat precum Republica Moldova care se aflǎ din păcate încǎ într-o perioadǎ de
tranziţie determinatǎ de numeroasele schimbări politice, economice, sociale în lupta cu problemele
specifice şi o metodǎ prin care este reconsiderat rolul şi sensul cetăţeanului”o angajare activǎ şi
responsabilǎ pentru schimbarea comunitǎţii şi a societǎţii şi ieşirea din starea de dependenţ ǎ creat ǎ
de implicarea statului în furnizarea tuturor serviciilor sociale. După cu am văzut mai sus, conceptul
de participare publică se bazează pe necesitatea consultării cetăţenilor şi exprimarea de către aceştia
a opiniilor în legătură cu deciziile care se adoptă la diferite nivele şi de care ei sunt afectaţi, într-un
fel sau altul. Intr-o comunitate sănătoasă, cetăţenii participă la procesul de luare a deciziilor de
interes public, informându-se cu privire la problemele care îi afectează, solicitând autorităţilor să
adopte măsurile pe care ei le consideră de cuviinţă şi participând efectiv la punerea în practică a
deciziilor luate.
Pentru a înţelege importantul rol al participării cetatenesti in activităţile, deciziile administraţiei
publice locale,se poate porni de la ideea de baza,aceea ca participarea conferă calitate guvernării iar
o buna guvernare poate adduce investiţii, afaceri profitabile, mai multe resurse financiare si de
bunuri publice, creştere economica. Pentru guvern beneficiile participării sunt foarte
importante,prin participarea publică se pot economisi importante resurse financiare; multe programe
meritorii nu dispun de resursele financiare necesare punerii lor în practică,dar cetăţenii oferindu-se
voluntari pot să faciliteze finalizarea acestor programe, autorităţile pot obţine informaţii preţioase
de la cetăţeni în vederea proiectării şi implementării politicilor publice în acelaşi timp reducându-se
cheltuielile destinate salariilor personalului calificat.
Implicarea cetăţenilor poate suplinii atributele organelor guvernamentale în ceea ce priveşte
controlul şi metodele de constrângere şi astfel se economisesc bani şi timp pentru autorit ǎţi. Se pot
imbunǎtǎţii performanţele şi imaginea instituţiilor democratice reducând clientelismul şi corupţia.
In acelaşi timp administraţia public localǎ va fi pregătita sǎ împǎrt ǎşeascǎ informaţiile într-o
manierǎ onestǎ, completǎ şi clarǎ, încurajând cetăţenii sǎ-şi exprime opiniile pentru a influenţa
deciziile sale şi în acelaşi timp cetăţenii vor înţelege drepturile şi obligaţiile care le revin şi vor fi
pregătiţi să lucreze onest şi constructiv pentru a asista reprezentanţii administraţiei publice locale în
rezolvarea problemelor. Participarea publicǎ oferă populaţiei posibilitatea de a cunoaşte riscurile la
care este expusǎ comunitatea în care trăiesc, dreptul şi sentimentul cǎ pot avea o influenţ ǎ cu efect
pozitiv asupra condiţiilor din regiunea lor şi vor fi mult mai deschişi la schimbări. Toate acestea pot
avea efecte pozitive si pe plan social imbunǎtǎţind atitudinea generala a cetăţenilor, societatea
devenind mai deschisǎ, transparentǎ. Participarea cetăţenilor este una dintre cele mai importante
resurse, un instrument important în activităţile administraţiei publice de dezvoltare socio-economicǎ
localǎ, imprimǎ calitate şi legitimează procesul decizional prin suportul acordat de public în atât
conceperea cât şi implementarea programelor şi strategiilor de dezvoltare localǎ. Oamenii sunt mult
mai înclinaţi să susţină decizii şi programe la realizarea cărora au participat. Pe de o parte înţeleg
aceste decizii sau programe, iar pe de altă parte sunt implicaţi afectiv şi doresc succesul acestora.
„Locuitorii cunosc pǎmântul şi trăsăturile lui naturale mai bine decât o va putea face vreodată un
guvern. Numărul lor îi face mai penetranţi decât cea mai largǎ influenţǎ guvernamentalǎ.” In
concluzie se poate spune cǎ participarea cetăţeneascǎ realizează edificarea democraţiei şi educaţia
cetăţenilor.”Cu cât comunitatea participă mai activ în procesul luării deciziilor în mod democratic,
cu atât şi-l va însuşi mai bine, sporind totodată şi eficienţa instituţiilor democratice.” Prin angajarea
cetatenilor la solutionarea problemelor locale si procesului de luare a deciziilor se constituie niste
poduri, canale de comunicare intre autoritatile publice locale si populatie in urma carui fapt ambele
au de cistigat. Astfel, administratia publica locala poate cunoaste mai bine necesitatile si tendintele
diferitor grupuri sociale si isi asigura un suport din partea populatiei in rezolvarea unor problem de
importanta locala. Populatia poate participa la luarea unor decizii locale, poate contribui cu solutii
altenative, resurse si cu suport pe un termen mai indelungat si, nu in ultimul rind, cu un mandat de
incredere la urmatoarele alegeri locale. Prin asigurarea participarii cetatenilor la treburile publice
administratia publica locala devine mai transparent, mai responsabila si se educala cetateni simtul
identitatii cu colectivitatea locala.
Participarea cetateneasca este un element esential al bunei guvernari si al dezvoltarii locale.
Implicarea cetatenilor in procesul de luare a deciziilor si in acordarea serviciilor contribuie la o
guvernare locala mai buna, deoarece autoritatile se vor axa in acest caz pe satisfacerea nevoilor
acestora, iar cetatenii vor avea un sentiment de apartenenta la comunitate.
Democraţia presupune participarea cetăţenilor la viaţa societăţii. În lipsa participării este posibil ca
guvernul să monopolizeze puterea şi să–şi susţină exclusiv propriile intrese.Tocmai de aceea,
cetăţenii au datoria de a le aminti în permanenţă guvernanţilor că sunt aleşii şi reprezentanţii lor.
În concluzie, participarea cetăţenească, deşi este esenţială în cadrul unei democraţii, nu este
întotdeauna uşor de realizat. Câteodată este necesară voinţa politică, perseverenţă şi o anumită
dispoziţie necesară educării atât a autorităţilor cât şi a cetăţenilor pe tema responsabilităţilor ce le
revin într-o democraţie.
 Distincţia între libertatea personală, politică şi cea economică
Distincţia între libertatea personală, politică şi economică
Libertatea personală:
-libertatea cuvântului
-libertatea decizilor personale
-dreptul la apărarea legală din partea legii
-dreptul de credinţă
Libertatea politică:
-libertatea votului
-libertatea opoziţiei politice
-controlul actului guvernamental
-dreptul de a fi informaţi
Libertatea economică:
-libera iniţiativă
-libertatea schimbului de bunuri
-libertatea consumatorului de a alege cât şi ce consumă
Libertatea: Absenţa coerciţiei sau coerciţia redusă la minim.
Poate exista doar în situaţia în care persoanele se pot bucura de toate drepturile omului şi ale
cetăţeanului,în condiţiile în care drepturile altor indivizinu sunt afectate.
A fi liber înseamnă:
Permisiunea de a merge oriunde
A nu fi supus constrângerilor şi a nu avea obligaţii în general sau demuncă şi datorie
A acţiona fără restricţii
A fi purtător al consecinţelor acţiunilor sale
A nu fi liber înseamnă:
Limitarea posibilităţii de a circula liber
A fi supus constângerilor şi datoriilor
Existenţa unor restricţii în ceea ce priveşte acţiunile oamenilor
Existenţa unor persoane care nu sunt responsabile pentru consecinţele acţiunilor lor
Existenţa libertăţii este condiţionată de un anumit cadru social, de interacţiunea dintre oameni şi
societate
Într-o societate democratică distingem existenţa:
Libertăţii personale
Libertăţii politice
Libertăţii economice
Libertatea personală:
Se referă la dreptul fiecărei persoane de a refuza amestecul altora (persoane fizice sau autorităţi) în
viaţa intimă sau pe durata unor activităţi.
O societate democratică apără libertăţile personale.
Libertatea politică:
Se referă la posibilitatea cetăţenilor de a participa direct sau indirect la luarea deciziilor de interes
public prin:
Libertatea votului
Libertatea cetăţenilor de a se asocia în cadrul unor partide politice, de a candida şi de a fi aleşi
Libertatea opoziţiei politice
Controlul actului de guvernare
Libertatea de a critica acţiunile puterii cu scopul de a determina schimbarea deciziilor incorecte
Libertatea economică:
Se referă la posibilitatea oamenilor de a acţiona liber, în dubla lor calitate de producători şi
consumatori.
Se fundamentează pe existenţa proprietăţii private şi presupune:
1. libertatea agentului economic de a iniţia o afacere, de a o conduce cum doreşte, de a hotărî ce, cât
şi cum să producă;
2. libertatea consumatorului de a alege bunurile şi serviciile dorite, în cantităţile necesare;
3. libertatea schimbului de bunuri şi servicii între producători şi consumatori;
Diferitele tipuri de libertăţi se află în interacţiune.În eventualitatea în care se află în conflict este
recomandabilă calea dialogului şi a soluţionării prin negociere.
Clasificarea drepturilor omului
Aşa cum nu există o unanimitate în privinţa definirii drepturilor omului, tot astfel nu există un
consens în privinţa clasificării lor, iar exemplele care urmează au mai mult un rol orientativ pentru
înţelegerea conceptului.
a)În funcţie de relaţiile sociale ocrotite („trei generaţii de drepturi ale omului”)
Inspirat din reglementările Revoluţiei franceze, Karel Vasak, jurist francez şi teoretician al
drepturilor omului, a avut ideea împărţirii lor în trei generaţii. Astfel:
  prima generaţie ar fi a drepturilor civile şi politice (liberté);

 a doua generaţie ar fi a drepturilor economice, sociale şi culturale (egalité);

 a treia generaţie ar fi a drepturilor solidarităţii (fraternité).

În doctrină s-a mai afirmat că drepturile civile şi politice ar fi „drepturi negative”, în sensul în care
statele trebuie doar să se abţină de a se amesteca în exercitarea lor liberă de către persoane. De
exemplu, dreptul de a nu fi suspus torturii presupune ca autorităţile statului să nu tortureze
persoanele aflate pe teritoriul statului. Sau, dreptul la libertate înseamnă ca nimeni să nu fie arestat
arbitrar. Libertatea de exprimare presupune inexistenţa cenzurii statale etc. Spre deosebire de
acestea, drepturile economice, sociale şi culturale ar fi „drepturi pozitive”, înţelegând că pentru
exercitarea lor este nevoie de o acţiune a statului. De exemplu, pentru a avea posibilitatea de a
munci şi a beneficia de asigurări sociale, statul trebuie să se îngrijească de existenţa locurilor de
muncă, să pună în practică un sistem de asigurări etc. In fine, drepturile solidarităţii ar fi „drepturi
colective”, pentru că purtătorii lor sunt nu persoane fizice individuale, ci colectivităţi/comunităţi de
oameni.
În realitate, acestă împărţire în drepturi negative şi drepturi pozitive este destul de simplistă, pentru
că este greu de conceput cum doar prin neintervenţia statului s-ar putea asigura exercitarea
nestânjenită a drepturilor civile şi politice. În fapt, statele au chiar obligaţia de a asigura, din toate
punctele de vedere, mediul potrivit exercitării acestor drepturi şi obligaţia de a interveni atunci când
ele sunt încălcate. Astfel, trebuie să existe o legislaţie internă şi mecanisme judiciare (poliţie,
tribunale) care să garanteze că drepturile pot fi exercitate, iar încălcarea lor este sancţionată. Dar
aceasta înseamnă tocmai o acţiune pozitivă a statului şi nu doar una de abţinere.
În acelaşi timp trebuie precizat că distincţia dintre drepturile civile şi politice, pe de o parte şi
drepturile economice, sociale şi culturale, pe de altă parte, a influenţat întregul proces de codificare
a drepturilor omului după cel de-al doilea război mondial şi până în prezent. Dacă Franklin
D.Roosevelt vorbea de cele „patru libertăţi” (the Four Freedoms) fără a face distincţie între aceste
categorii de drepturi
- libertatea cuvântului şi de exprimare (freedom of speach and expression)
- libertatea de a venera/libertatea religioasă (freedom of worship)
- libertatea de a nu fi supus privaţiunilor (freedom from want)
- libertatea de a nu te teme (freedom from fear)
nu acelaşi lucru se poate spune despre felul în care au fost redactate instrumentele de drepturile
omului.
Pe fondul conflictului ideologic de la sfârşitul războiului, cele două Pacte internaţionale care au fost
adoptate de către ONU au fost diferite în funcţie de categoriile de drepturi reglementate, diferenţa
esenţială dintre ele constând în mecanismele de punere în aplicare:

 drepturile civile şi politice (de exemplu, dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi supus torturii sau
tratamentelor inumane sau degradante, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, dreptul la libertatea
personală, dreptul la un proces corect şi echitabil, libertatea de exprimare, libertatea de
 conştiinţă şi religioasă, dreptul la viaţă privată, libertatea de asociere, libertatea de întrunire,
dreptul de a candida în alegeri şi de a vota etc.) sunt drepturi pentru a căror nerespectare
persoana poate cere sancţionarea celor culpabili, în cadrul unui proces; ea este de asemenea
îndreptăţiră să obţină un remediu adecvat în cazul violării drepturilor sale; există chiar şi
mecansime specifice internaţionale de plângere prin care se constată că statul a violat
drepturile unei persoane;

 drepturile economice, sociale şi culturale (de exemplu, dreptul la muncă, dreptul la asigurări
sociale, dreptul la odihnă, dreptul la sănătate, dreptul la locuinţă etc.) sunt formulate mai
degrabă sub forma unor recomandări care ţin cont în mod esenţial de puterea economică a
fiecărui stat; în privinţa mecanismelor de control pentru respectarea acestor drepturi, trebuie
spus că ele sunt cu mult mai slabe, practic reducându-se la rapoarte pe care statele trebuie să
le prezinte diferitelor organisme internaţionale, prezentând progresele făcute.
Pe de altă parte, ar fi, de asemenea, prea simplist să considerăm că diferenţa între cele două
categorii de drepturi este doar una care a avut la bază împărţirea lumii în cele două blocuri
ideologice. Dacă ar fi fost doar atât, atunci ea nu s-ar fi manifestat şi în cadrul Consiliului Europei
care, la origine, cuprindea doar democraţiile vest-europene. Şi totuşi, Convenţiaeuropeană a
drepturilor omului nu se referă decât la drepturi civile şi politice, mecanismele de control şi aplicare
fiind prevăzute numai pentru acestea. Carta socială europeană a fost adoptată mulţi ani mai târziu,
iar mecanismul de aplicare nu prevede o procedură în faţa Curţii Europene. Aceasta înseamnă că
distincţia dintre cele două categorii de drepturi este mai profundă, cauzele ei putând fi identificate în
însăşi filosofia care a generat conceptul de drepturi ale omului şi în conformitate cu care se face
diferenţa între „drepturi” – cele civile şi politice şi „aspiraţii” – cele economice, sociale şi culturale.
În ceea ce priveşte drepturile solidarităţii – drepturile minorităţilor -, deşi preocupări pentru
codificarea lor juridică în cadrul ONU au existat permanent, ele au căpătat numai o parţială ocrotire
la început, prin Convenţia cu privire la crima de genocide sau Convenţia cu privire la eliminarea
tuturor formelor de discriminare rasială. Abia după căderea regimurilor comuniste şi o dată cu
formele violente de manifestare a intoleranţei naţionale şi religioase din Europa Centrală şi de Est
ca şi din fosta Uniune Sovietică s-a reuşit atât la nivelul ONU cât şi al Organizaţiei pentru
Cooperare şi Securitate în Europa şi al Consiliului Europei să se adopte documente care se
adresează exclusiv minorităţilor.
În funcţie de deţinătorul drepturilor: drepturi individuale şi drepturi colective
Dacă faptul că o persoană individuală este deţinătoarea drepturilor omului este dincolo de orice
discuţie, nu aceeaşi este situaţia cu drepturile colective, adică acele drepturi al căror deţinător nu
este o persoană, ci un grup de persoane, fie că acestea sunt grupate formal într-o persoană juridică,
fie informal în cazul diferitelor comunităţi.
Chestiunea drepturilor colective a fost şi mai este puternic contestată de unele state, mai ales din
perspectivă politică, cauza acestei contestări aflându-se mai ales în susţinerile făcute de numeroase
minorităţi naţionale potrivit cărora drepturile lor nu sunt drepturi individuale, ci colective. S-a ajuns
până acolo încât s-a contestat însăşi existenţa drepturilor colective în sine, ca drepturi ocrotite de
dreptul internaţional, în ciuda faptului că există documente internaţionale care reglementează
drepturi ale căror subiecte nu pot fi decât colective. Aşa sunt, de exemplu „dreptul popoarelor la
autodeterminare”, „dreptul la dezvoltare economică şi socială”, „dreptul de a participa la şi de a
beneficia de <moştenirea comună a omenirii>”, „dreptulla pace”, „dreptul la un mediu sănătos”,
„dreptul la ajutor umanitar în caz de dezastru”. La acestea trebuie adăugat că subiectul ocrotit de
Convenţia cu privire la crima de genocid este tot un subiect colectiv, dreptul la existenţă fiind
recunoscut colectivităţii ca atare.
În ceea ce priveşte drepturile minorităţilor trebuie să spus că deşi multe din ele sunt drepturi ale
persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale, exercitarea lor putând fi făcută individual sau în
comun cu alţii, există însă şi drepturi care fie pot fi considerate colective, fie au o dimensiune
colectivă, în sensul în care exercitarea lor individuală este practic imposibilă. De exemplu,
recunoaşterea minorităţii ca atare este un drept colectiv, căci ea are în vedere nu fiecare individ în
parte, sau suma acestor indivizi, ci însăşi comunitatea. Dreptul de la instrucţie în limba maternă este
un drept care aparţine fiecărei persoane, dar exercitarea sa în cadrul unei şcoli se face numai în
comun cu alţii, în afara acestei dimensiuni colective reglementarea însăşi fiind inutilă, căci în
particular fiecare are dreptul să înveţe cum doreşte.
Extrem de importantă este însă sublinierea faptului că protecţia drepturilor colective nu poate fi
făcută în dauna celor individuale, acestea din urmă prevalând asupra primelor. Drepturile care
aparţin fiecărei persoane pot fi reclamate nu doar în relaţia acesteia cu statul, ci şi cu celelalte
persoane, inclusiv cu comunitatea căreia îi aparţine.
„Când poţi măsura lucrul despre care vorbeşti şi poţi să-l exprimi în numere, ştii ceva despre acel
lucru; dar când nu-l poţi măsura, când nu-l poţi exprima în numere, ceea ce ştii despre el este
sărăcăcios şi nesatisfăcător.”
(Lordul Kelvin, 1883)
Milton Friedman este iniţiatorul proiectului „Libertatea economică a lumii” (EFW). Michael Walker
de la Institutul Fraser identifică punctul de plecare al proiectului în şedinţa anuală a Societăţii Mont
Pelerin din 1984. Drept răspuns la documentul prezentat de istoricul Paul Johnson, Walker a citat
următorul pasaj dintr-o operă clasică a lui Friedman, „Capitalism şi Libertate”:
„Dovezile istorice vorbesc cu o singură voce despre libertate politică şi piaţă liberă. Nu cunosc nici
un exemplu, în timp sau spaţiu, despre o societate care a avut parte de o largă libertate politică şi
carenu a folosit ceva comparabil cu o piaţă liberă pentru a organiza volumul de activitate
economică”.
Acest citat a dus la dezbateri aprinse despre distincţia dintre libertatea politică şi cea economică. În
timpul mesei care a urmat reuniunii, Mike Walker i-a convins pe Milton şi Rose Friedman să ţină o
conferinţă despre acest subiect, iar în curând l-a convins pe Neil McLeod de la The freedom of
Indianapolis, Indiana, să finanţeze această conferinţă. Walker a recunoscut că participarea lui Milton
la acest proiect va atrage participarea unor personalităţi erudite. A avut dreptate. Lordul Peter Bauer,
Gary Becker, Douglass C. North, Armen Alchain, Arnold Harberger, Alvin Rabushka, Gordon
Tullock şiSir Alan Walters au fost printre primii participanţi. Întâlnirea iniţială a dus la o serie de
conferinţe între 1988 şi 1994 care s-au axat pe dezvoltarea unei definiţii clare a libertăţii economice
şi pe prezentări ce se refereau la măsurarea ei. Măsurarea libertăţii economice a lumii este un
rezultat direct a acestor conferinţe.
Milton Friedman era convins că în ciuda naturii complexe şi multidimensionale a libertăţii
economice, ea putea fi măsurată. Mai mult, era foarte important ca acest lucru să se realizeze. El a
spus celor prezenţi la conferinţă că experţii sociali de la Universitatea din Chicago susţineau deseori
că „dacă nu o poţi măsura, măsoar-o oricum.” Această părere reflectă citatul din 1883 al Lordului
Kelvin. Poziţia lui Molton a oferit încrederea ca o măsurătoare bună a libertăţii economice putea fi
realizată cu succes.
Milton şi Rose Fredman aminteau participanţilor, tot timpul, că obiectivul comun era realizarea unui
instrument ştiinţific care putea fi folosit pentru a cuantifica gradul de libertate economica a
numeroase ţări. Măsurătoarea trebuia să se bazeze pe informaţii obiective. Se dorea realizarea unui
index pe care alţii să-l poată reproduce şi pe care chiar şi cei care nu sunt de acord cu el să-l
folosească drept un instrument de cercetare.
La baza iniţierii indexului EFW stă ideea că indivizii sunt proprii lor stăpâni; ei nu sunt proprietatea
guvernului. Datorită acestei idei, protejarea indivizilor şi a proprietăţilor lor de agresiunile altora
este vitală pentru libertatea economică. Bineînţeles că proprietatea implică dreptul de a intra pe
piaţă şi de a schimba bunuri şi servicii cu ceilalţi, în condiţii stabilite anterior. De aceea, cele patru
pietre de temelie a libertăţii economice au fost stabilite a fi:
roprietatea privată,
alegerea personală,
schimbul voluntar,
accesul liber pe piaţă.
Indexul EFW a fost conceput pentru a măsura gradul în care instituţiile şi politicile unei naţiuni sunt
în concordanţă cu cele patru pietre de temelie.
Iniţial, indexul EFW s-a bazat pe şaptesprezece componente cuantificabile precum cheltuielile
guvernamentale ca procent din PIB (Gwartney, Lawson, şi Block 1996). Orientarea spre variabilele
ce se pot cuantifica obiectiv a creat o prolemă: elemente regulatoare şi legale importante, care
influenţează libertatea economică, au fost omise din index. Pentru a corecta această lipsă, au fost
adăugate, între 1997 şi 2000, alte componente ce se bazau pe informaţii din sondaje. Punctajele
ţărilor pentru toate componentele, sunt împărţite pe o scară de la zero la zece şi apoi sunt folosite
pentru a obţine totalul şi punctajele pe domenii pentru ţările cuprinse în index.
Pentru ca o ţară să obţină punctaje mari, este important ca instituţiile legale ale ţării să protejeze
dreptul la proprietate şi să ofere condiţii pentru o aplicare echivalentă a contractelor. De asemenea,
cetăţenilor trebuie să li se ofere accesul la monedă stabilă. Acest lucru poate fi realizat fie urmărind
politicile monetare care menţin inflaţia la un nivel scăzut şi stabil sau prin eliminarea obstacolelor
care nu permit folosirea de monede alternative. Ca şi drepturile de proprietate slab definite, la fel şi
banii murdari încetinesc schimbul voluntar şi totodată exercitarea libertăţii economice. Când
cheltuielile guvernamentale, taxele şi reglementările restricţionează schimbul, limitează intrarea pe
piaţă, şi înlocuiesc reglementările pentru contracte private, guvernele limitează libertatea economică
a cetăţenilor lor.
În bestseller-ul lor Libertatea de a alege, Milton şi Rose Friendman au propus o serie de
amendamente la Constituţia Statelor Unite concepute pentru a menţine libertatea economică a
americanilor. Aceste amendamente includ:
limitarea taxelor,
interzicerea de taxe atât la importuri cât şi la exporturi,
eliminarea controlului preţurilor şi a salariilor,
dispariţia licenţelor guvernamentale care restricţionează intrarea pe piaţa de muncă şi a afacerilor,
cerinţa ca toate impozitele directe să fie strânse la o rată fixă,
regulă de creştere a stocului de bani şi un amendament de protecţie contra inflaţiei, concepute să
asigure accesul cetăţenilor la monedă stabilă.
În timp ce indexul EFW oferă, bineînţeles, informaţii mai detaliate, reflectă în mod clar acelaşi
concept de libertate economică cu cel prezentat de soţii Friedman în lista lor de propuneri
economice.
Adam Smith este cel care susţinea că libertatea economică este o precondiţie „crucială” pentru
creşterea economică viguros susţinută.
Aceasta nu înseamnă că resursele naturale bogate, o forţă de muncăfoarte pricepută şi
disponibilitatea de noi tehnologii ar putea mări creşterea, dar aceşti factori nu sunt nici condiţii
necesare, nici suficiente pentru creştere. Dacă „înzestrarea” cu resurse determină soarta economiei
naţionale, atunci Venezuela ar fi bogată şi Taiwan nu, iar Coreea de Sud ar fi atât de săracă precum
Coreea de Nord. Forţa mare de muncă din Germania de Est ar fi trebuit să-i permită să păstreze
pacea cu Germania de Vest înainte ca „Cortina de Fier” (Curtain Iron) să fie doborâtă. Şi dacă
accesul la tehnologia sofisticată garantează prosperitate, atunci poate că ar mai exista Uniunea
Sovietică.
În stabilirea legăturii dintre libertatea economică şi creşterea economică prezintă interes
identificarea componentelor cheie ale libertăţii economice şi măsurarea lor.
Spre deosebire de PIB al unei ţări sau de totalul votului unui candidat, libertatea economică nu
poate fi numărată. Libertatea este mai degrabă o calitate decât o cantitate. În consecinţă, o cantitate
exactă de subiectivitate şi imprecizie vor fi inevitabile în orice încercări de măsurare a libertăţii
economice.
Acest lucru arată de ce asemenea încercări au produs clasamente ale ţărilor, conform cantităţii de
libertate economică prezentă, mai bine decât măsurătorile numerice ale acestor cantităţi. (În
jargonul economic, concentrarea este pe măsurările de libertate „ordinale” decât pe cele
„cardinale”). În consecinţă este mai uşor să spui „Elveţia este mai liberă din punct de vedere
economic decât Somalia” decât să spui „Elveţia conţine 10.0 unităţi de libertate economică, în timp
ce Somalia conţine 0.5”.
Există multe feluri de a realiza asemenea clasamente (şi/sau pentru a calcula asemenea rezultate).
Poate modul cel mai simplu este acela prin alegerile de opinie: unui grup de indivizi cu experienţă i
se cere să aranjeze ţările bazându-se pe percepţiile lor cu referire la gradul libertăţii economice
prezente în aceasta privinţă. Aranjările individuale care vor rezulta pot să ajungă la media de a
produce o „aranjare de acord general” a modelului.
Aparent, această metodă ar implica grade înalte de subiectivitate şi de imprecizie. Oricât de obiectiv
este ales modelul indivizilor cu experienţă, va exista un dezacord în gradul cunoştinţelor lor asupra
unor ţări, factori pe care îi consideră importanţi în determinarea libertăţii economice, şi asupra
greutăţilor relative pe care le ataşează factorilor, pentru realizarea clasamentelor.
Dorinţa de a minimaliza asemenea acord şi de a produce aranjări mai obiective şi mai precise, a
condus la o mulţime de moduri alternative, care cel puţin aparent, par mai sofisticate. În general,
aceste eforturi implică:
identificarea elementelor „cruciale” ale libertăţii economice,
cantitatea acestor elemente, şi
greutatea acestor elemente într-un fel în care indexul de libertate poate fi calculat pentru scopurile
de clasare.
De reţinut, totuşi, că elementele „cruciale” ale libertăţii economice nu pot fi observate, necesitând
folosirea unor elemente variate pentru acestea. Aceste elemente pot arăta fundamental elementele de
libertate cu o oarecare distorsionare. De exemplu, putem decide faptul că absenţa barierelor la
schimb internaţional este un element important al libertăţii economice. Tarifele sunt o asemenea
barieră. În consecinţă, am putea alege să măsurăm acest element al libertăţii economice cu o
variabilă „discretă” (de exemplu 0 dacă tarifele sunt reale sau depăşesc pragul, 1 dacă nu depăşesc),
o variabilă „continuă” (de exemplu procentul de tarif mediu) sau o combinare de variabile. Alegerea
noastră de elemente poate afecta grav rezultatele şi clasamentele finale.
Putem decide de exemplu că libertatea schimbului internaţional şi libertatea schimbului intern sunt
ambele elemente importante pentru libertatea economică. Dar oare este una mai importantă ca
cealaltă? Care?Considerăm ţările A şi B. A impune bariere imense la comerţul internaţional, dar nu
are restricţii asupra comerţului intern, în timp ce B are bariere moderate atât pe plan internaţional,
cât şi pe plan intern. Evident, dacă vom considera mai importantă bariera de comerţ internaţional
pentru determinarea indexului de libertate, A îl va poziţiona mai jos pe B. Dar putem spune cu
încredere că indivizii din A au mai puţină libertate economică decât cei din B?
Pentru asemenea motive, eforturile de măsurare continuă, punând accent pe discuţia considerabilă
despre natura libertăţii economice, cele mai bune variabile pentru elementele importante şi tehnicile
cele mai relevante pentru asemenea elemente. Din punct de vedere conceptual, este evident, că
modelele mai mecanice, cantitative, sunt superioare alegerilor de opinie bine conturate; într-adevăr,
modurile mecanice trebuie testate împotriva opiniilor informate, pentru a vedea dacă „au sens” şi
„lucrează”.
Scopul a fost dintotdeauna acela de a dezvolta indicatorii libertăţii economice care sunt precişi,
folositori, şi relativ uşor de pus într-un tabel.
Lista acelora care pot spune că au contribuit la redescoperirea legăturii dintre instituţiile economice
libere şi creşterea economică, este lungă. Dar este de remarcat, că prima încercare de a măsura
sistematic libertatea economică a fost realizată de Raymond Gastil şi Lindsay Wright pentru
„Freedom House” în 1983 şi ei au elaborat raportul anual al „Freedom House” despre libertăţile
politice şi civile ale lumii (Gastil 1984).
Gastil şi Wright au ordonat rezultatele ţărilor de la 1 la 7 (1 însemnând cel mai liber) pentru
libertăţile politice şi civile, iar apoi au suplimentat acestea cu informaţii asupra sistemului
economic, pentru a stabili pentru fiecare ţară un rezultat al libertăţii economice (Gastil şi Wright
1988). Milton Friedman a corelat clasamentul lor pentru libertăţile civile (care a inclus consideraţii
asupra drepturilor private de proprietate, libertatea afacerilor şi libertatea privind „indiferenţa
guvernamentală internă sau corupţie”) cu două măsuri de bunăstare economică: el a descoperit că
fiecare îmbunătăţire cu o unitate în rezultatul libertăţilor civile ale unei ţări a fost corelată cu o
reducere de 34% în mortalitatea copiilor şi cu 49% creştere în PNB pe cap de locuitor.
Aceasta a fost cu siguranţă o descoperire deosebită. Pentru această parte, „Freedom House” a
sprijinit munca suplimentară pentru îmbunătăţirea măsurilor lui Gastil şi Wright. Simultan, alte
organizaţii au început munca cu măsuri alternative care se concentrează mai mult pe libertăţile
economice (mai mult decât pe cele politice sau civile).
Gerald W. Scully a fost primul care a construit pe munca lui Gastil şi Wright, mărind măsurările lor
de libertate economică şi făcându-le subiective la analiza empirică riguroasă. Munca lui a dovedit în
mod categoric, legături puternice dintre instituţiile economice libere şi măsurile variate de bunăstare
economică şi socială. În primul său raport publicat cu referire la acest subiect, Scully (1988) a
concluzionat: „Alegerea muncii elaborate instituţionale are consecinţe profunde asupra eficienţei şi
creşterii economice. Societăţile deschise politic, care se leagă de regula legii, de proprietatea privată
şi de alocarea pe piaţă a resurselor, cresc procentul de trei ori şi sunt de două ori şi jumătate mai
eficiente decât societăţile în care aceste libertăţi sunt circumscrise sau proscrise”.
Într-o recentă cercetare a subiectului unei cărţi, Scully a dezvoltat o teorie mai detaliată a legăturii
dintre aşezarea constituţională a unei naţiuni şi performanţa ei economică; a produs măsurări mai
sofisticate a libertăţii economice şi a investigat legătura acestor măsurări cu bunăstarea. Prin aceasta
(Scully 1992) a confirmatrezultatele favorabile ale libertăţii economice asupra creşterii venitului şi a
eficienţei. Totodată a stabilit faptul că creşterea scorului public are o consecinţă deprimantă asupra
creşterii economice. În final, Scully (1992) a stabilit că libertatea are consecinţe favorabile asupra
distribuţiei, la fel ca şi nivelul ei, rezultând o descoperire care a fost diferită la relaţiile cu supoziţia
obişnuită, că dezvoltarea economică şi corectitudinea sunt incompatibile.
Dovada este că societăţile libere au acţiuni mai mari de venit, mergând până la mijlocul de 60% a
distribuirii faţă de societăţile unde bărbaţii nu sunt liberi să aleagă. La fel considerat, ca o problema
de corectitudine, este situaţia celor săraci şi bogaţi din naţiunile libere şi statale. Acţiunea de venit a
celui mai important grup de venit este mai mare în naţiunile care reprimă drepturi individuale decât
cele în care drepturile sunt protejate. Programul economic şi corectitudinea nu sunt incompatibile.
Naţiunile pot adopta un regim mai puţin restrictiv de drepturi şi pot să mărească randamentul
economic, creşterea economică şi corectitudinea.
Studiul lui Scully rămâne cercetarea cea mai detaliată academic a rezultatelor teoretice şi statistice
în legătură cu acest subiect. Legăturile empirice pe care le-a dezvăluit au fost confirmate în
cercetările ulterioare, iar munca lui a confirmat urgenţa si importanţa eforturilor mari de a măsura
extinderea libertăţii economice peste ţări. Astăzi există trei cercetări majore care măsoară libertatea
economică pe o bază sistematică: Indexul libertăţii economice al Institutului Fraser, indicatorii
libertăţii economice ai Freedom House şi indicii de libertate economică ai Fundaţiei Heritage. În
timp ce majoritatea se concentrează asupra elementelor importante ale libertăţii economice, precum
protecţia drepturilor de proprietate şi libertatea schimbului, ei au de asemenea modele şi accentuări
diferite.
Pentru libertarieni, maximizarea bunăstării sociale este posibilă doar în condiţiile unei pieţe
economice libere, neîngrădită de nici o intervenţie re-distributivă a statului; piaţa este singura
structură socială capabilă de a maximiza bunăstarea socială. Libertarienii (Friedrich Hayek, Milton
Friedman), consideră creşterea bunăstării sociale posibilă numai în cazul în care rolul statului se
rezumă la apărarea libertăţii individuale, dreptului de proprietate şi a mecanismelor pieţei libere. Cu
alte cuvinte, societatea, în ansamblul ei, nu poate atinge prosperitatea maximă dacă statul îşi asumă
orice responsabilitate suplimentară faţă de cea de „gardian” al libertăţii şi pieţei economice,
angajându-se – într-o mai mică sau mai mare măsură – într-un proces re-distributiv. Bunăstarea
socială pentru libertarieni este maximizată numai în condiţiile unui stat non-intervenţionist şi a unei
economii de piaţă.
Garantarea libertăţii individuale, a drepturilor de proprietate, cât şi a mecanismelor economiei de
piaţă devin, în teoria liberală, instrumentele necesare pentru realizarea echităţii sociale.
Termenul de dezvoltare socială nu este lipsit de ambiguităţi. Barnett (1988) ne atrage atenţia că
dezvoltarea va însemna inevitabil lucruri diferite pentru grupuri diferite. Una din cele mai elaborate
definiţii a dezvoltării poate fi atribuită lui David Simon: „Dezvoltarea constituie un proces divers,
cu multe faţete, de schimbare predominant pozitivă în calitatea vieţii indivizilor şi societăţilor atât
în domeniul material cât şi în cel non-material”. Deducem de aici că dezvoltarea este un preambul
al îmbunătăţirii calităţii vieţii, şi că ea cuprinde, precum acest ultim termen, atât elemente materiale
precum infrastructura, calitatea locuirii şi nivelul de trai în general, cât şi elemente spirituale
precum educaţia, libertatea de exprimare şi de manifestare culturală. Toate aceste lucruri nu au fost
mai bine sintetizate decât în noţiunea de dezvoltare umană, introdusă de economistul Amartya Sen,
laureat al premiului Nobel pentru economie, în strânsă legătură cu conceptul său de capabilitate.
Mahbub ul Haq, economist pakistanez, a elaborat acest concept încorporându-l în construcţia
Indicelui Dezvoltării Umane, al cărui părinte a fost. „Dezvoltarea umană, spune el, poate fi deci
definită ca un proces de lărgire a capacităţii de opţiune a oamenilor. Alegerile pot fi în diverse
domenii: libertatea politică şi participarea în viaţa comunităţii, a fi educat şi a avea libertate de
exprimare, a supravieţui şi a duce o viaţă sănătoasă sau a se bucura de un standard de viaţă decent”.
Fiecare domeniu trebuie să aibă potenţialul de a fi măsurat atât în dimensiunile obiective cât şi
subiective. Această indicaţie corespunde unei lungi tradiţii în mişcarea indicatorilor sociali, aceea de
a oferi indicatorilor obiectivi o contrapondere subiectivă, care poate completa informaţiile
insuficiente.
„Fericirea trăită de indivizi nu poate fi scopul sau domeniul dezvoltării umane”, spune Paul
Streeten, care-şi argumentează foarte plastic punctul de vedere: Nu numai pentru că fericirea nu
poate fi furnizată de guvern – oamenii pot fi groaznic de săraci şi totuşi mulţumiţi. Anita Brookner,
într-unul din romanele ei, povesteşte despre o femeie atât de modestă încât nici nu presupune că este
nefericită. Iar Susan Minot în romanul ei Foly scrie: „nu numai că nu se gândeşte să facă ea însăşi
anumite alegeri, dar nu are deloc conştiinţa de avea dorinţa de a face”. Veenhoven respinge
obiecţiilor ridicate împotriva folosirii indicatorilor subiectivi în domeniul dezvoltării, argumentând
că, din cauza subiectivităţii construirii indicilor şi a problemelor legate de disponibilitatea datelor, o
măsură subiectivă a progresului social este mai indicată decât una obiectivă. Aceasta pentru că, în
multe privinţe, indicatorii subiectivi au o putere de cuprindere mai mare decât cei obiectivi, şi ei au
avantajul de a putea spune foarte mult despre nevoile, dorinţele şi preferinţele oamenilor
(Veenhoven, 2002, 2004).
În orice economie de piaţă sunt calculaţi indici compoziţi care arată investitorilor starea economiei,
trendul acesteia în cadrul ciclului economic, oferind semnale care indică unde se situează economia,
pe o pantă ascendentă sau, invers, pe o pantă descendentă. Începând cu anii ‘60, un număr important
de autorităţi şi organizaţii nonguvernamentale de la toate nivelele au finanţat elaborarea a numeroşi
indici de dezvoltare de nivel local, naţional, regional şi global, desemnaţi pentru a răspunde
nevoilor de evaluare a dezvoltării sociale pentru diferite grupuri umane aflate în diferite grade de
dezvoltare. În afara implicaţiilor sociale şi politice, procesul elaborării şi validării unor asemenea
indici are şi implicaţii pentru elaborarea de indicatori sociali în general.
Ideea de a realiza un „index de libertate economică” în favoarea utilizatorilor, ca instrument pentru
cei care elaborează strategii şi pentru investitori, a fost discutat pentru prima dată la sfârşitul anilor
‘80. Obiectivul de atunci, ca şi cel de acum, a fost acela de a crea o măsurătoare sistematică şi
empirică a libertăţii economice în ţări din toată lumea. În acest sens, a fost luată decizia de a stabili
o serie de criterii economice obiective care au fost folosite sprea studia şi a clasa diferite ţări pentru
publicarea anuala a Indexului de libertate economică.
Libertatea si responsabilitatea social- politica
Libertatea este o experienta familiara pentru fiecare dintre noi, insa e dificila formularea unei
definitii. Atunci cand incercam sa surprindem semnificatia sa, problema libertatii este abordata, de
obicei, intr-un sens negativ, prin precizarea constrangerilor care o afecteaza. In forma cea mai
generala, putem spune ca libertatea este absenta obstacolelor sau a constrangerilor. A fi liber
inseamna, in primul rand, a nu fi impiedicat sa faci ceea ce iti doresti, deci libertatea este conceputa
ca absenta a constrangerilor exterioare, insa filosofii stoici au incercat sa justifice faptul ca
libertatea e independenta de tot ceea ce nu este in puterea sa. Daca anticii au considerat ca problema
libertatii, in contextul relatiilor dintre oameni, tine mai cu seama de problemele morale, necesitatea
de a problematiza libertatea, ca valoare politica, a aparut abia in epoca moderna. Vorbim despre
diferite tipuri de libertate politica, economica, sociala, religioasa, individuala, colectiva, libertate de
constiinta, de asociere, insa in prim planul discutiilor se situeaza libertatea politica. Dar, despre
libertate au fost formulate conceptii cat se poate de diferite, in functie de cadrul sau contextul in
care era aceasta abordata sau explicata. Daca ne referim numai la domeniul social-politic, atunci am
putea evidentia trei tipuri de abordari. Una se refera la corelatia dintre libertate si capacitate, la
faptul ca o persoana actioneaza intr-un context social unde are libertatea de a face ceva sau
capacitatea de a face ceva. Cele doua sunt distincte in masura in care sunt liber sa fac anumite
lucruri, dar nu sunt capabil sa le fac, dupa cum sunt capabil sa fac anumite lucruri, dar nu si liber sa
le fac. O alta abordare a libertatii se refera la resurse, la mijloacele necesare realizarii unei actiuni.
In acest caz am putea face distinctie dintre libertatea formala si libertatea materiala. In functie de
societatea in care traiesc, libertatea formala si cea materiala se pot suprapune in proportii diferite,
ideal fiind ca ele sa coincida. De cele mai multe ori libertatea materiala este cea care determina
intinderea libertatii formale, in sensul ca resursele de care dispun imi permit anumite libertati. O a
treia abordare se refera la nivelul analizei sau interpretarii. Libertatea este ceva intrapersonal sau
interpersonala? adica libertatea tine de subiectul care actioneaza sau de oamenii cu care
interactioneaza? am putea spune ca libertatea este interpersonala, are sens doar prin raportare la
ceilalti, ca e impropriu sa vorbim despre libertate in absenta unui cadrul social-politic.
Isaiah Berlin (1909-1997)
Isaiah Berlin a fost un filosof politic englez, considerat reprezentant de seama al filosofiei politice.
S-a nascut intr-o familie evreiasca in Letonia. Ulterior familia sa a emigrat in Marea Britanie. A fost
primul elev evreu care a primit o bursa la All Souls College, Oxford. Mai tarziu va primi Premiul
Ierusalim.
«Doua concepte de libertate” in „Patru eseuri despre libertate»
«Libertatea negativa si libertatea pozitiva»
Isaiah Berlin distinge in aceasta lucrare intre libertatea negativa (caracterizata prin neinterventia
celorlalti) si libertatea pozitiva (capacitatea de a face ceva). Libertatea negativa desemneaza absenta
constrangerilor arbitrare, impuse de puterea politica sau de alti oameni, iar realizarea ei in practica
presupune restrangerea interventiei statului la un nivel minim (garantarea drepturilor si libertatilor
individuale). Libertatea pozitiva consta in realizarea conditiilor presupuse de indeplinirea scopurilor
individuale, prin interventia sporita a statului in viata societatii sau a individului. In practica, aceste
aspecte ale libertatii ar trebui sa coincida, totusi, istoria ofera numeroase contaexemple. Libertatea
concepută ca libertate pozitivă este corelată în mod direct cu opiniile despre ceea ce constituie "un
eu, o persoană, un om”.
John Stuart Mill (1806-1873)
«Despre libertate»
«Limitarea libertatii»
John Stuart Mill considera ca scopul principal al statului este acela de a asigura apararea drepturilor
si libertatilor individuale, prin urmare, singurele constrangeri pe care le poate exercita statul, sunt
cele destinate apararii acestor drepturi si libertati. Altfel spus, o restrangere a libertatii individuale
este legitima numai daca prin intermediul ei se previn alte incalcari, mai mari, ale libertatii altor
oameni. Nu societatea se subordoneaza statului, ci statul se subordoneaza societatii, sacrificandu-se
cerintele de egalitate si echitate de dragul libertatii individuale. Pentru el, libertatea este determinată
de raporturile dintre individ şi societate. Astfel, sfera libertăţii umane cuprinde următoarele:
libertatea lăuntrică (libertatea de conştiinţă); libertatea de exprimare; libertatea alegerii unui stil de
viaţă; libertatea de asociere liber consimţită.Mill consideră că în afara unor situaţii excepţionale (ex:
scurte perioade de criză ale comunităţii) societatea nu se poate amesteca în mod legitim în sfera
privată a individului. Filosoful precizează că, orice imixtiune a societăţii în sfera libertăţii
individuale are 2 efecte indezirabile (din punct de vedere utilitarist):uniformizarea; oprirea
dezvoltării individului.
 Libertate pozitivă şi libertate negativă; libertăţile publice
Sir Isaiah Berlin (letonă: Jesaja Berlins; n. 6 iunie 1909 - d. 5 noiembrie 1997) a fost un filosof
politic englez[1] și un istoric al ideilor, care este considerat ca unul din cei mai importanți gânditori
liberali contemporani.
Isaiah Berlin s-a născut într-o familie evreiască în Riga, Letonia, fiind ulterior, după imigrarea
familiei sale în Anglia, primul elev evreu care a primit o bursă la All Souls College, Oxford.
În anul 1979 a primit Premiul Ierusalim.
Cele două concepte de libertate
În lucrarea "The two concepts of liberty", Berlin delimitează două tipuri de libertate politică și
implicațiile acestora: libertatea negativă, respectiv libertatea pozitivă.
Libertatea negativă
Libertatea negativă este definită ca fiind aria în care pot acționa și lucrurile pe care le pot face fără a
fi constrâns de cineva din exterior. Constrângerea unui om presupune limitarea libertății sale prin
implicarea intenționată a altcuiva în aria în care, în mod normal, ar putea respectivul om să
acționeze. Incapacitatea de a atinge un anumit scop nu reprezintă o lipsă de libertate. Cu cât aria de
non-ingerență este mai mare, cu atât individul este mai liber. Totuși, dacă această libertate ar fi
nelimitată, s-ar crea o stare de haos social, în care cei puternici i-ar suprima pe cei slabi. Din această
cauză și a faptului că nu toți oamenii au aceleași idealuri, se admite o anumită constrângere în
vederea altor valori ca egalitatea, dreptatea, fericirea. Totodată, adepții acestei teorii sunt de acord
că este necesară păstrarea unei sfere în care individul să fie liber, sferă care să nu fie violată sub
niciun motiv- trebuie stabilită o frontieră între viața privată si autoritatea publică. Aici, întrebarea
care se pune este: Unde să fie trasată această frontieră?
„Libertatea pentru știucă înseamnă moartea pentru plevuști”[2], adică libertatea individului depinde
de limitele impuse altora. Cu alte cuvinte, „libertatea unui profesor de la Oxford este un lucru foarte
diferit de libertatea unui țăran egiptean”[3]. Pentru țăranul respectiv, necesare îi sunt hrana, hainele,
medicamentele – condițiile de viață; degeaba i s-ar spune lui că are libertate individuală, căci nu ar
avea cum să profite de ea. Totuși, libertatea de care se bucură un sărac are aceeași natură cu cea a
milionarului. Ce diferă sunt aspirațiile lor, condiționate fiind de situația economică și socială. O
problemă ce apare este legată de mijloacele prin care cei puțini care nu sunt împiedicați de
incapacități economice sau sociale și-au obținut libertatea. E posibil să o fi făcut prin exploatarea
celorlalți sau prin tratarea lor cu indiferență. Moralitatea liberală se bazează pe egalitatea libertății-
„Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”.
În situațiile în care cedez voluntar libertatea mea pentru binele altora, pentru alte valori, nu are loc o
creștere a ceea ce este cedat, deoarece libertatea este libertate, nu egalitate, nici onestitate, nici
dreptate sau fericire. Dacă îmi restrâng libertatea pentru a atenua lipsa ei în alte părți, rezultă o
pierdere absolută de libertate ce este compensată de un eventual plus de dreptate, pace. Totuși,
libertatea unora trebuie câteodată limitată pentru a o garanta altora. În același timp, este necesară și
existența unei zone de non-ingerență. Din cauza celor expuse, libertatea negativă înseamnă libertate
față de, „absența ingerenței dincolo de o frontieră mișcătoare, dar întotdeauna identificabilă”[4].
Libertatea pozitivă
Libertatea pozitivă este tradusă prin „Sunt liber când sunt propriul meu stăpân” și „Nu sunt sclavul
nimănui”. În cadrul conceptului de libertate pozitivă, Berlin separă trei aspecte: libertatea de tip
stoic, libertatea identificată cu corectitudinea, dreptatea, rațiunea și libertatea identificată cu
supunerea față de legi stabilite de noi înșine.
Libertatea de tip stoic pornește de la ideea că sclavul nu poate fi decât la fel de liber ca și stăpânul
său. Dar ce libertate are un sclav? El are de ales între a se supune sau a fi pedepsit. Potrivit stoicilor,
alegerea este a sclavului, chiar dacă opțiunile sale sunt supunerea sau moartea. De fapt, sclavul este
constrâns să se supună de frica pedepsei. Adepții stoicismului susțin că pentru a fi liberi, trebuie să
ne eliberăm de orice temere prin capacitatea de a nu mai simți nimic, de a nu fi legați de nimic
(conceptul apatheia). Lipsa idealurilor, a dorințelor înseamnă libertate. Astfel, retragerea în interior,
negația ascetică a propriului sine devine libertate. În capitolul „Retragerea în citadela interioară”,
Berlin leagă această idee de spusele lui Rousseau: „Omul în adevăr liber vrea numai ceea ce poate”.
Această doctrină „nu este decât o formă a doctrinei strugurilor acri: ce nu sunt sigur că pot atinge nu
pot dori cu adevărat”.
Al doilea aspect al libertății pozitive identificat de Berlin este înțelegerea libertății ca fiind existentă
doar atunci când acțiunile individului sunt corecte, raționale, morale. Adepții acestei teorii (Platon,
Kant) susțin că omul este liber atunci când este rațional. Scopul ființei umane devine acela de a fi
rațională și de a face bine. Când individul face rău, este din cauza lipsei rațiunii sau a cedării în fața
pasiunilor. Astfel, omul care nu este virtuos, nu este liber. La Platon, această idee are la bază un
punct de vedere teleologic: omul, dacă ar fi rational și dacă ar înțelege universul, ar avea un singur
scop bun și corect. La Kant, omul este liber atunci când eul „numenal” (rațional) îl domină pe cel
„fenomenal” (irațional). Această idee a libertății ca dominație a elementului superior față de cel
inferior, după cum observă Berlin, poate avea efecte negative; adică, X, convins fiind de
superioritatea sa, poate încerca să îi forțeze pe ceilalți să adere la ceea ce consideră că e corect. El
pretinde astfel că datorită superiorității sale el cunoaște ceea ce vor cu adevărat ceilalți, doar că ei
nu știu, înrobiți fiind de necunoaștere, lipsa rațiunii. Acest punct de vedere poate conduce la
dictatură, despotism, autoritarism.
Al treilea sens al libertatii pozitive este cel prin care libertatea individului înseamnă ascultarea de
propriile legi, legi ce au ca scop binele general. Această concepție are la bază premisa că nu există
decât o soluție pentru fiecare problemă, soluție unică pentru toți oamenii raționali. Dar, cum nu toți
sunt așa, cei raționali trebuie să stabilească regulile. Această idee, cum că „finalitățile raționale ale
naturilor noastre <<adevărate>> trebuie să coincidă”, permite justificarea acțiunilor coercitive
împotriva celor care nu se pliază tiparului (concepție regăsită în comunism, nazism). În același
timp, pornind de la premisa că libertatea înseamnă ascultarea de propriile legi care la rândul lor sunt
subordonate binelui general se poate ajunge la concluzia că individul este liber în măsura în care
acționează pentru binele comun, își cedează libertatea individuală în folosul societății.. Într-un caz
ideal, în care toți oamenii ar fi raționali, responsabili, legile ar dispărea pentru că am deveni din ce
în ce mai puțin deranjați de ele. Unii gânditori au căutat o soluție pentru a elimina elementul
irațional (de exemplu, prin educație), dar, așa cum specifică Berlin, această idee are la bază privirea
oamenilor ca pe un material brut, pe care cei superiori vor să îl modeleze, fără a cere permisiunea,
deoarece cei inferiori nu sunt în poziția în care să ia decizii. Aces sens al libertății se regăsește în
totalitarism.
Libertatea negativa e definita ca fiind libertatea de interferentele altor oameni si contrasteaza cu
libertatea pozitiva ce e definita ca fiind libertatea individuala de inhibitiile structurilor sociale ce
exista in cadrul societatii (clasism, sexism, rasism, etc.).
Distinctia dintre libertatea pozitiva si cea negativa a fost facuta de Isaiah Berlin in lucrarea sa din
1958 „Doua concepte ale libertatii”. Conform lui Berlin, distinctia aceasta este incorporata de
traditia politica. Notiunea de libertate negativa este asociata unor filozofi britanici ca Locke,
Hobbes, Adam Smith si Jeremy Bentham, in timp ce notiunea de libertate pozitiva este asociata
filozofilor continentali ca Heggel, Rousseau, Herder si Marx.
In cuvintele lui Berlin, „libertatea negativa implica un raspuns la intrebarea: In ce conditii – o
persoana sau un grup de persoane – sunt sau ar trebui lasate sa faca ceea ce sunt capabile sa
faca sau sa fie, fara a fi deviate de alte persoane”.
Restrictiile libertatii negative sunt impuse de o persoana, nu de cauze naturale sau incapacitate.
Helvetius a exprimat acest lucru, clar: „Omul liber este omul ce nu e inlantuit, nu e inchis, nu e
terorizat asemenea unui sclav de teama de pedeapsa … nu lipsa de libertate il impiedica pe om sa
zboare asemenea unui vultur sau sa inoate asemenea unei balene.”
Psihanalistul si filozoful umanist Erich Fromme a ajuns la o distinctie similara intre cele doua tipuri
de libertate, in lucrarea sa din 1941 „Teama de libertate”. Lucrare ce preceda eseul lui Berlin cu mai
bine de o decada. Fromm ne indica felul in care distinctia dintre cele doua libertati se face de-a
lungul evolutiei umane, lasand in urma activitatile instictuale. Acest aspect al libertatii, „este folosit
nu in sensul pozitiv al „libertatii”, ci in sensul negativ al „libertatii fata de”, mai exact
libertatea fata de determinatiile instinctuale ale actiunilor sale”. Pentru Fromm, libertatea
negativa marcheaza inceputul umanitatii ca specie constienta de propria sa existenta si eliberarea de
instinctele de baza.
Distinctia dintre cele doua libertati e considerata doar aparent corecta de catre filozofii politici
marxisti si socialisti, care sustin ca cele doua nu pot fi separate in practica si ca una nu poate exista
fara cealalta. Desi nu este nici socialist si nici marxist, Berlin argumenteaza:
„Se pare ca o frontiera trebuie trasata intre zona privata a vietii si cea a autoritatii publice. Locul in
care trebuie trasata e o problema de argumentare. Oamenii sunt in general independenti si nici una
dintre activitatile lor nu este atat de privata incat sa nu afecteze vietile celor din jurul lor. Libertatea
unora depinde de restrictiile altora. Libertatea leului e moartea gazelei.”
Enciclopedia Standford a Filozofiei descrie libertatea negativa ca fiind:
„Ideea de libertate negativa … este folosita in apararea liberala a libertatilor constitutionale tipice
societatilor liberal-democratice (libertatea religioasa, de miscare, de exprimare libera) si in
argumentele contra interventiei statului paternalist sau moralist. Mai este invocata si apararea
dreptului de proprietate privata, desi unii afirma ca insasi ideea de proprietate privata amplifica
ideea de libertatea negativa.”
Libertatea negativa si autoritatea
Ce raspuns am putea da la intrebarea: „In ce fel poate fi reconciliata dorinta de libertatea a omului
cu presupusa nevoie de autoritate?” Raspunsul la aceasta intrebare a fost dat de mai multi ganditori,
dar aceste raspunsuri se conformeaza ideilor lor de libertate si a amestecului unor concepte ca
autoritatea, egalitatea si justitia.
Hobbes si Locke ofera doua solutii la aceasta problema. Pentru inceput, ambii sunt de acord in
privinta necesitatii unei delimitari stricte si clare zonei in care fiecare individ sapoata actiona
conform dorintelor si inclinatiilor sale. Aceasta zona e definita ca fiind spatiul libertatii personale.
Dar ambii cred ca o societate nu poate exista decat daca exista si o oarecare autoritate al carei
scop e de a preveni ciocnirile unor scopuri diferite si marcarea granitelor intre care incepe si se
termina libertatea personala individuala. Diferenta dintre raspunsul celor doi filozofi e data de
delimitarea zonei respective. Hobbes, afiseaza negativitate in privinta fiintei umane, spunand ca e
necesara o autoritate puternica pentru a supune impulsurile salbatice si corupte ale omului. Doar
o autoritate puternica poate indeparta si tine la distanta amenintarea permanenta a anarhiei. Locke
credea, la randul lui, ca in general oamenii sunt mai mult buni decat rai, prin urmare spatiul
libertatii personale nu are nevoie de restrictionarile unei autoritati.
Desi Locke avea o conceptie relativ negativa a libertatii (in termeni de non-interferenta), diferenta
era data de preferinta sa fata de conceptul clasic de libertate, adica respingerea ideii de libertate
individuale daca aceasta era subordonata puterii arbitrare a altuia.
John Jay afirma ca: „Nu este nimic mai cert decat necesitatea indispensabila a Guvernului si nu se
poate nega ca oriunde si oricum este instituit, oamenii sunt nevoiti sa ii cedeze o parte din drepturile
lor naturale pentru a-l putea investi cu puterea necesara.” Ceea ce vrea Jay sa exprime ar fi mai usor
de inteles daca inlocuim „drepturile naturale” cu „libertatea negativa”, ideea e ca puterea sau
autoritatea unui guvern legitim deriva partial din acceptarea restrictiilor libertatii negative.
Tibor Machan apara libertatea negativa deoarece e „necesara pentru alegerile morale, deci pentru
dezvoltarea umana” si sustine ca „e asigurata atunci cand drepturile membrilor individuali, dintr-o
comunitate umana, la viata, la actiune voluntara si la proprietate sunt respectate, observate si
aparate in mod universal.”
Imaginaţi-vă că sunteţi în maşină şi conduceţi prin oraş iar la un moment dat întâlniţi o intersecţie.
Viraţi la stânga, şi faceţi acest lucru pentru că nimeni nu v-a obligat să-l faceţi. Mai mergeţi ceva
timp şi ajungeţi la o altă interesecţie: acum viraţi la dreapta, însă nimeni nu v-a determinat să o luaţi
într-o direcţie sau alta: nu este un trafic intens, nu este nici un fel de deviere impusă de poliţie,
nimic de acest gen. Putem conchide, până în acest loc, că, în calitate de şoferi, sunteţi în totalitate
liberi să acţionaţi după bunul plac.
Însă acest tablou al libertăţii absolute se poate schimba radical dacă admitem că motivul pentru care
aţi cotit prima dată spre stânga şi apoi spre dreapta este faptul că sunteţi dependent de ţigări şi vă
aflaţi în căutarea disperată a unui magazin înainte ca acesta să închidă. În acest caz, trebuie să
admitem că, mai curând decât conduceţi, sunteţi de fapt conduşi: nevoia de a fuma v-a determinat să
viraţi mai întâi la stânga şi apoi la dreapta. Poate că vă doriţi foarte mult să vă eliberaţi de această
dorinţă iraţională care nu numai că vă ameninţă longevitatea, dar de asemenea vă împiedică să
faceţi ceea ce ar trebui să faceţi. Scenariul de mai sus ne oferă perspectiva celor două tipuri de
libertate despre care vorbeşte Isaiah Berlin:
(a). Pe de o parte putem concepe libertatea ca pe o lipsă/absenţă a obstacolelor externe care pot să
survină în calea unei persoane. Din această perspectivă spunem că persoana este liberă dacă nu
există nimic care să o împiedice să facă ceea ce îşi doreşte. Este şi sensul despre care vorbeşte
scenariul nostru „rutier”.
(b). Pe de altă parte, libertatea poate fi gândită ca o formă de control exercitată din exteriorul
persoanei asupra unei părţi a conduitei acesteia. Pentru a fi liber, trebuie să ai capacitatea de auto-
determinare, ceea ce înseamnă a fi capabil să îţi controlezi propriul destin, să îţi urmăreşti propriile
interese. Din această perspectivă, scenariul de mai sus ne vorbeşte şi despre lipsa libertăţii: nu eşti
stăpânul propriului destin atâta timp cât nu poţi controla o pasiune de care ai vrea să scapi şi care
totuşi te împiedică să realizezi ceea ce ai recunoscut ca fiind adevăratele tale interese. Cineva ar
putea spune că într-o primă viziune, libertatea este despre câte uşi se pot deschide în faţa unei
persoane, iar în cealaltă perspectivă, libertatea se referă la a merge prin uşile potrivite din motive
potrivite.
Isaiah Berlin analizează conceptul de libertate între anii ‘50 – 60. Berlin a numit unul dintre tipurile
de libertate, libertate negativă pentru că se referă la absenţa/lipsa a ceva: bariere, obstacole,
constrângeri, intervenţii ale celorlalţi etc. Celălalt tip de libertate, libertatea pozitivă se referă la
prezenţa a ceva: control, auto-determinare sau auto-realizare.
În termenii lui Berlin, noi folosim conceptul de libertate negativă (semnificaţia negativă a libertăţii)
în încercarea de a răspunde la întrebarea: „Care este perimetrul în interiorul căruia o persoană sau
un grup de persoane ar trebui lăsat/lăsaţi să facă sau să fie ceea ce vrea/vor, fără intervenţia altor
persoane?”.
Conceptul de libertate pozitivă (semnificaţia pozitivă a libertăţii) este încercarea de a răspunde la
întrebarea „Cine/care este sursa controlului sau a intervenţiei/imixtiunii care poate determina pe
cineva să facă sau să fie într-un fel mai curând decât în alt fel?”.
În forma sa politică, libertatea pozitivă a fost gândită ca realizabilă numai prin intermediul
colectivităţii. Probabil cel mai clar caz este acela al teoriei lui Rousseau cu privire la libertate, în
acord cu care libertatea individuală poate fi atinsă numai prin participarea la acel proces prin care
controlul colectiv se exercită asupra individului în acord cu „voinţa generală”. O societate
democratică este acea societate liberă în măsura în care este o societate auto-determinată, iar un
membru este liber numai în măsura în care participă la procesul democratic.
Libertatea negativă:
Sunt liber (...) în măsura în care nici un individ sau grup de indivizi nu intervine în sfera mea de
activitate. În acest înţeles, libertatea politică nu este decât spaţiul în interiorul căruia un om poate
acţiona fără ca alţii să-l împiedice. Dacă alţii mă împiedică să fac ceea ce aş fi putut altfel să fac, nu
sunt în întregime liber; iar dacă această arie este restrânsă sub o anumită limită, se poate spune că
sunt constrâns, sau poate chiar aservit (...). Constrângerea implică intervenţia deliberată a altor fiinţe
umane în interiorul spaţiului în care aş putea, în condiţii normale, să acţionez. (...). Prin a fi liber în
acest sens eu înţeleg a fi scutit de orice imixtiune exterioară. Cu cât este mai vastă această arie de
non-ingerinţă, cu atât este mai întinsă libertatea mea.

 Libertatea ca absenţă a obstrucţiilor şi interferenţelor

 libertatea negativă nu depinde de factori naturali, ci de acţiunile altor oameni.

  acţiunilecelorlalţi trebuie să fie deliberate şi directe

 pentru a fi relevante pentru ideea de libertate.

Libertatea negativă. Problematizare:
1. De ce doar acţiunile directeale oamenilor sunt limitări ale libertăţii negative?
Nu putem considera că şi obstacolele economice (cum ar fi lipsa de resurse) sunt astfel de limitări?
Pare intuitiv să spunem că libertatea oamenilor a crescut pe măsură ce ştiinţa a progresat, iar
economia s-a dezvoltat.
2. De ce doar acţiunile deliberateale celorlalţi?
3. Cât de directă trebuie să fie acţiunea cuivaca să îmi limiteze libertatea negativă?
4. Ce este o constrângere?Este aceasta lipsa alternativelor, sau altceva?
Libertatea pozitivă
Exprimă dorinţa individului de a-şi fi propriul stăpân, din dorinţa de autoguvernare, de a fi eu
însumi cel care decide pentru mine, şi nu alte forţe străine.
3 accepţiuni ale libertăţii pozitive:
a) libertatea ca putere sau capacitate de a acţiona în anumite feluri în funcţie de voinţa individuală.
Vreau să fiu instrumentul propriei mele voinţe şi nu al voinţei altora. Vreau să fiu un subiect şi nu
un obiect (...) Doresc să fiu cineva, să nu fiu un nimeni; vreau să fiu un om al faptei: să decid şi nu
doar să execut deciziile luate de alţii în numele meu; să acţionez în virtutea propriilor mele
orientări, iar nu dirijat de natura exterioară sau de alţi oameni ca şi cum aş fi un lucru, un animal sau
un sclav incapabil să-şi asume condiţia sa de om, adică să conceapă scopuri şi strategii proprii
pentru a le atinge.
b) Libertatea în sens de capacitate de a-ţi direcţiona raţional viaţa, potrivit dorinţelor raţionale.
Oare nu au trăit oamenii experienţa eliberării lor din sclavia spirituală sau din sclavia faţă de natură
şi nu au devenit oare conştienţi, cu această ocazie, de existenţa în ei, pe de o parte, a unui eu
dominator, pe de alta, a unui eu dominat? Acest eu dominator este identificat, în multimple variante,
cu raţiunea, cu ’natura mea superioară’, cu eul care proiectează şi năzuie spre satisfacţiile
depline,dar îndepărtate, cu eul meu ’real’, ’ideal’ sau ’autonom’ sau cu ’ce am mai bun în mine’;
eleste pus apoi în opoziţie cu impulsul iraţional, cu dorinţele necontrolate, cu natura
mea’inferioară’, cu căutarea satisfacţiilor imediate, cu eul meu ’empiric’ sau ’heteronom’, gata să
selase purtat de orice adiere de dorinţă sau de pasiune, un eu ce trebuie strict disciplinat pentru a
putea fi ridicat la înălţimea ’adevăratei’ sale naturi.
c) Libertatea ca autodeterminarea colectivă, când fiecare îşi joacă rolul. în controlarea mediului:
Adevăratul eu ar putea fi conceput ca o entitate mai vastă decât individul (în înţelesul obişnuit al
termenului), ca un „întreg” social faţă de care individul n-ar fi decât un element sau un aspect: un
trib, o rasă, o biserică, un stat, marea societate a celor vii, a morţilor şi a celor încă nenăscuţi.
De ce despre libertatea „negativa” si libertatea pozitiva”? Pentru ca, prin aceste „doua concepte de
libertate” magistral analizate în secolul al XX-lea de Isaiah Berlin 99, este reluata si adâncita
conceptia despre cele „doua fete ale libertatii”. Pentru ca, având „proprietatea interesanta de a putea
fi examinate din interior”, ideile ne ajuta sa patrundem „în mintea celor care le sustin”. Altfel, a
ramâne în afara lumii ideilor „înseamna a ramâne în afara lumii umane”. Şi, „daca vrei sa-i întelegi
pe oameni ca oameni – conchide Mihail Radu Solcan –, trebuie sa le iei ideile în serios”. Prin
„luarea în serios a ideilor” de libertate-autonomie, libertate-participare, libertate „negativa”,
libertate „pozitiva”, patrunzând în laboratorul mental al celor care creeaza si gândesc asemenea
concepte, putem examina si întelege „din interior” viata ideii de libertate în diversitatea sensurilor
acesteia. Dar, a întelege viata ideii de libertate în diversitatea sensurilor sale înseamna a fi, cu
adevarat, în interiorul lumii umane, înseamna a întelege viata libertatii, înseamna a trai libertatea ca
autonomie si ca participare, ca libertate negativa si ca libertate pozitiva. „Posibilitatea si
oportunitatea de a distinge, în domeniul teoriei politice, între ceea ce scriitorii moderni au denumit
libertatea «pozitivă» şi libertatea «negativa»”, înseamna, dupa cum subliniaza Isaiah Berlin,
capacitatea analizei de a deosebi între libertate si conditiile ei de existenta, între tipurile de libertate
dar, mai ales, de a pune în valoare ideea de libertate, astfel încât „de orice tip ar fi ea, sa merite
neconditionat efortul de cautare si de posesie” 102. Isaiah Berlin întemeiaza conceptia despre „doua
concepte de libertate” – vazute ca „doua acceptiuni care au jucat un rol decisiv în istoria oamenilor”
(rol care, de altfel, va continua), pe postulatul „necesitatii existentei unui spatiu în care optiunea sa
fie libera, diminuarea lui fiind incompatibila cu existenta libertatii politice (sau sociale) în întelesul
ei cel mai propriu” 104. Postularea existentei unui spatiu al optiunii libere se insereaza în conceptia
lui Berlin asupra „pluralitatii funciare a umanului” si „spontaneitatii istoriei”. Dar, si într-o societate
deschisa pluralitatii optiunilor se ridica firesc, la un moment dat, problema limitelor spatiului
optiunilor libere. Apare, implicit, „ceea ce a fost mult timp problema centrala a stiintelor politice:
cea supunerii si a constrângerii” 105. Întrucât supunerea-liber-consimtita presupune ascultarea
puterii legitime (autoritatea), ramâne problema constrângerii, a „limitelor admisibile
aleconstrângerii”: „daca nu ma supun, pot ficonstrâns?... de câtre cine, în ce grad, în numele cui si
în ce scop?” 106. Identificarea limitelor constrângerii presupune, în fond, întemeierea spatiului
minim al optiunilor libere. Aceasta este semnificatia „negativa” a libertatii, continuta în raspunsul la
întrebarea astfel formulata de Isaiah Berlin: „Care este câmpul în interiorul caruia subiectul – o
persoana sau un grup de persoane -este sau ar trebui sa fie lasat sa faca sau sa fie ceea ce este
capabil sa faca sau sa fie fara interferenta altor persoane?” 107 Sau, într-o formulare mai concisa:
„Pâna unde sunt guvernat?”. „Sunt liber -raspunde Berlin –, în masura în care nici un individ sau
grup de indivizi nu intervine în sfera mea de activitate. În acest înteles, libertatea politica nu este
decât spatiul în interiorul caruia un om poate actiona fara ca altii sa-l împiedice. Daca altii ma
împiedica sa fac ceea ce as fi putut altfel sa fac, nu sunt în întregime liber; iar daca aceasta arie este
restrânsa sub o anumita limita, se poate spune ca sunt constrâns, sau poate chiar aservit” 108.
Înteleasa ca „absenta de piedici la posibilele mele alegeri si activitati – absenta de obstructii pe
drumurile pe care un om decide sa mearga” 109, libertatea”negativa” este foarte apropriata de
libertatea-autonomie, forjata de liberalii de la începutul secolului al XIX-lea. Astfel, raportându-se
la Benjamin Constant, „cel mai elocvent aparator al libertatii si al dreptului la viata privata”, 110
Isaiah Berlin, neoliberalul care a asimilat lectia experientelor etatice ale secolului al XX-lea,
interpreteaza conceptia liberalului francez „ce nu putea sa uite dictatura iacobina”, drept o conceptie
ce dorea mai mult decât minimul libertatii individuale. „Totusi parintii liberalismului – Mill si
Constant – doresc mai mult decât acest minim: ei cer gradul maxim de non-ingerinta compatibil cu
exigentele minime ale vietii sociale. Cu siguranta, doar o mica minoritate de oameni foarte
civilizati, cu o constiinta de sine accentuata, par sa fi mers atât de departe în revendicarea libertatii.
Cea mai mare parte a umanitatii a fost, de cele mai multe ori, gata sa o sacrifice altor scopuri:
securitatii, pozitiei sociale, prosperitatii, puterii, virtutii, recompenselor din lumea de dincolo; sau
dreptatii, egalitatii, fraternitatii si altor valori care par, în întregime sau în parte, incompatibile cu
atingerea gradului maxim de libertate individuala si care nu au nevoie de ea ca o preconditie
necesara realizarii lor” 111. Isaiah Berlin revine asupra necesitatii conservarii unui „spatiu minim de
libertate personala”, daca nu vrem sa „degradam sau sa negam natura noastra umana”. Care este
acest minim necesar? „Acela la care un om nu poate renunta fara ca esenta naturii sale umane sa fie
grav atinsa. Ce este aceasta esenta? Ce norme implica ea?... oricare ar fi principiul care justifica
existenta acestui spatiu de non-ingerinta, fie ca este vorba de legile naturii sau de drepturile
naturale, de utilitate sau de imperative categorice, de un contract social inviolabil sau de un alt
concept prin care oamenii au cautat sa-si clarifice si sa-si justifice convingerile, libertatea în acest
sens înseamna libertate fata de („liberty from”), înseamna absenta ingerintei dincolo de o frontiera
miscatoare, dar întotdeauna identificabila” 112. „Frontiera miscatoare” si, mai ales negociabila, ce
poate contura „spatiul minim al libertatii personale” nu poate exclude o serie de dimensiuni,
precum: numarul posibilitatilor existente; gradul de dificultate al materializarii acestora; importanta
posibilitatilor existente în raport cu proiectele proprii de viata; gradul dependentei posibilitatilor
oferite unei persoane, de actele umane deliberate, favorabile sau defavorabile, din societate;
evaluarea si valorificarea posibilitatilor existente, atât la nivelul individului, cât si la cel al societatii
etc. Sensul „pozitiv” al libertatii, arata Isaiah Berlin, apare atunci când încercam sa raspundem nu la
întrebarea „Ce sunt liber sa fac sau sa fiu?”, ci „De catre cine sunt guvernat?” sau „Cine este abilitat
sa spuna ce trebuie sau ce nu trebuie sa fiu sau sa fac?”. „Dorinta de a ma guverna singur sau, cel
putin, de a participa la stabilirea mecanismelor prin care existenta mea este controlata poate fi la fel
de profunda precum aceea de a dispune de un spatiu propriu de actiune, si poate chiar mai veche în
ordine istorica. Cu toate acestea, obiectul acestor dorinte este diferit. Ele sunt, de altfel atât de
diferite încât au condus, în cele din urma, la marea înfruntare ideologica ce domina lumea noastra.
Caci partizanii libertatii «negative» vedeau câteodata în conceptia «pozitivă» a ei – nu a fi liber fata
de, ci a fi liber sa – sa duci o anumita forma de existenta – nimic altceva decât o amagitoare
deghizare a unei brutale tiranii. Întelesul «pozitiv» al cuvântului «libertate» deriva din dorinta
fiecarui individ de a fi propriul sau stapân”. Acumulând experienta politica a secolului al XX-lea,
fiind martora unor evenimente-limita – razboaiele mondiale, dictaturile totalitare –, gândirea
politica contemporana si-a îmbogatit perspectiva si arsenalul teoretic în studierea conditiilor,
evolutiilor si formelor libertatii. Analizele si reflectia filosofiei contemporane au adus, credem noi,
un plus de adâncime si nuanta, consideratiilor teoretice emise de gândirea liberala a începutului
secolului al XIX-lea. În acest context, analiza lui Isaiah Berlin asupra raporturilor dintre libertatea
„negativa” si libertatea pozitiva” ofera un plus de comprehensiune, o întelegere mai adecvata filtrata
prin timp. Conceptia lui Benjamin Constant asupra „libertatii anticilor comparata cu cea a
modernilor” apare, astfel, printr-un efect de perspectiva, întregita si completata. Când spunem
aceste lucruri ne gândim nu numai la redefinirea atât de nuantata a tipurilor de libertate ci, mai ales,
la analiza pe care Berlin o face conditiilor libertatii si raporturilor istorice si logice care se tes între
libertatea „negativa” si libertatea „pozitiva”. Desi la origine, din punct de vedere logic, distinctia
dintre libertatea „pozitiva” („Cine este stapânul?”) si libertatea „negativa” („Care este intinderea
peste care sunt stapân?”) este greu perceptibila, „cele doua concepte de libertate au avut o
dezvoltare istorica divergenta, nu intotdeauna dupa o logica riguroasa, pâna când, în cele din urma,
ele au intrat în conflict deschis” 114. Fiecare din cele doua concepte ale libertatii „pare expus
pericolului pervertirii sale în chiar viciul la care anterior s-a opus” 115. Dar, în timp ce libertatea
„negativa”, a non-ingerintei în spatiul optiunii individuale, prezinta drept risc posibil
ultraindividualismul liberal, etapă depăşită odata cu consumarea perioadei istorice a acumularii
primitive a capitalului, „retorica” libertatii „pozitive” este omniprezenta si, pe cât de amagitoare, pe
atât de periculoasa. „Teza mea -scrie Isaiah Berlin –, este ca, în plan istoric, notiunea de libertate
«pozitivă» – implicată de răspunsul la întrebarea «Cine este stăpânul», – s-a distanţat treptat de cea
a libertăţii «negative», desemnata sa raspunda la întrebarea «Care este întinderea peste care sunt
stapân?». Iar prapastia dintre ele s-a largit pe masura ce notiunea de «sine» suferea o fisiune
metafizica între un sine «superior», «real» sau «ideal», pe de-o parte, destinat sa domine un sine
«inferior», «empiric», «psihologic», pe de alta; între un sine care exprima «ce am mai bun în mine»
si inferiorul meu cotidian peste care primul este stapân... Opinia mea este ca, de-a lungul acestui
proces, ceea ce începuse ca o doctrina a libertatii a devenit o doctrina a autoritatii si, adesea, chiar a
opresiunii, transformându-se în arma predilecta a despotismului – un fenomen mult prea familiar în
timpurile noastre” 116. Spre deosebire de doctrinarii liberalismului pur pentru care libertatea-
articipare (libertatea „pozitiva”) era doar o libertate-mijloc în realizarea libertatii-autonomie
(libertatea „negativa”), conceputa ca libertate-scop, Isaiah Berlin considera ambele tipuri de
libertate scopuri în sine. Daca, Benjamin Constant sustinea ca „independenta individuala este prima
dintre necesitatile moderne. În consecinta, nu trebuie sa se pretinda niciodata sacrificarea ei pentru
instituirea libertatii politice” 117, Isaiah Berlin afirma ca „oricare ar fi baza lor comuna, indiferent
care din ele este predispusa la distorsiuni mai grave, libertatea negativa si libertatea pozitiva nu sunt
identice. Si una si cealalta sunt scopuri în sine. Iar aceste scopuri pot intra în conflict ireconciliabil”
118. În timp ce ordinea valorilor trasata de liberalii începutului secolului al XIX-lea asculta de
principiile unei ierarhii precis determinate a raporturilor dintre scopuri si mijloace, tabloul valorilor
propus de Isaiah Berlin dezvaluie tensiunile lumii contemporane confruntata cu relativismul
conceptiilor, confuzia scopurilor, conflictul valorilor concurente, riscurile indeterminarii
mijloacelor. Într-o asemenea lume, adoptarea principiilor ontologice si axiologice ale monismului ar
fi tot atât de inadecvata si periculoasa, pe cât de falsa si plina de capcane ar fi însusirea metodei
determinismului si a procedeelor reductioniste, fie ele economiciste, sociologiste, sau istoriciste. În
acest sens, credem ca trebuie sa deslusim o serie de afirmatii ale lui Isaiah Berlin de contestare a
presupozitiei privind armonia universala prestabilita a scopurilor fundamentale ale oamenilor. Avem
în vedere afirmatii precum: „atunci când valori fundamentale sunt ireconciliabile, nimic nu ne ofera,
în principiu, argumente pentru a transa cu certitudine în favoarea uneia sau a alteia” 119, sau „atâta
timp cât anumite valori sunt inerent conflictuale, ideea ca ar exista o configuratie care, în principiu,
ar putea fi descoperita si în care toate aceste valori ar coexista într-un mod armonios se bazeaza pe o
conceptie a priori despre lume care mie mi se pare falsa” 120. Asemenea afirmatii înseamna, în
fond, respingerea monismului care cere „solutii definitive – ordine si armonie cu orice pret”.
Impunerea cu orice pret a solutiilor definitive si reprimarea alternativelor înseamna distrugerea
capacitatii rationale si volitive a omului de a alege. Aplicata sistematic la scara globala, aceasta
operatie de distrugere a spatiului optiunilor libere duce, prin robotizarea indivizilor si atomizarea
societatii, la mortificarea facultatii umane de a întelege si actiona constient si responsabil. Acestui
monism pustiitor i se opun cele „doua concepte de libertate” sustinute de „toti aceia care au
apreciat... libertatea pentru ea însasi,... convinsi ca libertatea alegerii, si nu impunerea ei de catre
altii, constituie un ingredient inalienabil al umanitatii oamenilor”, convinsi, de asemenea, de faptul
ca „aceasta credinta subîntinde atât solicitarea pozitiva de a avea o voce la crearea legilor si în
practicile societatii în care traiesc, cât si de dorinta de a avea un spatiu, creat artificial la nevoie, în
care fiecare sa fie propriul sau stapân, un spatiu «negativ» în care un om sa nu fie obligat sa dea
socoteala de activitatile sale altui om, daca acest lucru este compatibil cu existenta unei organizari
sociale” 121.
 Limite ale libertăţii; privarea de libertate
Articolul 23 al Constituţiei României, republicată, prevede că libertatea individuală şi
siguranţa persoanei suntinviolabile, iar reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în
cazurile şi cuprocedura prevăzute de lege.

1. Reţinerea

a) În ce situaţii poate fi reţinută o persoana şi cine poate dispuneacestă masură preventivă:

 Măsura preventivă a reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală sau procuror faţă
de învinuitsauinculpat, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a savârşit o faptă prevazută de legea
penală,darnumai dupăascultareaacestuia în prezenţaapărătorului. Sunt indicii temeinice atunci când
din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează
acte premergătoaresauacte de urmărirea penală a savârşit fapta.
 De asemenea, măsura reţinerii se ia când există vreunul din cazurileprevăzute în art.148 Cod
procedură penală, precum şiîn caz de infracţiune flagrantă, oricare ar fi limitele pedepsei cu
închisoare prevăzute de lege pentru fapta savarşită.

b) Durata reţinerii
 Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 ore. Din durata măsurii reţinerii se deduce timpul cât
persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei.
Însituaţia în carereţinereasedispunedupăaudierea învinuitului citatdecătreorganulde urmărire penală
termenulde24de orese calculează de la ora emiteriordonanţei. În ordonanţa prin care s-a dispus
reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere
în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat.
În mod cu totul excepţional, minorul între 14 şi 16 ani, care răspunde penal, poate fi reţinut la
dispoziţia procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul
procurorului, pentru o durată ce nu poate depăşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o
infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare.
 Reţinerea poate fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror,
pentru o durată de cel mult 10 ore.

c) Unde se poate plânge persoana reţinută

 Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura preventivă a
reţinerii se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la
procurorul care supraveghează cercetarea penală, iar împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a
luat această masură se poate face plângere, înainte de expirarea a 24 de ore, la prim-procurorul
parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior.
 Procurorul se pronunţă prin ordonanţă înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea
măsurii reţinerii, iar când consideră că măsura reţinerii este ilegală sau nu este justificată, dispune
revocarea ei.

d) Drepturile persoanei reţinute:

10. Celui reţinut i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o întelege, motivele
reţinerii, dreptul de a-şi angaja un apărător. De asemenea, i se aduce la cunoştinţă fapta care
formează obiectul cauzei precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atragându-i-se atenţia că
ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.
11. Persoana reţinută poate cere să fie încunoştiinţat despre măsura luată un membru de
familie sau una din persoanele desemnată de aceasta.
12. Persoanelor reţinute li se asigură în toate cazurile asistenţă juridică, organele
judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărator din oficiu, dacă învinuitulsau
inculpatul nu şi-a ales unul.
13. Atunci când se dispune reţinerea unui minor se încunoştiinţează despre aceasta
imediat părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau sub supravegherea căruia se află minorul, alte
persoane pe care le desemnează acesta.
14. În timpul reţinerii minorii se ţin separat de majori, în locuri anume destinate acestora.
2. Arestarea preventivă

a) În ce situaţii poate fi arestată preventiv o persoană şi cine poate dispune această măsură.
 Măsura arestării preventive poate fi luată faţă de inculpat sau învinuit dacă sunt
probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevazută de legea penală şi numai în vreunul din
cazurile prevăzute de art. 148 din Codul de procedură penală.
 Arestarea preventivă se dispune numai de judecător în cursul procesului penal, iar
până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, inculpatul este considerat
nevinovat.

b) Durata arestării preventive.

Legea procesual penală distinge două situaţii;
 Arestarea preventivă a învinuitului (persoana faţă de care a început urmărirea penală) în
cursul urmăririi penale şi al judecăţii poate fi luată de judecător pe o durată care nu poate depăşi 10
zile.
 Arestarea preventivă a inculpatului (persoana faţă de care a început urmărirea penală
şi a fost pusă în mişcare acţiunea penală). În cursul urmăririi penale şi al judecăţii nu poate depăşi
30 de zile, în cursul legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost
dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa acestuia,
termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare.
Arestarea inculpatului dispusă de instanţă poate fi prelungită în cursul urmăririi penale
motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de
libertate sau există temeiuri noi, care să justifice privarea de libertate. În cazul în careinstanţa
acordă prelungirea, aceasta nu va putea depăşi 30 de zile. Judecătorul poate acorda şi alte prelungiri,
fiecare neputând depăşi 30 de zile. Durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu
poate depăşi un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.
Arestarea preventivă a învinuitului sau a inculpatului poate fi dispusă şi în cursul judecăţii
pentru aceleaşi motive pentru care se poate dispune arestarea preventivă în cursul urmăririi penale.
Faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale
sau al judecăţii, se poate dispune din nou această măsură, dacă au intervenit elemente noi, care fac
necesară privarea sa de libertate.
În cursul judecăţii instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi
temeinicia arestării preventive. Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea
impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de
libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată menţinerea arestării preventive.
Dacă instanţaconstată căarestarea preventivă estenelegală sau cătemeiurilecareaudeterminat
arestareapreventivă au încetatsaunuexistă temeiurinoicare să justifice privareade
libertate,revocămăsura arestării preventive şidispunepunereade îndată în libertatea inculpatului.
Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege
pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi
o altă măsură preventivă nu este suficientă.
Durata arestării inculpatului minor între 14 si 16 ani este, în cursul urmăririi penale de cel
mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul
judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi
penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii nu poate fi dispusă decât în mod excepţional. Arestarea
preventivă a minorului între 14 şi 16 ani în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească, în total,
un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de zile, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile. În mod
excepţional, cândpedeapsa prevazută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani
sau mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14 si 16 ani în cursul urmăririi penale
poate fi prelungită până la 180 de zile.
Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o
durata de cel mult 20 de zile. Durata măsurii preventive poate fi prelungită în cursul urmăririi
penale de fiecare dată cu 20 de zile, dar fără a se putea depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de
90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă ori
închisoarea de 10 ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor mai mare de 16 ani, în
cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea legalităţii şi temeiniciei
arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează
periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile.
Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile.

c)Unde se poate plânge persoana arestată preventiv:

 Împotriva încheierii prin care s-a dispus în timpul urmăririi penale arestarea preventivă sau
prelungirea arestării preventive a învinuitului sau a inculpatului,precum şi împotriva încheierii dată
în cursul judecăţii prin care s-a dispus luarea, menţinerea arestării preventive, învinuitul sau
inculpatul poate face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru
cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă.
d) Drepturile persoanei arestate preventiv.
 Persoanei arestate preventiv i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, în limba pe care o întelege,
motivele arestării. Învinuirea i se aduce la cunoştinţa celui arestat, în cel mai scurt termen, în
prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. De asemenea, i se aducelacunoştinţă că are dreptul
de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi
împotriva sa.
Preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a
propunerii de arestare preventivă formulată de procuror, care se comunică atât apărătorului ales sau
numit din oficiu cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa
judecătorului a învinuitului sau inculpatului. Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în
camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii iar învinuitul sau
inculpatul este adus în faţa judecătorului.
 Măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului poate fi luată numai după
ascultarea acestuia de către judecător în prezenţa apărătorului, în afară de cazul când este dispărut,
se află în străinatate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată. În aceste cazuri, învinuitul sau
inculpatul va fi ascultat imediat ce a fost prins saus-a prezentat.
 Judecătorul încunoştiinţează despre măsura arestării preventive în termen de 24 de ore un
membru al familiei învinuitului sau inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta.
 Minorilor arestaţi preventiv li se asigură pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru
deţinuţii preventiv ce au depaşit 18 ani drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă.
 Atunci când s-a dispus arestarea preventivă a unui învinuit sau inculpat minor se
încunoştinţează în termen de 24 de ore părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea
căreia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează acesta, precum şi serviciul de reintegrare
socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe
lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în prima instanţa cauza.
Învinuitulsau inculpatul arestat preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate
provizorie sub controlul judiciar sau pe cauţiune, în condiţiile expres prevăzute de lege
petotparcursulprocesului penal..
Organul judiciar dispune ca pe timpul liberării provizorii sau pe cauţiune inculpatul să
respecte una sau mai multe din obligaţiile prevăzute de lege.
Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune se dispune, la cerere, atât în cursul
urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii de instanţa de judecată.
Cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune poate fi făcută atât în cursul
urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii de către învinuit sau inculpat, soţul ori rudele apropiate ale
acestuia.
Cuantumul cauţiunii este de cel puţin 1000 RON. Consemnarea cauţiunii se face pe numele
învinuitului sau inculpatului şi la dispoziţia instanţei care a stabilit cuantumul cauţiunii.
Cauţiunea se restituie în condiţiile legii. De asemenea, legea prevede situaţiile în
carecauţiunea nu se restituie.
 Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune poate fi revocată în condiţiile legii.
În caz de revocare a liberării provizorii, instanţa dispune arestarea preventivă a inculpatului sau a
învinuitului şiemite un nou mandat dearestarepreventivă. Împotriva încheierii instanţei prin care s-a
dispus revocarea liberării provizorii se poate face recurs. Termenul de recurs este de 24 de ore şi
curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă.Recursulse judecă în
termen de 2 zile.
Libertatea omului se încadreză între anumite limite din mai multe considerente:
 trăim și conviețuim ca un grup social eterogen;
 nu trebuie să provocăm răul semenilor noștri;
 libertatea personală este stabilită în baza unor reguli sau norme ale societății.
Normele societății pot fi morale și juridice.
- Normele morale se referă la:
comportamentul oamenilor;
stabilirea raporturilor dintre oameni;
respectul reciproc.
- Normele juridice mai sunt cunoscute și sub denumirea de legi, au caracter obligatoriu și
 sunt emise de către autoritățile statului.
Respectarea acestor norme de către cetățeni este poartă denumirea de control social, care se
realizează prin intermediul recompenselor și pedepselor.
Recompensele au drept scop încurajarea oamenilor și pot veni din partea:
Unor instituții sau organizații: mulțumiri publice, elogii, distincții, premii;
Familiei, prietenilor, vecinilor: aprobare, laudă.
Pedepsele pot fi date de:
Autoritățile statului (poliție, justiție): contravenții, confiscarea de bunuri, privarea de libertate;
Prieteni, vecini, cunoștințe: dispreț, batjocură, izolare, marginalizare.
libertatea este limitată deoarece conviețuim ca un grup social eterogen, trebuie să ținem seama de
unele reguli sau norme și nu avem voie să provocăm răul semenului nostru.
Evident că și libertatea omului este limitată deoarece nu poate să facă chiar ce dorește, în ciuda
faptului că trăim într-o societate democratică. Libertatea se referă la faptul că putem circula
oriunde, avem dreptul la opinie dar nu avem voie să aducem prejudicii celui din jurul nostru.
Normele morale privesc în general educația omului și comportamentul său față de cei din jur, iar
normele juridice fac obiectul legilor dintr-o anumită țară.
Familia în primul rând se asigură de respectarea normelor morale, deoarece de ea depinde
educația omului și comportamentul față de cei din jur, iar normele juridice se află sub atenția
autorităților statului.
Într-adevăr familia are un rol foarte important în comportamentul omului deoarece nu degeaba
circulă și expresia că „îi lipsesc cei șapte ani de acasă”.
Prin intermediul acestor norme și legi cetățeanul este obligat să se comporte într-un anumit mod,
deoarece el se află tot timpul sub presiunea unui control social.
Controlul social se realizează prin intermediul recompenselor și pedepselor, care pot veni atât din
partea autorităților cît și din partea familiei, prietenilor, cunoștințelor etc.
Statul poate acorda o serie de premii în bani sau produse, mulțumiri sau distincții unor persoane
care s-au afirmat în diferite domenii: sportiv, muzical, olimpiade școlare etc.
Recompensele din partea familiei sau prietenilor constau în special în laude.
Autoritățile pot acorda amenzi, pot confisca bunuri sau pot trimite pe cineva la închisoare, iar
familia poate batjocori sau mustra pe cineva în cazul în care a încălcat legile morale.

furturi, jafuri;

crime, violuri;

fuga de la ore;

trafic de băuturi, droguri sau țigări etc.

Lipsirea de libertate în mod ilegal
Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.
În cazul în care fapta este săvârşită prin simularea de calităţi oficiale, prin răpire, de o persoană
înarmată, de două sau mai multe persoane împreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos
material sau orice alt avantaj, precum şi în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor
suferinţe ori sănătatea sau viaţa îi este pusă în pericol, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.
Cu pedeapsa închisorii de la 7 la 15 ani se sancţionează şi lipsirea de libertate a unei persoane
săvârşită în scopul de a o obliga la practicarea prostituţiei.
Dacă pentru eliberarea persoanei se cere, în orice mod, ca statul, o persoană juridică, o organizaţie
internaţională interguvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească sau să nu
îndeplinească un anumit act, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani.
Dacă faptele prevăzute la alin. 1-4 se săvârşesc de către o persoană care face parte dintr-un grup
organizat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, în cazul alin. 1, închisoarea de la 7 la 18 ani,
în cazul alin. 2 şi 3, închisoarea de la 10 la 20 de ani, în cazul alin. 4.
Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la
25 de ani.
Tentativa faptelor prevăzute la alin. 1-4 se pedepseşte.
Constituie tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri
în vederea comiterii faptei prevăzute la alin. 4.
Cod penal actualizat prin:
Lege nr. 169/2002 - privind modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură
penală şi a unor legi speciale din 10 aprilie 2002, Monitorul Oficial 261/2002;
Normele sunt de doua feluri:
1. norme morale
2. norme juridice
Normele morale reprezinta regului de conduita, nescrise, care ne arata diferența dintre bine si rau si
pe care daca nu le respectam nu ne pedepseste statul ci opinia publica. Normele juridice reprezinta
regului scrise, obligatorii, cunoscute sub numele de legi, pe care daca nu le respectam ne pedepseste
statul prin forta de coercitie pe care o are. Coercitia reprezinta ansamblul de masuri folosite de stat
pentru a ne obliga sa respectam legile. Observam asadar ca statul impuneun control social in sensul
ca exercita presiuni, constrangeri asupra membrilor societatii prin care ii determina sa se comporte
intr-un anume mod. De aceeea, oamenii trebuie sa cunoasca legile si sa le respecte. Un principiu de
drept spune ca nimeni nu poate invoca necunoasterea legilor. Nemo censetur ignorare legem De
aceea legile sunt publicare in ziarul oficial al Guvernului numit Monitorul Oficial.
In fiecare societate este nevoie de respectarea legilor pentru a exista exchilibru.
libertatea nu poate fi incalcata fiind un drept absolut si natural, prevazuta de Declaratia Universala a
Drepturilor Omului si de Constititia Romaniei, art. 23.
- Totusi, poate exista o limitate nelegala (sechestrarea, rapirea, tinerea legat sau inchis independent
de vointa persoanei) situatii pe care legea le respinge si le insrimineaza.
- Fiecare persoana se bucura asadar de prezumtia de nevinovatie adica este considerata nevinovata
pana printr-un proces se demonstreaza contrariul. Procesul trebuie sa fie corect, echitabil, persoana
are dreptul la aparare si la un apărător.
Limitele libertatii
Libertatea este un concept filosofic, a căruisemnificaţie ar putea fi rezumată prin sintagma "lipsa
constrângerilor". Conceptul de libertate a avut de-a lungul istorieiutilizări multiple (uneori
contradictorii). Pentru o înţelegere corectă a semnificaţiei acestui concept estenevoie să se cunoască
contextul (filosofic) în care afost folosit. Pentru J.S. Mill, libertatea este determinată de raporturile
dintre individ şi societate. Astfel, sfera libertăţii umane cuprinde următoarele:
1. libertatea lăuntrică (libertatea de conştiinţă)
2. libertatea de exprimare
3. libertatea alegerii unui stil de viaţă
4. Libertatea de asociere liber consimţită
Mill a delimitat foarte bine sfera de intelegere a notiunii de libertate, in intelesulde libertate
negativa. El incerca sa demonstreze ca nu putem vorbi despre libertatedecat daca individul isi
urmareste binele propriu, prin metode si mijloace proprii, bineinteles atata timp cat nu incearca sa
lipseasca pe altii de binele lor sau sa-iimpiedice sa-l dobandeasca. In limitele impuse de statul de
drept, omenirea nu aredecat de castigat lasand pe fiecare sa traiasca asa cum crede el ca e mai bine
decatsilind pe fiecare sa traiasca asa cum li se pare celorlalti ca ar fi mai bine.Întrebarea considerata
de Hayek întrebarea de baza a liberalismului – privitoarela libertatea individuala este urmatoarea:
cum si unde pot fi trase limitele libertatii? Pîna unde se extinde autoritatea statului si a legilor, si de
unde începe acea arie înlimitele careia individul poate alege si decide liber, fara a fi deranjat de altii,
fieacestia din urma institutii sau persoane fizice. Sir Isaiah Berlin, în faimosul sau eseudespre cele
doua concepte ale libertatii sustine ideea, ca – întrucît aceasta libertatepersonala este sacra si de
neatins – nu exista principiu, care sa justifice limitareaacestei libertati. Pe de alta parte, însa, în
aceasta problema, trebuie, totusi, sa ajungemla un compromis politic (si nu teoretic!), întrucît
libertatile cetatenesti lasatenelimitate se vor „ciocni”pîna la urma între ele. Adevarul acestei
propozitii este evident pentru orice om cu simt practic. Întrebarea este deci: care este principiul care
poate legitima sau justifica limitarea libertatii personale. Conform parerii lui Berlin, singura
consideratie care ar face posibila o astfel de limitareIn concluzie, libertatea negativa este acea
libertate rational posibil a fie exprimata in cadrul unei societati guvernata de un stat de drept, care
intervine in limitele unor reguli prestabilite numai acolo unde libertatea individuala este incalcata, si
in care fiecare individ isi exprima propria libertate pana la limita la careaceasta lezeaza libertatea
altui individ.
Limita dintre conservatism si liberalism în practicile sociale a fost pusă recent la grea încercare de
preşedintele ţării. Căutând să justifice o eventală lege a căsătoriilor homosexuale, Traian Băsescu a
făcut o afirmaţie de ordin general:
„Eu sunt de acord cu libertatea fiecărui om să facă ce vrea cu viaţa lui, inclusiv această libertate,
pentru că ce facem fiecare între pereţii casei noastre este problema noastră. Şi a intra în această
zonă, a o reglementa cu interdicţii prin Constituţie, este o mare greşeală.”
Problema mariajului gay nu priveşte de fapt practicile sexuale, ci redefinirea unei instituţii
tradiţionale, dar lăsând deoparte această imprecizie să remarcăm toată amploarea problemei.
Această frază”fiecare să facă ce vrea cu viaţa lui” pune o întrebare cât se poate de serioasă: cât de
departe poate merge această”libertate”?
Primul exemplu de libertate privată pusă peste tot în lume sub semnul întrebării este consumul
drogurilor. În ciuda clasificării lor în droguri uşoare şi droguri grele şi a unei parţiale liberalizări,
drogurile continuă să fie considerate un flagel, o formă specială de epidemie care erodează
capcităţile psihice şi fizice ale celor care le consumă, cu devastatoare efecte sociale. Dacă
preşedintele Băsescu a avut în vedere şi depenalizarea comerţului cu stupefiante, el se înscrie într-o
largă mişcare liberală care argumentează de multă vreme împotriva restricţiilor. Activiştii pentru
drepturile omului (de exemplu organizaţia Human Rights Watch) militează perseverent pentru
abolirea pedepselor care vizează consumul de droguri. Cu două săptămâni în urmă, cu ocazia
adunării anuale a Organizaţiei Statelor Americane (OEA) care s-a ţinut în Guatemala, Human
Rights Watch a propus depenalizarea consumului tuturor drogurilor. În opinia organizaţiei,
pedepsele aduc o gravă atingere”drepturilor umane fundamentale”. Este însă uşor de văzut că
depenalizarea consumului sau deţinerii drogurilor destinate folosirii personale are ca urmare logică
ridicarea pedepselor inclusiv pentru comerţul cu droguri, căci ce sens are să interzici traficarea unor
substanţe pe care oricine le poate deţine în deplină legalitate?
De altfel, militanţii pentru drepturile omului susţin că”războiul contra drogurilor a avut efecte
nefaste, de la crimele traficanţilor nemiloşi până la abuzurile aberante comise de membrii forţelor
de securitate”, după cum declara recent Jose Miguel Vivanco din cadrul HRW (Le Monde, 5 iunie
2013).
Realitatea este că nimeni nu ştie ce se va întâmpla în cazul unei totale liberalizări, dar teama că
practica drogurilor se va extinde paralizează orice discuţie. Oamenii de dreapta sceptici faţă de
natura umană, întrevăd cele mai mari pericole, în timp ce stânga liberală dimpotrivă exultă la
gândul beneficiilor unor noi libertăţi.
Dar cu toate că nu se pot face cu adevărat previziuni la scara întregii societăţi este dovedit că
drogurile crează o dependenţă care distruge în cele din urmă persoana umană şi că arareori poţi găsi
justificări de tipul exaltării talentului poetic sau muzical. Fie că sunt mulţi fie că sunt puţini,
consumatorii consecvenţi se îndreaptă către propria distrugere. Şi ce dacă? Se pot întreba liberalii.
Nu au oare oamenii dreptul de a face ce doresc cu viaţa lor?
Viaţa socială este însă plină pe mai departe de tot felul de interdicţii. Comercianţii nu pot vinde
alcool sau tutun copiilor sub 14 ani, filmele foarte violente şi pornografice sunt împinse la ore târzii,
începerea vieţii sexuale, deşi tot mai precoce, este cât mai mult amânată, căsătoria la rândul e
interzisă pentru copii aflaţi sub vârsta majoratului, şamd. Tema căsătoriei are pentru România o
importanţă specială căci aici există familii de romi care practică încă o veche tradiţie a căsătoriei
infantile. În fine să nu uităm de obligativitatea de a urma cursurile şcolii. Au dreptul copiii şi tinerii
să se revolte împotriva acestor constrângeri legale şi cutumiare? Şcoala în definitiv este destul de
slabă, ceea ce nu ar face decât să legimiteze libertatea de a opta pentru”şcoala vieţii”. Să nu uităm
subiectul prostituţiei. Curentul politic dominant în Europa, dacă e să luăm în considerare Directivele
Comisiei Europene, consideră prostituţia mai curând o formă de sclavaj decât o profesie liberală.
În consecinţă, practicile sociale contemporane sunt pline de interdicţii care au un numitor comun.
Omul este privit ca fiinţă imatură, incapabilă să se conducă în toate aspectele vieţii sale, având
nevoie de o puternică încadrare tradiţionlă. Este acest lucru cu adevărat necesar sau e doar expresia
unor vechi ideologii paternaliste ieşite de sub pulpana marilor religii monoteiste? E vorba de o
constrângere formativă sau de o intolerabilă opresiune? Ar trebui omul să se conformeze unor forme
tradiţionale sau, dimpotrivă, să se emancipeze de toate aceste presupoziţii înrobitoare? Nu e uşor de
răspuns, dar comunismul, ca practică socială radicală, ne-a arătat în cazurile sale limită din perioada
revoluţiei bolşevice ce poate să însemne abandonul oricărei tradiţii.
În orice caz, fără prea multă reflecţie şi teorie, preşedintele Traian Băsescu se aşează dezinvolt în
tabăra stângii liberale. Dar paradoxul situaţiei româneşti este că el nu va primi
replica”conservatorilor”, căci aceştia sunt în mare măsură prizonierii lui politici. Pentru
conservatorii români care s-au străduit în ultimii ani să construiască profilul european şi urban al
conservatorismului românesc este mult mai important astăzi să militeze împotriva «Constituţiei
USL», decât să exprime fără subterfugii puncte de vedere care le-ar defini mai bine poziţia politică.
Libertatea este, deopotrivă, o valoare personală şi una colectivă. Toţi oamenii doresc să fie liberi, în
ceea ce priveşte gândirea şi manifestările propriei personalităţi. O societate care luptă pentru
democraţie, luptă pentru libertate (însă, fără ca termenii democraţie şi libertate să fie sinonimi).
Idealul pentru care au luptat românii în 1989 a fost libertatea.
Dorinţa oamenilor de a fi liberi nu este o caracteristică a societăţii contemporane ci este un drept, pe
care omul îl posedă prin natura sa. De regulă, expresia a fi liber este analizată în opoziţie cu
expresia a nu fi liber. Iată câteva sensuri:
Toate aceste permisiuni care ne fac să ne simţim liberi sunt, în majoritatea cazurilor, rezultatul
interacţiunii sociale, a relaţiilor cu ceilalţi oameni. De multe ori, situaţia în care cineva este liber se
asociază celei în care libertatea altei persoane este îngrădită.
Din acest punct de vedere libertatea poate fi înţeleasă ca o relaţie socială care se referă la:
o) o trăsătură, sau un drept al persoanei;
o) o proprietate a oamenilor;
o) o idee, o valoare a civilizaţiei umane, păstrată şi reevaluată din
generaţie în generaţie;
o) capacitatea de a îndruma comportamentul unei alte persoane;
o) absenţa constrângerilor;
o) posibilitatea de a participa la decizii;
Marea diversitate semantică a termenului de libertate a determinat acceptarea ideii că, de fapt,
vorbim despre diferite tipuri de libertăţi, şi nu despre o singură libertate ca libertate totală, absolută.
Diversitatea, în ceea ce priveşte tipurile de libertăţi, poate fi explicatăprin complexitatea vieţii
sociale, a multiplelor interrelaţionări ale fiecărui om cu ceilalţi oameni. Astfel, putem distinge:
o) libertatea personală – se referă la dreptul oricărei persoane de a refuza amestecul altora (ca
persoane fizice sau reprezentanţi ai unei autorităţi) în viaţa intimă sau pe durata anumitor activităţi.
Astfel, o societate democratică recunoaşte şi apară libertăţi personale precum:
-libertatea cuvântului, libertatea de exprimare şi libertatea presei;
-libertatea de credinţă,
-libertatea de întrunire şi asociere,
-libertatea deciziilor în probleme de interes personal,
-dreptul la apărare egală din partea legii.
 o) libertatea politică – se referă la posibilitatea cetăţenilor de aparticipa la luarea
deciziilor de interes public prin:

- libertatea votului (cu ocazia alegerilor, a referendumului sau în alte situaţii de luare a unei
decizii colective);
- libertatea opoziţiei politice;
- libertatea de acţiune politică a unor organizaţii particulare locale sau naţionale, care
oferăposibilitatea exercitării libertăţii personale şi politice;
- libertatea şi totodată dreptul cetăţenilor de a se informa şi de a fi informaţi de către
autorităţi, în legătură cu deciziile politice adoptate,
- controlul actului de guvernare, libertatea de a critica acţiunile puterii, cu scopul de a
determina schimbarea deciziilor incorecte;
o) libertatea economică se referă la posibilitatea oamenilor de a acţiona liber în dubla lor
calitate de producători şi consumatori; ea se fundamentează pe proprietatea privată şi
presupune:
- libertatea agentului economic de a acţiona în limitele legii, cum crede că este mai bine
pentru atingerea scopurilor (libertatea de a iniţia o afacere, de a o conduce etc.);
- libertatea schimbului de bunuri şi servicii între producători şi consumatori;
- libertatea consumatorului de a alege bunurile şi serviciile dorite, în cantităţile necesare.
Într-o societatea democratică se constată o permanentă limitare a sferei de acţiune a
statului în vederea creşterii libertăţii economice a oamenilor.
Diferitele tipuri de libertăţi se află in interacţiune. Uneori este posibil să se afle
pentru scurtă vreme în conflict, dar specific societăţii democratice este dialogul şi
soluţionarea conflictelor prin negociere.
 Participarea cetăţenească şi responsabilitatea
PARTICIPAREA CETĂŢENEASCĂ constă într-un proces prin care cetăţenii influenţează deciziile
publice, care le afectează propria viaţă sau pe aceea a comunităţii. Participarea poate fi:
 activă, atunci când cetăţenii interacţionează cu aleşii lor sau cu executivul administraţiei publice
locale, pentru a influenţa deciziile privind politicile publice;
 pasivă, atunci când cetăţeniiparticipă doar la o întrunire publică, pentru a primi informaţii asupra
situaţiei unui nou program al autorităţilor locale, sau atunci când se prezintă la vot, în cadrul
procesului electoral.
Participarea cetăţenească este cea mai eficientă, atunci când cetăţenii se adună să afle şi să discute,
dar şi să-şi exprime părerile, iar aceste ocazii sunt foarte utile pentru atingerea consensului, care
poate fi un sprijin consistent pentru acţiunile administraţiei publice locale.
Participarea cetăţenilor la conducerea societăţii este un drept dar şi o responsabilitate. Cetăţenii au
responsabilitatea de a controla acţiunile autorităţilor, pentru a preveni şi împiedica abuzul de putere.
Dezbaterea problemelor care privesc comunitatea este deosebit de importantă într-un stat
democratic. Adoptarea deciziilor trebuie să fie rezultatul acestor dezbateri. Dacă oamenii nu se vor
implica în viaţa societăţii vor pierde posibilitatea de a-şi spune cuvântul referitor la modul în care
sunt guvernaţi şi de a îmbunătăţi diferite lucruri care le afectează viaţa.
Cetăţenii nu pot fi obligaţi să participe, ei fiind liberi să-şi manifeste dezaprobarea faţă de acţiunile
autorităţilor prin neparticipare. Cetăţenii pasivi care se retrag din viaţa politică, refuzând să
participe la vot, nu vor avea reprezentanţi care să acţioneze pentru promovarea intereselor lor.
Atitudinea pasivă poate deveni o formă de protest când se generalizează şi ajunge să împiedice
desfăşurarea vieţii politice şi funcţionarea normală a statului.
Participarea la viaţa socială poate avea diferite forme:
informarea în legătură cu diferite evenimente, probleme, ş.a.
dezbaterea problemelor;
munca voluntară în sprijinul unei cauze;
participarea la diferite manifestaţii, întruniri
activitatea în campanii electorale;
participarea la vot,
înscrierea într-un partid
depunerea candidaturii pentru o funcţie politică.
O persoană responsabilă ştie că poate da socoteală pentru faptele sale. Consecinţa responsabilităţii
este răspunderea pentru faptele proprii şi, uneori, chiar pentru faptele altora (ex. părinţii pentru
faptele copiilor). Responsabilitatea poate fi individuală sau colectivă (ex. responsabilitatea de a
contribui la curăţenia oraşului).
Despre responsabilitatea individuala si implicarea civica
Participarea cetăţenilor în procesul de luare a deciziei publice la nivel local implică drepturi şi
obligaţii de ambele părţi. Primul drept al cetateanului este acela de a stabili legea; prima îndatorire
este aceea de a respecta legea, exercitându-şi libertatea, dezvoltându-şi iniţiativele, organizându-şi
relaţiile cu ceilalţi în cadrul definit de lege. [“Concepte de bază şi competenţe esenţiale referitoare
la educaţia pentru cetăţenie într-o societate democratică”, François Audigier, Consiliul Europei,
2000]
Responsabilităţile cetăţenilor:
* Să observe ce face administraţia locală şi în ce scop;
* Să fie pregătiţi să se implice când administraţia planifică să facă ceva ce poate să le afecteze
interesele;
* Să manifeste interes în a înţelege problemele, incluzând constrângerile în ceea ce administraţia
poate să facă;
* Să abordeze reprezentanţii administraţiei cu o atitudine pozitivă;
* Să-şi exprime interesele şi ideile clar şi complet;
* Să încerce să lucreze constructiv cu oficialii administraţiei locale pentru a găsi şi implementa
soluţii satisfăcătoare pentru ambele părţi.
Obligaţia autorităţilor locale este de a asculta ce spun cetăţenii, de a ţine cont de opiniile lor [...]
de a explica de ce o idee nu poate sau nu ar trebui implementată. ["Participarea cetăţenească
pentru îmbunătăţirea procesului decizional în administraţia publică locală"-Research Triangle
Institute, Programul de Asistentă pentru Administraţia Publică Locală din România LGA, finanţat
de USAID prin contractul EEU-I-00-99-00014-00]
Participarea la viaţa socială poate imbraca diferite forme:
- informarea în legătură cu diverse evenimente
- dezbaterea problemelor comunitatii
- munca voluntară in cadrul diferitelor campanii de sprijinire sociala
- organizarea/participarea la manifestaţii si campanii electorale
- participarea la vot
- înscrierea într-un partid
- depunerea candidaturii pentru o funcţie s.a.
Cetăţenii au responsabilitatea de a monitoriza acţiunile autorităţilor, pentru a preveni abuzul de
putere. Dezbaterea problemelor comunitatii este esentiala într-un stat democratic, prin
neimplicarea în viaţa societăţii, oamenii pierzand posibilitatea de a îmbunătăţi diferitele
decizii/hotarari care le afectează viaţa. Competenţele de bază asociate cu cetăţenia într-o societate
democratică sunt cele determinate de construirea unei persoane libere şi autonome, care işi
cunoaşte şi apără drepturile, îşi asumă responsabilităţile sale în societate. [“Concepte şi
competenţe cheie” – Educaţie pentru cetăţenie democratică, Simona Velea, Institutul de Stiinte ale
Educatiei]
Într-o societate democratică trebuie să existe permanent respectul faţă de orice cetăţean.
Respectul poate fi evidenţiat prin modul în care omul ca persoană este tratat în societate, astfel încât
să-i fie respectată demnitatea. Indiferent de deosebirile existente între oameni şi societate, respectul
faţă de cetăţean presupune posibilitatea de a acţiona liber, de a se manifesta ca cetăţean în orice
împrejurare. Respectul demnităţii umane trebuie să fie prezent chiar în situaţia în care o persoană
este sancţionată pentru ceva făcut greşit.
Autoritatea este implicată într-un fel sau altul în viaţa noastră de fiecare zi. Chiar acţiunile
individuale se desfăşoară intr-un cadru stabilit prin decizii luate de autorităţile publice şi de care
trebuie sa se tina seama. Orice cetăţean al unei societăţi democratice are dreptul şi responsabilitatea
să fie informat despre modul în care autorităţile publice îşi realizează îndatoririle, de exemplu
despre cum:
· folosesc banii proveniţi din taxe
· aplică legea
· sunt tratati cetăţenii în diferite situaţii
· organizează alegerile pentru organele reprezentative ale statului
Responsabilitatea
Responsabilitatea este o valoare importantă într-o democraţie. Ea este garantul drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. Dacă atât statul cât şi cetăţenii îşi îndeplinesc responsabilităţile, libertatea
personală şi cea colectivă vor fi protejate (apărate).
De la o zi la alta, oamenii se confruntă cu problema asumării şi îndeplinirii
responsabilităţilor. Pentru a analiza responsabilităţile este foarte important să examinăm câteva
dintre sursele acestora. Există mai multe surse principale ale responsabilităţii:
 Promisiunile (spre exemplu, dacă aţi promis unui coleg sprijin în pregătirea temelor, aveţi
responsabilitatea de a vărespecta promisiunea);
 Efectuarea temei, a unei sarcini de lucru (spre exemplu, responsabilitatea pe care o au elevii
de a pregătii lecţiilepentru şcoală);
 Profesia (exercitarea oricărei profesii implică îndeplinirea unei responsabilităţi);
 Legea (prin intermediul legilor sunt stabilite responsabilităţi pentru toţi membrii societăţii);
 Obiceiurile şi tradiţiile comunităţii (spre exemplu, responsabilitatea tinerilor de a respecta şi
ajuta persoanele în vârstă);
 Calitatea de cetăţean (spre exemplu, cetăţenii au responsabilitatea de a participa la vot);
 Principiile morale (spre exemplu, fiecare persoană are responsabilitatea de a-i respecta pe
ceilalţi membrii ai comunităţii).
Unele dintre responsabilităţi sunt individuale, ca responsabilităţi pe care fiecare persoană le are
faţă de alte persoane sau faţă de comunitate. Aceste responsabilităţi sunt asociate drepturilor şi
libertăţilor persoanei, cum sunt:

Responsabilitatea unei promisiuni;

 Responsabilităţice provin din realizarea unor acţiuni individuale;

Responsabilitateavotului;

Responsabilitatea opiniilor..
Îndeplinirea acestor responsabilităţi se soldează cu efecte pozitive pentru fiecare persoană.. Astfel, o
persoanăcare îşi îndeplineşte responsabilităţile:

este mai liberă (prin diminuarea posibilelor constrângeri);

capătă respectfaţă de sine, încredere în capacităţile proprii

se bucură de respectul şi aprobarea celorlalţi membri ai comunităţii.

Alte responsabilităţi sunt colective. Ele aparţin unor grupuri de interese (spre exemplu organizaţii
neguvernamentale, asociaţii profesionale, grupuri ecologice) sau chiar statului.
În acest caz îndeplinirea responsabilităţii presupune voinţa şi acţiunea colectivă (spre exemplu,
statul are responsabilitatea de a garanta drepturile şi libertăţile cetăţenilor sau diferitelor grupuri de
interese au responsabilitatea de a-şi îndeplini responsabilităţile faţă de ceilalţi membri ai
comunităţii).
Îndeplinirea responsabilităţilor colective asigură:
 armonia socială;
 respectul cetăţenilor faţăde respectivele instituţii;
 încrederea comunităţii.

Neîndeplinirea responsabilităţilor, atât individuale căt şi colective atrage o serie de sancţiuni şi

penalităţi. Spre exemplu, dacă autorităţile nu-şi îndeplinesc responsabilităţile faţă de cetăţeni, ele
vor fi sancţionate de aceştia prin neacordarea votului la următoarele alegeri. Dacă o persoană
investită cu responsabilitate nu-şi respectă o promisiune, va fi sancţionată prin pierderea încrederii
persoanelor faţă de care acesta şi-a încălcat promisiunea..
De foarte multe ori, asumarea responsabilităţilor este rezultatul opţiunii personale, adică,asumarea
directă. Spre exemplu, un coleg îşi asumă responsabilitatea organizării unui club turistic în şcoală..
Uneori„ sunt nenumărate situaţiile, când oamenii îşi asumă direct responsabilităţile. Alteori însă,
asumarea responsabilităţilor este rezultatul opţiunii altei persoane (sau grup social). În acest caz
asumarea nu mai este directă, ci indirectă. Spre exemplu, exercitarea profesiei de medic presupune
responsabilităţi asumate prin jurământul lui Hypocrate.
La nivelul unei comunităţi, întâlnim situaţia delegării responsabilităţii unei acţiuni, unui membru
sau unui grup de membri ai colectivităţii respective. Spre exemplu, profesorul de muzică sau desen
a delegat responsabilitatea realizării unei expoziţii sau unui cor, unui grup de cinci elevi.
Prezenţa autorităţii, sub diferite aspecte, pune problema relaţiilor dintre cetăţeni şi autorităţi, dintre
societatea civilă şi stat. Din această perspectivă, se pot pune nenumărate întrebări: Trebuie să
respectăm autoritatea existentă într-o societate? De ce? La rândul lui, cetăţeanul are dreptul să fie
respectat? Cum poate cetăţeanul să controleze autoritatea? Cetăţeanul şi autoritatea sunt pe poziţii
de conflict, sau de cooperare?
Într-un stat democratic, respectarea autorităţilor publice este o necesitate.
Pot fi evidenţiate, în acest sens, câteva avantaje esenţiale ale activităţii autorităţilor publice,
deopotrivă pentru persoană şi pentru societate:

aplicarea legilor pentru apărarea ordinii constituţionale şi a securităţii oamenilor

gestionare paşnică şi dreaptă a conflictelor

îmbunătăţirea calităţii vieţii

folosirea eficientă a resurselor şi asigurarea unor servicii esenţiale pentru om şi pentru comunitate

apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale

Pentru ca cetăţeniisă obţină rezultate bune, atât în viaţa personală cât şi în cea socială, este nevoie
de organizare, coordonare, ordine. Menţinerea ordinii constituţionale în stat necesită supunerea
cetăţeanului faţă de autorităţile publice care, prin activitatea lor, aplică legea. Conducerea de către
autorităţi, acceptată şi recunoscută de către cetăţeni este, de asemenea, o componentă esenţială a
relaţiilor de autoritate. Relaţiile de autoritate se manifestă, de regulă, de la persoana cu rol de
decizie, la executanţi.
Astfel, respectarea legii asigură:

ordinea, organizarea şi conducerea societăţii

protecţia cetăţenilor împotriva abuzurilor de putere

Într-o societate democratică trebuie să existe permanent respectul faţă de orice cetăţean. Respectul
poate fievidenţiat prin modul în care omul ca persoană este tratat în societate, astfel încât să-i fie
respectată demnitatea.
Indiferentde deosebirile existente între oameni şi societate, respectul faţă de cetăţean presupune:

Posibilitatea de a acţiona liber, de a se manifesta ca cetăţean în orice împrejurare. Respectul

demnităţii umane trebuiesă fie prezent chiar în situaţia în care o persoană este sancţionată pentru
ceva făcut greşit. Aşa cum am văzut, autoritatea este implicată într-un felsau altul în viaţa noastră
de fiecare zi. Chiar acţiunile individuale se desfăşoară intr-un cadru stabilit prin decizii luate de
autorităţile publiceşi decare trebuie sa se tina seama. In acest fel, activitatea pe care o desfăşoară
şi deciziilepe care le iau autorităţile publice sunt mult prea importante pentru cetăţeni şi de aceea
aceştia trebuiesă încercesa le controleze.
Controlulautorităţilor publice poate sa aibă în vedere:

activitatea pe care o desfăşoară

deciziile publice pe care le iau

Cu privire la primul aspect, se poate evidenţia că orice cetăţean al unei societăţi democratice are
dreptul şi responsabilitatea să fie informat despre modul în care autorităţile publice îşi realizează
îndatoririle. Astfel, este cunoscută activitatea desfăşurată, în multe ţări democratice, de diferite
asociaţii, organizaţii care urmăresc modul în care autorităţile îşi îndeplinesc responsabilităţile pe
care le au; de exemplu cum:

folosesc banii proveniţi din taxe

aplică legea

îi tratează pe cetăţeni în diferite situaţii

organizează alegerile pentru organele reprezentative ale statului

Cetăţenii trebuie să fie convinşi că autorităţile publice îşi îndeplinesc îndatoririle. Aceasta este şi o
cale de a sancţiona autoritatea. Buna intenţie a autorităţilor publice nu trebuiepusă la îndoială doar
pentru că unele persoane care o reprezintă dau dovadă de incompetenţă; aceste persoane trebuie
schimbate din funcţiile şi poziţiile pe care le ocupă.
Cu privire la al doilea aspect, se pot pune în evidenţă mijloace directe şi indirecte de control al
deciziilor publice luate de autorităţi. Pot fi menţionate următoarele mijloace directe:

implicarea în activitatea unui partid politic

participarea la un referendum, prin care cetăţenii îşi exprimă, prin vot, opinia cu referire la o
anumită problemă

realizarea unor activităţi de tip lobby (prin grupuri de presiune, campanii de scrisori adresateunor
persoane sau instituţii, pichetare, etc.)

depunerea candidaturii pentru o funcţie publică

Pot fi menţionate următoarele mijloace indirecte:

alegerile

campaniile de presă.

din perspectiva autorităţilor, rolul de a limita acţiunile oamenilor, stabilind ce este permis şi ce este
interzis acestora să facă, având ca efect asigurarea ordinii şi buna convieţuire a oamenilor.

Din perspectiva cetăţenilor, rolul de a-i proteja împotriva abuzului de putere, pentru a asigura
cadrul în care se desfăşoară acţiunile oamenilor, orientate de decizii individuale.
În această situaţie, cooperarea între cetăţeni şi autorităţi, între societatea civilă şi stat se impune ca
soluţie a rezolvării problemelor într-o societate democratică.
Societatea civilă are un rol important prin:

apărarea cetăţenilor de manifestarea abuzivă a autorităţilor publice

furnizarea unor mijloace de influenţare şi de control a deciziilor publice

În acest sens, dezvoltarea societăţii civile şi implicarea cetăţenilor în viaţa societăţii sunt esenţiale
pentru funcţionarea democratică a unei societăţi.
Participarea cetăţenească în managementul financiar
În calitate de „manager financiar”, vă simţiţi, probabil, mai în largul dumneavoastră atunci când
aveţi de-a face cu sisteme, cifre şi procese. Fără îndoială, perspectiva interacţiunii voluntare
cu„publicul” poate fi puţin neliniştitoare. Pentru a reduce sau chiar a exclude participarea
cetăţenească în planificarea şi managementul financiar, se aduce argumentul, adesea, că implicarea
cetăţenilor cere prea mult timp şi este şi costisitoare. În plus, se susţine, uneori, că cetăţenii nu au
cunoştinţele tehnice necesare şi, adesea, se implică emoţional, în loc să se menţină în limite
raţionale şi rezervate. Sună cunoscut?
Pe măsură ce înaintăm în această temă importantă, dorim să vă familiarizăm cu un alt mod de a
înţelege participarea cetăţenească. Nu este nevoie să vă reamintim că activitatea de finanţare a
administraţiei publice locale devine din ce în ce mai complicată. Chiar şi cei mai abili „manageri
financiari” sunt într-o permanentă căutare de noi idei şi resurse, care să-i ajute să facă faţă creşterii
continue a complexităţii. În orice comunitate există cetăţeni care au o pregătire multilaterală,
responsabilităţi şi credibilitate financiară în afaceri, în mediul bancar sau în sectorul non-profit. De
asemenea, există cetăţeni care s-ar putea să nu aibă o pregătire în domeniul financiar, dar care au o
anume inteligenţă şi un bun simţ de a aborda lucrurile. Toţi aceşti cetăţeni sunt accesibili pentru
dumneavoastră şi sunt foarte interesaţi să vă fie de ajutor, în măsura în care ei au un interes personal
vital, într-o fiscalitate corectă pentru comunitatea lor.
Cea mai obişnuită ocazie, de a folosi participarea cetăţenească în managementul financiar, apare la
discutarea şi adoptarea bugetului local anual. Dar, există multe alte domenii, în care aportul
publicului poate fi de ajutor, cum ar fi stabilirea regulilor şi principiilor de management pentru
patrimoniul comunităţii, stabilirea priorităţilor pentru achiziţii şi investiţii, obţinerea sprijinului
comunităţii pentru realizarea programelor de investiţii sau a programelor de dezvoltare locală. Cu
alte cuvinte, puteţi fi un manager financiar mai bun dacă recunoaşteţi şi profitaţi de cunoştinţele
financiare care există peste tot în jurul dumneavoastră, în comunitate.
Dar, există şi alte motive pentru implicarea cetăţenilor. Neimplicarea lor în activităţile administraţiei
publice locale poate atrage disfuncţionalităţi grave într-o societate democratică, în care oamenii
aşteaptă ocaziile de a fi ascultaţi şi de a-şi exercita influenţa. Neimplicarea lor riscă să ducă
lapierderea încrederii în administraţia publică locală şi este posibil să ducă la retragerea sprijinului
lor pentru propunerile de mari îmbunătăţiri publice. Se poate ajunge până acolo încât cetăţenii să
boicoteze programele administraţiei publice locale, fie prin lipsa de acţiune, fie printr-o confruntare
directă.
Pe parcursul acestui manual, nu vom mai insista asupra utilităţii participării cetăţeneşti. Este evident
că, implicarea cetăţenilor în procesul de luarea a deciziilor este extrem de necesară. Vor fi analizate
însă modalităţile prin care cetăţenii pot fi implicaţi. În paginile acestui manual, veţi găsi nenumărate
exemple prin care dumneavoastră, în calitate de persoană implicată în managementul financiar,
puteţi să profitaţi de participarea cetăţenească pentru a transmite informaţii, a solicita păreri, a
controla conflictele, a crea un mediu de bună înţelegere, încredere şi cooperare. În fine, am dori să
priviţi participarea cetăţenească ca pe un instrument pentru managementul de succes al activităţilor
financiare din comunitatea dumneavoastră.

Paradigma participării
În sens general, participarea se referă la implicarea membrilor unei colectivităţi sau instituţii în
diversele sale activităţi, mai ales cele deliberative şi în procesele sale decizionale. Ponderea
membrilor unui grup care participă în fazele de consultare şi de decizie califică măsura în care
conducerea respectivului grup este democratică.
Interesul din ultimele decenii pentru problematica participării, manifestat în domenii diverse
precum cele ale politicului, dezvoltării rurale,+ managementului sauplanificării urbane semnalează
forţa unui curent de gândire în ştiinţele sociale, curent pe care îl putem denumi paradigma
„participării”. În domeniul dezvoltării, interesul pentru participare a fost însoţit de schimbări
importante în optica specialiştilor dar şi a instituţiilor importante în ceea ce priveşte obiectivele
dezvoltării, relaţiile dintre dimensiunile economic, social şi politic şi rolurile diverselor categorii de
actori implicaţi în activităţi de dezvoltare. Prosperitatea economică este văzută ca incompletă şi
nesustenabilă fără atributele cetăţeniei sociale şi politice (Marshall, 1950), ceea ce presupune
incluziune socială şi participare (cetăţenie activă), obiectivul la nivel macro fiind coeziunea socială.
Reevaluarea operei lui Tocqueville, mai ales a intuiţiilor sale privitoare la rolul comportamentului
asociativ şi participativ în funcţionarea democraţiei americane şi curentul „capitalului social”, care a
teoretizat iniţial relaţia dintre participarea civică şi dezvoltarea economică (Putnam, Leonardi,
Nanetti, 1993) au fost doar două dintre elementele importante ale acestui curent.
În funcţie de aria căreia i se aplică discursul, distingem între participarea politică,
participarea cetăţenească sau participarea comunitară. Participarea politică se referă la activităţile
cetăţenilor în politică, de genul votării, voluntariatului în campanii electorale, donării de bani pentru
un candidat sau o mişcare, contactării oficialilor, organizării sau susţinerii de petiţii, participării la
demonstraţii. Adler şi Goggin (2005) identifică, în uzajul conceptului de „angajament civic”, pe
care îl putem asimila celui de participare civică, două dimensiuni fundamentale: participarea în
structuri formale sau informale (participare asociativă vs. participare comunitară) şi participarea în
activităţi comunitare sau politice. Baum (2001, p.1840) identifică participarea cetăţenească cu
„implicarea cetăţenilor în procesul decizional public”. Acelaşi autor operează distincţia dintre
participarea cetăţenească şi participarea comunitară: în timp ce subiectul primului – cetăţeanul –
este o entitate uşor de delimitat iar participarea cetăţenească facil de operaţionalizat, comunitatea
induce probleme de definiţie, delimitare şi, la nivel practic, de reprezentare sau de legitimitate.
Un alt domeniuîn care participarea a suscitat un acut interes a fost cel al conducerii
întreprinderilor, în cadrul mişcărilor „managementului total al calităţii” sau al managementului
participativ. Aceste tehnici de gestiune a întreprinderii au vizat creştereaproductivităţii acestora prin
sporirea democraţiei interne a organizaţiilor.
Participarea implică multe dintre reflecţiile filosofice specifice democraţiei. În ce măsură
este justificată participarea la conducere a unor membri ai comunităţii cu competenţă discutabilă?
Este de aşteptat ca democraţia, prin accentul normativ pe egalitatea şanselor de participare la
dezbatere şi pe proceduri, să afecteze în mod negativ eficienţa colectivităţilor? Care sunt şansele
unei conduceri democratice de a evita destinul funest al birocratizării şi al monopolului oligarhic
prescris de Michels în „legea de fier a oligarhiei”? Acestea sunt chestiuni legate inextricabil de cea a
participării, pe care le semnalăm fără a le dezvolta.

Teoretizând participarea
Problematica generală a participării se poate încadra în matricea conceptuală a acţiunii colective
(vezi conceptul Acţiune colectivă). Problema fundamentală a acţiunii colective, aşa cum a fost ea
formulata iniţial de Olson (1966) este realizarea unui nivel satisfăcător de participare în furnizarea
bunului public, admiţând că motivaţiile pentru neimplicare (free riding) sunt serioase. Cu alte
cuvinte, problema constă în a motiva un număr suficient de mare de indivizi să contribuie la bunul
comun, în ciuda interesului lor de a nu participa. Definiţia acoperă problema participării în diversele
contexte disciplinare în care este abordată – participarea politică, participarea asociativă,
participarea socială. Abordarea din perspectivă economică a furnizării de bunuri publice –
aprofundată prin contribuţii exemplare, printre alţii, de către Garrett Hardin (cu a lui celebră
metaforă a „tragediei bunurilor comune”) a stimulat gânditorii din diverse domenii ale ştiinţelor
sociale să caute soluţii şi abordări care să depăşească pesimismul relativ la premisele participării
fără a apela neapărat la instituţii de furnizare centralizată sau folosind mecanismele pieţei.
Caracterul problematic al participării şi miza ei au stimulat mai multe direcţii de abordare
teoretică şi cercetare, de regăsit mai ales în dezbaterile privind participarea politică, în sociologia
mişcărilor sociale şi în sociologia dezvoltării sociale. Studii empirice dedicate acţiunii colective au
atenuat pesimismul indus de Olson şi Hardin, arătând că rate mult mai înalte de participare decât
cele presupuse de modelele convenţionale pot fi atinse în funcţie de intervenţia unor factori sau
contexte specifice precum: eterogenitatea grupului, eficienţa percepută a contribuţiei, de existenţa
unei mase critice de participanţi sau de norme culturale care stimulează participarea. În cele ce
urmează vom detalia câţiva factori ai participării individuale în instanţe de acţiune colectivă, aşa
cum au reieşit din studii din domenii variate, precum participarea politică, participarea asociativă
sau dezvoltarea comunitară participativă.
Putem clasifica teoriile referenţiale în modele ale cererii şi ale ofertei de participare.
Modelele cererii pun accentul pe factorii de context sau structurali, în timp ce modelele ofertei se
axează în primul rând pe caracteristicile individuale care sunt asociate cu probabilităţi specifice de
participare.
Dintre modelele cererii notăm: teoria instituţională a Thedei Skockpol (Skockpol, Munson,
Karch si Camp, 2002; Skockpol şi Crowley, 2001), care explică evoluţia ratelor de participare
voluntară din SUA prin iniţiativele centralizate, mai mult sau mai puţin favorabile acţiunilor
voluntare şi teoriile micro-sociologice, care subliniază impactul reţelelor sociale. Referindu-ne la
acestea, Tarrow (1996) a arătat, criticând celebra lucrare a lui Putnam despre democraţia italiană, că
subdezvoltarea societăţii civile din sudul Italiei se datorează mai ales menţinerii ei în situaţie de
semi-colonie de către statul italian, reprezentant al intereselor regiunilor nordice. Exemple din ţări
în curs de dezvoltare (Baiochi, 2001 pentru Brazilia şi Fox, 1996, pentru Mexic) arată că societatea
civilă nu se dezvoltă „organic” de jos în sus, ci prin sinergie instituţională, între stat şi societate
(Evans, 1997).
La această categorie, includem şi teoretizările rolului reţelelor pentru reuşita acţiunii
colective. Tipul de reţele predominant într-o societate reflectă măsura în care relaţiile sociale sunt
afectate de forţele pieţei şi de intervenţia statului, sau altfel spus, gradul în care o societate este
modernizată, în direcţia participării sociale a indivizilor şi a independenţei de relaţii familiale.
Cetăţenia socială invocată de T.H. Marshall (1950), care cuprinde atât îndreptăţirile cât şi
responsabilitatea participării, presupune defamilializare, adică atenuarea riscurilor sociale fie prin
apel la servicii furnizate pe piaţă fie prin bunuri colective furnizate la nivel colectiv (Esping-
Andersen, 1999). Astfel, se clarifică mai bine, poate, o distincţie populară printre specialiştii în
ştiinţele sociale din România, la nivelul analizării impactului reţelelor sociale asupra dezvoltării
sociale, anume cea dintre relaţiile sociale de tip „legătură” (bonding) şi cele de tip „punte”
(bridging). Participarea civică este în relaţie pozitivă cu implicarea în relaţii slabe, de tip punte,
indicate în sondaje, de pildă, de frecvenţa contactelor informale cu colegii de servici şi prieteni în
timp ce predominanţa sociabilităţii în cadrul reţelelor de rudenie şi de vecinătate este văzută ca
inhibatoare pentru participarea în iniţiative de acţiune colectivă.
Reţelele informale intră în competiţie directă cu organizaţiile voluntare formale înfostele ţări
comuniste (Howard, 2003), acestea din urmă dezvoltându-se în măsură semnificativă datorită
funcţiilor lor adaptative din perioada de opresiune. Înschimb, organizaţiile formale sunt atractive
doar pentru cei ale căror reţele au fost destructurate de forţele pieţei. Studiul privind excluziunea
socială din România al Băncii Mondiale (Amelina, Chiribucă, Knack, 2003) susţine corelaţia dintre
tipurile de reţele şi formele participării sociale. Studiul a identificat o categorie a indiferenţilor din
punctul de vedere al participării în reţele informale, care au niveluri mari ale încrederii generalizate
dar scăzute ale celei specifice, participă puţin în reţele informale şi acţiune colectivă dar au o
puternică implicare în organizaţii voluntare.
O altă distincţie importantă, necesară, este cea dintre lideri şi participanţi, cărora li se
alătură, ca spectatori, membri pasivi ai colectivităţilor. Distincţia este susţinută de câteva lucrări de
referinţă în domeniu, precum cele ale lui Popkin (1977) sau Oliver, Marwell şi Teiexira (1985). Cei
care îndeplinesc roluri de lideri, denumiţi de Frohlich, Oppenheimer si Young (1971) antreprenori
politici, sunt capabili să modifice motivaţiile membrilor comunităţii prin contribuţia la mecanismele
de atribuire colectivă, prin organizarea acţiunii colective şi prin accentuarea sentimentului eficienţei
colective fiindei înşişi beneficiarii unor recompense specifice.
Factorii individuali au fost mult mai insistent investigaţi. Pentru explicarea participării la
mişcări sociale, McCarthy, McAdam si Zald (1988) enumeră ca factori psihologici:
autoritarianismul, dorinţa de consistenţă cognitivă şideprivarea relativă. Mai recent, conceptul de
mânie a căpătat o anumită notorietate în studiul mişcărilor, ca fiind principalul motiv din spatele
implicării în mişcările de protest (Kemper, 1978; Ost, 2004). Un alt factor psihologic mai puţin
studiat, dar la fel de semnificativ, este orientarea latentă, de factură psihologică, către activismul
social, la care fac trimitere, totuşi, unele lucrări (ex. Brady, Verba si Shlozmann, 1995). Majoritatea
savanţilor recunosc că participarea poate fi rezultatul conformării la norme sociale sau seturi de
obligaţii colective (Almond şi Verba,1993;Hechter, 1987). O variabilă importantă, mai ales pentru
reprezentanţii şcolii capitalului social, este încrederea interpersonală. Contrar tezelor lui Putnam
(1995), potrivit căruia participarea creează încredere, Stolle (1998) şi Uslaner (2003) arată că
membrii asociaţiilor voluntare se recrutează mai ales dintre persoanele care au niveluri înalte ale
încrederii. Poziţia în stratificarea socială influenţează şi ea, probabilitatea participării. Participarea
este mai probabilăprintre membrii clasei mijlocii. Teoretizări precum cele ale lui McClleland (1976)
sau Bourdieu (1984) atribuie clasei mijlocii anumite înzestrări culturale care le stimulează
participarea.
Această observaţie introduce problematica resursele pentru activism, care sunt distribuite
inegal în funcţie de poziţia în ierarhia socială. Brady, Verba si Schlozman (1995) au arătat că
statusul social corelează cu competenţe civice, care se referă la capacităţi comunicaţionale şi
organizaţionale acumulate de-a lungul vieţii şi care pot fi transferate între domenii diverse. Educaţia
formală determină la rândul ei competenţele civice, în mod direct, prin sporirea capacităţii de
înţelegere şi de comunicare şi indirect prin asigurarea unei poziţii de reţea mai bune (Nie, Junn si
Stehlik-Barry, 1996). Activismul transmite un know-how al participării dar şi o identitate de
participant (Becker, 1963) pe care persoana caută ulterior să o manifeste. Deoarece resursele pentru
participare sunt asociate puternic cu statusul socio-economic, este plauzibil ca disponibilitatea de
participare să se transmită de la o generaţie la asta prin anumite mecanisme de transfer (Jennings,
2000)). Momentul din ciclul vieţii poate determina la rândul lui participarea prin faptul că
priorităţile şi resursele pentru participare sunt diferite între tineri si vârstnici, între necăsătoriţi şi
căsătoriţi.
Resursele materiale ale membrilor colectivităţii sunt, potrivit lui Wilson (1996); Massey şi
Denton (1993) corelate pozitiv cu capacitatea de implicare în acţiuni colective. Sărăcia produce
dezorganizare socială, o degradare a capitalului social in alţi termeni, ceea ce determină declinul
şanselor de acţiune colectivă. Astfel de teorii susţin scepticismul unora privind capacitatea de
autoorganizare a membrilor colectivităţilor deprivate.
Referitor la impactul participării anterioare în organizaţii comuniste din Europa Centrală şi
Răsăriteană rezultatele converg în direcţia unei relaţii pozitive. Referindu-se la membri partidelor
comuniste din fostele republici socialiste de la Estul Cortinei de Fier, Bahry şi Silver (1990) au
remarcat faptulcă aceştia se potrivesc, din multe puncte de vedere al unor caractersitici, cu imaginea
tipică a activistului occidental, aşa cum reiese şi din paragrafurile de mai sus. La rândul său,
Howard (2003) arată că persoanele care s-au abţinut să participe în uniuni de comunişti sau de tineri
comunişti au rate de participare scăzute şi în perioada post-comunistă.

Participarea cetăţenească şi dezvoltare în România

Literatura internaţională dedicată participării în diversele ei faţete a stabilit handicapul fostelor ţări
comuniste in ceea cepriveste resursele de activism (Howard, 2003; Uslaner, Badescu, 2004). Mai
mult, participarea este considerată în primul rândo caracteristică a ţărilor dezvoltate (vezi Almond si
Verba, 1989).
Principala concluzie şi preocupare regăsită în literatura românească în toate aceste domenii
este că implicarea cetăţenilor în viaţa publică este scăzută. Participarea în asociaţii de voluntari -
indicator general acceptat al implicării civice, este mai scăzută în democraţiile tinere, inclusiv în
România, decât în Europa de Vest. Statisticile arată că, în timp ce în Europa de Vest aproape 29,8%
din cetăţeni fac parte din cel puţin o asociaţie de voluntari, în fostele ţări comuniste acest indicator
se ridică abia la 18,3% (Bădescu, G. 1999).
Potrivit tuturor măsurătorilor efectuate, România este printre ţările cu cele mai scăzute rate
de participare asociativă. În noiembrie 2005 13%, dintre subiecţii unui Barometru de Opinie Publică
erau membri ai activi ai unei organizaţii voluntare (BOP noiembrie 2005), ceea ce, la o abordare
lucidă, este o estimare foarte optimistă. Datele din Barometrele de Opinie publică atestă că
segmentul cel mai important al participării este asigurat de sindicate şi de persoanele care aparţin
minorităţilor etnice şi religioase.
Cercetările din domeniu au invocat mai multe categorii de factori pentru a explica slaba
implicarea cetăţenească din fostele ţări comuniste. Acestea se întind de la moştenirea culturală şi
atitudinală a comunismului (parohialism, lipsa încrederii interpersonale şi instituţionale, cultură
civică precară) şi deprivările mai profunde la care sunt supuşi cetăţenii noilor democraţii în
deceniile de tranziţie (lipsa resurselor materiale şi fizice sau restrângerea reţelelor de legături
„slabe”) şi la caracterul exogen al asociaţiilor voluntare şi al organizaţiilor non-guvernamentale care
rămân printre aranjamentele instituţionale cu cea mai scăzută credibilitate în ţări precum România
sau la ostilitatea structurilor guvernamentale faţă de orice partener autonom.
Rezultatele de cercetare din România demonstrează o relaţie fără echivoc între participare şi
dezvoltare atât la nivel individual cât şi colectiv. Excluziunea socială înseamnă şi o retragere din
participrea socială, cei săraci având ratele cele mai scăzute de participare comunitară sau civică.
Inactivii comunitari sunt săraci, inactivi pe piaţa muncii, puţin educaţi, tineri sau vârstnici,
agricultori din mediul rural (Amelina, Chiribucă, Knack, idem). „Profilul „participantului” în
rezolvarea prin cooperare a problemelor comune din România este cel al bărbaţilor adulţi (45-55 de
ani), ocupaţi, cu studii medii din oraşele mari. Contactarea frecventă a oficialilor este un rol pe care
şi-l asumă cu precădere elita masculină educată din mediul rural.
Impactul participării asupra dezvoltării devine clar la analiza corelaţiilor din participare şi
indicatori de la nivelul comunităţii. Aceeaşi autori constată că gospodăriile sărace din comunităţile
în care activismul civic este mai intens primesc mai mult ajutor pentru venit minim garantatceea ce
ar putea fi explicat prin faptul că activismul civic produce o mai mare responsabilitate din partea
instituţiilor publice.
Perspectiva asupra participării în România apare mai puţin sumbră dacă extindem aria de
acoperire a conceptului la implicarea în moduri neinstituţionalizate formal, precum formele
tradiţionale de solidaritate din mediul rural sau organizarea şi operarea a diverse „acţiuni colective”
în mediul urban. Aceasta presupune renunţarea centrării aproape exclusive a atenţiei pe participarea
în asociaţii formale. Investigarea spiritului comunitar la sate evidenţiază că norme de solidaritate,
cristalizate în obiceiul „clăcii”, supravieţuiesc în diverse locaţii, cel puţin în Transilvania (Voicu şi
Voicu, 2006). Numeroase probleme de conservare şi producere a bunurilor publice sunt rezolvate la
oraşe prin acţiune colectivă, folosindu-se scheletul cvasi-instituţional al organizării scărilor de bloc
sau al asociaţiilor de proprietari (Hatos, 2006).

Motive pentru care nu participă cetăţenii

 S-ar putea, ca oamenii să nu poată participa, la data programată, la întrunirea sau audierea
publică sau la un alt eveniment de participare cetăţenească. Poate trebuie să lucreze, sau au un alt
program. În unele locuri, se ajunge greu fără maşină personală sau, poate că, locul întrunirii nu
este considerat sigur.
 Poate, oamenii nu au auzit sau nu au citit anunţurile publice despre întrunirea publică, sau poate
nu au aflat despre ea din cauză că nu a fost anunţată din timp.
 În unele cazuri, cetăţenii, care altfel sunt interesaţi să participe, întâmpină greutăţi în a contacta
persoana care se ocupă de transmiterea informaţiilor despre întrunire şi, pentru că nu reuşesc,
renunţă să mai vină.
 Cetăţenii se simt stânjeniţi dacă nu ştiu prea multe despre tema ce va fi discutată la întrunirea
publică şi dacă nu ştiu ce se aşteaptă de la ei, ca participanţi la întrunire.

 Oamenii, care nu au o experienţă sau sunt prea puţin obişnuiţi să participe la întruniri publice, ar
putea suspecta că au fost invitaţi, doar, pentru a fi manipulaţi în interesul administraţiei publice
locale.
 Într-o întrunire de cartier, oamenii ar putea fi rezervaţi în a-şi exprima un punct de vedere
deosebit, mai ales dacă, adoptând această poziţie, ar deveni nepopulari printre vecini, prieteni,
asociaţi, clienţi sau angajaţi.
 Oamenilor nu le place să discute şi să dezbată probleme despre care ei cred că s-a hotărât deja.
 Oamenilor nu le place să ofere informaţii, dacă ei cred că aportul lor nu va fi apreciat şi luat în
considerare la justa sa valoare.

Avantajele participării cetăţeneşti

Există multe avantaje de pe urma efortului de a implica cetăţenii în munca administraţiei publice
locale. Din perspectiva aleşilor locali, participarea cetăţenească îi ajută pe aleşii din administraţia
publică locală să ia decizii mai bune, introducând în proces o înţelegere mai profundă şi mai
cuprinzătoare a problemelor, temelor şi preocupărilor. Deciziile şi propunerile autorităţilor sunt
acceptate mai uşor de către public dacă cetăţenii au avut un cuvând de spus, pe parcursul procesului.
În continuare, ocaziile de a participa, pot motivaoamenii şi grupurile de a se implica şi mai mult în
comunitatea lor, distribuind astfel responsabilitatea şi răspunderea, pentru ceea ce se întâmplă în
comunitate, unui număr mai mare de cetăţeni.
Din perspectiva publicului, implicarea cetăţenilor cât mai devreme în procesul de luare a deciziei
publice, în special a acelora direct afectaţi de o problemă sau de un anumit program, poate duce la
creşterea înţelegerii, diminuarea conflictelor şi crearea condiţiilor pentru un larg consens public în
luarea deciziei. Implicarea devreme a cetăţenilor, în dezvoltarea noilor politici publice şi programe
ale administraţiei publice locale, întăreşte faptul că problemele şi îngrijorările lor au fost auzite şi
luate în considerare, rezultând că interesul public general este deservit mai bine. În general,
implicarea cetăţenilor în procesul de luare a deciziei face ca administraţia publică locală să pară
abordabilă şi mai deschisă. Atunci când cetăţenii percep administraţia publică locală ca fiind
deschisă spre ei, ei sunt mai dispuşi să afle şi să înţeleagă problemele administraţiei publice locale
şi, astfel, devin mai apţi de a ajuta la rezolvarea acestor probleme.
În concluzie, participarea cetăţenească ajută la luarea deciziei, sporeşte înţelegerea, cooperarea şi
aprecierea faţă de ceea ce face administraţia publică locală, reduce conflictele, creează sprijinul
pentru aplicarea unui proiect sau plan pentru comunitate şi face ca administraţia publică locală să
fie mai deschisă la problemele şi preocupările cetăţenilor. Participarea cetăţenească este
fundamentală într-o societate democratică.

Avantajele implicării cetăţeneşti din perspectiva executivului administraţiei publice locale

 Aduce la suprafaţă problemele locale pentru a fi rezolvate. Acest lucru se poate face prin sugestii
pentru îmbunătăţirea situaţiei sau prin prezentarea problemelor care trebuie rezolvate. Procesul
ajută, de asemenea, la identificarea căilor de armonizare a intereselor în competiţie şi diferitelor
puncte de vedere.
 Ajută la accentuarea mândriei locale (referitor la cartiere sau zone, chiar) princâştigarea
posibilităţii de a influenţa şi controla deciziile, care afectează zonele respective.
 Oferă sprijin administraţiei publice locale în stabilirea priorităţilor şi, ca urmare, promovează o
planificare financiară mai bună, alocând fondurile conform nevoilor comunităţii, care au fost
identificate.
 Aduce în proces cetăţenii şi grupurile comunităţii, care au experienţă şi cunoştinţe dincolo de
cele existente în administraţia publică locală şi, ca urmare, lărgeşte înţelegerea completă a
problemelor şi asigură o bază mai solidă pentru decizii.

 Creează lideri ai comunităţii, furnizează cunoaşterea în cadrul acesteia – un „ingredient” vital

pentru procesul democratic. Atunci când cetăţenii înţeleg modul cum funcţionează administraţia
publică locală, ei sunt mai dispuşi să participe la proces. Dacă administraţia publică locală are
realizări, oamenii implicaţi câştigă respect şi apreciere şi, ca urmare, vor fi mai cooperanţi şi vor
 sprijini mai puternic administraţia publică locală. Implicarea cetăţenească oferă o oportunitate de
instruire pentru viitorii aleşi locali.
 Produce contribuţii concrete (de exemplu, munca voluntarilor), de care comunitatea beneficieză
nemijlocit. În lumea întreagă, cetăţenii contribuie cu un număr semnificativ de ore de muncă
voluntară pentru administraţia publică locală. De exemplu, într-un oraş din SUA s-au prestat
80.000 de ore de muncă anual, efectuate de voluntari pentru comunitate.
 Tipuri de dreptate
Dreptateaeste valoarea etică şi juridică, în funcţie de care se aprobă sau se dezaprobă relaţiile
sociale şi raporturile juridice, normele juridice şi hotărârile organelor de jurisdicţie existente într-o
epocă şi într-o organizare socială dată; este faptul de a recunoaşte drepturile cuiva, de a acorda
fiecăruia ceea ce i se cuvine în mod legitim. Dreptatea este o virtute morală, cea mai înaltă dintre
cele patru virtuţi cardinale, care constă în faptul de a da fiecăruia ce este al său, în a respecta
drepturile altuia.
În societăţile bazate pe exploatare, clasele dominante caută să justifice, prin concepţiile lor despre
dreptate, relaţiile economice existente, să le întărească prin legi şi norme morale, în timp ce clasele
şi păturile sociale asuprite promovează propriile lor concepţii despre dreptate, care oglindesc
necesitatea schimbărilor relaţiilor sociale respective, năzuinţa maselor de a înlătura inegalitatea
socială. Dezvăluind caracterul formal al concepţiei burgheze despre dreptate, concepţie care
ascunde esenţa exploatării capitaliste, marxism leninismul a făurit o concepţie nouă, comunist-
ştiinţifică despre dreptate, conform căreia adevărata dreptate socială constă în eliberarea omului de
orice exploatare şi asuprire, în realizarea egalităţii sociale depline în condiţiile comunismului.
Există mai multe tipuri de dreptate dintre care principalele categorii de dreptate sunt:

 dreptatea distributivă este corectitudinea accesului la resurse, poziţii în societate şi a

distribuiriiunor avantaje, obligaţii între persoane, grupuri în societate.)

 dreptatea procedurală presupune respectarea legilor şi înfăptuirea justiţiei. Ca respectare a

legilor, dreptatea presupune respectarea drepturilorlegale ale unei persoane: libertarea
personală, proprietatea, demnitatea umană şi să i se dea fiecăruia ce i se cuvine.

 dreptatea corectivă sau reparatorie se referă la repararea nedreptăţii şi la corectitudinea

răspunsului la nedreptăţi, prejudicii.
Dreptatea este o valoare etică, morală şi juridică care constă în faptul de a da fiecăruia ce este al său
şi de a recunoaşte drepturile cuiva. De asemenea, se aprobă sau se dezaprobă hotărârile organelor de
jurisdicţie existente într-o organizare socială dată.
Clasificare
Dreptate distributivă
Dreptate corectivă
Dreptate procedurală
Dreptatea distributivă
Dreptatea distributivă reprezintă corectitudinea:
* accesului la resurse, poziţii în societate
* distribuirii unor avantaje
Dreptatea distributivă presupune, de asemenea:
* avantaje care includ ceea ce poate fi distribuit şi este considerat util: bunuri, recompense
* obligaţii care includ ceea ce poate fi distribuit: pedepse, plata taxelor
* identificarea criteriilor care pot fi luate în considerare pentru realizarea acesteia: competente,
merite si nevoi.
Dreptatea corectivă
Dreptatea corectivă se referă la:
* repararea nedreptăţii
Scopurile dreptătii corective sunt:
* corectarea nedreptăţii, impunând o pedeapsă pentru a restabili dreptatea
* descurajarea persoanelor de la comiterea altor nedreptăţi din teama consecinţelor.
Dreptatea procedurală
Dreptatea procedurală presupune respectarea legilor şi înfăptuirea justiţiei.
Aceasta dreptate se bazeaza pe:
* respectarea drepturilor legale ale unor persoane: libertatea personală, proprietatea, demnitatea
umană
* să i se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine.
Fapta ilegalăreprezintă o încâlcare a unei legi şi declanşează răspundereajuridică pentru aceasta.
Consecinţelevorfi:
* pedepsireapersoanelordoveditecafiind vinovate
* stabilirea pedepselorîn funcţie de gravitatea faptelorcomise
Minorii nu au capacitatea de a raspunde penal până la vârsta de 14 ani, după care pedepsele se
aplică în funcţie de faptele comise.
Tipuri de dreptate
* Termenul „dreptate” desemnează deopotrivă, un ideal universal şi o virtute personală.
* Persoana care posedă această virtute personală este „un om drept”.
* De regulă, analizăm termenul „dreptate” prin opoziţie cu cel de „nedreptate”.
Pe parcursul anilor de şcoală, la diferite discipline (Istorie sau Cultură civică, spre exemplu), aţi
studiat şi comparat între ele mai multe tipuri de comunităţi umane. Aţi constatat că, în cadrul acestor
societăţi, unii oameni sunt bogaţi, alţii sunt săraci, unii tineri au posibilităţi materiale pentru a
studia, alţii nu, unii oameni au numeroase proprietăţi, alţii abia dispun de o locuinţă modestă
ş.a.m.d.. este drept ca lucrurile să se petreacă astfel în cadrul unei societăţi? Când spunem că o
societate este dreaptă şi când ea este nedreaptă? Este posibil ca una şi aceeaşi societate să fie
dreaptă pentru unii şi nedreaptă pentru alţii? Nu există un singur răspuns pentru toate aceste
întrebări. De fiecare dată, pentru a stabili dacă o societate este „dreaptă” sau „nedreaptă”, trebuie ca
analiza noastră să se bazeze pe o serie de elemente sau „criterii”, în funcţie de care putem vorbi de
mai multe tipuri sau categorii de dreptate.
Principalele categorii de dreptate sunt:
¨ Dreptate distributivă
¨ Dreptate procedurală
¨ Dreptate corectivă sau reparatorie.
Dreptatea distributivă reprezintă corectitudinea:
¨ accesului la resurse, poziţii în societate
¨ distribuirii unor avantaje, obligaţii între persoane, grupuri în societate.
Avantajele includ ceea ce poate fi distribuit persoanelor, grupurilor şi este considerat util, de dorit,
de exemplu:
· bunuri
· recompense.
Obligaţiile ceea ce poate fi distribuit persoanelor, grupurilor. Sunt considerate de nedorit de
exemplu:
· pedepsele
plata taxelor.
Distribuirea corectă a avantajelor şi a obligaţiilor presupune identificarea criteriilor care pot fi luate
în considerare pentru realizarea dreptăţii. Acestea sunt:
· competenţele
· meritele
· nevoile
persoanelor respective; ele pot asemăna sau deosebi persoanele cărora le sunt distribuite. Astfel,
într-o situaţie particulară, persoanele care se aseamănă din punctul de vedere al criteriilor
menţionate trebuie tratate la fel, iar cele care se deosebesc, în mod diferit.
Dreptatea procedurală presupune respectarea legilor şi înfăptuirea justiţiei.
Ca respectare a legilor dreptatea presupune:
¨ respectarea drepturilor legale ale unor persoane: libertatea personală, proprietatea, demnitatea
umană
¨ să i se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine.
În situaţia unei pedepse, trebuie:
· să fie pedepsite persoanele dovedite ca vinovate
· să fie stabilite pedepse potrivit gravităţii faptelor comise.
Dreptatea corectivă sau reparatorie se referă la:
¨ repararea nedreptăţii
¨ corectitudinea răspunsului la nedreptăţi, prejudicii.
Necesitatea dreptăţii corective este legată de faptul că unele persoane, trăind în societate, comit
nedreptăţi sau, prin comportamentul lor, aduc prejudicii altor persoane.
Scopurile dreptăţii corective sunt:
· corectarea nedreptăţii, furnizând un remediu sau impunând o pedeapsă pentru a restabili dreptatea
· preîntâmpinarea altor nedreptăţi, răspunzând la nedreptăţi într-un fel care apără persoana de a greşi
din nou
· descurajarea persoanelor de la comiterea altor nedreptăţi din teama pentru consecinţe.
* Principale tipuri de dreptate sunt: dreptatea distributivă, dreptatea procedurală şi dreptatea
corectivă sau reparatorie.
* Dreptatea ca acces la resursele şi la poziţiile în societate se numeşte dreptate distributivă.
* Dreptatea ca respectare a legilor şi înfăptuire a justiţiei se numeşte dreptate procedurală.
* Dreptatea ca reparare a nedreptăţii se numeşte dreptate corectivă sau reparatorie.
 Justiţia ca instituţie de apărare a dreptăţii
În limba română termenul „justiţie” este sinonim, în mai multe situaţii, cu cel de „dreptate” şi
aceasta întrucât justiţia este chemată să se apere şi să înfăptuiască dreptatea. Deseori spunem ca
„justiţia a făcut dreptate” sau ca „justiţia şi-a spus cuvântul şi s-a făcut dreptate” sau „persoana
aceasta (Superman, spre exemplu) este un justiţiar”, o persoană care face dreptate. Dar ce se
înţelege de fapt prin justiţie?
Termenul „justiţie” desemnează:
¨ ansamblul legilor şi al instanţelor judecătoreşti precum şi sistemul de funcţionare al acestor
instanţe
¨ o formă fundamentală a activităţii statului, care constă în judecarea conflictelor civile sau penale şi
în aplicarea pedepselor prevăzute de lege.
Dreptatea socială presupune instituţii şi norme care să reglementeze raporturile dintre persoane.
Normele reprezintă aşteptări sociale în legătură cu modul în care o persoană se comportă sau
acţionează. Normele juridice asigură realizarea dreptăţii, exprimând:
· ceea ce este permis în societate
· ceea ce este interzis în societate.
În situaţia încălcării (în mod intenţionat sau neintenţionat) a normei juridice, a legii, societatea
stabileşte, prin intermediul autorităţilor judecătoreşti:
· vina persoanei în cauză
· pedeapsa legală care trebuie să i se aplice.
Normele juridice (numite şi norme de drept) sunt cuprinse în sisteme sau coduri de legi.
Dreptul (sistemul legilor) conţine:

Drept civil Drept penal

- cuprinde legile care au în vedere - cuprinde legi care privesc: criminalitatea

conflictele dintre persoanele private; (omorul, furtul), fapte penale care dăunează unei
persoane, unei întreprinderi sau unei instituţii de
stat;

- persoana acuzată compare în faţa - persoana acuzată compare în faţa tribunalului

tribunalului într-un proces civil: are drept la într-un proces penal; are drept la avocat;
avocat (care încearcă să-i dovedească
nevinovăţia);
- acuzaţia este adusă de persoane private; - acuzaţia este adusă de un organ al statului –
parchetul; procurorul, ca reprezentant al
parchetului încearcă să dovedească, în faţa
tribunalului, vinovăţia acuzatului;

- pedeapsa pentru partea care pierde este de - pedeapsa comunicată de judecător prin sentinţă
regulă bănească; poate fi:
- privare de libertate;
- muncă silnică;
- confiscarea averii;
- retragerea dreptului de exercitare a unei
profesiuni;

Pe lângă normele juridice, activitatea noastră este determinată şi de alte tipuri de norme, numite
norme morale.

Normele juridice se deosebesc de Normele morale

- au o putere de constrângere - au o constrângere ce ţine de
mai mare; conştiinţa persoanei, de decizia ei
de a le respecta
- pot fi impuse prin forţă - nu pot fi impus eprin forţă;
-au drept consecinţe ale - au drept consecinţe ale
nerespectării lor pedepsele nerspectării lor: sancţiunea
opiniei publice, oprobiul public.
(inclusiv privarea de
libertate).

Apărarea şi înfăptuirea dreptăţii se realizează prin intermediul proceselor. Acestea:

¨ se desfăşoară diferit de la o ţară la alta, corespunzător sistemului juridic propriu
¨ sunt reglementate prin procedura juridică.
Dacă o persoană este condamnată pe nedrept, aceasta poate declara recurs.
Recursul este procedura prin care o persoană, condamnată pe nedrept sau care consideră că a primit
o pedeapsă prea mare, poate face întâmpinare în acest sens.
Rolul justiţiei pentru aprobarea şi înfăptuirea dreptăţii se afirmă preponderent într-o societate
democrată.
Într-o societate democratică, un sistem juridic este eficient atunci când apără drepturile individuale
şi pe cele ale poporului.
Sensul termenului dreptate nu este acelaşi în toate societăţile şi în diferite perioade de timp.
Modul de organizare a societăţii, tradiţiile şi obiceiurile unei comunităţi au o puternică influenţă
asupra înţelegerii dreptăţii precum şi asupra modului de înfăptuire al acesteia.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au trăit în comunităţi. S-a discutat, în special, la lecţiile de
Cultură civică şi Istorie, despre diferite tipuri de comunitate umană: familia, grupurile, popoarele,
naţiunea, comunitatea internaţională. Poate s-a pus problema modului în care se ajunge la traiul în
comunitate şi a felului în care este asigurată dreptatea în cadrul acesteia. Putem discuta despre un
singur sens al dreptăţii sau înţelegem dreptatea în strânsă legătură cu viaţa unei comunităţi?
De-a lungul timpului, răspunsurile la această întrebare s-au situat, în general, pe două poziţii.
♦ Dreptatea este considerată ca absolută, aceeaşi pentru toţi oamenii din toate timpurile şi din toate
locurile; cei care au susţinut acest punct de vedere au argumentat în favoarea caracterului absolut al
dreptăţii, prin specificul naturii umane (raţiune, demnitate, creativitate).
Astfel, Sfântul Augustin susţinea că dreptatea este aceeaşi pentru toţi oamenii; gradul de dreptate
din comportamentul oamenilor depinde de gradul de aderare la conţinutul absolut al dreptăţii.
¨Dreptatea este considerată ca relativă, un fel de convenţie încheiată între oameni. Această
convenţie era necesară pentru reglementarea traiului în comunitate şi pentru a obţine pacea şi
liniştea socială. Consecinţa era că popoare diferite au încheiat convenţii diferite, ceea ce era drept
pentru locuitorii unei ţări nu este neapărat drept pentru locuitorii altei ţări. Ca atare, dreptatea ar
putea să difere de la o ţară la alta, de la o epocă la alta.
Se poate spune astfel că sclavia, considerată dreaptă în antichitate este, de fapt, nedreaptă din
punctul nostru de vedere.
Un alt aspect pe care trebuie să îl avem în vedere se corelează cu rolul instituţiei statale. Importanţa
pe care statul o are în cadrul comunităţii se răsfrânge asupra înţelegerii termenului de dreptate.
Filozoful antic grec Aristotel susţine că statul asigură legea, dreptatea şi buna folosire a însuşirilor
umane: inteligenţă, voinţă. Dimpotrivă, în afara statului, omul este fiară sau zeu, folosindu-şi
trăsăturile native în scopuri negative.
Thomas Hobbes consideră că în starea naturală oamenii erau mânaţi de dorinţe egoiste, ceea ce a
generat ca efecte:
· starea permanentă de război între oameni
· situaţii conflictuale, în care omul era lup pentru alt om (homo homini lupus est).
Statul este rezultatul unui pact sau contract social încheiat de oameni:
· cu preţul renunţării la unele drepturi şi limitării libertăţii
Termenul „justitie” desemneaza:
- Ansamblul legilor si al instantelor judecatoresti precum si sistemul de functionare al acestor
instante.
- O forma fundamentala a activitatii statului care consta in judecarea conflictelor civile sau penale si
in aplicarea pedepselor prevazute de lege.
Normele reprezinta asteptarile sociale in legatura cu modul in care o persoana se comporta si
actioneaza. Normele pot fi:
- Norme juridice – senise;
- Norme morale – nesenise.
Normele juridice asigura realizarea dreptatii exprimand:
- Ceea ce este permis in societate;
- Ceea ce este interzis in societate.
In situatia incalcarii (in mod intentionat sau neintentionat) a normei juridice, a legii, societatea
stabileste, prin intermediul autoritatii judecatoresti:
- Vina persoanei in cauza;
- Pedeapsa legala care trebuie sa i se aplice.
Normele juridice sunt cuprinse in sisteme sau coduri de legi.
Sistemul de legi cuprinde:
- Dreptul civil
- Dreptul penal
Dreptul civil cuprinde:
- Legi care au in vedere conflictele dintre persoanele private;
- Persoana acuzata compare in fata tribunalului intr-un proces civil, care are dreptul la un avocat
care incearca sa ii demonstreze nevinovatia
- Acuzatia este adusa de persoane private;
- Pedeapsa pentru persoana care pierde este de regula baneasca.
Dreptul penal cuprinde
- legi care privesc criminalitatea (furtul, omorul) fapte penale care dauneaza unei persoane sau
institutii;
- persoana acuzata compara in fata tribunalului intr-un proces penal, care are dreptul la un avocat;
- acuzatia este adusa de un organ al statului – parchetul; procurorul, ca reprezentant al parchetului,
incearca sa dovedeasca in fata tribunalului nevinovatia acuzatului;
- pedeapsa comunicata de judecator prin sentinta poate fi:
  privare de libertate;
 munca silnica
 confiscarea averii
 retragerea dreptului de exercitare a unei profesii.
Normele juridice:
- au putere de constrangere mai mare;
- pot fi impuse prin forta;
- au drept consecinta a nerespectarii lor pedepse, inclusiv privarea de libertate.
Normele morale:
- au o constrangere ce tine de constiinta;
- nu pot fi impuse prin forta;
- au drept consecinte ale nerespectarii lor: sanctionarea opiniei publice.
Apararea si infaptuirea dreptatii se realizeaza prin intermediul proceselor. Acestea se desfasoara
diferit de la o tara la alta.
Daca o persoana este condamnata pe nedrept, aceasta poate declara recurs.
Recursul este procedura prin care o persoana condamnata pe nedrept sau care considera ca a primit
o pedeapsa prea mare, poate face intampinare in acest sens.
Intr-o societate democratica un sistem juridic este eficient atunci cand apara drepturile individului si
pe cele ale poporului.
Una din principalele functii ale societatii o constituie generarea, mentinerea si transmiterea din
generatie in generatie a valorilor ce definesc specificul societatii, matricea sa structurala. Aceasta
functie se gaseste la nivelul grupurilor si organizatiilor sociale. O astfel de functie este realizata prin
intermediul unui proces social fundamental, socializarea. Omul este in permanenta interactiune cu
factorii sociali ai existentei sale.
Motivul principal din cauza caruia delicventa juvenila atinge cote alarmante il reprezinta lipsa ori
gradul scazut de educatie primit atat in cadrul familiei cat si in institutiile de invatamant, care
dovedesc pe zi ce trece o ineficienta dramatica. De asemenea, scaderea varstei de la care minorii pot
raspunde penal pentru faptele lor se inscrie intr-o tendinta generala in dreptul european al
minorului.
Fie ca sunt victime, martori sau infractori, pentru toate cazurile este la fel de importanta existenta
unui sistem ce intelege vulnerabilitatile specifice ale copiilor si le respecta drepturile si de asemenea
este important pentru copii sa-si cunoasca si inteleaga drepturile si sa respecte normele juridice si
morale.
În limba română termenul „justiţie” este sinonim, în mai multe situaţii, cu cel de „dreptate” şi
aceasta întrucât justiţia este chemată să se apere şi să înfăptuiască dreptatea. Deseori spunem ca
„justiţia a făcut dreptate” sau ca „justiţia şi-a spus cuvântul şi s-a făcut dreptate” sau „persoana
aceasta (Superman, spre exemplu) este un justiţiar”, o persoană care face dreptate.
Termenul „justiţie” desemnează:
¨ ansamblul legilor şi al instanţelor judecătoreşti precum şi sistemul de funcţionare al acestor instanţe

¨ o formă fundamentală a activităţii statului, care constă în judecarea conflictelor civile sau penale şi în aplicarea
pedepselor prevăzute de lege.

Dreptatea socială presupune instituţii şi norme care să reglementeze raporturile dintre persoane.
Normele reprezintă aşteptări sociale în legătură cu modul în care o persoană se comportă sau
acţionează. Normele juridice asigură realizarea dreptăţii, exprimând:

 ceea ce este permis în societate

 ceea ce este interzis în societate.

În situaţia încălcării (în mod intenţionat sau neintenţionat) a normei juridice, a legii, societatea
stabileşte, prin intermediul autorităţilor judecătoreşti:

 vina persoanei în cauză

 pedeapsa legală care trebuie să i se aplice.

Normele juridice (numite şi norme de drept) sunt cuprinse în sisteme sau coduri de legi.
Dreptul (sistemul legilor) conţine:
Drept civil Drept penal

 cuprinde legile care au în vedere conflictele  cuprinde legi care privesc: criminalitatea (omorul, furtul),
dintre persoanele private fapte penale care dăunează unei persoane, unei întreprinderi
sau unei instituţii de stat
 persoana acuzată compare în faţa tribunalului
într-un proces civil: are drept la avocat (care  persoana acuzată compare în faţa tribunalului într-un proces
încearcă să-i dovedească nevinovăţia) penal; are drept la avocat

 acuzaţia este adusă de persoane private  acuzaţia este adusă de un organ al statului – parchetul;
procurorul, ca reprezentant al parchetului încearcă să
 pedeapsa pentru partea care pierde este de dovedească, în faţa tribunalului, vinovăţia acuzatului
regulă bănească.
 pedeapsa comunicată de judecător prin sentinţă poate fi:

Þ privare de libertate

Þ muncă silnică

Þ confiscarea averii

Þ retragerea dreptului de exercitare a unei profesiuni.

Normele juridice se deosebesc de Normele morale

¨ au o putere de constrângere mai mare ¨au o constrângere ce ţine de conştiinţa
persoanei, de decizia ei de a le respecta
¨ pot fi impuse prin forţă
¨nu pot fi impuse prin forţă
¨ au drept consecinţe ale nerespectării lor
pedepsele (inclusiv privarea de libertate). ¨au drept consecinţe ale nerespectării lor:
sancţiunea opiniei publice,
¨ se desfăşoară diferit de la o ţară la alta,
corespunzător sistemului juridic propriu

¨ sunt reglementate prin procedura juridică.

Apărarea şi înfăptuirea dreptăţii se realizează prin intermediul proceselor. Dacă o persoană este condamnată pe nedrept,
aceasta poate declara recurs.

Recursul este procedura prin care o persoană, condamnată pe nedrept sau care consideră că a primit o pedeapsă prea
mare, poate face întâmpinare în acest sens.

Rolul justiţiei pentru aprobarea şi înfăptuirea dreptăţii se afirmă preponderent într-o societate democrată.

Într-o societate democratică, un sistem juridic este eficient atunci când apără drepturile individuale şi pe cele ale
poporul Într-o societate democratică justiţia reprezintă societatea care aprobă şi înfăptuieşte dreptatea.

* Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.

* Normele juridice sunt cuprinse în sisteme sau coduri de legi (drept civil şi drept penal).

Tipuri de egalitate
De-a lungul istoriei, analiza conceptului de egalitate a impus mai multe tipuri de egalitate:
Egalitatea politică presupune:

 votul universal,drepturi politice egale;

 participarea permanentă şi egală a cetaţenilor la exercitarea puterii (direct şi prin reprezentanţi)

Egalitatea juridică presupune, în esenţă, egalitatea cetăţenilor în faţa legii:

¨ statul are obligaţia de a trata în mod egal pe toţi cetăţenii, nefavorizând şi nediscriminând pe
nimeni

¨ fiecare cetăţean poartă răspunderea faptelor sale.

Egalitatea economică, sub aspectul veniturilor sau proprietăţii, poate părea, la prima vedere,
atractivă. Totuşi, promovarea egalităţii economice poate pune în pericol anumite libertăţi. Obţinerea
egalităţii economice presupune intervenţia statutului în viaţa socială şi economică..
Statul democratic poate urmări exigenţa egalităţii, asigurând pentru cetăţenii săi:

¨ egalitatea civilă, care însemnă egalitatea în faţa legii, egalitatea în raport cu sistemul de drepturi şi de obligaţii
(dreptul la educaţie, pedepsirea celui ce a încălcat legea etc.);

¨ egalitatea şanselor, trebuie să fie o absolută necesitate a corectitudinii “la pornirea în viaţă”, de a obţine o viaţă bună
pentru ei şi de a depinde de ei ce vor face cu această posibilitate; şansa poate fi înţeleasă ca posibilitate de reuşită de
care au nevoie oamenii în viaţa lor.

JUSTIŢIA CA INSTITUŢIE DE APĂRARE ŞI DE ÎNFĂPTUIRE A DREPTĂŢII

Fiecare dintre noi învăţăm să ne comportăm în funcţie de numite valori şi norme
considerate importante de societatea în care trăim.

Diferenţa între normele morale şi normele juridice este dată de consecinţele pe

care le produce încălcarea respectivei norme. Nerespectarea unei norme morale
atrage după sine dispreţul opiniei publice. Nerespectarea unei norme juridice are
ca efect aplicarea unei pedepse în funcţie de gravitatea faptei. Cu ajutorul normelor
juridice se realizează dreptatea.

Totalitatea normelor scrise formează sistemul de drept. Acesta cuprinde dreptul

civil şi dreptul penal.
Dreptul civil încearcă să rezolve conflictele dintre persoane private, iar pedepsele
sunt, de obicei, de natură bănească.
Dreptul penal este cel prin intermediul căruia se pedepseşte omorul, furtul, violul,
ş.a. În acest caz, acuzaţiile sunt aduse de reprezentantul Parchetului (procurorul), iar
acuzatul are dreptul la un avocat care încearcă să-i dovedească nevinovăţia.
Judecătorul comunică verdictul (vinovat sau nevinovat) şi sentinţa.

În România:
Şedinţele de judecată sunt publice;
Dacă cineva consideră pedeapsa nedreaptă, poate face recurs.
Vina recunoscută duce la diminuarea pedepsei.
Probele pot fi atât materiale cât şi mărturii ale unor persoane;
Mărturiile nu pot fi obţinute prin tortură;
Pedeapsa cu moartea a fost desfiinţată.

În înfăptuirea dreptăţii pot să apară erori judiciare sau abuzuri judiciare. Pentru a se
apăra oamenii au dreptul la recurs, pot apela la ONG-uri sau la mass-media sau se
pot plânge Curţii Internaţionale de la Haga sau Curţii Europene a Drepturilor Omului
– C.E.D.O. (Curtea de la Strasbourg).

Pe lângă dreptul naţional există un drept internaţional care se aplică în relaţiile

dintre state sau în relaţiile dintre cetăţeni şi state.

În cele mai multe ţări europene legislaţia se bazează pe dreptul roman. Există încă
ţări ale globului în care normele de drept au la bază un cod moral religios (ex.
Sharia, dreptul islamic).

Justitia ca insitutiede apararesi infaptuire a dreptatii.

De cele mai multe ori, justitia este simbolizata de o femeie legata la ochi care tine in mana o balanta
si o spade cu doua taiusuri.
Aceasta reprezentare vrea sa ne sugereze, pe de o parte, idea ca justitia este puternica, iar, pe de alta
prte, ca este nepartimitoare, aceiasi pentru toti oamenii, indiferent de bogatii, tineti sau batrani,
femei sau barbati. O justitie puternica si egala pentru toti a reprezentat mai de graba un ideal.
Realizarea lui in practica este dificila, pentru ca justitia este infaptuita de catre oameni supusi
greselii si dupa legi stabilite de ei.
In ciuda preferintelor posibile, justitia ramane o conditie fundamental a vieti sociale; datorita ei se
creaza, se pastreaza si se restsbileste ordinea in societete.
De aceea sa spus, pe buna dreptate, ca justitia este temelia statului.
Infaptuirea institutiei inseamna, de fapt, incercareade a face dreptate prin aplicarea ligii. Iar a face
dreptate inseamna a respecta si proteja drepturile si libertatile fundamentale alr oamenilor.
Orice lege instituie o interdictie. Oameni au impus diferite interdictii pentru a face posibila
canvietuirea si a impiedica abuzurile celor puternici.
El indica membri unei comunitati ce le este permis sa faca si ce nu.
Dar aceasta nu inseamna ca legea ingradeste drepturile indivizilor, ci, dinpotriva, le protejaza. Sane
imaginam ca, in timp ce o persoana lipseste de acasa, locuinta ii este jefuita de un individ, motivand
ca are msare nevoie de obiectele furate.
O lege poate si trebuie sa fie respectata atat cfat timp este dreapta.
Daca legea nu este dreapta, oqameni o vor incalca, chear si cu riscul de a fi pedepsiti. Autoritatile
care a adoptat-o vor lua masuri de forta pentru a o impune. Inpotriva nonviolentei fata de o lege
nedreapta se numeste nesupunere civila.
Aceasta este o modalitate de lupta caracterizata prin noncooperaresi rezistenta pasiva fata de
autoritatile publice, initiata de Mahatma Gandhi impotriva dominatiei coloniale engleze din India.
Principalele caracteristici ale justitiei in tara noastra sunt:

 liberul acces la justitie.Accesul la justitie e garantat tuturor oamenilor. Orice persoana se poate
adresa justitiei pentru a-si apara drepturile, libertatile si interesele, fara nici o imgradire legala.

 independenta justitiei. Acest principiu se refera la libertatea total;a de apreciere si judecare a

faptelor, de intrepretare a legii, fara nici un amestec din partea puterii politice, a unor grupuri de
pasiune, a presei si a publicului

 impartialitarea justitiei. Intre oameni pot exita divergente, tensiuni si chear conflicte generalede
interese si pasiuni De obicei in asmenea situatii, personale implicate direct nu judeca obiectev si
impartial: fiecare isi sustine interesul propiu sipune problemele numai din punctul sau de vedere.
Principile fundamentale dupa care se realizeaza justitia in Romania sunt:
1. caracterul oral public al sedintelor de judecata, astfel incat orice persoana interesata sa poata
asista la proces;
2. premzuntia de nevinovatie este un principiu in baza caruia o persoana impotriva careia s-a
declansat proces penal;
3. dreptul la aparare consta in asigurarea drepturilor si garantiilor acordate celor implicati intrun
proces penal pentru asi putea sustine interesele;
4. egalitatea partilor;
5. obligatia motivariihotararilor judecatoresti.
Justiţia, ca instituţie de apărare şi de înfăptuire a dreptăţii

ÎÎn limba romaâ naă termenul „justiţie” este sinonim, îân mai multe situaţii, cu cel de „dreptate” şi
aceasta îântrucaâ t justiţia este chemataă saă se apere şi saă îânfaă ptuiascaă dreptatea. Deseori spunem
ca „justiţia a faă cut dreptate” sau ca „justiţia şi-a spus cuvaâ ntul şi s-a faă cut dreptate” sau
„persoana aceasta (Superman, spre exemplu) este un justiţiar”, o persoanaă care face dreptate.
Dar ce se îânţelege de fapt prin justiţie?

Termenul „justiţie” desemnează:

- ansamblul legilor şi al instanţelor judecătoreşti precum şi sistemul de funcţionare al acestor
instanţe
- o formă fundamentală a activităţii statului, care constă în judecarea conflictelor civile sau penale şi
în aplicarea pedepselor prevăzute de lege.
Dreptatea socială presupune instituţii şi norme care să reglementeze raporturile dintre persoane.
Normele reprezintă aşteptări sociale în legătură cu modul în care o persoană se comportă sau
acţionează. Normele juridice asigură realizarea dreptăţii, exprimând:
- ceea ce este permis în societate
- ceea ce este interzis în societate.
În situaţia încălcării (în mod intenţionat sau neintenţionat) a normei juridice, a legii, societatea
stabileşte, prin intermediul autorităţilor judecătoreşti:
- vina persoanei în cauză
- pedeapsa legală care trebuie să i se aplice.
Normele juridice (numite şi norme de drept) sunt cuprinse în sisteme sau coduri de legi.

Dreptul (sistemul legilor) conţine:

Drept civil Drept penal

- cuprinde legile care au îân vedere - cuprinde legi care privesc: criminalitatea
conflictele dintre persoanele private; (omorul, furtul), fapte penale care daă uneazaă
unei persoane, unei îântreprinderi sau unei
instituţii de stat;
- persoana acuzataă compare îân faţa - persoana acuzataă compare îân faţa
tribunalului îântr-un proces civil: are tribunalului îântr-un proces penal; are drept la
drept la avocat (care îâncearcaă saă -i avocat;
dovedeascaă nevinovaă ţia);
- acuzaţia este adusaă de persoane - acuzaţia este adusaă de un organ al statului –
private; parchetul; procurorul, ca reprezentant al
parchetului îâncearcaă saă dovedeascaă , îân faţa
tribunalului, vinovaă ţia acuzatului;
- pedeapsa pentru partea care pierde - pedeapsa comunicataă de judecaă tor prin
este de regulaă baă neascaă ; sentinţaă poate fi: - privare de libertate;
- muncaă silnicaă ;
- confiscarea averii;
- retragerea dreptului de
exercitare a unei
profesiuni;
 Pe lângă normele juridice, activitatea noastră este determinată şi de alte tipuri de
norme, numite norme morale.

Normele juridice se deosebesc de Normele morale

- au o putere de - au o constraâ ngere ce ţine de
constraâ ngere mai mare; conştiinţa persoanei, de
decizia ei de a le respecta
- pot fi impuse prin forţaă - nu pot fi impus eprin forţaă ;
-au drept consecinţe ale - au drept consecinţe ale
nerespectaă rii lor pedepsele nerspectaă rii lor: sancţiunea
(inclusiv privarea de opiniei publice, oprobiul
libertate). public.

Apaă rarea şi îânfaă ptuirea dreptaă ţii se realizeazaă prin intermediul proceselor.
Acestea:
- se desfaă şoaraă diferit de la o ţaraă la alta, corespunzaă tor sistemului juridic propriu
- sunt reglementate prin procedura juridicaă .

Dacaă o persoanaă este condamnataă pe nedrept, aceasta poate declara recurs.

Recursul este procedura prin care o persoanaă , condamnataă pe nedrept sau care
consideraă caă a primit o pedeapsaă prea mare, poate face îântaâ mpinare îân acest sens.
Rolul justiţiei pentru aprobarea şi îânfaă ptuirea dreptaă ţii se afirmaă preponderent îântr-o
societate democrataă .
Într-o societate democratică, un sistem juridic este eficient atunci când apără
drepturile individuale şi pe cele ale poporului.
Sensul termenului dreptate nu este acelaşi în toate societăţile şi în diferite
perioade de timp.
Modul de organizare a societăţii, tradiţiile şi obiceiurile unei comunităţi au o
puternică influenţă asupra înţelegerii dreptăţii precum şi asupra modului de înfăptuire
al acesteia.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au traă it îân comunitaă ţi. S-a discutat, îân special, la lecţiile de
Culturaă civicaă şi Îstorie, despre diferite tipuri de comunitate umanaă : familia, grupurile,
popoarele, naţiunea, comunitatea internaţionalaă . Poate s-a pus problema modului îân care se
ajunge la traiul îân comunitate şi a felului îân care este asigurataă dreptatea îân cadrul acesteia.
Putem discuta despre un singur sens al dreptaă ţii sau îânţelegem dreptatea îân straâ nsaă
legaă turaă cu viaţa unei comunitaă ţi?
De-a lungul timpului, raă spunsurile la aceastaă îântrebare s-au situat, îân general, pe douaă
poziţii.
♦ Dreptatea este considerataă ca absolută, aceeaşi pentru toţi oamenii din toate timpurile şi
din toate locurile; cei care au susţinut acest punct de vedere au argumentat îân favoarea
caracterului absolut al dreptaă ţii, prin specificul naturii umane (raţiune, demnitate,
creativitate).
Astfel, Sfântul Augustin susţinea că dreptatea este aceeaşi pentru toţi oamenii; gradul
de dreptate din comportamentul oamenilor depinde de gradul de aderare la conţinutul
absolut al dreptaă ţii.

- Dreptatea este considerataă ca relativă, un fel de convenţie îâncheiataă îântre oameni.

Aceastaă
convenţie era necesaraă pentru reglementarea traiului îân comunitate şi pentru a obţine pacea şi
liniştea socialaă . Consecinţa era că popoare diferite au încheiat convenţii diferite, ceea ce
era drept pentru locuitorii unei ţări nu este neapărat drept pentru locuitorii altei ţări.
Ca atare, dreptatea ar putea saă difere de la o ţaraă la alta, de la o epocaă la alta.
Se poate spune astfel caă sclavia, considerataă dreaptaă îân antichitate este, de fapt,
nedreaptaă din punctul nostru de vedere.

Un alt aspect pe care trebuie saă îâl avem îân vedere se coreleazaă cu rolul instituţiei
statale. Împortanţa pe care statul o are îân cadrul comunitaă ţii se raă sfraâ nge asupra îânţelegerii
termenului de dreptate. Filozoful antic grec Aristotel susţine că statul asigură legea,
dreptatea şi buna folosire a însuşirilor umane: inteligenţă, voinţă. Dimpotrivaă , îân afara
statului, omul este fiaraă sau zeu, folosindu-şi traă saă turile native îân scopuri negative.

THOMAS HOBBES consideră că în starea naturală oamenii erau mânaţi de

dorinţe egoiste, ceea ce a generat ca efecte:
-starea permanentaă de raă zboi îântre oameni
-situaţii conflictuale, îân care omul era lup pentru alt om (homohomini lupus est)
-Statul este rezultatul unui pact sau contract social îâncheiat de
oameni:
- cu preţul renunţaă rii la unele drepturi şi limitaă rii libertaă ţii

O perspectivă istorică privind proclamarea şi revendicarea egalităţii între persoane

Un obiectiv important al societăţii contemporane îl constituie proclamarea

egalităţii între persoane în ceea ce priveşte demnitatea şi respectul cuvenit fiinţei
umane. Aceastaă problemaă nu este nouaă . Oamenii au îâncercat saă justifice necesitatea egalitaă ţii
îântre persoane şi atunci caâ nd a fost cazul, saă lupte îân diferite moduri pentru revendicarea şi
proclamarea acesteia.

Cea mai veche concepţie despre egalitate este cea creştina şi poate fi regăsită în
Biblie. Din punct de vedere al creştinismului, toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu
au aceeaşi demnitate, fiind creaţia lui Dumnezeu. ÎÎnsa, timp de secole, aceasta egalitate a
fost considerataă ca nefiind din aceastaă lume, deoarece se referaă la relaţia dintre oameni şi
Dumnezeu, şi nu la relaţiile dintre oameni.

O justificare diferitaă a ideii de egalitate poate fi gaă sitaă îân lucraă rile filozofilor care susţin
“legea naturală a lui Dumnezeu”. Aceştia (precum JOHN LOCKE) credeau caă fiecare om are
aceleasș i drepturi naturale şi, de asemenea, capacitatea de a îânţelege aceste drepturi.

Filozofii utilitarişti (precum JOHN STUART MILL) au justificat egalitatea între oameni,
subliniind capacitatea acestora (aceiaşi la toţi oamenii) de a simţi plăcere şi durere.

Pentru IMMANUEL KANT, ideea de egalitate izvoraă şte din faptul caă orice om nu este
numai mijloc (instrument) pentru ceva, ci este scop. Kant este astfel un precursor al
concepţiei despre demnitatea persoanei, orice om fiind persoanaă de la naştere, îân sensul de
a avea de la naştere toate caracteristicile persoanei prin îânsuşirea de a fi om.

Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, document al Revoluţiei Franceze adoptat

la 26 august 1789 de caă tre Adunarea Constituantaă . Declaraţia proclama libertatea,
proprietatea individualaă şi rezistenţa îâmpotriva asupririi ca drepturi naturale ale omului, iar
legea, ca expresie a voinţei comune, aceeaşi pentru toţi.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptataă de Adunarea Generalaă a O.N.U. in
1948.
REZUMAT:
Filozofii contemporani spun adesea ca egalitatea politică a oamenilor este legată de ideea de
demnitate umană, calitate inalienabilă a fiecărei persoane înzestrate cu raţiune.
-Cea mai veche concepţie despre egalitate este cea creştină şi poate fi regăsită în Biblie unde se
susţine că toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu.
-Alţi gânditori (filozofi) au justificat ideea de egalitate prin „legea naturală ă lui Dumnezeu”,
capacitatea oamenilor de ă simţi plăcere şi durere sau faptul că oamenii se nasc toţi oameni.
-Ideea de egalitate se regăseşte, în marile documente care proclamă drepturile inalienabile ale
oamenilor cum ar fi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
 Dreptatea, egalitatea şi inegalitatea; tipuri de egalitate
Tipuri de egalitate, ca deziderat. Egalitatea în faţa legii.”
Tipuri de dreptate
* Termenul „dreptate” desemnează deopotrivă, un ideal universal şi o virtute personală.
* Persoana care posedă această virtute personală este „un om drept”.
* De regulă, analizăm termenul „dreptate” prin opoziţie cu cel de „nedreptate”.
Pe parcursul anilor de şcoală, la diferite discipline (Istorie sau Cultură civică, spre exemplu), aţi
studiat şi comparat între ele mai multe tipuri de comunităţi umane. Aţi constatat că, în cadrul acestor
societăţi, unii oameni sunt bogaţi, alţii sunt săraci, unii tineri au posibilităţi materiale pentru a
studia, alţii nu, unii oameni au numeroase proprietăţi, alţii abia dispun de o locuinţă modestă
ş.a.m.d.. este drept ca lucrurile să se petreacă astfel în cadrul unei societăţi? Când spunem că o
societate este dreaptă şi când ea este nedreaptă? Este posibil ca una şi aceeaşi societate să fie
dreaptă pentru unii şi nedreaptă pentru alţii? Nu există un singur răspuns pentru toate aceste
întrebări. De fiecare dată, pentru a stabili dacă o societate este „dreaptă” sau „nedreaptă”, trebuie ca
analiza noastră să se bazeze pe o serie de elemente sau „criterii”, în funcţie de care putem vorbi de
mai multe tipuri sau categorii de dreptate.
Principalele categorii de dreptate sunt:
¨ Dreptate distributivă
¨ Dreptate procedurală
¨ Dreptate corectivă sau reparatorie.
Dreptatea distributivă reprezintă corectitudinea:
¨ accesului la resurse, poziţii în societate
¨ distribuirii unor avantaje, obligaţii între persoane, grupuri în societate.
Avantajele includ ceea ce poate fi distribuit persoanelor, grupurilor şi este considerat util, de dorit,
de exemplu:
· bunuri
· recompense.
Obligaţiile ceea ce poate fi distribuit persoanelor, grupurilor. Sunt considerate de nedorit de
exemplu:
· pedepsele
· plata taxelor.
Distribuirea corectă a avantajelor şi a obligaţiilor presupune identificarea criteriilor care pot fi luate
în considerare pentru realizarea dreptăţii. Acestea sunt:
· competenţele
· meritele
· nevoile
persoanelor respective; ele pot asemăna sau deosebi persoanele cărora le sunt distribuite. Astfel,
într-o situaţie particulară, persoanele care se aseamănă din punctul de vedere al criteriilor
menţionate trebuie tratate la fel, iar cele care se deosebesc, în mod diferit.
Dreptatea procedurală presupune respectarea legilor şi înfăptuirea justiţiei.
Ca respectare a legilor dreptatea presupune:
¨ respectarea drepturilor legale ale unor persoane: libertatea personală, proprietatea, demnitatea
umană
¨ să i se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine.
În situaţia unei pedepse, trebuie:
· să fie pedepsite persoanele dovedite ca vinovate
· să fie stabilite pedepse potrivit gravităţii faptelor comise.
Dreptatea corectivă sau reparatorie se referă la:
¨ repararea nedreptăţii
¨ corectitudinea răspunsului la nedreptăţi, prejudicii.
Necesitatea dreptăţii corective este legată de faptul că unele persoane, trăind în societate, comit
nedreptăţi sau, prin comportamentul lor, aduc prejudicii altor persoane.
Scopurile dreptăţii corective sunt:
· corectarea nedreptăţii, furnizând un remediu sau impunând o pedeapsă pentru a restabili dreptatea
· preîntâmpinarea altor nedreptăţi, răspunzând la nedreptăţi într-un fel care apără persoana de a greşi
din nou
· descurajarea persoanelor de la comiterea altor nedreptăţi din teama pentru consecinţe.
* Principale tipuri de dreptate sunt: dreptatea distributivă, dreptatea procedurală şi dreptatea
corectivă sau reparatorie.
* Dreptatea ca acces la resursele şi la poziţiile în societate se numeşte dreptate distributivă.
* Dreptatea ca respectare a legilor şi înfăptuire a justiţiei se numeşte dreptate procedurală.
* Dreptatea ca reparare a nedreptăţii se numeşte dreptate corectivă sau reparatorie.
Egalitatea este un concept conex cu dreptatea, aparent formele de egalitate ar fi suficiente pentru
crearea unui mediu social în care dreptatea să semanifeste deplin. Este un loc comun că egalitatea,
sub toate formele ei (politică, juridică, socială şi economică), există sub formă de concepte, dar
realitatea este cu totul alta, aceste condiţii formale sunt compatibile cu mari şi substanţiale
inegalităţi1. Conceptul de egalitate nu oferă perspectiva reală, realizabilă, cum nici conceptul de
dreptate nu este reductibil la o uniformizare privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi, mai
ales, are atribuţiilor materiale. Atunci când în numele dreptăţii se încearcă o egalizarea retribuţiilor
se intră în mod sigur în conflict cu criteriile de recompensare bazate pe rezultat şi, implicit, cu
utilitatea socială. Totuşi egalitatea materială este o idee morală care îşi găseşte argumentul că ar face
realizabile celelalte tipuri de egalitate. „Dacă egalitatea peripossibile, marile inegalităţi economice
n-ar ameninţa egalitatea politică, juridică şi socială, ele ar fi mai greu de respins, dar tot ar rămâne
ceva inacceptabil în privinţa lor”. Problema avantajelor pe care le au cei care, fără nici un merit
personal, s-au născut în medii ce le-au putut asigura condiţiile necesare unui progres individual mai
accentuat, sau ale celor care s-au născut cu anumite talente, transcende sfera dreptăţii privită ca un
concept dependent de libertatea de voinţă şi raportat la normele sociale. Dacă am privi această
problemă din perspectivă realistă, ne-am vedea puşi în situaţia de a evalua prisma conceptului de
dreptate arbitrariul determinismul natural. Transcenderea obiectivităţii contingenţelor sociale ar fi
posibilă într-o manieră utopică rawlsiană care nu putea folosi argumente obiectivabile. Pe când în
mod real, „indivizii provenind din medii mai înstărite vor beneficia, de regulă, de o educaţie mai
bună şi de resurse mai substanţiale, iar astfel vor fi mai bine pregătiţi în competiţia pentru posturile
bune. Chiar într-un sistem care garantează egalitatea şanselor, unii oameni vor pleca cu un avantaj şi
vor obţine rezultate mai bune decât alţii ale căror aptitudini native sunt identice”. Punerea în
discuţie a egalităţii sau inegalităţii aptitudini lor native trimite către un egalitarism natural care
ignoră sfera socială a omului, caracterizând individul mai degrabă după însuşirile sale bio-
fiziologice decât după fiinţarea sa socială. Însuşirile înnăscute nu reprezintă însine un temei pentru
recompensare, ci cultivarea şi plierea lor pe cerinţele sociale contemporane aduc argumentul
necesar recompensării. Punerea în discuţie a calităţilor naturale necesare pentru accederea la slujbe
bine recompensate este numai parţială, educaţia şi perspicacitatea socială fiind şi ele argumente
necesare pentru dobândirea unei identităţi sociale. Din punctul de vedere al asigurării egalităţii de
şanse, dreptatea nu mai implică o uniformizare a status-ului individului, ci abordează situaţia
acestuia ca pe o stare de fapt, propunând pentru depăşirea factorilor care determină această stare, şi
care nu sunt în totalitatea lor controlabili, asigurarea mai degrabă a unui mediu în care şansele de
afirmare să fie egale decât asigurarea unei egalităţi de start. „În numele dreptăţii, şansele ar trebui să
fie egale pentru toţi cei care au pregătirea necesară, şi este fără îndoială un fapt pozitiv ori de câte
ori guvernele se străduiesc să aplice acest principiu al egalităţii şanselor”. În timp ce instituţiile
formale pot garanta fiecăruia un statut social minim, diferenţele mari de venituri şi avere vor
produce mari deosebiri dincolo de acest statut – deosebiri care pot fi la fel de bine moştenite. Astfel,
problema egalităţii economice nu poate fi separată de celelalte tipuri de egalitate, ea depinzând de
existenţa şi exercitarea anumitor drepturi. Instituţional, drepturile sunt în sens larg egalitare, pentru
că generic toţi au posibilitatea exercitării lor; dar asta nu înseamnă că toţi vor beneficia în mod egal
de exerciţiul lor. Respectarea egală a drepturilor individuale este considerată de obicei o valoare
independentă de utilitate şi egalitate în distribuirea avantajelor. De altfel, existenţa generică a
drepturilor nici nu este o problemă de dreptate distributivă; simpla existenţă a drepturilor nu are o
valoare cuantificabilă în lipsa exerciţiului acestor drepturi. Aceste „nedreptăţi” pe care în mod
determinat societatea le conţine, şi a căror etimologie este complexă, sunt imposibil de înlăturat, ele
fiind de natura societăţii care încurajeazămediul concurenţial. Asta face să fie mai atrăgătoare ideea
că locurile de muncă ar trebui ocupate doar după criterii relevante pentru performanţă, iar dacă acest
lucru tinde să amplifice sau să extindă efectele tratamentului inechitabil, remediul ar trebui găsit
într-un atac mai direct la adresa diferenţelor de pregătire, mai degrabă decât introducerea unor
criterii de numire sau admitere irelevante, care vor sacrifica eficienţa, productivitatea sau
eficacitatea instituţiei în realizarea sarcinilor ei specifice. Această concepţie individualistă apără
egalitatea ca pe un principiu distributiv corect, ca pe o metodă de a satisface într-un mod corect
interesele individuale aflate în conflict. Ea nu stabileşte proporţii de dezirabilitate a nici unui tip de
interese, indiferent de aria din care acestea ar putea face parte, fie el ţinând de comunitate, fie
aparţinând sferei private. Argumentul individualist este cel care pare cel mai capabil să se impună,
şi care ar trebui să ofere o bază morală unui tip de egalitarism liberal care mi se pare mai plauzibil.
Ideea liberală a tratamentului egal în privinţa şanselor de afirmare permite ca în mediul concurenţial
să existe selecţie după criterii de eficienţă, selecţie care va contura mai accentuat stratificarea
socială, şi care va amplifica diferenţele iniţiale generate de natură şi trecut. Din această cauză,
liberalismul a fost din ce în ce mai atacat în ultimii ani, pe motiv că principiul bine-cunoscut al
tratamentului egal aplicat persoanei, cu concepţia lui meritocratică a diferenţelor relevante, pare
prea slab pentru a lupta cu inegalităţile provocate de natură şi de greutăţile obişnuite ale sistemului
social. Concepţia meritocratică liberală vizează statutele sociale umane (fiinţarea), şi mai puţin
abordează individul social în termenii naturalismului, aceasta deoarece în afara societăţii nu se
poate spune despre nimeni că ar merita ceva, şi implicându-se faptul că meritul nu poate reprezenta
un argument în favoarea egalităţii. Conceptul de merit conţine ca elemente intrinseci atât rezultatul,
cât şi condiţiile în care acesta a fost obţinut. Din acest punct de vedere, conceptul de eficienţă este
preferat celui de merit, cel dintâi fiind determinat numai de utilitatea rezultatului. Obţinerea
rezultatului dă dreptul celui care l-a obţinut la recompense care vor fi cuantificate numai după
criterii obiective de utilitate, independente de circumstanţele personale. Tratamentul diferenţial nu
este condiţionat de ideea de dreptate, ci mai degrabă de imperativul eficientizării activităţii, iar din
acest punct de vedere tipul de tratament în discuţie excede noţiunii de dreptate, deoarece acest
tratament nu vizează argumentarea unui anumit tip comportamental care să se raporteze la noţiuni
normative de egalitate. Aşadar „tratamentul preferenţial nu este neapărat foarte incorect, şi poate fi
apărat nu de ideea de dreptate, ci de considerente de utilitate socială”. Concepţiile utilitariste nu
acordă egalităţii o valoare intrinsecă, ci admit alte valori, a căror promovare sau apărare poate
necesita acceptarea unei posibile inegalităţi. Indivizii au interese şi nevoi diverse; interese care sunt
avute în vedere o singură dată, dar a căror valoare este relativă, unele putând fi considerate mai
importante decât altele. Nu avem de a face, din perspectiv ăutilitaristă, cu o majoritate de persoane
care determină rezultatul, ci cu o majoritate de interese a căror intensitate e cântărită corespunzător.
„Persoanele sunt egale în sensul că fiecăreia dintre ele îi este dat un „vot” care cântăreşte
proporţional cu mărimea intereselor sale. Deşi acest lucru înseamnă că interesele unei minorităţi pot
uneori să întreacă interesele unei majorităţi, ideea de bază este majoritară, pentru că fiecărui individ
i se acordă aceeaşi importanţă (variabilă), şi rezultatul este determinat de totalul cel mai mare”.
Redistribuirea veniturilor după alte metode decât cele bazate pe merit ar împinge societatea într-un
impas de eficienţă, iar iniţiativa privată ar rămâne în letargie. Încercările de a reduce inegalitatea
afectează stimulentele muncii şi pot să reducă şi cantitatea totală de bunuri disponibile. De
asemenea, aceste metode egalitariste implică limitarea libertăţilor individuale, fiind astfel atât lipsite
de utilitate socială, cât şi în conflict cu drepturile fundamentale ale omului.

Dreptatea este valoarea etică şi juridică, în funcţie de care se aprobă sau se dezaprobă relaţiile
sociale şi raporturile juridice, normele juridice şi hotărârile organelor de jurisdicţie existente într-o
epocă şi într-o organizare socială dată; este faptul de a recunoaşte drepturile cuiva, de a acorda
fiecăruia ceea ce i se cuvine în mod legitim. Dreptatea este o virtute morală, cea mai înaltă dintre
cele patru virtuţi cardinale, care constă în faptul de a da fiecăruia ce este al său, în a respecta
drepturile altuia.
În societăţile bazate pe exploatare, clasele dominante caută să justifice, prin concepţiile lor despre
dreptate, relaţiile economice existente, să le întărească prin legi şi norme morale, în timp ce clasele
şi păturile sociale asuprite promovează propriile lor concepţii despre dreptate, care oglindesc
necesitatea schimbărilor relaţiilor sociale respective, năzuinţa maselor de a înlătura inegalitatea
socială. Dezvăluind caracterul formal al concepţiei burgheze despre dreptate, concepţie care
ascunde esenţa exploatării capitaliste, marxismleninismul a făurit o concepţie nouă, comunist-
ştiinţifică despre dreptate, conform căreia adevărata dreptate socială constă în eliberarea omului de
orice exploatare şi asuprire, în realizarea egalităţii sociale depline în condiţiile comunismului.
Există mai multe tipuri de dreptate dintre care principalele categorii de dreptate sunt:

 dreptatea distributivă este corectitudinea accesului la resurse, poziţii în societate şi a

distribuirii unor avantaje, obligaţii între persoane, grupuri în societate.)

 dreptatea procedurală presupune respectarea legilor şi înfăptuirea justiţiei. Ca respectare a

legilor, dreptatea presupune respectarea drepturilor legale ale unei persoane: libertarea
personală, proprietatea, demnitatea umană şi să i se dea fiecăruia ce i se cuvine.

 dreptatea corectivă sau reparatorie se referă la repararea nedreptăţii şi la corectitudinea

răspunsului la nedreptăţi, prejudicii.
1.Notiuni despre dreptate
“Fiecare om se poate prevala de toate drepturile si de toate libertatile proclamate in prezenta
Declaratie, fara nici un fel de deosebire ca, de pilda, de rasa, de culoare, de sex, de limba, de religie,
de opinie politica sau de orice alta opinie, de origine nationala sau sociala, de avere, nastere sau
decurgind din orice alta situatie.” Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Articolul 2.1
Dreptatea este o notiune care presupune respectarea de catre autoritati, dar si de catre cetateni a
normelor juridice si morale, bazate pe principiile constitutionale si respectarea drepturilor
cetatenesti.
2.Tipuri de dreptate
Cele mai intilnite forme ale dreptatii sunt: dreptatea distributiva, dreptatea colectiva, dreptatea
procedurala.
Dreptatea distributiva – presupune impartirea corecta a avantajelor (bunuri, recompense) cit si a
obligatiilor (pedepse, plata taxelor) si tot odata presupune accesul fiecaruia la resurse, pozitii
sociale, functii publice in stat, educatie s.a. Criteriile de identificare sunt:
Trebuintele
meritele
competentele sau calitatile personale.
Omul este inzestrat nativ cu capacitati si aptitudini remarcabile, care daca sunt valorifi- cate aduc
mari satisfactii si asigura un statut social adecvat. Este corect ca individul inzestrat nativ cu calitati
deosebite, care munceste mai mult si mai bine, sa fie recompensat de catre societate cu o cantitate
mai mare de bunuri. Acest principiu intimpina dificultati in punerea in aplicare, deoarece oamenii
difera din punct de vedere nativ, cit si dupa mediul in care traieste si de posibilitatile oferite de
familie sau de comunitetea in care traiesc.
Dreptatea corectiva – presupune repararea unei nedreptati, a unei greseli prin incalcarea unor
drepturi, avind ca scop restabilarea echilibrului, afectat, prin executarea unor masuri reparatorii.
Astfel, statul democrat a luat masuri de remediere si reparare a unor nedreptati comise in regimul
comunist asupra urmatoarelor categorii de oameni:
 detinutii politici
 cei deportati in Baragan
 taranii deposedati de pamint
proprietarii caselor nationalizate.
Dreptatea procedurala – se refera la modalitati concrete de elaborare a unor decizii prin care se
realizeaza dreptatea justitiara. Fapta ilicita (infractiunea) trebuie sa indeplineasca urmatoarele
conditii:

 sa fie savirsita cu vinovatie

 sa prezinte pericol social

 sa fie prevazuta si pedepsita de legea penala.

3.Egalitate si dreptate
In tarile comuniste s-a sustinut ideea ca o societate este dreapta daca se realizeaza egalitate deplina
intre cetateni, in sensul repartitiei bunurilor dupa nevoi si, prin urmare, al unui rezultat egal al
distributiei. In aceste tari, printre care si Rominia, a avut loc de-a lungul mai multor decenii o
distrugere sistematica a proprietatii private, care a antrenat adincirea crizei economice in cadrul lor,
fara a rezolva insa problema inegalitatii dintre oameni. Prabusirea comunismului in E Europei in
1989 a permis conturarea unui nou context social si politic, avind un rol deosebit de stimulativ in
dezvoltarea economiei unei societati.
Experienta fostelor tari comuniste din Europa de E a scos in evidenta faptul ca egalitatea sociala
deplina a oamenilor nu poate fi realizata cu adevarat nici prin desfiintarea proprietatii private, nici
prin aplicarea unor programe de protectie sociala extrem de generoase.
4. Justitie si lege
Justitia este o institutie care infaptuieste si aplica dreptatea.
Imaginea justitiei o reprezinta o zeita, avind intr-o mina o balanta si in cealalta o sabie cu doua
taisuri. Aceasta imagine arata ca justitia este puternica si nepartinitoare.
Justitia permite accesul garantat al fiecarui cetatean la justitie. Ea este independenta; nu poate fi
supusa unor influente din partea autoritatilor politice, grupurilor de presiune, presei si publicului.
Inanovobilitatea justitiei: judecatorii sunt independenti (se supun doar justitiei) si inanovabili (nu
pot fi transferati, destituiti, suspendati sau promovati fara consimtamint).
Principiile justitiei romine sunt:
 sentintele de judecata sunt orale si publice
 prezumtia de nevinovatie
 dreptul la aparare
 obligaria judecatorului de a motiva sentinta.
5. Dreptul civil si dreptul penal
Dreptul civil reglementeaza conflictele dintre persoanele private, de pilda deosebirile de pareri
si/sau de interese asupra contractelor sau accidentelor de munca. Partea care pierde un proces civil
trebuie sa suporte, de obicei, o pedeapsa baneasca. Daca cineva se considera condemnat pe nedrept
sau considera ca pedeapsa este prea aspra, poate intenta recurs, folosind diferite cai de atac al
sentintei, permise de lege.
Dreptul penal are in vedere criminalitatea: omorul, furtul, violul etc. ceea ce se intelege prin fapta
penala difera de la tara la tara, dar, de regula, este vorba de o fapta care dauneaza fie unei persoane
sau avocatului acesteia, fie statului. Codul penal, pentru aceste fapte, prevede deferite procese.
Persoana care este acuzata de a fi comis o astfel de fapta trebuie sa compara in fata tribunalului,
intr-un proces. Acuzatul are dreptul la un avocat care incearca sa-I sustina nevinovatia. Daca
dovezile acuzarii nu sunt suficiente, acuzatul este declarat liber. In cazul in care este gasit vinovat,
judecatorul comunica verdictul, precum si pedeapsa.
6. Egalitatea sanselor si egalitatea in fata legii
Egalitatea sanselor este posibilitatea oferita tuturor persoanelor de a avea acces la toate rolurile
publice, la educatie, la munca etc.
Fiecare om este o persoana ce se deosebeste de altele prin sex, prin cultura etc. egalitatea sanselor
presupune ca nimeni sa nu poata fi oprit de la participarea la o activitate din cauza inegalitatilor
existente (ex.: nu poate exista o lege care se interzica elevilor din mediul rural la un liceu dintr-o
localitate urbana).
Egalitatea sanselor vine sa echilibreze inegelitati firesti dintre oameni, dind fiecarui posibilitatea
formala sa poata desfasura orice activitate. Situatiile in care se incalca egalitatea sanselor se numesc
“discriminatorii”, iar actiunile implicate “discriminari”.
Anterior au fost evocate discriminari in functie:

 locul nasterii (rural/ urban)

 avere

 gen (deosebire de sex).

Pentru a indeparta discriminarile care s-ar putea produce, Parlamentul adopte legi speciale ori de
cite ori se manifesta initiative legislative in acest sens.
Egalitatea de sanse si egalitatea in fata legii dau continut concret ideii de egalitate intre cetateni.
Existenta diferitelor abateri sau ocoliri ale prevederilor legale trebuie semnalete,cintarite cu dreptate
si corectete de catre institutiile abilitate. Nu este permisa actiunea de unul singur. A-ti face singur
dreptate este impotriva spiritului prevederilor legale.
7. Dreptate si nedreptate
O modalitate de aparitie a nedreptatii este nerespectarea nornelor si a regulilor in raport cu care se
defineste dreptatea. Orice incalcare a legilor atrage dupa sine un efect nedorit pentru cineva (ex.:
nesocotirea sau neaplicarea integrala a legilor proprietatii conduce la nedreptatirea unor persoane;
incalcarea prevederilor legii electorale conduce la nedreptatirea unor partide). Aceste situatii au in
comun faptul ca remedierea nedreptatilor se face prin respectarea integrala a legii.
Pe de alta parte, exista situatii in care anumite norme nu sunt respectate (trecem strada pe culoarea
rosie a semaforului). In aceste situatii, nedreptatea rezulta din faptul ca ceea ce este obligatoriu
pentru unii inceteaza sa fie obligatoriu pentru altii. In acest fel facem deosebire intre persoane.
Daca obligatiile nu se repartizeaza in mod egal celor egali, atunci se poduc nedreptati. Corectarea
acestora se face prin respectarea regulilor.
A fi drept fata de noi insine inseamna a incerca sa fim fericiti in conditiile create de noi, cu sprijinul
celorlalti, si nu impotriva lor. A fi drepti fata de noi mai inseamna a invata sa-i apreciem pe ceilalti,
a ne bucura de succesele lor, a incerca sa echilibram activitatile cu capacitatile noastre, astfel incit
insuccesele sa fie mai putine si mai mici.
8.Utopiile politice
Utopiile reprezinta incercari de a gasi forme de organizare sociala ideale.
Utopiile, in sensul de utopii”pozitive”, de proiectii ale unor societati ideale, mai bune decit cele
existente sau chiar perfecte, si-au facut aparitia inca din Antichitate. Scopul autorilor lor era crearea
unor societati care sa asigure dreptetea absoluta si fericirea tuturor.
Utopia lui Sir Thomas Morus
Thomas More (cu numele latinizat Morus) publica in 1516 lucrarea despre o insula imaginara,
Utopia (locul care nu exista nicaieri). Baza acestei societati ideale este proprietatea comuna. Munca
este obligatorie pentru toti, iar statul reglementeaza echitabil (in mod drept) productia si consumul.
In timpul liber, oamenii se ocupa de stiinte si de arte, fetele si baietii avind dreptul la instructie
egala. Muncile fizice extrem de grele sunt facute totusi de sclavi. Pentru ca aceasta conceptie pune
la baza organizarii drepte a statului existenta proprietatii comune si absenta proprietatii private,
Thomas Morus este considerat un precursor al pozitiilor de tip socialist.
Una dintre cele mai cunoscute lucrari literare care prezinta o utopie (in sensul de fictiune de
anticipatie) este romanul “1984” al scriitorului George Orwell. Lucrarea, scrisa in 1948, proiecteaza
in viitor fenomenul dictaturii de tip comunist, care deja exista la acea vreme in URSS. Sunt
infatisate metodele brutale de suprimare a libertatii de gindire si de miscare a oamenilor si
mecanismul prin care se poate instaura teroarea absoluta.
Egalitatea şi chipurile ei
Începând cu anii 80, inegalitatea economica s-a accentuat în toata lumea, inclusiv în statele aşa zis
dezvoltate. România are și în prezent una dintre cele mai inegale distribuţii a veniturilor din UE, iar
anii de creştere economica nu au făcut decât sa adâncească prăpastia dintre bogaţi și săraci. Cu toate
acestea, egalitatea nu pare sa fie foarte valorizată de cătreromâni care, conform sondajelor,
consideră că libertatea e mai importantă decât egalitatea.
În general, este asumat faptul că între libertate şi egalitate există un conflict inerent, politicile
egalizatoare fiind percepute ca inhibând în plan personal creativitatea, originalitatea, iar în plan
economic ducând la diminuarea stimulentelor şi adeseori la anihilarea iniţiativei. Concret, în
România reproşul adus politicilor de maximizare a egalităţii a fost acela că ele vor inhiba creşterea
economică şi că prioritatea trebuie inversată: mai întâi creştere, după aceea redistribuire. Pe de altă
parte, unii teoreticieni demonstrează că în societăţile inegale ritmul reducerii sărăciei este mult mai
lent decât în cele cu distribuţii echitabile a veniturilor. Care este soluţia?
În numărul de faţă ne propunem să abordăm câteva aspecte referitoare la egalitate şi anume:

 Care este tabloul inegalităţii din România, cum a evoluat ea în ultimii 20 de ani şi care sunt
implicaţiile acesteia pentru societate? Este o societate egalitară un mediu fertil dezvoltării
individuale, progresului, fericirii şi bunăstării sau din contră?
 Criza actuală a accentuat inegalitatea economica, însă unii teoreticieni susţin că recesiunea
este chiar produsul creşterii inegalităţii. Care este relaţia dintre sărăcie, dezvoltare
economică, prosperitate și criză?
 Egalitatea este de mai multe tipuri: politică, socială, economică. Adeseori, s-a argumentat că
maximizarea unui tip de egalitate duce la diminuarea celorlalte sau, din contra, garantarea
unei egalităţi atrage după sine manifestarea alteia. Cum se intercondiţionează aceste egalităţi
între ele?
 Care este relaţia dintre libertate şi egalitate? Putem spori egalitatea într-o societate fără a
aduce prejudicii grave libertăţii? Poate însă exista libertate pentru toţi în condiţiile unei
societăţi profund inegale?
 Egalitatea şanselor şi egalitatea în faţa legii

Egalitatea şanselor oferă tuturor posibilitatea de a-şi exploata calităţile.

Într-o societate dreaptă, toţi oamenii ar trebui să beneficieze de:
Asistenţă specializată la naştere
Locuinţă personală şi protejată
Alimentaţie adecvată
Asistenţă medicală
Educaţie corespuntătoare
Un loc de muncă
Protecţie social
Bătrâneţe demnă
Discriminarea este o atitudine de antipatie şi ostilitate faţă de menbrii unui grup, în legătură cu care
avem prejudecăţi.
Prejudecăţile sunt idei sau opinii nefondate, referitoare la persoane, grupuri, evenimente care nu
sunt cunoscute temeinic, la care s-a ajuns fie generalizând o experienţă unică, fie preluând
afirmaţiile altora.
Antisemitism - Concepţie, atitudine de ură împotriva evreilor şi de îngrădire a drepturilor lor.
Xenofobíe - Ură faţă de străini şi faţă de tot ce este străin.
Rasísm - Concepţie social-politică antiştiinţifică şi reacţionară care susţine ideea nefondată a
inegalităţii biologice şi intelectuale a raselor, precum şi caracterul determinant, în istorie, al
particularităţilor rasiale ale oamenilor, al luptei dintre rase.
Stereotíp - fix, neschimbat, banal, comun, standard, şablo-nard.
Cele mai importante mişcări pentru egalitate şi-au propus:
Desfiinţarea sclaviei şi a servituţii
Înlăturarea privilegiilor nejustificate
Asigurarea egalităţii în faţa legii
Drepturi egale pentru femei, ca şi pentru bărbaţi
Eliminarea discriminărilor
Statul de drept este acela în care sunt asigurate domnia legii, garantarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale oamenilor. El nu poate exista decât într-o societate democratic.
Egalitatea în faţa legii presupune tratamentul nediferenţiat al oricărei persoane care cade sub
incidenţa legii.
Se discută cazul României.
Concluzii. Egalitatea şanselor şi egalitatea în faţa legii sunt în sprijinul principiului de egalitate între
cetăţeni. Instituţiile trebuie să corecteze abaterile de la prevederile legale. Cetăţeanul trebuie să
semnaleze abaterile.

EGALITATEA DE ŞANSE ŞI DISCRIMINAREA

Din punct de vedere juridic, legislaţia românească defineşte conceptul de„ egalitate de şanse
pentru femei şi bărbaţi” ca fiind„ luarea în considerare a capacităţilor, nevoilor şi
aspiraţiilor diferite ale persoanelor de sex masculin şi respectiv. feminin şi tratamentul egal
al acestora”.
Principiul egalităţii de şanse pentru femei şi bărbaţi este dezvoltat în legislaţia românească în
următoarele domenii:

 domeniul muncii;

 accesul la educaţie, sănătate, cultură şi informare;

 participarea la luarea deciziei,

 furnizării şi accesului la bunuri şi servicii.

În ultima vreme se discută intens despre directivele Uniunii Europene despre angajamentele ce
trebuie îndeplinite de România în baza acestora, ca Stat Membru l Uniunii Europene, începând cu 1
ianuarie 2007.
În ceea ce priveşte directivele europene în domeniul egalităţii de şanse şi de tratament pentru femei
şi bărbaţi, fiecare directivă corespunde uneia sau mai multor teme:

 plată egală pentru muncă de valoare egală;

 tratament egal la locul de muncă;

 tratament egal cu privire la sistemul de securitate socială;

 tratament egal pentru angajaţi pe cont propriu;

 protecţia maternităţii;

 organizarea timpului de lucru (standardele acceptate pentru timpul de muncă şi cel de

odihnă);

 concediu parental (contractul cadru referitor la concediul parental de care poate beneficia
oricare dintre părinţi);

 răsturnarea sarcinii probei în cazurile de discriminare pe bază de sex (în aceste cazuri
sarcina probei revine persoanei împotriva căreia s-a formulat cererea de chemare în
judecată, care trebuia să facă proba că nu a săvârşit acţiuni de discriminare pe bază de sex);

 nediscriminarea lucrătorilor cu normă redusă (mai degrabă femeile decât bărbaţii sunt
lucrători cu normă redusă).
 În prezent, legislaţia care reglementează egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi în Uniunea
Europeană cuprinde un număr de 12 directive. La acestea se adaugă alte numeroase.
recomandări, decizii şi opinii, pe teme ca: participarea la procesul de luare a deciziilor,
prevenirea şi combaterea violenţei domestice, prevenirea şi combaterea traficului de femei,
reprezentarea femeilor în mass media şi publicitate.
Deciziile reprezintă instrumentele legale direct aplicabile în statele membre prin care
instituţiile comunitare pun în practică măsuri de ordin administrativ. Aceste decizii se adresează
unui stat membru al Uniunii Europene, unei persoane fizice şi juridice într-un stat membru al
Uniunii Europene.
Recomandările reprezintă acele documente de poziţie prin care instituţiile Uniunii Europene
îşi fac cunoscut, din proprie iniţiativă, punctul de vedere cu privire la problematica specifică.
Opiniile instituţiilor Uniunii Europene sunt documente în care este făcută publică poziţia
acestor instituţii în situaţia în care este cerut punctul lor de vedere într-un anumit domeniu.
Cel mai important act normativ privind egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi este
reprezentat de Legea nr. 340/2006 pentru modificarea şi completarea Legii 202/ 2002 privind
egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr 642, din 25 iulie 2006.
Această lege reglementează măsurile pentru promovarea egalităţii de şanse între femei şi
bărbaţi, în vederea eliminării discriminării directe şi indirecte după criteriul de sex, în toate
sferele vieţii publice din România.
Legea defineşte principalii termeni care se referă la egalitate şi la discriminare după criteriul de
sex:

 discriminare directă; ● hărţuire;

 discriminare indirectă; ● hărţuire sexuală;

 discriminare bazată pe criteriul de sex; ● acţiuni pozitive;

 discriminare multiplă; ● muncă de valoare egală.

Domeniile vizate de măsurile pentru promovarea egalităţii de şanse între femei
şi bărbaţi şi pentru eliminarea discriminării directe şi indirecte după criteriul de sex sunt:

 domeniul muncii; ● culturii şi informării;

 educaţiei; ● participării la decizie;

 sănătăţii; ● furnizării şi accesului

la bunuri şi servicii.
Legea oferă angajaţilor care se consideră discriminaţi după criteriul de sex,
dreptul de a formula sesizări şi reclamaţii (către angajator sau împotriva lui) şi să solicite
sprijinul organizaţiei sindicale sau ale reprezentanţilor salariaţilor din unitate pentru rezolvarea
situaţiei, prin mediere, la locul de muncă.
 Dacă acest lucru nu se realizează, persoana angajată are dreptul să sesizeze instituţia competentă,
Inspecţia muncii, fie să se adreseze instanţei judecătoreşti, competente în a cărei circumscripţie
teritorială îşi are reşedinţa sau domiciliul.
Principalele instituţii care se ocupă de problema egalităţii de şanse şi de tratament pentru femei şi
bărbaţi în România sunt:
- la nivel guvernamental sunt:
a) Agenţia Naţională pentru Egalitatea de şanse între Femei şi Bărbaţi (ANES) –este un organ
de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii
Sociale şi Familiei.
Care este scopul ANES?

 promovează principiul egalităţii de şanse şi tratament între bărbaţi şi femei;

 asigură integrarea activă a perspectivei de gen în toate politicile şi programele naţionale.

Care sunt atribuţiile ANES?

 coordonează aplicarea strategiei şi politicilor Guvernului în domeniul egalităţii de şanse între

femei şi bărbaţi;

 primeşte reclamaţii sau plângeri privind încălcarea dispoziţiilor normative referitoare la principiul
egalităţii de şanse şi tratament între femei şi bărbaţi şi ai discriminării după criteriul de sex, de la
persoane fizice, persoane juridice, instituţii publice şi private şi le transmite instituţiilor competente
în vederea soluţionării şi aplicării sancţiunilor;

 elaborează avize consultative privind oportunitatea sancţionării faptelor de discriminare sesizate;

 propune Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei proiecte de acte normative, planuri
naţionale de acţiune pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi şi asigură aplicarea acestora;

 avizează, la solicitarea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, proiectele de acte

normative iniţiate de alte autorităţi, în vederea integrării şi respectării principiului egalităţii de şanse
şi de tratament între femei şi bărbaţi între femei şi bărbaţi;

 elaborează rapoarte, studii, analize şi prognoze privind aplicarea principiului egalităţii de şanse şi
de tratament între femei şi bărbaţi în toate domeniile de activitate;

 elaborează, propune şi implementează proiecte şi programe de parteneriat cu finanţare internă sau

externă;

 coordonează sau implementează programele Comisiei Europene privind egalitatea de

gen;

 este reprezentată în structurile de coordonare sau gestionare a fondurilor ori programelor derulate
în România de către Uniunea Europeană, în vederea respectării principiului egalităţii de gen la
alocarea resurselor;

 reprezintă Guvernul României în organismele europene şi internaţionale din domeniu şi

colaborează cu structuri similare din alte ţări;

 colaborează cu unităţi centrale şi locale, i8nstituţii de învăţământ şi de cercetare, cu organizaţii

nonguvernamentale care desfăşoară activităţi în domeniul egalităţii de gen, la elaborarea şi
implementarea politicilor publice care au drept scop realizarea egalităţii de şanse şi de tratament
între femei şi bărbaţi;

 sprijină formare funcţionarilor publici şi salariaţilor instituţiilor sau organismelor publice ori
private în domeniul aplicării principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi;

 urmăreşte, împreună cu instituţiile şi autorităţile publice responsabile, aplicarea şi respectarea

tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, în domeniul drepturilor omului şi
a egalităţii de şanse;
b) Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD)- este autoritate a de stat în
domeniul discriminării, autonomă cu personalitate juridică aflată sub control parlamentar şi totodată
garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării.
Care sunt atribuţiile CNCD?

 armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care

contravin principiului nediscriminării;

 elaborarea şi aplicarea politicilor publice în materia nediscriminării. Pentru aceasta,

CNCD va consulta autorităţile publice, ONG-urile, sindicatele şi alte entităţi legale care
urmăresc protecţia drepturilor omului sau care au un interes legitim în combaterea
discriminării;

 prevenirea faptelor de discriminare;

 medierea faptelor de discriminare;

 investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare;

 monitorizarea cazurilor de discriminare;

 acordarea de asistenţă de specialitate victimelor discriminării.

Instituţii responsabile cu promovarea egalităţii de gen şi eliminarea discriminării
directe şi indirecte bazate pe criteriul de sex, potrivit legii egalităţii de şanse între
femei şi bărbaţi.
Comisia Naţională în domeniul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi (CONES)
este o comisie consultativă interministerială în domeniul egalităţii de şanse pentru femei şi bărbaţi.
Activitatea CONES este coordonată de preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de şanse
între femei şi bărbaţi.
Consiliile Judeţene şi a municipiului Bucureşti în domeniul egalităţii de şanse între femei şi
bărbaţi (COJES) sunt alcătuite din reprezentanţi ai serviciilor publice deconcentrate, ai
organizaţiilor sindicale şi a asociaţiilor patronale, precum şi reprezentanţi ai ONG-urilor de la nivel
local.
 Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă asigură respectarea principiului egalităţii
de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi în domeniul aplicării măsurilor pentru stimularea
ocupării forţei de muncă, precum şi în domeniul protecţiei sociale a persoanelor neîncadrate în
muncă.
Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale asigură aplicarea măsurilor de
respectare a egalităţii de şanse şi tratament între femei şi bărbaţi în domeniul administrării şi
gestionării sistemului public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
Inspecţia Muncii asigură controlul aplicării măsurilor de respectare a egalităţii de şanse şi de
tratament între femei şi bărbaţi în domeniul său de competenţă.
Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor, autoritate administrativă autonomă cu
rol consultativ, asigură aplicarea măsurilor de respectare a egalităţii de şanse şi tratament între
femei şi bărbaţi în elaborarea politicilor şi strategiilor privind formarea profesională a adulţilor.
Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei asigură aplicarea măsurilor şi respectare a
egalităţii de şanse şi tratament între femei şi bărbaţi în elaborarea politicilor şi strategiilor privind
formarea profesională a adulţilor.
Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei asigură aplicarea măsurilor de respectare a
egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi în domeniul combaterii violenţei în
familie.
Institutul de Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale şi Institutul
Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Protecţia Muncii„ Alexandru Darabont”-
Bucureşti, aflate în coordonarea Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, sunt responsabile cu
promovarea şi asigurarea egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi în domeniile lor
specifice de activitate.
Ministerul Educaţiei, Cercetării şi de Tineret, prin inspectoratele şcolare teritoriale asigură
includerea în planurile de învăţământ, precum şi în activitatea curentă a unităţilor de învăţământ a
măsurilor de respectare a principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi.
Ministerul Sănătăţii Publice asigură, prin direcţiile de sănătate publică judeţene şi a
municipiului Bucureşti, respectiv structurile similare ale acestor direcţii, aplicarea măsurilor de
respectare a egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi în domeniul sănătăţii, în ceea
ce priveşte accesul la serviciile medicale şi calitatea acestora, precum şi sănătatea la locul de
muncă.
Institutul Naţional de Statistică sprijină activitatea şi colaborează cu Agenţia pentru dezvoltarea
statisticii de gen şi pentru implementarea în România a indicatorilor de gen promovaţi de Comisia
Europeană.
Instituţii consultative
Consiliul Economic şi Social (CES) este un organism independent cu structura tripartită,
constituit în scopul realizării dialogului social între guvern, sindicate şi patronate şi având un rol
consultativ în stabilirea politicii economice şi sociale. În cadrul CES funcţionează Comisia
pentru egalitatea de şanse şi tratament, care sprijină, în conformitate cu atribuţiile sale,
integrarea principiului egalităţii de şanse şi tratament între bărbaţi şi femei, în actele normative cu
implicaţii asupra vieţii economico-sociale.
Autorităţi publice autonome
Avocatul Poporului este autoritate publică autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate
publică. Colaborează cu CNCD pentru soluţionarea plângerilor privind egalitatea de şanse şi
tratament între femei şi bărbaţi pentru combaterea discriminării pe bază de sex.
La nivel parlamentar
În ambele camere ale Parlamentului (Camera Deputaţilor şi Senat)există câte o Comisie pentru
egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, formată din 11 deputaţi şi deputate, respectiv 11
senatori şi senatoare, care au ca principală atribuţie promovarea principiului egalităţii de şanse
între femei şi bărbaţi în legislaţia naţională.
La nivelul societăţii civile
Confederaţiile sindicale desemnează, în cadrul organizaţiilor sindicale din unităţi, reprezentanţi
cu atribuţii pentru asigurarea respectării egalităţii de şanse şi tratament între femei şi bărbaţi la
locul de muncă. Reprezentanţii sindicali desemnaţi primesc de la persoanele care se consideră
discriminate după criteriul de sex sesizări sau reclamaţii, aplică procedurile de soluţionare a
acestora şi solicită angajatorului rezolvarea cererilor angajaţilor.
DISCRIMINAREA
Introducere
Problematica discriminării a fost introdusă în legislaţia românească prin intermediul aderării sau
semnării sau ratificării de către România a actelor normative internaţionale referitoare la
drepturile omului. Discriminarea reprezintă, înainte de toate, interzicerea şi restrângerea folosirii
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Discriminarea pe criteriul de sex
Orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de: rasă, naţionalitate, categorie
socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă,
infectare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată care are ca scop sau efect
restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute prin lege, în
domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice. Orice
diferenţiere, excludere sau restricţie bazată pe sex, care are ca efect sau scop împiedicarea
sau anularea recunoaşterii, beneficiului sau exercitării de către femei, indiferent de statutul
lor matrimonial, pe baza egalităţii dintre bărbaţi şi femei, a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, în domeniile politic, economic, social, cultural, civil sau în orice alt domeniu.
Discriminarea directă
Conform Directivei Consiliului 2002/73/ EC, discriminarea directă apare atunci când o
persoană este tratată mai puţin favorabil decât o altă persoană este, a fost sau ar fi tratată într-o
situaţie comparabilă, pe temeiul apartenenţei sale la un anumit sex. Orice deosebire, excludere,
restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie
socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă,
infectare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care
are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în
condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor
recunoscute prin lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte
domenii ale vieţii publice.
Discriminare indirectă
Conform Directivei Consiliului 2002/73/EC, discriminarea indirectă apare atunci când o
prevedere, criteriu sau o practică aparent neutră ar pune persoanele de un anumit sex într-o situaţie
dezavantajoasă în comparaţie cu o persoană de un alt sex, cu excepţia cazului în care acea
prevedere, criteriu sau practică sunt justificate în mod obiectiv de un scop legitim, iar posibilităţile
de atingere a acestuia sunt adecvate şi necesare. prin discriminare indirectă se înţelege situaţia
în care o dispoziţie, un criteriu sau o practică, în apartenenţă neutră, ar dezavantaja în
special persoanele de un anumit sex, în raport cu persoanele de alt sex, cu excepţia cazului
în care această dispoziţie, acest criteriu sau această practică este justificată obiectiv de un
scop legitim, iar mijloacele de atingere ale acestui scop sunt corespunzătoare şi necesare.
Maternitatea nu poate constitui un motiv de discriminare
Aspectul cel mai important care trebuie subliniat de la bun început în legătură cu maternitatea
este că aceasta nu poate constitui motiv de discriminare pentru femei. Legea 340/2006 privind
egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi stabileşte faptul că este interzis să i se solicite unei
candidate, în vederea angajării, să prezinte un test de graviditate şi să semneze un angajament că
nu va rămâne însărcinată sau că nu va naşte pe durata de valabilitate a contractului individual de
muncă.
Discriminarea pozitivă
Acţiunile pozitive au drept scop promovarea principiului tratamentului egal pentru o categorie de
femei sau bărbaţi, care la un moment dat este într-o poziţie dezavantajoasă în comparaţie cu
majoritatea. Ele sunt iniţiate pentru a oferi categoriei defavorizate o serie de avantaje cu scopul
stabilirii unor şanse reale în accesul la anumite drepturi. Baza legală a definirii şi a adoptării unor
măsuri de discriminare pozitivă este următoarea: Convenţia asupra eliminării tuturor formelor
de discriminare faţă de femei.
Hărţuirea şi hărţuirea sexuală –forme de discriminare bazată pe sex
Hărţuirea sexuală este un comportament nedorit, de natură sexuală, care afectează demnitatea
femeilor sau bărbaţilor. Acest comportament nedorit poate fi de natură fizică, verbală sau non-
verbală: cererea unor favoruri sexuale, formularea unor observaţii indecente, comiterea unor
gesturi,acţiuni şi presiuni supărătoare pentru persoana cărora se adresează. Hărţuirea sexuală
apare, cel mai adesea, la locul de muncă şi este considerată uneori ca fiind un comportament
normal, din cauza perpetuării unor stereotipuri sexuale tradiţionale.
Formele hărţuirii sexuale. Potrivit legii, pentru ca un anumit comportament să fie calificat drept
hărţuire sexuală, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii cumulative:
- să fie în legătură cu sexul;
- să fie refuzat de persoana vizată;
- să reprezinte motivaţia pentru o decizie care afectează persoana hărţuită.
Ce obligaţii are angajatorul privind prevenirea hărţuirii şi a hărţuirii sexuale la
locul de muncă? Legea nr. 340/2006 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi prevede şi
câteva obligaţii pentru angajator, în vederea prevenirii şi eliminării oricăror comportamente, definite
drept hărţuire şi hărţuire sexuală.:
a) Să prevadă în regulamentele de ordine interioară ale unităţilor sancţiuni disciplinare, în
condiţiile prevăzute de lege, pentru angajaţii care încalcă demnitatea personală a altor
angajaţi, comiţând acţiuni de discriminare;
b) să asigure informarea tuturor angajaţilor cu privire la interzicerea hărţuirii sexuale la locul
de muncă;
c) să aplice imediat după sesizarea sancţiunilor disciplinare împotriva oricărei manifestări de
hărţuire la locul de muncă
Unde trebuie să apelezi:
Instituţia la care persoanele hărţuite sexual pot apela pentru remedierea situaţiei sunt:
- Instanţa judecătorească, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni, potrivit
dispoziţiilor Codului Penal;
- Agenţia Naţională pentru Egalitate de Şanse pentru Femei şi Bărbaţi ANES;
- Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării CNCD;
- Inspectoratele teritoriale de Muncă;
- Instanţa judecătorească în process civil. În acest caz se acordă scutirea de taxă judiciară de timbru
şi se aplică principiul răsturnării sarcinii probei.
Constituţia României art 1 (3) “România este stat […] în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea reprezintă valori supreme
[…] şi sunt garantate.”
ARTICOLUL 16 Constituţia României
(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. –
Obligaţia legiuitorului de a trata în acelaşi fel situaţii care sunt în mod obiectiv asemănătoare
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
Art. 1 (2) Constituţia României
România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de
avere sau de origine socială. (şi alte)
Egalitatea de șanse:
Absenţa barierelor la participarea economică, politică şi socială. Asigurarea egalităţii de şanse
presupune în anumite cazuri chiar şi o serie de măsuri afirmative.
Felul discriminării:
Directă
Indirectă
Pozitivă
Interzise:
a) anunţarea, organizarea concursurilor sau examenelor şi selecţia candidaţilor pentru ocuparea
posturilor vacante din sectorul public sau privat;
b) încheierea, suspendarea, modificarea şi/sau încetarea raportului juridic de muncă ori de serviciu;
c) stabilirea sau modificarea atribuţiilor din fişa postului;
d) stabilirea remuneraţiei;
e) beneficii, altele decât cele de natură salarială, precum şi la securitate socială;
f) informare şi consiliere profesională, programe de iniţiere, calificare, perfecţionare, specializare şi
recalificare profesională;
g) evaluarea performanţelor profesionale individuale;
h) promovarea profesională;
i) aplicarea măsurilor disciplinare;
Maternitatea nu poate constitui un motiv de discriminare:
Interzis să se solicite un test de graviditate şi/sau să semneze un angajament că nu va rămâne
însărcinată sau că nu va naşte pe durata de valabilitate a contractului individual de muncă.
Concedierea nu poate fi dispusă pe durata în care:
a) femeia salariată este gravidă sau se află în concediu de maternitate;
b) angajatul se aflăîn concediu de creştere şi îngrijire a copilului învârstă de până la 2 ani, respectiv
3 ani î n cazul copilului cu handicap.

Hărtuire a şi hărţuirea sexuală

orice comportament nedorit având ca scop sau efect:
a) o atmosferă de intimidare, de ostilitate sau de descurajare
b) de a influenţa negativ situaţia persoanei angajate în ceea ce priveşte promovarea profesională,
remuneraţia sau veniturile de orice natură ori accesul la formarea şi perfecţionarea profesională, în
cazul refuzului acesteia de a accepta un comportament nedorit, ce ţine de viaţa sexuală.
Interzisă concedierea persoanei angajate care a înaintat o sesizare ori o reclamaţie la nivelul unităţii
sau care a depus o plângere!
Sancţionarea anumitor infracţiuni
Violenţele fizice asupra soţului/ soţiei, copiilor –închisoare pană la 15 ani sau amendă
Hărţuirea sexuală la locul de muncă –închisoare pană la 2 ani sau amendă
Instigarea la discriminare – închisoare până la 3 ani sau amendă
Proxenetismul (îndemnul, constrângerea sau înlesnirea practicării prostituţiei sau/ şi tragerea de
foloase materiale) – închisoare până la 18 ani
Prostituţia – închisoare de la 3 luni la 3 ani
Transmiterea de boli venerice sau de SIDA, cu ştiinţă – închisoare pană la 15 ani.
Cerşetoria – închisoare până la 3 ani
Traficul şi consumul ilicit de droguri
Cu închisoare până la 25 de ani următoarele fapte:
cultivarea, producerea, vânzarea, cumpărarea, experimentarea, deţinerea drogurilor
introducerea sau scoaterea din ţară a drogurilor
îndemnul la consumul ilicit de droguri
punerea la dispoziţie sau tolerarea consumului de droguri într-un local sau locuinţă
Nu se pedepseşte persoana care denunţă infracţiunile menţionate înainte de a începe urmărirea
penală
Pedeapsa se reduce la jumătate pentru persoana care în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează
identificarea şi tragerea la răspundere a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri
Egalitate in drepturi
Definitie: Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara
discriminari.
Nimeni nu este mai presus de lege.
Functiile si demnitatile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, in conditiile legii, de persoanele
care au cetatenia romana si domiciliul in tara.
Statul roman garanteaza egalitatea de sanse intre femei si barbati pentru ocuparea acestor functii si
demnitati. In conditiile aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, cetatenii Uniunii care indeplinesc
cerintele legii organice au dreptul de a alege si de a fi alesi in autoritatile administratiei publice
locale.
Art. 16 – Egalitatea în drepturi

(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de
persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de
şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.
(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc
cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice
locale.
Dreptul egalităţii de tratament
A. Noţiuni generale referitoare la dreptul egalităţii de tratament
În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este prevăzut la art.14 faptul că “Exercitarea
drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o
deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,
origine natională sau socială, apartenentă la o minoritate natională, avere, naştere sau orice altă
situaţie.”
În Carta Uniunii Europene în Titlul III la art. 20 egalitatea cetăţenilor în faţa legii este prevăzută la
nivel de principiu.
Egalitatea în drept
Art. 20 Egalitatea în faţa legii
“Toate persoanele sunt egale în faţa legii.”
Conţinutul textului cuprinde principiul general de drept care este înscris în toate constituţiile
europene şi pe care Curtea de justiţie l-a considerat ca şi un principiu fundamental al dreptului
comunitar.
Egalitatea în drept garantează cetăţenilor europeni statut egal în faţa legii şi se regăseşte în
constituţiile statelor membre. Legea trebuie să fie egală, în aplicare pentru toţi, fără privilegii şi fără
discriminare şi toţi trebuie să o aplice şi să o respecte la fel.
Nediscriminarea
Art. 21 Nediscriminarea
“1. Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea
etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de
orice altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, averea, naşterea, un handicap, vârsta sau
orientarea sexuală.
2. În domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale ale acestora, se
interzice orice discriminare pe motiv de cetăţenie. “
Textul corespunde art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului adoptată prin Legea nr.
30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta convenţie (publicată în Monitorul Oficial nr.
135 din 31 mai 1994), art. 11 din Convenţia prinvind Drepturile Omului şi Biomedicina (referitor la
patrimonial genetic).
Există o mare legătură între egalitate şi nediscriminare chiar dacă cele două sunt distincte.
Egalitatea este reglementată ca fiind în faţa legii de drept şi în faţa autorităţilor şi instituţiilor
pubilce. Încălcarea egalităţilor are drept consecinţă lipsa de egalitate în faţa legii şi în faţa
autorităţilor publice. Această încălcare are drept cauză discriminarea ce se bazează pe „motive de
sex, religie, sau convingeri, opinii publice sau orice altă opinie, apartenenţă la o minoritate
naţională, avere, naştere, handicap, vârstă sau orientare sexuală”. Odată cu apariţia acestor motive
constituţia şi legile trebuie să reglementeze interdicţia discriminării sau nediscriminarea. Regulile
discriminării au rol de a preveni apariţia motivelor de discriminare şi sunt temeiul aplicării unor
sancţiuni civile, materiale, disciplinare, administrative sau penale în cazul în care apar motive de
discriminare.
Din cauza evoluţiei societăţii considerăm că enumerarea motivelor din articolul art.14 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este exhaustivă ci exemplificatorie, astfel încât legea
să poată răspunde viitoarelor motive de discriminare, aceasta rezutand din folosirea legiuitorului a
expresiei “sau orice altă situaţie.”
În art. 14 din Convenţie este precizată la final expresia „sau orice altă situaţie” care lasă loc
viitoarelor situaţii, numită în doctrină o enumerare incompletă în consecinţă ar trebui de lege
ferenda completată în caz contrar putând apărea abuzuri săvârşite tocmai datorită caracterului său
incomplet.
Diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică
Art. 22 Diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică
“Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică.“
Este încurajată cooperarea între Statele Membre şi sprijinirea şi completarea acţiunilor lor în
domeniul cultural pentru: mai buna cunoaştere şi diseminare a culturii şi istoriei popoarelor
europene, conservarea şi salvarea patrimoniului cultural European, creaţia artistică şi literară,
schimbările culturale, este promovată şi cooperarea cu ţările terţe şi organizaţiile internaţionale cu
activitate în domeniul culturii. Textul trebuie înţeles în concordanţă cu art. I-3 care reglementează
respectarea statutului bisericilor şi al organizaţiilor neconfesionale şi filantropice. Diversitatea
culturală, religioasă şi lingvistică reprezintă un principiu al dreptului constituţional comunitar şi o
instituţie juridică a Constituţiei care are o foarte mare importanţă. Acest principiu trebuie să fie
examinat din perspectivele dreptului la identitate culturală, lingvistică, religioasă şi etnică
apersoanelor, care aparţin minorităţilor naţionale. În concluzie, Uniunea Europeană trebuie să
respecte diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică pentru a se ajunge la unitatea necesară
Europei.
SPETA: CEDO condamna Romania pentru discriminare religioasa contra Bisericii Greco-Catolice
Pe data de 12 ianuarie 2010 Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) a condamnat Statul
Roman pentru ingradirea accesului la justitie si discriminarea religioasa in cazul Parohiei Greco-
Catolice Sambata, jud. Bihor. Condamnarea vine pe fundalul refuzului Parohiei Greco-Catolcie de a
i se permite utilizarea lacasului de cult care i-a fost confiscat abuziv de regimul comunist in anul
1948 si dat in posesie Bisericii Ortodoxe Romane. Totodata, Curtea a decis plata de catre Statul
Roman a sumei de 15.000 euro daune catre Parohia Greco-Catolica pentru aceasta discriminare.
Egalitatea dintre femei şi bărbaţi.
Egalitatea intre femei si barbati reprezinta un drept fundamental, o valoare comuna a Uniunii
Europene si o conditie necesara pentru indeplinirea obiectivelor de crestere, ocupare a fortei de
munca si coeziune sociala la nivelul UE. Cu toate ca inca exista o serie de inegalitati, in ultimele
decenii, UE a facut progrese semnificative pentru ca femeile si barbatii sa beneficieze de sanse
egale. Acest lucru se datoreaza, in primul rand, legislatiei privind tratamentul egal, masurilor
destinate sa integreze principiul egalitatii de sanse in toate politicile comunitare si măsurilor
specifice privind promovarea femeilor.
Există încă tendinţa ca femeile şi bărbaţii să presteze munci diferite. Pe de o parte, femeile şi
bărbaţii predomină adesea în diverse sectoare de activitate. Pe de altă parte, în cadrul aceluiaşi
sector sau întreprindere, femeile predomină în cazul profesiilor mai puţin valorizate şi mai puţin
remunerate.
Femeile lucrează adesea în sectoare în care munca acestora este mai puţin valorizată şi mai puţin
remunerată, decât în sectoarele în care lucrează dominant bărbaţi. Peste 40% dintre femei lucrează
în sectoarele sănătăţii, educaţiei şi administraţiei publice. Această cifră reprezintă dublul numărului
de bărbaţi care lucrează în aceleaşi sectoare. În cazul în care analizăm numai sectorul sănătăţii şi
asistenţei sociale, 80% dintre cei care lucrează în acest sector sunt femei.
În plus, femeile lucrează în general ca asistente administrative, vânzătoare sau lucrătoare puţin
calificate sau necalificate, aceste profesii reprezentând aproape jumătate din forţa de muncă
feminină. Multe femei au profesii mai puţin remunerate, de exemplu, în domeniul serviciilor de
curăţenie şi de îngrijire.
Femeile sunt slab reprezentate în funcţiile administrative şi de conducere. De exemplu, femeile
reprezintă numai 32% din numărul directorilor de întreprinderi din cadrul UE, 10% din numărul
membrilor consiliilor de administraţie ale celor mai mari întreprinderi şi 29% din numărul
oamenilor de ştiinţă şi inginerilor din Europa.
Potrivit noilor estimări Eurostat (pe baza anchetei privind structura câştigurilor salariale), rezultă că
la nivelul statelor membre, variaţiile sunt foarte importante, dat fiind faptul că diferenţa de
remunerare variază de la sub 10% în Italia, Malta, Polonia, Slovenia, România, Portugalia şi Belgia
la peste 20% în Slovacia, Ţările de Jos, Cipru, Germania, Regatul Unit, Lituania şi Grecia şi peste
25% în Republica Cehă, Austria şi Estonia.
Eliminarea diferenţei de remunerare între femei şi bărbaţi face ca economia în ansamblul său să fie
mai profitabilă.
Femeile deţin un rol vital în ocuparea forţei de muncă şi creşterea economică a UE, iar
competenţele şi talentele acestora sunt necesare în vederea dezvoltării economice şi sociale. Totuşi,
acest lucru nu se reflectă în remunerarea femeilor şi nici în poziţia acestora pe piaţa muncii.
Subevaluarea muncii prestate de femei şi utilizarea necorespunzătoare a competenţelor acestora
reprezintă o pierdere de resurse pentru economie şi, la nivel extins, pentru societate. O mai bună
utilizare a competenţelor femeilor le permite acestora să aducă o contribuţie superioară în cadrul
economiei în ansamblul său.
Participarea femeilor si a barbatilor la procesul decizional
Un alt raport de expertiza elaborat de Comisie confirma ca femeile sunt, de asemenea, foarte slab
reprezentate in ceea ce priveste functiile de decizie din domeniul economic si participarea la politica
europeana. Guvernatorii tuturor bancilor centrale ale celor 27 de state membre ale UE sunt barbati.
Slaba reprezentare a femeilor in ceea ce priveste functiile de raspundere este si mai pronuntata in
intreprinderile mari, unde barbatii reprezinta aproape 90% din membrii consiliilor de administratie
ale celor mai importante societati (societatile incluse in indicele blue-chip din tarile respective) –
cifra care s-a imbunatatit doar foarte putin in ultimii ani.
Proportia femeilor care sunt membre ale parlamentelor nationale (pentru parlamentele cu o singura
camera legislativa sau pentru camera inferioara) a crescut cu aproape 50% in ultimul deceniu, de la
16% in 1997 la 24% in 2008. Proportia pentru Parlamentul European este doar usor mai ridicata
(31% femei). In medie, in randul ministrilor din guvernele nationale, proportia barbatilor in raport
cu cea a femeilor este de aproximativ trei la unu (25% femei, 75% barbati).
SPETA:
O decizie halucinantă a justiției din România trimite la CEDO singurul caz de discriminare la locul
de muncă din țara noastră. "Angajata a fost supusă discriminării continue", a fost verdictul pe care l-
a dat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în urma unei ample anchete derulate în
cadrul companiei pentru care lucra Daniela Ivan. Instanțele judecătorești prin care a trecut cazul
femeii au decis însă altceva.
În 2006, Daniela Ivan avea o viață liniștită, era respectată și avea o slujbă de conducere bine plătită.
Răspundea de Departamentul de Dezvoltare și Vânzări al ACCOR, cel mai mare grup hotelier
european care deține și lanțul Sofitel. Speranțele de viitor erau și mai bune, căci șeful ei direct se
pregătea să plece și, conform practicii uzuale în companie, Daniela era prima opțiune pentru
ocuparea postului pe care acesta îl elibera. Lucrurile au luat însă o cu totul altă întorsătură Daniela a
fost retrogradată, umilită și, în cele din urmă concediată.
Daniela Ivan își caută dreptatea la CEDO.
Daniela spune că directorul general, Bruno Vinette, intenționa să angajeze pe cineva din afară
pentru postul lăsat liber de Markus Koller. Așa că femeia și-a anunțat decizia de a candida și ea
pentru poziția respectivă. A fost momentul care i-a schimbat definitiv traiectoria profesională. Nu
numai că nu a obținut postul pentru care se înscrisese la concurs, dar orice posibilitate de avansare i-
a fost blocată. Daniela povestește cum șeful a chemat-o în biroul lui și i-a promis că "va plăti pentru
ceea ce a făcut". Ce a urmat, a fost "o campanie de hărțuire a mea în fiecare moment, cu speranța că
de bunăvoie voi părăsi compania", continuă Daniela Ivan.
Evoluția dosarului în instanță frizează ridicolul: deși ancheta Consiliului Național pentru
Combaterea Discriminării (CNCD) a avut verdictul clar: "Angajata este supusă discriminării
continue", decizia Curții de Apel îi este nefavorabilă Danielei Ivan. Citând ad litteram pasaje din
declarațiile șefului acuzat, unul dintre magistrați motivează decizia prin care anulează verdictul
CNCD: în opinia Curții, ne aflăm în fața unui conflict de opinie între salariat și superiorul său
ierarhic și nu poate reprezenta un criteriu de discriminare, întrucât, dacă un astfel de criteriu s-ar
reține, s-ar nega principiul autorității angajatorului în raporturile de muncă și obligația salariatului
de a respecta disciplina muncii. Sau, mai pe înțelesul tuturor: șeful are întotdeauna dreptate!
Nici în rândul colegilor de serviciu Daniela nu a găsit mereu sprijinul de care avea nevoie. De teama
repercusiunilor pe care le-ar fi putut avea declarațiile lor, puțini au fost cei care au recunoscut în
scris că șeful lor le-a cerut să facă declarații negative la adresa femeii care își caută azi dreptatea la
CEDO. Deși este prima româncă ajunsă la CEDO cu un caz de discriminare, povestea Danielei a
fost destul de slab mediatizată.
DISCRIMINAREA SEXUALA
Minorităţile sexuale ajung în instanţă din cauză că sunt discriminaţi la locul de muncă sau de
societate în general.
Cele mai multe persoane preferă să suporte consecinţele discriminării decât să se adreseze
organizaţiilor care militează pentru drepturile lor.
SPRTA: CEDO: Franta, condamnata pentru discriminare pe baza orientarii sexuale a unui national
implicat intr-o adoptie in ianuarie 2008.
Decizia instantei de la Strasbourg a fost pronuntata in data de 22 ianuarie 2008, in urma aplicatiei
cu numarul 43546/02, in Cauza E.B c/ Frantei judecatorii constatand cu o majoritate de zece voturi
ca au fost violate art.8[1] si art.14[2] din Conventia europeana a drepturilor omului, care garanteaza
dreptul la respectul vietii private si de familie a persoanei si, respectiv, interdictia discriminarii dupa
criterii de sex. In esenta, in speta este vorba despre refuzul autoritatilor franceze de a permite unui
national de al sau (o femeie implicata intr-o relatie homosexuala stabila) de a adopta un copil,
tocmai datorita acestei orientari sexuale, precum si de eventualele implicatii pe care o atare hotarare
a instantei de la Strasbourg le poate avea asupra legislatiei in materie de adoptii din statele membre.
In ceea ce priveste motivarea actiunii reclamantei, cetatean francez, am retinut in principal ca
aceasta a aratat ca a fost discriminata in de-a lungul intregii proceduri desfasurate in vederea
adoptarii unui copil datorita marturiei pe care a facut-o in fata autoritatilor franceze cu privire la
orientarea sa sexuala, cu consecinta incalcarii in acest mod a dreptului la respectului vietii private si
de familie.
Reclamanta a sustinut ca a inceput demersurile pentru adoptia unui copil in calitate de persoana
singura, nu in numele cuplului pe care il forma cu cealalta persoana, iar refuzul de a-i fi incredintat
spre adoptie un copil apare cu atat mai discriminatoriu cu cat legislatia franceza (art.343 si 343-1
din Codul civil francez) permite adoptia fie de catre cuplurile casatorite fie de catre un singur
parinte. Astfel arata aceasta, in sustinerea actiunii sale, ca exista trei forme de adoptii in cazul
cuplurilor homosexuale: 1. adoptia individuala sau adoptia de catre o singura persoana cu orientare
homosexuala, in statele membre unde persoanele singure au dreptul potrivit legii sa adopte copii
(chiar daca acest drept este recunoscut numai in cazuri exceptionale), situatie in care partenerul de
viata nu dobandeste, fata de copilul in cauza, drepturi parintesti; 2. adoptia si de catre al doilea
parinte sau situatia in care una dintre persoanele care fac parte din cuplul de acelasi sex adopta
copilul celeilalte, caz in care amandoi partenerii au drepturi parintesti fata de copilul in discutie si 3.
adoptia comuna sau acea situatie in care un cuplu de acelasi sex formuleaza o cerere de a adopta un
copil impreuna, caz in care ambii parteneri dobandesc in acelasi timp drepturi parintesti fata de
copilul in discutie, iar dintre aceste forme ea a optat legal pentru adoptia in calitate de persoana
singura, astfel ca se incadreaza in dispozitiile legale mentionate.
De altfel, raportul autoritatii administrative competente arata ca avand in vedere personalitatea si
ocupatia solicitantei (profesor) acesta ar indeplini conditiile necesare, insa „dat fiind stilul de viata
caracterizat prin faptul ca este necasatorita, locuieste cu o partenera de acelasi sex cu care formeaza
un cuplu, nu poate sa confere copilului ce urmeaza sa fie adoptat o imagine de familie si o figura
paterna, in asa fel incat insasi dezvoltarea ulterioara a copilului ar putea fi afectata”.
Cu toate acestea nu s-a demonstrat niciodata in mod stiintific ca un copil ar putea fi afectat intr-o
astfel de familie, trei riscuri fiind insa citate si anume: riscul ca acel copil sa devina la randul sau
homosexual, riscul de a fi expus la dezvoltarea de probleme psihologice si riscul de a suferi de
homofobie. In toate cazurile este in sarcina autoritatilor care sustin acest lucru, sa faca proba
stiintifica a sustinerilor lor.
Pe cale de consecinta, prin astfel de aprecieri si refuzuri autoritatile franceze, inclusiv Consiliul de
Stat, au avut o abordare discriminatorie fata de reclamanta.
Decizia Curtii Europene a Drepturilor Omului a admis cererea reclamantei si a condamnat Franta,
constatand violarea dispozitiilor art.8 si respectiv 14 din Conventie. Instanta mentionata a reafirmat
caracterul de instrument viu al Conventei, caracter ce presupune interpretarea ei cu luarea in
considerare a conditiilor de viata existente si a subliniat ca atitudinea autoritatilor franceze a fost
una discriminatorie in ceea ce priveste dreptul lui E.B. de a lua spre adoptie un copil in conditiile in
care legislatia franceza permite adoptia de catre un singur parinte iar acesta a formulat cererea in
numele sau individual si nu al cuplului din care facea parte.
Curtea a aratat ca desi dispozitiile Codului civil francez nu se refera expres la orientarea sexuala a
viitorului parinte (in cazul adoptiei individuale) nu interzice sub nici o forma persoanelor cu
orientare homosexuala sa adopte un copil in conditiile in care interesul superior al minorului nu este
vatamat. Mai mult, insasi constatarea autoritatilor ca “E.B. are in mod incontesabil calitatile
personale necesare pentru a creste un copil” dar atenuarea acestei sustineri prin faptul ca ar prezenta
importanta implicarea ei intr-o relatie homosexuala reprezinta un argument in plus pentru a sustine
ca reclamanta a fost tratata in mod discriminatoriu, in raport de orientarea sa sexuala, lucru
inadmisibil in temeiul Conventiei europene a drepturilor omului.
Drepturile copilului
Copiii au dreptul la protecţia şi îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei îşi pot
exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcţie de
vârsta şi gradul lor de maturitate.
În toate acţiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorităţi publice sau de
instituţii private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.
Orice copil are dreptul de a întreţine cu regularitate relaţii personale şi contacte directe cu ambii
părinţi, cu excepţia cazului în care acestea sunt contrare interesului său.”
Conţinutul drepturilor copilului este complex, dar din acesta sunt reţinute următoarele:
Dreptul copilului la protecţie şi la îngrijire necesare pentru asigurarea bunăstării lor- această măsură
este necesară pentru a se asigura viitorul umanităţii. Această protecţie şi îngrijire trebuie acordate
atât de Uniune, Statele Membre dar şi de părinţii lor.
Dreptul Copilului de a-şi exprima în mod liber opinia. Această opinie trebuie să se facă în cadrul
legal, comunitar şi naţional creat, iar opiniile exprimate trebuie să aiba un anumit grad de finalitate.
Prioritatea interesului superior al copilului trebuie să reprezinte o preocupare primordială. Această
preocupare trebuie să se regăsească „în toate actele referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate
de autorităţile publice sau de instituţii private”. Din text rezultă ca prin „acte” se înţelege orice act
normativ.
Dreptul oricărui copil de a avea, periodic, relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi (art.
II-84 pct.3). Textul se referă la toţi copiii, indiferent unde s-ar afla ei, dar Constituţia reglemntează
şi o excepţie, şi anume în cazul „în care acest lucru contravine interesului său”, considerat superior.
Discriminarea copiilor cu handicap duce la neintegrarea în societate şi la neglijarea acestora. Copiii
cu handicap din România sunt constant victime ale societăţii, care îi condamna la izolare.
Deşi există o lege care le garantează educaţia în condiţii normale, copiii cu handicap fizic, dar fără
probleme psihice, nu sunt înscrişi în şcolile obişnuite. Directorii şi profesorii fug de ei, ca să nu-şi
asume responsabilităţi suplimentare. Respinşi, nedreptăţiţi, aceşti copii ajung în final în instituţii
destinate minorilor cu retard, şi pierd şansa să crească normal.
Copiii infectaţi cu HIV/SIDA – condamnaţi la discriminare pe viaţă.
Ei nu pot avea prieteni, nu sunt primiţi la grădiniţă sau la şcoală. Copii nu se pot bucura de copilărie
pentru că au fost diagnosticaţi cu infecţia HIV sau provin din familii în care unul sau ambii părinţi
au această infecţie. Zi de zi copiii din această categorie suportă răutatea şi ostilitatea mediului în
care încearcă să supravieţuiască. Potrivit statisticilor medicale, în Moldova în jur de 2600 de copii
trăiesc în familii afectate de HIV.
Copiii saraci se simt discriminati
Un sfert dintre copii se simt discriminati de colegi si profesori, in special cei saraci si din mediul
rural.
Tot un sfert sint frustrati pentru ca parintii nu le respecta intimitatea, iar jumatate se pling ca dascalii
nu le asculta parerea. Acestea sint citeva dintre concluziile raportului Consiliului Copiilor SPUNE!
din Romania, prezentat ieri in plenul Parlamentului. Realizatorii studiului spun ca discriminarea
imbraca diverse forme si ca prietenii "cei bogati"discrimineaza copiii, alaturi de profesori, avind la
baza motive ca invidia sau rautatea. Cit despre discriminarea etnica, copiii spun ca maghiarii sint
uneori tratati diferit si ca, in judetele cu populatie preponderent maghiara, copiii romani sint
marginalizati de profesori sau de colegi.
SPETA: CEDO: Trimiterea romilor în şcoli "speciale", formă de discriminare
Condamnările Curţii Europene de la Strasbourg, referitoare la discriminările existente în sistemul
ceh de învăţământ faţă de romi, a relansat o mobilizare împotriva şcolilor "speciale"din Cehia şi din
mai multe ţări ale Europei Centrale, spre care sunt orientaţi elevii romi.
CEDO recunoaste tratamentulu discriminator aplicat în cazul a 18 elevi din Ostrava (estul Cehiei),
trimisi in scoli speciale"din cauza originii lor rome.
Curtea a hotărât că a fost încălcat articolul 14 din Convenţia europeană a drepturilor Omului, care
interzice orice formă de discriminare, stabilind alocarea sumei de 14.000 de euro, reprezentând
pagube morale, taxe de timbru şi cheltuieli de judecată, pentru fiecare reclamant.
Recunoscând eforturile Guvernului ceh, decizia evidenţiază "numărul neobişnuit de mare"al romilor
şcolarizaţi în "şcoli speciale", destinate copiilor cu deficienţe intelectuale sau incapabili de a urma
un traseu şcolar normal.
În Cehia, unul din doi romi este direcţionat spre aceste şcoli, iar probabilitatea ca un rom să se afle
în aceste instituţii este de 27 de ori mai mare decât în cazul oricărui alt copil, potrivit studiilor
organizaţiei European Roma Rights Center (ERRC).
Potrivit ERRC, practicile de "separare fizică"a romilor în sistemul de învăţământ sunt preeminente
în Bulgaria, Ungaria, România şi Slovacia, fie că este vorba despre şcoli speciale, clase separate sau
"şcoli-ghetouri", unde învaţă în majoritate etnici romi.
În plus, situaţia romilor s-a agravat în Slovacia după căderea comunismului, în 1989: numărul
copiilor şcolarizaţi a scăzut radical de la 166.852 la 1.180 între 1988 et 1995. Rata abandonului
şcolar a sporit de la 46 la sută la 63 la sută între 1976 şi 1999.
Dreptul persoanelor în vârstă
“Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor în vârstă de a duce o viaţă demnă şi
independentă şi de a participa la viaţa socială şi culturală. “
Ca efect a egalităţii şi a nediscriminării, alături de drepturile copilului, şi de cele ale persoanelor, era
firesc să se reglementeze şi drepturile persanelor în vârstă. Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul
acestor personae de a duce o viaţă demnă şi independentă şi de a participa la viaţa socială şi
culturală, precum şi la viaţa politică.
8. Dreptul persoanelor cu handicap
Art. 26 Integrarea persoanelor cu handicap
Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le
asigure autonomia, integrarea socială şi profesională, precum şi participarea la viaţa comunităţii.
Prin textul acestui articol se recunoaşte existenţa persoanelor cu handicap şi corelativ, a drepturilor
lor într-o societate umană. Uniunea şi Statele Membre au obligaţia de a pune în aplicare cele trei
principii de conţinut complex ale acestui drept, şi anume
- asigurarea autonomiei persoanelor cu handicap
- integrarea lor socio-profesională
- participarea persoanelor cu handicap la viaţa comunităţii
Aceste principii sunt puse în aplicare cu sprijinul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, iar măsurile
care se iau pentru aplicarea lor au ca scop crearea unei discriminări pozitive în favoarea persoanelor
cu handicap. Această discriminare pozitivă este necesar a fi reglementată, pentru că fără aceasta nu
s-ar putea realiza egalitatea persoanelor cu handicap cu ceilalţi membri ai societăţii umane.
Persoanele cu handicap, una dintre cele mai discriminate categorii sociale
 Daca in majoritatea tarilor Uniunii Europene persoanele cu handicap dispun de anumite facilitati
atat in societate cat si la locul de munca, in tara noastra rar se intampla acest lucru, pentru ca de
obicei persoanele care au un anumit handicap nu au un loc de munca.
Articolul 50 din Constitutia Romaniei prevede: „Persoanele cu handicap se bucura de protectie
speciala. Statul asigura realizarea unei politici nationale de egalitate a sanselor, de prevenire si de
tratament ale handicapului, in vederea participarii efective a persoanelor cu handicap in viata
comunitatii, respectand drepturile si indatoririle ce revin parintilor si tutorilor.”
Autoritatea Nationala pentru Persoanele cu Handicap (ANPH) a elaborat Strategia Nationala 2006-
2013 privind protectia, integrarea si incluziunea sociala a persoanelor cu handicap din Romania.
Scopul acestei strategii este asigurarea exercitarii totale a drepturilor si libertatilor fundamentale ale
persoanelor cu handicap in vederea cresterii calitatii vietii acestora.
Strategia propune ca modalitati de crestere a gradului de ocupare a fortei de munca in randul
persoanelor cu handicap, urmatoarele cai de actiune:
- asigurarea pregatirii scolare a persoanei cu handicap, indiferent de locul in care aceasta se afla,
inclusiv prin profesori itineranti;
- accentuarea importantei evaluarii abilitatilor si, mai ales, a abilitatilor socio-profesionale;
- realizarea, diversificarea si sustinerea financiara a programelor privind reabilitarea profesionala a
persoanelor cu handicap;
- asigurarea pregatirii pentru ocupatii necesare in domeniul handicapului si pentru introducerea de
noi ocupatii in Clasificarea Ocupatiilor din Romania.
Angajatorii se pot implica in crearea de conditii speciale pentru pesoanele cu handicap prin:
- proiectarea si adaptarea locurilor de munca in asa fel incat acestea sa devina accesibile persoanelor
cu handicap;
- sustinerea logistica si financiara a angajatorilor in vederea realizarii amenajarilor/adaptarilor in
functie de nevoile individuale ale persoanei cu handicap angajate;
- stabilirea unei comunicari permanente intre Agentia Nationala pentru Ocuparea Fortei de Munca,
ANPH si organizatiile neguvernamentale;
- sustinerea unei piete de desfacere pentru produsul muncii persoanei cu handicap.
Contractul de munca poate contine clauze de interzicere a discriminarii
Pentru prevenirea actiunilor de discriminare, atat la negocierea contractului colectiv de munca unic
la nivel national, cat si la negocierea contractelor colective de munca la nivel de unitati, partile
contractante pot stabili introducerea clauzei de interzicere a faptelor de discriminare si, respectiv,
clauze privind modul de solutionare a reclamatiilor formulate de persoanele prejudiciate prin
asemenea fapte.
SPETA: Pe 27 Aprilie 2010 Curtea Europeana pentru Drepturile Omului a organizat la sediul sau
din orasul francez Strasburg o sedinta publica in dosarul Farcas impotriva Romaniei. Avand in
vedere raritatea acestor sedinte publice (organizate intr-o fractiune din dosarele pendinte pe rolul
Curtii), acest eveniment semnaleaza un interes reimprospatat al Curtii fata de problematica
incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilitati fizice din Romania si nu numai, suscitat probabil si
de recenta intrare in vigoare a Conventiei ONU pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilitati.
Alois Farcas s-a nascut in 1964 si locuieste in Piatra Neamt. Farcas sufera din copilarie de distrofie
musculara progresiva in foma centurilor. In cursul timpului, petentul a fost internat in mai multe
randuri la Centrul de patologie neuro-musculara « Dr. Radu Horia » din Valcele, Jud. Covasna unde
a urmat tratament de specialitate. Datorita afectiunii de care sufera, Farcas se poate deplasa cu
oarecare greutate si pe distante relativ scurte, insa nu utilizeaza un fotoliu rulant. De asemenea, el
nu poate urca planuri inclinate pe cont propriu, in absenta unei bare laterale sau fara asistenta din
partea unei alte persoane. Aceste inconveniente au putut fi compensate intr-o oarecare masura atata
timp cat petentul a beneficiat de un autoturism Trabant adaptat nevoilor sale specifice.
Inainte de a fi concediat, Alois Farcas a lucrat pentru mai bine de 20 de ani la Romtelecom, pe
postul de electronist echipamente digitale. La inceputul anului 2004 petentul a fost transferat pe un
post care presupunea interventii la domiciuliul/sediul clientilor, dupa ce atelierul in care lucra a fost
desfiintat in urma unei restructurari. Avand in vedere ca lipsa accesibilitatilor in Piatra Neamt, ca in
restul Romaniei, este generalizata, petentul a fost nevoit sa renunte la noul sau post, contractul sau
de munca fiind incheiat prin acordul partilor la sfarsitul lui aprilie 2004.
Intre timp, confruntandu-se cu pierderea iminenta a singurei sale surse de venit, Farcas a initiat
demersurile pentru obtinerea unei pensii de invaliditate. Atunci cand s-a deplasat la Comisia de
expertiza medicala a persoanelor cu handicap pentru adulti, petentul a constatat ca intrarea acestuia
nu era accesibila pentru persoanele cu dizabilitati fizice! Comisia nu a gasit insa nici un impediment
pentru a discuta solicitarea petentului in absenta sa, acordandu-i acestuia gradul de handicap grav
fara asistent personal. In septembrie 2004 certificatul a fost revuizuit in sensul acordarii dreptului la
asistent personal. Ulterior, Casa judeteana de pensii a acordat petentului gradul doi de invaliditate,
calculandu-i o pensie de aproximativ 13% din valoarea salariului pe care il avea inainte de a
intreruperea contractului de munca.
Alois Farcas a incercat sa atace in instanta modalitatea in care a avut loc desfacerea contractului sau
de munca, respectiv modalitatea in care i-au fost stabilite drepturile ce ii reveneau prin prisma «
handicapului » de care sufera, atat de catre Comisia de expertiza medicala a persoanelor cu
handicap pentru adulti, cat si de catre Casa judeteana de pensii. Cand s-a deplasat insa la instantele
din Piatra Neamt, Farcas a descoperit ca sediile sectiei civile, respectiv al sectiei penale ale
Tribunalului Neamt erau inaccesibile pentru persoanele cu dizabilitati. Atunci cand a incercat sa
obtina asistenta unui avocat, petentul a observat ca sediul Baroului de avocati Neamt precum si
cabinetele de avocat situate in imediata proximitate a Tribunalului Neamt erau de asemenea
inaccesibile.
Vazandu-si blocat accesul la justitie, Alois Farcas a formulat, in acelasi an, 2004, o plangere catre
Curtea Europeana pentru Drepturile Omului. Iata principalele argumente aduse in atentia Curtii.
In primul rand, el s-a plans de incalcarea drepului sau la un proces echitabil prin faptul ca sediile
instantelor de judecata din Piatra Neamt si Baroul de avocati local nu sunt accesibile pentru
persoanele cu dizabilitati fizice.
In al doilea rand, petentul s-a plans de incalcarea dreptului sau la viata privata sub doua aspecte. Pe
de o parte el s-a plans de faptul ca persoanele din Piatra Neamt cu dizabilitati fizice nu pot beneficia
de infrastructura publica din municipiu, care le este, in mare parte, inaccesibila: incepand de la
accesul la unele institutii publice precum Comisia de expertiza medicala a persoanelor cu handicap
pentru adulti, instantele de judecata, transportul in comun si pana la trotuarele, magazinele si
policlinica medicala din cartierul in care locuieste petentul. Tinand seama si de faptul ca petentul nu
si-a mai putut permite costurile legate de intretinerea autoturismului in stare de buna functiune, el s-
a vazut practic blocat in apartmentul sau, libertatea sa de miscare fiind limitata la o raza de 600 in
jurul apartamentului sau.
SPETA: CEDO. Discriminare. Refuzul autorităţilor de a remite un permis de şedere către un
cetăţean străin depistat ca purtător al virusului HIV
În hotărârea de cameră Kiyutin c Rusia (2700/10), dată pe 10 martie 2011, CEDO a constatat cu
unanimitate de voturi violarea art. 8 şi a art. 14 din Convenţie.
Reclamantul, Viktor Kiyutin, este un uzbec născut în 1971 în URSS şi care locuia, din 2003, în
regiunea Oryol din Rusia. Acesta s-a căsătorit cu o rusoaică în 2003, iar în anul următor i s-a născut
o fetiţă. În paralel, domnul Kiyutin a făcut demersurile necesare pentru a obţine un permis de
şedere, însă înainte de obţinerea acestuia a fost supus unui examen medical pe parcursul căruia a
fost depistat seropozitiv. Autorităţile i-au respins cererea în baza unui text de lege care interzicea
eliberarea unui permis de şedere către cetăţenii străini seropozitivi. El a atacat în justiţie refuzul
autorităţilor, arătând că acestea ar trebui să ţină cont de starea sa de sănătate şi de faptul că are o
familie în Rusia. Instanţele naţionale, pe rând, i-au respins acţiunea în baza aceluiaşi text legal.
In condiţiile în care reclamantul şi-a format o familie în Rusia, situaţia sa intră sub incidenţa art.8
din Convenţie. Deopotrivă, art. 14 devine incident în cauză prin coroborare cu art. 8, Rusia având
astfel obligaţia de a-şi exercita de o manieră nediscriminatorie dreptul său de control în materie de
imigraţie. Art. 14 nu enumeră în mod expres starea de sănătăte sau problemele medicale printre
motivele prin raportare la care discriminarea este interzisă. Cu toate acestea, Curtea consideră că
seropozitivismul intră sub incidenţa formulei„orice altă situaţie”.
Soţ al unei femei care are cetăţenie rusă şi tată a unui copil rus, d-nul Kiyutin se află într-o situaţie
analoagă celei în care se găsesc alţi cetăţeni străini care cer obţinerea unui permis de şedere în Rusia
din motive familiale. Cu toate că se încadra perfect în această categorie, reclamantului nostru i-a
fost refuzat acest drept în baza unui text legal care practic face imposibilă obţinerea unui permis de
şedere în situaţia în care cel care introduce cererea nu poate face dovada faptului că este
seronegativ.
Dintre cele 47 de state membre ale Consiliului Europei, doar şase dintre ele stipulează condiţia
seronegativităţii printre celelalte condiţii de obţinere a unui permis de şedere. Trei state europene
prevăd sancţiunea expulzării cetăţenilor străini seropozitivi. Din aceste statistici reiese că refuzul de
a acorda permise de şedere din aceste considerente, nu este o politică a majorităţii statelor europene.
Curtea constată că refuzul de a acorda un permis de şedere persoanelor seropozitive este stipulat
într-o manieră expresă, sistematică şi necondiţională de dreptul rus, care prevede şi expulzarea
necondiţionată a cetăţenilor străini depistaţi seropozitivi. Nu există nicio posibilitate legală de
recurge la analiza fiecărui caz în parte, în funcţie de circumstanţele particulare ce-l caracterizează.
Mai mult, nici instanţele pentru imigranţi şi nici jurisdicţiile ordinare nu s-au considerat ţinute de
decizia Curţii Constituţionale, potrivit căreia permisul de şedere temporară poate fi acordat pe
motive umanitare.
În aceste condiţii, Curtea a decis că d-nul Kiyutin a fost victima unei discriminări fondate pe starea
sa de sănătate şi prin urmare au fost încălcate art. 8 din Convenţie coroborat cu art. 14.
În baza art. 41 din Convenţie, Curtea a hotărât că statul rus trebuie să plătească reclamantului suma
de 15 000 euro, cu titlu de daune morale şi suma de 350 pentru cheltuielile de judecată.
DISCRIMINARE-CETATENIE
SPETA:
1. Dorin Chirtoacă şi Alexandru Tănase au obţinut câştig de cauză la CEDO
Marea Cameră a Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CEDO) le-a dat câştig de cauză
domnilor Dorin Chirtoacă, primar general al municipiului Chişinău şi Alexandru Tănase, ministru al
Justiţiei, ex-consilier municipal, în dosarul împotriva Republicii Moldova, prin care se contesta
legea care interzicea persoanelor cu dublă cetăţenie să deţină funcţii publice şi eligibile.
Anterior, în anul 2008, CEDO a admis cererea lui Chirtoacă şi Tănase versus R. Moldova, stabilind
că persoanele cu funcţii publice pot deţine dubla cetăţenie. Atunci, Guvernul de la Chişinău în loc să
abroge legea, a solicitat Marii Camere a Curţii de la Strasbourg să-şi reexamineze hotărârea.
Dorin Chirtoacă şi Alexandru Tănase s-au adresat la CEDO după ce, la 7.12.2007 Parlamentul R.
Moldova a adoptat, iar la 29.04.2008 şeful statului a promulgat Legea cu privire la dubla cetăţenie a
persoanelor publice.
2. Tribunalul din Hamburg admite un act de discrimare pe care l-a făcut firma EUROPCAR din
Germania în cazul unui om de afaceri român, căruia i-a refuzat să îi închirieze un autoturism pe
perioada concediului, motivând că„este român şi românii fură din Germania„.
Cităm din hotărârea Tribunalului Hamburg:
„Pârâtul (n.r.EUROPCAR) arată că a refuzat predarea autovehiculului din motive obiective,
deoarece în perioada respectivă, au existat cazuri în care cetăţeni români au închiriat frecvent
autovehicule scumpe pe care le-au dus în Europa de Est. Pentru a evita astfel de situaţii de risc, s-a
dispus să nu se mai închirieze autovehicule cetăţenilor români„.
În final, cererea reclamantului Dumitru Georgescu prin care obligă pârâtul la plata unei despăgubiri
care să nu fie mai mică de 6000 de euro plus dobânzi, calculate la rata de 5% din suma de bază, a
fost respinsă de tribunal şi nici sancţiuni asupra firmei nu au fost admise.
Nemţii spun cu aroganţă că reclamantul nu are dreptul să pretindă despăgubiri în baza dispoziţiilor
din Legea privind tratamentul nediscriminatoriu şi nici în baza codului civil german-art 823, deşi a
admis că este vorba despre o discriminare,iar Directivele europene spun altceva.
Dumitru Georgescu a dat în judecată firma EUROPCAR renumită pentru închirieri de maşini în
toată lumea, pentru discriminare.
După luni de discuţii şi corespondenţe costisitoare între cele două părţi, Tribunalul din Hamburg a
formulat decizia instanţei în care admite că s-a făcut o discriminare, dar nu ia măsurile cuvenite.
„Daunele materile sunt oricum simbolice pentru că eu am cheltuit oricum mai mult, peste 40.000
euro cu acest proces, iar pe mine mă interesează sancţiunile împotriva acestei firme, nu
despăgubirile. Nu renunţ şi îmi voi căuta dreptatea şi la forurile europene. Nu este corect să fim puşi
laolată cu infractorii. Infractori sunt în toate naţiile, inclusiv la nemţi„a spus Georgescu.
El a formulat deja apel la Curtea de Apel din Germania pentru această decizie„discriminatorie„ a
Tribunalului din Hamburg şi a obţinut termen de judecată în luna mai.„Dacă nici atunci nu voi găsi
dreptatea meritată şi firma EUROPCAR nu va fi sancţionată sunt hotărât să merg mai departe la
CEDO„, a adăugat omul de afaceri, Dumitru Georgescu. GOODAGENCY
DISCRIMINARE RASIALA
SPETA:
Stoica impotriva Romaniei, hotararea din 4 martie 2008
Articolul 14 Conventia pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale prevede
ca „exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de prezenta conventie trebuie sa fie asigurata
fara nici o deosebire bazata, in special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice
alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau
orice alta situatie”.
Prin hotararea din 4 martie 2008, Stoica impotriva Romaniei, tara noastra a fost condamnata pentru
incalcarea art. 3 privitor la Interzicerea torturii si art. 14 privitor la Interzicerea discriminarii din
Conventia pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale.
Articolul 3 din Conventie prevede ca „nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante”.
Reclamantul, Constantin Decebal Stoica, nascut intr-un sat in care 80% din pupolatie era de etnie
roma, a fost batut de catre politisti si gardieni, la iesirea dintr-un bar, la cererea primarului dintr-o
localitate din judetul Suceava pentru a da o „lectie tuturor tiganilor”.
Desi la incident au fost cel putin 20 de martori, doar trei dintre ei au fost audiati de catre procurorii
militari.
De asemenea, motivele rasiale ale incidentului nu au fost investigate in nici un fel, desi violenta
rasiala este o incalcare a demnitatii umane care necesita tocmai din partea autoritatilor statului mai
multa vigilenta si reactie puternica, asa cum a aratat si Curtea in jurisprudenta sa.
Hotaraste ca a existat o incalcare a art. 14 combinat cu art. 3 din Conventie.
Hotaraste ca Statul sa plateasca reclamantului 15 000 (cincisprezecemii) EUR cu titlu de daune ne-
materiale si 2 278 EUR cu tilu de cheltuieli de judecata.
SONDAJ
Un sondaj realizat de INSOMAR la cererea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării
(CNCD) şi dat publicităţii arată că persoanele cu HIV/SIDA, minorităţile sexuale şi personale cu
handicap fizic sau psihic sunt grupurile cele mai discriminate din România. Românii percep
persoanele infectate cu HIV/SIDA drept cel mai discriminat grup din societate - 60,5%, urmând
homosexualii - 53,9%, persoanele cu handicap - 52%, persoanele vârstnice - 45%, femeile - 29,6%,
tinerii - 21,8%, imigranţii - 17,3% şi minorităţile religioase - 13,8%.
Respondenţii sondajului ar accepta în familie un homosexual în proporţie de 4,9%, o persoană
infectată HIV/SIDA - 8,1%, o persoană cu handicap fizic 39,9%, un rom - 41,3%, o persoană cu altă
religie - 64,2%, un maghiar - 71,9%, o persoană cu altă cetăţenie - 79,6% şi un român - 94,4%.
Intervievaţii şi-ar face prieten apropiat un homosexual în proporţie de 23,1%, o persoană cu
handicap fizic - 32,8%, o persoană infectată cu HIV/SIDA - 38%, un rom - 57,4%, o persoană cu
handicap fizic - 68,4%, o persoană cu altă credinţă religioasă - 76%, un maghiar - 79,4%, o
persoană de altă cetăţenie - 82,7% şi un român - 93,5%.
De asemenea, românii ar fi de acord să aibă un vecin sau coleg homosexual în proporţie mai mare
de 38,5%, respectiv 37,9%, o persoană infectată cu HIV/SIDA - 53,9%, respectiv 52,9% sau o
persoană cu handicap fizic - 74,9%, respectiv 74,4.
Cea mai invocată situaţie generatoare de discriminare, în opinia populaţiei intervievate, este
obţinerea unui loc de muncă - 22%, urmată de utilizarea serviciilor publice - 13,4%, şcoală - 8,8%
şi accesul într-un restaurant sau magazin - 8,4%. Pe de altă parte, doar 9,7% dintre români s-au
simţit jigniţi în ultimele şase luni pe motive de vârstă, gen, etnie, orientare sexuală, religie sau
caracteristici fizice.
Studiul INSOMAR relevă că românii nu se simt confortabil în preajma homosexualilor în proporţie
de 40,8%, a romilor - 29,2% şi a persoanelor infectate cu HIV/SIDA - 24,8%.
Răspunsul spontan al populaţiei intervievate a caracterizat un rom prin cuvintele 'infracţionalitate/
'hoţie'/'cerşetorie' (23,3%), 'normalitate'/'fireşti/'indiferenţă' (16,2%), 'needucat'/'necivilizat'/'murdar'
(10,5%), 'dispreţ'/'repulsie' (5,2%), 'teamă' (4,4%), 'obrăznicie' (3,8%), 'lucru bun'/'calităţi'/ 'cultură
specifică' (3%). Homosexualii au fost caracterizaţi spontan prin cuvintele 'repulsie'/'silă' (21,1%),
'bolnav'/'nebun' (15,5%), 'anormali'/ciudaţi'/'excentrici' (8,2%), 'normalitate'/'om obişnuit'/
'indiferenţă' (6%), 'ruşine' (4,5%), 'păcat' (4,2%), 'perversiune' (3,7%) şi 'compasiune' (2,6%).
Cuvintele 'compasiune', 'milă' au fost atribuite în proporţie de 34,7% persoanelor infectate cu
HIV/SIDA şi în proporţie de 44,2% persoanelor cu dizabilităţi/handicap.
Studiul a fost realizat de INSOMAR în perioada 1-24 august, în 44 de localităţi urbane şi 52 de
localităţi rurale, pe un eşantion de 1201 persoane cu vârsta minimă 18 ani, cu o marjă de eroare de
+/- 2,9%.
1. Principiul egalităţii – doar un caz particular al proporţionalităţii
Analiza legăturii dintre cele două principii ale dreptului trebuie să pornească de la semnificaţiile
acestora. Scopul este de a determina sfera lor de interferenţă.
Principiul egalităţii este consacrat în art.16 din Constituţia României, sub forma egalităţii cetăţenilor
în faţa legii şi a autorităţilor publice. Aceste dispoziţii se coroborează cu art. 4, alin.(2), care interzic
discriminarea, în funcţie de criteriile menţionate. Mai sunt şi alte dispoziţii constituţionale
româneşti care implică principiul egalităţii (art. 4, 6, 38, 41, 44, 56 şi 62). Dispoziţiile
constituţionale româneşti sunt în consens cu reglementările internaţionale în materie. Amintim
dispoziţiile art.14 şi 26 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, care consacră
acest principiu şi art.24, care reglementează cauzele de discriminare. Principiul egalităţii este
prevăzut şi de art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În literatura de specialitate s-a arătat că principiul constituţional al egalităţii se caracterizează prin
poliformism. “Indiferent că îl considerăm un principiu obiectiv de drept sau un drept subiectiv
fundamental, el se exprimă printr-o serie de valori – perechi devenite deja loc comun, egalitate
strictă (egalitate relativă, egalitate formală) egalitate materială, egalitate în faţa legii, egalitate prin
lege, etc.”[1] Acest poliformism explică dificultatea de a defini acest principiu. Natura juridică a
principiului constituţional al egalităţii este considerată diferit în dreptul comparat: un principiu de
drept, care este un mijloc pentru a garanta drepturile şi libertăţile cetăţenilor, sau ca un drept
subiectiv. De asemenea, definiţiile doctrinare şi jurisprudenţiale sunt diferite, în funcţie de
semnificaţia şi particularităţile principiului.[2] Referitor la natura juridică a principiului
constituţional al egalităţii în doctrina română, reţinem opinia potrivit căreia “Formularea din
actuala Constituţie a României face din principiul constituţional al egalităţii un drept fundamental,
cu valoare de principiu general pentru materia drepturilor fundamentale”.[3]
Principiul general al egalităţii, reglementat de art.16 din Constituţie, se referă la o egalitate juridică
formală şi nu la o egalitate de condiţii. Cu toate acestea, egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor
publice nu poate implica ideea de uniformizare, în sensul de a aplica tuturor cetăţenilor acelaşi
regim juridic, indiferent de situaţia naturală sau socio-profesională a acestora. Principiul egalităţii
presupune ca la situaţii egale să se aplice un tratament juridic egal. În acelaşi timp, presupune şi
dreptul la diferenţiere în tratament juridic, dacă situaţiile în care se află cetăţenii sunt diferite.
Altfel spus, situaţiilor egale să le corespundă un tratament juridic egal, iar situaţiilor diferite,
tratamentul juridic trebuie să fie diferit. În acest sens, în doctrină se admite existenţa unei
discriminări pozitive, reglementată chiar de unele texte constituţionale, care impun unele măsuri de
protecţie socială Jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cu privire la limitele principiului
constituţional al egalităţii, “variază între o egalitate strictă, uneori asimilată cu principiul
nediscriminării, şi o egalitate relativă, egalitate de tratament care acceptă diferenţierea regimului
juridic, în funcţie de particularităţile obiective ale situaţiilor concrete”.[4]
Ca principiu general al dreptului, proporţionalitatea evocă ideea de corespondenţă sau de echilibru.
Logica comparatistă, care este esenţa raţionamentului de proporţionalitate, presupune compararea
unor situaţii obiective şi constatarea gradului lor de identitate. În ipoteza în care situaţiile sunt
diferite, regimul juridic aplicabil trebuie să fie diferit. Principiul general al proporţionalităţii
exprimă, în acest caz, necesara adecvare a tratamentului juridic cu situaţiile obiective la care se
aplică. În acest fel, raţionamentul de proporţionalitate presupune o motivare obiectivă şi rezonabilă,
pentru a nu se ajunge la o disproporţie între scopul urmărit, printr-un tratament juridic inegal şi
mijloacele folosite. Astfel, scopul legii devine criteriul în funcţie de care se compară situaţiile şi în
raport cu care diferenţa de regim juridic trebuie să se stabilească.[5]
Prin urmare, logica raţionamentului egalitar, în care situaţiile de fapt sunt atât de asemănătoare încât
reclamă cu necesitate identitatea de tratament juridic, reprezintă un aspect particular al
raţionamentului de proporţionalitate, bazat pe compararea unor situaţii diferite şi, implicit,
recunoaşterea unui drept la diferenţă. Se poate spune că principiul egalităţii este un caz particular al
principiului proporţionalităţii. De aceea, dispoziţiile constituţionale române, care consacră egalitatea
ca principiu general (art.16), sau egalităţile specifice, implică şi principiul proporţionalităţii.
2. Examen de jurisprudenţa a Curţii Constituţionale privind interferenţa dintre principiile
proporţionalităţii şi al egalităţii.
Uniformitatea a fost respinsă în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în legătură cu
interpretarea şi aplicarea principiului egalităţii. Egalitatea strictă în faţa legii presupune ca, în cazul
unor situaţii egale, tratamentul să fie egal, fără discriminare. În ipoteza în care situaţiile sunt
diferite, tratamentul nu poate fi decât diferenţiat, ceea ce implică principiul proporţionalităţii. În
consecinţă, încălcarea principiului egalităţii intervine atunci când se aplică un tratament
diferenţiat unor situaţii similare sau în ipoteza în care se aplică acelaşi tratament juridic unor
situaţii care prin natura lor sunt diferite. De asemenea, încălcarea acestui principiu poate să se
producă şi în situaţiile în care nu există o motivare obiectivă şi rezonabilă pentru un tratament
diferenţiat a unor situaţii identice sau dacă tratamentul juridic inegal nu este adecvat scopului legii.
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a prezentat o evoluţie în acest sens, pornind de la a admite ca
situaţiile diferite să fie tratate diferit, până la a recunoaşte noi principii constituţionale, respectiv
dreptul la diferenţă.[6] Curtea Constituţională a statuat că este inadmisibilă o diferenţă de tratament
juridic pe criterii sociale sau categorii de funcţionari, deoarece ar reprezenta o discriminare.[7] A
admis că pot exista situaţii care să permită particularităţi, dar nu orice asemenea caz justifică o
diferenţă de tratament juridic, mai ales în situaţia în care un tratament juridic diferit ar reprezenta o
discriminare. Instanţa constituţională a stabilit că sunt neconstituţionale dispoziţiile din Legea
privind veteranii de război, referitoare la condiţionarea calităţii de veteran de război, de
împrejurarea de a nu fi luptat împotriva armatei române. În acest caz, se produce o discriminare
între cetăţenii români, nejustificată şi de aceea este necesar să se asigure “egalitatea de tratament
faţă de toţi cei care s-au înrolat în armate străine”.[8] Este vorba de situaţii identice, care presupun
un tratament identic. Curtea Constituţională a aplicat şi în alte situaţii, principiul egalităţii,
considerând fie că situaţiile sunt atât de asemănătoare, încât nu se justifică o diferenţiere de
tratament juridic, sau, dacă aceasta există, ea reprezintă o discriminare în raport cu criteriul folosit.
[9]
Respingerea uniformităţii şi necesitatea diferenţierii tratamentului juridic, în funcţie de situaţiile
obiective diferite, fără a reprezenta o discriminare, se reflectă în jurisprudenţa Curţii
Constituţionale. Referindu-se la situaţia diferită a studenţilor din învăţământul particular, iar pe de
altă parte, a celor din învăţământul de stat, Curtea a constatat că, o dată ce au intrat în sistemul ales,
se supun regulilor proprii fiecărui sistem. Deci, în realitate, dispoziţiile atacate nu instituie nici o
discriminare, ci oferă soluţii diferite pentru situaţii diferite.[10] Altfel spus, necesara adecvare a
tratamentului juridic la situaţia obiectivă considerată reprezintă o aplicare a principiului
proporţionalităţii.
Această regulă este formulată în jurisprudenţa Curţii cu valoare de principiu:”Principiul egalităţii în
faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit
nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a
judecătorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în
faţa legii şi a autorităţilor publice”.[11]
Jurisprudenţa recentă a instanţei noastre constituţionale confirmă această interpretare a principiului
egalităţii care se referă la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu egalitatea
de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni în comparaţie cu alta. Deoarece drepturile
fundamentale “reprezintă o constantă a personalităţii cetăţeanului, o şansă egala acordată oricărui
individ”, art.16, alin.(1) din Constituţia republicată vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni, nu şi
identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta
Curtea Constituţională justifică nu numai constituţionalitatea administrării unui regim juridic diferit
faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea unui asemenea tratament juridic[12].
Aplicând acest raţionament de proporţionalitate, Curtea Constituţională a ajuns la recunoaşterea
unui drept fundamental: dreptul la diferenţă. “În general, se apreciază că violarea principiului
egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără
să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie (s.n.) între scopul urmărit
prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În alţi termeni, principiul egalităţii nu interzice reguli
specifice. Tocmai de aceea principiul egalităţii conduce la sublinierea existenţei unui drept
fundamental, dreptul la diferenţă (s.n.), iar în măsura în care egalitatea nu este naturală, faptul de a
o impune ar însemna instituirea unei discriminări.”[13]
Aplicarea principiului proporţionalităţii are drept consecinţe juridice relativizarea egalităţii ca
principiu.[14] Jurisprudenţa Curţii confirmă faptul că principiul egalităţii este un caz particular al
principiului general al proporţionalităţii, deoarece unicitatea de tratament juridic poate fi justificată
numai într-o ipoteză particulară, şi anume când situaţiile sunt asemănătoare sau identice. Pornind de
la necesitatea diferenţierii tratamentului juridic pentru situaţii diferite, Curtea Constituţională a
considerat în mod constant că o măsură de protecţie aplicată unor categorii sociale sau profesionale,
aflate în situaţii speciale, nu are semnificaţia unui privilegiu: “O măsură de protecţie nu poate avea
semnificaţia nici a unui privilegiu, nici a unei discriminări, ea fiind destinată tocmai asigurării, în
anumite situaţii specifice, a egalităţii cetăţenilor care ar fi afectată în lipsa ei.”[15] În aceste situaţii,
principiul proporţionalităţii impune adecvarea necesară a măsurilor de protecţie la scopul propus, şi
anume asigurarea, în situaţii speciale, a egalităţii cetăţenilor.
Aplicând acelaşi raţionament, care se bazează pe principiul proporţionalităţii, Curtea
Constituţională a constatat că se justifică un regim derogator de la dreptul comun în materia
executării creanţelor fiscale, prin aceea că se prevede neperimarea executării silite a acestor creanţe
(art.137, alin.4 C.proc.fisc.). Aceste norme de procedură speciale sunt adecvate unor situaţii
speciale, respectiv faptul că obiectul executării silite îl constituie încasarea creanţelor fiscale care
sunt sursele bugetului de stat, “ceea ce reprezintă un interes general “[16]
Conform principiului proporţionalităţii, aplicat în această materie, diferenţa de tratament juridic
trebuie să aibă o bază raţională şi obiectivă. Dispoziţii art. II din O.U.G. nr.22/2003[17] sunt
constituţionale deoarece, diferenţa de tratament juridic, în ce priveşte acordarea plăţilor
compensatorii introdusă prin textul criticat, între categoria exceptată de societăţi comerciale cu
capital majoritar de stat şi celelalte societăţi este justificată de un criteriu raţional şi obiectiv, care
constă în existenţa unor situaţii diferite, dar şi de posibilitatea reală a Guvernului de a suporta plăţile
compensatorii.[18] Tratamentul juridic diferit, determinat obiectiv şi raţional de situaţii diferite, nu
poate institui privilegii sau discriminări. Curtea Constituţională a respins excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.4 alin.2, lit.A, pct.12 din Legea nr.543/2002[19], constatând
că, potrivit dispoziţiilor legale criticate, toţi infractorii aflaţi în aceeaşi situaţie, beneficiază sau sunt
exceptaţi de la graţiere, “în raport cu natura infracţiunii şi a conţinutului acesteia, în formularea
legală în vigoare la data săvârşirii infracţiunii.” În opinia Curţii Constituţionale, condamnaţii care
au săvârşit infracţiuni în perioade diferite, când legea penală a reglementat în redactări diferite
conţinutul infracţiunilor respective, se află în situaţii diferite, ceea ce justifică aplicarea unui
tratament juridic diferit “conform opţiunii libere a legiuitorului, fără a se putea reţine instituirea
unor privilegii sau a unor discriminări.”[20]
În acelaşi sens, Curtea Constituţională a statuat că retragerea de către autoritatea care le-a emis a
avizului, autorizaţiei ori atestării, fapt care are ca rezultat încetarea de drept a contractului
individual de muncă, pentru încheierea căruia existenţa acestor documente este o condiţie
obligatorie, nu reprezintă un tratament juridic discriminatoriu, ci aplicarea unui tratament juridic
diferenţiat în raport cu situaţia diferită în care se află anumite categorii de salariaţi, care optează
pentru exercitarea unor profesii sau meserii.[21]
Spre deosebire de aceste situaţii în care s-a constatat respectarea principiului proporţionalităţii, în
altele, Curtea constituţională a constatat că diferenţa de tratament juridic nu mai are o justificare
raţională şi obiectivă, fapt ce are drept consecinţă un tratament disproporţionat şi discriminatoriu
între persoane aflate în aceeaşi situaţie.
Astfel, instanţa noastră constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.15,
alin.1din Legea nr.80/1995, privind Statutul cadrelor militare[22], care permite acordarea
concediului plătit pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani numai femeilor militar active,
nu şi cadrelor militare bărbaţi.[23] Legiuitorul poate să instituie măsuri derogatorii de la
reglementările comune, cu respectarea următoarelor condiţii: existenţa unor situaţii diferite; să
existe o justificare raţională şi obiectivă; tratamentul juridic diferit să nu creeze o disproporţie
evidentă între diferitele categorii de persoane; măsurile derogatorii să nu fie discriminatorii. Ori, în
speţă, în mod justificat instanţa constituţională a constat că eliminarea completă a unor categorii de
persoane de la beneficiul unei forme de asigurare prevăzute de lege pentru toate persoanele
asigurate încalcă principiul constituţional al egalităţii, reprezentând o discriminare, deoarece cadrele
militare în activitate nu se deosebesc de celelalte categorii de asiguraţi. Aplicând acelaşi
raţionament juridic, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea art. 362, alin.1, lit.d din
C.proc.pen[24]. Dispoziţiile legale criticate, care prevăd că partea vătămată poate face apel în ceea
ce priveşte latura penală a cauzei, iar partea civilă numai în ceea ce priveşte latura civilă, sunt
contrare principiului constituţional al egalităţii. Aceste două părţi ale procesului penal se află într-o
situaţie identică şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii.
În consecinţă, inegalitatea de tratament în ceea ce priveşte accesul la căile de atac este nejustificată,
inclusiv sub aspectul criteriului proporţionalităţii, deoarece inculpatul, partea vătămată, partea civilă
şi partea responsabilă civilmente au aceeaşi calitate, respectiv sunt părţi în procesul penal.
Interferenţa dintre principiul egalităţii şi principiul proporţionalităţii există şi în cazul protecţiei
minorităţilor naţionale.
Aşa cum se arată în raportul explicativ asupra Convenţiei – cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale,[25] statele pot adopta măsuri speciale pentru promovarea egalităţii depline şi efective
între peroanele aparţinând unei minorităţi naţionale şi cele aparţinând majorităţii. Astfel de măsuri
trebuie să fie adecvate scopului propus. Această cerinţă exprimă principiul proporţionalităţii, care se
aplică cu scopul de a evita încălcarea drepturilor altora sau discriminarea altor persoane. Principiul
proporţionalităţii impune ca aceste măsuri de protecţie să nu fie extinse, în timp şi sferă de aplicare,
dincolo de ceea ce este necesar, în vederea realizării scopului propus.
Curtea Constituţională a aplicat principiul proporţionalităţii, analizând constituţionalitatea unor
dispoziţii din Legea învăţământului nr.84/1995.[26] Satul român, în ariile locuite tradiţional sau în
număr substanţial de persoane aparţinând minorităţilor naţionale, dacă există o cerere suficientă, în
măsura posibilului, trebuie să depună eforturi ca persoanele aparţinând minorităţilor naţionale „să
beneficieze de posibilităţi corespunzătoare de învăţare a limbii lor minoritare. Aplicarea acestor
măsuri se va face fără a se aduce atingere învăţării limbii oficiale, ori predării în această limbă.”
Măsurile luate de stat pentru protecţia minorităţilor naţionale nu trebuie să contravină exigenţelor
principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi de aceea trebuie să existe „un raport rezonabil de
proporţionalitate între cerere şi posibilităţi, între cerere şi mijloacele întrebuinţate, sau între
mijloacele întrebuinţate şi scopul urmărit.”[27]
Principiul egalităţii, aplicat exercitării dreptului de vot, poate să implice şi proporţionalitatea.
Condiţiile materiale ale exercitării dreptului de vot pot fi diferite în funcţie de diversitatea
situaţiilor. Această realitate implică un tratament juridic diferenţiat, adecvat la fiecare soluţie
concretă, ceea ce reprezintă o relaţie de proporţionalitate. În doctrină s-a precizat că „legiuitorul
poate amenaja atâtea regimuri juridice diferite, câte situaţii particulare întâlneşte, fără a se respecta
egalitatea strictă care îi este impusă cu privire la dreptul de vot”.[28]

3. Aşezarea justă a sarcinilor fiscale şi principiul proporţionalităţii

Principiul constituţional al egalităţii are aplicaţii în materie electorală, jurisdicţională, fiscală etc.
[29] În toate aceste domenii se aplică şi principiul proporţionalităţii care presupune dreptul la
diferenţiere în tratament juridic dacă situaţiile în care sunt cetăţenii sunt diferite.
Pentru tema noastră de cercetare am ales să analizăm aplicarea principiului constituţional al
proporţionalităţii în materie fiscală din două considerente: textul constituţional (art.56 alin.(2)),
evocă principiul general al justiţiei şi echităţii, iar în al doilea rând jurisprudenţa Curţii
Constituţionale este mai bogată în această materie decât în alte domenii, în privinţa interferenţei
dintre principiul egalităţii şi principiul proporţionalităţii.
Aplicarea principiului proporţionalităţii în domeniul fiscal rezultă chiar din dispoziţiile art.56, alin.
(2) din Constituţia revizuită. “Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a
sarcinilor fiscale.”
Aceste dispoziţii trebuie analizate printr-o interpretare sistematică a textelor constituţionale în
materie, respectiv dispoziţiile art.56, alin.(1), care instituie obligaţia cetăţenilor să contribuie prin
impozite şi taxe la cheltuielile publice şi dispoziţiile art.139, potrivit cărora impozitele şi taxele se
pot stabili doar prin lege sau, în ce priveşte impozitele şi taxele locale, se stabilesc de consiliile
locale şi judeţene, în condiţiile legii. În conformitate cu dispoziţiile art.56, alin.(3), orice alte
prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite în situaţii excepţionale prin lege.
Principiul egalităţii în faţa legii fiscale, dar şi necesitatea unui raport de proporţionalitate între
posibilităţile cetăţenilor şi contribuţia lor la cheltuielile publice a fost consacrat de Declaraţia
franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului (1789).[30] Dispoziţiile constituţionale româneşti în
materie sunt similare cu reglementările existente în constituţiile altor state. Astfel, dispoziţiile art.53
din Constituţia Italiei stabilesc obligaţia fiecăruia să participe la cheltuielile publice, proporţional cu
capacitatea proprie, iar sistemul fiscal funcţionează pe principii de progresivitate. În mod similar,
Constituţia Spaniei stabileşte în art. 31, obligaţia pentru toţi cetăţenii de a contribui la cheltuielile
publice, în funcţie de posibilităţile lor, prin intermediul unui sistem de impozit just, bazat pe
principii de egalitate şi progresivitate.
Dispoziţiile art.56, alin.(2) din Constituţia României au semnificaţia unui principiu de justiţie
socială şi de echitate. Ca principiu de justiţie socială, aşezarea justă a sarcinilor fiscale corespunde
caracterului social al statului, ţinând seama de necesitatea de protecţie a păturilor sociale cele mai
dezavantajate. Ca principiu de echitate are scopul de a nu deforma egalitatea de şanse, ceea ce
exclude orice privilegiu ori discriminare.[31] Legea finanţelor publice (Legea nr.10/1991),[32]
stabileşte în art.5 că la elaborarea şi execuţia bugetului stau principiile universalităţii, echilibrului şi
realităţii, ceea ce reprezintă concretizarea dispoziţiilor constituţionale mai sus arătate.
Dispoziţiile art.56, alin.(2) din Constituţie presupun o necesară adecvare între contribuţia fiecăruia
şi posibilităţile sale. Această adecvare poate fi imaginată fie sub forma unei egalităţi stricte a
contribuţiei tuturor, fie sub forma unei necesare proporţionalităţi între veniturile fiecăruia şi partea
sa de sarcini.[33]
Raportul de proporţionalitate dintre contribuţia fiecăruia şi posibilităţile sale implică şi posibilitatea
reducerii sau scutirii de la obligaţia de plată a impozitului dacă situaţia lor impune acest lucru.
Particularităţile principiului egalităţii, aplicat în materie fiscală, au fost evidenţiate în doctrina
juridică, dar şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Egalitatea în faţa legii fiscale are la bază
universalitatea participării la sarcini fiscale, care este un principiu specific al politicii fiscale.
Potrivit dispoziţiilor art.56, alin.(1) din Constituţie, toţi cetăţenii sunt obligaţi să contribuie la
cheltuielile publice. Această obligaţie implică ideea de egalitate în faţa legii fiscale, fără nici un
privilegiu sau discriminare.
Expresia principiului egalităţii, aplicat în acest domeniu, este uniformitatea. Aplicarea principiului
constituţional al egalităţii în materie fiscală se traduce printr-o exigenţă foarte simplă, chiar dacă
destul de constrângătoare pentru legiuitor: “pentru ca regula universalităţii să fie strict respectată în
interiorul aceleiaşi categorii de contribuabili, atât privilegiile, cât şi discriminările sunt în mod
formal interzise”.[34]
Legea fiscală poate să ţină seama de diferenţele obiective care există între diferitele categorii de
contribuabili, dar orice regim juridic diferenţiat trebuie justificat printr-o diferenţă obiectivă de
situaţie, în raport cu scopul legii. În acest sens, “noţiunea de categorie joacă un rol important în ceea
ce priveşte principiul egalităţii în materie fiscală”,[35] iar uniformitatea nu este contrară unei
anumite diferenţieri transcategoriale.[36]
Impozitul poate să se prezinte în cote procentuale proporţionale, progresive sau regresive.
În literatura de specialitate s-a arătat că specificitatea impozitului, indiferent de forma sa “există în
raportul de proporţionalitate care se stabileşte între masa impozabilă şi prelevare, căci în materie de
impozit, proporţionalitatea este adevărata imagine a principiului egalităţii”.[37]
În acest caz, proporţionalitatea reprezintă un raport matematic, care poate să realizeze ideea de
justiţie socială, ce se concretizează prin justă repartizare a sarcinilor fiscale, în funcţie de
posibilităţile fiecărui contribuabil. Progresivitatea impozitului este un aspect particular al
principiului proporţionalităţii, aplicat în această materie, în sensul că justa repartizare a sarcinilor
fiscale înseamnă: cu cât veniturile unei persoane sunt mai mari, cu atât contribuţia sa fiscală creşte.
În consecinţă, proporţionalitatea este o expresie a egalităţii materiale, “atunci când cota se măreşte
în acelaşi timp cu masa impozabilă ne aflăm în prezenţa unei cote progresive, expresie a egalităţii
materiale, care urmăreşte să egalizeze veniturile reale, prin intermediul impozitului.[38]

4. Examen de jurisprudenţă a Curţii Constituţionale a României, privind aşezarea justă a sarcinilor

fiscale
Curtea aplică dispoziţiile art.56, alin.(2) din Constituţie, precizând exigenţele constituţionale pe care
trebuie să le respecte legea în materie de impozite şi taxe. “Fiscalitatea trebuie să fie nu numai
legală, ci şi proporţională, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau
categoriilor de cetăţeni.”[39] Se constată că principiul proporţionalităţii este o condiţie de
constituţionalitate a legii în materie fiscală, dar care urmează să se aplice după distincţiile arătate în
capitolul precedent. Curtea aplică principiul proporţionalităţii, exprimat de dispoziţiile art.56, alin.
(2) din Constituţie revizuită şi constată că art.7, alin.4 din Legea nr.32/1991, modificată, înlătură
orice inegalitate şi discriminare în materie de impozite, fiind în concordanţă cu prevederile
constituţionale, în temeiul cărora, “cu cât veniturile totale ale unei persoane sunt mai mari, cu atât
aportul său fiscal creşte”.[40]
Curtea Constituţională a aplicat principiul proporţionalităţii, ca relaţie între baza de impozitare şi
impozit. Referitor la dispoziţiile art.7, alin. 6 din Legea nr.32/1991, Curtea constată că prin indexare
nu se modifică grila de impozitare, ci se actualizează nivelul venitului salarial impozabil, corelat cu
creşterea indicelui dat de inflaţie. “Este adevărat că impozitul creşte, dar aceasta numai ca urmare a
creşterii bazei de impozitare.”[41] În acest sens, în doctrină s-a precizat: “Ca şi criteriul
contribuabililor pentru egalitatea în faţa legii fiscale, masa impozabilă constituie criteriul după care
variază regimul juridic al impozitului. Dar principiul justiţiei fiscale, impus de art.53, alin.(2) din
Constituţie (art.56 alin.(2) din Constituţia revizuită n.n.), impune uniformitate regimului juridic al
impozitului, de îndată ce masa impozabilă este aceeaşi”.[42]
Principiul proporţionalităţii a fost aplicat de Curtea Constituţională şi în alte situaţii. Astfel,
proporţionalitatea presupune un raţionament comparativ care se realizează între impozite şi taxe, iar
pe de altă parte, venituri, salarii sau prestaţii. O taxă, pentru a fi legitimă, trebuie să aibă justificarea
într-o prestaţie a unei autorităţi publice. În caz contrar, ea reprezintă un impediment financiar de
natură să restrângă neconstituţional exerciţiul unui drept.[43] În acelaşi sens, Curtea Constituţională
a stabilit că timbrul judiciar, cât şi taxa de timbru nu reprezintă o îngrădire a accesului liber la
justiţie, deoarece justiţia este un serviciu public al statului şi este echitabil ca o parte dintre
cheltuieli să fie suportate de cei care recurg la acest serviciu.
Cu toate acestea, taxele nu reprezintă preţul serviciului, iar statul are posibilitatea să stabilească
cuantumul acestora. Curtea Constituţională nu este în măsură să cenzureze opţiunile legiuitorului şi
să înlocuiască aprecierea acestuia, suverană şi deplină, cu propria sa apreciere, căci, în felul acesta,
s-ar transforma într-un legiuitor, practic subsecvent.[44] De aceea, instituirea de către legiuitor a
unor excepţii de la regula generală a plăţii taxelor judiciare de timbru (scutiri de plata taxei), nu
constituie o discriminare sau o atingere adusă acestui principiu constituţional.[45] Dreptul exclusiv
al legiuitorului de a stabili impozite sau taxe şi cuantumul acestora sau, după caz, scutirile sau
reducerile de impozite în favoarea unor anumite categorii de contribuabili, nu poate fi arbitrar.
Aceste măsuri trebuie să respecte principiul proporţionalităţii, regăsit în conţinutul conceptului de
justiţie fiscală, în sensul că măsurile adoptate de favorizare a unor categorii de contribuabili trebuie
să fie adecvate situaţiilor conjuncturale, dar şi situaţiei economico-financiare a ţării, în perioada
respectivă.[46] Aplicarea acestui principiu rezultă şi din faptul că orice diferenţiere trebuie să fie
justificată prin scopul legii sau politica economică şi fiscală a statului. “Nici o normă constituţională
nu interzice acordarea unor facilităţi fiscale unor categorii de contribuabili, in scopul bunei
înfăptuiri a politicii economice, fiscale şi sociale a statului.”[47] De asemenea, Curtea
Constituţională s-a declarat împotriva ideii de uniformitate a impozitului: “Regimul juridic al
impozitelor este inevitabil diferit, el implicând şi o strategie economico-financiară. Uniformitatea
reglementărilor în acest domeniu ar avea drept consecinţă desfiinţarea tuturor criteriilor de
impozitare şi a scopului urmărit de legiuitor prin pârghiile financiare”.[48]
Curtea Constituţională a stabilit că impozitul nu trebuie să aibă un caracter abuziv. Astfel, el trebuie
să corespundă scopului urmărit de legiuitor şi să fie adecvat masei impozabile. Aşa cum am arătat,
masa impozabilă constituie criteriul după care variază regimul juridic al impozitului. Mai mult,
“impozitul se bazează pe o concepţie strictă, cu privire la proporţionalitate, care se referă în
exclusivitate la noţiunea de proporţie aritmetică”.[49] În consecinţă, stabilirea unui impozit fără să
existe o masă impozabilă în sens obiectiv, adică un venit cu neputinţă de realizat, reprezintă o
impozitare abuzivă. “Pentru a elimina orice posibilitate de impozitare abuzivă şi ţinând seama de
intenţia legiuitorului…rezultă că extinderea obligaţiei de plată a impozitului, în considerarea unor
terenuri necultivabile este neconstituţională, contravenind art.53, alin.(2) din Constituţie (art.56 alin.
(2) din Constituţia revizuită n.n.), în temeiul căruia nu se poate stabili un impozit pe un venit cu
neputinţă de realizat.”[50]
*
Această orientare constantă a instanţei noastre constituţionale, privind aprecierea constituţionalităţii
dispoziţiilor legale în materia sarcinilor fiscale, prin prisma principiului proporţionalităţii, este
confirmată şi de jurisprudenţa anterioară, am spune noi, istorică a Curţii Constituţionale, contrară
realităţilor sociale şi juridice prezente care refuză apelul la marile principii naturale ce decurg
imuabil din natura firii umane Astfel, instituirea unui impozit majorat în sarcina persoanelor fizice
care deţin în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuinţă, nu încalcă dispoziţiile
art.16, alin.(1) din Constituţie.[51] Pentru a argumenta această soluţie, Curtea Constituţională aplică
principiul proporţionalităţii. Se constată că în cauză nu există nici un fel de discriminare a
contribuabililor proprietari ai mai multor clădiri, în raport cu cei care deţin o singură clădire. Există
o raţiune suficientă pentru instituirea impozitului progresiv, în raport cu numărul de clădiri deţinute
în proprietate, raţiune care este exprimată de dispoziţiile art.56, alin.(2) din Constituţie şi care
implică o formă particulară a principiului proporţionalităţii. Aceasta este şi opinia Curţii, care
apreciază că formula “aşezarea justă a sarcinilor fiscale” presupune că legiuitorul trebuie să ţină
cont la stabilirea unor categorii de impozite atât de situaţia materială a contribuabililor, dar şi de
posibilitatea crescută a celor care deţin mai multe proprietăţi de a contribui, prin impozite, la
cheltuielile publice.
Esenţa firii umane poate fi exprimată, în planul realităţilor sociale numai prin principiile naturale,
imuabile, absolute ale: Dreptăţii, Echităţii (opus egalităţii formale juridice), Proporţionalităţii,
Adevărului, Binelui şi Libertăţii.
În plan teologic şi al legii morale, aceste principii pot fi considerate imperative care decurg din
„Porunca iubirii„considerată de noi ca fiind izvorul autenticităţii şi legitimităţii legii morale şi legii
juridice, deoarece le ridică din sfera îngustă şi limitată a constrângerii, ca fapt exterior naturii
umane, transfigurându-le în dimensiune firească a libertăţii, omul fiind considerat nu numai ca
individ supus docil constrângerii legii, ci ca persoană ce beneficiază de lege. Libertatea nu poate
caracteriza individul care trăieşte în lumea legii juridice şi chiar a legii morale în limitele raţiunii, ci
numai omul ca persoană, stăpân pe sine deoarece este stăpânit de Dumnezeu, ci nu de lume sau de
„eul” individual.
Egalitatea în drepturi
Constituția României afirmă și garantează egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor săi:
(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de
persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de
șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități.
(4) In condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii care îndeplinesc
cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice
locale.
Egalitatea de tratament
Egalitatea de tratament reprezintă aplicarea principiului egalității de șanse în domeniile vieții
economice și în accesul la servicii și bunuri. Egalitatea de tratament pe piața muncii presupune
absența oricărei forme de discriminare în toate aspectele care țin de domeniul muncii, de la
încheierea, suspendarea, modificarea sau încetarea raportului de muncă, la stabilirea și modificarea
atribuţiilor de serviciu, locului de muncă sau a salariului, acordarea altor drepturi sociale decât cele
reprezentând salariul, formarea, perfecţionarea, reconversia și promovarea profesională, aplicarea
măsurilor disciplinare, dreptul de aderare la sindicat și accesul la facilităţile acordate de acesta,
orice alte condiţii de prestare a muncii.
Bariere care limitează șansele egale pe piața muncii
* Roluri de gen
Rolurile de gen sunt atitudinile și comportamentele dominante pe care societatea le asociază cu
fiecare sex. Acestea includ drepturile și responsabilitățile care revin bărbaților și femeilor într-o
anumită societate. Rolurile de gen presupun un amestec de comportamente psihologice, atitudini,
norme și valori pe care societatea le desemnează ca fiind masculine sau feminine.
Rolurile de gen implică consecințe și pentru comportamentele și responsabilitățile desemnate
femeilor și bărbaților pe piața muncii. În mod tradițional bărbatul este capul familiei, fiind mai mult
datoria bărbaţilor să aducă bani în casă, în timp ce este datoria femeilor să se ocupe de treburile
casei, femeia fiind stăpâna casei. Responsabilităţile familiale sunt încă inegal repartizate între femei
și bărbaţi:
* Stereotipurile și prejudecățile
Stereotipurile sunt generalizări pe care le proiectăm asupra unei persoane pe bazaapartenenței
acesteia la un grup. Plecând de la rolurile de gen, stereotipurile creează și influențează imaginea
despre angajatul potrivit, jucând un rol atât în procesul de recrutare, precum și în relațiile de muncă.
Doar 27% dintreromâni consideră că genul nu este mai important decât com-petențele pe piața
muncii. Această convingere se reflectă în faptul că pentru 42% dintre români bărbatul este angajatul
ideal. Judecățile cu privire la status și putere sunt șiele asociate stereotipurilor de gen: de la cei care
ocupă poziții mai înalte în ierarhia socială se așteaptă trăsături specific masculine, pe când despre
cei cu unstatus mai scăzut se crede că au tră-sături feminine. În consecință, bărbații sunt văzuți ca
fiind mai potriviți pentru poziții de conducere decât femeile. Femeile sunt încă slab reprezentate în
funcţii de decizie politică și economică, deși, în ultimul deceniu, a crescut numărul celor care ocupă
astfel de posturi.
* Nevoia de uniformitate
Angajatorii de sex masculin preferă să angajeze bărbați, din considerente de socializare sau
solidaritate bărbătească. Oamenii doresc mai degrabă să lucreze cu alte persoane similare lor.
Această nevoie de uniformitate poate afecta nu doar femeile, ci și persoanele cu dizabilități,
persoanele mai în vârstă, minoritățile etnice.
* Necunoașterea legislației
Angajatorii pot să nu fie suficient de informați în legătură cu prevederile privind egalitatea de șanse.
Astfel, necunoașterea legislației antidiscriminare și cea privind egalitatea de șanse poate duce la
diferențe pe piața muncii între femei și bărbați. În plus, necunoașterea de către angajați a drepturilor
pe care le au pe piața muncii sau a măsurilor pe care pot să le ia atunci când le sunt încălcate
drepturile lasă loc abuzurilor din partea angajatorilor.
* Educația
Educația poate reprezenta un obstacol important în realizarea egalității de șanse pe piața muncii.
Astfel, lipsa educației sau lipsa pregătirii pentru anumite domenii, limitează șansele egale. Alegerile
în carieră se fac în multe cazuri plecând de la rolurile de gen, potrivit cărora bărbații sunt mai
potriviți pentru profesiile tehnice, iar femeile pentru profesiile care implică grija față de celălalt și
comunicarea. Ca urmare, femeile sunt în mai mare măsură reprezentate în domenii precum sănătate,
educație, servicii, în timp ce bărbații sunt mult mai mult reprezentați în meseriile inginerești,
tehnice sau în tehnologiile informatice. Consecința acestor alegeri profesionale se regăsește la
nivelul veniturilor, femeile orientându-se spre domenii mai prost plătite. Astfel, diferențele de
venituri între femei și bărbați sunt explicate nu doar de discriminări pe piața muncii în ceea ce
privește salarizarea, ci și prin alegerile individuale privind profesia.
* Maternitatea
Maternitatea reprezintă o barieră importantă în asigurarea accesului egal pe piața muncii pentru
bărbați și femei. În rândul femeilor cu copii crește riscul discriminării la angajare, precum și în
cazul promovării și formării profesionale. Între sesizările Consiliului Național pentru Combaterea
Discriminării, situațiile legate de maternitate reprezintă cele mai des întâlnite cazuri de discriminare
de gen. Rolul tradițional al femeii fiind legat de creșterea copiilor, așteptarea angajatorilor este ca
maternitatea să intervină în activitatea profesională a acesteia, limitând disponibilitatea de timp la
serviciu și parcursul profesional al acesteia.
Femeile vor intra în concediu de maternitate, perturbând activitatea firmei, iar, după întoarcerea la
serviciu, la terminarea concediului de creștere a copilului, nu vor fi dispuse să petreacă ore
suplimentare, vor avea nevoie de concediu pentru îngrijirea copilului, situații care nu apar în cazul
angajării unui bărbat.
DISCRIMINAREA
Ce este discriminarea?
Discriminarea este excluderea, tratamentul diferențiat, tratamentul defavorabil sau lipsirea de
drepturi a unui individ sau al unui grup de indivizi în mod nejustificat bazat pe apartenența lor la o
anumită categorie sau în baza unui criteriu nejustificat.
Legislația națională definește, interzice și pedepsește discriminarea directă și indirectă, dispoziția de
a discrimina, hărțuirea și victimizarea.
Discriminarea directă/ discriminarea indirectă
Discriminarea poate fi directă sau indirectă. Prin discriminare directă se înţelege orice deosebire,
excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie
socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare
HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect
restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor
omului și a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,
economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice. Este discriminare indirectă
atunci când prevederi, criterii sau practici aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe
bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală,
vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie
defavorizată, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de
un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. Reprezintă
discriminare indirectă acele cerinţe la angajare în câmpul muncii, ce ţin de înălţime, alte
caracteristici fizice sau care au ca efect eliminarea sau limitarea accesului femeilor la respectivele
slujbe.
Ce este o cerință justificată a postului?
Cerința justificată a postului este acel criteriu care poate să fie justificat de angajator ca o cerință
absolut necesară pentru realizarea efectivă a muncii. Criteriul de sex sau criteriul referitor la
aspectul fizic poate reprezenta o cerință justificată a postului în profesii precum actoria sau
modellingul.
Ce întrebări îți pui pentru a vedea dacă sunteți discriminați/discriminate?
Discriminarea indirectă se identifică cel mai simplu prin analiza informaţiilor privind accesul la
drepturi, bunuri și servicii a persoanelor din diferite grupuri sociale. Astfel, dacă un angajator își
organizează procesul de angajare în așa mod încât ajung a fi angajaţi preponderent sau exclusiv
bărbaţi (în pofida faptului că pentru funcţii vacante aplică și femei calificate), sau numai lucrători
până la o vârstă anumită (în pofida faptului că pentru funcţiile vacante aplică candidaţii de toate
vârstele), apare loc pentru solicitarea justificărilor din partea angajatorului. În cazul în care
angajatorul nu poate într-un mod logic și rezonabil (din punct de vedere juridic) demonstra
necesitatea angajării numai a bărbaţilor sau a lucrătorilor de o anumită vârstă, atunci acest angajator
urmează a fi tras la răspundere pentru discriminare.
Victimizarea
Constituie victimizare și se sancţionează contravenţional orice tratament advers, venit ca reacţie la o
plângere sau acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al
nediscriminării.
Hărțuirea
Constituie hărţuire și se sancţionează contravenţional orice comportament pe criteriu de rasă,
naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă
la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care
duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.
Ce faceți dacă sunteți discriminați/discriminate?
Puteți trimite o petiție Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) prin poștă
(Piața Valter Mărăcineanu, nr 1–3, sector 1, 010155 București; Biroul teritorial Mureș: Str. Cuza
Vodă, nr. 22, cam. 51–52, 540027 Târgu-Mureș) sau prin email: support@cncd.org.ro; Vă puteți
adresa către Judecătorie, Instanța Civilă Vă puteți adresa Direcției de Egalitate de Șanse între Femei
și Bărbați din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice.
 Formele proprietăţii şi evoluţia lor
Formele proprietăţii contemporane
I Clasificarea formelor de proprietate
După spusele economiştilor, proprietatea este un fenomen social nesupus legii de evoluţie care
guvernează lumea materială şi intelectuală. Prin faptul că nu-i identifică decît o formă unică şi
inamovibilă, forma de capital(1), aceşti apologeţi patentaţi ai nedreptăţilor sociale afirmă eternitatea
capitalului şi, cu scopul de a stabili bine imortalitatea capitalului, ei fac eforturi să dovedească
existenţa capitalului de cînd lumea este lume şi ajung la concluzia triumfală conform căreia, dat
fiind că nu are început, capitalul nu poate avea un sfîrşit. Pentru a susţine acest argument
surprinzător, manualele de economie politică repetă ca papagalii istoria sălbaticului care îi
împrumută arcul confratelui său de sălbăticie, cu condiţia ca acesta să împartă prada sa cu el. Fiind
nesatisfăcuţi de această origine preistorică, unii economişti afirmă că proprietatea capitalistă a
precedat speciei umane; ei o descoperă la creaturile nevertebrate, fiindcă prevăzătoarea furnică
acumulează provizii: este păcat că s-au oprit pe un făgaş atît de bun şi nu au înţeles că această
insectă nu agoniseşte decît pentru a vinde şi pentru a realiza profituri prin circularea mărfurilor.
Există o lacună în această teorie puţin îmbucurătoare a eternului capital: a fost uitat să se
demonstreze că termenul capital este şi el de o veşnicie. Pe un vas, orice frînghie are o denumire, cu
excepţia celei de la clopot; este imposibil să fie acceptată ideea ca omul să nu fi avut aceeaşi bogăţie
lingvistică în lumea economică şi ar fi împins neglijarea atît de departe încît să nu dea un nume unui
lucru atît de util cum este capitalul. În acelaşi timp este cert că termenul capital, în sensul special în
care este întrebuinţat în zilele noastre, nu datează decît din secolul al XVIII-lea, precum cuvîntul
filantropie, care desemnează una din formele de ipocrizie caracteristică ale regimului capitalist, dat
fiind că în această epocă forma de capital a proprietăţii începe să-şi facă simţită preponderenţa în
societate(2). Această predominanţă socială a formei de capital asupra formei feudale a proprietăţii a
adus revoluţia franceză care, în cazul în care este unul din cele mai importante evenimente din
istoria modernă, nu este, în definitiv, decît o revoluţie produsă în interesul exclusiv al clasei
capitaliste cu toate reclamele libertare, de fraternitate, egalitare, justiţiare şi cu un patriotism excesiv
care trebuiau reproduse în prospectele şi în programele celor care lansează speculaţii financiare şi
politice(3).
Forma de proprietate care corespunde cu termenul de capital nu începe să aibă o importanţă socială
decît după producţia comercială, care a fost încoronarea mişcării economice şi politice de care
Europa era canonită din secolul al XII-lea şi care au accelerat descoperirea Americii şi a drumurilor
spre Indii prin trecerea pe la Capul Bunei Speranţe, importul de metale preţioase din lumea nouă,
invenţia prafului de tun, a imprimării şi a busolei, cucerirea Constantinopolului, alianţele dintre
familiile suverane, organizarea marilor state europene şi pacificarea relativă şi generală care a urmat
drept consecinţă... Toate acesta cauze la un loc, precum şi altele de o importanţă mai redusă, au
dezvoltat Capitalul, forma cea mai perfecţionată a proprietăţii private şi, putem afirma, ultima.
Apariţia relativ recentă a formei capital este cea mai bună dovadă că proprietatea nu a rămas
inamovibilă, întotdeauna identică cu ea însăşi ci, din contra, în mod asemănător cu toate fenomenele
de ordin material şi intelectual, ea evoluează şi trece printr-o serie de forme diferite care decurg una
din alta.
Proprietatea este atît de puţin identică cu ea însăşi încît se prezintă sub diverse forme şi sub-forme
în societatea contemporană.

a) — Proprietate comună de origine

antică: bunuri comune, domeniale, etc.,
care timp de secole au cedat poftelor
I. — Forme nobilimii şi burgheziei
comune ale {
proprietăţii b) — Proprietate comună de origine
modernă, administrată de Stat sub
denumirea de servicii publice: poştă, căi
ferate, muzee, Biblioteci naţionale, etc.

c) —Proprietate de însuşire individuală

II. — Forme
private ale { d) — Proprietate-instrument de muncă
proprietăţii
e) — Proprietate-capital

II Proprietate de însuşire individuală

Proprietatea de însuşire personală sau individuală este cea mai primitivă formă de proprietate; ea a
existat întotdeauna şi va exista întotdeauna fiindcă este însăşi condiţia vieţii: fiind susceptibilă de o
mare extensie, ea începe cu alimentele pe care omul le ia pentru a-şi recupera forţele şi se întinde
pînă la bijuteriile cu care se împodobeşte. Odinioară, casa era inclusă în această categorie de
proprietate; omul poseda adăpostul său aşa cum broasca ţestoasă posedă carapacea sa. Dacă prin
aplicarea unor maşini industriale, civilizaţia poate pune la dispoziţia pungilor mici un număr de
obiecte de lux pe care în alte vremuri numai bogătaşii le puteau procura, ea a luat casa de la
majoritatea cetăţenilor, i-a obligat să trăiască în apartamente închiriate şi în camere mobilate şi, în
toiul unei abundenţe fără precedent, ea a limitat producătorul la minimul strict de proprietate de
însuşire personală.
Civilizaţia capitalistă îl condamnă pe proletar să vegeteze în condiţii de viaţă inferioare faţă de cele
ale sălbaticilor. Lăsînd la o parte faptul esenţial că sălbaticul nu munceşte pentru a îmbogăţi
paraziţii, pentru a vorbi doar despre hrana sa, este indiscutabil faptul că barbarii care populau
Europa în primele secole ale erei noastre, posedînd numeroase turme de porci şi alte animale şi
avînd preţioasa resursă a vînatului în pădurile pline cu carne şi a pescuitului în rîurile pline de peşti,
dacă nu erau destul de bine acoperiţi de pieile de animale şi de cojoacele cusute fără fineţe, ei
consumau mai multă hrană de origine animală decît proletarii civilizaţiei ale căror haine de bumbac
şi lînă false, cusute mai frumos de maşini perfecţionate, îi apără mai precar de intemperiile
sezoanelor. Situaţia proletarului este cu atît mai inferioară cu cît organismul său faţă de corpul
barbarului nu este nici mai robust şi nici mai rezistent la intemperiile atmosferice.
Burghezul crede că el realizează idealul umanităţii: filozofii său, liber gînditori şi religioşi, se
înţeleg ca să reprezinte această fiinţă, strîmtă sau îndopată cu grăsime nocivă şi copleşită de boli
mai mult decît de vicii, drept ultimul efort al evoluţiei umane(4); însă orice observator imparţial
trebuie să recunoască inferioritatea corporală şi intelectuală a oamenilor civilizaţi, bineînţeles ţinînd
seamă de excepţii şi de necesitatea unei educaţii savante, începută încă din leagăn, continuată în
timpul vieţii şi urmată în decursul unui număr de generaţii pentru a dota din nou fiinţa umană cu
vigoarea muşchilor şi cu perfecţiunea simţurile avute de barbari(5).
Producătorul modern este limitat la numărul minim de obiecte de însuşire personală, strict necesare
pentru satisfacerea necesităţilor sale cele mai imperioase, deoarece capitaliştii posedă mijloacele
necesare pentru a-şi satisface cele mai excesive fantezii. Parcă ar avea cincizeci de capete şi o sută
de picioare, precum monştrii din mitologia greacă, pe care ei nu apucă să le acopere cu pălăriile şi
pantofii care se îngrămădesc în dulapurile lor; cei bogaţi sînt disperaţi că nu pot să facă în aşa fel să
le crească capacitatea stomacală ca să înfulece bucatele care le încarcă mesele în mod excesiv: ei se
aseamănă cu acei sultani descreieraţi care îşi populează haremul ca şi cum ar avea forţa unei duzine
de Herculesi) pentru a se bucura. Dacă proletarii suferă pentru că le lipseşte proprietatea de însuşire
personală, capitaliştii ajung să fie martirii abundenţei acesteia. Plictiseala, care îi copleşeşte şi bolile
care îi torturează, creînd bastarzi şi stingînd rasa lor decadentă, sînt consecinţele inevitabile ale
supraabundenţei în care trăiesc. Moraliştii şi-ar folosi mai bine timpul dacă ar predica burghezilor
virtuţile abstinenţei, în loc să pisălogească pentru proletari preceptele tristei lor morale a
economisirii.
III
Proprietate-instrument de muncă
Conform expresiei lui Franklin, omul este un tool-making animal, — un animal care fabrică unelte:
— într-adevăr, unealta face diferenţa dintre om şi animale, strămoşii săi. Maimuţele se folosesc de
beţe şi pietre, dar omul este singurul animal care a prelucrat silexul pentru a-şi face o armă sau o
unealtă: astfel, descoperirea unei pietre gravate într-o peşteră sau într-un strat geologic denotă
prezenţa omului cu aceeaşi certitudine ca osemintele omeneşti.
Instrumentul de lucru — cuţitul de silex al sălbaticului, rindeaua tîmplarului, microscopul
fiziologului sau cîmpul ţăranului — este o anexă la organele omului pentru a-i facilita satisfacerea
necesităţilor sale materiale şi intelectuale.
Atîta timp cît durează mica industrie manuală, liberul producător îşi posedă instrumentul său de
muncă: în evul mediu, calfa mergea cu sacul său de unelte, aşa cum în zilele noastre chirurgul
umblă cu trusa sa. Încă înainte de constituirea proprietăţii private a pămîntului, ţăranul poseda
temporar lotul de pămînturi care i-a revenit în momentul partajelor agrare; în timpurile feudale,
şerbul era atît de strîns legat de cîmpul pe care îl cultiva, încît nu putea fi desprins de acolo.
Mai există multe urme ale acestei proprietăţi personale ale instrumentului de muncă, dar aceasta
este pe cale de dispariţie rapidă: în toate industriile atinse de mecanică, instrumentul este smuls din
mîinile meşteşugarului pentru a fi incorporat în maşină, care nu mai este un instrument individual,
ci un instrument colectiv şi care, în consecinţă, nu poate aparţine producătorului în mod individual.
Civilizaţia capitalistă deposedează omul de anexa sa instrumentală, iar această deposedare a
început, din punct de vedere istoric, prin exproprierea primului instrument perfecţionat, prin
ridicarea armelor. Sălbaticul posedă arcul şi săgeţile sale, care sînt în acelaşi timp armele şi uneltele
sale, soldatul este primul proletar despuiat de armele sale, care sînt uneltele sale, ce aparţin Statului
care l-a înregimentat.
Civilizaţia capitalistă a redus la cel mai strict minim proprietatea de însuşire personală; ea nu poate
merge mai departe de atît fără să pericliteze viată producătorului, găina sa cu ouă de aur; ea tinde
să-l deposedeze în mod absolut de proprietatea-instrument de muncă: pentru o parte a clasei
muncitoare din Europa, această deposedare este deja un fapt îndeplinit.
IV
Proprietate-capital
Capitalul este forma de proprietate caracteristică a societăţii modernă; aceasta nu a existat în nici o
altă societate, cel puţin nu ca fapt general şi dominant.
Condiţia esenţială a acestei forme de proprietate este exploatarea liberului producător, deposedat
zilnic de o parte din valorile pe care le-a creat: Karl Marx[d] a demonstrat acest lucru în mod
irefutabil. Existenţa capitalului se bazează pe producţia comercială, pe o formă de producţie în
cadrul căreia muncitorul produce nu avînd în vedere consumul său sau al seniorului său feudal şi al
stăpînului său sclavagist, ci avînd în vedere piaţa. În alte societăţi s-a vîndut şi s-a cumpărat, dar
numai surplusul consumaţiei era vîndut şi cumpărat; în aceste societăţi era exploatat producătorul,
sclav sau iobag, dar proprietarul avea anumite îndatoriri faţă de el: astfel, stăpînul sclavului îşi
hrănea animalul său de esenţă umană, chiar şi cînd acesta nu muncea; capitalistul s-a descotorosit de
această obligaţie, pusă pe socoteala liberului producător. Bunul suflet al lui Plutarhi) se indignează
împotriva lui Cato, îngrozitorul moralist, pentru că vindea sclavii bătrîni din serviciul său; ce ar fi
spus el de cele ce se petrec în zilele noastre? Nu există un capitalist, creştin, liber gînditor, antisemit
sau filantrop care nu-l arunce pe străzi, ca să moară de foame, pe proletarul datorită căruia a devenit
milionar. Cu toate că pozează cu multă gălăgie drept apărătoarea libertăţii umane, pentru că a
eliberat iobagul şi sclavul, burghezia nu încearcă să ajungă la emanciparea producătorului, ci caută
să elibereze capitalistul de orice obligaţie faţă de muncitor. Numai atunci cînd se realizează forma
de capital a proprietăţii, capitalistul poate să exerciteze cu toată rigoarea dreptul de a uza şi de a
abuza.
***
Acestea sînt formele de proprietate care există în societatea contemporană: chiar şi o observaţie
superficială arată că aceste forme nu sînt imuabile ci, din contra, ele sînt într-o permanentă
transformare. De exemplu, în timp ce proprietatea comună de origine antică dispărea în faţa
invaziilor proprietăţii private, proprietatea privată capitalistă se transformă în proprietate comună
sub administraţia Statului; dar, înainte de a ajunge la această ultimă formă, capitalul expropriază
producătorul de instrumentul său individual şi creează instrumentul colectiv de muncă. După ce a
fost constatată în prezent această evoluţie a formelor de proprietate, este o minciună să se facă
afirmaţia că în trecut proprietatea a rămas întotdeauna identică cu ea însăşi şi nu a trecut printr-o
serie de forme înainte de cea a capitalului, care este la rîndul său destinată să dispară şi să fie
înlocuită de noi forme.
Cred că este util ca înainte de a aborda descrierea formelor de evoluţie a proprietăţii să spunem
cîteva cuvinte despre metoda întrebuinţată în acest eseu de reconstituire istorică.
V
Metodă
Toţi oamenii, fără vreo diferenţă de rasă, trec, de la naştere pînă la moarte, prin aceleaşi faze de
evoluţie: la vîrste care diferă cu puţin în funcţie de climă, ei suferă de aceleaşi crize dentare,
nubilitate, creştere şi descreştere; în aceeaşi măsură, societăţile omeneşti trec prin aceleaşi forme ale
familiei, precum şi prin aceleaşi instituţii sociale, religioase şi politice, prin aceleaşi obiceiuri şi
ideile filozofice care le corespund. Denumit «tatăl filozofiei istoriei», Vico a fost primul care a
întrevăzut această mare lege a evoluţiei istorice: în lucrarea sa Scienza Nova, el vorbeşte despre «o
istorie ideală, eternă, care în timp parcurge istoria tuturor naţiunilor, de la stadiul primar de
sălbăticie, ferocitate şi bestialitate prin care trec oamenii pentru a se domestici»(6). Karl Marx, cel
care, legînd fenomenele din lumea politică şi din lumea intelectuală cu fenomenele din lumea
economică, a reînnoit concepţia istoriei, confirmă legea lui Vico atunci cînd spune în prefaţa
Capitalului că «ţara cea mai dezvoltată din punct de vedere industrial nu face decît să arate celor
care o urmează pe scara industrială imaginea propriului lor viitor».
Dacă am cunoaşte istoria unui popor de la stadiul sălbatic la stadiul civilizat, vom poseda această
istorie tip a tuturor popoarelor care locuiesc pe pămînt; dar este imposibil să urmăm succesiv toate
etapele parcurse de vreo naţiune. Dacă această istorie nu poate fi croită dintr-o bucată în viaţa unui
popor sau a unei rase, ea poate fi construită dacă sînt raportate şi îmbinate faptele cunoscute pentru
diferitele popoare de pe glob. Procedînd în acest mod, umanitatea, pe măsură ce îmbătrîneşte, îşi va
cunoaşte copilăria.
Obiceiurile străbunilor din popoarele civilizate revin în obiceiurile popoarelor sălbatice pe care
civilizaţia încă nu le-a distrus. Obiceiurile, instituţiile sociale şi politice, religiile şi ideile
sălbaticilor şi ale barbarilor permit istoricului să evoce un trecut care era considerat drept
completamente uitat. Adresîndu-ne popoarelor primitive, putem regăsi originile proprietăţii;
culegînd fapte de pe întregul glob, ajungem să urmărim fazele de evoluţie ale proprietăţii.
Proprietatea.Formele si Evolutia Proprietatii
PROPRIETATEA PUBLICA
Proprietatea publica NU are caracter personal.Ea presupune folosirea bunurilor in comun,o
persoana care utilizeaza un bun aflat in proprietatea publica nu poate interzice altora sa il
intrebuinteze.
Proprietatea publica s-a dezvoltat indeosebi sub forma proprietatii statului.Statul este proprietar de
terenuri, paduri,zacaminte naturale, cladiri... Acestea sunt folosite in interesul public.
Actiuni
PROPRIETATEA
Uneori insa, bunurile apartinand statului sunt utilizate in folosul unor persoane aflate in functii
publice. De bunurile publice s-a abuzat adesea, fiind considerate ale nimanui. Statul nu s-a dovedit a
fi un bun administrator, motiv pentru care proprietatea nu s-a putut dezvolta peste o anumita limita
Proprietatea izvoraste din dreptul primului venit care a luat in stapanire bunuri(initial libere) si le-a
interzis altora sa le foloseasca contractul incheiat intre persoana care munceste si intreprinzator
dreptul de mostenire asupra bunurilor acumulate Actiune = ansamblul bunurilor pe care le
stapaneste o persoana,o familie sau o institutie ansamblul drepturilor pe care o persoana,o familie
sau o institutie le are asupra unor bunuri raportul social privind dreptul unei persoane, familii sau
institutii asupra bunurilor
FORMELE PROPRIETATII
PROPRIETATEA PRIVATA
Proprietatea privata sau particulara are caracter personal. Proprietarul are control deplin asupra
bunurilor pe care le poseda,putand interzice altora sa le intrebuinteze. Proprietatea privata a fost
principala forma de proprietate.Ea a aparut ca proprietate individuala si a permis oamenilor sa
obtina bogatii.Bunurile aflate in proprietatea privata erau utilizate de proprietar si de familia
acestuia.Certitudinea ca bunurile neconsumate raman in continuare la dispozitia proprietarului a
avut drept consecinte rationalizarea consumului,eliminarea risipei,stimularea economiilor si a
investitiilor.Astfel,proprietatea privata a fost un factor de dezvoltare.
In secolul al XIX-lea a aparut o noua forma a proprietatii private,numita proprietate asociativa.
Posesorii unor mari intreprinderi au oferit spre vanzare titluri de proprietate, numite actiuni,
intreprinderie trecand astfel in stapanirea celor care au cumparat respectivele titluri.Actionarul are
drept de proprietate asupra unei parti din compania respectiva si primeste parti corespunzatoare din
castigurile obtinute de aceasta.
IN SOCIETATILE PRIMITIVE
Oameni foloseau in comun pamantul,uneltele si animalele.Acestea erau proprietatea
comunitatii.Bunurile necesare existentei erau impartite in mod egal.
IN ANTICHITATE
Grecii si romanii puteau stapanii nu numai bunuri,ci si oameni.Sclavii munceau in gospodarie, la
camp sau in ateliere.Stapanul avea drepturi depline asupra sclavilor=ii puteau vinde sau cumpara
IN EVUL MEDIU
Seniorii,proprietari ai pamantului,primeau de la supusii lor produse,servicii si bani in schimbul
protectie in fata unor atacuri razboinice. Ei faceau legea pe domeniul pe care il stapaneau si
imparteau dreptatea
IN CAPITALISM
Proprietarul poate decide daca utilajele pe care le-a cumparat vor fi utilizate intr-o activitate sau in
alta,de o persoana sau de alta.In intreprinderea pe care o organizeaza,el poate stabili ce,cat si cum sa
produca,dar nu ii poate impune unei persoane sa accepte hotararile sale.
Evolutia formelor de proprietate
Se impune prop. Privata hartie de valoare ce reprezinta o anumita parte din avutia unei societati
comerciale si care da dreptul posesorului sa primeasca o parte din castigul acesteia.

DREPTUL LA PROPRIETATE ŞI FORMELE PROPRIETĂŢII

Noţiunea de proprietate
Nu de puţine ori, în relaţiile noastre cu ceilalţi oameni folosim expresii precum: casa aceasta este
proprietatea lui X, câinele acesta este al meu, calculatorul prietenului meu este Pentium III etc.
Alteori, când găsim un obiect oarecare (un pix, un stilou, o umbrelă…) obişnuim să întrebăm: al cui
este acest obiect? Şi nu considerăm normal să ni-l însuşim.
Toate aceste expresii (proprietatea lui X, casa mea, calculatorul prietenului meu) şi alte sute de mii
de asemenea exemple sunt legate de unul şi acelaşi termen: proprietatea.
Proprietatea presupune dreptul unei persoane (sau a mai multora) care, într-un fel sau altul (prin
cumpărare, moştenire, donaţie) a devenit stăpân asupra unui bun oarecare, iar noi avem obligaţia
(prin lege sau normă - regulă morală) să respectăm această proprietate.
Prin proprietate înţelegem deopotrivă:
- stăpânirea deplină asupra unui bun;
- raporturi (relaţii) sociale care se stabilesc între oameni în legătură cu posesia bunurilor.
Cel care posedă bunuri poartă denumirea de subiectul proprietăţii sau proprietarul. El este
întotdeauna o persoană (sau mai multe), un grup de oameni sau statul.
Bunurile care se află în proprietatea subiectului poartă denumirea de obiectul proprietăţii; pământul,
clădirile, cărţile, alimentele, maşinile, hainele sunt câteva exemple de bunuri. Dacă nu există subiect
sau obiect al proprietăţii, nu există proprietate. Există mai multe forme de proprietate:
Proprietatea particulară sau privată, atunci când subiectul proprietăţii este o persoană (proprietate
particulară individuală) sau mai multe persoane (proprietate particulară asociativă).
Proprietatea publică aparţine statului sau administraţiilor publice centrale şi locale. În acest caz
subiectul proprietăţii este statul.
Proprietatea mixtă. În unele situaţii bunurile pot aparţine atât unor proprietari privaţi cât şi statului.
De cele mai multe ori acest tip de proprietate ia naştere prin asocierea celor două tipuri de
proprietate (privată şi publică). Unele societăţi pe acţiuni (întreprinderi la care mai multe persoane
se asociază cu o parte din proprietate) se pot afla în proprietate mixtă (o parte din acţiuni sunt
deţinute de către stat şi o parte de către proprietari particulari).
Formele de proprietate nu au existat dintotdeauna aşa cum le cunoaştem noi astăzi. Istoria societăţii
omeneşti este şi istoria evoluţiei diferitelor forme de proprietate.
Unii gânditori (cum ar fi, de exemplu, Adam Ferguson) consideră că evoluţia formelor de
proprietate s-a desfăşurat pe parcursul a patru etape:
1. Vânătoarea şi culesul fructelor din perioada primitivă:
- se caracterizează prin proprietatea întregului grup asupra vânatului sau fructelor; hrana procurată
revine întregii comunităţi şi este destinată folosirii imediate;
- singurele obiecte de proprietate individuală sunt armele, ustensilele şi blănurile pe care le posedă
fiecare membru al comunităţii.
2. Păstoritul şi creşterea animalelor:
- proprietatea întregii comunităţi se restrânge, limitându-se la locurile de păstorit;
- se extinde proprietatea privată asupra animalelor şi a pieilor;
- oamenii încep să fie preocupaţi de apărarea proprietăţii şi creează reguli şi legi specifice;
- nu toate popoarele au parcurs această etapă; unele triburi de indieni considerau că este o înjosire să
creşti animale, de vreme ce le poţi găsi în orice moment în pădure.
3. Agricultura şi cultivarea pământului:
- o dată cu agricultura apare şi un nou tip de proprietate: proprietatea asupra pământului;
- ca urmare a nevoi de siguranţă şi protecţie, proprietatea asupra pământului este atestată printr-un
act de proprietate;
- ponderea proprietăţii private creşte o dată cu apariţia utilajelor agricole; evident că va cuprinde şi
roadele muncii;
- se micşorează considerabil ponderea proprietăţii comune.
4. Etapa industrială şi comercială
- aria bunurilor care constituie obiectul proprietăţii creşte foarte mult;
- apar diferite forme de asociere a proprietarilor;
- reglementarea proprietăţii şi protecţia acesteia se realizează prin legi speciale;
- dimensiunile proprietăţii private sunt din ce în ce mai mari;
- proprietatea publică se dezvoltă în proporţii diferite de la o ţară la alta.
În zilele noastre obiectele proprietăţii devin tot mai flexibile şi sunt utilizate din ce în ce mai multe
pe piaţă (ca obiect de vânzare-cumpărare). În plus, unii gânditori susţin că omenirea trebuie să-şi
considere capacităţile intelectuale drept proprietate, a cărei dezvoltare permite progresul umanităţii.
O caracteristică importantă a societăţilor democratice este pluralismul formelor de proprietate;
aceasta coexistă şi se află într-o permanentă competiţie. Competiţia dintre formele de proprietate
este o condiţie a progresului societăţii.
Concluzii:
- proprietatea este o relaţie care se stabileşte între oameni în legătură cu diverse tipuri de bunuri. Ea
cunoaşte mai multe forme care au evoluat de-a lungul istoriei omenirii.
- Astăzi coexistă şi sunt interdependente trei mari tipuri de proprietate: proprietatea privată, publică
şi mixtă.
Dreptul la proprietate. Calitatea de proprietar. Încălcarea dreptului de proprietate.
Dreptul la proprietate este un drept civil.
Semnificaţia dreptului la proprietate est recunoscută încă de John Locke. Considerat drept natural,
dreptul la proprietate este pentru filozoful britanic un atribut al fiinţei umane avut prin naştere, de la
Dumnezeu.
Calitatea de proprietar
Oamenii pot deveni proprietari pe diferite căi:
- moştenire (eu sunt moştenitorul tuturor bunurilor părinţilor mei).
- donaţii (un cercetător mi-a donat tratatele sale de medicină).
- cumpărare (îmi cumpăr o casă).
O dată dobândită calitatea de proprietar, pentru a putea să ne bucurăm în deplină securitate de
aceasta, este necesar ca ceilalţi oameni să recunoască drepturile noastre asupra diferitelor bunuri.
Acest lucru se realizează prin intermediul dreptului la proprietate.
Dreptul la proprietate
Dreptul la proprietate este dreptul unei persoane sau al unui grup de a poseda bunuri, a le utiliza, a
hotărî în legătură cu rezultatele obţinute.
Existenţa dreptului de proprietate a fost justificată de oameni în diverse moduri.
- Astfel, teoriile tradiţionale ale dreptului la proprietate considerau că oamenii trebuie să respecte
drepturile la proprietate, întrucât acestea derivă din legile lui Dumnezeu, ale naturii sau raţiunii.
Aceste drepturi se numesc drepturi naturale.
- Mai târziu, această idee s-a regăsit într-o serie de documente politice, cum a fost „Declaraţia
drepturilor omului şi cetăţeanului”, Franţa, 1879.
Din punct de vedere istoric şi moral, drepturile naturale preced drepturile consfinţite prin lege.
Formarea statelor moderne şi apariţia Constituţiilor a implicat garantarea dreptului la proprietate
prin lege.
Aceleaşi legi, însă, asociază dreptul la proprietate cu o serie de responsabilităţi cum ar fi
responsabilitatea asupra prejudiciilor cauzate de proprietatea personală;
Proprietatea privata
Caracteristica esentiala a economiei de schimb
In legatura cu notiunea de proprietate, in decursul timpului s-au conturat cel putin trei opinii, adesea
opuse: una juridica, alta filozofica si alta economica. In sens juridic, proprietatea exprima relatia de
posesiune “a ceva” adica a unui bun economic, de catre “cineva”, adica o persoana fizica sau
juridica.
Filozofii spun ca omul intra in relatiile de proprietate ca “fiinta totala”, dupa acestia problema
proprietatii fiind una de eficienta economica ce implica realizarea personalitatii umane in general.
Din punct de vedere economic, proprietatea exprima un raport de insusire a unor bunuri de catre
om.
In concluzie, proprietatea reprezinta totalitatea relatiilor dintre oameni in legatura cu
bunurile, relatii reglate de nrome istoriceste stabilite pe plan social.
Din analiza proprietatii in sens eocnomic, rezulta faptul ca ea apare odata cu societatea
umana si va dispare prin desfiintarea acesteia.
Relatiile de proprietate au fost analizate inca din antichitate. Astfel, in dreptul roman erau
consemnate trei atribute ale proprietatii:
dreptul de utilizare;
de a culege roadele;
de a dispune de obiectul proprietatii.In prezent, atributele relatiilor de proprietate s-au diversificat,
acestea fiind:
dreptul de posesiune;
dreptul de utilizare;
dreptul de dispozitie;
dreptul de uzufruct.
Exercitarea acestor atribute este monopolul proprietarului, instrainarea acestora fiind un drept
exclusiv al acestuia. Instrainarea priveste unul, mai multe sau toate atributele proprietatii.
 Instrainarea tuturor atributelor relatiei de proprietate, pe baza unui contraechivalent,
reprezinta actul de vanzare-cumparare a bunului respectiv. Daca instrainarea tuturor elementelor
proprietati se face fara un contraechivalent are loc prin actul de donatie sau prin actul de mostenire.
Transmiterea temporara a unor atribute ale proprietatii genereaza relatii de proprietate specifice si
anume:
instrainarea dreptului de posesiune genereaza relatii de inchiriere, locatie de gestiune, concesionare,
arendare, credit etc.
instrainarea temporara a dreptului de utilizare, conducere si gestionare a obiectului proprietatii
genereaza relatii manageriale;
instrainarea temporara a dreptului de culegere a roadelor genereala relatii de uzufruct.
Obiecutl proprietaiti il reprezinta bunurile, obiectul comun al vietii economico-sociale. Acestea au o
dubla determinare: existentiala si economica.
Subiectul proprietatii il reprezinta agentii economici, ce pot fi:
persoane fizice;
persoane juridice;
statul.
In evoluta societatii omenesti s-au cunoscut doua tipuri de proprietate si anume:
proprietatea colectiva
proprietatea particulara
Proprietatea colectiva sau obsteasca – o intalnim in societatile primitive, ea fiind determinata de
nivelul redus al tehnicii si tehnologiei ce a generat munca in comun ca singurul mod de
supravietuire a omului. Toti membrii colectivitatii stapaneau in comun conditiile de munca si
bunurile create – aveau o pozitie egala fata de acestea – colectivitatea respectiva fiind titular al
proprietatii.
Proprietatea particulara – individuala apare treptat, odata cu evolutia societatii.
In prezent coexista urmatoarele forme de proprietate:
proprietate particulara, care are mai multe forme:
proprietate indivduala;
proprietate privat-individuala;
proprietate privat-asociativa
proprietate publica
proprietate mixta.
Proprietatea particulara, indiferent de forma sub care se manifesta asigura libertatea economica a
individului, reprezinta baza liberei de initiative. O astfel de latura a libertatii se manifesta in
initiativa libera a agentului economic de a fi intreprinzator.
Libera initiativa bazata pe proprietatea particulara creaza acel comportament al agentilor economici
ce determina realizarea unei activitati economice eficiente, profitabile pentru fiecare producator si
consumator in parte, ca si pentru societate in ansamblul sau.
Acolo unde proprietatea particulara este ingradita prin existenta unor monopoluri de stat sau prin
masuri dictatoriale ale partidelor guv ernamentale, pe cai de constrangere extraeconomica, libera
initiativa este lichidata sau restransa, ea inceteaza a mai fi o sursa de eficienta si rentabilitate, in
astfel de cazuri asistam la o “instrainare” a oamenilor fata de procesul de productie si de rezultatele
acestuia.
Categoria „Proprietate” în teoria economică. Scurtă prezentare.
În această secţiune vom studia anumite secţiuni economice referitoare la proprietate. Nu este
necesară o cunoaştere foarte amănunţită a problemelor economice pentru a înţelege materialul ce
urmează, deoarece prezentarea lui s-a făcut la un nivel elementar. Cele ce urmează servesc două
scopuri. Pe de o parte, aş vrea să accentuez, încă o dată, natura inseparabilă a conexiunii dintre
economie şi proprietate. Pe de altă parte, voi oferi câteva instrumente economice de bază pentru
interpretarea şi explicarea dreptului de proprietate.
Analiza economică a dreptului de proprietate a devenit un instrument esenţial al discursului juridic
din ultimii douăzeci de ani. De vreme ce proprietatea este o instituţie fundamentală a pieţei
capitaliste, ne dăm bine seama că înţelegerea modului în care funcţionează şi reacţionează piaţa în
faţa legii este esenţială pentru analiza politică, pentru proiectarea legilor şi pentru interpretarea
juridică.
Sergiu Baieş, Nicolae Roşca menţionează în lucrarea sa că interesul de a poseda bunuri materiale
ţine de natura omului şi pe parcursul întregii vieţi el tinde spre a-şi satisface propriile cerinţe. Acest
interes a pătruns individual până în măduva oaselor şi se manifestă, de regulă, prin naşterea şi
existenţa unei senzaţii deosebite – simţul de stăpân, de proprietar. Această senzaţie fiind ocrotită
prin norme legale, duce la creşterea eficienţei şi prin urmare la înmulţirea bogăţiei proprietarului, iar
prin aceasta şi la majorarea patrimoniului statului.
Există politică a statului este în strânsă legătură cu cantitatea de bunuri pe acre o deţine populaţia
ţării şi cu suma de bani pe care aceştia o jertfesc pentru întreţinerea aparatului de stat. Deci
bunăstarea statului este dependentă de bunăstarea poporului său. Şi dacă statul adoptă norme
juridice care sânt eficiente şi au capacitatea de a descătuşa iniţiativa privată, iar soluţiile alese la
examinarea litigiului nu au ca scop conservarea bunurilor şi contribuie la intensificarea circuitului
civil, astfel de norme vor avea susţinerea în societate.
Noţiunea termenului de proprietate cum este firesc, are mai multe valenţe (sensuri, accepţiuni).
Din punct de vedere filosofic termenul de „proprietate” trebuie privit în strânsă legătură cu ideea de
personalitatea umană, pentru că proprietatea fiind o relaţie socială, constituie tărâmul de natură
economică, în care omul se manifestă şi îşi asumă responsabilitatea posedând şi dispunând de
lucrurile al cărui proprietar este.
Optica filosofică asupra proprietăţii înfăţişează proprietatea ca fiind o relaţie socială, un raport
social, cu acţiune în planul existenţialităţii.
Structurile economice exprimate în formele proprietăţii, în măsura în care societatea dată ştie să
smulgă întreaga utilitate de la bunurile ce constituie obiectul proprietăţii, fie ea proprietate privată
sau publică, se constituie într-un suport solid al existenţei acelei societăţi, în toate planurile:
economice, sociale, politice, spiritual, etc.
Din punct de vedere economic, termenul „proprietate” trebuie privit prin conţinutul său social, adică
trebuie înţeles ca fiind suma relaţiilor materiale între indivizi şi socio-grupuri cu privire la bunurile
existente.
Bunurile văzute prin conceptul economic de bun, sunt infinite ca număr şi varietate şi sunt
caracterizate prin variabilitatea în timp. Din acest motiv, relaţiile dintre oameni cu privire la bunuri
sunt la fel de numeroase, de mare varietate şi schimbătoare în timp. Este motivul pentru care
noţiunea generală de proprietate îşi pierde determinabilitatea concretă, rămânând o abstracţie
ştiinţifică aplicabilă tuturor timpurilor şi formelor concret-istorice de apreciere a bunurilor.
Economia de piaţă care se îndreaptă ţara noastră se înfăţişează ca o realitatea cât se poate de diferită
de la ţară la ţară, de la zonă geografică la zonă geografică, ceea ce însă constituie caracteristica
acestei organizări este pluralismul formelor de proprietate. Este uşor de observat că proprietatea a
constituit şi constituie o permanenţă în istoria societăţii omeneşti, ceea ce face ca în doctrinele
economice, social-politice şi filosofice să ocupe un loc dintre cele mai importante.
CONCEPTUL, OBIECTUL ŞI SUBIECTUL PROPRIETAŢII
Proprietatea este un concept complex, cu o încărcătură juridică, filosofică şi economică. În sens
juridic proprietatea reprezintă „dreptul de a utiliza şi de a dispune de un bun, într-un mod excesiv şi
absolut, sub rezerva unor limitări precizate de legiuitor”.
Optica juridică a proprietăţii exprimă relaţia de posesiune a ceva de către cineva. Viziunea filosofică
fundamentală ideea de proprietate, pornind de la personalitatea umană: în proprietate omule se
implică şi se realizează ca fiinţă totală, manifestându-şi responsabilitatea prin proprietatea pe care o
posedă, de care dispune şi pe care o integrează social prin folosire eficientă.
În sens economic, proprietatea este definită ca totalitate a relaţiilor dintre oameni în legătură cu
bunurile, relaţii legate de norme istoriceşte determinate pe plan social. Ca raport socio-
economic,proprietatea exprimă:

 Dreptul de posesiune al bunurilor;

 Dreptul de dispoziţie asupra obiectului proprietăţii;

 Dreptul de gospodărire, administrare, gestionare a bunurilor;

 Dreptul de a culege roadele utilizării proprietăţii.

În cadrul acestor atribute, dreptul de posesiune are rol hotărâtor,din acesta decurgând toate celelalte.
Aceste atribute reprezintă monopolul proprietarului, înstrăinarea lor fiind o funcţie exclusivă
acestuia: înstrăinarea lor totală generează relaţii de vânzare-cumpărare, donaţie, moştenire; iar
înstrăinarea lor parţială provoacă relaţii de închiriere, arendare, concesionare.
Atributele menţionate ale proprietăţii nu trebuie înţelese simplist, în sensul că se rezumă la puterea
de „a deţine, a folosi şi a dispune de lucruri”. În jurisprudenţa vestului se operează cu conceptul de
proprietate înţeles ca „un set de drepturi”, care determină legitimitatea participării la procesul de
dezvoltare socială.
În esenţă, proprietatea exprimă unitatea dintre obiectul şi subiectul ei.
Obiectul proprietăţii îl formează bunurile, în întreaga lor tipologie:
15. bunurile de consum, vizează omul ca fiinţă biologică, consumator de bunuri,
16. bunurile economice sau mijloacele de producţie, vizează omul ca factor de producţie.
Societatea este interesată atât în dezvoltarea producţiei de bunuri de consum cât şi a bunurilor
economice, de volumul şi productivitatea acestora din urmă depinzând, în bună parte, posibilitatea
de multiplicare a întregului obiect al proprietăţii.
O formă distinctă a proprietăţii, care prezintă mult interes pentru ingineri este proprietatea
intelectuală, industrială şi comercială, reprezentată de patente, mărci de fabrică sau comerciale,
dreptul de autor şi drepturi conexe dreptului de autor, desene şi modele industriale, scheme ale
configuraţiei circuitelor integrate şi altele.
Subiecţi ai proprietăţii sunt:
persoane fizice;
persoane juridice;
statul, care prin intermediul administraţiei publice, deţine, utilizează şi gestionează o anumită
parte din bunurile societăţii;
organizaţiile internaţionale, constituite prin aderarea anumitor agenţi din diferite ţări.
În economia contemporană, odată cu progresul tehnico-ştiinţific, cu sporirea considerabilă şi
diversificarea obiectului proprietăţii,se îmbogăţeşte structura raportului de proprietate. Proprietatea
evoluează, adaptându-se noilor condiţii,permiţând dezvoltarea continuă a economiei de piaţă.
Astfel, se accentuează pluralismul formelor de proprietate, se intensifică raporturile de competiţie
între formele proprietăţii, are loc întrepătrunderea sferelor publice şi private ale proprietăţii.
Constituindu-se proprietatea mixtă, se amplifică intervenţia statului în economie. În aceste condiţii,
drepturile de proprietate formează o parte tot mai importantă din regulile care guvernează
majoritatea interacţiunilor economice, hotărând ce mişcări economice trebuie făcute. Pluralismul
formelor de proprietate creează premisele stimulării iniţiativei, oferă posibilităţi neîngrădite de
acţiune şi opţiune tuturor agenţilor economici, prin instrumentele şi mecanismele pieţei. Revoluţia
managerială determină trecerea puterii de decizie şi a controlului de la proprietari la manageri, fapt
reflectat şi pe planul redistribuirii veniturilor. Creşterea intervenţiei statului în economie îşi face
simţită tot mai mult prezenţa prin parteneriat, în sensul transformării statului intr-un veritabil
partener pentru întreprinzători, integrându-se organic în mecanismul economiei de piaţă.
Proprietatea: formele si evolutia proprietatii.
In legatura cu notiunea de proprietate, in decursul timpului s-au conturat cel putin trei opinii, adesea
opuse: una juridica, alta filozofica si alta economica. In sens juridic, proprietatea exprima relatia de
posesiune “a ceva” adica a unui bun economic, de catre “cineva”, adica o persoana fizica sau
juridica.
Filozofii spun ca omul intra in relatiile de proprietate ca “fiinta totala”, dupa acestia problema
proprietatii fiind una de eficienta economica ce implica realizarea personalitatii umane in general.
Din punct de vedere economic, proprietatea exprima un raport de insusire a unor bunuri de catre
om.
In concluzie, proprietatea reprezinta totalitatea relatiilor dintre oameni in legatura cu bunurile,
relatii reglate de nrome istoriceste stabilite pe plan social.
Din analiza proprietatii in sens eocnomic, rezulta faptul ca ea apare odata cu societatea umana si va
dispare prin desfiintarea acesteia.
Relatiile de proprietate au fost analizate inca din antichitate. Astfel, in dreptul roman erau
consemnate trei atribute ale proprietatii:

 dreptul de utilizare;

 de a culege roadele;

 de a dispune de obiectul proprietatii.

In prezent, atributele relatiilor de proprietate s-au diversificat, acestea fiind:

 dreptul de posesiune;

 dreptul de utilizare;

 dreptul de dispozitie;

 dreptul de uzufruct.
Exercitarea acestor atribute este monopolul proprietarului, instrainarea acestora fiind un drept
exclusiv al acestuia. Instrainarea priveste unul, mai multe sau toate atributele proprietatii.
Instrainarea tuturor atributelor relatiei de proprietate, pe baza unui contraechivalent,
reprezinta actul de vanzare-cumparare a bunului respectiv. Daca instrainarea tuturor elementelor
proprietati se face fara un contraechivalent are loc prin actul de donatie sau prin actul de mostenire.
Transmiterea temporara a unor atribute ale proprietatii genereaza relatii de proprietate specifice si
anume:
instrainarea dreptului de posesiune genereaza relatii de inchiriere, locatie de gestiune, concesionare,
arendare, credit etc.
instrainarea temporara a dreptului de utilizare, conducere si gestionare a obiectului proprietatii
genereaza relatii manageriale;
instrainarea temporara a dreptului de culegere a roadelor genereaza relatii de uzufruct.
Obiecutul proprietatii il reprezinta bunurile, obiectul comun al vietii economico-sociale. Acestea au
o dubla determinare: existentiala si economica.
Subiectul proprietatii il reprezinta agentii economici, ce pot fi:
  persoane fizice;

 persoane juridice;

 statul.
In evoluta societatii omenesti s-au cunoscut doua tipuri de proprietate si anume:

 proprietatea colectiva

 proprietatea particulara
Proprietatea colectiva sau obsteasca – o intalnim in societatile primitive, ea fiind determinata de
nivelul redus al tehnicii si tehnologiei ce a generat munca in comun ca singurul mod de
supravietuire a omului. Toti membrii colectivitatii stapaneau in comun conditiile de munca si
bunurile create – aveau o pozitie egala fata de acestea – colectivitatea respectiva fiind titular al
proprietatii.
Proprietatea particulara – individuala apare treptat, odata cu evolutia societatii.
In prezent coexista urmatoarele forme de proprietate:

 proprietate particulara, care are mai multe forme:

 proprietate indivduala;

 proprietate privat-individuala;

 proprietate privat-asociativa

 proprietate publica

 proprietate mixta.
Proprietatea particulara, indiferent de forma sub care se manifesta asigura libertatea economica a
individului, reprezinta baza liberei de initiative. O astfel de latura a libertatii se manifesta in
initiativa libera a agentului economic de a fi intreprinzator.
Libera initiativa bazata pe proprietatea particulara creaza acel comportament al agentilor economici
ce determina realizarea unei activitati economice eficiente, profitabile pentru fiecare producator si
consumator in parte, ca si pentru societate in ansamblul sau.
Acolo unde proprietatea particulara este ingradita prin existenta unor monopoluri de stat sau prin
masuri dictatoriale ale partidelor guv ernamentale, pe cai de constrangere extraeconomica, libera
initiativa este lichidata sau restransa, ea inceteaza a mai fi o sursa de eficienta si rentabilitate, in
astfel de cazuri asistam la o “instrainare” a oamenilor fata de procesul de productie si de rezultatele
acestuia.
Proprietatea, o formă socială, istoriceşte determinată, de însuşire a bunurilor materiale de
către oameni. Demonstrând că proprietatea este un raport social care ia naştere între oameni în
legătură cu însuşirea acestor bunuri, şi în primul rând a mijloacelor de producţie, K. Marx a
combătut concepţia burgheză care o definea ca un raport între om şi obiect. Proprietatea nu se poate
confunda cu dreptul de proprietate, care nu este altceva decât expresia juridică a relaţiilor de
proprietate. Nu obiectul în sine constituie proprietatea, după cum nici calităţile naturale ale
bunurilor însuşite nu determină caracterul proprietaţii, ci natura relaţiilor sociale care iau naştere în
legătură cu această însuşire. Spre deosebire de concepţia burgheză, care declară proprietatea privată
ca fiind veşnică şi imuabilă, marxismleninismul consideră proprietatea ca o categorie istorică, ce se
schimbă de la o orânduire socială la alta, încadrându-se în două tipuri fundamentale: proprietatea
privată, care stă la baza orânduirii sclavagiste, feudale şi capitaliste, şi proprietatea comună, socială,
care a stat la baza orânduirii comunei primitive şi caracterizează orânduirea sclavagistă. La rândul
lor, aceste două tipuri de proprietate au cunoscut mai multe forme corespunzătoare unui anumit grad
de dezvoltare a forţelor de producţie.
Relaţiile de proprietate reprezintă elementul fundamental al relaţiilor de producţie, ele determinând
toate celelalte raporturi sociale, politice, juridice, familiale etc. Astfel, orânduirile bazate pe
proprietatea privată s-au caracterizat prin relaţii sociale bazate pe exploatarea omului de către om,
iar cele bazate pe proprietatea comună, socială, prin relaţii de colaborare şi ajutor reciproc. Prima
formă de proprietate a fost cea obştească din comuna primitivă, determinată de nivelul foarte scăzut
de dezvoltare a forţelor de producţie, de cantitatea redusă a mijloacelor de trai. În aceste condiţii,
când oamenii izolaţi nu puteau face faţă forţelor naturii, era necesară munca în comun şi, prin
urmare, stăpânirea în comun a mijloacelor de producţie. Dominaţia proprietăţii sociale excludea
inegalitatea de avere, exploatarea muncii altuia, etc. Dezvoltarea forţelor de producţie, posibilitatea
creării plus-produsului au determinat apariţia proprietăţii private şi, pe această bază, trecerea la o
nouă orânduire socială.
Proprietatea se defineste prin:

 asamblul bunurilor pe care le stapaneste o persoana, o families au o institutie;

 ansamblul bunurilor pe care o persoana, o families au o institutie le are asupra unor bunuri;

 raportul social privind dreptul unei persoane, familii sau institutii asupra bunurilor.
Proprietatea izvoraste din:

 dreptul primului venit;

 contractul incheiat intre persoana care munceste si intreprinzator;

 dreptul de mostenire asupra bunurilor accumulate de ascendenti.

Bunurile se pot afla in proprietate private sau in proprietate publica.
Proprietatea private sau particulara are un character personal. Proprietarul are control deplin asupra
bunurilor pe care le poseda, putand interzice altor persoane sa le intrebuinteze.
Proprietatea private a aparut sub forma de proprietate individuala si mai tarziu sub forma de
priproetate asociativa, pe baza de titluri de proprietate (actiuni).
Proprietatea publica nu are character personal. Ea presupune folosirea bunurilor in comun;o
persoana care utilizeaza un bun aflat in proprietate publican u poate interzice altora sa il
intrebuinteze.
Proprietatea publica s-a dezvoltat indeosebi sub forma proprietatii statului. Statul este proprietar de
terenuri, paduri, zacaminte naturale, cladiri, ce sunt folosite in interesul public.
De bunurile publice s-a abuzat adesea, fiind considerate ale nimanui. Statul nu s-a dovedit a fi un
bun administrator, si tocmai de aceea proprietatea publica nici nu s-a putut dezvolta peste o anumita
limita. Proprietatea de stat trebuie sa existe insa fie si numai pentru ca anumite bunuri nu pot fi
insusite in proprietatea privata.
FORMELE PROPRIETĂŢII ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ
Istoria economică atestă existenţa concomitentă a mai multor forme de proprietate, în cadrul
fiecăreia distingem mai multe modalităţi de însuşire a factorilor de producţie şi de exercitare a
prerogativelor proprietăţii de către subiectul acesteia. Atât formele proprietăţii cât şi formele ei de
gestiune diferă în timp şi spaţiu. Diversitatea formelor de proprietate şi de gestiune a acestora
depinde de: epocile istorice, natura sistemelor economice, sistemul intereselor, competiţia internă şi
externă, specificul producţiei, gradul de eficienţă economică, dimensiunea unităţilor economice etc.
În economia de piaţă contemporană coexistă următoarele forme principale:

 proprietatea privată, cu forma de administrare individuală, individual-asociativă, privată de

familie şi privat-asociativă;

 proprietatea publică, aflată în proprietatea statului şi în proprietatea unităţilor administrativ-

teritoriale;

 proprietatea mixtă, rezultată prin combinarea formelor de proprietate privată şi publică, atât
în cadrul naţional, cât şi la nivel internaţional.
Proporţia fiecărei forme de proprietate în cadrul economiilor naţionale diferă. În general în ţările cu
economie de piaţă proprietatea privată ocupă locul central, predomină. Compatibilitatea multiplelor
forme de proprietate are sens şi suport în creşterea eficienţei economice şi în modernizarea
aparatului tehnic al societăţii. Eficienţa şi raţionalitatea economică reprezintă criteriul absolut de
apreciere a tuturor formelor de proprietate, care se află într-o permanentă competiţie.
Ca formă principală a proprietăţii în economia de piaţă, proprietatea privată se distanţează de
celelalte forme prin următoarele avantaje:

 asigură autonomie deplină unităţilor economice, constituind fundamentul libertăţilor

individuale şi al democraţiei economice;

 generează o concurenţă reală între agenţii economici;

 stimulează libera iniţiativă în înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor;

 asigură o cointeresare înaltă şi o motivare superioară în muncă;

 permite o mai bună adaptare a activităţii unităţii la cerinţele schimbătoare ale pieţei,
diminuând astfel riscul;

 asigură răspundere maximă pentru valorificarea factorilor de producţie ai unităţii pentru

sporirea eficienţei ei economice.
Prin toate aceste virtuţi, proprietatea privată susţine în mod constant interesul pentru o activitate
economică performantă. Datorită acestor avantaje, în sistemul economiei de piaţă întreprinderea
privată este considerată tipul fundamental şi caracteristic de organizare a unităţilor economice. Cu
toate acestea, proprietatea privată nu este lipsită de unele limite, care pot fi însă înlăturate sau
atenuate prin intervenţia statului. Între aceste limite avem în vedere faptul că proprietatea privată:

conţine tendinţe de extindere continuă, de concentrare şi centralizare, conducând treptat la

monopoluri, cu urmări negative asupra funcţionării mecanismului economiei;

permite tendinţe de speculă cu mărfuri şi titluri de proprietate;

poate favoriza o stare de nesiguranţă materială şi nelinişte în rândul proprietarilor mici şi mijlocii;

favorizează polarizarea societăţii între bogaţi şi săraci, iar prin posibilitatea moştenirii conduce la
formarea unei pături parazite.
În ceea ce priveşte proprietatea publică, constituită în principal pe calea naţionalizărilor şi a unor
investiţii speciale, ca avantaje de reţinut:

 cuprinde unele domenii devenite în mod tradiţional de utilitate publică, cum ar fi:transportul
feroviar, telecomunicaţii, poşta, reţelele de apă, gaze, reţele electrice, exploatarea şi
conservarea unor resurse ale solului şi subsolului etc.

 se angajează în activităţi cu riscuri mari dar necesare societăţii, pentru care întreprinzătorii
privaţi nu manifestă interes, cum ar fi:cercetarea ştiinţifică şi cercetarea spaţială;

 asigură populaţiei un acces mai larg la unele nevoi sociale:asistenţă sanitară, învăţământ
public, activităţi culturale;

 oferă o mai mare stabilitate locurilor de muncă;

toate aceste virtuţi ale proprietăţii publice prezintă importanţă deosebită pentru dezvoltarea oricărei
economii naţionale, dar efectul lor se poate reduce dacă nu se acţionează consecvent în direcţia
atenuării consecinţelor şi limitelor acesteia.
Astfel, în modul de organizare şi conducere a activităţii unităţilor economice trebuie ţinut seama de
faptul că proprietatea publică:

 limitează iniţiativa şi creativitatea în procesul muncii, nivelul câştigurilor fiind relativ mai
redus;
determină înstrăinarea lucrătorilor de mijloacele de producţie folosite, limitând interesul şi
răspunderea în activitatea lor;

 datorită existenţei mai multor verigi administrative, favorizează elemente de birocratism,

care întârzie în luarea deciziilor şi reduce capacitatea de adaptare la schimbările pieţei;

 poate admite nerentabilitatea unor întreprinderi care supravieţuiesc prin subvenţii de la

bugetul de stat.
Proprietatea publică ocupă un loc mai puţin important în SUA, Elveţia, şi are o pondere mai mare în
ţări ca:Franţa, Italia, Germania, Austria, Anglia. În general, în toate ţările dezvoltate economic
există un sector public puternic, care contribuie cu 25% la producţia de bunuri economice şi la
ocuparea forţei de muncă. Rolul sectorului public este determinant în sistemul de învăţământ,
ocrotirea sănătăţii, justiţiei, protecţie socială.
Analiza comparativă a proprietăţii private şi a proprietăţii publice, sub aspectul avantajelor şi
limitelor conduce la concluzia că prezenţa lor în economia de piaţă se impune în mod obiectiv,
fiecare, în virtuţile proprii şi funcţiile de compensare, contribuind la dezvoltarea economică şi
asigurarea echilibrului general al societăţii. Disciplina de piaţă impune egalitatea ambelor forme de
proprietate în faţa legilor economice şi juridice, fiecare unitate economică, indiferent de forma de
proprietate, participând la procesul concurenţial general.
Adâncind cercetarea, se pot delimita avantaje şi limite şi în cadrul formelor de gestiune, proprii
fiecăreia, ca şi în cazul marii şi micii proprietăţi. Din aceste puncte de vedere, avantajele şi limitele
vizează:
capacitatea de adaptare la nevoia socială şi schimbările pieţei;
intensitatea interesului, iniţiativei şi responsabilităţii pentru activitatea economică;
capacitatea investiţională, de cercetare şi introducere a tehnicii noi;
sfera şi intensitatea economiilor de scară, seriilor de fabricaţie şi riscului economic;
formele de organizare, specializare şi conducere a producţiei.
Importanţa deosebită acordată întreprinderilor mici şi mijlocii sunt, în general, mult mai receptive la
nevoile pieţei, mai adaptabile la modificări şi mai inovative în abilitatea de a răspunde cerinţelor
consumatorilor, aducând o contribuţie semnificativă la îmbunătăţirea mediului competiţional,
specific oricărei economii de piaţă. În plus, fiind un segment economic important, creator de locuri
de muncă în sectoare de activitate supuse unor transformări structurale însemnate, întreprinderile
mici şi mijlocii contribuie la stabilitatea socială a zonei respective.
În cele 12 ţări membre ale UE, întreprinderile mici şi mijlocii deţin 41% din totalul forţei de muncă
angajate şi 48,5% din volumul total al cifrei de afaceri realizate. În România, întreprinderile mici şi
mijlocii reprezintă 18% din totalul forţei de muncă şi 43% din volumul total al cifrei de afaceri
realizate.
Proprietatea mixtă, constituită prin diverse forme de cooperare între unităţi publice şi agenţi privaţi,
îşi manifestă prezenţa în toate ţările cu economie de piaţă. O structură mixtă poate avea parteneri
locali, din ţara în care se constituie şi parteneri din alte ţări, străini sau internaţionali.
Opţiunea pentru constituirea unei societăţi mixte are la bază analiza avantajelor şi dezavantajelor
care ar putea fi obţinute.
Principalele avantaje, comune ambilor parteneri, ar fi:
 lărgirea nomenclatorului de mărfuri fabricate şi comercializate;
 posibilitatea de adaptare a producţiei la cerinţele şi exigenţele de calitate, prezentare ale
pieţei externe;
 beneficierea de calificarea superioară şi tehnica înaltă a partenerilor;
 obţinerea de beneficii valutare suplimentare din operaţiuni comerciale sau financiare;
Ca dezavantaje de reţinut:
 diferenţe între metodele de gestiune ale partenerilor care pot împiedica realizarea
principiului unităţii de gestiune, deci apariţia neînţelegerilor între parteneri;
 diferenţe în sistemele monetare, juridice, precum şi reglementări privind fiscalitatea, regimul
vamal, piaţa muncii etc.
 evaluări diferite ale rezultatelor, în funcţie de interesul particular al fiecărui partener, precum
şi de sistemul propriu de valori şi instituţii.
De analizat ar fi şi avantajele constituirii societăţilor mixte în ţară şi în străinătate. Astfel,
constituirea societăţilor mixte în ţară prezintă următoarele avantaje:
1. cucerirea de noi pieţe şi extinderea pe pieţele partenerilor străini;
2. importul de materii prime fără a greva balanţa de plăţi valutare;
3. restrângerea cumpărării de licenţe, acestea putând face parte din aportul partenerului
străin;
4. valorificarea superioară la export a unor resurse interne;
5. diminuarea unor importuri de produse prin fabricarea lor în ţară.
Pentru societăţile mixte, constituite în străinătate, avantajele principale sunt:

 posibilitatea de a acţiona pe piaţa ţării respective prin relaţii directe;

 obţinerea de facilităţi vamale în unele ţări;

 efectuarea de operaţiuni financiare care duc la obţinerea de resurse valutare importante.

Procedura de constituire a societăţilor mixte cuprinde ca momente principale:alegerea partenerului
extern, stabilirea obiectului de activitate, alegerea naţionalităţii societăţii mixte, alegerea formei de
societate comercială, stabilirea duratei de funcţionare şi a mărimii capitalului social, stabilirea
aportului părţilor.
Rezultă, deci, că în economia de piaţă pot exista variate forme de proprietate. Criteriile care decid
valabilitatea şi extinderea uneia sau alteia dintre ele sunt eficienţa economică şi eficienţa socială.
Esenţial este ca respectiva conlucrare între formele proprietăţii să ducă la cea mai mare eficienţă
totală.
Dreptul de proprietate.
Drepturile pe care le au oamenii asupra bunurilor se numesc drepturi de proprietate. Posesorul unui
bun are puterea de a interzice altora s ail utilizeze. De aceea, drepturile de proprietate implica
intotdeauna relatii intre oameni, fiecare fiind obligat sa respecte posesia celorlalti. Proprietarii au
drept de control asupra bunurilor pe care el poseda, cat si drepturi asupra veniturilor pe care le
aduce bunul respective. Aceasta inseamna ca ei le pot folosi sau instraina dupa cum doresc.
Dreptul de proprietate este aparat de lege, care pedepseste incalcarea lui. Astfel se intampla in caz
de furt, talharie sau abuzz in administrarea unor bunuri. Bunurile furate sunt adeseori vandute.
Pentru cumparatori exista riscul ca bunurile sa le fie confiscate spre a fi restituite proprietarilor de
drept.
Dupa a doilea razboi mondial, in tarile din Europa Centrala si de Est care au intrat in sfera de
influenta a fostei URSS, a fost desfiintata, in cea mai mare parte, proprietatea privata, prin
nationalizarea caselor, terenurilor, intreprinderilor, incalcandu-se dreptul de proprietate.
Proprietatea si activitatea economica.
Pentru a raspunde la intrebarile referitoare la ce, cat si pentru cine sa produca, oamenii s-au
orientatdupa indiciile pe care la ofera piata. Pe piata, producatorii pfera spre vanzare produsele
realizate. Producatorii sunt interesati sa-si vandal marfa la prêt cat mai bun. Daca pretul este prea
mare, nu vor avea cumparatori, iar daca pretul este prea mic, vor fi in pierdere. Ei trebuie sa
stabileasca si cat trebuie sa produca, in functie de incasarile realizate, pentru a obtine castigul
maxim posibil. Dar, pentru a decide in legatura cu toate aceste probleme, producatorii tebuie sa fie
proprietari, sa dispuna de bunurile pa care le folosesc pentru a produce ceea ace vand.
La baza economiei de piata se afla proprietatea privasta, care ii da individului dreptul de a initia in
afaceri, de a le organiza dupa cum crede ca este mai bine, de a angaja lucratori care sa foloseasca
bunurile sale in activitati economice si de a-si insusi castigul realizat.
Dupa anul 1989 s-a trecut la crearea unui sistem economic de piata, capabil sa satisfaca trebuintele
oamenilor. Principala problema in cadrul acestui proces este privatizarea, adica trecerea
intreprinderilor din proprietatea statului in proprietatea particulara. Tot incepand din 1990 s-a
inceput si procesul de restituire a pamanturilor, locuintelor etc. persoanelor exproprieate abuziv in
timpul regimurilor comuniste.
Proprietatea in sistemul economiei contemporane
În economia de piaţă există o strânsă legătură dintre formele de proprietate şi modul de implicare a
agenţilor economici în viaţa societăţii. Formele de proprietate pot genera fie interes pentru sporirea
performanţelor agenţilor economici, fie dezinteres faţă de întreaga desfăşurare a activităţii
economice. S-a dovedit că dezvoltarea societăţii depinde de progresul înregistrat în materie de
proprietate.
Proprietatea si relatiile dintre oameni.
Existenta proprietatii influenteaza in mod hotarator relatiile dintre oameni si actiunile pe care
acestia le initiaza. Proprietatea este cea mai importanta garantie a libertatii, atat proprietarilor, cat si
celor lipsiti de proprietate. Proprietatea privata divizeaza controlul asupra bunurilor intre numerosi
oameni care actioneaza independent.
Proprietarul are putere asupra bunurilor sale, dar si asupra oamenilor, pentru ca poate sa le permita
sau sa le in terzica acestora accesul la lucrurile de care au nevoie. De aceea se spune ca oamenii
stapanesc lumea prin intermediul proprietatii. Pentru a apara libertatea, atat puterea, cat si
proprietatea pe care se intemeiaza ea trebuie sa fie limitate.
Proprietatea ofera oamenilor posibilitatea de a avea o viata indestulata, de a-si satisface trebuintele
dincolo de limita subzistentei si, mai ales, le ofera siguranta de care au nevoie. In plus, ea le asigura
prestigiu si respect din partea celorlalti.
Rolul si importanta proprietatii in viata oamenilor trebuie intelese si din perspective inegalitatilor pe
care le creeaza. Ca urmare a drepturilor de proprietate, intre oameni apar inegalitati si de avere, dar
si de sanse. Cei care acumuleaza bogatii au alte sanse la educatie si la functiile din societate, decat
cei saraci.
Proprietatea a fost considerate de multi ganditori drept principala sursa a raului existent in societate.
Proprietatea genereaza:

 invidie;

 rivalitate;

 lacomie.
Proprietatea, o formă socială, istoriceşte determinată, de însuşire a bunurilor materiale de către
oameni. Demonstrând că proprietatea este un raport social care ia naştere între oameni în legătură
cu însuşirea acestor bunuri, şi în primul rând a mijloacelor de producţie, K. Marx a combătut
concepţia burgheză care o definea ca un raport între om şi obiect. Proprietatea nu se poate confunda
cu dreptul de proprietate, care nu este altceva decât expresia juridică a relaţiilor de proprietate. Nu
obiectul în sine constituie proprietatea, după cum nici calităţile naturale ale bunurilor însuşite nu
determină caracterul proprietaţii, ci natura relaţiilor sociale care iau naştere în legătură cu această
însuşire. Spre deosebire de concepţia burgheză, care declară proprietatea privată ca fiind veşnică şi
imuabilă, marxismleninismul consideră proprietatea ca o categorie istorică, ce se schimbă de la o
orânduire socială la alta, încadrându-se în două tipuri fundamentale: proprietatea privată, care stă la
baza orânduirii sclavagiste, feudale şi capitaliste, şi proprietatea comună, socială, care a stat la baza
orânduirii comunei primitive şi caracterizează orânduirea sclavagistă. La rândul lor, aceste două
tipuri de proprietate au cunoscut mai multe forme corespunzătoare unui anumit grad de dezvoltare a
forţelor de producţie.
Relaţiile de proprietate reprezintă elementul fundamental al relaţiilor de producţie, ele determinând
toate celelalte raporturi sociale, politice, juridice, familiale etc. Astfel, orânduirile bazate pe
proprietatea privată s-au caracterizat prin relaţii sociale bazate pe exploatarea omului de către om,
iar cele bazate pe proprietatea comună, socială, prin relaţii de colaborare şi ajutor reciproc. Prima
formă de proprietate a fost cea obştească din comuna primitivă, determinată de nivelul foarte scăzut
de dezvoltare a forţelor de producţie, de cantitatea redusă a mijloacelor de trai. În aceste condiţii,
când oamenii izolaţi nu puteau face faţă forţelor naturii, era necesară munca în comun şi, prin
urmare, stăpânirea în comun a mijloacelor de producţie. Dominaţia proprietăţii sociale excludea
inegalitatea de avere, exploatarea muncii altuia, etc. Dezvoltarea forţelor de producţie, posibilitatea
creării plus-produsului au determinat apariţia proprietăţii private şi, pe această bază, trecerea la o
nouă orânduire socială.
 DREPTUL LA PROPRIETATE; CALITATEA DE PROPRIETAR

INCALCAREA DREPTULUI LA PROPRIETATE

Proprietatea – este o relaţie între persoane şi lucruri sau bunuri, este dreptul pe care îl are cineva de
a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.
Între statele totalitare şi statele democratice există deosebiri cu privire la atitudinea faţă de
proprietate şi garantarea dreptului la proprietate.
Într-un stat totalitar dreptul la proprietate nu este garantat. În perioda comunistă puterea se putea
folosi cum dorea atât de avuţia tării cât şi de ceea ce posedau oamenii (case, maşini, ş.a.). În
societatea comunistă nimeni nu se simţea proprietar cu adevărat, iar atitudinea faţă de proprietate
era una de dezinters, delăsare sau indiferenţă.
În statele democratice dreptul la proprietate este garantat şi statul se obligă să-l apere. România a
încercat prin intermediul Constituţiei şi al legislaţiei ulterioare să repare nedreptăţile făcute de
comunism prin naţionalizare şi expropriere.
Atributele proprietăţii
Dispoziţia. Dreptul de a păstra sau înstrăina bunul după propria dorinţă, dreptul de a-şi vinde
proprieatea, de a o închiria, de a o face cadou sau de a o lăsa moştenire;
Posesia. Puterea proprietarului de a interzice altora să utilizeze bunul aflat în proprietate. Fiecare
persoană este obligată să respecte posesia celorlaţi.
Utilizarea/ Folosinţa. Posibilitatea proprietarului de a folosi în interesul său bunul care îi aparţine şi
de a beneficia de pe urma venitului produs deproprietatea sa;
Uzufructul. Dreptul unei persoane de a se bucura de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca
însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa (art.517 Cod civil). (Ex.Tot mai
multe persoane virstnice contacteaza Biroul teritorial Iasi al institutiei Avocatul Poporului intrucit,
dupa ce au incheiat contracte de intretinere viagera ori contracte de vinzare-cumparare cu
rezervarea dreptului de uzufruct viager, constata ca nu se pot bucura de deplina folosinta asupra
acestora si nu beneficiaza de clauzele inscrise in contractele astfel incheiate.)
Dreptul la proprietate se manifestă într-un cadru legal care poate să îl limiteze. Nu putem face orice
cu bunurile aflate în proprietatea noastră (ex.: nu putem construi pe un teren aflat în proprietatea
noastră fara aprobare de la primarie, nu putem tăia oricât şi oricum din pădurea aflată în
proprietatea noastră).
Incălcarea dreptului la proprietate/ atitudini negative faţă de proprietate:
Distrugerea obiectului proprietăţii;
Furtul din proprietatea altei persoane;
Acţiunea incorectă/ frauduloasă pe piaţă (ex. utilizarea puterii politice pentru a favoriya anumiţi
întreprinzători privaţi).
Dreptul de proprietate este, conform Codului civil, dreptul unei persoane de a se bucura și dispune
de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. În funcție de titular și
caracteristici, proprietatea poate fi privată sau publică.
Dreptul de proprietate privată
Noțiune
Dreptul de proprietate privată este definit ca-dreptul persoanelor fizice sau juridice, al statului sau
unitatilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor mobile sau imobile, bunuri asupra carora
proprietarul exercita atributele dreptului de proprietate in interes propriu, dar in limitele legii.
dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosință și dispoziție (jus
possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute
care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a
limitelor juridice [1]. Poate fi titular al dreptului de proprietate privată atât o persoană fizică, cât și o
persoană juridică, inclusiv statul. În cazul în care însă statul deține bunuri cu titluri de proprietate
privată, acestea sunt supuse aceluiași regim juridic ca bunurile aflate în proprietatea oricărei alte
persoane.
Posesia (jus possidendi) este dreptul de a stăpâni bunul. În acest sens este un element de drept, iar
nu unul de fapt (care rezultă din stăpânirea concretă a bunului). Folosința (jus utendi și jus fruendi)
cuprinde atât utilizarea bunului, cât și culegerea fructelor acestuia. Dispoziția (jus abutendi), are
două elemente: dispoziția materială asupra bunului (în cazul bunurilor corporale (care exprimă
posibilitatea de a modifica forma lucrului, a transforma, distruge sau consuma substanța acestuia) și
dispoziția juridică (ce exprimă posibilitatea înstrăinării în tot sau în parte a dreptului de proprietate).
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată
Dreptul de proprietate privată este un drept absolut, exclusiv și perpetuu. Dreptul de proprietate este
un drept absolut pentru că titularul său are libertatea oricărei acțiuni sau inacțiuni în legătură cu
bunul său. Caracterul exclusiv cuprinde două idei: monopolul titularului dreptului de proprietate
asupra bunului său și excluderea terților, inclusiv a autorităților publice, de la exercitarea
prerogativelor proprietății. În fine, dreptul de proprietate este perpetuu, în sensul că el durează atâta
vreme câtă există și bunul care face obiectul dreptului; în plus, dreptul de proprietate nu se stinge
prin neuz și nu poate fi pierdut prin intervenția prescripției extinctive.
Limitele exercitării dreptului de proprietate privată
Limitele exercitării dreptului de proprietate pot fi materiale sau juridice. Limitele materiale, în cazul
bunurilor corporale, constau în limitele fizice ale bunului. În cazul terenurilor, de pildă, proprietarul
își poate exercita atributele dreptului său pe toată suprafața terenului, inclusiv deasupra acestuia
(până la limita inferioară a spațiului aerian, care este obiect al dreptului de proprietate publică), și în
subsol, cu mențiunile că, potrivit Constituției, bogățiile subsolului fac obiectul exclusiv al
proprietății publice și că subsolul poate fi utilizat pentru efectuarea de lucrări de interes general, sub
condiția însă a despăgubirii proprietarului.
Limitele juridice se stabilesc fie prin lege, fie de către o instanță judecătorească, fie de către
proprietar, printr-un act juridic încheiat de acesta. Ele sunt o modalitate de limitare a exercițiului
absolut al dreptului de proprietate într-un mod care să concilieze interesul particular al
proprietarului cu cel general sau cu interesele altor particulari.
Exemple de astfel de limitări juridice (care sunt de regulă prezentate sub forma dreptului de
servitute sunt: obligația de îngrădire a caselor, curților și grădinilor, obligația de a respecta o
distanță minimă față de proprietatea vecină în cazul realizării de plantații sau construcții, dreptul de
trecere pe proprietate vecină în cazul lipsei unui drum de acces la drumul public etc.
Alte limitări juridice aduse exercițiului dreptului de proprietate sunt reglementările care țin de
disciplina în construcții, regimul terenurilor forestiere și agricole, posibilitatea aplicării, în anumite
condiții a unor măsuri de rechiziție, expropriere sau confiscare a bunurilor etc.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt acele drepturi reale deținute asupra unui bun al
altei persoane. Ele conferă titularului lor numai o parte din atributele dreptului de proprietate, de
regulă cel al folosinței bunului. Acestea sunt dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație,
dreptul de servitute și dreptul de superficie.
Dreptul de proprietate publică
Noțiune
Dreptul de proprietate publică este dreptul real principal, inalienabil, insesizabil, imprescriptibil,
care conferă atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, care, prin natura sa sau
prin declarație a legii, este de uz sau de utilitate publică, atribute care pot fi exercitate în mod
absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice [2]. Titularul
dreptului de proprietatea publică poate fi statul sau o unitate administrativ-teritorială.
Bunurile de uz public sunt bunurile la a căror utilizare au acces toți membrii comunității, indiferent
de momentul sau durata acestei utilizări. Exemple de astfel de bunuri sunt: drumurile naționale sau
locale (în cadrul unor suprafețe mai mari de teren care sunt obiect al proprietății private pot exista
însă și drumuri private), bibliotecile publice naționale sau locale etc.
Bunurile de interes public sunt bunurile care, deși nu sunt accesibile uzului public, sunt afectate
funcționării serviciilor publice (clădiri ale ministerelor și altor instituții publice, echipamente și
instalații destinate apărării naționale etc.) sau sunt destinate să realizeze în mod direct un interes
național sau local (bogățiile subsolului, opere de artă etc.).
Bunurile care fac parte din domeniul public pot fie exploatate în următoarele modalități:

 drept de administrare;

 drept de concesiune;

 drept de folosință gratuită asupra bunurilor proprietate publică.

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică are următoarele caractere:

 este un drept inalienabil, în sensul că nu poate fi înstrăinat;

 este un drept insesizabil, neputând fi obiect al procedurilor de executare silită;

  este un drept imprescriptibil, în sensul că bunurile care fac obiect al proprietății publice nu
pot fi dobândite de terțe părți prin uzucapiune (prescripție achizitivă).
Art. 44 – Dreptul de proprietate privată
(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele
acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii
străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile
rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care
România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi
prin moştenire legală.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu
dreaptă şi prealabilă despăgubire.
(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor
bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a
titularilor.
(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi
imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau
construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau,
în caz de divergenţă, prin justiţie.
(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea
bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului.
(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai
în condiţiile legii.
Dintre drepturile reale principale cel mai important şi mai complet în ceea ce priveşte atributele pe
care le conferă titularilor săi este dreptul de proprietate. Elementele definitorii ale dreptului de
proprietate rezultă atât din atributele care stau la baza sa cât şi din modul de exercitare a acestor
atribute. În ce priveşte atributele dreptul de proprietate cu prinde în conţinutul său dreptul de
posesie, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie. Cu privire la exercitarea atributelor precizăm
modul exclusiv şi perpetuu prin putere şi în interes propriu al titularului dreptului de proprietate.
Putem defini dreptul de proprietate ca fiind acel drept real care îi permite titularului săusă posede,
să folosească şi să dispună de obiectul său – bun mobil sau imobil – în mod exclusiv şi perpetuu
prin putere şi în interes propriu în conformitate cu dispoziţiile legale.Art. 480 din Codul Civil
Român menţionează definiţia legală a proprietăţii. „Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de
a se bucura şi a dispune de un lucru, în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de
lege”. Critica definiţiei legale dată dreptului de proprietate pune în evidenţă chestiuni care se impun
a fi lămurite şi completate. În primul rând se constată că în textul legal nu sunt enumerate toate
atributele dreptului deproprietate. Se face referire doar la dreptul de dispoziţie. Dreptul de posesie şi
dreptul de folosinţă sunt probabil incluse în expresia „a se bucura”. În al doilea rând textul prevede
că dreptul de proprietate este un drept absolut. În loc de a fi menţionat caracterul perpetuu este
subliniată, în mod expres, existenţa absolută a dreptului de proprietate. Unii autori au criticat
prevederea caracterului absolut considerând că acesta ar fi antisocial şi antijuridic. Dacă dreptul de
proprietate privată ar fi absolut, acesta nu ar mai putea fi dezmembrat. Ori, dreptul de proprietate
privată poate fi dezmembrat în ceea ce priveşte atributele sale, constituindu-se drepturi reale
principale formate pe baza dezmembrămintelor dreptului de proprietate privată (uzufruct, abitaţie,
servitute, superficie, uz), fără a se nega în nici un fel principalul atribut al dreptului de proprietate,
respectiv dreptul de dispoziţie. Totuşi, caracterul absolut al dreptului de proprietate menţionat în
definiţia legală se poate admite avându-se în vedere că dreptul de proprietate, fiind un drept
subiectiv civil cu caracter patrimonial real, este din punct de vedere al gradului de opozabilitate un
drept absolut. Atributele dreptului de proprietate. Succintă analiză a acestora. Atributele dreptului de
proprietate sunt: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Acestea pot aparţine unui singur titular
(plenitudinea dreptului de proprietate) sau pot avea titulari diferiţi (posesia şi folosinţa aparţinând
unui titular în timp ce dispoziţia să aparţină altui titular). În acest din urmă caz ne aflăm în prezenţa
dezmembrămintelor dreptului de proprietate privată formate pe baza atributelor posesiei şi
folosinţei exercitate de un alt subiect de drept în timp ce dreptul de dispoziţie aparţine proprietarului
bunului – nudului proprietar.
*. Posesia ca atribut al dreptului de proprietate
Posesia reprezintă o stare de fapt care constă în stăpânirea unui lucru de către un subiect de drept
care se consideră a fi titularul unui drept real asupra lucrului respectiv. Posesorul are prerogativa de
a stăpâni în fapt, în mod direct şi nemijlocit, bunurile mobile sau bunurile imobile ce formează
obiectul dreptului de proprietate. Totodată posesorul poate consimţi ca stăpânirea în fapt a lucrului
să se efectueze de o altă persoană, în nume le şi în interesul său. Art. 1846 alin. (2) din Codul Civil
prevede: „posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de
noi înşine sau de altul în numele nostru”.
*. Folosinţa ca atribut al dreptului de proprietate
Folosinţa – ca atribut al dreptului de proprietate – constituie prerogativa în baza căreia titularul
poate folosi bunurile imobile care formează obiectul proprietăţii sale dobândind fructele şi
veniturile pe care aceste bunuri au aptitudinea de a le produce. Proprietarul poate utiliza atât
material, cât şi juridic bunurile care formează obiectul dreptului său de proprietate.
*. Dispoziţia ca atribut al dreptului de proprietate
Dispoziţia reprezintă un atribut caracteristic al dreptului de proprietate. Aceasta constă în
aptitudinea titularului dreptului de proprietate de a efectua acte juridice cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit, de a constitui alte drepturi reale principale sau accesorii asupra respectivului bun. El poate
distruge, în materialitatea sa, bunul asupra căruia exercită dreptul său de proprietate. Caracterele
definitorii ale dreptului de proprietate Dreptul de proprietate prezintă două caractere definitorii,
principale şi permanente: caracterul exclusiv şi caracterul perpetuu.
*. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate
Numai proprietarul sau, după caz, proprietarii au prerogativa să exercite atributele dreptului de
proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile care formează obiectul acestuia. Acest caracter
prezintă şi anumite limite care se obiectivează, fie cu acordul proprietarului, fie sunt impuse datorită
unor situaţii sociale, econimice sau juridice. Limitele stabilite cu acordul titularului dreptului de
proprietate. Titularul dreptului de proprietate poate consimţi în privinţa unor restricţii care să
limiteze caracterul exclusiv al acestui drept real principal. Astfel, titularul dreptului de proprietate
asupra unui bun imobil poate constitui în favoarea altui subiect de drept un drept de uzufruct, o
servitute în folosul fondului vecin, etc. Limite impuse titularului dreptului de proprietate. ceste
limitări se realizează fără consimţământul proprietarului. Ele se realizează în baza legii: servituţile
naturale, servituţile legale şi proprietatea comună pe cote părţi forţată şi perpetua care nu poate fi
separată de fondul dreptului de proprietate. În privinţa stării de coproprietate forţată şi perpetuă
avem în vedere: părţile comune din clădirile cu mai multe apartamente proprietate privată sau starea
de coproprietate forţată şiperpetuă asupra lucrurilor care sunt afectate utilizării a două imobile
vecine: fântânile, drumurile, zidurile despărţitoare ş.a. Restricţii care afectează caracterul exclusiv
al dreptului de proprietate imobiliară cu referire la construcţii. Regimul juridic al construcţiilor
determină anumite restricţii cu privire la caracterul exclusiv al dreptului de proprietate imobiliară.
Dintre acestea precizăm următoarele:
- se poate construi doar pe terenurile situate în intravilanul loc alităţilor;
- trebuie obţinută, în prealabil, autorizaţia de construcţie de la autoritatea publică competentă din
cadrul administraţiei publice locale;
- trebuie respectate servituţile legale în raport cu proprietatea vecină. Aceste sevituţi legale se referă
la: scurgerea apelor de ploaie; deschiderea de ferestre sau balcoane la distanţe mai mici decât cele
prevăzute de lege; plantarea de arbori la anumite distanţe faţă de hotarul dintre proprietăţile vecine.
*. Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate.
Caracterul perpetuu se raportează la durata în timp a dreptului de proprietate. Această durată în timp
depinde de existenţa materială a bunurilor – mobile sau imobile – asupra cărora se exercită
prerogativele juridice ale dreptului de proprietate. Desigur, bunurile – în sens de lucruri – pe durata
existenţei lor pot aparţine aceluiaşi proprietar sau pot aparţine succesiv unorproprietari diferiţi. Este
posibil ca titularul dreptului de proprietate să transmită unui alt subiect de drept, prin acte în vii sau
pentru cauză de moarte, dreptul său de proprietate asupra unui bun sau asupra unei mase
determinate de bunuri. Astfel, dreptul de proprietate trece dintr-un patrimoniu într-un alt patrimoniu,
perpetuându-se în timp. Trecerea dintr-un patrimoniu în altul a dreptului de proprietate poate avea
diverse cauze dar, de regulă, aceste cauze au fie un caracter voluntar, fie un caracter forţat. Cauzele
voluntare – implică consimtământul titularului dreptului de proprietate de a transmite sau de a
abandona bunul respectiv. Această transmitere se realizează prin acte între vii – vânzarea –
cumpărarea; donaţia; schimbul – sau prin acte pentru cauza de moarte (legatul testamentar). În
privinţa succesiunii legale este prezumată voinţa defunctului de transmitere a bunurilor sale potrivit
dispoziţiilor legale. În privinţa abandonării bunului – aceasta constă în părăsirea acestuia de către
proprietar. Abandonarea reprezintă o renunţare a titularului dreptului de proprietate la bunul
respectiv. Această renunţare se poate realiza expres sau implicit (tacit). Abandonarea se referă
exclusiv la bunurile mobile. Pentru bunurile imobile o eventuală abandonare ar conduce la aplicarea
dispoziţiilor art. 646 Cod Civil în sensul că aceste bunuri (imobile) fiind fără stăpân se cuvin
statului. Cauzele forţate – presupun transmiterea dreptului de proprietate, fără consimţământul
proprietarului, către stat.
- Confiscarea – reprezintă o cauză forţată, deoarece bunul sau bunurile confiscate trec gratuit în
proprietatea statului. Confiscarea are caracter de sancţiune. Art. 118 din Codul penal consacră
„confiscarea specială” şi determină bunurile pe care instanţa de judecată penală trebuie să le
confişte de la inculpat;
- Exproprierea pentru cauză de utilitate publică – care are în vedere bunurile imobile, conform
dispoziţiilor art. 481 Cod Civil. Formele dreptului de proprietate. În România, dreptul de proprietate
prezintă două mari forme, în raport de titularul acestui drept subiectiv civil, cu caracter patrimonial,
real:
- dreptul de proprietate publică care aparţine statului şi altor entităţi publice;
- dreptul de proprietate privată care aparţine, în principiu, oricărui subiect de drept – persoană fizică
sau persoană juridică. Distincţia menţionată anterior este de ordin constituţional. Art. 136 alin. (1)
prevede: „Proprietatea este publică sau privată”. Statul se prezintă ca titular al dreptului de
proprietate publică dar poate fi titular şi al dreptului de proprietate privată.
*. Dreptul de proprietate publică.
Dreptul de proprietate publică – reprezintă acel drept subiectiv civil, cu caracter patrimonial, real
care aparţine statului, organelor administraţiei locale, instituţiilor bugetare de stat, altor unităţi cu
capital integral sau majoritar de stat, asupra unor bunuri mobile sau imobile determinate, exercind
asupra acestora atributele posesiei şi folosinţei şi, în limitele determinate de lege, atributul
dispoziţiei, în mod exclusiv şi perpetuu, prin putere proprie şi în interesul întregii naţiuni sau în
interes local, în condiţiile prevăzute de lege.
Dreptul de proprietate publică prezintă următoarele caractere juridice: este inalienabil; este
imprescriptibil; are caracter exclusiv şi este insesizabil. Este inalienabil – în sensul că bunurile care
formează obiectul său nu pot fi incluse în circuitul civil general;
Este imprescriptibil – atât din punct de vedere extinctiv, cât şi sub aspect achizitiv. Este un drept
exclusiv – acest drept de proprietate nu poate fi dezmembrat. Aşa fiind, la dreptul de proprietate
publică, posesia şi folosinţa nu pot forma conţinutul altor drepturi reale principale care să aparţină
unor terţe subiecte de drept. Asupra bunurilor care formează obiect al dreptului de proprietate
publică nu se pot institui nici drepturi reale accesorii. Este insesizabil – în sensul că bunurile
proprietate publică nu pot fi urmărite şi executate silit. Statul fiind considerat solvabil, creanţele
asupra acestuia sunt garantate. Exercitarea dreptului de proprietate publică. Dreptul de proprietate
publică cu cele trei atribute ale sale – posesia, folosinţa şi dispoziţia – dispune de un regim juridic
specific. Am precizat deja că nu se pot constitui alte drepturi reale principale – pe baza posesiei şi
folosinţei – în privinţa bunurilor proprietate publică. Două chestiuni de interes trebuiesc analizate:
dobândirea fructelor naturale şi concesionarea şi închirierea. Fructele naturale se cuvin subiectului
de drept care administrează bunul proprietate publică. Concesionarea sau închirierea constau în
darea în folosinţă, pe un termen limitat şiprestabilit, a unor bunuri mobile sau imobile care formează
obiectul dreptului de proprietate publică. În schimbul transmiterii folosinţei vremelnice a bunului,
instituţia sau unitatea care are bunul în administrare dobândeşte un venit anual fix (la concesionare)
sau o sumă bănească negociabilă (la închiriere) din partea subiectului de drept care utilizează
efectiv bunul. Concesionar sau locatar poate fi orice subiect de drept – persoană fizică sau persoană
juridică – fie de cetăţenie sau naţionalitate română, fie de cetăţenie sau de naţionalitate străină.
Determinarea dreptului de proprietate publică asupra terenurilor. Terenurile prin natura lor sunt
bunuri imobile. Aparţin domeniului public, conform prevederilor legii fondului funciar, terenurile
pe care sunt amplasate construcţii de interes public, căi de comunicaţie, albiile râurilor şi ale
fluviilor, ţărmurile mării şi terenurile afectate pentru nevoile apărării ţă rii. Bogăţiile de orice natură
ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, plajele, marea teritorială,
resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental sunt exclusiv în proprietatea
publică (art. 136 alin.(3) din Constituţia României). Aceasta înseamnă că respectivele bunuri nu pot
face obiectul dreptului de proprietate privată, sub nici o condiţie.
Este însă posibil ca bogăţiile subsolului – care sunt proprietate publică – să fie situate pe un teren
care este proprietate privată. Cum se rezolvă această problemă? Proprietarul teren ului urmează a fi
expropriat pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Determinarea dreptului de proprietate publică asupra unor bunuri mobile sau imobile, altele decât
terenurile. Cu privire la construcţiile şi clădirile afectate unor servicii publice – acestea trebuiesc
considerate ca făcând parte dintre obiectele dreptului exclusiv de proprietate publică. Clădirile
organelor centrale ale statului – Parlament, Guvern, Consiliul Superior al Magistraturii, ministere –
ale organelor administraţiei publice locale – prefecturi, primării, sediile consiliilor judeţene şi a
celor locale – universităţile publice, spitalele, bibliotecile ş.a. sunt obiect al proprietăţii publice. Cu
referire la bunurile mobile care sunt afectate îndeplinirii unui serviciu public – şi ele trebuie
considerate ca formând obiect al dreptului de proprietate publică. Exemple de astfel de bunuri:
mobilierul şi dotările dintr-o instituţie publică; cărţile din bibliotecile publice; instrumentarul
medical şi chirurgical din spitale, ş.a.. Cum se dobândeşte dreptul de proprietate publică? Dreptul de
proprietate publică se dobândeşte: prin dispoziţia legii şi respectiv prin exproprierea pentru cauză de
utilitate publică. Legea este aceea care recunoaşte dreptul de proprietate publică. Tot legea
(constituţională şi organică) prevede care bunuri constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice.
Practic, quasitotalitatea bunurilor care formează obiect al proprietăţii publice sunt indicate expres de
actele normativ-juridice. Exproprierea pentru o cauză de utilitate publică constituie un mod de
dobândire a bunurilor în proprietatea publică. Acest mod de dobândire se rezumă, în final, tot la
dispoziţia legii, deoarece instituţia menţionată este prevăzută în dispoziţiile legale în vigoare.
Exproprierea se realizează prin hotărâre a Guvernului României. Bunul expropriat trece în
proprietatea publică liber de orice sarcină reală. Sarcinile potenţial existente asupra bunului
expropriat se translează asupra despăgubirii, prin efectul subrogaţiei reale. Prin exproprierea pentru
cauză de utilitate publică, bunul supus exproprierii iese din sfera dreptului de proprietate privată şi
cade în domeniul dreptului de proprietate publică.
*. Dreptul de proprietate privată.
Dreptul de proprietate privată – reprezintă acel drept subiectiv civil, cu caracter patrimonial, real
care aparţine statului, persoanelor fizice sau persoanelor juridice, asupra unor bunuri mobile sau
imobile, nedeterminate, exercitând asupra lor atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, în mod
exclusiv şi perpetuu, prin putere şi în interes propriu în condiţiile determinate de lege. Dreptul de
proprietate privată dispune de următoarele caractere juridice: este alienabil; este prescriptibil;
caracterul exclusiv comportă discuţii; este un drept sesizabil. Este alienabil – în sensul că bunurile
asupra cărora se exercită dreptul de proprietate privată sunt în circuitul civil general. Este
prescriptibil – din punct de vedere achizitiv. Prin posesie uti lă de lungă durată bunurile imobile pot
fi uzucapate. Bunurile mobile, potrivit dispoziţiilor art. 1909 Cod Civil, se prescriu prin simplul fapt
al posesiunii lor, fără să fie nevoie de curgerea unui interval de timp. Cel care posedă este prezumat
a fi pro prietarul bunului. Prin uzucapiune pot fi dobândite imobile, terenuri sau construcţii.
Caracter exclusiv – comportă discuţii, în sensul că dreptul de proprietate privată poate exista în
plenitudinea atributelor sale. Este cazul proprietarului care exercită atributele profesiei, folosinţei şi
dispoziţiei. Dar, atributele posesiei şi folosinţei pot fi exercitate de un alt subiect de drept
(uzufructuar, titularul dreptului de uz etc.). în aceste condiţii, proprietarul, ca titular al dreptului său,
are doar atributul esenţial al dispoziţiei (este un nud proprietar). Dezmembrămintele dreptului de
proprietate privată generează relativizarea caracterului exclusiv al acestui drept real principal. Este
sesizabil – în sensul că dreptul de proprietate privată, prin bunurile asupra cărora se exercită, poate
fi urmărit. Altfel spus, lucrurile care formează obiect al dreptului de proprietate privată pot fi
urmărite în vederea executării silite. Executarea silită se întinde asupra tuturor bunurilor mişcătoare
şi nemişcătoare ale datornicului afară de excepţiile admise de lege. Determinarea dreptului de
proprietate privată a statului. Dreptul de proprietate privată a statului are un caracter limitat. Aceasta
în sensul că, de principiu, dreptul de proprietate privată aparţine persoanelor fizice şi persoanelor
juridice. Totuşi, statul poate deţine în proprietate privată bunuri mobile şi bunuri imobile. Statul şi
unităţile administrativ-teritoriale pot dobândi bunuri în proprietate privată prin multiple moduri:
dispoziţia legii; succesiunile vacante; confiscările. Prin dispoziţia legii – statul poate dobândi
anumite bunuri. Astfel, terenurile situate în intravilanul localităţilor care au aparţinut cooperatorilor
decedaţi fără moştenitori, au trecut în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale:
comună, oraş sau municipiu. Unităţile administrativ-teritoriale au aptitudinea de a înstrăina
respectivele terenuri prin acte juridice translative de proprietate, cu titlu oneros (vânzare –
cumpărare).
Succesiunile vacante – sunt acele succesiuni rămase fără moştenitori legali sau testamentari. Ele
revin statului şi intră efectiv în dreptul de proprietate privată a acestuia. Statul întotdeauna acceptă
succesiunile vacante sub beneficiu de inventar. Confiscările – au un caracter de sancţiune. Prin
confiscare bunurile trec în proprietatea privată a statului în mod gratuit, din proprietatea privată a
altor subiecte de drept. Confiscarea are natură penală sau contravenţională. Art. 44 alin. (9) din
Constituţia României prevede: „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori
contravenţii pot fi confiscatenumai în condiţiile legii”. Dacă bunurile confiscate au fost grevate de
sarcini reale înainte de confiscare, ele trec în proprietatea privată a statului împreună cu acele
sarcini reale. Determinarea dreptului de proprietate privată a persoanelor fizice. Persoanele fizice
deţin în proprietate privată o gamă variată de bunuri mobile şi de bunuri imobile. Vom încerca să
determinăm două categorii de bunuri imobile asupra cărora persoanele fizice exercită prerogativele
juridice ale dreptului de proprietate privată.
*. Terenurile cu sau fără construcţii
Terenurile pot aparţine persoanelor fizice, în proprietate privată. Stabilirea dreptului de proprietate
privată s-a realizat, la cerere, prin eliberarea titlului de proprietate. În cazul titularilor decedaţi, titlul
de proprietate se emite pe numele tuturor succesorilor. Aceştia vor proceda la partajarea, fie
voluntară, fie judecătorească, a terenului. Terenurile cu sau fără construcţii sunt în circuitul civil
general. Aşa fiind, persoanele fizice titulare a dreptului de proprietate privată imobiliară le pot
înstrăina, cu titlu oneros sau gratuit, prin acte juridice între viisau pentru cauză de moarte.
*. Casa de locuit
Constituie obiect al dreptului de proprietate privată a persoanelor fizice. Persoanele fizice pot
construi cu mijloace proprii sau cu credite ori pot să cumpere casa de locuit de la un alt subiect de
drept. Dreptul de proprietate asupra casei de locuit poate să aparţină unei singure persoane, după
cum poate să constituie o proprietate comună în devălmăşie, specifică soţilor. Determinarea
dreptului de proprietate privată a persoanelor juridice Orice persoană juridică pentru a deveni
subiect al raporturilor juridice civile trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele
condiţii: să posede o organizare de sine stătătoare; să aibă un patrimoniu propriu, distinct de
patrimoniul persoanelor care o compun; să aibă un scop determinat în acord cu interesul public,
general, în ceea ce priveşte activitatea pe care o desfăşoară. Persoanele juridice sunt titulare ale
dreptului de proprietate privată având ca obiect diverse bunuri mobile sau imobile. Determinarea
dreptului de proprietate privată a societăţilor comerciale şi asociaţiilor agricole Societăţile
comerciale şi asociaţiile agricole reprezintă persoane juridice de tip asociativ, având un scop
lucrativ, patrimonial. Ele iau naştere în temeiul unui contract de societate şi a unui statut de
constituire. Aceste înscrisuri stipulează capitalul vărsat şi bunurile trecute în proprietatea societăţii.
Prin efectul voinţei asociaţilor persoana juridică cu scop patrimonial dobândeşte dreptul de
proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile transferate de aceştia (de asociaţi). Dreptul de
proprietate privată aparţinând persoanelor juridice cu scop patrimonial prezintă o serie de trăsături
specifice:
- ia naştere şi se perpetuează în temeiul actelor constitutive, pe baza voinţei liber manifestate de
către asociaţi;
- este inclus în patrimoniul persoanelor juridice;
- profitul realizat poate fi împărţit între asociaţi, proporţional cu aportul fiecăruia.
Dreptul de proprietate privată a altor persoane juridice Ne referim la persoanele juridice fără scop
patrimonial: partide politice; asociaţii sportive; societăţi culturale etc. Aceste persoane juridice
dispun de dreptul de proprietate privată asupra bunurilor care le aparţin. Întreţinerea acestor bunuri
serealizează din donaţii, sponsorizări şi din cotizaţiile membrilor care compun persoanele juridice
fără scop patrimonial.
La încheierea acestui capitol ne exprimăm profundul nostru respect faţă de memoria regretaţilor
noştri mari profesori: prof. Univ. Dr. Dumitru Radu şi conf. Univ. Dr. Dinu Velicu – fost decan al
Facultăţii de Drept. Amintirea celor doi mari doctrinari ai dreptului, care ne-au destăinuit în toată
splendoarea sa Ştiinţa Dreptului o vom purta în sufletul nostru cât vom trăi. De altfel, succintele
expuneri din cadrul acestui capitol, au la bază studiile şi cursurile universitare elaborate de cei doi
doctrinari ai Dreptului Civil Român.
 Proprietatea privată şi economia de piaţă
In lume există în prezent o mare varietate de tipuri specifice de organizare şi reglare a activitaţii
economice, dar sistemul economiei de piaţa a devenit predominant în lumea contemporană. Între
economia de piaţa şi economia de schimb se pune adesea semnul egalităţii.
În principiu, economia de piaţa este considerată o formă evoluată a economiei de schimb.Ea este
opusul economiei centralizate, aşa cum economia de schimb este opusul celei naturale.
Economia de piaţa se poate definii- ca un mecanism complex de coordonare a oamenilor,
activităţiilor şi firmelor printr-un sistem de pieţe şi preţuri.
Putem spune că piata este un mecanism prin intermediul căruia se realizează legatura între
cumpărător şi vânzător, în vederea stabilirii calităţii sau preţului unui produs sau serviciu.Pretul este
un barometru extrem de important şi sensibil al economiei.El coordonează deciziile dintre
producător şi consumator, astfel încat un preţ mic încurajează consumul şi descurajează producţia.
Faptul că vreme de 50 de ani lupta s-a dus între două sisteme diametral opuse – comunism şi
capitalism – a dus la neglijarea diferenţelor existente între ţările cu economie dezvoltată.Procesul de
transformare prin care trec economiile naţionale şi economia în ansamblul ei, arată că nu doar
economiile foste socialiste se află în prezent în plin proces de tranziţie.
Practic, de la mercantilişti încoace dreptul de vamaa început să fie folosit pentrua îndepărta
concurenţa străină şi a dezvolta industria naţională. Acest drept îşi pierde în acest fel
caracterul său fiscal devenind de acum protector. Se respinge, prin taxele protectoare,
importul produselor fabricate. Dimpotrivă, se favorizează importul produselor alimentare, al
materiilor prime şi a tot ce servea fabricilor, stimulându-se în acest fel exportul produselor
ţării respective, în plus se acordă de către stat prime şi avantaje substanţiale în acest sens.
Putem spune căpresupusă suprematie a liberului schimba apărat într-un fel sau altul,explicit
sau implicit, interesele naţionale, care n-au ţinut mult până la urmă, datorându-se în primul
rând Statelor Unite, care rămaseseră în afara mişcării liberului schimb, de altfel Statele Unite
au fost întotdeauna protecţioniste pentru că una din cauzele principale ale revoluţiei lor
contra patriei-mama a fost că aceasta nu le îngăduia “să fabrice nici măcar o potcoavă”.
După aproximativ două sute de ani Anglia,însă, a găsit de cuviinţă să adopte liberul schimb
deoarece nu mai avea nici un folos de la protecţionism.
Apoi anii premergători primului război mondial şi anii cu câteva scurte intervaluri-până după cel
de-al doilea război mondial, reprezintă perioade în care protecţionismul sau” liberul schimb “ este
transformat de unele ţării ca fiind un instrument de promovare a propriei industrii.
Liberul schimb între toate ţările lumii într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat va reprezenta “
o treaptă superioară a evoluţiei care a înlocuit rând pe rând, piaţa familială prin piaţa urbană şi pe
urmă, piaţa regională prin piaţa naţională, care încet-încet, prin diferite şi pozitive expansiuni,
devine cu adevărat piaţă comunitară, piaţă mondială”.
Simplificând foarte mult, lucrurile vor sta astfel: producând ieftin şi de calitate bună se relevă
criteriul important,chiar esenţial pentru a deschide larg pieţele statelor lumii.
Un argument,esenţial protecţionismului îl reprezintă susţinerea producţiei naţionale
încercând să acoperirea piaţei internă a unui produs numai din producţie naţională, deoarece
există o paletă largă de producători interni care concurează între ei în domeniul preţului
unitar şi al calitaţii, apărând posibilitatea de a intra pe piaţa a respectivului produs străin,
accentuându-se în felul acesta concurenţa şi scăzând preţurile.
Printr-un protecţionism prost conceput există un mare risc, ca industriile româneşti “să doarmă” în
siguranţa creată de suprimarea concurenţei din afară. S-ar aşterne practic “o perdea de lene”, cu o
proastă calitate a activităţilor, ale cărei efecte (preţuri ridicate) vor fi plătite dramatic din buzunarul
consumatorului.
Sistemul protecţionist a fost în trecut dar şi în perioada modernă, una din cele mai temute cauze ale
războaielor internaţionale de un fel sau altul. Este vorba însa nu atât de protejarea într-o ţară a
propriei producţii, ci cu precădere de forţarea debuşeelor în afară.
Despre teoria perioadei de tranziţie la economia de piaţa se poate menţiona că se obişnuia a se
spune “tranziţia la economia de piaţa “, folosind mai rar noţiune de “perioadă de tranziţie”, care, de
altfel, pare a fi mai adecvată în cazul dat.
Până nu de mult se consideră că perioada de tranziţie începe cu înfăptuirea revoluţiei politice şi se
termină cu crearea în economie a unui sector privat dominant.
Astfel putem cosidera că perioada de tranziţie are trei puncte de reper:
- primul, începutul tranziţiei, asociat de obicei cu transformările politice, cu venirea liberalilor la
putere.
- urmează apoi liberalizarea economiei, care include nu numai liberalizarea preţurilor, ci şi a
comerţului exterior, urmată de privatizarea şi crearea sectorului privat dominant în economie.
- în cea de-a treia etapă, accentul este pus pe soluţionarea unor probleme cum ar fi restructurarea
întreprinderilor şi crearea instituţiilor necesare unei funcţionări normale a pieţei- sistemul juridic,
fiscal, creditar. În această etapă are loc crearea unui nou sistem de protecţie socială, recunoscut de
majoritatea populaţiei şi care constituie temelia stabilităţii politice. Abia atunci se va încheia
perioada de tranziţie.
Majoritatea ţărilor în tranziţie, se află în perioada de trecere de la etapa a doua la cea de-a treia,
etapă care în pofida aşteptărilor, va fi cea mai îndelungată şi mai anevoioasă, din cauza
imposibilităţii creării rapide a unui sistem de protecţie socială eficient şi viabil, schimbare care
urmează să asigure o stabilitate în societate, absolut necesară ca economia de piaţa să-şi
demonstreze superioritatea sa faţă de socialism.
Ca metode de politică economică întâlnite în perioada de tranziţie sunt două modalităţi diferite de a
efectua tranziţia, intitulate oarecum convenţional:
- de soc
- graduală
“Terapia de şoc” – presupune realizarea rapidă a principalelor obiective ale tranziţiei, liberalizarea
bruscă a preţurilor şi a schimburilor comerciale, privatizarea şi demonopolizarea economiei.
 “Terapia gradualistă” – a fost aplicată în Ungaria, care a pornit pe calea reformelor radicale cu mult
înaintea celorlalte ţări socialiste. Totuşi ţara de referinţă este China, iar gradualismul chinez constă
în îmbinarea controlului macroeconomic asupra economiei şi menţinerea unui puternic sector de
stat cu procesul de liberalizare în sectoarele marginale: comerţ, agricultură, servicii.
Astfel economia de piaţă nu se confundă nici cu socialismul care diabolizează legile pieţelor, nici cu
capitalismul tradiţional, care le denaturează, considerându-le o simplă comoditate. Ea poate fi
definită în felul următor: o organizare socială care conferă un rol esenţial legilor pieţelor, pentru a se
adapta la ele atunci când ele par a fi bune şi a le corija când par a fi proaste.
În concluzie ciclurile economice reprezintă o realitate a oricărei economii contemporane, constituie
probleme complexe, importante pentru întreaga lume cu atât mai mult cu cât apar o serie de aspecte
negative. Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc, sunt interdependente şi în unitatea lor
pregătesc premisele ce asigură activităţii economice continuitate şi progres.
PROPPRIETATEA PRIVATĂ ŞI ECONOMIA DE PIAŢĂ
Bogăţia unei comunităţi depinde în mare măsură de activităţile economice desfăşurate de membrii
acesteia, iar la baza relaţiilor economice se află relaţiile de proprietate.
Proprietatea poate fi:
Proprietate particulară/ privată, care la rândul său poate fi împărţită în proprietate individuală şi
proprietate asociativă;
Proprietate publică;
Proprietate mixtă (asociere între propritatea publică şi cea privată).
Pentru unii gânditori, cum ar fi Karl Marx, proprietatea privată a apărut prin furt şi stă la baza
exploatării omului de către om. Pentru alţi gânditori, precum John Locke, proprietatea privată a
apărut prin muncă cinstită şi de aceea are un caracter sfânt.
Felul în care putem deveni proprietari este stabilit în fiecare ţară prin Codul Civil. Astfel, putem
deveni proprietari prin cumpărarea unui bun, prin moştenire, printr-o donaţie sau prin alte
modalităţi. În trecut au existat şi alte metode prin care o persoană putea deveni proprietar. Spre
exemplu, în Vestul Sălbatic se organizau curse de căruţe sau curse de călărie.
Fiecare persoană are nevoie de diferite bunuri pentru a trăi. Fiecare persoană este un consumator.
Anumite persoane se ocupă de producerea bunurilor de care ceilalţi au nevoie. Acele persoane sunt
producători. Ele sunt întreprinzători în cadrul economiei de piaţă.
Economia de piaţă este o economie de schimb, în care proprietatea privată este dominantă, bazată
pe raportul între cerere şi ofertă. Cu cât producătorii sunt mai motivaţi, activit, dianmici şi creativi,
cu atât va creşte bunăstarea întregii populaţii şi se va răsfrânge asupra tuturor. Spre exemplu, dacă
toate persoanele care şi-au recăpătat terenurile le-ar lucra, toţi ceilaţi membri ar beneficia de
atitudinea pozitivă a agricultorilor faţă de proprietate.
Uneori interesele de consumator intră în contradicţie cu cele de producător.
Economia de piață este sistemul social al diviziunii muncii bazat pe proprietatea privată asupra
mijloacelor de producție.
Este un sistem cooperativ în care fiecare individ se integrează din și în vederea propriului interes.
Statul nu intervine în acțiunile ce fac obiectul pieței. În viziunea lui Ludwig von Mises, virtuțile
economiei de piață sunt:
1. se sprijină pe proprietatea privată,
2. suveranitatea consumatorului (esența capitalismului este dată de punerea producției
economice la dispoziția consumatorului),
3. capitalismul, prin sistemul concurenței sociale își asigură proprii stimului (concurența
catalactică),
4. așază libertatea la baza edificiului economic și social (individul este în măsură să aleagă
felul în care dorește să se integreze în ansamblul societății, libertatea economică include și
libertatea de a greși),
5. face din profit și urmărirea acestuia de către întreprinzător o forță motrice perpetuă,
6. își asigură dinamica și vitalitatea printr-un permanent proces de selecție.
Piața nu înseamna un loc, ci “un proces, modul în care, prin vânzare și cumpărare, prin producție și
consum, indivizii contribuie la mersul de ansamblu al societății” (Ludwig von Mises, "Capitalismul
și dusmanii săi").
O viziune opusă lui Mises este cea a lui Karl Marx.
Criza morală a economiei de piață
Modul în care statele occidentale încercă să iasă din Criza economică mondială din 2007
subminează fundamentul moral al economiei de piață.[1]
Încălcând principiul că cel care greșește trebuie să și sufere și consecințele, se încearcă ieșirea din
criză pompând sume imense în conturile bancherilor, care ani de zile au luat caimacul și acum se
îndreaptă spre faliment, statelor care au trăit ani la rând peste posibilități și acum nu mai găsesc
surse de finanțare, sau proprietarilor de locuințe, care s-au angajat la prea multe credite, și acum nu
mai sunt în stare să-și achite ratele. Aceasta duce în publicul larg la sentimentul că cei care au greșit
sunt recompensați în loc să fie pedepsiți.[1]
Pentru libertarieni, chestiunea filozofică centrală nu este opoziția - falsă în opinia lor - între
individualitate și comunitate, ci aceea dintre decizia liberă a individului și lipsa acestei decizii libere
(atunci când statul, sau comunitatea la orice alt nivel, obligă individul)[2]. Ca tezele filozofiei
liberale a lui Mises să poată fi criticate și altfel decât strict teoretic, ar trebui să existe, sau să fii
existat măcar, o societate orânduită pe principiile acestui liberalism pur; însă încă n-a existat și nu
există (statul intervine în reglementarea economiei în toate țările cu economie capitalistă și a facut-o
tot timpul) un astfel de exemplu, drept pentru care orice critică a acestei filozofii trebuie să
pornească de la analiza modelelor reale care aproximează cel mai bine idealul acestui liberalism pur
(exemple gen S.U.A., Marea Britanie sunt cel mai adesea citate); dar critica unor exemple care
încarnează imperfect modelul teoretic, e inerent doar parțial convingătoare; eșecul politicii de
dereglementare din ultimele decenii în Statele Unite, politică care a sfârșit în criza împrumuturilor
ipotecare cu dobânzi liberalizate (din 1982, odată cu adoptarea AMTPA) și a împrumuturilor
speculative ("subprime", din 1995, care impuneau dobânzi enorme, pe măsura riscului și el mare),
poate fi în sine o critică justificată a libertarianismului dinspre stânga, dacă aceste măsuri n-ar fi fost
la timpul lor, cel puțin la nivel declarativ, totuși bine-intenționate (în sensul promovării binelui
general, ba chiar al segmentelor de populație mai sărace, căci măsurile de extindere a creditării pe
termen lung și la straturile mai sărace ale populației, chiar dacă este motivată de tendința de a găsi
noi piste de profit, rămâne în sine un fapt pozitiv).
Fapt rămâne că modelul socio-economic liberal aplicat în România după 1989, fie el mai bastardizat
cu social-democrație, cum a fost în primi 15 ani, sau mai pur, cum a fost el în următorii 7-8 ani, n-a
produs pentru moment decât o sărăcire a celei mai mari părți a populației și o polarizare economică
demnă de cele mai latino-americane republici bananiere. Chiar înainte ca criza globală din 2007 să
atingă hotarele României, sărăcia în țară era, în opinia unor economiști, de 7 ori mai răspândită
decât la momentul căderii lui Ceaușescu.[3] Salariul mediu în ianuarie 2007 - înainte de criză deci -
reprezenta aprox. 97% din salariul mediu în octombrie 1990.[4] Societatea românească, lipsită fiind
de o veritabilă clasă mijlocie, începe să semene din ce în ce mai mult cu societățile sub dictaturi de
dreapta din America Latină a ultimei jumătăți a secolului XX.[5]
Economia de piata/concurentiala/capitalista
In economia de piata predomina proprietatea privata in cadrul pluralismului formelor de proprietate.
Piata reprezinta modalitatea generala ampla prin care agentii economici intra in contact.
Concurenta reprezinta factorul care reglementeaza relatiile intre agentii economici pe piata.
Preturile se formeaza liber, ca urmare a intalnirii dintre cerere si oferta.
Existenta statului democratic capabil sa asigure cadrul legislativ optim pentru derularea activitatii
economice.
Motivatia majora a participarii la activitatea economica este data de maximizarea satisfactiei, care
pentru producator se concretizeaza in maximizarea profitului, iar pentru consumator in maximizarea
utilitatii.
Proprietatea reprezinta o relatie intre oameni, un contract social, cu privire la bunurile materiale,
spirituale si de alta natura existente in societate sau obtinute in activitatea economica. Proprietarul
se bucura de un bun care ii apartine in mod exclusiv si absolut, insa in limitele prevazute de lege.
Astfel, proprietatea presupune exercitarea unuia, a mai multora, sau a tuturor atributelor proprietatii:
dreptul de posesiune releva dreptul de a avea sau detine bunurile care constituie obiectul
proprietatii sau, altfel spus, prerogativa proprietarului de a stapani in fapt direct si nemijlocit bunul
respectiv; dreptul de folosinta/utilizare asigura proprietarului dreptul de folosire a bunului aflat in
proprietatea sa asa cum crede el ca este mai bine pentru a-si realiza interesul; dreptul de dispozitie
confera proprietarului puterea de a instraina bunul ce-i apartine, de a constitui asupra acestuia
anumite drepturi in favoarea altei persoane; dreptul de uzfruct este dreptul proprietarului de a-si
insusi si utiliza rodul unui bun, venitul unei mosteniri, dobanda unui imprumut, etc.
Intotdeauna proprietatea se prezinta sub forma unitatii a doua elemente: obiectul si subiectul
proprietatii.Obiectul proprietatii il constituie bunurile, ceea ce este comun vietii economico-sociale.
Subiectul proprietatii il formeaza agentii economici. Astfel de subiecti sunt indivizii ca persoane
fizice, familia, sociogrupurile si organizatiile.
Deciziile subiectilor proprietatii induc operatii economice de diferite feluri – vanzari, cumparari,
inchirieri, credite – prin care ei isi concedeaza unii altora anumite drepturi specifice proprietatii.
Transmiterea acestor drepturi, dinc punct de vedere economic, este echivalenta cu un proces de
distribuire a costurilor si beneficiilor intre cei implicati. Sub acest aspect, dintre formele de
proprietate, cel mai incitativ regim juridic il are proprietatea privata pentru ca aici fiecare proprietar
suporta costurile propriilor actiuni concomitent cu insusirea beneficiilor. Acesta este de fapt
considerat motivul cel mai important al superioritatii proprietatii private asupra celei colective.
Indivizii sunt subiecti ai proprietatii in oricare dintre formele acesteia. Ei actioneaza intr-un cadru
dat, istoriceste constituit, in care pot fi sau nu producatori. Indivizii care sunt producatori, prin
actiunea lor, intruchipeaza atat posesiunea, dispozitia, uzfructul, cat si utilizarea directa a obiectului
proprietatii. Daca nu sunt si producatori, indivizii nu pot utiliza bunurile decat prin salariati, iar
rezultatele obtinute – uzfructul – se impart intre proprietarii neproducatori si producatorii directi.
Intruchipand posesiunea, dispozitita si insusindu-si o parte din uzfruct, proprietarii neproducatori
reprezinta un grup important al agentilor economici din orice tara.
Sociogrupurile sunt constituite de indivizi reuniti pe baza existentei a cel putin unei trasaturi
comune, obiective, care genereaza interese si comportamente similare pentru membrii grupului.
Sociogrupurile dau nastere cooperativelor, societatilor pe actiuni, ca si altor forme de proprietate
asociativa.
Organizatiile, constituite pe baza unor criterii prestabilite, pot fi nationale sau internationale. Cele
nationale pot sa apara sub forma uniunilor de intreprinderi sau de cooperative. In ultima instanta,
insusi statul ca subiect al proprietatii poate fi considerat ca reprezinta o astfel de organizatie. In ceea
ce priveste organizatiile internationale, acestea se constituie prin asocierea agentilor economici
si/sau a organizatiilor din doua sau mai multe tari.
Subiectii proprietatii isi exercita atributele in forme extrem de variate.
Daca avem in vedere cine sunt subiectii proprietatii si ce au ei comun sau specific in exercitarea
dreptului de proprietate, distingem proprietatea privata si cea publica.
Clasificarea formelor proprietatii
Proprietatea privata, sau particulara, ai carei proprietari pot fi persoane fizice/juridice. Totodata
aceasta poate fi proprietate individuala si asociativa, iar ca dimensiune – mica, mijlocie, mare si
foarte mare. In anumite conditii – specifice statelor democratice – este compatibila cu proprietatea
publica, sau alte forme de proprietate.
Proprietatea publica, al carei proprietar este statul sau unitatile administratiilor publice centrale si
locale din structura sa. Obiectul acestei proprietati il formeaza bunurile care, potrivit legii sau prin
natura lor, sunt de uz sau de interes public. Dupa regimul juridic al bunurilor care o compun,
aceasta proprietate poate constitui domeniul public al statului sau domeniul privat al acestuia,
ambele putand fi de interes national sau local. Bunurile care formeaza domeniul public se
caracterizeaza prin faptul ca sunt inalienabile – nu pot fi instrainate – si imprescriptibile – nu pot
fi urmarite silit sau grevate de diferite obligatii. Apartin domeniului public bogatiile de orice natura
ale subsolului, spatiul aerian, apele cu potential energetic sau care se pot folosi in interes public,
siturile istorice si arheologice, terenurile pentru rezervatii si parcuri nationale, terenurile pentru
nevoile apararii, fasia de protectie a frontierei de stat, imobilele din punctele de frontiera sau sedii
ale ministerelor, primariilor, ale unitatilor de invatamant de stat, etc. Celelalte bunuri ale proprietatii
publice ce nu apartin domeniului public tin de domeniul privat, si se refera la bunurile care au
incetat sa mai apartina domeniului public, imobilele care nu sunt destinate utilitatii publice,
donatiile primite, etc. Bunurile din aceasta categorie pot fi concesionate, inchiriate, instrainate, etc.
si cad sub incidenta celor patru componente fundamentale ale dreptului de proprietate. Bunurile din
domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale pot fi trecute in domeniul public
in functie de interesul public pe care il prezinta.
Desigur, pot exista si alte forme de proprietate, dar, de cele mai multe ori, acestea reprezinta
rezultate ale combinarii in diferite proportii a formelor mai sus analizate. In lumea de azi, formele
de proprietate mentionate coexista in cadrul aceleiasi tari, sunt interdependente si in continua
transformare. In diferite tari si perioade, locul si rolul formelor de proprietate se modifica in functie
de capacitatea fiecareia de a-si demonstra viabilitatea prin eficienta si rentabilitate in folosirea
obiectului proprietatii.
Pluralismul formelor de proprietate genereaza competitia dintre ele pentru mentinere si afirmare tot
mai puternica, ceea ce se realizeaza mai ales prin: reducerea cheltuielilor, ridicarea calitatii,
promovarea progresului tehnic si marirea volumului productiei de pe urma carora, in cele din urma,
este avantajat consumatorul. Tocmai in acest sens se spune ca pluralismul formelor de proprietate
constituie o necesitate pentru orice economie moderna.
Coexistenta formelor de proprietate, ca mod de a fi al economiei de piata, este expresia fireasca a
liberei initiative, a dreptului pe care il au membrii societatii de a alege, de a prefera orice forma de
proprietate care corespunde cel mai bine intereselor pe care le are fiecare. Aceasta inseamna ca
pluralismul proprietatii nu este numai necesar, ci si posibil.
Este forma moderna de organizare a activitatii economice în cadrul careia oamenii actioneaza în
mod liber, autonom si eficient, în concordanta cu regulile dinamice ale pietei si valorificarea
eficienta a resurselor existente, pentru satisfacerea nevoilor oamenilor. Economia de piata constituie
un sistem economic, ale carui începuturi au fost marcate de aparitia sistemului capitalist în Europa,
în economia de piata trebuie avute în vedere o serie de particularitati în timp si spatiu, în ceea ce
priveste structura proprietatii, în principal ponderea proprietatii private, gradul de autonomie si de
libertate de decizie a întreprinzatorilor, masura în care se foloseste managementul strategic, în
general, în economia de piata, proprietatea privata are ponderea hotarâtoare. Institutiile economice
de baza ale economiei de piata sunt: întreprinderea privata (individuala sau colectiva), piata ca
relatie între oferta si cerere, mecanismele si regulile acesteia având rol hotarâtor în desfasurarea
vietii economice si statul care devine agent economic autonom si care, prin reglementari economice
si financiare, intervine în viata economica.
Economia de piata se caracterizeaza printr-un mecanism adecvat de functionare ale canii
componente sunt: cererea., oferta, concurenta si preturile. Combinarea factorilor de productie consta
în obtinerea produselor în conditii de rentabilitate.
Proprietatea individuala reprezinta postulatul de baza al economiei de piata, totodata este suportul
fundamental al liberei initiative, al liberei întreprinderi. O alta caracteristica a economiei de piata
este egalitatea în fata legii a agentilor economici. Proclamata juridic si sustinuta de statul de drept,
egalitatea economica dintre indivizi si grupuri de indivizi.
Statul democratic este garantul bunei functionari a institutiilor economice si juridice specifice. El
apara structurile economice globale: proprietatea individuala si contractele economice si
comerciale, raporturile asociatilor si actionarilor.
Bancile, institutiile financiare si asigurarile au devenit un agent economic autonom, se poate spune
ca economia de piata favorizeaza pe cei puternici si penalizeaza pe cei slabi. Costurile sociale ale
unor fenomene ca inflatia si somajul sunt suportate de cei cu o situatie economica slaba.
2.1. PIAŢA
Piata este o categorie economica specifica productiei de marfuri si a economiei de schimb, care
exprima totalitatea relatiilor de vânzare-cumparare între agenti economici, care împreuna cu
fenomenele legate de manifestarea ofertei si a cererii de marfuri în conexiune cu spatiul si timpul în
care se desfasoara acestea.
Piata reprezinta locul de întâlnire reala dar si fictiva între vânzatori si cumparatorii de bunuri -
factori de productie (munca, pamânt, resurse naturale, capital, bani) si de bunuri corporale si servicii
de consum individual, în plus, în sfera pietei se includ si conditii concrete în care se formeaza si se
manifesta oferta si cererea de bunuri economice.
Aparitia si dezvoltarea pietei sunt determinate în mod direct de diviziunea sociala a muncii si de
autonomia producatorilor, ea devenind necesara atunci când functia consumului este separata de
functia productiei.
Privita ca un mecanism complex ce cuprinde cererea, oferta, concurenta si preturile, piata determina
comportamentul agentilor economici. Pe piata se verifica concordanta dintre nivelul productiei,
structura productiei si cererea sociala, finalizându-se practic actiunea cererii si ofertei precum si
caracterul dinamic 111l1116b al legii valorii.
Functiile pietei în cadrul mecanismului economic sunt:
* piata face legatura permanenta dintre agentii economici producatori si agentii economici
consumatori, respectiv consum.
* piata stabileste proportiile necesare productiei, respectiv propria reproductie.
* piata asigura echilibrul economic pe termen lung, în principal echilibrul între oferta si cerere,
consum.
2.1.1. TIPURI DE PIEŢE
În literatura se specialitate, piata este considerata un ansamblu de mijloace de comunicare prin care
vânzatorii si cumparatorii se informeaza reciproc despre ceea ce ei au, despre ceea ce acestia au
nevoie, despre preturile pe care le cer si pe care le propun pentru ca tranzactiile dintre ei sa se
încheie, piata este constituita din mai multe segmente, deci piata reprezinta un sistem de piete.
Încadrarea unui segment într-un tip de piata depinde criteriul de referinta propus:
Dupa natura economica a bunurilor ce fac obiectul tranzactiilor comerciale:
1. piata bunurilor economice, respectiv a bunurilor de folosinta curenta, urmata de cele de folosinta
îndelungata si al serviciilor de consum individual (posta, telefon, radio);
2. piata bunurilor de productie în care în primul rând este piata capitalului (bunuri investitionale,
titluri de proprietate), apoi piata muncii, piata resurselor naturale, piata financiara etc.
Dupa forma obiectelor schimbate, piata poate fi:
1. omogena - piata bunurilor uniforme;
2. eterogena - piata bunurilor diferentiate.
Dupa starea obiectului schimbului:
1. piata reala, respectiv cererea si oferta de bunuri de consum si de factori de productie;
2. piata fictiva, respectiv cererea si oferta de titluri de proprietate.
Dupa timpul în care se transfera obiectul destinat schimbului:
1. piete la termen;
2. piete la vedere;
3. piete disponibile sa livreze.
Dupa numarul si forta participantilor:
1. piata cu concurenta perfecta sau pura;
2. piata cu concurenta imperfecta.
Dupa sfera extinderii sociale a schimbului:
1. piata locala;
2. piata regionala;
3. piata nationala;
4. piata internationala.
2.2. CEREREA sI OFERTA
Exprima faptul ca în economia de piata - economia concurentiala - când toate celelalte conditii
ramân constante, cererea pentru un anumit produs sau serviciu creste pe masura scaderii pretului, iar
oferta creste pe masura ce pretul creste. Rezulta, deci, ca într-o economie de piata, pretul variaza în
raport direct cu cererea si în raport invers cu oferta. Deci, la rândul sau, raportul dintre cerere si
oferta este influentat de variatiile pretului. Având în vedere corelatia dintre cerere si oferta - cererea
fiind din partea consumatorului, iar oferta din partea producatorului, putem deduce si sublinia ca o
cerinta esentiala a acestei legi este ca oferta sa se încadreze întocmai cantitativ si calitativ cu
cererea.
2.2.1. CEREREA
Cererea reprezinta cantitatea de bunuri pe care agentii economici sunt dispusi sa o cumpere la un
anumit pret într-un timp dat. Cererea poate fi:
* pentru produse sau servicii reprezinta cantitatea care consumatorii sunt dispusi sa o cumpere din
toate produsele sau serviciile de acelasi fel.
* pentru o unitate economica sau firma reprezinta cantitatea care consumatorii sunt dispusi sa o
cumpere la diferite preturi din productia respectiva.
* cererea de marfuri a întreprinderilor, firmelor.
Aceste cereri reprezinta materializarea unor nevoi ca urmare a activitatii în general a firmelor
producatoare de bunuri materiale. Firmele producatoare, indiferent de domeniul în care actioneaza,
realizeaza acte de comert, ele cumpara în general ceea ce cumpara industria (materii prime, produse
semifabricate) le transforma prin procese de fabricatie în ansamble de produse, eventual elemente
de masini care vor fi vândute sau vor fi transformate în elemente de masini necesare propriei
activitati, care vor intra în activul întreprinderii ca mijloace de realizare. Pentru detalierea
cuprinzatoare a acestor cereri vom defini urmatoarele categorii de cereri:
* întreprinderi industriale de extractie si prelucrare, care reclama existenta pe piata a unor materii
prime, semifabricate, echipamente, instalatii si masini specifice acestei ramuri industriale;
* întreprinderi de constructii care implica pe piata atât a materialelor de constructii specifice
prefabricate, echipament industrial de ridicat si transportat;
* întreprinderi de transport si societati de transport ca purtatoare ale cererii, îndeosebi pentru
echipamente industriale si furnituri pentru echipamente industriale dar si a transferului de bunuri si
persoane;
* organizatii si societati prestatoare de servicii;
* institutii specializate ca spitale, crese, camine etc;
* institutii administrative;
* întreprinderi si firme destinate consumului intermediar.
Cererea de catre unitatile industriale este subordonata activitatii de procurare a unor produse sau
materiale care sa asigure buna desfasurare a unei anumite activitati, în consecinta, beneficiarul va
pretinde în mod explicit ca produsele sale sa fie la nivelul performant a celor mai noi realizari din
sectorul respectiv. Asemenea cereri formeaza obligatia ca produsele sa fie însotite de buletine de
analiza a diferitelor laboratoare si certificate care sa ateste parametrii de calitate conveniti. Orice
întreprinzator care produce pentru piata este necesar sa cunoasca faptul ca deciziile de cumparare
reprezinta decizia sau rezultatul unei hotarâri colective în cadrul careia au responsabilitati toate
compartimentele - aprovizionare, tehnic, productie, investitii, economic.
2.2.2. FORMELE DE MANIFESTARE A CERERII DE MĂRFURI
În functie de manifestarea nevoilor:
1. Cererea efectiva - este cererea care se manifesta pe piata, având o solvabilitate corespunzatoare.
2. Cererea potentiala - reprezinta de asemenea nevoi reale, dar nu se manifesta pe piata, ci datorita
faptului ca cererea nu se comercializeaza sau se comercializeaza la un nivel cantitativ sau calitativ
inferior celui solicitat de cumparatorul potential ori cumparatorul, nu este solvabil(a).
În functie de modul de manifestare în timp:
1. Cererea curenta - este specifica în general marfurilor de prima necesitate - produse alimentare,
dar si o gama redusa de produse nealimentare
2. Cerere periodica - se refera în special la produse de îmbracaminte, încaltaminte, unele produse de
uz casnic, materiale de întretinere, caracterizându-se cu o repetabilitate de o anumita perioada.
3. Cerere rara - este specifica bunurilor de folosinta îndelungata - automobile, mobila, precum si
utilajelor si instalatiilor tehnologice, care are în vedere satisfacerea consumului intermediar
industriei sau agriculturii
În functie de modul în care se formuleaza, cererea poate fi:
1. Cerere ferma - are în vedere produsele de prima necesitate si de sortiment simplu (ulei, pâine
zahar în cadrul consumului final si materii prime, energie, combustibili, carburanti în cadrul
consumului intermediar). Acest tip de cerere se caracterizeaza prin fixarea consumatorului asupra
produsului cantitativ si calitativ înainte de contactul sau cu unitatile comerciale.
2. Cerere spontana - se formeaza prin contactul cumparatorului cu marfa, în acest caz, prezentarea
cât mai larga a sortimentelor în magazine devine o conditie esentiala pentru transformarea dorintei
cumparatorului în decizia de cumparare.
În functie de modul în care evolueaza în timp, cererea de marfuri poate fi:
1. Cerere constanta - are în vedere volumele si proportiile cererii - se mentin
neschimbate o anumita perioada de timp mai îndelungata.
2. Cerere descrescânda - când dinamica proportiilor dimensionale se restrâng în timp datorita
aparitiei unor produse noi superioare calitativ.
3. Cerere crescânda - este aceea ale caror proportii dimensionale cresc în timp, în special se
manifesta la produsele de folosinta îndelungata la care parametrii tehnici au fost verificati în timp.
2.2.2.1. Formele de manifestare a cererii de marfuri pentru bunuri destinate consumului intermediar
Cererea de marfuri al unitatilor industriale în special (sau în general) al unitatilor colective.
Cererea de marfuri are trasaturi specifice în functie de: productie, volumul de productie, tehnologia
aplicata, legaturile cu piata, locul de amplasare, gradul de dispersie în teritoriu... O importanta
particularitate a cererii de marfuri destinata consumului intermediar se refera la faptul ca ei sunt
utilizatori directi, în scopul productiei, serviciilor sau distributiei. Orice unitate industriala dispune
de un compartiment de aprovizionare cu sarcina de a se informa si de a informa continuu cu privire
la produsele si materialele care pot raspunde nevoilor unitatii.
Cererea de marfuri destinate consumului intermediar este definita printr-o nevoie precisa, ea fiind
determinata prin programul de productie, prin consideratii de rentabilitate si avantaje tehnice.
Cererea pentru bunuri destinate consumului intermediar este în principal de natura tehnica, în acest
context vânzarea capata aspectul unei prezentari tehnice, implicit cumparatorii sa aiba în primul
rând pregatirea sau informatiile tehnice necesare.
Cererea pentru marfurile destinate consumului intermediar constituie rezultatul unor calcule de
eficienta si de rentabilitate care prin natura lor trebuie sa contribuie la îmbunatatirea cantitativa si
calitativa a productiei. Acestea fac ca informatiile tehnice sa fie detaliate.
2.2.2.2. Factorii de influenta ai cererii de marfuri
Cererea de marfuri se formeaza si se modifica sub influenta a numerosi factori:
* economici - oferta, venituri, profituri;
* demografici - numarul si structura populatiei, profesii si/grad de instruire;
* psihologici - moda si mediul social;
În functie de natura bunurilor ce constituie obiectul cererii putem distinge:
* cerere de bunuri substituibile - ex: untul si margarina, uleiul de floarea-soarelui si uleiul de
masline sau uleiul de soia;
* cererea de bunuri complementare - autoturisme cu benzina cu autoturisme cu motorina;
* cererea derivata - cererea de preparate din carne determina cererea de came, cea de pâine pe cea
de faina.
Totodata cererea poate fi:
* cererea ca act individual;
* cererea unui grup social;
* cererea unei întreprinderi.
Factorii care influenteaza cererea unui bun economic depind în principal de:
* capacitatea de cumparare a consumatorilor
* vointa de cumparare respectiv urgenta nevoilor.
Analiza detaliata a practicilor comerciale, de transformarea cererii în cumparaturi efective
reprezinta obiectivul fiecarui întreprinzator prezent în cadrul pietei, indiferent de natura activitatii
sale, asa încât cererea o putem împarti în:
A. Cererea de marfuri a populatiei. Se refera deopotriva la cererea de bunuri si servicii destinate
consumului final având drept beneficiar individual, dar si la consumul intermediar, unde beneficiar
este întreprinzatorul individual sau colectiv., respectiv întreprinderea sub forma de societati
comerciale respectiv firme.
În timp ce nevoia reala are în vedere întreaga sfera a trebuintelor materiale a oamenilor, cererea
exprima doar partea pentru care exista posibilitatea reala de satisfacere a lor. Ea presupune pe de o
parte o anumita putere de cumparare din partea populatiei, iar pe de alta parte o anumita parte a
ofertei sa-i asigure produsul necesar. Cele doua fenomene nu sunt în general simultane, asa încât
analizate în evolutia lor în timp rezulta ca:
* Sfera trebuintelor oamenilor se mareste continuu, depasind posibilitatile de satisfacere asigurate
de societate prin productia (oferta) realizata.
* Cererea este direct proportionala cu posibilitatea reala a solvabilitatii, respectiv a veniturilor
populatei.
Cererea de marfuri se refera în permanenta atât la bunuri materiale cât si la servicii care aduc un
aport deosebit la satisfacerea nevoilor de consum. Ele oglindind gradul de civilizatie în satisfacerea
nevoilor populatiei. Cererea totala pentru un anumit bun sau serviciu reprezinta suma tuturor
cantitatilor cerute de catre toti consumatorii individuali ai acestuia, respectiv:

unde:
CT = cererea totala a unui bun sau serviciu la un anumit pret dat (p)
n = numarul de consumatori
Cj = cererea consumatorului "i"la un pret dat (p).
Cererea pentru un anumit bun economic este determinata de mai multi factori dintre care subliniem:
* capacitatea de cumparare a consumatorilor care determina de fapt cererea pe piata, ea
reprezentând cererea solvabila, ea depinzând de nivelul global al veniturilor existente în societate,
precum si de dispersia lor pe consumatori individuali sau colectiv.
* vointa de cumparare, care la rândul sau depinde de urgenta nevoilor.
Analiza acestor factori ne arata ca cererea este dependenta de:
* nevoi,
* nivelul veniturilor disponibile,
* preturi.
Analiza structurii cererii în raport cu nevoile si nivelul veniturilor disponibile au dus la
"concluzii"cuprinse în legi, respectiv:
* Legea lui Engel care afirma ca pe masura cresterii veniturilor unei familii, se diminueaza partea
destinata cheltuielilor pentru alimente, ponderea cheltuielilor cu îmbracamintea si locuinta ramân
constante, iar cea cu cheltuielile diverse (educatia, transport, timp liber) creste.
* Concluziile lui Colin Clark, adica, cresterea cererii de bunuri si servicii proprii sectorului tertiar
pe masura depasirii unui anumit nivel de venit.
* Alte concluzii ca: anticipatia consumatorului asupra nivelului veniturilor si al preturilor; consumul
ostentativ dat de dorinta individului de a promova pe scara sociala; efectul imitatiei si al
demonstratiei; ireversibilitatea consumului pe baza consumului precedent.
Aceste constatari, concluzii nu fac altceva decât sa afirme ca pe baza realitatilor constatate sa se
foloseasca datele pentru fundamentele strategiilor de piata a agentilor economici.
Cei mai importanti factori de influenta a cererii ramân însa:
Oferta de marfuri - factor economic hotarâtor care influenteaza atât volumul cât si structura cererii.
Productia este aceea care asigura obiectul consumului, cererea adresându-se produselor existente
realizate de industrie sau agricultura si a ramurilor prestatoare de servicii. Cererea are un rol
hotarâtor în dezvoltarea si diversificarea productiei, având o influenta activa, deoarece prin consuni
produsul îsi verifica valoarea de întrebuintare. Acest factor având rol în aparitia si dezvoltarea a noi
ramuri de productie destinate atât consumului intermediar cât si final.
Venituri si avutia - factor de influenta a cererii de marfuri, reprezinta de fapt destinatia finala a unor
venituri curente sau acumulate sub forma de avutie din venituri anterioare. Influenta acestui factor
este complexa si actioneaza diferit când este vorba de bunuri destinate consumului final sau
intermediar, astfel:
* la bunuri destinate consumului final, populatia afecteaza o importanta parte din veniturile curente
satisfacerii nevoilor sale, iar anumite perioade de depresiune economica afecteaza si o parte din
economiile sale anterioare pentru cumparaturi de marfuri
* la bunurile destinate consumului intermediar unde cererea reprezentând bunuri sau servicii
consumate în procesul curent de productie, avutia acumulata prin economiile anterioare au un efect
deosebit asupra volumului cererii cât si asupra structurii acestuia. Volumul veniturilor curente,
destinate cererii, urmeaza evolutia produsului national brut sporindu-si puternic influenta în
perioade de crestere economica si diminuându-si influenta în perioade de recesiune economica.
Preturile - factorul de influenta rezultat ca produs al confruntarii între cerere si oferta, cu importante
implicatii asupra volumului si structurii acestuia. Unele produse cu preturi ridicate nu formeaza
obiectul cererii decât la un anumit nivel al veniturilor banesti. Evolutia pretului determina
modificari si în structura cererii.
Sistemul taxelor, impozitelor si diferitelor contributii banesti ale populatiei reprezinta un factor
restrictiv al cererii deoarece acest factor presupune o serie de obligatii financiare din partea
populatiei (taxe, impozite si alte obligatii) care fac ca aceste sume sa nu poata fi destinate eventual
cererii de bunuri.
2.2.3. OFERTA
Reprezinta totalitatea marfurilor si serviciilor existente pe piata si puse la dispozitia cererii la un
anumit pret. Sau reprezinta legatura dintre cantitatea maxima dintr-un anumit bun pe care vânzatorii
doresc sa o vânda la un anumit pret sau pretul minim acceptat de vânzatori pentru o cantitate dintr-
un anumit bun pe care doresc sa-1 vânda.
Structura si clasificarea ofertei de marfuri reclama utilizarea unor anumite criterii atât datorate
caracteristicilor marfurilor cât si pe de alta parte a proceselor în sine de comercializare.
Dintre criteriile mai importante sunt de retinut: destinatia produselor în procesul de consum, durata
de viata a produselor, criterii merceologice, numarul si importanta segmentelor de piata pe care
actioneaza, tipul metodelor si posibilitatile de productie din diferitele unitati de productie, modul de
solicitare de catre consumator si locul produselor în consumul populatiei.
În detalierea unor criterii deosebit de importante putem sublinia ca în functie de:
Destinatia produselor, oferta poate fi împartita în:
1. produse destinate consumului final, care reprezinta bunurile cumparate pentru nevoile umane
(consum imediat sau pe timp lung).
2. produse destinate consumului intermediar respectiv bunurile si serviciile achizitionate de agentii
economici pentru a fi consumate în procesul de productie în vederea realizarii altor bunuri sau
servicii.
3. produsele de echipament de productie, respectiv produsele necesare procesului de productie,
respectiv utilaje, instalatii, echipamente care au în vedere formarea de capital tehnic sau productiv si
care duce la acumularea de capital fix.
Dupa criteriul duratei de viata a produselor, se pot detalia doua categorii de produse:
1. produse nedurabile, respectiv cele destinate uzului curent, utilizate în general pentru consum final
- produse alimentare, produse pentru igiena personala, ziare etc.
2. produse durabile, adica produsele de folosinta îndelungata, cele care în consum nu se epuizeaza
în cadrul unei singure folosiri. Bunurile durabile se uzeaza progresiv - articole de vestimentatie,
automobile, televizoare, masini si utilaje industriale etc.
Notiunea de "ciclu de viata"al unui produs desemneaza perioada în cadrul bunul respectiv exista pe
o anumita piata, de fapt mai bine zis rezista pe un anumit segment de piata.
Ciclul de viata al produselor se refera doar la perioada de timp cât el este solicitat de piata si nu
trebuie confundat cu durata de viata fizica, cu ciclul de utilizare sau chiar cu durata de fabricatie.

Figura 2 - Ciclul de viata al unui produs

Asa cum se poate observa, în timpul de la aparitia sa în cadrul pietei si pâna de la disparitia sa de pe
piata un produs parcurge anumite faze cu urmatoarea succesiune: aparitia pe piata a produsului
respectiv lansarea lui, cresterea cererii si a ofertei pe piata produsului în cauza, maturitatea prin
atingerea punctului de saturatie, apoi declinul si disparitia produsului de pe piata.
Pentru producatori, pentru comert si pentru vânzatori este important pentru a cunoaste cât mai exact
faza în care se afla produsul si factorii de influenta a ciclului de viata, aceasta faza prezentând o
însemnatate practica deosebita în vederea fundamentarii strategiilor de viitor privind fabricatia si
comercializarea produsului respectiv. Un exemplu de durata ciclului de viata a produsului respectiv
este aspirina care se produce, se comercializeaza si se solicita în continuare de peste 100 de ani.
Dupa criteriul merceologic avem urmatoarele categorii de produse:
1. alimentare - destinate în primul rând consumului necesar vietii la care prelucrarea si circulatia
marfurilor sunt reglementate prin acte normative, legislatia din orice tara are în vedere ca aceste
produse sa se realizeze cu obligativitatea verificarilor si analizelor de laborator continue asupra
parametrilor de calitate si provenienta, a conditiilor sanitar-veterinare, a materiilor prime, materiilor
auxiliare folosite, inclusiv respectarea retetelor de fabricatie. De asemenea se are în vedere
respectarea lantului tehnic si tehnologic de la materia prima pâna la consumator.
2. nealimentare - reprezinta grupa produselor destinate unor cerinte de ordin fiziologic, social
culturale, de confort, dar si destinate consumului intermediar sau investitii asupra acestor produse
reprezinta o oferta mult mai larga atât ca numar de produse, sortimentatie, cât si ca volum de
produse, data fiind gama larga de produse pe care o reprezinta, în interiorul acestei grupe pot fi
evidentiate o serie de subgrupe care se deosebesc între ele atât prin caracteristici dar si prin sistemul
de comercializare. Spre exemplu gasim subgrupe de produse textile, încaltaminte, metalice,
chimice, electronice, electrotehnice, mobila, materiale de constructii, combustibili si carburanti,
produse farmaceutice; respectiv atât produse folosite ca bunuri pentru uz curent, dar inclusiv masini
si instalatii folosite în procesul de productie si prestatie.
Factori de influenta ai ofertei:
Asa cum am aratat, oferta în esenta este productia destinata vânzarii. Factorii care determina oferta
sunt determinati de productie atât prin posibilitatile ei tehnice si tehnologice cât si prin posibilitatea
îmbunatatirilor tehnologice care pot fi realizate în directia schimbarilor structurilor sortimentale,dar
mai ales îmbunatatirilor parametrilor calitativi.
Putem împarti acesti factori în:
* disponibilitatea factorilor de productie;
* fluiditatea si mobilitatea acestor factori de productie;
* randamentul lor.
în raport cu acesti factori se poate distinge:
* oferta fixa în cazul raritatii absolute a factorilor de productie;
* oferta flexibila, când factorii de productie pot fi adaptati pentru diferite sortimente ale bunului
economic.
Dinamica factorilor ce influenteaza oferta determina si modificarea acesteia în timp.
2.3. PREŢUL
Pretul este strâns legat de economia de schimb si respectiv de piata, reprezentând prin definitie o
categorie economica ce exprima sub forma baneasca valoarea marfii, în sens general, pretul
reprezinta cantitatea de moneda ce trebuie platita pentru achizitionarea unui bun economic în cadrul
tranzactiilor bilaterale de pe piata.
Modalitatea determinarii pretului constituie una dintre cele mai controversate probleme ale teoriei
economice contemporane.
Potrivit teoriei obiective, pretul se formeaza prin actiunea a patru factori generali: valoarea marfii,
capacitatea de cumparare a monedei (valoarea banilor), raportul cerere-oferta si politica economica.
În ultima instanta, pretul constituie rezultatul confruntarii intereselor economice ale purtatorilor
cererii si ofertei, formate sub influenta conditiilor de productie si ale pietei. Pretul apare, deci, ca
factor de echilibru, care impune tuturor agentilor economici ca singurul element care asigura
egalizarea prin concurenta a cantitatilor oferite si respectiv cerute pe piata.
Pe piata cu concurenta perfecta, pretul se formeaza la nivelul punctului de echilibru dintre curbele
cererii si ofertei, punct ce arata perfecta transparenta a pietei, respectiv egalitatea dintre cantitatile
cerute si cele oferite, în aceasta situatie, pretul de echilibru al unui produs este indicat de punctul de
intersectie dintre curba crescânda a ofertei si curba descrescânda a cererii, astfel încât pretul de
vânzare al unui bun tinde sa devina egal cu costul marginal. Costul marginal reprezinta în esenta
costul de productie pe unitatea suplimentara de produs, comparativ cu cheltuielile medii pe unitatea
de produs obtinuta anterior.
Considerând astfel pretul ca o variabila independenta, cresterea sau reducerea lui va determina
modificarea cererii si ofertei în sens invers una fata de cealalta, în conditiile concurentei perfecte,
pretul pietei poate fi diferit fata de cel de echilibru pentru perioade scurte, oferta adaptându-se
automat la cerintele consumatorilor, asigurându-se astfel echilibrul pietei. Respectiv abaterea
pretului pe piata fata de pretul de echilibra genereaza fie exces de oferta (surplus temporar de
bunuri) fie exces de cerere (deficit temporar de bunuri), ceea ce obliga fortele pietei sa determine
deplasarea pretului spre nivelul de echilibru.
Piata cu concurenta imperfecta. Caracteristica generala a economiei contemporane este concurenta
imperfecta, unde agentii economici sunt eterogeni atât ca activitate cât si ca forta economica si în
care interdependentele dintre ei au la baza atât instrumente si pârghii economice cât si
extraeconomice. în asemenea conditii, functionarea concurentei libere este stânjenita de pârghiile de
care beneficiaza anumiti agenti economici.
Principiile ce stau la baza formarii preturilor nu apartin în totalitate nici concurentei pure nici celei
monopoliste
* pe perioada scurta efectul monopolului este predominant, pretul si cantitatea de echilibru sunt
determinate de punctul de întâlnire a costului marginal cu cel al venitului marginal.
* pe perioada lunga efectul concurentei este predominant, firma tinând cont si de reactiile firmelor
concurente interesate în câstigarea unor parti corespunzatoare din veniturile consumatorilor prin
practicarea unor preturi mici, oferirea unor produse de calitate superioara, servicii post-vânzare. La
o prima analiza se pare ca raportul dintre cerere si oferta reprezinta factorul major al evolutiei
preturilor, totusi, rolul si importanta costului de productie si a celorlalti factori ne obliga sa-i luam
în considerare.
2.4. CONCURENŢA
Concurenta este una din trasaturile esentiale ale economiei de piata, care exprima comportamentul
specific al agentilor economici în conditiile liberei initiative, atestând rolul dinamic dintre forte
dintre participanti. Concurenta reprezinta rivalitatea economica între industriasi, bancheri,
comercianti, prestatori de servicii pentru a atrage atentia clientelei consumatoare, dar si
confruntarea si rivalitatea în cadrul acestor grupuri pentru a realiza sau a vinde produsele la preturi
convenabile, prin calitatea mai buna a lor implicit a obtine profituri mi mari.
Concurenta este o confruntare deschisa, loiala, în cadrul careia agentii economici, în calitatea lor de
cumparatori si vânzatori învata printr-un proces continuu sa-si îmbunatateasca situatia si pozitia în
cadrul pietei.
Concurenta reflecta un ansamblu de legaturi, relatii între actiunile subiective ale întreprinzatorilor si
necesitatile sociale obiective. Concurenta face posibil ca mecanismul preturilor, al cererii si ofertei
agentilor economici, sa produca ceea ce trebuie si cât trebuie la costuri cât mai scazute si eficienta
cât mai ridicata. Mecanismul concurential stimuleaza, deci, progresul general.
Concurenta se manifesta ca o lege economica specifica economiei de schimb - aceasta lege exprima
relatiile dintre producatori si dintre producatori si consumatori.
Sfera de actiune a legii capata o mai mare amploare si însemnatate în economia de piata si o
restrângere a însemnatatii ei în economia planificata de tip centralizat.
Legea concurentei îndeplineste o serie de functii:
* reprezinta motorul care pune în miscare ansamblul de legaturi dintre capitalurile individuale si
capitalul social prin conectarea producatorilor individuali la productia sociala; respectiv fiecare
producator individual trebuie sa intre în legatura cu alti producatori individuali cu anumite legaturi
între vânzatori si cumparatori;
* concurenta asigura executarea cerintelor tuturor celorlalte legi economice, producatorii facând
eforturi deosebite pentru folosirea eficienta a resurselor existente.
* concurenta transforma suma intereselor individuale în necesitati sociale, asa încât agentii
economici sa-si dispute suprematia pe baza calitatii, competitivitatii si eficientei, manifestându-si
astfel caracterul constructiv al legii.
2.4.1. TIPURI DE CONCURENŢĂ
Concurenta perfecta sau pura, adica purificata de orice interventie monopolista, presupune un
asemenea raport de piata, încât toti vânzatorii (producatorii) sunt capabili sa-si vânda toata
productia, toate marfurile oferite la pretul pietei fara a-l putea influenta hotarâtor, iar cumparatorii
sa poata cumpara ceea ce au nevoie si cât doresc la acelasi pret. în aceasta situatie pretul se
stabileste la un nivel care corespunde punctului de intersectie a curbelor cererii si ofertei produsului
respectiv.
Trasaturile principale a concurentei perfecte sunt:
a) Atomicitatea participantilor - care presupune un numar mare de vânzatori si cumparatori pe piata,
de marime si forta comparabile, astfel ca nici unul sa nu poata exercita vreo actiune asupra cantitatii
de produse sau pretul de vânzare;
b) Fluidizarea pietei se manifesta atunci când cumparatorii în mod liber pot sa-si aleaga furnizorii,
iar producatorii pot intra sau iesi în mod liber dintr-o piata anume, neexistând bariere juridice sau
institutionale la intrarea unor noi producatori pe piata unui anumit produs;
c) Mobilitatea perfecta a factorilor de productie care presupune ca factorii de productie munca si
capitalul sunt orientati spre domeniile care asigura profitul maxim posibil;
d) Omogenitatea produselor - conform careia produsele sunt identice, astfel încât celor ce le
cumpara sa le fie indiferent de la ce producator obtin produsul;
e) Transparenta pietei - în sensul cunoasterii acesteia de catre toti agentii economici. Concurenta
poate fi considerata perfecta sau pura daca aceste trasaturi sunt prezente simultan pe piata.
Concurenta imperfecta desemneaza acea situatie de piata când agentii economici în calitatea lor de
vânzatori sau cumparatori, pot sa influenteze prin actiunile lor unilaterale cererea, oferta si marimea
preturilor; în cazul concurentei imperfecte, una sau mai multe din premisele ei sunt încalcate. Unele
din conditiile concurentei imperfecte: exista fie putini vânzatori si multi cumparatori, fie multi
vânzatori si putini cumparatori. Exista, deci, conditii pentru ca diferiti agenti economici sa exercite
un control efectiv asupra preturilor. Se considera ca principalele forme de manifestare a concurentei
imperfecte sunt:
Concurenta monopolista - se caracterizeaza prin faptul ca unul, doi sau câtiva producatori
(vânzatori), respectiv câtiva consumatori (cumparatori) dicteaza conditiile lor în raporturile cu
partenerii de piata.
1. Monopolul exprima acea situatie de piata când un singur producator se confrunta cu un numar de
consumatori (cumparatori).
2. Duopolul desemneaza situatia când doi producatori aduc pe piata marfuri pentru o multitudine de
cumparatori.
3. Oligopolul reflecta raportul dintre un numar mic de producatori si un numar mare de
consumatori. Caracteristicile esentiale ale oligopolului sunt:
a) existenta unui numar redus de vânzatori, care detin un segment important de piata.
b) diferentierea sau nu a produselor.
c) dificultati la intrarea în ramura.
d) controlul general asupra preturilor
4. Monopsonul reprezinta acea situatie concurentiala în care un singur consumator se confrunta la
piata cu un numar mare de producatori. Exemplul cel mai des invocat este cel al statului care este
singurul achizitor al armamentului produs de mai multe firme.
5. Duopsonul - doi consumatori care concureaza cererea,
O forma speciala de concurenta este "monopolul bilateral"care exprima situatia determinata când un
singur producator se confrunta cu un singur consumator.
Sintetic, principalele tipuri de concurenta, având în vedere numarul de vânzatori si cumparatori
prezenti la un moment dat pe piata, pot fi redate astfel:

OFERTĂ
Numar mare Numar mic Unicitate
CERERE
Numar mare Concurenta perfecta Ologopol Monopol
Numar mic Oligospon Oligopol bilateral Monopol contracrat
Unicitate Monospon Monospon contracarat Monopol bilateral
Tabelul nr. 1 - Principalele tipuri de concurenta
Situatiile de concurenta pot fi analizate si dupa alte criterii:
Dupa gradul de diferentiere a produsului:
1. concurenta omogena
2. concurenta eterogena
Dupa gradul de libertate la intrarea în ramura:
1. concurenta închisa
2. concurenta deschisa
Dupa variabila de actiune:
1. concurenta prin variatia pretului
2. concurenta prin variatia produsului
În conditiile actuale exista o diversitate de modalitati de concurenta, dintre care cele mai importante
sunt:
* O anumita politica a vânzarilor mai bine zis de crestere a volumului acestora prin publicitate,
demonstratii de avantaje calitative.
* Masuri si politici de influentare a cererii mai ales din partea marilor monopoluri prin informatii
detaliate privind avantajele folosirii lui, convingerea consumatorilor în mod direct.
* Intrarea si ramânerea într-o ramura, în afara unor obstacole obiective, care tin de specificul
ramurii; astazi firmele desfasoara o întreaga strategie preventiva fata de concurentii potentiali prin:
practicarea de preturi limita, efectuarea de investitii masive, controlul sever al materiilor prime si al
echipamentelor.
* Stabilirea unor întelegeri între firmele dintr-o ramura, creându-se astfel uniunile monopoliste
indiferent de variante: cartel, trust, concern, conglomerat
- Cartelul - uniune monopolista în care mai multe întreprinderi producatoare de marfuri de acelasi
fel se înteleg asupra unor conditii comune de aprovizionare si desfacere si care are ca scop limitarea
concurentei si dominarea pietei.
- Trustul presupune gruparea mai multor capitaluri sub aceiasi conducere, participantii pierzându-si
independenta productiva si comerciala.
- Concernul este o întelegere oligopolista care cuprinde întreprinderi din diferite ramuri, bazate pe
criteriul cooperarii, fie pe verticala, fie pe orizontala - din ramuri complementare.
- Conglomeratul reprezinta forma cea mai complexa de întelegere oligopolista care caracterizeaza
tendinta de diversificare a activitatii, permitând realizarea unui profit mai mare pe mai multe piete,
compensarea conjuncturilor defavorabile.
În functie de modul de exercitare a concurentei prin instrumentele economice dar si
extraeconomice, concurenta poate fi:
* Concurenta loiala - prin folosirea nediscriminatorie a pârghiilor economice în relatiile de vânzare-
cumparare.
* Concurenta neloiala - care consta în folosirea unor instrumente proprii, a unor instrumente
extraeconomice de patrundere si mentinere pe piata în vederea obtinerii de profit maxim.
Intrând în concurenta, agentii economici urmaresc sa obtina o pozitie mai buna fata de ceilalti,
promovând strategii comerciale numite si strategii anticoncurentiale:
* Strategia efortului concentrat - prin concentrarea efortului într-un scop unic al ofertei.
* Strategia elitei - este efortul pe care îl face un agent economic de a aduce pe piata exclusiv
produse de exceptie.
Strategia costurilor - prin efortul producatorilor de a practica preturi mici din costuri mici.
Pentru asigurarea bunurilor şi a serviciilor necesare satisfacerii trebuinţelor de consum, în orice
societate există şi funcţionează numeroase organizaţii economice, specializate pentru diverse
activităţi: industriale, agricole, comerciale, de construcţii, de transporturi, financiar-bancare, de
asigurare etc. Aceste organizaţii economice care produc şi comercializează bunuri şi servicii sunt
desemnate în mod obişnuit prin termeni ca: agent economic, firmă, companie, societate comercială
etc. Fiecare agent economic are un rol bine definit şi interacţionează cu ceilalţi în cadrul unui sistem
economic. Sistemul economic este un ansamblu de activităţi, instituţii, legi, valori şi motivaţii in
cadrul cărora oamenii adoptă deciziile economice. Tipuri de sisteme economice. Sistemul economic
tradiţonal a funcţionat în Antichitate şi în Evul Mediu. Este un sistem economic stabil, care a
evoluat sute şi mii de ani fără schimbări tehnologice spectaculoase. În cadrul acestui sistem, se
produce pentru autoconsum (consumul bunurilor şi al serviciilor de către producătorul Însuşi). Prin
urmare, schimbul de produse este slab dezvoltat. Sistemele economice moderne se caracterizează
printr-un sistem de producţie bazat pe diviziunea accentuată a muncii şi pe un schimb foarte
dezvoltat. Schimbul este, practic, scopul producţiei. Ca urmare a diviziunii muncii, producătorii s-
au specializat, fapt care permite valorificarea diferenţelor de abilitate şi de pregătire dintre indivizi.
Astfel, eficienţa utilizării resurselor umane a crescut. Epoca modernă a fost însoţită de o dezvoltare
rapidă a tehnicii, ceea ce a însemnat folosirea unui număr tot mai mare de maşini şi de utilaje,
Înmulţirea fabricilor, a mijloacelor de transport şi de comunicaţie, precum şi a pieţelor.
Autoconsumul a fost restrâns la minim, menţinându-se În zonele rurale sau slab dezvoltate.
Schimbul s-a dezvoltat foarte mult, şi s-a generalizat folosirea banilor. În societăţile moderne au
funcţionat, de fapt, două sisteme economice: economia de piaţă şi economia planificată. Economia
de piaţă, numită şi economie concurenţială sau capitalistă, se bazează pe proprietatea privată şi pe
dreptul proprietarului de a adopta decizii economice. Acesta îşi fundamentează deciziile pe cererea
şi pe oferta de bunuri şi servicii existente pe piaţă. Dincolo de aceste particularităţi naţionale, orice
economie de piaţă este o economie deschisa, bazaţi pe schimb şi pe proprietatea privaţi asupra
resurselor de producţie. Ea se caracterizează prin: proprietate privată; libertatea economici;
motivarea participanţilor la activitatea economici; concurenţă; preţuri libere; intervenţie limitatăa
statului in economie. Economia planificată sau centralizată se bazează pe proprietatea statului,
proprietatea particulară fiind desfiinţată sau, cel mult, tolerată. Deciziile economice sunt luate În
mod centralizat de către organisme de stat cu atribuţii de planificare. Acestea stabilesc ce, cât şi cum
trebuie produs şi consumat, agenţii economici îndeplinind doar roluri de execuţie. întrebările
fundamentale ale economiei: Ce să producă? Cât să producă? Cum să producă? Pentru cine
săproducă? În virtutea proprietăţii private, persoanele particulare, cu titlu individual sau asociate, au
drept de posesiune, de dispoziţie, de folosinţă şi de moştenire asupra resurselor de producţie. În
măsura în care proprietarilor le sunt garantate drepturile, întreprinzătorii sunt motivaţi să
investească, actele de schimb se înmulţesc, iar economia înregistrează creşteri importante.
PROPRIETATEA reprezintă: 1) instituţia care conferă drepturi unei persoane sau unei organizaţii
asupra anumitor bunuri şi servicii; 2) ansamblul bunurilor pe care le stăpâneşte o persoană, o
organizaţie. Dreptul de proprietate constă în: dreptul de a poseda bunuri; dreptul de a dispune de
acele bunuri; dreptul de a folosi bunurile (şi de a interzice altora să le utilizeze); dreptul de uzufruct
(asupra veniturilor aduse de acele bunuri). Proprietari pot fi:
 persoanele particulare (proprietate privată individuală);
 persoane particulare asociate (proprietate privată asociativă);  statul (proprietate publică);
 persoane particulare asociate cu statul (proprietate mixtă).
Proprietatea privată este fundamentul libertăţii economice. Proprietarii de capital pot decide în
legătură cu modul în care vor fi folosite bunurile lor de producţie, după cum lucrătorii pot decide
dacă acceptă sau nu condiţiile de angajare. Libertatea economică are un anumit înţeles pentru
fiecare dintre participanţii la activitatea economică. Întreprinzătorii pot investi în domeniile de
activitate pe care le stabilesc ei înşişi, pot decide ce, cât şi cum să producă, respectând legile
existente. Ei pot angaja lucrători, pot organiza producţia şi, de asemenea, pot stabili preţurile
produselor pe care le oferă pe piaţă. Consumatorii au libertatea de a alege ce, cât şi de la cine vor
cumpăra. Într-o economie de piaţă, consumatorul este suveran, întrucât, în ultimă instanţă, decizia
producătorului de a fabrica un bun sau un altul depinde de opţiunile consumatorului. Producătorii
sunt interesaţi să realizeze bunurile şi serviciile care se vând pe piaţă, adică acelea pe care le solicită
consumatorii. Într-o economie de piaţă, participanţii la activitatea economică acţionează motivaţi de
propriile lor interese. Fiecare participant la activitatea economică are o motivaţie proprie, scopul
tuturor fiind în esenţă, acelaşi: să obţină maximum de avantaje posibil. Întreprinzătorii acţionează
astfel încât să obţină maximum de profit posibil În condiţiile date. Lucrătorii încearcă să obţină cel
mai mare salariu posibil. Consumatorii urmăresc să obţină utilitatea maximă cu venitul de care
dispun. Prin preţ, concurenţa devine "mâna invizibilă” care conduce piaţa. Participanţii la activitatea
economică se situează pe poziţii rivale datorită faptului că fiecare Îşi urmăreşte interesele proprii.
Concurenţa se manifestă atât În rândul producătorilor, cât si în cel al consumatorilor. Concurenţa
are efecte pozitive, impunând participanţilor la activitatea economică limite În promovarea
intereselor proprii. Nici un vânzător sau cumpără tor nu va putea să impună preţul care îi convine,
deoarece pe piaţă acţionează mai mulţi vânzători, respectiv, mai mulţi cumpărători. În plus, datorită
concurenţei, producătorii vor fi interesaţi să reducă preţul. Numărul mare al vânzătorilor și al
cumpărătorilor determină dispersarea puterii economice şi împiedică eventualele abuzuri.
Concurenţa reglează acţiunile producătorilor şi ale cumpărătorilor. Ea are rezultate pozitive în
condiţiile în care numărul participanţilor la activitatea economică este mare şi intrarea acestora pe
piaţă, respectiv, ieşirea de pe piaţă se realizează în mod liber. Preţurile se formează in mod liber pe
piaţă. Piaţa este deosebit de importantă într-o economie de tip concurenţial. Pe piaţă de întâlnesc
vânzătorii şi cumpărătorii, se stabilesc preţurile, se Încheie tranzacţiile. Deciziile producătorilor şi
ale consumatorilor se exprimă pe piaţă sub forma ofertei şi a cererii. Prin mecanismul preţurilor,
producătorii şi consumatorii sunt informaţi în legăturăcu nenumăratele decizii şi acţiuni individuale
care se adoptă pe piaţă. Totodată, preţurile îi constrâng pe producători şi pe consumatori săadopte
anumite decizii şi să acţioneze într-un mod raţional. Într-o economie de piaţă intervenţia statului
este limitată. Statul creează cadrul legal În care se exercită iniţiativele indivizilor, garantează dreptul
la proprietate privată şi la libertate economică, de asemenea, corectează efectele negative ale
mecanismelor de piaţă, intervine pentru a asigura stabilitatea şi creşterea economică.
PARTICIPANŢII LA ACTIVITATEA ECONOMICĂ
La desfăşurarea activităţii economice participă următoarele categorii de agenţi economici:
întreprinderile, organizaţiile financiare, gospodăriile populaţie, statul. ÎNTREPRINDERILE
reprezintă unităţile economice de bazăla nivelul cărora se desfăşoară activităţi de producţie şi de
distribuţie a bunurilor şi serviciilor La nivelul întreprinderii are loc decizia privind producţia:
achiziţionează bunuri de producţie şi angajează lucrători, combină factorii de producţie stabilesc
preţurile la care îşi vor vinde produsele În cadrul fluxurilor economice furnizează populaţiei şi
statului bunuri şi servicii în schimbul unor sume de bani, achiziţionează resurse de producţie de la
populaţie şi bunuri şi servicii oferite de stat, plătesc statului taxe şi impozite.
TIPURI de întreprinderi
# dupătipul de activitate în care sunt specializate există întreprinderi: # industriale,
#agricole, prestatoare de servicii etc.
# după dimensiuni – întreprinderi: # mici, # mijlocii, # mari
# după forma de proprietate – întreprinderi aflate în proprietate: # privată (individuală sau
asociativă), # publică; # mixtă. (vezi formele de proprietate) S.R.L. - societăţile cu răspundere
limitată (persoanele care s-au asociat şi au constituit o întreprindere riscă doar sumele investite
drept capital social, dar nu răspund cu bunurile lor personale pentru activitatea desfăşurată S.A.–
societăţile pe acţiuni, în general mari întreprinderi cu capitalul distribuit în acţiuni.
ORGANIZAŢIILE FINACIARE: Băncile - principalele instituţii financiare, păstrează economiile
populaţiei şi ale firmelor, efectuează plăţi şi încasări pentru clienţii lor, acordă credite celor care au
nevoie de resurse financiare suplimentare. Băncile mobilizează, transformă şi redistribuie
disponibilităţile băneşti. Societăţile de asigurare - preiau riscurile populaţiei şi ale firmelor, în
schimbul unor sume de bani plătite periodic (primele de asigurare), despăgubind persoanele
asigurate atunci când sunt victimele unor accidente, boli, distrugeri, furturi de bunuri sau erori
profesionale, manageriale etc. GOSPODĂRIILE POPULAŢIEI – furnizează importante resurse
pentru activitatea economică, fapt pentru care încasează venituri şi sunt unităţi de consum, prin
excelenţă. Populaţia plăteşte statului taxe și impozite, cheltuie o parte din venit pentru a-şi satisface
trebuinţele (consumul personal) şi face economii. Cheltuielile efectuate de populaţie pentru a-i
satisface trebuinţele formează consumul personal/privat şi pot fi pentru consum: de bunuri, de
servicii. În apreciere nivelului de trai contează ponderea fiecărui tip de cheltuieli. STATUL
încasează de la întreprinderi şi populaţie taxe şi impozite, realizând astfel venituri pe care le
foloseşte pentru finanţarea administraiei publice, apărării naţionale, învăţământului, culturii,
sănătăţii, sistemului de asigurări şi protecţie socială. Statul este: # consumator (consumul
guvernamental); achiziţionează resurse de producţie de la populaţie # producător (în principal, de
bunuri şi servicii publice pe care nu le oferă piaţa), oferă bunuri şi servicii populaţiei şi
întreprinderilor. În cadrul fluxurilor economice statul cumpără şi consumă bunuri şi servicii produse
de întreprinderi şi de stat; furnizează întreprinderilor resurse de producţie; plăteşte statului taxe şi
impozite.
FLUXURILE ECONOMICE sunt relaţii de schimb deosebit de complexe (transferurile permanente
debunuri şi servicii, de resurse de producţie sau de bani) ce se stabilesc între participanţii la viaţa
economică prin care se realizează circulaţia bunurilor şi a banilor în economie. Participanţii la viaţa
economică schimbă între ei bunuri şi servicii şi efectuează diferite plăţi.
Din perspectivă economică: proprietate privată şi eficienţă
Trecând acum la perspectiva economică asupra proprietăţii vom da, cum ne şi aşteptăm probabil,
peste o şcoală importantă care pune accentul pe eficienţă. Nu vom descrie aici toate variantele
acestei şcoli. Ideea fundamentală este însă expusă în diverse locuri. Argumentul de bază în favoarea
proprietăţii private poate fi expus sub forma unor experimente imaginare. Ele pot fi găsite atât în
scrierile filosofilor, cât şi în cele ale economiştilor. Experimentul gândit pleacă de la situaţia
ipotetică în care nu există drepturi de proprietate. De obicei sunt avut în vedere drepturi de
proprietate asupra unor obiecte materiale, cum ar fi casele sau maşinile. În rest, ideea este să arătăm
că introducerea drepturilor de proprietate reduce din costuri şi sporeşte eficienţa. Aici vă propunem
să variem puţin experimentul şi să admitem chiar că există drepturi de proprietate atunci când sunt
implicate obiecte materiale. Nu există însă în situaţia ipotetică respectivă drepturi de proprietate
privată asupra firmelor. Să zicem că întemeiaţi, în aceste condiţii, o firmă de construcţii. De fapt, ce
faceţi? Angajaţi oameni, formaţi o echipă şi găsiţi pe cineva care vrea să construiască o casă.
Membrii echipei se apucă de lucru, ridică în parte casa. Într-o zi, cineva îşi propune să vă ia firma.
Firma nu este însă un obiect, nu va veni cu o macara şi un camion. Va veni cu propuneri către
echipă. Membrii ei vor lucra sub acelaşi nume, vor continua chiar lucrarea începută, dar vor fi
angajaţii persoanei care preia prin această metodă firma. Dumneavoastră vă duceţi la şantier şi
descoperiţi că nimeni nu vă mai recunoaşte. Sunteţi un simplu străin. Care este dezavantajul
situaţiei în care nu există drept de proprietate asupra firmei? Ca şi în cazul în care oricine ar putea
intra în casa dumneavoastră şi locui acolo, va trebui să luaţi măsuri de precauţie. Pot fi imaginate
multe asemenea măsuri. Nu spuneţi nimănui unde aţi mai găsit de lucru pentru echipă. Aveţi grijă ca
uneltele să fie în proprietatea dumneavoastră (lucrul acesta este posibil în cazul experimentului
nostru imaginar). Încheiaţi contracte cu fiecare membru al echipei, dar nu în numele unei firme, ci
contracte între indivizi. Cu persoana căreia îi construiţi casa încheiaţi, de asemenea, un contract
între indivizi. Situaţia descrisă mai sus este însă foarte dezavantajoasă din perspectiva costurilor.
Aveţi în special o sumedenie de costuri ale tranzacţiilor. Proprietatea privată asupra firmei ar
elimina aceste costuri. Eficienţa creşte, aşa cum creşte şi atunci când nu trebuie să stai mereu lângă
casă pentru a o păzi. Poţi executa acţiuni din setul de oportunităţi care aduc beneficii. Gândiţi-vă, de
altfel, că fără proprietate privată asupra firmei este chiar extrem de greu, dacă nu imposibil, să aperi
numele firmei. Alţii vor crea firme care folosesc acelaşi nume şi vor prelua astfel din clientela care
crede că are de a face cu firma al cărei nume a fost furat. Când există drepturi de proprietate asupra
firmei acestea pot fi transferate ca şi oricare alte drepturi de proprietate. Firma poate fi făcută
cadou; poate fi vândută contra unei sume de bani sau a unor bunuri şi servicii.
Ludwig von Mises şi ideea de calcul economic
În jurul anului 1920, gânditorii care respingeau ideea de planificare socialistă erau extrem de puţini.
Unul singur avea, de altfel, puterea şi energia intelectuală pentru a formula un argument împotriva
planificării. Ce se întâmplase? Vechiul ideal al lui Adam Smith, al pieţei libere şi domniei
proprietăţii private, se prăbuşise. În Europa, chiar la nivel constituţional, instituţia proprietăţii
private este drastic îngrădită. Este recunoscut primatul interesului public. În timpul războiului, în
Germania, se fac primele experimente de organizare în manieră militară a economiei. Rusia avea să
generalizeze asemenea experimente la scara întregii societăţi. Sub o formă sau alta, pluteşte în aer,
chiar şi acolo unde economia de piaţă supravieţuieşte, ideea superiorităţii organizării de către stat a
economiei.
Mises a fost gânditorul emblematic al şcolii austriece. Pentru această şcoală valoarea nu rezidă în
calităţile fizice ale bunurilor sau orice ar putea fi stabilit independent de aprecierile subiective ale
indivizilor. Cum putem însă constata care sunt aceste aprecieri? Singura cale, arată Mises, o
reprezintă procesele de piaţă. O piaţă presupune însă existenţa proprietăţii private. Planificatorii
doreau să lichideze proprietatea privată şi să organizeze totul în chip birocratic. Primul efect, a
apreciat Mises, va fi lipsa unor valori pe care să le folosească planificatorii în calculele lor. Nu
complexitatea calculelor ca atare este problema majoră, ci lipsa oricărui criteriu pentru a stabili dacă
o resursă este mai valoroasă decât alta. Într-o economie de piaţă normală este posibil calculul
economic. Fiecare individ poate estima dacă pierde sau câştigă atunci când întreprinde o acţiune. În
societatea socialistă planificată acest calcul devine în mod logic imposibil. Argumentul lui Mises a
convins pe o serie de socialişti cu interese teoretice să revizuiască ideea planificării. Ei au acceptat
rolul pieţei. Aceasta urma să le furnizeze planificatorilor datele de care au nevoie pentru a interveni
în economie. Mises a argumentat tot restul vieţii sale că nici socialismul de piaţă nu reprezintă o
soluţie la problema calculului economic. În acest argument, proprietatea privată joacă un rol crucial.
Dacă managerii firmelor de stat încheie tranzacţii, ei nu se comportă exact ca şi atunci când firma ar
fi una privată. Chiar dacă sunt instruiţi să se ghideze după profit, lipseşte motivaţia urmăririi
profitului. Nu acelaşi este cazul proprietarului unei firme. Proprietatea privată continuă, în condiţiile
intervenţionismului, să fie îngrădită. Consecinţa necesară este o deformare a preţurilor. Astfel
calculul economic continuă să fie problematic, iar intervenţionismul generează (contrar intenţiilor
declarate) haos în economie. În practica regimurilor comuniste din Europa de Est se vedeau cel mai
bine defectele intervenţionismului. În principiu, planificatorii se orientau pentru a fixa preţurile
după „preţurile mondiale“, adică după preţurile de pe piaţa mondială. Regimul avea însă criteriile
sale sociale de stabilire a preţurilor şi le modifica în bună parte după aceste criterii. Cum, de la ţară
la ţară, criteriile „sociale“ variau după gusturile conducătorilor, preţurile interne ajungeau să fie
inutilizabile în comerţul dintre statele conduse de comunişti. Era deja un factor important care crea
clivaje şi tendinţe autarkice fatale pentru coeziunea întregului sistem. Calculul economic, în fostele
ţări comuniste, era posibil doar în măsura în care preţurile era orientate în funcţie de cele din
economiile capitaliste. Pe criterii strict interne era imposibil. Treptat, forţele haotice ţinute sub
presiune cu forţa au devenit prea puternice. Sistemul s-a prăbuşit. Ludwig von Mises a murit în
1973. Prea devreme pentru a vedea prăbuşirea sistemelor planificate din Europa de Est. Colapsul
economiilor planificate ilustra Mises a fost gânditorul emblematic al şcolii austriece. Pentru această
şcoală valoarea nu rezidă în calităţile fizice ale bunurilor sau orice ar putea fi stabilit independent de
aprecierile subiective ale indivizilor. Cum putem însă constata care sunt aceste aprecieri? Singura
cale, arată Mises, o reprezintă procesele de piaţă. O piaţă presupune însă existenţa proprietăţii
private. Planificatorii doreau să lichideze proprietatea privată şi să organizeze totul în chip
birocratic. Primul efect, a apreciat Mises, va fi lipsa unor valori pe care să le folosească
planificatorii în calculele lor. Nu complexitatea calculelor ca atare este problema majoră, ci lipsa
oricărui criteriu pentru a stabili dacă o esursă este mai valoroasă decât alta. Într-o economie de piaţă
normală este osibil calculul economic. Fiecare individ poate estima dacă pierde sau câştigă atunci
când întreprinde o acţiune. În societatea socialistă planificată acest calcul devine în mod logic
imposibil. Argumentul lui Mises a convins pe o serie e socialişti cu interese teoretice să revizuiască
ideea planificării. Ei au acceptatrolul pieţei. Aceasta urma să le furnizeze planificatorilor datele de
care au nevoie pentru a interveni în economie. Mises a argumentat tot restul vieţii sale că nici
socialismul de piaţă nu reprezintă o soluţie la problema calculului economic. În acest argument,
proprietatea privată joacă un rol crucial. Dacă managerii firmelor de stat încheie tranzacţii, ei nu se
comportă exact ca şi atunci când firma ar fi una privată. Chiar dacă sunt instruiţi să se ghideze după
profit, lipseşte motivaţia urmăririi profitului. Nu acelaşi este cazul proprietarului unei firme.
Proprietatea privată continuă, în condiţiile intervenţionismului, să fie îngrădită. Consecinţa necesară
este o deformare a preţurilor. Astfel calculul economic continuă să fie problematic, iar
intervenţionismul generează (contrar intenţiilor declarate) haos în economie. În practica regimurilor
comuniste din Europa de Est se vedeau cel mai bine defectele intervenţionismului. În principiu,
planificatorii se orientau pentru a fixa preţurile după „preţurile mondiale“, adică după preţurile de
pe piaţa mondială. Regimul avea însă criteriile sale sociale de stabilire a preţurilor şi le modifica în
bună parte după aceste criterii. Cum, de la ţară la ţară, criteriile „sociale“ variau după gusturile
conducătorilor, preţurile interne ajungeau să fie inutilizabile în comerţul dintre statele conduse de
comunişti. Era deja un factor important care crea clivaje şi tendinţe autarkice fatale pentru
coeziunea întregului sistem. Calculul economic, în fostele ţări comuniste, era posibil doar în măsura
în care preţurile era orientate în funcţie de cele din economiile capitaliste. Pe criterii strict interne
era imposibil. Treptat, forţele haotice ţinute sub presiune cu forţa au devenit prea puternice.
Sistemul s-a prăbuşit. Ludwig von Mises a murit în 1973. Prea devreme pentru a vedea prăbuşirea
sistemelor planificate din Europa de Est. Colapsul economiilor planificate ilustra însă perfect teoria
lui despre imposibilitatea calculului economic în socialism. Dacă privim lucrurile prin prisma
viziunii lui Mises, proprietatea privată nu este direct legată de eficienţă. Proprietatea privată creează
condiţiile în care este posibil calculul economic. Iar eficienţa este problema fiecărui individ şi a
fiecărei firme. Cei din şcoala austriacă resping ideea unei eficienţe la nivel colectiv. Dacă este să
vorbim de un calcul la nivelul întregii societăţi, atunci acest calcul nu poate fi opera oamenilor; el
este realizat implicit prin funcţionarea pieţei libere.
Proprietatea reprezintă o relație între oameni, un contract social, cu privire la bunurile
materiale, spirituale și de altă natură existente în societate sau obținute prin activitatea
economică. Această relație relevă exercitarea unuia, mai multora sau a tuturor atributelor
proprietății: dreptul de posesiune, dreptul de utilizare, dreptul de dispoziție și dreptul de
uzufruct. Proprietarul se bucură de un bun care îi aparține în mod exclusiv și absolut, însă în
limitele prevazute de lege:
 dreptul de posesiune relevă dreptul de a avea sau deține bunurile care constituie obiectul
proprietății sau, altfel spus, prerogativa proprietarului de a stăpâni în fapt direct și nemijlocit
bunul respectiv;
 dreptul de folosință sau utilizare asigură proprietarului dreptul de folosire a bunului aflat
 în proprietatea sa, asa cum crede el că este mai bine pentru a-și realiza interesul;
 dreptul de dispoziție conferă proprietarului puterea de a înstrăina bunul ce-i aparține, de a
constitui asupra acestuia anumite drepturi în favoarea altei persoane etc.;
 dreptul de uzufruct este dreptul proprietarului de a-și însuși și utiliza rodul unui bun,
venitul unei moșteniri, dobânda unui împrumut etc.).
Întotdeauna, proprietatea se prezintă sub forma unității a doua elemente: obiectul și subiectul
proprietății.
Obiectul proprietății îl constituie bunurile, ceea ce este comun vieții economico-sociale.
Bunurile pot fi clasificate după mai multe criterii;
 după forma lor materială, bunurile se pot grupa în: obiecte stabile, servicii și informatii;
 după profunzimea proceselor economice la care au fost supuse, bunurile pot fi primare (desprinse
direct din natură), intermediare (aflate în diferite faze succesive de prelucrare) și finale (care nu mai
sunt supuse niciunei transformări și urmează să intre în utilizarea lor finală);
 după modul de utilizare, bunurile pot fi: pentru consum și pentru producție. Bunurile pentru
consum sunt destinate satisfacerii nemijlocite a trebuințelor umane, se numesc satisfactori; celelalte
sunt folositoare omului indirect, la obținerea celor dintâi și se numesc prodfactori. Delimitarea între
satisfactori și prodfactori nu este absolută, un bun economic putând fi utilizat în ambele sensuri. De
exemplu, fructele: consumate ca stare sunt satisfactori, dar folosite ca materie primă pentru
obținerea de sucuri, compoturi etc. sunt prodfactori;
 după modul în care circulă în cadrul economiei, există bunuri cu caracter de mărfuri și bunuri care
circulă fără a fi mărfuri.
Cele dintâi circulă prin vânzare-cumpărare realizată în diferite variante, iar celelalte sub formă de
cadouri, donații, dote, moșteniri etc.
Datorită dezvoltării economiei și societății, sfera de cuprindere a bunurilor se află în permanentă
schimbare, se îmbogățește necontenit și se diversifică.
În economia de piață, cea mai mare importanță revine bunurilor care au caracter marfar sau cel
puțin îmbracă forma bănească de măsurare, întrucat dețin cea mai mare pondere în satisfacerea
trebuințelor.
Subiectul proprietății îl formează agenții vieții economice. Astfel de subiecți sunt indivizii ca
persoane fizice, familia, sociogrupurile și organizațiile (naționale și internaționale).
Deciziile subiecților proprietății induc operații economice de diferite feluri (vânzări, cumpărări,
închirieri, credite etc.) prin care ei își concentrează unii altora anumite drepturi specifice
proprietății. Transmiterea acestor drepturi, din punct de vedere economic, este echivalentă cu un
proces de distribuire a costurilor și beneficiilor între cei implicați. Sub acest aspect, dintre formele
de proprietate cel mai incitativ regim juridic îl are proprietatea privată pentru că aici fiecare
proprietar suportă costurile propriilor acțiuni și concomitent își însușește beneficiile. Acesta este de
fapt considerat motivul cel mai important al superiorității proprietății private asupra celei colective.
Indivizii sunt subiecți ai proprietății în oricare dintre formele acesteia. Ei acționează într-un cadru
dat, istoricește constituit, în care pot fi sau nu producători. Indivizii care sunt producători, prin
acțiunea lor, întruchipează atât posesiunea, dispoziția, uzufructul, cât și utilizarea directă a
obiectului proprietății. Dacă nu sunt și producători, indivizii (subiecții proprietății) nu pot utiliza
bunurile lor decat prin salariați, iar rezultatele obținute (uzufructul) se împarte intre proprietarii
neproducători și producătorii direcți. Întruchipând posesiunea, dispoziția și însușindu-si o parte din
uzufruct, proprietarii neproducători reprezintă un grup important al agenților economici din orice
țară.
Sociogrupurile sunt constituite din indivizi reuniți pe baza existenței a cel puțin trei trăsături
comune, obiective, care generează interese și comportamente similare pentru membrii grupului.
Sociogrupurile dau naștere cooperativelor, societăților pe acțiuni, ca și altor forme de proprietate
asociativă.
Organizațiile, constituite pe baza unor criterii prestabilite, pot fi naționale și internaționale. Cele
naționale pot să apară sub forma uniunilor de întreprinderi sau de cooperative constituite pe criteriul
de ramură, zonal, teritorial-administrativ etc. În ultimă instanță, însuși statul ca subiect al
proprietatii poate fi considerat că reprezintă o astfel de organizație. În ceea ce privește organizațiile
internaționale, acestea se constitute prin asocierea agenților economici sau (și) a organizațiilor din
două sau mai multe țări.
Subiecții proprietății își exercită atributele în forme extrem de variate.
Dacă avem în vedere cine sunt subiecții proprietății și ce au ei comun și/sau specific în exercitarea
drepturilor de proprietate distingem:
a) proprietatea privată sau particulară, ai cărei proprietari pot fi persoane fizice și/sau juridice.
Totodată aceasta poate fi proprietate individuală și asociativă, dar ca dimensiune, mica, mijlocie,
mare și foarte mare. În anumite condiții – specifice statelor democratice – este compatibilă cu
proprietatea publică sau alte forme de proprietate;
b) proprietatea publică, al cărei proprietar este statul sau sunt unitățile administrațiilor publice
centrale și locale din structura sa. Obiectul acestei proprietăți îl formează bunurile care, potrivit legii
sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. După regimul juridic al bunurilor care o
compun, această proprietate poate constitui domeniul public al statului sau domeniul privat al
statului, ambele putând fi de interes național și/sau local. Bunurile care formează domeniul
public se caracterizează prin faptul că sunt inalienabile (nu pot fi înstrăinate) și imprescriptibile (nu
pot fi urmărite silit sau grevate de diferite obligații – pentru a fi sechestrate, preluate spre
despăgubire etc). Aparțin domeniului public bogațiile de orice natură ale subsolului, spațiul aerian,
apele cu potențial energetic sau care se pot folosi în interes public, siturile istorice si arheologice,
terenurile pentru rezervații și parcuri naționale, terenurile pentru nevoile apărării, fâșia de protecție
a frontierei de stat, imobilele din punctele de frontieră sau sedii ale ministerelor, primăriilor, ale
unităților de învățământ de stat etc. Celelalte bunuri proprietate publică ce nu aparțin domeniului
public țin de domeniul privat și se referă la bunurile care au încetat să mai aparțină domeniului
public, imobilele care nu sunt destinate utilității publice, donațiile primite etc. Bunurile din această
categorie pot fi concesionate, închiriate, înstrăinate etc. și cad sub incidența celor patru componente
fundamentale ale dreptului de proprietate. Bunurile din domeniul privat al statului sau al unităților
administrativ-teritoriale pot fi trecute în domeniul public în funcție de interesul public pe care îl
prezintă.
Desigur, pot exista și alte forme de proprietate, dar, de cele mai multe ori, acestea reprezintă de fapt
modalități de combinare a formelor analizate. În lumea de azi, formele de proprietate amintite
coexistă în cadrul aceleiași țări, sunt interdependente și în continuă transformare. În diferite țări și
perioade, locul și rolul formelor de proprietate se modifică în funcție de capacitatea fiecăreia de a-și
demonstra viabilitatea prin eficiență și rentabilitate în folosirea obiectului proprietății.
Pluralismul formelor de proprietate generează competiția dintre ele pentru menținere și afirmare tot
mai puternică, ceea ce se realizează mai ales prin: reducerea cheltuielilor, ridicarea calității,
promovarea progresului tehnic și mărirea volumului producției de pe urma cărora în cele din urmă
este avantajat consumatorul. Tocmai în acest sens se spune ca pluralismul formelor de proprietate
constitute o necesitate pentru orice economie modernă.
Coexistența formelor de proprietate, ca mod de a fi al economiei de piață, este expresia firească a
liberei inițiative, a dreptului pe care îl au membrii societății de a alege, de a prefera orice formă de
proprietate care corespunde cel mai bine intereselor pe care le are fiecare. Aceasta înseamnă că
pluralismul proprietății nu este numai necesar, ci și posibil.
Proprietatea ca institut social
"... economia politică califică proprietatea doar drept unul dintre cele mai puternice stimulente în
vederea majorării avuţiilor... "(J. B. Say)
În viziunea maselor, "proprietatea"este concepută drept ceva raportat la altceva sau la altcineva.
Adică, indică posesia (apartamentul meu, ruda mea). De aici, reiese şi unele drepturi, şi posibilităţi.
Din copilărie (începând cu o jucărie, o bomboană), înţelegem bine sensul dilemei "al meu"–
"străin". Pe parcursul vieţii, tindem să înmulţim proprietatea noastră.
De ce oamenii sunt atât de "însetaţi"de proprietate? Credem că interesul pentru proprietate este
inerent omului şi se explică printr-un şir de circumstanţe:

 Tendinţa spre bunăstare materială;

 Dragostea de libertate, aspiraţia spre independenţă, autonomie în acţiuni şi opinii;

 Dorinţa de a obţine un statut social înalt şi de a dispune de putere.

"Instinctul proprietăţii se înrădăcinează atât de adânc în natura omului, iar beneficiile oferite de
aceasta sunt atât de mari, încât ea niciodată nu are nevoie de avocaţi teoreticieni"(Dicţionar de
economie politică/ Sub red. H. Higts).
Proprietatea este un fenomen social, specific pentru fiecare societate ce sistematizează
(ordonează) relaţiile dintre oameni în domeniul însuşirii – înstrăinării bunurilor, serviciilor,
veniturilor.
Pentru un om aparte, care locuieşte izolat (de exemplu, pentru Robinson), întrebarea despre
proprietate (cui aparţine lucrul?) este lipsită de sens.
Noţiunea de "proprietate", în sens larg, înseamnă:

 apartenenţa valorilor materiale şi spirituale unor subiecţi anumiţi;

 drepturi juridice de apartenenţă;

 relaţii economice dintre oameni, care se stabilesc în legătură cu însuşirea şi redistribuirea

obiectelor proprietăţii.
Fenomenul proprietăţii este necesar din punct de vedere obiectiv: el e condiţionat de raritatea
bunurilor (resurselor, rezultatelor muncii, veniturilor). Cine are acces la bunurile rare, acela şi
dispune de dreptul de proprietate asupra lor, are anumite drepturi şi posibilităţi.
După rolul său, institutul proprietăţii se prezintă ca fundament al activităţii economice!
Anume proprietatea (mai întâi asupra resurselor) se prezintă ca bază a puterii economice şi aliniază
întregul sistem de relaţii social-economice. Ea determină formele de organizare a activităţii,
"impune"modul de interacţiune dintre lucrători şi condiţiile de producţie, reglementează caracterul
de repartiţie a bunurilor economice şi veniturilor în societate, influenţând nivelul de satisfacere a
cerinţelor economice şi sociale ale oamenilor. Formele de proprietate predominante în societate
determină particularităţile mecanismului de gestionare a activităţii economice, specificul relaţiilor
dintre autorităţile economice şi politice, precum şi vectorul dezvoltării sociale.
Structura proprietăţii
Proprietatea reprezintă un fenomen complex şi, în felul său, chiar ipocrit (cu două feţe). Ea are
conţinut economic intern ("nucleu") şi aspect juridic exterior ("mediul legislativ").
Nivelele economic şi juridic ale proprietăţii, în calitate de componente ale unui tot întreg, trebuie să
fie adecvate şi să se completeze unul pe altul.
Aspectele juridice ale proprietăţii caracterizează:

 mişcarea, "circulaţia"patrimoniului;

 distribuirea şi redistribuirea drepturilor pe patrimoniu (de exemplu, întocmirea juridică a

actelor de cumpărare-vânzare a apartamentului, automobilului).
Conţinutul economic al proprietăţii reflectă:

 sursele şi mecanismul creşterii avuţiei;

 principiile de distribuire a bunurilor materiale şi veniturilor;

 cauzele diferenţierii în procesul de distribuţie a averii în rândul populaţiei.

Latura juridică şi economică a proprietăţii se deosebeşte printr-o autonomie relativă. Totodată, este
confirmat istoric că transformările juridice (formale) ale proprietăţii, de regulă, sunt precedate de
dezvoltarea social-economică reală a societăţii şi de schimbarea relaţiilor de producţie. În primul
rând, este vorba despre schimbarea relaţiilor de proprietate asupra mijloacelor de producţie.
Conţinutul economic al proprietăţii Subiectul şi obiectul proprietăţii
În sens economic, proprietatea exprimă relaţiile obiective dintre indivizi în legătură cu
înstrăinarea-însuşirea bunurilor economice şi a veniturilor.
Aceste relaţii caracterizează contactele între participanţii (subiecţii proprietăţii) la tranzacţiile ce ţin
de "însuşirea-înstrăinarea"anumitor obiecte.
Subiectul proprietăţii îl formează agenţii economici:

 indivizii (ca persoane fizice) şi gospodăriile casnice;

 socio-grupurile (ca persoane juridice – asociaţii, societăţi pe acţiuni);

 administraţiile publice de stat.

Obiectul proprietăţii este un bun în jurul căruia se constituie relaţii de proprietate:

 imobilul (pământul, clădirile, instalaţiile, reţelele de transport);

  bunurile materiale (utilajul, mijloacele de transport, materia primă şi materialele, obiectele
de consum);

 active financiare (hârtiile de valoare, banii);

 forţa de muncă, talentul;

 rezultatele activităţii intelectuale, valorile nemateriale (operele de artă, invenţiile,

manuscrisele, scenariile, resursele informaţionale).
Indiferent de varietatea obiectelor de proprietate, ele pot fi structurate în două grupuri: diverse
resurse, necesare pentru activitatea de producţie; bunuri de consum, utilizate pentru consum
personal de către populaţie.
Din punctul de vedere al dezvoltării societăţii, o importanţă primordială o au relaţiile de proprietate
asupra condiţiilor materiale ale procesului de producţie, adică asupra mijloacelor de producţie. În
context, sunt importante următoarele circumstanţe:

 subiectul proprietăţii, care are tangenţă cu resursele, dispune de posibilitate reală de a-şi
însuşi o parte din bunurile rare;

 însuşirea reală depinde de gradul de utilizare productivă a mijloacelor de producţie.

Este firesc ca posesorul proprietăţii să fie cointeresat într-o activitate eficientă. Iar utilizarea
productivă a resurselor economice rare permite de a satisface mai amplu necesităţile oamenilor. În
plus, aceasta are un rol pozitiv asupra progresului social în întregime.
Pe parcursul istoriei civilizaţiei umane, autorităţile economice s-au bazat pe monopolizarea
unor obiecte ale proprietăţii – a mijloacelor de producţie dominante (pământul, capitalul
tehnic). În societatea contemporană, odată cu creşterea rolului cunoştinţelor informaţionale şi
ştiinţifice, apar idei despre prioritatea proprietăţii intelectuale. Fără a contesta importanţa ei,
remarcăm că efectul economic al proprietăţii intelectuale poartă un caracter intermediar şi se
materializează prin aplicarea în activitatea economică practică a know-how, tehnologiilor şi tehnicii
mai avansate. Din aceste considerente, şi în epoca contemporană un rol deosebit îl joacă subiecţii ce
monopolizează materializarea şi comercializarea ultimelor realizări ale ştiinţei (de exemplu,
producătorii ultimelor generaţii în domeniul electronicii, medicamentelor – produse ce nu au
analogie).
Veniturile de la proprietate
Proprietatea are tangenţe şi cu rezultatele economice. Proprietarul obiectului (averii mobile sau
imobile, a intelectului, a talentului) are posibilitatea de a primi venit.
În condiţiile pieţei clasice, gradul de realizare a acestei posibilităţi (mărimea venitului), într-o mare
măsură, este determinat de nivelul cererii şi ofertei pe piaţa respectivă.
Proprietatea asupra forţei de muncă se remunerează prin salariu, iar proprietatea intelectuală – prin
onorarii şi premii. Proprietarul capitalului împrumutat are posibilitatea de a primi dobândă,
posesorul abilităţilor antreprenoriale – profit, stăpânul imobilului (pământului, construcţiei) – rentă.
Drepturile de proprietate, specificarea şi protecţia lor
Relaţiile de proprietate au definire concret-istorică, adică pentru fiecare societate este caracteristică
ordinea sa specifică, ce reglementează relaţiile patrimoniale dintre oameni.
Aspectul juridic al relaţiilor de proprietate se elaborează şi se perfecţionează de către societate în
procesul de dezvoltare istorică.
Determinarea juridică a proprietăţii o constituie:

 instituţiile informale (tradiţii, norme religioase, obiceiuri, principii moral-etice) specifice

fiecărui popor;

 instituţii formale (legi, acte normative) stabilite şi controlate de către stat.

Aspectele juridice ale proprietăţii reflectă "regulile de joc", în baza cărora sunt stabilite
relaţiile de proprietate între oameni: ce, cui şi în ce cantitate aparţine?
Încă latinii susţineau: "plena in re potestas"– eu dispun, eu posed. Iar în "Dreptul Roman"(sec. V
î.e.n.) proprietatea se definea ca drept de posesiune, utilizare şi dispunere. În "triada"respectivă, cea
mai „performantă” calitate era dreptul de posesiune, adică de a determina soarta averii (de a-i
schimba apartenenţa, starea, destinaţia, de a o transmite în gestiune).
Menţionăm că, în tratarea drepturilor de proprietate privată, există două direcţii cunoscute.
În cadrul dreptului continental, proprietatea privată este proclamată "inviolabilă şi indivizibilă".
Descompunerea (schimbarea) şi repartiţia drepturilor de proprietate asupra unui obiect între câţiva
subiecţi era examinată ca o manifestare a vestigiului feudal, o distrugere a proprietăţii private. Şi
această situaţie are o explicaţie istorică: ea reflecta interesele capitaliştilor ce apăruseră la acea
vreme şi care aspirau la acumularea capitalului.
"Dreptul de proprietate continental este conceput drept un drept unic, nelimitat şi indivizibil, care
presupune că proprietar al resurselor poate fi doar o singură persoană, înzestrată cu cele trei calităţi
de bază – de posesiune, utilizare şi dispunere"(E. Feuraş. Mediul instituţional: formare, funcţionare,
reformare, p.48).
Pe măsura dezvoltării formelor acţionare de activitate, dreptul continental s-a „epuizat”. Tendinţele
reale ale dezvoltării sociale în stadiul industrial şi post-industrial ţin deja de aşa-numita direcţie
anglo-saxonă.
La originea teoriei drepturilor de proprietate s-au aflat R. Coase, A. Alchian, iar mai târziu – D.
North, A. Onore. Adepţii teoriei anglo-saxone concep proprietatea ca pe o totalitate, un "set"de
împuterniciri ce sunt stipulate în contract. Ei apără divizarea dreptului de proprietate între diferiţi
subiecţi de pe poziţiile utilizării mai avantajoase a averii.
Specificarea, divizarea, personificarea dreptului de proprietate semnifică consolidarea lui în
baza unui subiect concret.
Abordarea proprietăţii în sens juridic este actuală şi în gândirea economică contemporană. Astfel,
adepţii neo-instituţionalismului, prin sistemul drepturilor de proprietate, subînţeleg totalitatea
normelor ce reglementează accesul la resursele şi bunurile rare.
Drepturile de proprietate se realizează prin următoarele:
  Deţinerea dreptului de proprietate presupune posedarea exclusivă a resurselor şi bunurilor
rare;

 Aplicarea dreptului de proprietate înseamnă limitarea accesului altor subiecţi la resursele

şi bunurile rare;

 Diviziunea drepturilor de proprietate presupune divizarea în împuterniciri, în „cote” de

exercitare a dreptului de utilizare a resurselor.
Întregul "mănunchi"al drepturilor de proprietate, după părerea savantului englez A. Onore, include
11drepturi:

 dreptul de posesiune – posedarea reală a bunului;

 dreptul de utilizare – utilizarea obiectului în dependenţă de proprietăţile lui.

 dreptul de gestiune – adoptarea deciziei referitoare la cine şi cum va asigura utilizarea

bunului (deoarece nu în toate cazurile proprietarul administrează întreprinderea).

 dreptul de uzufruct – dreptul la produsele obţinute cu ajutorul proprietăţii, posedarea

rezultatelor de pe urma utilizării bunurilor.

 dreptul de securitate – de apărare a bunului contra înstrăinării sau prejudicierii lui ca urmare
a acţiunii mediului exterior.

 dreptul de valoare capitală – posibilitatea de a înstrăina, consuma, schimba sau distruge

ulterior bunul aflat în proprietate.

 dreptul de moştenire.

 atemporalitatea dreptului de proprietate – presupune apartenenţa bunului pe un termen

nelimitat.

 dreptul ce interzice utilizarea bunului într-un mod care ar presupune şi anumite pagube,
adică prejudicii cauzate altor agenţi;

 dreptul restituirii bunului, în cazul achitării datoriei, compensării prejudiciilor (în cazul
datoriei faţă de alţi agenţi economici);

 caracterul rezidual al proprietăţii (posibilitatea redistribuirii dreptului de proprietate, atunci

când persoana nu deţine toate 11 împuterniciri). Acest "mănunchi de drepturi"permite de a
gestiona rezultativ activitatea economică, de a obţine venit de pe urma utilizării bunurilor, de
a garanta securitatea bunurilor etc.
Definirea drepturilor de proprietate permite determinarea exactă a posibilităţilor proprietarului
(cu cât mai clar sunt definite şi aplicate drepturile de proprietate, cu atât mai bune sunt rezultatele
activităţii economice).
Atenuarea drepturilor de proprietate (fenomen opus definirii) apare atunci când drepturile de
proprietate sunt definite inexact şi aplicate insuficient (în consecinţă, apare „rivalitatea” între
drepturile de proprietate, care se soldează cu prejudicierea activităţii economice şi a intereselor
persoanelor terţe). Teoria drepturilor de proprietate recunoaşte divizarea dreptului de proprietate
privată (cu diferite grade ale posibilităţilor şi responsabilităţilor) între diferiţi subiecţi.
Consolidarea drepturilor de proprietate permite aprecierea mărimii veniturilor sau a
pierderilor subiecţilor de proprietate reali în rezultatul acţiunilor lor.
Teoria respectivă a apărut ca răspuns la realitatea obiectivă ce se crease în a doua jumătate a sec.
XX şi care se caracteriza prin:

 afirmarea companiilor pe acţiuni (cu mulţi coproprietari şi cu diferite drepturi şi

responsabilităţi în ceea ce ţine de utilizarea capitalului acţionar) în calitate de formă
predominantă a activităţii economice;

 necesitatea evaluării, de către stat, a "efectelor secundare ale pieţei", adică ducerea evidenţei
rezultatelor utilizării proprietăţii pentru persoanele terţe, care nu sunt în stare să perceapă
mecanismul pieţei.
Pentru proprietatea privată este caracteristică "specificarea"riguroasă a drepturilor: este
determinat distinct subiectul proprietăţii şi drepturile lui, concretizată răspunderea materială.
Pentru proprietatea de stat este caracteristică "erodarea"drepturilor de proprietate (toţi
împreună sunt proprietari, iar individual – nimeni!), nefiind personificată nici răspunderea. În
condiţiile proprietăţii "nimănui", apare şi atitudinea respectivă faţă de averea "tuturor".
Principalele forme de proprietate
În funcţie de subiecţii de proprietate, se disting şi principalele forme de proprietate:
Proprietatea privată constituie baza existenţei economiei de piaţă – ea aparţine subiecţilor
economici. "Indiferent cum i se spune (particulară, individuală sau privată)... proprietatea privată
este definită de trei principii juridice de bază:

 orice drept de proprietate nu poate fi decât atribut al persoanelor...;

 orice drept privind posesiunea, utilizarea şi transferul unor resurse nu poate fi simultan
obiectul mai multor proprietăţi;

 orice drept legal recunoscut constituie un "bun privat", care poate fi liber cedat... altor
persoane".
(N. Dobrotă, Economie politică, 1997, p.64)
Varietăţile acestei forme de proprietate sunt:

 proprietatea privat – individuală, care funcţionează pe baza factorilor de producţie, pe care îi

utilizează proprietarul cu lucrătorii salariaţi;

 de grup (formată în baza cotelor de participare);

 privat – asociativă, acţionară (apare sub forma unor societăţi de capitaluri, cumpărare-
vânzare de acţiuni).
Proprietatea publică reprezintă patrimoniul întregii societăţi şi include:

 proprietatea de stat (sistemele de comunicaţii, drumurile auto şi căile ferate, producţia

militară, structurile Băncii Naţionale, rezervaţiile, muzeele);
  proprietatea municipală (obiecte sociale – şcoli, spitale, întreprinderile gospodăriei
comunale).
În practică, se utilizează pe larg combinarea celor două forme de proprietate descrise (privată şi
publică) – proprietatea mixtă (exemplu clasic, societatea pe acţiuni în care, alături de persoanele şi
organizaţiile private, acţionar este şi statul). În orice economie contemporană, este prezentă atât
proprietatea privată, cât şi cea publică, proporţiile lor fiind diferite.
Astfel, în sectorul de stat în ţările Uniunii Europene ponderea celor ocupaţi (în procente de la
numărul total) constituie de la 2-6% (Marea Britanie, Olanda, Luxemburg, Spania, Portugalia) până
la 11-15% (Suedia, Italia, Franţa, Finlanda), iar ponderea valorii adăugate (în procente din suma
totală) variază de la 2-6% (Anglia, Olanda) până la 14-15% (Grecia, Franţa, Finlanda).
În Republica Moldova, ponderea celor ocupaţi în sectorul de stat constituie circa 22% din numărul
total de persoane ocupate. PIB produs în acest sector constituie 24% din volumul total de producţie.
Oamenii îşi realizează dreptul de proprietate prin diferite forme de organizare a activităţii
antreprenoriale. Astfel, în Constituţia Republicii Moldova se spune: "Statul garantează realizarea
dreptului de proprietate în formele solicitate de titulari, dacă acestea nu vin în contradicţie cu
interesul societăţii"(Constituţia Republicii Moldova, titlu IV, art. 127).
Pentru economia în tranziţie a ţărilor postsocialiste sunt caracteristice restructurări esenţiale ale
relaţiilor de proprietate. În primul rând, ne referim la deetatizarea şi privatizarea obiectelor de stat şi
crearea sectorului privat, ca fundament al sistemului de piaţă.
În Republica Moldova, la situaţia din 01.12.04, din numărul total de subiecte economice 93,2%
constituiau întreprinderile sectorului privat; 3,5% – întreprinderile sectorului public şi 2,9% –
întreprinderile cu capital străin.
În ultimul timp, creşte considerabil importanţa proprietăţii intelectuale, care mai este numită şi
formă specifică a proprietăţii. Varietăţile ei sunt:

 proprietatea intelectuală privată, care se fixează prin patente sau licenţe şi e protejată de
instituţiile abilitate cu funcţii de asigurare a dreptului de autor (în Legea statului
Massachusetts din 1789 se menţiona că "nu există o proprietate care aparţine omului mai
sigur decât cea care este rezultatul muncii lui intelectuale"(N. Şişcan. Economie politică
contemporană, p.79);

 proprietatea intelectuală publică asupra cunoştinţelor şi ideilor ce se află la dispoziţia

întregii societăţi.
Menţionăm că proprietatea intelectuală conduce la apariţia unor relaţii dificile în cadrul
"triunghiului": "intelectualul", ce generează idei ştiinţifice şi invenţii; statul, ce protejează dreptul
de proprietate şi reglementează relaţiile între oameni în domeniul însuşirii rezultatelor muncii
intelectuale; întreprinzătorul-businessman, ce implementează ideile şi invenţiile, pe bază
comercială.
Avantajele şi dezavantajele diferitelor forme de proprietate
Forma de proprietate privată contribuie la dezvoltarea iniţiativei personale şi a abilităţilor
antreprenoriale, este fundamentul libertăţii economice şi al creşterii bunăstării, asigură dezvoltarea
producţiei în conformitate cu necesităţile sociale. În acelaşi timp, ea presupune un anumit grad de
risc şi o presiune înaltă asupra proprietarului (nu este exclus nici chiar falimentul). Există şi o
anumită doză de risc pentru societate, în general, nu este exclusă ignorarea activităţii cu rentabilitate
joasă sau a celei unde lipseşte profitul.
Forma de proprietate publică este justificată: în cazul obiectelor ce ţin de infrastructură
(energetică, transportul feroviar, comunicaţiile), care presupun condiţii sociale normale şi necesită
investiţii capitale de proporţii; în cazul întreprinderilor militar-strategice; în sectorul social; în
cadrul prestării serviciilor sociale; în realizarea cercetărilor ştiinţifice fundamentale. Totodată,
răspândirea ei de proporţii diminuează interesul şi iniţiativa lucrătorilor, duce la scăderea eficienţei
producţiei, provoacă o indiferenţă socială şi astfel devine reală posibilitatea unora de a trăi pe contul
altora.
Pentru dezvoltarea eficientă a economiei naţionale, este necesară constituirea şi susţinerea
diverselor forme de proprietate competitive şi capabile să satisfacă efectiv necesităţile multiple ale
societăţii.
După cum dovedeşte experienţa mondială, nu există standarde unice pentru toate ţările în ceea ce
ţine de formele şi structura proprietăţii. Relaţiile de proprietate au un caracter concret istoric şi sunt
caracteristice unei anumite societăţi. Particularitatea naţională a institutului proprietăţii este
condiţionată de o mulţime de factori, dintre care pot fi menţionaţi: condiţiile naturale şi geografice,
poziţia geopolitică a ţării, specificul de dezvoltare istorică, particularităţile culturii şi mentalităţii
populaţiei, nivelul dezvoltării economice, orientarea politică a statului.
Obiectul, subiectul şi atributele proprietăţii
Proprietatea, în general, reprezintă totalitatea relaţiilor dintre oameni în legătură cu însuşirea
bunurilor, relaţii guvernate de norme sociale specifice diferitelor perioade istorice.
În sens economic, proprietatea exprimă relaţiile între indivizi şi grupuri sociale în legătură cu
însuşirea bunurilor existente în societate.
Proprietatea exprimă:

 relaţiile social-efective de exercitare a atributelor de proprietar asupra unor bunuri

identificabile şi măsurabile în mod direct şi nemijlocit;

 manifestarea concretă a personalităţii umane în actul social;

 cauzele reale ale statornicirii unui anumit tip de proprietate (tradiţii, mecanisme speciale de
impunere).
Conţinutul proprietăţii, în esenţă, redă unitatea dintre subiectul şi obiectul ei.
Subiectul proprietăţii îl formează agenţii economici. Astfel, ca subiecţi ai proprietăţii se manifestă
indivizii, ca persoane fizice, familiile, sociogrupurile, organizaţiile.

 Indivizii sînt subiecţi ai proprietăţii în toate formele acesteia. Ei pot fi indivizi producători,
care îşi valorifică forţa de muncă de care dispun, şi indivizii neproducători, care pot dispune
utilizarea bunurilor de care dispun de către alţi oameni, angajaţi.
  Sociogrupurile reunesc mai mulţi indivizi, care au cel puţin o trăsătură comună obiectivă,
generatoare a unor interese şi comportamente similare.

 Organizaţiile naţionale şi internaţionale pot fi subiect al proprietăţii cu condiţia respectării

unor criterii riguroase, clar precizate, privitoare la formarea şi atribuţiile lor. Organizaţiile
naţionale există ca uniuni de întreprinderi, constituite pe ramuri, sectoare, zone şi unităţi
teritorial-administrative. Organizaţiile internaţionale se constituie prin asocierea agenţilor
economici sau a organizaţiilor din două sau mai multe ţări.
Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile, care se prezintă sub forma unor entităţi identificabile şi
măsurabile economic. În economia de schimb au importanţă bunurile economice, respectiv acelea,
care intră în circuitul mărfar sau, cel puţin, sînt măsurabile în expresie bănească.
Ca raport social-economic proprietatea exprimă:

 o apropiere, o însuşire a unui bun sau serviciu;

 subiectul, titularul proprietăţii îşi exercită atributele prin puterea proprie, supunîndu-se doar
legii;

 subiectul sau titularul proprietăţii îşi realizează atributele în interesul său.

Din totdeauna, în societate au existat şi vor exista reguli de proprietate, de organizare a raporturilor
dintre oameni, în vederea utilizării bunurilor.
În prezent structura internă a raportului economic de proprietate cuprinde:

 Apropierea ca drept de dispoziţie al proprietarului asupra bunului aflat în proprietatea sa.

 Dreptul de posesiune a persoanei asupra unui bun dat.

 Utilizarea obiectului proprietăţii pe care îl are în posesiune.

 Însuşirea roadelor date de bunurile aflate în proprietate, manifestarea raporturilor de

proprietate asupra rezultatelor economice.

 Apropierea ca drept de gospodărire, administrare şi gestionare a obiectului proprietăţii.

Exercitarea acestor atribute, în condiţiile respectării legii, constituie monopolul proprietarului, iar
înstrăinarea lor este o funcţie exclusivă a acestuia.
.
Tipurile de proprietate şi caracteristica lor
Coexistenţa mai multor forme de proprietate în economie, cu numeroase variante de organizare, de
conducere şi de funcţionare reprezintă o cerinţă obiectivă demonstrată de întreaga evoluţie a
societăţii omeneşti. Experienţa ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă a dovedit că, în prezent,
coexistenţa mai multor tipuri de proprietate este pe deplin compatibilă cu spiritul de întreprinzător
al celor trei agenţi economic: firma, întreprinzătorii individuali şi statul.
Condiţiile social-economice diferite de-a lungul istoriei, au impus în mod clar două forme
fundamentale de proprietate:
  proprietatea privat-particulară;

 proprietatea publică (de stat).

Proprietatea particulară deţine locul central în sistemul proprietăţii din ţările cu economie de
piaţă. Această formă prezintă mai multe modalităţi de însuşire, de posesiune şi utilizare a bunurilor:

 proprietate individuală în cadrul căruia cel ce stăpîneşte factorii de producţie îi şi foloseşte

direct;

 proprietate privat-individuală în cadrul căreia proprietarul deţine factori de producţie pe care

îi utilizează cu lucrători salarizaţi nonproprietari;

 proprietatea privat-asociativă, forma principală actuală de proprietate particulară, se

prezintă, la rîndul ei, ca:

 asociaţii ale proprietarilor individuali;

 societăţi de capitaluri, în care proprietarii fie că utilizează salariaţi nonproprietari, fie că ei

însuşi sînt participanţi la procesul de producţie.
Proprietatea publică (de stat) prezentă în toate ţările lumii, în proporţii diferite, se caracterizează
prin aceea că bunurile, îndeosebi cele investiţionale, se află în proprietatea organizaţiilor statale
privite ca subiect de proprietate. Ea este cadrul favorabil pentru asigurarea existenţei şi dezvoltării
unor sectoare de largă utilitate publică: electricitate, distribuţia de gaz metan, apă şi canalizare,
transport aerian şi feroviar ş.a. gestionarea obiectului acestei proprietăţi revine în sarcina
administraţiilor publice centrale sau locale.
Din combinarea formelor fundamentale de proprietate, în proporţii diferite a rezultat proprietatea
mixtă, prezentă în toate ţările lumii.
Capitalul unităţilor ce fac parte din proprietatea mixtă are ca sursă de provenienţă participările
unor persoane fizice (proprietate individuală sau privată) şi ale unor persoane juridice (cooperative,
societăţi de capital) inclusiv ale diferitor întreprinderi şi organizaţii publice. Dacă au loc participări
din mai multe ţări, se formează proprietatea mixtă, multinaţională.
Realitatea economică poate atesta existenţa şi altor forme de proprietate, care însă reprezintă, de
fapt, modalităţi diferite de asociere a formelor menţionate.
Totalitatea formelor de proprietate apărute în concordanţă cu legile obiective, sînt compatibile.
Criteriul esenţial al compatibilităţii şi al modificării raporturilor dintre ele constă în sporirea
eficienţei economice şi în perfecţionarea aparatului tehnic de producţie al societăţii. În acelaşi timp,
pluralismul formelor de proprietate generează competiţia dintre ele. Aceasta în sensul că fiecare
unitate economică, indiferent de forma de proprietate, ia parte la procesul concurenţial general.
Particularităţile privatizării în Republica Moldova
În Republica Moldova a demarat procesul de privatizare propriu-zis, cînd în virtutea legii “Cu
privire la privatizare” sînt distribuite şi puse în aplicare conform destinaţiei lor bonurile
patrimoniale. Însăşi esenţa privatizării ca proces de înstrăinare a bunurilor statului în proprietatea
cetăţenilor şi asociaţiilor lor, efectuat de către organele puterii de stat. Au fost adoptate trei
programe de privatizare:

 1994 - privatizarea contra bonurilor patrimoniale;

 1995-1996 - privatizarea mixtă contra bonurilor patrimoniale şi mijloacelor băneşti;

 1997 - privatizarea contra bani.

Iniţiativa şi rolul decisiv în efectuarea procesului de privatizare îi aparţine statului. Privatizarea
patrimoniului economic al ţării la iniţiativa statului ne vorbeşte de faptul că statul îşi schimbă
programul de activitate economică fiind îndreptată spre căutarea noilor căi de avansare a eficacităţii
economice în cadrul economiei de piaţă.
PROPRIETATEA IN SISTEMUL ECONOMIEI CONTEMPORANE
In economia de piata exista o stransa legatura dintre formele de proprietate si modul de implicare a
agentilor economici in viata societatii. Formele de proprietate pot genera fie interes pentru sporirea
performantelor agentilor economici, fie dezinteres fata de intreaga desfasurare a activitatii
economice. S-a dovedit ca dezvoltarea societatii depinde de progresul inregistrat in materie de
proprietate.
CONCEPTUL, OBECTUL SI SUBIECTUL PROPRIETATII
Proprietatea este un concept complex, cu o incarcatura juridica, filosofica si economica. In sens
juridic proprietatea reprezinta „dreptul de a utiliza si de a dispune de un bun, intr-un mod excesiv si
absolut, sub rezerva unor limitari precizate de legiuitor”.
Optica juridica a proprietatii exprima relatia de posesiune a ceva de catre cineva. Viziunea filosofica
fundamentala ideea de proprietate, pornind de la personalitatea umana: in proprietate omule se
implica si se realizeaza ca fiinta totala, manifestandu-si responsabilitatea prin proprietatea pe care o
poseda, de care dispune si pe care o integreaza social prin folosire eficienta.
In sens economic, proprietatea este definita ca totalitate a relatiilor dintre oameni in legatura cu
bunurile, relatii legate de norme istoriceste determinate pe plan social. Ca raport socio-
economic,proprietatea exprima:
Dreptul de posesiune al bunurilor;
Dreptul de dispozitie asupra obiectului proprietatii;
Dreptul de gospodarire, administrare, gestionare a bunurilor;
Dreptul de a culege roadele utilizarii proprietatii.
In cadrul acestor atribute, dreptul de posesiune are rol hotarator,din acesta decurgand toate celelalte.
Aceste atribute reprezinta monopolul proprietarului, instrainarea lor fiind o functie exclusiva
acestuia: instrainarea lor totala genereaza relatii de vanzare-cumparare, donatie, mostenire; iar
instrainarea lor partiala provoaca relatii de inchiriere, arendare, concesionare.
Atributele mentionate ale proprietatii nu trebuie intelese simplist, in sensul ca se rezuma la puterea
de „a detine, a folosi si a dispune de lucruri”. In jurisprudenta vestului se opereaza cu conceptul de
proprietate inteles ca „un set de drepturi”, care determina legitimitatea participarii la procesul de
dezvoltare sociala.
In esenta, proprietatea exprima unitatea dintre obiectul si subiectul ei.
Obiectul proprietatii il formeaza bunurile, in intreaga lor tipologie:
bunurile de consum, vizeaza omul ca fiinta biologica, consumator de bunuri,
bunurile economice sau mijloacele de productie, vizeaza omul ca factor de productie.
Societatea este interesata atat in dezvoltarea productiei de bunuri de consum cat si a bunurilor
economice, de volumul si productivitatea acestora din urma depinzand, in buna parte, posibilitatea
de multiplicare a intregului obiect al proprietatii.
O forma distincta a proprietatii, care prezinta mult interes pentru ingineri este proprietatea
intelectuala, industriala si comerciala, reprezentata de patente, marci de fabrica sau comerciale,
dreptul de autor si drepturi conexe dreptului de autor, desene si modele industriale, scheme ale
configuratiei circuitelor integrate si altele.
Subiecti ai proprietatii sunt:
persoane fizice;
persoane juridice;
statul, care prin intermediul administratiei publice, detine, utilizeaza si gestioneaza o anumita parte
din bunurile societatii;
organizatiile internationale, constituite prin aderarea anumitor agenti din diferite tari.
In economia contemporana, odata cu progresul tehnico-stiintific, cu sporirea considerabila si
diversificarea obiectului proprietatii,se imbogateste structura raportului de proprietate. Proprietatea
evolueaza, adaptandu-se noilor conditii,permitand dezvoltarea continua a economiei de piata.
Astfel, se accentueaza pluralismul formelor de proprietate, se intensifica raporturile de competitie
intre formele proprietatii, are loc intrepatrunderea sferelor publice si private ale proprietatii.
Constituindu-se proprietatea mixta, se amplifica interventia statului in economie. In aceste conditii,
drepturile de proprietate formeaza o parte tot mai importanta din regulile care guverneaza
majoritatea interactiunilor economice, hotarand ce miscari economice trebuie facute. Pluralismul
formelor de proprietate creeaza premisele stimularii initiativei, ofera posibilitati neingradite de
actiune si optiune tuturor agentilor economici, prin instrumentele si mecanismele pietei. Revolutia
manageriala determina trecerea puterii de decizie si a controlului de la proprietari la manageri, fapt
reflectat si pe planul redistribuirii veniturilor. Cresterea interventiei statului in economie isi face
simtita tot mai mult prezenta prin parteneriat, in sensul transformarii statului intr-un veritabil
partener pentru intreprinzatori, integrandu-se organic in mecanismul economiei de piata.
FORMELE PROPRIETATII IN ECONOMIA DE PIATA
Istoria economica atesta existenta concomitenta a mai multor forme de proprietate, in cadrul
fiecareia distingem mai multe modalitati de insusire a factorilor de productie si de exercitare a
prerogativelor proprietatii de catre subiectul acesteia. Atat formele proprietatii cat si formele ei de
gestiune difera in timp si spatiu. Diversitatea formelor de proprietate si de gestiune a acestora
depinde de: epocile istorice, natura sistemelor economice, sistemul intereselor, competitia interna si
externa, specificul productiei, gradul de eficienta economica, dimensiunea unitatilor economice etc.
In economia de piata contemporana coexista urmatoarele forme principale:
proprietatea privata, cu forma de administrare individuala, individual-asociativa, privata de familie
si privat-asociativa;
proprietatea publica, aflata in proprietatea statului si in proprietatea unitatilor administrativ-
teritoriale;
proprietatea mixta, rezultata prin combinarea formelor de proprietate privata si publica, atat in
cadrul national, cat si la nivel international.
Proportia fiecarei forme de proprietate in cadrul economiilor nationale difera. In general in tarile cu
economie de piata proprietatea privata ocupa locul central, predomina. Compatibilitatea multiplelor
forme de proprietate are sens si suport in cresterea eficientei economice si in modernizarea
aparatului tehnic al societatii. Eficienta si rationalitatea economica reprezinta criteriul absolut de
apreciere a tuturor formelor de proprietate, care se afla intr-o permanenta competitie.
Ca forma principala a proprietatii in economia de piata, proprietatea privata se distanteaza de
celelalte forme prin urmatoarele avantaje:
asigura autonomie deplina unitatilor economice, constituind fundamentul libertatilor individuale si
al democratiei economice;
genereaza o concurenta reala intre agentii economici;
stimuleaza libera initiativa in infiintarea si dezvoltarea intreprinderilor;
asigura o cointeresare inalta si o motivare superioara in munca;
permite o mai buna adaptare a activitatii unitatii la cerintele schimbatoare ale pietei, diminuand
astfel riscul;
asigura raspundere maxima pentru valorificarea factorilor de productie ai unitatii pentru sporirea
eficientei ei economice.
Prin toate aceste virtuti, proprietatea privata sustine in mod constant interesul pentru o activitate
economica performanta. Datorita acestor avantaje, in sistemul economiei de piata intreprinderea
privata este considerata tipul fundamental si caracteristic de organizare a unitatilor economice. Cu
toate acestea, proprietatea privata nu este lipsita de unele limite, care pot fi insa inlaturate sau
atenuate prin interventia statului. Intre aceste limite avem in vedere faptul ca proprietatea privata:
contine tendinte de extindere continua, de concentrare si centralizare, conducand treptat la
monopoluri, cu urmari negative asupra functionarii mecanismului economiei;
permite tendinte de specula cu marfuri si titluri de proprietate;
poate favoriza o stare de nesiguranta materiala si neliniste in randul proprietarilor mici si mijlocii;
favorizeaza polarizarea societatii intre bogati si saraci, iar prin posibilitatea mostenirii conduce la
formarea unei paturi parazite.
In ceea ce priveste proprietatea publica, constituita in principal pe calea nationalizarilor si a unor
investitii speciale, ca avantaje de retinut:
cuprinde unele domenii devenite in mod traditional de utilitate publica, cum ar fi:transportul
feroviar, telecomunicatii, posta, retelele de apa, gaze, retele electrice, exploatarea si conservarea
unor resurse ale solului si subsolului etc.
se angajeaza in activitati cu riscuri mari dar necesare societatii, pentru care intreprinzatorii privati
nu manifesta interes, cum ar fi:cercetarea stiintifica si cercetarea spatiala;
asigura populatiei un acces mai larg la unele nevoi sociale:asistenta sanitara, invatamant public,
activitati culturale;
ofera o mai mare stabilitate locurilor de munca;
toate aceste virtuti ale proprietatii publice prezinta importanta deosebita pentru dezvoltarea oricarei
economii nationale, dar efectul lor se poate reduce daca nu se actioneaza consecvent in directia
atenuarii consecintelor si limitelor acesteia.
Astfel, in modul de organizare si conducere a activitatii unitatilor economice trebuie tinut seama de
faptul ca proprietatea publica:
limiteaza initiativa si creativitatea in procesul muncii, nivelul castigurilor fiind relativ mai redus;
determina instrainarea lucratorilor de mijloacele de productie folosite, limitand interesul si
raspunderea in activitatea lor;
datorita existentei mai multor verigi administrative, favorizeaza elemente de birocratism, care
intarzie in luarea deciziilor si reduce capacitatea de adaptare la schimbarile pietei;
poate admite nerentabilitatea unor intreprinderi care supravietuiesc prin subventii de la bugetul de
stat.
Proprietatea publica ocupa un loc mai putin important in SUA, Elvetia, si are o pondere mai mare in
tari ca: Franta, Italia, Germania, Austria, Anglia. In general, in toate tarile dezvoltate economic
exista un sector public puternic, care contribuie cu 25% la productia de bunuri economice si la
ocuparea fortei de munca. Rolul sectorului public este determinant in sistemul de invatamant,
ocrotirea sanatatii, justitiei, protectie sociala.
Analiza comparativa a proprietatii private si a proprietatii publice, sub aspectul avantajelor si
limitelor conduce la concluzia ca prezenta lor in economia de piata se impune in mod obiectiv,
fiecare, in virtutile proprii si functiile de compensare, contribuind la dezvoltarea economica si
asigurarea echilibrului general al societatii. Disciplina de piata impune egalitatea ambelor forme de
proprietate in fata legilor economice si juridice, fiecare unitate economica, indiferent de forma de
proprietate, participand la procesul concurential general.
Adancind cercetarea, se pot delimita avantaje si limite si in cadrul formelor de gestiune, proprii
fiecareia, ca si in cazul marii si micii proprietati. Din aceste puncte de vedere, avantajele si limitele
vizeaza:
capacitatea de adaptare la nevoia sociala si schimbarile pietei;
intensitatea interesului, initiativei si responsabilitatii pentru activitatea economica;
capacitatea investitionala, de cercetare si introducere a tehnicii noi;
sfera si intensitatea economiilor de scara, seriilor de fabricatie si riscului economic;
formele de organizare, specializare si conducere a productiei.
Importanta deosebita acordata intreprinderilor mici si mijlocii sunt, in general, mult mai receptive la
nevoile pietei, mai adaptabile la modificari si mai inovative in abilitatea de a raspunde cerintelor
consumatorilor, aducand o contributie semnificativa la imbunatatirea mediului competitional,
specific oricarei economii de piata. In plus, fiind un segment economic important, creator de locuri
de munca in sectoare de activitate supuse unor transformari structurale insemnate, intreprinderile
mici si mijlocii contribuie la stabilitatea sociala a zonei respective.
In cele 12 tari membre ale UE, intreprinderile mici si mijlocii detin 41% din totalul fortei de munca
angajate si 48,5% din volumul total al cifrei de afaceri realizate. In Romania, intreprinderile mici si
mijlocii reprezinta 18% din totalul fortei de munca si 43% din volumul total al cifrei de afaceri
realizate.
Proprietatea mixta, constituita prin diverse forme de cooperare intre unitati publice si agenti privati,
isi manifesta prezenta in toate tarile cu economie de piata. O structura mixta poate avea parteneri
locali, din tara in care se constituie si parteneri din alte tari, straini sau internationali.
Optiunea pentru constituirea unei societati mixte are la baza analiza avantajelor si dezavantajelor
care ar putea fi obtinute.
Principalele avantaje, comune ambilor parteneri, ar fi:
largirea nomenclatorului de marfuri fabricate si comercializate;
posibilitatea de adaptare a productiei la cerintele si exigentele de calitate, prezentare ale pietei
externe;
beneficierea de calificarea superioara si tehnica inalta a partenerilor;
obtinerea de beneficii valutare suplimentare din operatiuni comerciale sau financiare;
Ca dezavantaje de retinut:
diferente intre metodele de gestiune ale partenerilor care pot impiedica realizarea principiului
unitatii de gestiune, deci aparitia neintelegerilor intre parteneri;
diferente in sistemele monetare, juridice, precum si reglementari privind fiscalitatea, regimul vamal,
piata muncii etc.
evaluari diferite ale rezultatelor, in functie de interesul particular al fiecarui partener, precum si de
sistemul propriu de valori si institutii.
De analizat ar fi si avantajele constituirii societatilor mixte in tara si in strainatate. Astfel,
constituirea societatilor mixte in tara prezinta urmatoarele avantaje:
cucerirea de noi piete si extinderea pe pietele partenerilor straini;
importul de materii prime fara a greva balanta de plati valutare;
restrangerea cumpararii de licente, acestea putand face parte din aportul partenerului strain;
valorificarea superioara la export a unor resurse interne;
diminuarea unor importuri de produse prin fabricarea lor in tara.
Pentru societatile mixte, constituite in strainatate, avantajele principale sunt:
posibilitatea de a actiona pe piata tarii respective prin relatii directe;
obtinerea de facilitati vamale in unele tari;
efectuarea de operatiuni financiare care duc la obtinerea de resurse valutare importante.
Procedura de constituire a societatilor mixte cuprinde ca momente principale:alegerea partenerului
extern, stabilirea obiectului de activitate, alegerea nationalitatii societatii mixte, alegerea formei de
societate comerciala, stabilirea duratei de functionare si a marimii capitalului social, stabilirea
aportului partilor.
Rezulta, deci, ca in economia de piata pot exista variate forme de proprietate. Criteriile care decid
valabilitatea si extinderea uneia sau alteia dintre ele sunt eficienta economica si eficienta sociala.
Esential este ca respectiva conlucrare intre formele proprietatii sa duca la cea mai mare eficienta
totala.
Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate
Una din problemele - cheie în teoria economică este problema proprietăţii. Proprietatea asupra
mijloacelor de producţie determină în mâinele cui se află atât puterea economică, cât şi cea politică
în societate. Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameni
în legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate, relaţii guvernate de norme sociale, specifice
diferitor perioade istorice. Categoria “proprietate” poate fi examinată în trei aspecte: juridic,
economic şi filosofic.
În aspect juridic proprietatea reprezintă un bun economic, ce aparţine cuiva şi care se exprimă în
trei forme de drept: dreptul de a poseda bunurile, care constă în stăpânirea efectivă a bunurilor;
dreptul de a folosi bunurile, care constă în folosirea calităţilor utile ale bunurilor; dreptul de a
administra bunurile, care constă în determinarea destinului bunurilor.
În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de gospodărire, care apar între
oameni în procesul de producţie şi care includ următoarele elemente: relaţii de însuşire a factorilor
de producţie; relaţiile de folosire economică a mijloacelor materiale, care apar în condiţiile, când
proprietarul mijloacelor de producţie personal nu se ocupă cu utilizarea lor, ci transmite dreptul de
utilizare a acestora altor persoane (de ex., relaţiile de arendă, relaţiile de concesiune); relaţiile de
realizare economică a proprietăţii, care au loc numai în cazul dacă ea aduce proprietarului un
anumit venit în formă de profit, dobândă, rentă, dividend.
În aspect filosofic în relaţiile de proprietate omul se implică şi se realizează ca fiinţă totală,
individul manifestându-şi responsabilitatea prin proprietatea pe care o posedă şi pe care o integrează
social prin folosire eficientă.
În esenţă, proprietatea exprimă unitatea dintre subiectul şi obiectul ei. Subiecţii proprietăţii sunt
persoanele care deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct şi
nemijlocit drepturile asupra acestora. În calitate de subiecţi ai proprietăţii pot fi: persoanele fizice,
juridice, statul şi organizaţiile internaţionale. Obiectul proprietăţii îl formează bunurile în jurul
cărora se creează relaţii de proprietate. Ca obiecte ale dreptului de proprietate pot fi: pământul,
clădirile, utilajul, obiectele culturii materiale şi spirituale, banii, hârtiile de valoare ş a.
Dreptul de proprietate apare pe următoarele căi: pe baza activităţii de muncă şi de producţie; pe
calea moştenirii; pe calea restabilirii dreptului de proprietate; pe alte căi care nu contravin
legislaţiei în vigoare. Relaţiile de proprietate pot funcţiona normal numai în condiţiile existenţei
unui stat democratic întemeiat pe relaţiile de drept, stat care apără toate formele de proprietate.
În ţările cu economie de piaţă, inclusiv în Republica Moldova, există două tipuri de proprietate:
privată şi publică şi o combinare al acestora – proprietate mixtă. În cadrul acestor tipuri există mai
multe forme de proprietate.
Principala formă de proprietate în economia de piaţă este proprietatea privată, care se manifestă
în următoarele forme:

 proprietatea particulară prezentată de micii producători (gospodării ţărăneşti, gospodării

meşteşugăreşti, întreprinderi mărunte comerciale, unităţi familiale ce prestează servicii etc.);

 proprietatea privată întemeiată pe utilizarea muncii străine, pe angajarea salariaţilor;

 proprietatea privată asociativă (societăţile pe acţiuni, corporaţiile, cooperativele etc.).

Proprietatea privată are avantaje şi dezavantaje. Avantajele proprietăţii private: ea asigură
autonomie deplină unităţilor economice; generează concurenţă reală între agenţii economici;
stimulează libera iniţiativă în crearea şi dezvoltarea întreprinderilor; asigură o cointeresare şi o
motivaţie superioară în muncă şi în economisire; ea permite o mai bună adaptare a activităţii
economice la nevoile pieţei; ea constituie fundamentul libertăţilor individului şi ale democraţiei
economice. Dezavantajele proprietăţii private: ea conţine tendinţe de concentrare a producţiei şi
formarea monopolului; ea contribuie la polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci; ea provoacă stări de
nesiguranţă în rândurile proprietarilor mărunţi în lupta de concurenţă. Aceste laturi negative ale
proprietăţii private pot fi minimizate prin intervenţia statului în activitatea economică.
Proprietate publică este prezentată în toate ţările şi se caracterizează prin faptul că o parte
considerabilă de bunuri se află în proprietatea statului şi diferitor administraţii publice locale.
Avantajele proprietăţii publice: ea permite organizarea unor activităţi cu riscuri mari pe care
agenţii privaţi nu le pot suporta; ea cuprinde unele domenii de activitate care presupun investiţii
mari de capital; ea asigură satisfacerea multor nevoi sociale; ea oferă o stabilitate mai durabilă a
locurilor de muncă. Dezavantajele proprietăţii publice: ea nu stimulează suficient iniţiativa
lucrătorului şi a interesului economic personal; ea admite nerentabilitatea unor întreprinderi (fiind
susţinute prin subvenţii din bugetul de stat); ea duce în unele cazuri la frânarea concurenţei şi
aplicarea preţurilor de monopol; ea favorizează elemente de birocratism.
Proprietatea mixtă, care prezintă o combinare a proprietăţii private şi celei publice, se manifestă în
următoarele forme:

 proprietatea mixtă cu participarea capitalului public naţional şi străin;

 proprietatea mixtă cu participarea capitalului privat naţional şi străin;

 proprietatea mixtă cu participarea capitalului naţional public şi privat.

În Republica Moldova structura proprietăţii în anul 2002 a fost următoarea: proprietatea privată –
93,4 %; proprietatea publică – 3,8 %; proprietatea mixtă (publică şi privată, fără participarea
capitalului străin) – 0,5 %; proprietatea mixtă cu participarea capitalului străin – 1,4 %; proprietatea
străină – 0,9 %.
Economia naturală şi caracteristicile ei
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care nevoile de
consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la schimb. În economia
naturală fiecare gospodărie individuală execută toate activităţile – de la obţinerea diferitor materii
prime până la pregătirea lor pentru consum.
Economia naturală are următoarele trăsături: în economia naturală producătorul din punct de
vedere economic este izolat; producătorul nemijlocit este înzestrat cu mijloace de producţie
necesare pentru înfăptuirea producţiei; produsul creat în economia naturală e destinat pentru
satisfacerea cerinţelor producătorului şi pentru consumul din interiorul gospodăriei; în economia
naturală pământul constituie principalul factor de producţie; baza economică în economia naturală
constă din cules, vânătoare şi cultivarea pământului; economia naturală e întemeiată pe tehnica
rutină, de aceea, nivelul de eficienţă economică este foarte jos; în economia naturală predomină
diviziunea naturală a muncii; relaţiile de producţie în economia naturală se manifestă într-o formă
transparentă, ca relaţii dintre oameni, şi nu ca relaţii dintre produsele muncii lor; forţa de muncă în
economia naturală este lipsită de mobilitate, deoarece este strict legată de o anumită unitate de
producţie; ramura principală în economia naturală este agricultura îmbinată cu meşteşugul casnic.
Toate aceste trăsături relevă conservatismul, stabilitatea relativă şi existenţa economiei naturale în
decursul multor mii de ani. Rămăşiţi ale economiei naturale în forma sa clasică astăzi întâlnim în
unele ţări din Africa. Pe măsura aprofundării diviziunii sociale a muncii economia naturală treptat
cedează locul economiei de schimb.
Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb
Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care agenţii
economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii
cerinţelor. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a
activităţii economice în lumea contemporană.
Germenii economiei de schimb au apărut în perioada descompunerii comunităţilor primitive,
dezvoltându-se continuu pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor. În
principal, această dezvoltare a fost rezultatul extinderii meşteşugurilor şi apoi a industriei,
inaugurată de prima revoluţie industrială.
Economia de schimb are următoarele trăsături:

 Specializarea agenţilor economici în baza diviziunii sociale a muncii, care se

caracterizează prin separarea diferitor categorii de muncă şi fixarea lor ca activităţi
specializate. A.Smith a subliniat, că diviziunea şi specializarea reprezintă cel mai important
factor de progres pentru individ şi pentru societate, este baza perfecţionării forţelor de
producţie, a stimulării şi chibzuinţei producătorului. Specializarea unui agent economic într-
un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, avantajul obţinut dintr-o
activitate în raport cu alta. Deciziile de specializare se întemeiază pe teoria avantajului
 relativ (comparativ). Un agent economic dispune de un avantaj comparativ în raport cu alţii,
dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi. Un
agent economic deţine un avantaj absolut atunci, când produce o cantitate dată de bunuri cu
mai puţine resurse în raport cu oricare alt agent economic.

 Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Autonomia înseamnă că agenţii

economici au dreptul de decizie referitor la volumul de producţie şi realizarea acestuia.
Autonomia este fundamentată pe interesul agentului economic şi pe proprietatea privată.

 Oscilarea activităţii economice în jurul pieţei. În cadrul pieţei se efectuează schimburile

dintre agenţii economici, între producător şi consumator. Piaţa devine astfel instituţia
centrală în jurul căreia oscilează întreaga viaţă economică. Nici un agent economic (fie
producător sau consumator) nu se poate izola de piaţă, care devine mediator în relaţiile
economice dintre producători şi consumatori. Anume piaţa informează agenţii economici ce
să producă, cât să producă şi pentru cine să producă. Schimbul dintre agenţii economici
poate avea loc direct M-M (un anumit bun contra altuia) sau intermediat de monedă (M-B-
M). Actualmente majoritatea schimburilor se realizează prin mijlocirea monedei, ceea ce
face ca economia de schimb contemporană să se numească economie monetară.

 Tranzacţiile unilaterale şi bilaterale de piaţă. În cadrul economiei de schimb între agenţii

economici se desfăşoară permanent fluxuri (tranzacţii) de bunuri şi monedă de două tipuri:
unilaterale (de transfer), care reprezintă mişcări univoce de bunuri (donaţii, subvenţii,
impozite, taxe etc.); bilaterale, care reflectă mişcările reciproce, biunivoce de bunuri între
doi agenţi economici.

 Bunurile economice îmbracă forma de marfă. În condiţiile economiei de schimb

majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă de marfă. Marfa reprezintă un bun
economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat
vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale pe piaţă.
Economia de schimb în evoluţia sa trece prin două faze: inferioară şi superioară. La faza inferioară
schimbul de bunuri avea caracter întâmplător sau „mut” (în economia primitivă). La faza superioară
schimbul de bunuri are caracter permanent şi, de regulă, este mijlocit de monedă. Faza superioară
de schimb a primit denumirea de producţie de mărfuri.
Producţia de mărfuri reprezintă o formă de organizare a economiei în care agenţii economici
produc pentru piaţă, pentru satisfacerea nevoilor altor oameni. Producţia de mărfuri se deosebeşte
de producţia de bunuri materiale: a) producţia de mărfuri include numai acele bunuri materiale, care
sunt destinate schimbului prin intermediul pieţei, pe când producţia de bunuri cuprinde toate
bunurile materiale şi nemateriale create în societate, indiferent – în formă de marfă sau în formă de
autoconsum; b) producţia de bunuri economice a apărut odată cu apariţia societăţii umane, pe când
producţia de mărfuri apare la o anumită treaptă de dezvoltare istorică, când schimbul de bunuri
devine permanent şi mijlocit de monedă.
Istoria cunoaşte două tipuri de producţie de mărfuri: producţia de mărfuri simplă (mica producţie de
mărfuri) întemeiată pe munca personală a producătorului şi marea producţie de mărfuri întemeiată
pe angajarea muncii străine. Mica producţie de mărfuri a dominat în epoca sclavagismului şi
feodalismului, iar marea producţie de mărfuri e caracteristică pentru capitalismul liberei concurenţe
şi pentru economia mixtă contemporană.
Banii şi funcţiile lor
Apariţia banilor a însemnat o mare descoperire în istoria umană, care poate fi comparată cu apariţia
limbajului. Banii servesc ca mijlocitori în relaţiile dintre oameni, la fel cum limba serveşte ca
unealtă de comunicare între oameni.
Procesul de apariţie a banilor e legat de etapele de dezvoltare a economiei de schimb şi cuprinde
patru faze:

 faza în care în calitate de echivalent în procesul de schimb serveau mărfurile mai mult
solicitate (sarea, vitele ş.a.);

 faza în care în calitate de echivalent serveau metalele preţioase (lingourile sau obiectele de
aur, argint, cupru, aramă);

 faza în care în calitate de echivalent serveau monedele bătute (în China monedele au apărut
în sec. XI î.e.n., în Grecia – în sec. VIII î.e.n., în Roma – în sec. V î.e.n.);

 faza în care în calitate de echivalent general al schimbului au devenit banii de hârtie şi

bancnotele. Bancnotele au apărut în sec. XVII şi circulau în rând cu monedele de aur şi
argint şi puteau fi convertite în aur şi argint la prima cerere a posesorului. Însă cu timpul au
fost emise mai multe bancnote decât rezervele de aur, ceea ce a adus la înlocuirea lor cu bani
de hârtie (în China banii de hârtie au apărut în sec. XII, în ţările europene – în sec. XVII).
Aşadar, banii în esenţa lor au fost timp îndelungat o marfă specifică cu valoare intrinsecă, care au
îndeplinit funcţia de echivalent general. Actualmente, în urma demonetizării aurului, banii au
încetat de a mai fi marfă. Ceea ce numim astăzi bani sunt titluri de valoare emise de stat, investite
cu putere de cumpărare şi de plată.
Banii îndeplinesc următoarele funcţii:

 măsura valorii mărfurilor şi serviciilor. Banii îndeplinesc această funcţie în mod ideal
(abstract). Valoarea mărfii exprimată în bani constituie preţul ei;

 funcţia mijloc de circulaţie. Cu apariţia banilor schimbul de mărfuri se înfăptuieşte după

formula: M-B-M. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de circulaţie în mod real;

 funcţia mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în cazul, când actele de vânzare şi
cumpărare nu coincid în timp şi spaţiu (remunirarea muncii, restituirea împrumuturilor, plata
arendei, chiriei ş a.). Actualmente în calitate de mijloc de plată servesc la fel: cambia,
cecurile, cartelele magnetice („banii electronici”);

 funcţia mijloc de acumulare. În prezent banii pot fi acumulaţi în băncile comerciale sau în
obiecte imobiliare şi în formă de investiţii în afaceri;

 funcţia de bani universali, care sunt utilizaţi în relaţiile economice dintre ţări, în comerţul
extern, în deservirea turismului, în acordarea împrumuturilor internaţionale etc. În prezent în
calitate de bani universali servesc deviziile (EURO, dolarul american, lira sterlină engleză şi
ienul japonez).
În actuala economie de piaţă rolul economic al banilor constă în următoarele: banii servesc ca
etalon general de măsură a valorilor de mărfuri şi servicii. Fluxul de bani, în viziunea economistului
american P.Samuelson, este sângele care irigă sistemul economic; prin intermediul banilor are loc
repartiţia bunurilor create în societate; prin intermediul banilor se efectuează atragerea şi utilizarea
factorilor de producţie; banii servesc ca mijloc principal de control asupra activităţii economice;
banii servesc ca instrument de sporire a rentabilităţii economice la nivel micro şi macroeconomic.
Atributele principale ale banilor (monedei) sunt: moneda trebuie să fie acceptabilă (ea trebuie să
fie acceptată ca mijloc de plată de toţi agenţii economici); moneda trebuie să fie durabilă (să aibă o
viaţă naturală îndelungată); moneda trebuie să fie convenabilă în circulaţie (să fie folosită cu
uşurinţă); moneda trebuie să fie divizibilă (să poată fi folosită la orice tranzacţie mare sau mică);
moneda trebuie să fie uniformă, identică (să fie de aceeaşi calitate, mărime, să îndeplinească
aceleaşi funcţii); moneda trebuie să aibă o valoare stabilă (puterea de cumpărare a monedei trebuie
să fie stabilă timp îndelungat); moneda trebuie să fie apărată de orice falsificări.
Totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune economia naţională la un moment dat contribuie
masa monetară. Ea include: moneda în numerar; cecuri la purtător; cont la vedere în băncile
comerciale; cont bancar pe termen; acţiunile (care pot fi vândute sau cumpărate); activele reale
(obiecte de lungă durată, care pot fi realizate). Masa monetară are două componente:
disponibilităţile băneşti propriu-zise, care pot să stingă imediat o datorie sau să mijlocească direct
o tranzacţie comercială; disponibilităţile semimonetare, care necesită una sau mai multe
operaţiuni pentru ca posesorul lor să ajungă la bani lichizi (acţiunile, cambiile, biletele de ordin ş
a.).
Una din funcţiile sistemului monetar este reglarea procesului de circulaţie a banilor. Cantitatea
de bani necesară pentru asigurarea circulaţiei normale a mărfurilor şi serviciilor poate fi calculată în
baza următoarei formule:
CB = (SP-C+Pc-AR)/VR,
unde: CB – cantitatea banilor în circulaţie;
SP – suma preţurilor a mărfurilor şi serviciilor;
C – suma preţurilor la mărfurile realizate în credit;
Pc – suma plăţilor curente;
AR – suma achitărilor reciproce;
VR – viteza de rotaţie a monedei.
Sistemele economice şi caracteristica lor
Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care caracterizează viaţa
economică a unei societăţi determinate.
Sistemul economic include: relaţiile economice bazate pe diferite forme de proprietate asupra
resurselor economice şi a rezultatelor activităţii economice; formele organizatorice de gospodărire;
mecanismele de reglare macroeconomică; relaţiile şi legăturile economice dintre subiecţii activităţii
economice.
Istoria cunoaşte mai multe tipuri de sisteme economice, principalele fiind: sistemul economiei de
piaţă bazat pe libera concurenţă; sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă;
sistemul economiei tradiţionale; sistemul economiei de comandă.
Sistemul economiei de piaţă a liberei concurenţe (numit capitalism pur) s-a consolidat în sec.
XVIII şi a încetat să funcţioneze la începutul sec. XX. Acest sistem are următoarele trăsături:
proprietatea privată asupra resurselor investiţionale; concurenţa liberă; prezenţa pe piaţă a mai
multor cumpărători şi vânzători ai produselor similare; libertatea personală a tuturor participanţilor
în activitatea economică;
Sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă. Acest sistem a apărut în mod
evoluţional în urma transformărilor cardinale a sistemului liberei concurenţe (dezvoltarea
progresului tehnico-ştiinţific, extinderea infrastructurii sociale, creşterea intervenţiei statului în
activitatea economică).
Sistemul economiei mixte, numit sistem real al economiei cu piaţă concurenţială, are următoarele
trăsături:

 sistemul economiei mixte este întemeiat pe două tipuri de proprietate: privată, care cuprinde
majoritatea patrimoniului şi proprietatea publică, care include proprietatea de stat şi
municipală. Subiecţii fiecărui tip de proprietate îşi asumă în mod autonom şi pe deplin
dreptul de a decide în condiţii de risc şi incertitudine, suportând integral consecinţele
acestora;

 în economia mixtă există mai multe forme de gospodărire (individuală, colectivă,

corporativă);

 economia mixtă este decentralizată, funcţionarea căreia se bazează pe relaţiile de piaţă, pe

cadrul legislativ şi a unor pârghii economico-financiare;

 în economia mixtă există mecanisme noi de dirijare (la nivel microeconomic – sistemul de
marketing, iar la macro nivel – sistemul de planificare indicativă);

 în economia mixtă are loc îmbinarea mecanismelor de piaţă cu mecanismele reglării de stat a
activităţii economice. Piaţa orientează agenţii economici cât şi pentru cine să producă bunuri
necesare, ce resurse să fie alocate, ce tehnologii să fie implementate pentru a concorda oferta
cu nevoile sociale. Această reglare piaţa o face prin mecanismul preţurilor de echilibru.
Statul veghează la respectarea regulilor pieţei, completează şi corectează mecanismul său,
folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-financiare;

 în economia mixtă preţurile pentru majoritatea bunurilor economice se formează liber prin
negocieri între vânzători şi cumpărători, fără intervenţii administrative ale statului şi fără
practici monopoliste;

 în economia mixtă există diferite forme de concurenţă imperfectă (monopol, oligopol).

Concurenţa loială îi favorizează pe cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi şi
inadaptabili;

 pentru economia mixtă e caracteristică o înaltă eficienţă economică, bazată pe o structură

tehnico-economică modernă (factori de producţie, nivel calitativ, mod de combinare) şi pe
 libertate economică şi democraţie;

 în economia mixtă funcţionează sistemul de protecţie socială a populaţiei atât din partea
statului (majorarea asignărilor bugetare pentru asigurarea socială a păturilor vulnerabile), cât
şi din partea întreprinderilor (asigurarea angajaţilor cu hrană, deservire medicală, ridicarea
nivelului de calificare etc.);

 în economia mixtă există un sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-şi

asumă reglarea operativă a masei monetare şi prestarea agenţilor economici servicii şi
informaţii necesare adoptării deciziilor respective.
Sistemul economiei tradiţionale, care funcţionează în ţările subdezvoltate economic, are
următoarele trăsături: e întemeiat pe munca manuală, pe tehnologile şi tehnică înapoiată; există
multiple forme de gospodărire, inclusiv gospodărie naturală; domină capitalul străin, care utilizează
resursele materiale şi umane la un preţ redus; predomină tradiţiile vechi, valorile religioase şi
culturale; divizarea societăţii în caste, dinastii de neam, ce frânează în mare măsură progresul social
economic; rolul activ al statului în crearea infrastructurii de producţie şi sociale.
Sistemul economiei de comandă a funcţionat în U.R.S.S. şi în alte ţări exsocialiste. Acest sistem
are următoarele trăsături: este întemeiat pe proprietatea de stat asupra tuturor resurselor economice;
el este dirijat de sistemul birocratic de comandă; în el are loc dominanţa monopolistă de stat în toate
domeniile de activitate; în el lipseşte concurenţa liberă între producători; în acest sistem are loc
dominanţa şi dictatul producătorului faţă de suveranitatea consumatorului; în el lipseşte stimularea
materială a producătorilor, ce se reflectă negativ asupra productivităţii muncii şi calităţii produselor.
În cadrul fiecărui sistem economic există mai multe modele naţionale de organizare a economiei,
care sunt condiţionate de particularităţile istorice, de nivelul de dezvoltare economică, de condiţiile
sociale şi naţionale ale fiecărei ţări.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au produs bunuri pentru consumul propriu, iar – mai
tarziu – si pentru schimb.Atunci cand schimbul de marfuri a depasit etapa de troc, a aparut piata,
unde schimbul de marfuri a fost masurat prin etalonul monetar. Piata a determinat apoi formarea
preturilor in functie de cerere si oferta; a aparut astfel ceea ce numim astazi “economia monetara”.
Intr-un anumit fel, asa cum ne invata descoperirea monedelor primitive, piata este un mijloc
de productie si de schimb, ale carei origini se situeaza foarte departe in istoria omenirii. O perioada
indelungata din istoria societatii, oamenii au participat la un schimb modest de marfuri, ca sa nu
spunem marginal, in ansamblul activitatii lor. Ramane determinanta autoritatea familiala, tribala sau
sateasca. Incepand cu secolul al XVII-lea asistam – la inceput cu intreruperi iar, mai apoi, continuu
– la aparitia pietei ca mod dominant de organizare si regularizare a activitatii umane.
Astazi ne aflam in situatia in care nu exista nici o activitate care sa scape de sub influenta
pietei. Chiar si in activitatea din gospodarie, munca gospodinelor este inlocuita de roboti mecanici,
produsi si raspanditi in cantitati mari pe suprafata pamantului. Piata a devenit modul de viata si de
productie caracteristic societatii umane civilizate in care traim.
Piata a nascut, de-a lungul istoriei, notiunea de proprietate. A intrat in viata cotidiana si in
limbajul comun al oamenilor ca nimic nu poate fi schimbat in afara de ceea ce se poseda si a carui
folosinta sau disponibilitate nu risca sa fie revendicata intr-o buna zi de altii. In aceasta optica,
evocarea rolului pietii in economie nu poate fi disociata de studiul institutiilor legate de regimul
juridic al proprietatii si deci de ceea ce economistii numesc economie de piata.
Economia de piata reprezinta acel mod de organizare si desfasurare a vietii economice, bazat pe
parghii economico-financiare, obiectiv determinate de relatiile cerere-oferta, in care bunurile si
serviciile create, in mod precumpanitor, in sectorul privat trec la consummatorprin intermediul
pietei concurentiale, intregul sistem fiindsubordonat obtinerii de profit si realizarii bunastarii
sociale.
Caracterizarea economiei de piata actuale din tările dezvoltate presupune luarea in
considerare si a acelor elemente care, fata de perioadele anterioare, reflecta schimbari in
mecanismul relatiilor de piata. Economiile de piata moderne sunt economii mixte, deoarece in
procesul general de functionare si dezvoltare a economiei nationale participa si statul, impletindu-se
mecanismul de piata cu interventia statului in procesul general de reglementare macroeconomica,
de asigurare a echilibrului economic si cresterii economice. Intervenţia statului in economie nu
afecteaza, insa, ambianta de libertate economica, nu desfiinteaza piata; rolul hotarator in alocarea si
utilizarea resurselor, in deciziile si comportamentul agentilor economici, apartine mecanismelor
pietei.
Ca si celelalte tări din Europa de Est, Romania se află in perioada de tranzitie la economia
de piata, al cărui continut il constituie infaptuirea reformei economice - proces de mare
complexitate, de profunde schimbări structurale in relatiile de proprietate, in formele de organizare
si conducere a activitatii economice, in sistemul de instrumente economice si financiare etc. Odata
cu desfiintarea vechilor structuri ale unei economii supercentralizate, se creeaza, treptat, noi
structuri, parghii si mecanisme proprii economiei de piata, bazata pe autonomie decizionala a
agentilor economici, pe libertatea economica, pe libera initiativa.
In ansamblul transformarilor care au loc, rolul esential il are restructurarea proprietatii, in
cadrul careia, pe baza reglementarilor existente, se realizează privatizarea, luand nastere un
important sector privat, in intreaga noastra economie. Ca urmare, principala entitate economica, in
structura economiei, o va constitui intreprinderea privata, care permite autonomie, stimulează libera
initiativa si cresterea eficientei.
De asemenea, in tara noastra, are loc procesul de retehnologizare, de inlocuire a tehnicilor şi
tehnologiilor invechite si de introducere a altora noi, perfectionate, care sa asigure randament
economic superior si competitivitate.
Comportamentul agenţilor economici, orientarea activitatii in functie de propriile lor
interese, au la baza raportul dintre cerere si oferta, la piata, in contextul luptei de concurenta.
Totodata, reforma economica presupune cresterea rolului parghiilor economico financiare -
pret, salariu, profit, dobanda, impozite si taxe etc. - in functionarea economiei, in stimularea
agentilor economici pentru asumarea riscului in afaceri, pentru incurajarea investitiilor etc. In
aceasta directie, s-a trecut la liberalizarea preturilor de desfacere a produselor si serviciilor catre
consumatori, concomitent cu practicarea unor preturi controlate de catre stat la produsele de
importanta vitala pentru populatie, pentru economia naţionala.
Economia de piata – subliniau Sorica Sava si Eufrosina Ionescu – se defineste ca o economie a carei
functionare se realizeaza prin mecanismelepietei libere, bazata pe proprietatea private, fara existenta
unor actiuni restrictive ale statului in domeniile productiei, schimbului, repartitiei, consumului,
preturilor si circulatiei monetare. Actiuni restrictiveimpuse de stat exista doar in domeniul unor
reguli generale cum sunt pastrarea ordinei publice, respectarea normelor sanitare, protejarea
mediului inconjurator. In economia de piata continua urmatoarele mentionate, fiecare entitate
economica – de la individ pana la cea mai mare corporatie – este libera sa cheltuiasca, sa
economiseasca si sa contracteze relatii economice dupa propriul interes, tinand seama insa si
respectandregulile impuse de societate. La aceasta se mai adauga si absenta completa sau prezenta
minima a reglementarilor guvernamentale asupra economiei, ceea ce reprezinta o cerinta importanta
a economiei de piata.
Potrivit definitiei date de dictionarul economic britanic, economia de piata este un sistem
economic ce se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: deciziile privind alocarea resurselor si
produselor sunt adoptate pe baza preturilor generate, schimburi voluntare intre producatori,
consumatori, muncitori si proprietari, factorilor de productie; intr-o asemenea economie deciziile
sunt descentralizate – adica ele sunt adoptate in mod independent de grupuri si indivizi mai degraba
decat de planificatori centrali; economia de piata, in mod obisnuit, implica existenta unui sistem al
proprietatii private asupra mijloacelor de productie, economia de piata poate functiona si in cazul
existentei in economia nationala a unei anumite fractiuni a proprietatii sociale, fiind obligatoriu insa
ca cea private sa fie preponderenta.
Sistematizand ideile de mai sus se poate concluziona ca economia de piata se defineste prin
existenta urmatoarelor conditii si trasaturi principale:
1. Proprietatea privata, care asigura agentului economic dreptul de apropiere, de folosinta si
de dispozitie asupra mijloacelor de productie, formeaza suportul material de baza al economiei de
piata. Ea reprezinta, totodata, premisa si caracteristica esentiala a economiei de piata intrucat
asigura libertatea, autonomia, interesul si deplina responsabilitate a agentilor economici pentru toate
actiunile economice intreprinse de acestia. Dreptul inidividului, impreuna cu dreptul de proprietate
–ambele fiind asigurate si aparate prin lege – dau garantia libertatii de actiune si imboldului creativ
al agentilor economici. Acesti factori conditioneaza in mare masura ridicarea performantei
intregului sistem economic.
2. Multipolaritatea reprezentata de pluritatea centrelor autonome de activitati economice, de
gestiune si de decizie. Aceste centre reprezinta agenti economici aflati in relatii libere de schimb pe
baza unor preturi formate pe piata prin mecanismul cererii si ofertei.Locul central il ocupa
intreprinderea (firma) ca unitate economica ce asigura legatura dintre pietele de bunuri si servicii,
pietele factorilor de productie si pietele banesti. Cu toata multitudinea agentilor economici, in
economia contemporana exista tendinta formarii grupurilor de forta sau de presiune – monopoluri,
oligopoluri nationale si multinationale, sindicate profesionale, etc. care modifica din interior
sistemul economic, in primul rand, raportul de forte intre agentii economici, intre diferiti poli in
cadrul economiei.
3. Profitul constituie obiectivul principal al agentilor economici. In principiu, randamentul
propriilor capacitati si competenta determina limita privind nivelul profitului. In conditiile liberei
concurente si ale unui mare numar de producatori si cumparatori au loc schimburi echivalente, iar
factorii de productie (reprezentati de forta de munca, pamant, capital financiar si capital fizic
angajat in unitati de productie) sunt remunerate prin salarii, renta, dobanda, profit.
Privind fenomenele in dinamica, concurenta determina agentii economici sa introduca
imbunatatiri si inovari in procesele de productie si de schimb. Cei mai ingeniosi si mai tenaci agenti
economici reusesc sa reduca costurile si, prin aceasta, sa sporeasca profitul. Desi sporirea puterii de
actiune a monopolurilor si oligopolurilor distorsioneaza relatiile de piata, afectand nivelul preturilor
si profitului, totusi, fondul general pe care se desfasoara activitatea agentilor economici ramane
concurenta, iar obiectivul principal- maximizarea profitului.
Spre deosebire de salarii, renta si dobanda - ca forme de remunerare a factorilor de productie
(forta de munca, pamant, bani)-, ce au o anumita constanta in timp, profitul are un grad mai ridicat
de risc fiind expus unor oscilatii in functie de conjunctura pietei.
4. Monetizarea economiei constituie dezvoltarea relatiilor monetare, avand ca scop general
cresterea performantelor sistemului economic.Monetizarea se exprima si are ca principale obiective
concrete: masurarea si compensarea tensiunilor provocate, pe de o parte, de raritatea resurselor si a
produselor, iar pe de alta parte, de trebuintele consumatorilor, formarea si utilizarea eficienta a
capitalurilor, flexibilizarea proceselor economice prin inlaturarea frictiunilor si adaptarea unitatilor
la nevoile pietei prin efectuarea de servicii bancare si de credit.
5. Descentralizarea este reprezentata de deciziile luate de catre agentii economici
independenti, coordonarea si echilibrul economic realizandu-se in mod spontan prin intermediul
relatiilor de piata. Preturile libere sunt principalii purtatori de informatii si de stimulare materiala ce
determina actiunile si comportamentele agentilor economici.
6. Interventia indirecta a statului in economie, nu pentru a suplini functiile pietei, ci pentru a
inlatura unele frictiuni si insuficiente in functionarea mecanismelor economice si a evita unele
consecinte negative ale acestei functionari. Pentru a respecta libertatea de decizie a agentilor
economici si a pastra cat mai nealterate concurenta si actiunile parghiilor si legilor economice de
piata, interventia statului se face nu direct prin plan si pe cale administrativa, ci in mod indirect prin
politica fiscala si monetara, precum si prin politica de protectie sociala.
In conditiile economiei de piata, activitatea economica se desfasoara pe baza liberei
initiative a agentilor economici, a pluralismului formelor de proprietate, pornindu-se de la cerintele
pietei si urmarindu-se obtinerea de rezultate economico-financiare cat mai bune.
Agentii economici isi intemeiaza activitatea si functiilor lor in economia de piata pe baza
pluralismului formelor de proprietate si in conditiile in care proprietatea privata, in diversele ei
modalitati concrete de manifestare, detine locul central.
Intr-o larga acceptiune, proprietatea reprezinta raporturile dintre oameni in legatura cu
insusirea bunurilor existente in societate sau realizate prin activitatea economica, relatii guvernate
de norme sociale specifice diferitelor perioade istorice.Ea este baza puterii si controlului in
intreprindere si in societate. Acest concept cuprinde, in interdependenta lor, mai multe laturi.
In primu rand, sub aspect cantitativ, material, obiectul proprietatii 1 constitue bunurile, in
intreaga lor tipologie. Un rol aparte il au bunurile de productie, deoarece de volumul si
productivitatea lordepinde, in buna parte, gradul de multiplicare a obiectului proprietatii in viitor. In
acelasi timp, proprietatea asupra bunurilor de productie are un rol hotarator asupra independentei
economice a membrilor societatii.
In al doilea rand, subiectii proprietatii sunt agentii vietii economice care isi exercita, prin
modalitati variate, atributele in legatura cu obiectul proprietatii, rezultand, in consecinta,
pluralismul formelor acesteia si impletirea lor.
In calitate de subiecti ai proprietatii apar indivizii ca persoane fizice, familiile,
sociogrupurile si organizatiile nationale si internationale. Indivizii apar ca subiecti in toate formele
proprietatii; cei care sunt producatori isi valofifica liber forta de munca de care dispun si isi
utilizeaza direct obiectul proprietatii; in cazul in care nu sunt si producatori, indivizii posesori de
bunuri isi exprima calitatea de subiectii ai proprietatii in modalitati variate, in afara celei de folosire
directa a obiectului acesteia, rezultatele folosirii productive a bunurilor repartizandu-se intre
posesorii acestora si salariati.. Sociogrupurile, ca entităţi complexe, delimitate după criterii
variate (locul in sistemul proprietăţi, incadrarea in diviziunea socială a muncii etc.), sunt de o mare
diversitate, de la cele mai simple, cum sunt asocierile de persoane, la cooperative si la multitudinea
formelor de societati comerciale in toate domeniie. Organizatiile, ca subiect al proprietatii, in cadrul
national-statal apar ca uniuni de intreprinderi constituite pe ramuri, sectoare de activitate, zone etc.
Insusi statul, ca agent economic (producator, consumator etc.), poate fi considerat tot o astfel de
organizatie in calitate de subiect al proprietatii. Organizatiile internationale reflectă participarea
unor organizatii si intreprinderi din mai multe ţări. Trebuie subliniat si faptul ca indivizii au
posibilitati multiple de a se manifesta ca subiecti ai proprietatii, in si prin diferite sociogrupuri si
organizatii. Astfel, una si aceeasi persoana poate să foloseasca individual obiectul proprietatii sale,
poate participa, potrivit posibilitatilor si intereselor sale, la una sau mai multe cooperative sau
societati comerciale, poate hotari intre a fi intreprinzator sau salariat, se poate asocia in diferite
afaceri. Acest fapt este un suport fundamental al liberei initiative si o latura principala a afirmarii
democratismului in viaţa economică.
In al treilea rand, parte integranta a conceptului de proprietate o constituie raporturile social
economice dintre persoanele fizice si/sau juridice etc., deci intre subiectii proprietatii, cu privire la
obiectul acesteia. Raporturile respective au, la randul lor, o structura complexa:
 raporturile cu privire la aproprierea, ca posesiune, a bunurilor;
 raporturile cu privire la utilizarea bunurilor;
 raporturile cu privire la gospodarirea, administrarea si gestiunea bunurilor,
 raporturile cu privire la dreptul de dispozitie asupra bunurilor;
 raporturile cu privire la culegerea roadelor utilizarii obiectului proprietatii.
Toate aceste atribute se exercita in conditiile respectarii legilor statului de drept. Exercitarea
tuturor acestor atribute constituie monopolul proprietarului, un drept al său esenţial, iar instrainarea
temporara a unora dintre ele poate fi, de asemenea, efectuata doar de catre proprietar, aparand
raporturi specifice: raporturi de inchiriere, de arenda (cedare a dreptului de exploatare a unor bunuri
pe un timp determinat, in schimbul unei plati), de credit, de locatie a gestiunii, raporturi
manageriale, raporturi de uzufruct etc.
In al patrulea rand, proprietatea include, odată cu aparitia statului, si o dimensiune juridica,
concretizată in normele de drept prin care se statuează si se constientizeaza atributele raporturilor de
proprietate, norme care trebuie continuu perfectionnate pentru inlaturarea si prevenirea unor
disfunctii si contradictii, astfel incat valentele proprietatii sa se manifeste cat mai deplin. In acest
fel, categoria economica de proprietate a imbracat forma juridica, in sensul ca proprietatea a devenit
un drept de insusire, un drept de apropriere, sanctionat si intarit cu puterea de constrangere a
statului.
Raporturile de proprietate care stimuleaza puternic libera initiativa a agentilor economici si
reprezinta un suport real al dezvoltarii si afirmarii democratiei economice au urmări pozitive asupra
randamentului activitatii economice, asupra cresterii productivitatii factorilor de productie. De
aceea, asa cum arata experienta istorica, atunci cand proprietatea este disper-socializata prin practici
monopoliste sau prin masuri dictatoriale, se reduce substantial interesul producatorilor pentru
rentabilitate si eficienta, datorita instrainarii lor fata de procesul economic si de rezultatele sale.
Constitutia Romaniei prevede ca statul ocroteste proprietatea, iar dreptul de proprietate, precum si
creantele asupra statului sunt garantate. Dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor
privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini
care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
In economia contemporana, odată cu progresul tehnico-stiintific si tehnologic, cu sporirea
considerabila si diversificarea obiectului proprietatii, s-a imbogatit structura raportului de
proprietate. Proprietatea evolueaza, adaptandu-se noilor conditii, permitand progresul continuu al
economiei de piata. Astfel, evolutia proprietatii private in conditiile contemporane este puternic
influentata, printre alti factori, de revolutia manageriala si de amplificarea interventiei statului in
economie. Primul determina trecerea puterii de decizie si a controlului de la proprietari la manageri,
fapt reflectat si pe planul redistribuirii veniturilor. Al doilea isi face simtita tot mai mult prezenta
prin parteneriat, adica prin transformarea statului intr-un veritabil partener pentru intreprinzatori.
Alaturi de ceilalti agenti economici, statul participa activ la viata economica, integrandu-se organic
in mecanismul economiei de piata, urmarind corectarea efectelor social-indezirabile(nedorite,
neplacute) ale pietei si sporirea fortei productive a intreprinderii private; interventia statului devine
un factor intern, organic integrat, in mecanismul de functionare al intreprinderii si pietei.
Cu tot rolul deosebit al proprietatii private, sub diferitele ei modalitati concrete de existenta,
ca temelie a economiei de piata, a legaturii de continut dintre acest tip de economie si proprietatea
privata, economia de piata contemporana nu inseamna negarea virtutilor altor forme de proprietate,
nu exclude, ci presupune in mod obiectiv si alte forme de proprietate, pluralismul lor. Orice
conceptii reductioniste sunt in contradictie cu realitatea economica si pot avea urmari negative pe
planul practicii sociale.
Acest pluralism este, in realitate, o trasatura a economiei de piata, deoarece legitatile si
mecanismul care-i sunt proprii se afla in contradictie cu interventii administrative, arbitrare, de
comanda in procesul vietii economice. Libera initiativa cuprinde si competitia dintre diferitele
forme de proprietate, modificari permanente, in spatiu si in timp, ale raportului dintre ele.
Pluralismul formelor de proprietate antreneaza pe cel al intereselor economice, ai caror purtatori
sunt agentii economici. Acestia, in lupta de concurenta, isi vor sustine si promova interesele cu
mijloace economice si pe principii caracteristice economiei de piata. Pluralismul formelor de
proprietate creeaza premisele stimularii initiativei, este temelia asigurarii democratismului autentic
al vietii economice, deoarece ofera posibilitati neingradite de actiune si optiune tuturor agentilor
economici prin instrumentele si mecanismele pietei. Daca agentul economic nu este activ, daca el
este ingradit de structuri si sisteme rigide care-i limitează prerogativele ca subiect al proprietatii, el
nu-si poate asuma riscuri pentru a se adapta in raport cu conditiile oferite de piata.
Formele principale de proprietate care coexista in prezent in tarile cu economie de piata si
care se combina si se interinfluenteaza in modalitati concrete in fiecare tara, in functie de factori si
elemente specifice si in dinamica lor in timp si spatiu, sunt:
 proprietatea privata, in cadrul careia se disting mai multe modalitati de insusire a
factorilor de productie si de exercitare a prerogativelor proprietatii de catre subiectul acesteia: -
proprietatea individuala, in cazul micii productii mestesugaresti, micilor unitati comerciale,
fermelor mici si mijlocii, unitatilor familiale prestatoare de servicii etc;
- proprietatea privata in care proprietarul neproducator utilizeaza salariati;
- proprietatea privata asociativa, in cazul societatilor comerciale, cooperatiei;
 propietatea publică;
 proprietatea mixtă.
Fiecare dintre acestea are atat virtutile sale, cat si limite inerente, rezultatul competitiei
dintre ele reflectandu-se in structura concreta, in timp si spatiu, a sistemului proprietatii, in
conditiile economiei de piata.
Proprietatea privata ocupa locul central in sistemul de proprietate in tarile cu economie de
piata. Constitutia Romaniei stipuleaza faptul ca proprietatea privata este, in conditiile legii,
inviolabila. Ea este ocrotita in mod egal de lege, indiferent de titular.
Avantajele proprietatii private sunt deosebit de importante:
 asigura autonomie deplina unitatilor economice de baza, permitand descentralizarea
deciziilor;
 genereaza concurenta reala intre agentii economici, conditionand, in mod hotarator,
elementele de baza ale mecanismului economiei de piata;
 stimuleaza libera initiativa in infiintarea si dezvoltarea intreprinderilor;
 asigura o cointeresare inalta si o motivatie superioara in munca, promovand spiritul de
economisire;
 permite o mai buna adaptare a activitatii economice la nevoile schimbatoare ale pietei;
 constituie fundamentul libertatilor individului si ale democratiei economice.
Cu toate acestea, proprietatea privata nu este lipsita de unele limite:
 contine tendinte spre concentrare si centralizare si posibilitatea formarii de monopoluri,
cu urmari negative asupra functionarii normale a mecanismului economiei de piata;
 determina tendinte de crestere a discrepantei dintre bogati si saraci, de polarizare a
societatii;
  poate favoriza stari de nesiguranta materiala si neliniste in randurile proprietarilor mici si
mijlocii in lupta de concurenta si supravietuire.
Astfel de fenomene si tendinte pot fi insa atenuate sau inlaturate de catre interventia statului
prin parghii economico-financiare.
Proprietatea publica (de stat) este prezenta in toate tarile si se caracterizeaza prin faptul ca
bunurile, in special factorii de productie, se afla in proprietatea organizatiilor statale, a diferitelor
administratii publice.
Proprietatea mixta, care rezulta din combinarea formelor de proprietate aratate mai sus, isi
manifestă prezenta in toate tarile cu economie de piata. Capitalul unitatilor respective se formează
prin participarea, alaturi de intreprinderi publice si a unor societati comerciale, persoane fizice etc.
Dezvoltarea proprietatii private in economia tarii noastre, drept componenta principala a
reformei economice in procesul tranzitiei la economia de piata, este marcata prin:
 restabilirea dreptului de proprietate privata in agricultura, prin restituire;
 vanzarea locuintelor din fondul locativ de stat, construite din fondurile statului;
 infiintarea de mici intreprinderi private (micii intreprinzatori);
 promovarea investitiilor straine in Romania si asocierea societatilor comerciale cu capital
de stat cu societati comerciale cu capital privat;
 vanzarea de active;
 privatizarea societatilor comerciale cu capital de stat prin vanzarea de actiuni;
 desprinderea din regiile autonome a activitatilor care pot fi organizate in cadrul
societatilor comerciale (si deci cuprinse in privatizare).
Astfel, prin aplicareaLegii nr. 18/1991, a fondului funciar, pana la 30 septembrie 1992 au
aparut circa 5000 de noi proprietari, suprafata de teren trecuta in posesia lor fiind de 7,8000 hectare.
In urma aplicarii acestei legi, 80% din terenul arabil si 65% din cel agricol se afla in proprietate
privata. Tot la aceeasi data, existau 362000 de intreprinderi cu capital privat, din care: 188000
asociatii familiale si persoane independente organizate conform Decretului lege 54/1990; 174000
societati comerciale cu capital privat organizate conform Legii 31/1990. De asemenea, numarul
societatilor comerciale cu capital strain era de 16223, cu un aport de capital de peste 503 milioane
dolari. Totodata, sunt in curs de infaptuire prevederile Legii nr. 58/1991 privind privatizarea
societatilor comerciale cu capital de stat, trecandu-se efectiv, de la 1 iunie 1992, la redistribuirea, cu
titlu gratuit, sub forma certificatelor de proprietate, a 30% din capitalul social al societatilor
comerciale cu unic actionar statul roman, cetatenilor romani care pana la data de 31 decembrie
1990, impliniseră varsta de 18 ani; distribuirea acestor certificate s-a incheiat la sfarsitul anului
1992.
In cadrul sistemului relatiilor economice, raporturile de proprietate detin un loc si o
importanta aparte, modul de organizare si desfasurare a intregii vieti economico-sociale avand la
baza o forma sau alta de stapanire a bunurilor, deci de proprietate.
Notiune foarte complexa, proprietatea poate sa fie abordata, nu numai din punct de vedere
economic, ci si juridic si filozofic.
Sub aspect juridic, proprietatea are in vedere dreptul de posesiune si folosinta, normele
juridice reflectand relatiile dintre oameni si bunuri, in sensul apropierii, stapanirii de catre oameni a
anumitor bunuri.
Interpretarea filozofica a proprietatii, dezvaluie faptul ca insasi dezvoltarea si manifestarea
personalitatii umane sunt dependente de proprietate.
Pentru intelegerea sensurilor filosofice ale proprietatii, de o mare insemnatate sunt reflectiile
lui Aristotel care arata ca exercitarea dreptului de libertate presupune existenta proprietatii, iar
faptul ca numai proprietarul poate sa exercite atributele proprietatii inseamna ca insasi democratia
este conditionata e existenta proprietatii private.
Ca relatie economica, proprietatea are in vedere totalitatea raporturilor dintre oameni, cu
privire la diferitele bunuri care formeaza bogatia societatii, relatiile dintre indivizi si rezultatele
muncii lor, in conditii istorice date.
Cu toate ca proprietatea este o relatie, un raport care apare fata de lucruri, ea este, insa, un
fenomen social, deoarece existenta sa este imposibila in afara societatii.
Pentru intelegerea continutului acestei categorii economice de baza, este necesara
evidentierea celor doua dimensiuni ale sale si anume: obiectul proprietatiisi subiectul proprietatii,
prima dand raspuns la intrebarea: “ce se stapaneste?”, cea de-a doua dand raspuns la
intrebarea:”cine stapaneste?”.
Astfel, obiectul proprietatii il formeaza bunurile materiale si imateriale care sunt
concretizate, atat in mijloace de productie, cat si in bunuri de consum, in timp ce, subiectul
proprietatii vizeaza posesorii proprietatii, proprietarii, care pot fi: persoane fizice, grupuri socio-
profesionale, diferite organizatii.
Pentru ca un grup social sau organizatie sa poata avea calitatea de subiect de proprietate,
trebuia ca, in prealabil, acestea sa detina calitatea de persoana juridical, dimensiune ce le confera
numeroase drepturi – sa vanda, sa cumpere, sa gestioneze patrimoniul, sa apara in fata instantelor
judecatoresti s.a.
In zilele noastre, in conditiile globalizarii vietii economice (si nu numai ale acesteia), in mod
frecvent, se intalnesc si subiecti colectivi de proprietate, ca de exemplu: F.M.I., B.M. (B.I.R.D.),
B.E.R.D. etc.
Esenta relatiei de proprietate este pusa in evidenta de dimensiunile sale structurale,
cunoscute inca din antichitate, de romani, ca fiind attribute ale proprietatii si anume: dreptul de
posesiune, dreptul de dispozitie (de a dispune), dreptul de utilizare, dreptul de a culege roadele (de
uzufruct).
Dintre componentele structurale care dau continut proprietatii, elementul fundamental il
reprezinta dreptul de posesiune si aceasta deoarece din el decurg toate celelalte atribute.
In decursul istoriei, cu privire la proprietate, s-au impus mai multe conceptii. Astfel, pentru
biserica dreptul de proprietate este de esenta divina, in acest context remarcandu-se religia crestina
care are o atitudine critica fata de imbogatitii prin asuprirea altora.
 Cea mai raspandita conceptie este aceea conform careia izvorul proprietatii este munca, in
sensul ca obiectele proprietatii rezulta din prestarea de catre oameni la diverse activitati,
corespunzatoare diviziunii muncii. De altfel, ideea dobandirii de bogatie, prin munca, se regaseste si
in scrierile fundamentale ale crestinismului, Hristos laudandu-lpe cel care a reusit sa-si sporeasca
talantii prin munca.
Cu privire la originea marii proprietati s-au impus urmatoarele 3 explicatii:
 munca si economiile producatorilor;
 recompensele primite de la demnitari si regi pentru diferite fapte de vitejie;
 ruinarea unor mici producatori si absorbtia lor de catre marii latifundiari (mari mosieri).
Cu toate ca firesc si moral este sa te imbogatesti prin munca, viata din trecut, cat si realitatea
prezenta dovedesc ca mari proprietati sunt dobandite si pe seama altora, dar si prin jefuirea averii
nationale.
In acest context este de semnalat caracterul deosebit de periculos al “tezei” “sarac dar
cinstit”, o asemenea judecata rudimentara facand loc resemnarii spiritului intreprinzator, a liberei
initiative, blocand, in ultima instanta, afirmarea valorilor autentice.
Cat priveste evolutia cronologica a formelor de proprietate, s-a pus si se mai pune, inca,
intrebarea: ce forma de proprietate a aparut, mai intai, cea individuala sau cea colectiva?
Majoritatea specialistilor in domeniu, considera, si pe buna dreptate, ca aceasta problema este falsa,
deoarece, din cele mai vechi timpuri si pana astazi, nevoia de existenta, atat a individului, cat si a
colectivitatii din care face parte, a facut sa existe si proprietate privata si proprietate colectiva.
Astfel, hrana, imbracamintea, chiar daca ar fi fost in proprietate colectiva, in mod natural, pentru a
fi consumate, in scopul asigurarii existentei, sunt individualizate, devenind, in acest fel, proprietate
personala.
In epoca moderna, predominanta este proprietatea privata capitalista, printre primii
teoreticieni care vorbesc despre această forma de proprietate numarandu-se si B. Constant, consilier
al imparatului Napoleon. Insuşi marele imparat, in cunoscutul sau Cod Civil, ce cuprinde 2281
articole si despre care acesta spunea ca: „... ceea ce nu va pieri niciodata, ceea ce va trai etern este
codul meu civil” - face valoroase aprecieri privind proprietatea, asa cum este si aceasta: „...
proprietarul nu poate fi impiedicat de nimeni si nimic in exercitarea drepturilor sale”.
Cu privire la proprietate, sa amintim si aprecierile presedintelui Abraham Lincoln care, in
1860 adresandu-se Congresului American evidentia atat interdependenta dintre proprietate si
prosperitate, precum si pericolul pe care-l reprezints descurajarea initiativei particulare. In acest
cadru, se impune concluzia ca, proprietatea nu trebuie inteleasă ca scop in sine, ci ca baza de
realizare a unui nivel inalt de bunastare si de formare a unor indivizi cinstiti, inventivi, motivati in
desfasurarea unor activitati economice eficiente.
Economia de piata reprezinta deci o forma moderna de organizare si functionare a activitatii
economice, in care oamenii actioneaza in mod liber, autonom si eficient, in concordanta cu
favorabilitatile si regulile universale si dinamice ale pietei, nu dupa obiceiuri si practici zonale si
nici sub autoritatea vreunei comenzi din afara, fapt ce face posibila valorificarea maxima a
resurselor limitate existente pentru satisfacerea nevoilor si dorintelor umane nelimitate.
Economia de piata, prin sistemul de proprietate care ii este caracteristic, prin pluralismul
formelor de proprieate si prin locul central pe care-l ocupa proprietatea privata, presupune in mod
obiectiv multiplicarea si diversificarea centrelor de decizie, ca agenti economici legati intre ei
printr-o vasta retea a actelor de schimb.
Continutul economiei de piata contemporana este pus in evidenta prin caracteristicile ei
esentiale. In ansamblul elementelor definitorii ale economiei de piata, o caracteristica de baza a
economiei de piata, este reprezentata de proprietatea privata. In nici una din societatile antice si
medievale nu s-a acordat, prin lege, tuturor persoanelor dreptul de a fi proprietari. Inviolabilitatea
(proprietatea de a nu fi violat, incalcat, atins) dreptului de proprietate al fiecarei persoane si
apararea acestui drept sunt principii de actiune a statului democrat in conditiile economiei de piata.
Proprietatea individuala este premisa fundamentala a liberei initiative, a manifestarii tuturor
celorlalte libertati economice.
Desigur, caracteristicile economiei de piata au, mai ales functia de a contura modelul teoretic
al acestui sistem economic, care in practica nu a existat niciodata in nici o tara. Importanta
cunoasterii acestui model si intelegerea faptului ca el reprezinta doar un model si nimic mai mult
este enorma.
 Economia de piaţă şi democraţia în România

Este extrem de interesant cum percep liderii capitalisti si americani, in mod special, cuplul
"Economie de Piata - Democratie"ca fiind unul esential in economie. Dar in realitatea capitalista
cotidiana, acest cuplu nu are cum sa functioneze, practice nici unul din elemntele cuplului nu mai
exista, mai ales daca ne gindim la un declaj enorm de dezvoltare in rindul tarilor capitaliste, acest
sistem avind cele mai bogate tari si cele mai sarace tari din lume. Cum le pun ei impreuna in aceste
conditii sau de ce nu le pun favorabil popoarelor?
Cel mai mare pericol, in cadrul politicii externe a SUA, fara ca oamenii sa isi dea seama, este
insistenta lidrilor americani pe rezolvarea tuturor problemelor prin intermdiul "Free Market", care
ar trebui sa fie, in opinia lor, solutia miraculoasa de iesire din criza a oricarei economii. Chiar asa sa
fie? Dar ce se intimpla daca traim in Lumea a Treia, capitalista, evident, sau in tari in curs de
dezvoltare ca Romania? Mai functioneaza acest cuplu miraculos?
Daca traim in Franta sau Canada, dar chiar si in China, putem beneficia, teoretic, de un sistem
medical si educational generos, tot la prima vedere, pentru ca este distanta mare de la legi si pina la
aplicarea lor in practica, in avantajul omului de rind. Putem beneficia de un anumit nivel al
infrastructurii, ceva mai moderna si asa mai departe. Dar daca traim in Romania, in alte tari in curs
de dezvoltare sau subdezvoltate, capitaliste si ele, foarte vulnerabile, asa cum sint si Venezuela si
Ucraina, cei de la Washington, insista ca este mai mult decit necesar ca acesti oameni sa accepte
fara nici o rezerva investitorii privati..
Daca esti "supus"Portii Americane si accepti ideea de "Free Market"asa cum o definesc ei, atunci in
opinia lor acea tara este "Democrata", chiar daca facind acest lucru, este impotriva dorintelor si
nazuintelor poporului. Cu alte cuvinte, nu conteaza ce doresc votantii, ei trebuie sa accepte o "piata
magica"pentru a traii in "democratie". Iar rezultatul il vedem foarte clar.
Acest fenomen se intimpla in conditiile in care "democratia"in SUA a devenit exact opusa
principiilor de baza teoretice ale cuvintului si a ceea ce ar trebui sa insemne. In loc ca legile
functionarii societatii sa fie avizate de majoritatea poporului, societatea lor este directionata de un
grup in interesul lui si dupa principiul de functionare dorit de acest grup, ei dominind prin ideea de
"the market", care de cele mai multe ori se transforma in regulile oligarhilor americani, strainilor
bogati si bancilor...
Guvernele care nu permit astfel de reguli, si se bazeaza pe crearea unor reguli si legi in interesul
cetateanului de rind, sint etichetate ca "not free", devenind in mod direct tinte ale propagandei si
sanctiunilor americane si mai ales a organizatiilor "nonguvernamentale"americane care prin fonduri
mascate isi fac de cap in aceste tari care nu se supun, ele finantind activisti, platind jurnalisti si
coordonind mediul de afaceri, iar in final, organizind asa zisa "opozitie"care isi "doreste"sa scape de
"guvernele nedemocrate"...
In cazul in care un lider, cum ar fi Presedintele Putin, doreste sa isi apere natiunea lui de aceste
masuri si nu accepta ONG urile americane sau vestice, ba chiar le numeste "agentii straine", ceea ce
si sint, imediat acest lider este invinuit de "violarea drepturilor omului", iar pentru ca acest lider este
considerat ca agresiv, se urmareste schimbarea lui...
In acest moment, asistam la "reclamatiile internationale"ale americanilor impotriva Rusiei pentru ca
nu sint lasati sa mai functioneze cu ONG uri care se angreneaza in situatia politica a tarii si absolut
toate activitatile lor trebuiesc raportate la guvernul rus.
Ca circul sa fie complet si americani sa devina ridicoli, The New York Times si alte publicatii
occidentale, au inceput sa faca "valuri"si sa citeze o lege din 2012 ca dovada ca Rusia a devenit
dictatura, dupa opinia lor, dar dictatorul, din pacate pentru America, este agreat de peste 87% din
populatie.
Asa mai zic si eu dictator si-ar dorii tot vestul ca aiba lideri cu o asemena aprobare de masa si sa ii
numeasca "democrati".. Dar americanii dovedesc culmea prostiei si ignora voluntar sau din prostie,
faptul ca legislatia rusa este modelata dupa legea americana "Foreign Agent Registration Act", iar
ei,ca prostii, fac demersuri nedindu-si seama ca sint chiar ei aceia fata de care nu sint multumiti.
Deci este OK pentru americani sa eticheteze pe cei ce sint platiti de entitati straine sa influenteze
politica SUA, ca fiind "foreign agents"si sa trimita in puscarie pe cei ce nu s-au inregistrat la
guvernul lor, dar acest lucru nu este valabil pentru Rusia in aceasi masura.... Pai, pina unde poate
merge perversitatea?
Un numar foarte mare dintre aceste NGO uri in Rusia si oriunde in lume, nu sint entitati
"independente", in cele mai multe cazuri ele fiind finantate de SUA prin National Endowment for
Democracy(NED) si U.S Agency for International Development.
In ultima perioada, mai precis in ultimii zece ani, a aparut Freedom House, care a devenit practic o
subsidiara a NED, condusa la fel, de un grup de evrei foarte influenti din SUA, ei cumparind si
platind informatii de la NGO uri.
Acest circ al informatiilor ascunse extrase prin NGO uri a inceput in 1983 cind Directorul CIA de
atunci, William Casey s-a concentrat pe crearea de mecanisme informationale si financiare in
sprijinul crearii Freedom House si altor grupuri care trebuiau sa fie angajate in propaganda si
actiune politica organizata de CIA. Totul fiind platit de contribuabilii americani, evident fara ca ei
sa realizeze acest lucru si aceste fonduri umplind visteriile unor grupuri binecunoscute, care acum il
sustin pe Netanyahu in demersul lui de razboi.
Tot Casey, a urgentat crearea NED, in 1983 si a fost pusa sub controlul evreului neoconservator...
Carl Gershman, care este si astazi conducatorul acestui fond de dezechilibrare politica mondiala....
si care primeste si distribuie peste 100 de milioane pe an in acest scop, in favoarea activistilor
"montati", jurnalistilor si altor grupuri din Ucraina si mai de curind, din Venezuela...
Nuland a reamintit in mai multe rinduri liderilor ucrainieni, ca SUA a investit peste 5 miliarde de
dolari in "aspiratia europeana"a lor si deci nu mai poate oprii procesul de implicare a americanilor
in joc, acum fiind in situatia in care sa transforme tara in teatru de razboi cu marionetele ucrainiano-
sioniste la conducere.
“Neocon Assistant Secretary of State Victoria Nuland reminded Ukrainian business leaders that the
United States had invested $5 billion in their “European Aspirations"si nu mai exista sansa ca
americanii sa iasa din acest joc, ei continuind sa marjeze pe cartea razboiului si trimitind arme letale
in zona pentru a transforma Europa in teatru de razboi in colaborare cu grupurile naziste de la Kiev.
Economia ucrainiana a colapsat, dar ce conteaza asta pentru americani, ei nevenind cu nici un plan
de refacere, nici macar partial, al economiei ci numai cu planuri de razboi si discreditare a liderului
de la Moscova.
Cum vede Nuland si Kagan, sotul ei, tot evreu, reforma economica ucrainiana? Asa cum s-a
exprimat in mai multe ocazii si anume: "prin crearea "free market state"si includerea in acest
"pachet"a "reducerii si punerii unei limite pentru pensii, cresterea volumului de munca pentru
ucrainieni pentru aceasi bani, un nivel de virsta al pensionarii mult mai ridicat si taierea subventiilor
la gaze, oferite pina acum de stat".
Dar pe piata totul este in colaps si preturile s-au dus la ceruri, iar americanii nu au facut nicio
investitie in productie sau alte ramuri economice in Ucraina, dar doresc constringerea lor..... Deci
"reforma"americana este destinata amplificarii dezastrului si maririi propagandei de razboi prin
saracie, totul in timpul unei ierni cumplite...
In schimbul acestor "reforme", FMI, ca si in Romania, a aprobat 17,5 miliarde de dolari "ajutor"care
va trece prin mina Ministrului de Finante ucrainian, Natalie Jaresco, de curind "unsa"ca cetatean
ucrainian, ea fiind diplomat american de cariera....
Alaturi de ea, in consolidarea "free market"-ului ucrainian a mai fost adus si fiul lui Joe Biden,
Hunter Biden, care conduce compania strategica economiei ucrainiene, Burisma Holdings, cea mai
mare companie de exploatare si distributie a gazului, legata financiar de Private Bank, condusa de
evreul Ihor Kolomoysky, care a fost numit de la Kiev ca director al Dnipropetrosvsk Oblast, o
provincie la granita cu Donbasul, Ihor ajutind la finantarea gruparilor naziste care au omorit mii de
etnici rusi in estul Ucrainei si Odesa..
Burisma lui Hunter Biden a cuplat la interesele ei, un numar impresionant de “lobbysts” americani,
cu legaturi puternice cu Secretarul de Stat John Kerry, incluzind pe fostul Senate Chief of Stuff,
David Leiter, un alt evreu de notorietate in acest tip de mecanisme politice.
Time Magazine arata de curind: "Leiter’s involvement in the firm rounds out a power-packed team
of politically-connected Americans that also includes a second new board member, Devon Archer, a
Democratic bundler and former adviser to John Kerry’s 2004 presidential campaign. Both Archer
and Hunter Biden have worked as business partners with Kerry’s son-in-law, Christopher Heinz, the
founding partner of Rosemont Capital, a private-equity company.”
De asta ce mai putem spune, cind chiar publicatiile conduse de evreii din SUA, aduc aceste stiri,
poate pentru ca noi sa vedem pina la ce nivel sint implicati si liderului de la Kremlin sa i se faca
pielea de gaina cind aude, dar se pare ca lucrurile nu stau chiar asa....
In acest fel, americani doresc sa arate ca noua forma de "democratie"detine aspecte de "sharing
wealth", prin intermediul carora o parte a bogatiei poate ajunge si la ucrainieni?
Pai, a ajuns vreodata la cineva bogatia, atunci cind s-au implicat americanii, in afara gastii
cunoscute de capuse evreesti si montata permanent de guverul american la dispozitia intereselor lui,
in vreo tara? Unde?
Unde au impartit americanii bogatie, pentru a eradica saracia, analfabetismul, bolile crunte si
crearea de programe sociale?
Pe fondul acelei saracii create de americani in Venezuela, fostul presedinte venezuelean, dotronat de
Chavez, Andres Perez, impartea vila lui de lux din Caracas cu David Rockefeler si Henry Kissinger,
aducind la vila frumoase venezuelence pentru "entertainment".. In stilul "free market"si al
"democratiei".
In urma cu doua saptamini, Maduro, a reactionat dur la implicarea unui pilot spion american si altor
marionete americane, care doreau sa aranjeze iesiri in strada ale populatiei in mai multe orase
venezuelene, pentru dezechilibrarea situatiei economice si politice. Imediat, Obama a anuntat ca
Venezuela a devenit o amenintare la securitatea SUA... Si imediat a anuntat inghetarea unor conturi
ale unor venezueleni, din bancile americane, pentru ca tot este "free market"...
Oare, nu este chiar America o amenintare la adresa securitatii oricarei tari care trateaza cu ei in
respect si le ofera posibilitatea implicarii in economiile lor? Oare nu America omoara “Free
Market” si odata cu acest principiu economic, omorind si “Democratia”?
Problema este ca "ei"nu ne impiedica sa gindim ci ne forteaza prin anumite mecanisme, sa gindim
ca ei... Dorim acest lucru? Dorim acest tip de economie si democratie sa fie traita de copiii nostrii?
credem in ea si in balivernele capitaliste?
Asa se dezvolta, in viziunea americana, democratia, pe baza pietei libere, dar numai in avantajul
unui grup si trimiterea in sclavie a popoarelor care inca mai cred in povestile lor...
Rezumat
Cartea lui Przeworski începe cu un prolog ce are în prim plan prăbuşirea comunismului şi impactul
pe care acest eveniment important l-a avut asupra Europei răsăritene. Autorul susţine teoria
dominoului (a lui Henry Kissinger), şi anume că evenimentele din Polonia au fost factorul
declanşator, ca mai apoi ţări ca Ungaria, Germania Răsăriteană, Cehoslovacia şi România să îşi
calce una alteia pe urme, în colapsul comunismului din aceste ţări. În opinia lui, căderea
comunismului a fost ca un bulgăre de zăpadă.
Primul capitol are ca temă de dezbatere democraţia, trăsăturile ei-privite din opinia sa, precum şi
modelele ce trebuiesc urmate pentru ca democraţia odată adoptată să reziste, să fie durabilă.
Modelele trebuie să fie folosite, nu să fie crezute (Theil, 1976:3), deoarece probabilitatea de a
răsturna democraţia diferă de la caz la caz, de instituţii şi de resurse. De aceea, trebuie evaluate
şansele şi posibilul eşec, pentru a vedea dacă se merită să încerci un asemenea lucru. Capitolul al
doilea face referire la tranziţia către democraţie, care este un element crucial, deoarece o democraţie
consolidată este doar una dintre posibilele urmări ale răsturnării regimului totalitar. Există
posibilitatea ca ţara respectivă să se împotmolească în acel proces de tranziţie, sau scenariul cel mai
nefast, se poate ajunge la o nouă dictatură.
Al treilea capitol conţine noţiuni şi părei proprii referitoare la capitalism şi socialism, trăsăturile
definitorii, modele, precum şi realitatea-raportată la modelul urmat.Ultimul capitol este axat pe
dinamica politică a reformelor economice. Referitor la acest subiect, Przeworski susţine că astfel de
reforme duc –inevitabil- la o deteriorare economică temporară a ţării, procesul fiind unul extrem de
costisitor.
Tranziţii către democraţie
Przeworski defineşte liberalizarea ca fiind rezultatul unei interacţiuni între rupturi în regimul
totalitar şi organizarea autonomă a societăţii civile.
Acesta susţine că mobilizarea maselor şi rupturile unui regim se alimentează una pe cealaltă. O altă
afirmaţie făcută de acesta este că regimurile totalitare detestă organizaţiile independente, pentru
simplul motiv că le este teamă de cuvinte, în ciuda faptului că toată lumea le ştie. Crucial este faptul
de a le rosti, acesta are potenţial mobilizator, si nu conţinutul lor. Nimeni nu avea curajul şi dreptul
de a spune ceea ce gândeşte şi de a fi împotriva regimului; frica era motivul pentru care lumea tăcea
şi suporta, teama de consecinţele vorbelor lor şi de pedeapsa pe care riscau să o primească.
În viziunea autorului, factorul ce a determinat ruperea tăcerii şi a izolării individului este dat de
siguranţa numerelor. Acesta prezintă exemple concrete, exemple care au încurajat lumea să rupă
tăcerea: în Polonia, vizita Papei din 1979 a scos 2 milioane de oameni pe străzi, în România prima
demonstraţie independentă a avut ca factor declanşator întoarcerea lui Ceauşescu din Iran.
Acesta precizează că liberalizarea nu este un proces fezabil decât dacă fiecare dintre cei implicaţi
deţine o cunoaştere deplină şi exactă despre preferinţele celorlalţi si despre probabilitatea unei
represiuni reuşite. Cel de-al doilea aspect are o mare importanţă, deoarece există riscul ca toate
acţiunile acestora să fie în zadar, şi în cel mai rău caz, să se întoarcă de unde au plecat-la un regim
totalitar.
Paralelă între România şi Polonia-de ce Polonia s-a redresat şi tranziţia ei a fost una reuşită iar
România a ajuns să fie ultima din Europa?
După cum am menţionat mai sus, tranziţia ţărilor ce au scăpat de sub „dominaţia” regimurilor
dictatoriale a urmat diferite modele în procesul lor de schimbare, de trecere de la vechiul regim la
unul nou, la democraţie. Printre aceste ţări se numără atât România, cât şi Polonia. Am ales să
discut despre România în raport cu Polonia deoarece ambele au avut o situaţie economică
asemănătoare odată ce au ieşit din comunism, însă Polonia a reuşit să se redreseze, iar noi nu.
Se pare că Polonia a devenit unul dintre principalele subiecte de discuţie în ceea ce priveşte
economia, ea fiind singura ţară europeană care a evitat recesiunea. Ba mai mult, aceasta a înregistrat
o creştere economică neîntreruptă de 19 ani, în contrast cu România, care s-a luptat cu 8 ani de
recesiune de la Revoluţie încoace. La început, înainte de 1989, statistic, situaţia părea invers, şi
anume România părea că o duce mai bine decât Polonia, care a trecut prin recesiuni puternice, cea
mai acută înregistrându-se între ’80 – ’82.
Apoi, odată cufomarea primului guvern non-comunist din Europa de Est (condus de Tadeusz
Mazowiecki), a fost adoptat un set de măsuri menit să întrerupă perioada de hiperinflaţie şi să facă
tranziţia la economia de piaţă. Acestui plan i-a fost dată denumirea de „terapie de şoc”. Printre
măsurile luate se numără şi: acordarea dreptului companiilor şi a persoanelor fizice străine să
investească în Polonia şi să poată exporta profiturile; liberalizarea tranzacţiilor valutare în graniţele
Poloniei şi abolirea monopolului de stat pe comerţul exterior; taxarea vamală uniformă a tuturor
companiilor; protejarea muncitorilor din companiile de stat de disponibilizările în masă şi
garantarea ajutoarelor de şomaj.
În ciuda faptului că adoptarea acestor măsuri a produs un şoc puternic în economia ţării în primii
doi ani (inflaţia a ajuns de la 251% în ’89, la 585% în ’90, şomajul a ajuns la 11,8% în ’91-peste 2
milioane de muncitori şi-au pierdut locurile de muncă, comerţul şi relaţiile dintre fostele state
socialiste s-a prăbuşit), planul întreprins cu ajutorul celor de la FMI a adus urmările aşteptate într-un
timp relativ scurt. Inflaţia a fost redusă, salariul mediu a crescut şi el la rândul său, deci şi viaţa
individului s-a ameliorat. Privatizările au jucat şi ele un rol important in restabilirea economiei. În
ciuda tututor problemelor întâmpinate în procesul de privatizare, până la sfârşitul anului 1998, 6.129
(72,6%) din cele 8.441 de companii de stat au fost privatizate.
În cazul României, se spune că nu am avut niciodată un plan concret pentru a realiza tranziţia la o
economie de piaţă. S-au realizat nenumărate privatizări, consumul a explodat, importurile au
înregistrat o creştere de la 8 la 9,2 miliarde de dolari, creştere de 1,2 mld care s-a cheltuit pe
mâncare. Exporturile au căzut drastic, industria la fel, practic toată economia era în cădere. Inflaţia
a explodat şi ea, leul s-a depreciat; şomajul era mic, însă totuşi economia era într-o pasă proastă.
Numărul pensionarilor a crescut de la 2,2 milioane în 1989 la 4 milioane în 1998, după ce
pensionarea anticipată sau pe caz de boală fictivă a fost permisă şi chiar încurajată. În ceea ce
priveşte privatizarea, abia în 1996 sectorul privat a depăşit statul ca pondere în PIB (faţă de ’92 în
Polonia), potrivitdatelor FMI. Motivul este dat de faptul că privatizările s-au făcut târziu şi, în
general, prost, în ciuda faptului că legislaţia de care aveam nevoie era aparută încă din ’90.
Schimbarea de Guvern din ’96 a condus către modificarea strategiilor privind privatizarea, precum
şi atragerea de noi investitori străini, în special datorită presiunilor puse de FMI.
În cazul ambelor ţări, au existat şi critici referitoare la realizarea procesului de tranziţie. Una dintre
ele se referă la faptul că guvernele ambelor ţări au vândut proprietatea statului pe preţuri de nimic
investitorilor străini. Atât Polonia, cât şi România, au făcut foarte multe greşeli; spre exemplu,
acordul dat ce permitea populaţiei active, apte de lucru, să se retragă prematur din ciclul muncii,
astfel înregistrându-se o creştere mare în numărul pensionarilor (în Polonia, de la 2-3%/an, la 28%).
Diferenţa majoră dintre cele două ţări este dată de rezultatul obţinut, care pentru polonezi este unul
favorabil.
Economia Poloniei trece printr-o perioadă bună care se menţine de fapt de aproape 2 decenii, iar
procesul de tranziţie în România încă nu este terminat. Odată cu prăbuşirea comunismului, cele
două ţări au pornit în acest proces cu o situaţie economică asemănătoare, însă Polonia şi-a dus la
bun sfârşit planul, iar noi nu. Acest lucru (eşecul nostru) se datorează în principiu reformelor slabe
adoptate în ceea ce priveşte liberalizarea pieţei, trecerea la capitalism şi nu numai, fapt ce se reflectă
în evoluţia ţării noastre.
Mecanismul democratic in procesul de trecere spre economia de piata
Victoria revolutiei romane din decembrie 1989 a deschis perspectiva renasterii si propasirii tarii
noastre prin instaurarea unei democratii autentice, in care sa se exercite, pe deplin, drepturile si
libertatile 111d31b cetateanului si prin trecerea spre economia de piata, care sa asigure libera
initiativa si competitia in promovarea reala a valorilor. Intre statornicirea democratiei si dezvoltarea
economiei de piata este o stransa interdependenta. Numai in cadrul unei vieti democratice veritabile
se poate dezvolta o economie sanatoasa si eficienta. In acelasi timp, dupa cum arata o experienta
istorica indelungata, numai o economie ale carei mecanisme sunt bazate pe piata libera, pe
concurenta, pe proprietatea privata, pe autonomia agentilor economici, confera suportul unei
democratii veritabile. Este cert ca viata popoarelor s-a dezvoltat si a inflorit numai in conditiile unor
regimuri democratice si ale unei economii de piata rentabile. Daca democratia reprezinta o forma de
organizare si conducere politica a societatii implicand consimtamantul cetatenilor, atunci ea nu se
poate realiza decat daca cetatenii, bazandu-se pe o economie de piata, au independenta necesara
pentru a se manifesta liber si, deci, pentru a lua hotararile cele mai bune privind situatia lor,
prezenta si viitoare.
Pentru infaptuirea cu consecventa a procesului de democratizare se impune ca mecanismul
democratic sa fie pus in actiune cu mai multa hotarare, sa se perfecteze cadrul legislativ privind
drepturile si libertatile 111d31b fundamentale ale tuturor cetatenilor, cat si obligatiile si indatoririle
acestora, conditii sine-qua-non pentru ca institutiile democratice sa functioneze normal, sa poata
actiona cu hotarare pe calea pentru care s-a optat. Constitutia tarii este chemata sa asigure
consistenta si credibilitatea tinerei noastre democratii. Se impune, de asemenea, un grad mai mare
de organizare profesionala a salariatilor in sindicate libere si independente, atat fata de putere cat si
fata de partidele politice. In problemele vitale ale salariatilor, sindicatele au datoria sa manifeste o
mai mare unitate, ca o conditie pentru rezolvarea problemelor specifice.
Pluralismul politic actual, cuprinzand si multitudinea partidelor si formatiunilor politice, confera
constelatiei vietii politice romanesti premisele asigurarii unei veritabile democratii. Numeroasele
partide sunt greu de deosebit prin platformele si programele lor, fiind destul de putine cele care au o
aderenta la public, motiv pentru care multe partide nu au reusit sa aiba reprezentanti in Parlament.
Este absolut necesar ca atat partidele de guvernamant care reprezinta majoritatea in Parlament, cat
si cele din opozitie sa se manifeste mai activ si responsabil in viata politica a tarii. O democratie
veritabila este atestata atat de credibilitatea politicii fortelor de guvernamant, cat si a fortelor de
opozitie, care, in orice moment dificil, au datoria sa ofere o alternativa viabila de guvernare. Un
guvern puternic nu poate exista fara o opozitie puternica cu caracter constructiv, care sa ofere in
permanenta solutii si sa fie gata sa guverneze.
Instaurarea unui climat autentic democratic presupune si o activitate responsabila a presei scrise si
vorbite, inclusiv a televiziunii. Fara presa libera, fara libertatea de exprimare prin intermediul
mijloacelor de informare nu poate sa existe democratie. Prin manifestarea libera a acestora se
intelege faptul ca un mijloc de informare isi exercita in mod independent pozitia, fara ca puterea de
stat (prin cenzura) sa poata impune, controla sau influenta transmiterea informatiilor. Aceasta nu
inseamna ca mijloacele de informare, in general, sunt in totalitate independente si fata de partide
sau formatiuni politice. Esentialul insa consta in afisarea deschisa a acestor pozitii si transmiterea
unor informatii corecte, adevarate.
Astazi, mai mult ca oricand, confruntarea diferitelor pozitii politice privind organizarea si
conducerea tarii, ca si in alte probleme, pot fi canalizate spre un dialog deschis, sincer si argumentat
(fara incriminari reciproce, fara atacuri la persoana sau denigrari, injurii, amenintari), care sa
permita crearea unui climat politic sanatos, necesar formarii opiniilor corecte ale maselor si evitarii
confuziilor, dezorientarilor care favorizeaza aparitia elementelor destabilizatoare.
Traditiile democratice pot contribui la statornicirea unei vieti politice sanatoase, care sa constituie
suportul prosperitatii materiale si spirituale a poporului, al intaririi independentei si suveranitatii
tarii.
Trainicia unei vieti democratice implica, totodata, un raport just intre drepturi si libertati, intre
obligatii si indatoriri, intre libertate si responsabilitate, astfel incat exercitarea drepturilor si
libertatilor sa se faca prin respectarea stricta a legilor in cadrul unei ordini de drept.
În ianuarie 1990, după 45 de ani de comunism şi un deceniu de foamete şi izolare absolută, o
ţară descoperea libertatea. În acel an, românii învăţau să numere dolari, să facă pe
comercianţii şi să-şi ceară drepturile. Aceasta este o listă, evident incompletă, a câtorva
evenimente, consemnate de presa acelor vremuri, despre un an unic, plin de drame, naivităţi,
greutăţi teribile şi ceva umor involuntar.
Pe 1 ianuarie 1990, Polonia rupea definitiv orice legătură cu trecutul construit sub umbrela URSS şi
declara abolirea economiei de stat socialiste şi ieşirea din Pactul de la Varşovia. Glasgow devenea
Capitală Culturală a Europei, iar Rowan Atkinson debuta în ceea ce avea să devină una dintre cele
mai gustate şi longevive emisiuni difuzate de televiziunea britanică: „Mr. Bean“.
România începea acel an în lacrimi. Pe 12 ianuarie 1990 era decretată Zi de doliu naţional în
memoria victimelor Revoluţiei din decembrie 1989. Teroriştii nu fuseseră încă identificaţi, niciun
părinte aflat în doliu nu înţelegea încă cine le-a ucis copiii, iar starea generală era undeva la graniţa
dintre confuzie şi mascaradă.
Acest text nu este despre „marile evenimente“ din 1990. Nu este despre primele alegeri
democratice, despre prima Mineriadă, despre fenomenul „Piaţa Universităţii“, nici despre conflictul
interetnic din martie 1990, de la Târgu Mureş. Acest text este despre oameni. Despre cum au
descoperit românii democraţia în primul an de după Revoluţie. Despre problemele şi temerile lor,
despre confuzia teribilă în care s-au trezit proiectaţi în decurs de numai câteva zile. Despre visele
unor oameni şi despre naivitatea lor. Despre apariţia valutei, despre sărăcie, despre problemele cu
furnizarea apei calde şi primele magazine capitaliste din România, despre siguranţa oamenilor şi
dezinhibarea socială a acestora.
În fine, ceea ce urmează se vrea o scurtă radiografie, pornind de la presa acelui an, 1990, a ceea ce a
însemnat una dintre cele mai puternice rupturi sociale şi, mai ales, psihologice, din istoria
României.
În acele zile, România descoperea. Cel mai consumat produs erau ziarele, citite în grupuri
interminabile ce ocupau străzile din toată ţara. Consultate astăzi, publicaţiile acelor vremuri par
nişte veritabile dicţionare, în care cuvinte total străine, până la acel moment, erau explicate stângaci
celor care aşteptau instaurarea democraţiei. „Proprietate“, „economie de piaţă“, „liberalizarea
preţurilor“ îşi făceau loc, de-a valma, printre ştiri redactate într-un ton prăpăstios, plin de dramatism
şi naivitate.
Privite cu detaşarea pe care ţi-o acordă, în general, trecerea timpului, textele, discursurile şi faptele
ce ţineau de banalitatea cotidiană, din acele vremuri, dau impresia unui curs intensiv în absurditate,
a unei nepotriviri. Ca şi cum cineva ar explica unei populaţii aflate la pragul cel mai de jos al
sărăciei care sunt beneficiile utilizării cardurilor de cumpărături. România se străduia să deprindă
noi metode de a trăi printre răcnetele din stradă, comploturile de pe scena politică, jelindu-şi morţii
şi încercând să-şi tragă sufletul şi să-şi golească mintea după un coşmar de 45 de ani.
Un „ţigănuş“ şi o banană
Aşadar, la început a fost foamea. Care, cuplată cu finalul unui deceniu în care magazinele
alimentare erau privite, mai degrabă, ca nişte muzee, dă naştere unor adevărate incidente. Bunăoară,
vederea „unui ţigănuş“ din Bucureşti, înfruptându-se dintr-o banană, se transformă într-o adevărată
revoltă de stradă. Trecătorii îl apostrofează, vor să ştie de unde a avut el bani să cumpere aşa ceva.
Ştirea apare şi în ziar, sub forma unei veritabile pledoarii pentru egalitatea semenilor. „În jurul lui se
adunaseră colegii lui şi priveau cu ochii mari cum muşcă el dintr-o banană de 35 de lei bucata.
Sumă pe care un părinte cu un salariu mediu nu şi-o poate permite, iar când este întrebat, ocoleşte
subiectul şi cumpără mere. Numai cei ajunşi pot să pună în pacheţelul de şcoală al odraslelor lor
banane sfidătoare“, scrie reporterul, încheindu-şi textul cu un îndemn către autorităţi: „Decât să fie
date pe uşa din spatele magazinului, mai bine raţionalizăm banalele. Poate aşa, o dată pe lună, toţi
copiii vor veni la şcoală cu câte o banană“.
Însă marea problemă legată de alimentaţia oamenilor în acel început de 1990 se învârte în jurul unui
singur cuvânt: carnea. Se organizează controale peste controale, unele de către autorităţi,
majoritatea însă de către simpli cetăţeni, transformaţi, peste noapte, în adevăraţi ziarişti. Specificul
unui astfel de control era următorul: persoana respectivă intra într-un magazin, le lua la rost pe
vânzătoare, după care le deconstruia toate argumentele. Era poftă mare în acele luni, mai ales de
carne de porc, transformată într-o trufanda.
Frustrarea şi lipsurile ajung până la a crea adevărate transe. Ziarul „Dreptatea“ publica un articol,
însoţit de fotografii, al supermarketului „Ralph’s“, din Los Angeles, SUA, unde sunt identificate, pe
rafturi, produse de calitate importate din România. Cazul dă naştere unei vâlve nemaivăzute.
Autorităţile române sunt acuzate de comportament duplicitar, se organizează investigaţii de presă ca
să se afle cum a fost posibil ca românii să moară de foame, în timp ce americanii se înfruptă din
bunătăţurile noastre.
În final, se ajunge la concluzia că este foarte posibil ca marfa respectivă să fi fost trimisă peste
ocean înainte de 22 decembrie 1989, dat fiind termenul de garanţie mare. Şi, pe post de concluzie,
iată această încheiere a unui text apărut în perioada respectivă, ilustrativ pentru problemele vremii,
dar şi despre noţiunea de „umor“ a acelui început de 1990: „Atenţie, deci, domnilor, la ceea ce
scrieţi. Nu de alta, dar s-ar putea ca oamenii să vă creadă şi să ia imediat tramvaiul până la Los
Angeles“.
„Vrem ciorapi!“
Nicăieri însă spectacolul descoperirii libertăţii, fără a avea un concept clar despre ce înseamnă acest
fapt, nu este mai puternic decât în ştirile care, în presa vremii, nu depăşeau câteva sute de semne.
Construite, mai degrabă, ca nişte notiţe desprinse din viaţa de zi cu zi, aceste scurte texte sunt
revelatoare pentru confuzia generală a unor oameni ţinuţi în lesă decenii la rând.
Mai întâi, un fapt inedit. În februarie 1990, un vatman de pe tramvaiul 3 oferea călătorilor ceea ce,
în presa de atunci, era numit un „spectacol inedit“. La Piaţa Presei, unde tramvaiul avea capăt de
linie, vatmanul respectiv a început prin a înjura călătorii, „vreo 50-60“, cum notează reporterul.
Apoi a coborât din tramvai, consumând câţiva mititei, de la un grătar în aer liber. S-a urcat în
tramvai şi, tocmai când lumea credea că totul s-a terminat, a oprit, a coborât şi „a irigat asfaltul din
apropiere“. Apostrofat de cei prezenţi, vatmanul şi-a continuat tirada de înjurături, totul culminând
cu „un striptiz lent“, în faţa oamenilor oripilaţi.
La mijlocul anului, o altă ştire dădea ora exactă a noii libertăţi. De la momentul „22 decembrie
1989“, se înregistraseră aproape 1 milion de avorturi. Boom-ul naşterilor se încheiase, femeile îşi
doreau altceva decât statutul de gospodină şi mamă perpetuă. Se organizează primele prezentări de
modă, iar fotografiile cu tinere în fuste scurte oripilează generaţia a treia. Iar în presa centrală, apar
tot mai multe articole în care femeile îşi cer drepturile: „În loc de Ziua Femeii, vrem ciorapi!“, scrie
Alexandra, un reporter „Adevărul“, care se declară sătulă să mai fie considerată „sexi“, pentru că
„umblă fără sutiene, fără chiloţi, fără ciorapi“.
O arteră bucureşteană intens circulată – Pipera – a fost blocată, ieri la prânz, de un grup de
persoane. «De săptămâni întregi tot aşteptăm să fim şi noi, cei din satul Pipera, aprovizionaţi cu
butelii de aragaz», ne-a spus muncitorul Vasile Vasile, de la întreprinderea «Automatica». Ziarul
„Adevărul“, 1990
La etajul 21, într-un bar luminat obscur şi bolnav ca prostituţia însăşi, câteva frumoase cochetează
cu străini bărboşi. Protestează când sunt legitimate de Poliţie. Cică au luptat în decembrie. «Şi eu
am făcut Revoluţia! Pentru ce am făcut-o? Să mă agăţaţi voi??» Ziarul „Dreptatea“, 1990
Anul 1990, România: ţara niciunei posibilităţi
România lui 1990 pare un fel de „pământ al nimănui“, mistuită de o gravă criză socială, în mare
parte cauzată de incertitudinile politice ale perioadei, dar şi de haosul generalizat din societate. În
presă, apar periodic articole despre spitalele din România, într-un veritabil spectacol al deznădejdii.
„Penicilina este deficitară“, „În loc de hrană consistentă, conserve stricate“, „Instalaţii defecte,
pereţi coşcoviţi, saloane insalubre“ sunt numai câteva dintre titlurile articolelor ce tratau problema
sistemului sanitar.
În acest timp, Bucureştiul se lovea de o nouă problemă, total străină: nu mai erau penitenciare,
pentru cererea existentă. Reorganizarea cadrului legislativ făcea ca majoritatea celor prinşi în acte
de fărădelege să fie cazaţi în alte oraşe din România. Acelaşi Bucureşti se afla şi într-o plină criză a
gunoiului. Problema devine atât de gravă, încât la Primăria Capitalei se strâng mii de petiţii, trimise
de cetăţeni, toate construite în jurul aceleiaşi întrebări: „De unde putem face rost de o basculantă, ca
să putem duce gunoiul dintre blocuri?“. În oraş apar şobolanii, iar pe străzi sunt lipite afişe, în care
oamenii sunt îndemnaţi să nu mai bea apă de la chiuvetă, dat fiind riscul de otrăvire.
„Să fim fericiţi!“
În acest timp, edilii Capitalei scot la înaintare noua hartă reprezentând dezvoltarea reţelei de metrou
din Bucureşti. Fotografia respectivă, publicată în presa vremii, are astăzi o valoare aproape istorică.
Bucureştiul, în schiţa Metrorex, era plin de linii punctate, reprezentând diversele magistrale ce
urmau să fie construite. Până astăzi, au fost încheiate lucrările la doar două dintre aceste segmente:
cel spre 1 decembrie şi cel spre Bucureştii Noi. Celelalte sunt şi astăzi în construcţie sau planificare,
iar unele chiar au dispărut definitiv.
În tot acest timp, Gheorghe Hagi se căsătoreşte – evenimentul monden al anului, iar românii
răspund la întrebările primului sondaj de opinie de după 1989. Cei mai mulţi îşi doresc „să fie
fericiţi“, răspuns urmat, îndeaproape, de speranţa generală „să meargă mai bine“.
Marile oraşe se umplu de taximetrişti, iar comportamentul acestora ţine prima pagină a ziarelor.
„România liberă“ publică, sub titlul „Taximetrişti dornici să-şi bată clienţii“, povestea unui şofer de
la Gara de Nord, care, nemulţumit de cât îi ofereau clienţii, le-a dat jos bagajele din portbagaj, fiind
la un pas de a-i lua la bătaie, în plină stradă. „Câţi ani aveţi să vă duc eu, fir-aţi ai dracului?!? Nu vă
duc, c-aşa vreau eu! Îţi mai dau şi un picior în gură, dacă îmi iei numărul!!“, ar fi declarat
taximetristul.
Se rezolvă cu ciorapii
Despre izolarea României vorbeşte însă, mai bine decât orice, o ştire din primăvara lui 1990.
Construită în spiritul şi condeiul epocii comuniste, relatarea respectivă este publicată cu titlul: „O
realizare de excepţie a ştiinţei româneşti: Şi surzii vor putea auzi!“. În text, se vorbeşte despre o
serie de proteze auditive, dezvoltate la Institutul de Cercetări Textile din Bucureşti. La numai câteva
zile, ziarul respectiv, „Adevărul“ revine asupra ştirii, completând că „şi alte ţări produc echipamente
asemănătoare“. Şi mai ciudată este explicaţia revizuirii: unul dintre redactorii publicaţiei aflase, la
telefon, de la un prieten plecat în străinătate, că astfel de proteze există şi acolo.
Spre finalul anului, România pare că se mai destinde. Pe autobuzele din marile oraşe apar primele
reclame sexy, cauzând chicoteli şi capete întoarse. Şi, mai important, se rezolvă problema ciorapilor
de femei. „I-am văzut, şi vă pot spune că sunt de bună calitate, moderni, într-o gamă coloristică
diversă“, anunţă evenimentul un reporter, în paginile ziarului „Dreptatea“. Şi tot dânsa, pentru că
era vorba despre o doamnă, decretează fericită „sfârşitul anilor în care ne-am remaniat şi cârpit
ciorapii“.
Stimaţi concetăţeni, vă adresăm o rugăminte: nu cumpăraţi nimic, dar absolut nimic, de la
bişniţari! Faceţi acest efort: lipsiţi-vă, o vreme, de pachetul de Kent sau de BT! „România liberă“,
1990
Reţeta succesului: „Se saltă capota la autoturism şi aştepţi să-ţi vină partenerul“
Marele şoc socio-economic al începutului de democraţie din 1990 a purtat însă un nume:
„liberalizarea preţurilor“. Mult discutată în şedinţele de guvern ale vremii, liberalizarea preţurilor a
trebuit, mai întâi, explicată unor oameni care nu avuseseră acces la abecedarul unei economii de
piaţă. Astfel, în presa vremii apar articole kilometrice dedicate explicitării, pe înţelesul tuturor, a
unor concepte precum „proprietate“, „piaţă“ sau „preţuri“. Însă nimic nu avea să pregătească
oamenii pentru şocul ce urma.
„Inflaţia făcea ravagii“
Liberalizarea este anunţată de nişte cozi gigantice la sediile CEC, locuri ale unor adevărate scene de
violenţă între oameni. „S-a înregistrat o aglomeraţie fără precent, vecină cu panica“, titra
„Adevărul“, în dreptul unei fotografii reprezentând o mulţime uriaşă, puhoaie de oameni aglomeraţi
ca nişte chibrituri într-o cutie. Neliniştea socială avea o dublă cauză. În primul rând, oamenii nu
înţelegeau exact ce se ascunde în spatele acestor concepte, perfect abstracte la acel moment. În al
doilea rând, principala temere a acelor ani, printre cetăţeni, era cea a unui val cumplit de sarăcie şi
foamete. În acelaşi prim sondaj de opinie, realizat la începutul lui 1990, principala frică a oamenilor
întrebaţi era „să nu avem de mâncare“.
Dezastrul avea să fie accentuat de momentul liberalizării preţurilor. Imaginea desprinsă din ziarele
epocii se conturează în jurul unor magazine goale şi al unor produse de bază, transformate în
rarităţi, şi comercializate la nişte preţuri astronomice.
„Decizia Guvernului de la 1 noiembrie 1990, privind liberalizarea preţurilor, poate fi interpretată, de
fapt, şi ca un ordin dat ţării să treacă inflaţia. Într-un timp scurt, cea mai mare parte a populaţiei şi-a
văzut banii tocaţi de inflaţie. Economisirile au fost spulberate. Puterea de cumpărare a leului scădea
de la o zi la alta. Mărfurile se scumpeau, dolarul se scumpea, milioane de oameni deveneau şi mai
săraci decât fuseseră până atunci. Inflaţia făcea ravagii“, explică astăzi Adrian Vasilescu, consilier al
guvernatorului BNR.
În acelaşi 1990, autorităţile măreau salariile şi pensiile şi erau date înapoi primele şi sporurile ce
fuseseră tăiate de Ceauşescu după 1985. Trebuia să fie un act de bunăvoinţă, un semnal de
optimism. Efectele au fost însă dramatice: „Guvernul a dat banii înapoi, deşi nu avea şi mărfuri cu
care să echilibreze piaţa. Banii s-au adăugat surplusului monetar moştenit de populaţie de la vechiul
regim. Efectele au fost puternice: la 1 leu existent pe piaţă se găseau mărfuri de 9 bani. În toamna
anului 1990, bunăoară, înainte de începerea şcolilor, ţara fusese golită de caiete, în condiţiile în care
un caiet cumpărat în România cu 50 de bani se vindea în Turcia cu un dolar“, povesteşte Adrian
Vasilescu.
Afaceri pe autostradă
De climatul economic nesigur a profitat însă o categorie existentă şi în timpul fostului regim, dar
extrem de redusă pe atunci şi ţinută sub control de autorităţi. Acum, lucrurile explodaseră. Străzile
oraşelor din toată ţara se umpluseră de bişniţari.
„Îi afli oriunde. Se disting lesne din mulţime. Stârnesc curiozitate, invidie, repulsie şi de cele mai
multe ori teamă. S-au întins ca o pecingine“, erau prezentaţi bişniţarii într-un articol din ziarul
„Adevărul“. Publicaţiile vremii sunt pline de articole în care oamenii sunt atenţionaţi să-i evite, iar,
periodic, în buletinele poliţiei apar zeci de nume de bişniţari arestaţi.
Aceştia erau însă doar vârful aisbergului. De fapt, românul descoperea comerciantul ascuns în
fiecare dintre ei. În dezastrul economic din jur, înfloresc micile afaceri, la graniţa cu ilicitul,
desfăşurate pe tarabe improvizate sau chiar în locuri la care nimeni nu s-ar fi aşteptat.
Bunăoară, autostrada Bucureşti – Piteşti. Un articol apărut în „România liberă“ desluşea simplu
mecanismul mercantil: „Totul este bine regizat. În parcare se saltă capota la autoturism şi aştepţi să-
ţi vină partenerul. El poate fi din ţară, cât şi din străinătate, cu precădere din Turcia. Aici se aplică
sloganul «Time is money», căci, aşa cum arătam, «money» înseamnă şi valută“, explica reporterul.
Un protest cu gust de bere
Situaţia economică are şi efecte mai puţin aşteptate. În vara lui 1990, la Bucureşti se organizează un
protest al băutorilor de bere, nemulţumiţi că licoarea preferată „se vinde şi cu 10, 11 sau 16 lei, deşi
avea aceiaşi parametri tehnici“. La Bacău, sărăcia şi aceleaşi preţuri liberalizate dădeau naştere unei
alte tragedii: „Mortalitatea la curci a atins indici de necrezut, aproape 50%“, scria „România liberă“.
Un autoturism Dacia costa 166.400 de lei, deşi, cu numai câteva luni înainte, putea fi cumpărat cu
85.800 de lei. Un televizor telecolor ajunsese 25.000 de lei, de la 14.000, iar, dramatism total,
pachetul de „Carpaţi“ sărise de la 3,25 lei, la mai mult de dublu: 7 lei.
Noul capitalism românesc îşi arăta colţii. Iar primii executaţi erau „patronii“, descrişi în presă ca
nişte adevărate lipitori, dornice să sugă banii clienţilor, să calce pe cadavre pentru o îmbogăţire
peste noapte. „Patronii cu foloasele, clienţii cu ponoasele“ era titlul unei rubrici din „Adevărul“,
prezentând periodic cazuri de afacerişti expediaţi în secţiunea „Aşa nu!“.
„A existat o adevărată prigoană a patronilor în acel an. Cauzele erau clare: lumea era foarte săracă,
oamenii munceau din greu ca să-şi asigure existenţa, aşa că, atunci când apărea cineva îmbogăţit,
apăreau suspiciunile. «Cum a reuşit? Sigur a făcut ceva ilegal!». Şi nici nu erau foarte departe de
adevăr. Îmi aduc aminte că în Cluj, la începutul anilor 1990, cea mai rapidă metodă de îmbogăţire,
în care se implicau o grămadă de tineri, era cămătăria. Mulţi alţii au fost mai «paşnici»: cumpărau
carne, scoteau un grătar pe trotuar şi se puneau pe fript. Nu aveţi idee câţi bani făceau oamenii
aceştia!“, povesteşte sociologul clujean Sebastian Cristescu.
Sfârşit de an: românii îşi fac singuri dreptate
Într-un sondaj de opinie publicat de „Adevărul“ în luna septembrie 1990, la întrebarea „Ce vă
îngrijorează în cea mai mare măsură?“, majoritatea oamenilor chestionaţi, mai exact 73% dintre ei,
răspundeau cu „creşterea dezordinii sociale“.
Rezultatul nu era întâmplător, nici nu putea fi acuzat c-ar fi fost efectul unei viziuni pesimiste
asupra vieţii. Sondajul era publicat într-o perioadă în care gravele probleme economice şi sociale
din România fracturaseră profund societatea, dând naştere unor inegalităţi profunde. Nu la asta se
aşteptau oamenii. Nu imaginea asta o avuseseră în minte în decembrie 1989.
În vara lui 1990 se anunţa deja: criminalitatea era într-o creştere alarmantă. „În primele 8 luni ale
acestui an, numărul infracţiunilor contra vieţii a crescut de la 398, în aceeaşi perioadă din 1989, la
866, dintre care 493 omoruri şi 247 tentative de omor“. La cel moment, şeful Serviciului „Omoruri“
din Poliţie era locotenent-colonelul Constantin Mercurean. „Mare parte din acele crime fuseseră
cauzate de doi factori. În primul rând, de eliberarea din puşcărie a mii de infractori, condamnaţi în
perioada comunistă. Apoi, era o cauză a societăţii divizate, de lipsa banilor şi de condiţiile precare
de viaţă. În plus, ţin minte că în mediul rural ne loveam frecvent de persoane care încercau să-şi
facă singure dreptate. Ţintele erau oamenii bătrâni, care nu puteau riposta, sau sătenii mai înstăriţi,
de exemplu cei despre care oamenii din sat ştiau că fac ţuică pe care o vindeau, ulterior. Însă, la oraş
era şi mai rău. Acela a fost anul în care au apărut o grămadă de bande de infractori. Intrau peste tine
în casă şi te atacau“, povesteşte Mercurean.
„Fărădelegea la putere“
Ziariştii din acea perioadă însoţesc periodic poliţiştii în misiuni nocturne. Rezultatele publicate par
desprinse dintr-un tratat despre mizerabilismul condiţiei umane, publicat de vreun scriitor
existenţialist din Interbelic. Bucureştiul nocturn este format din zoaie, interlopi şi prostituate.
Oamenii se atacă pe stradă, părinţii refuză să-şi mai primească acasă copiii aduşi de mână de
autorităţi, motivând, de exemplu, că „nu ştiu ce să fac cu el, nu vedeţi că e un vagabond?“.
Personajele acestui Bucureşti „fumează ţigară de la ţigară şi înjură birjăreşte“, „îşi folosesc trupurile
pentru a-şi finisa apartamentul“, sunt „sub influenţa alcoolului şi cine ştie a ce altceva“ şi „beau
Campari, din pahare înalte“.
Început cu multă speranţă şi optimism, 1990 se încheia dramatic. Societatea era divizată, preţurile
săriseră în aer, marea majoritate a populaţiei trăia la limita sărăciei, iar „fărădelegea“, cum îi plăcea
presei vremii să numescă infracţiunile, era la putere.
Şi poate că nu există exemplu mai bun în acest sens, decât două pagini din „România liberă“, ultima
ediţie din acel an, apărută între Crăciun şi Anul Nou. Una era dedicată spărgătorilor de locuinţe,
care făceau prăpăd în Bucureşti, cealaltă pagină era despre „Un alt flagel: violul“. Spicuim din
intertitluri: „Demenţa alcoolului“, „Un criminal cu prozeliţi“ sau „Citind reviste porno pe sub
bancă“. 44.593 era numărul spargerilor din locuinţe înregistrat în 1990.
 Identitate naţională şi patriotism; sentimentul naţional, conştiinţa naţională

Locuitorii aceiaşi patrii sunt solidari unii cu alţii, se simt puternic legaşi de aceasta. Legăturile de
solidaritate dintre o persoană şi patria sa poartă numele de patriotism.
Patriotismul reprezintă sentimentul de dragoste şi devotament faţă de patrie şi de popor.
Patriotismul este astfel un sentiment care are ca univers de referinţă patria. La început, patria este
identificată cu locul natal. Trăirile şi impresiile din prima copilărie pot urmări persoana într-o formă
sau alta, de-a lungul întregii ei existenţe. Treptat sentimentul de patriotism se dezvoltă prin:
* extinderea spaţiului de existenţă proprie;
* dobândirea de cunoştinţe;
* formarea identităţii persoanei;
Se pot pune în evidenţă câteva semnificaţii ale conceptului„ patrie ″:
* mediu politic, social şi cultural în care trăieşte un popor;
* ţară în care s-a născut o persoană şi al cărui cetăţean este;
* ţară în care se stabileşte o persoană, fără să-i aparţină ca origine, dar având
calitatea de cetăţean al ei;
Patriotismul se manifestă, astfel prin:
* crearea de valori;
* fidelitatea faţă de ţară;
* preţuirea acordată: - patriei;
- istoriei ei;
- tradiţiilor, obiceiurilor;
- valorilor naţionale;
* apărarea ţării;
Identitatea naţională reprezintă un ansamblu de date şi trăsături prin care se individualizează o
persoană. Identitatea persoanei este influenţată major şi de relaţiile acesteia cu cei din jur.
Orice persoană aparţine unei comunităţi naţionale, unei naţiuni.
Naţiunea se defineşte ca o mare comunitate umană, instalată pe un acelaşi teritoriu, caracterizată
prin unitate istorică, lingvistică, culturală, economică, şi care este suverană.
Naţionalismul este o doctrină care afirmă superioritatea intereselor naţiunii în raport cu interesele
grupurilor, claselor şi indivizilor din care este constituită. Naţionalismul poate fi şi o mişcare
politică de indivizi care vor să impună caracterul predominant al naţiunii lor, în toate domeniile.
Să reţinem două tipuri de doctrine naţionaliste:
1) Naţional – populismul, bazat pe un naţionalism xenofob (urând străinii) şi rasist,
susţinând că apără interesele poporului;
2) Naţional-socialismul, fondat pe rasism (în particular pe antisemitism), care a
reprezentat ideologia politică a Germaniei hitleriste (1933-1945).
Nu trebuie confundat naţionalismul excesiv cu sentimentul naţional sau cu ideea de unitate
naţională. Sentimentul naţional înseamnă ataşament faţă de neamul din care faci parte. În zilele
noastre, excesele de rasism, şovinism ori fanatism trebuie catalogate ca maladii ale naţionalismului.
Sentimentul naţional trebuie canalizat spre stimularea forţelor creatoare ale neamului, a calităţilor
lui, şi spre corectarea defectelor.astfel, naţiunea va participa la progresul general al umanităţii, pe
calea sa specifică, alături de celelalte naţiuni, într-o competiţie onorabilă şi demnă. Membrii unei
naţiunii au un sentiment naţional care exprimă următoarele trăsături:
· conştiinţa naţională care reprezintă ansamblul ideilor, aspiraţiilor, sentimentelor prin care membrii
unei comunităţi naţionale îşi afirmă identitatea comună pe baza unităţii de: - teritoriu;
- limbă;
- cultură;
- viaţă economică.
· mândria naţională.
La constituirea unei naţiuni sunt cinci etape distincte:
· identitatea,capacitatea unui grup de a gândi despre sine că aparţine unei naţiuni;
· legitimitatea;
· unitatea sau capacitatea unei naţiuni de a cuprinde întreaga populaţie;
· participarea sau reprezentarea la activitatea de guvernare a diferitelor categorii din care este
constituită populaţia;
· distribuirea sau împărţirea avuţiei naţionale între diferite categorii ale populaţiei;
· cetăţenia.
Pornind de aceste etape, se poate defini identitatea naţională ca reprezentând o caracteristică
dominantă a membrilor unei naţiuni, pe baza unităţii de:
· teritoriu;
· limbă;
· obiceiuri şi tradiţii;
· viaţă economică.
Identitatea naţională este legată de patriotism, ca sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie
şi de popor. Şi aceasta face ca, de exemplu, apărarea teritoriului, să fie o posibilă expresie a
fidelităţii faţă de patrie, sinonimă cu apărarea identităţii naţionale. Încălcarea teritoriului conduce la
conflicte, uneori dramatice prin posibilele consecinţe.
De asemenea, lupta pentru identitatea naţională a reprezentat o idee forţă, urmărită de diferite
popoare, în momentele istorice ale constituirii lor ca naţiuni. lupta acestora ca şi ideea pentru care
luptau erau legate de un profund sentiment patriotic.
Sentimentul naţional pe care îl au membrii unei naţiuni exprimă:
 conştiinţa apartenenţei unei persoane la o naţiune, precum şi
 mândria naţională.
Conştiinţa naţională reprezintă ansamblul ideilor, aspiraţiilor sentimentelor prin care
membrii unei comunităţi naţionale îşi afirmă identitatea comună pe baza unităţii de:
 teritoriu;
 limbă;
 cultură;
 viaţă economică.
Rolul conştiinţei naţionale poate fi evidenţiat prin semnificaţiile care i-au fost atribuite:
 „ suflet al naţiunii”;
 rezultanta tuturor elementelor psihologice constitutive ale naţiunii;
 factor de legătură a caracteristicilor specifice naţiunii.
Pornind de aici, se poate vorbi de:
 „ deşteptarea conştiinţei naţionale”, atunci când comunitatea îşi afirmă, de exemplu, dreptul
ei la libertate şi independenţă;
 „ pierderea sau declinul conştiinţei naţionale”, atunci N conştiinţa naţională nu mai vibrează,
se manifestă slab sau încetează să se mai manifeste, în condiţiile în care sunt în discuţie
interesele comunităţile naţionale.
Conştiinţa naţională este păstrată vie prin forţa morală a naţiunii, simbolizată prin cultul
patrie.
Identitatea unei persoane este legată, deopotrivă, de:
· spaţiul în care s-a născut sau căruia îi aparţine în prezent; uneori, această legătură sufletească
marchează, major, o persoană, aşa se poate explica, de exemplu, pentru persoanele care trăiesc în
alte locuri decât cele în care s-au născut, sentimentul de dor faţă de meleagurile natale;
· celelalte persoane, de instituţiile existente într-o comunitate, relaţiile cu celelalte persoane dar şi cu
instituţiile marchează trăsăturile identităţii personale prin:
- conţinutul lor;
- rolurile pe care le are o persoană;
- normele şi valorile culturii în care se naşte şi pe care şi le însuşeşte.
Fiecare persoană aparţine mai multor tipuri de comunităţi umane:
* familie;
* comunitate etnică, religioasă;
* comunitate naţională;
* comunitate internaţională.
Aceste tipuri de comunităţi se integrează una alteia. Viaţa şi identitatea persoanei sunt legate de
comunităţile din care aceasta face parte. Apartenenţa persoanei la o comunitate, precum şi modul de
organizare, pe care acea comunitate o impune, au o influenţă complexă asupra identităţii persoanei.
Conceptul de identitate multiplă pune în evidenţă complexitatea identităţii unei persoane,
constituită din trăsături legate de integrarea şi relaţionarea acesteia la diferite forme de comunitate
umană.
Persoane diferite au identităţi diferite. Într-o societate democratică, bazată pe pluralism sunt
recunoscute şi acceptate:
· dreptul persoanei şi colectivităţilor la propria lor identitate;
· diferenţele cu privire la valorile şi credinţele împărtăşite.
Alterarea patriotismului se manifestă prin: xenofobie, şovinism şi demagogie
Xenofobia este o formă de prejudecată care exprimă teama sau ura manifestată faţă de străini, sau
faţă de alte popoare. În prezent xenofobia se exprimă, de exemplu, într-o formă extremistă, prin
team agaţă de străini, în general, sau faţă de unele grupuri etnice. Xenofobia se manifestă cu privire
la:
· străini, consideraţi:
- inferiori din punct de vedere intelectual sau moral;
- un potenţial pericol, cu intenţii subversive;
- cauza răului într-o societate, acuzaţi de exemplu, atât de producerea unor incidente, violenţe dar şi
de existenţa crizelor economice, şomajului, etc.
Uneori prejudecata este însoţită de un stereotip, cu o anumită imagine„ a străinului”. Un exemplu
de clişeu este şi punerea semnului de egalitate între„ emigrant” şi„ delincvent”.
· familie, popor, patrie, în raport cu care se exercită un ataşament exclusiv;
· societate, fiind promovată o viziune totalitară despre aceasta, în care pluralismul este negat în
favoarea„ unităţii”.
Şovinismul (naţionalismul şovin).
· este o formă de prejudecată legată de naţionalitate;
· se bazează pe ideea superiorităţii unei naţiuni, naţionalităţi, faţă de alta sau alte naţiuni,
naţionalităţi.
Naţionalismul este admisibil, între anumite limite, cu mândrie naţională. Naţionalismul,
însă devine periculos prin:
· promovarea exclusivismului şi intoleranţei faţă de alte naţiuni şi naţionalităţi;
· aplicarea unor politici de discriminare a naţiunilor, naţionalităţilor de la segregaţia sub forma
ghetourilor, în lagăre de concentrare şi genocid. În acest fel, discriminarea a presupus o componentă
acţională a acestor atitudini, cu consecinţe dramatice pentru diferite naţionalităţi.
Oamenii sunt diferiţi prin sex, particularităţi anatomo- fiziologice, limbă, obiceiuri,
credinţe religioase. Prejudecăţile pot apărea şi pot deveni foarte periculoase, dacă diferenţele
normale între oameni:
- sunt tratate ca deficienţe;
- stau la baza împărţirii lumii în„ noi”„ ei” (ceilalţi), considerând că unii au însuşiri pozitive, iar
ceilalţi, însuşiri negative.
Din asemenea atitudini se poate ajunge la:
· manifestări de tip totalitar;
· manifestări fundamentaliste:, adevărul este unul singur (al unui grup), ceilalţi greşesc, dar aici se
poate trece la fanatism.
Asemenea prejudecăţi pot deveni, de asemenea periculoase, atunci când duc la identificarea
unui„ ţap ispăşitor”. În decursul istoriei, există nenumărate exemple în care nereuşitele sau chir
eşecurile, suferinţele sau nenorocirile unora să fie transferate altora, făcuţi răspunzători pentru ele
(naţionalităţi, popoare, adepţii unor credinţe religioase) şi pedepsiţi. De exemplu
- evreii (făcuţi răspunzători şi prigoniţi pentru criza economică din Germania interbelică);
- protestanţii (persecutaţi pentru credinţa religioasă)
Demagogia reprezintă înşelarea opiniei publice prin:
- promisiuni false;
- discursuri bombastice;
şi este practicată de cineva pentru a-şi crea popularitatea, de care să beneficieze în interes personal.
Demagogia presupune la nivelul comportamentului persoanei, o contradicţie între vorbe şi fapte.
Această contradicţie se bazează pe faptul că„ vorbele mari” rostite nu se reflectă la nivelul faptelor
şi nu se caracterizează într-o acţiune care să ducă la realizarea lor. În absenţa acţiunii, vorbele rostite
rămân fără acoperire, chiar dacă în contextul în care sunt rostite pot să-i înşele pe cei care le ascultă.
Patriotismul şi integrarea europeană.
Schimbările majore care au avut loc, în ultimii ani, în Europa, sunt legate de:
 prăbuşirea regimurilor totalitare de tip comunist din centrul şi estul Europei;
  autodizolvarea Tratatului de la Varşovia şi a Consiliului de Ajutor Reciproc (CAER)
 exprimarea opţiunii pentru înfăptuirea unor societăţi democratice.
În urma acestor procese, a devenit evidentă asimetria între ţările europene, rezultat al unei
dezvoltări istorice diferite şi inegale;
Integrarea unei ţări în structurile europene presupune încheierea unor acorduri bilaterale între acea
ţară şi instituţiile europene. Aderarea unei ţări la Uniunea Europeană
 depinde de: - exprimarea voinţei politice a naţiunii, a membrilor ei;
- îndeplinirea cerinţelor specifice Uniunii Europene, cu privire la
standardele europene de calitate;
 are drept premise:- adaptarea diferitelor domenii din ţara care solicită aderarea, la
realităţile ţărilor deja integrate;
- cooperarea cu instituţiile europene şi cu ţările membre.
Patriotismul,ca sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie şi de popor,
Nu este afectat în sens negativ (în sensul diminuării sau ştirbirii lui), prin opţiunea unei ţări, de
integrare europeană, cel puţin din următoarele motive:
 principiul suveranităţii naţionale nu este, în nici un fel, afectat;
 integrarea nu reprezintă pentru un stat acceptarea unei situaţii de subordonare, ci realizarea
unei coordonări, la standarde europene de calitate, cu ţările care s-au integrat deja;
 integrarea deschide unei ţări posibilitatea participării, în cadrul unor structuri, la soluţionarea
problemelor globale ale omenirii.
Prin integrare europeană, patriotismul este departe de a fi afectat negativ, în schimb, poate fi
impulsionat prin:
 conştientizarea semnificaţiei voinţei exprimate (la nivelul naţiunii şi al membrilor acesteia)
pentru realizarea integrării,
 ridicarea ţării la standarde europene de performanţă;
 participarea alături de alte ţări, la soluţionarea problemelor Europei şi lumii.
Identitate națională este o expresie care datează din anii 1980. În context, se poate vorbi și de
„sentiment național” (concept în uz de la sfârșitul secolului al XIX-lea) sau de „conștiință
națională” (în uz încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea), când este în discuție sentimentul
de apartenență a unei persoane la o naționalitate.[1] Toate aceste expresii desemnează, în mod
nuanțat, sentimentul unei persoane față de o națiune de care aparține. Ele pot fi folosite și pentru a
desemna „punctele comune”, reale sau presupuse, ale unor persoane care se recunosc ca aparținând
unei aceleiași națiuni, aceste puncte comune formând toate la un loc, o caracteristică comună, un
habitus al lor.
Nu trebuie confundată identitatea națională, care este un sentiment, cu naționalitatea, care
desemnează o apartenență, fie politică sau juridică (în sensul de cetățenie), fie etnică. Cum sensul
expresiei „identitate națională” variază de la o comunitate la alta, este dezirabilă definirea ei cât mai
clară (fie și numai din cauza polisemiei termenilor identitate și națiune).
În a doua jumătate a secolului XIX și în special în secolul XX, prin intermediul sistemelor lor
educaționale, statele și-au asumat rolul de a forma „identitatea națională” precizând și definind
„punctele comune”.[2] Astfel, definirea identității naționale variază în timp, în funcție de politicile
implementate de guverne. De exemplu, în Franța, Revoluția națională a guvernului condus de
Philippe Pétain (1940-1944) dădea drept „puncte comune” o serie de elemente inspirate de dreptul
sângelui, de religia catolică și de doctrinele rasiste ale antropologiei secolului al XIX-lea, în vreme
ce definirea „punctelor comune” în timpul celei de-a patra și a cincea republici a fost inspirată de
dreptul pământului, de umanismul laic și de studiile sociale ale științelor umaniste din cea de-a doua
jumătate a secolului XX. Cu toate acestea, familiile, comunitățile și anumite partide sunt de
asemenea medii de transmitere a „punctelor comune”, care pot fi diferite de cele alese și susținute
de stat, putând astfel defini o identitate națională diferită de aceea promovată de stat[3].
Sentimentul de identitate națională este intim fiecărei persoane și depinde de felul în care are loc în
cazul fiecărei persoane procesul de interiorizare a reperelor identitare reprezentate de „puncte
comune” precum limba vorbită, schimburile economice, diversele practici sociale, simbolistica
locală, comunitară sau de stat, cultura, muzica, bucătăria, istoria așa cum este ea povestită în școli,
la radio, la televizor etc.[4]. În culturile tradiționale și în societățile închise, care lasă puțin loc
dezvoltării personale și care acordă multă importanță sentimentului comunitar, „punctele comune”
și identitatea de grup (dată de elemente comune precum comportamentele sociale, credințele și
ideologiile dominante, religia, limba etc.) formează o componentă esențială a personalității
individului. Însă de manieră generală, identitatea unei persoane nu este fixată odată pentru
totdeauna, ci ea evoluează și corespunde unui „parcurs al vieții”[5], înscriindu-se astfel într-un
proces mai larg al schimbării specific erei moderne, proces caracterizat de un avans fenomenal al
cunoașterii și de efortul de adaptare a individului (și a omenirii) la această cunoaștere[6].
Potrivit opiniei publice și unor autori, sentimentul de identitate națională tinde să devină mai
puternic atunci când țara sau națiunea este amenințată militar (război) sau economic (criză): dacă
amenințarea exterioară devine precis identificabilă, cum a fost cazul Franței în 1914, „națiunea” se
înflăcărează și această exaltare ia atunci un sens din ce în ce mai puțin bazat pe valori universale și
din ce în ce mai mult etnic și teritorial[7]. Însă majoritatea specialiștilor (antropologi, sociologi,
politologi, istorici etc.) de la sfârșitul secolului XX sunt de părere că această interpretare este tipică
acelor cazuri în care se face confuzie între concepte precum țară/ stat pe de o parte și națiune pe de
altă parte. În vreme ce țara este teritoriul geografic al unui stat iar statul este o organizație care
deține monopolul unor servicii pe un teritoriu delimitat, națiunea este un grup etnic format din
membri care au în comun una sau mai multe trăsături identificatorii (precum limba, religia, rasa,
cultura și/ sau teritoriul) și care sunt mobilizați politic sau pot fi mobilizați politic. Cum limitele
națiunii coincid (dacă coincid) foarte rar cu cele ale statului, sentimentul național (și expresiile
sinonime ca identitate națională și conștiință națională) trebuie să fie distins de sentimentul patriotic
deoarece în vreme ce sentimentul național desemnează identificare cu și loialitate față de un grup
etnic/ națiune, sentimentul patriotic desemnează identificare cu comunitatea cetățenilor unui stat și
loialitate față de un stat
Există un consens general între cercetătorii din domeniul științelor socio-umane asupra faptului că
ideea de națiune (ca masă de indivizi solidari, uniți, conștienți de unitatea lor, activi cu scopul de a-
și întări unitatea și implicați politic) a apărut ca o nouă modalitate de construire a identității
colective în perioada modernă. Acestea fiind spuse, este foarte greu de precizat momentul istoric al
începuturilor acestei idei moderne: Greenfeld vede aceste începuturi în Războiul Civil Englez,
Anderson în războaiele de independență sud-americane, Alter în Revoluția Franceză, Breuilly și
Kedourie situează începuturile ideii de apartenență națională atât în romantismul german cât și în
reacția internațională la revoluția franceză, iar Calhoun susține că aceste începuturi nu corespund
unui moment precis în sens cronologic, ci unei perioade marcate de multiple schimbări socio-
istorice care au provocat o apariție graduală a noii idei.[10] În mod similar, este foarte greu de
precizat locul unde a apărut la nivelul maselor populare ideea de apartenență națională. Într-o
viziune simplificată și pur cronologică, revoluția nord-americană din cea de-a doua jumătate a
secolului XVIII ar fi prima acaparare a puterii politice de către un curent naționalist (deși termenul
de națiune nu este menționat în Constituția Statelor Unite ale Americii), înainte de revoluția
franceză (în cadrul căreia «Vive la nation» a devenit pentru prima dată strigăt de luptă)[11] · [12]
sau de revoluțiile sud-americane de la începutul secolului XIX. Această viziune este întărită de o
comparație între societatea europeană și societatea americană de secol XVIII, comparație care
permite observarea faptului că în America ziarele (economic mai accesibile maselor) au jucat un rol
mai important decât cărțile (accesibile elitei) în conturarea conștiinței existenței unei comunități.
Această conștiință a fost verbalizată prin împărțirea lumii între America noastră și capitala regală
din Europa.
Deja prezent la nivelul elitelor burgheze în timpul războaielor napoleoniene, sentimentul de
apartenență la o entitate națională s-a dezvoltat în Europa și în America de Nord și de Sud de-a
lungul întregului secol al XIX-lea, în contextul în care ideologia romantică a insuflat indivizi din
rândurile elitei burgheze (urmați uneori de marea masă a populației) să se ridice la luptă împotriva
imperiilor și a monarhiilor, bazate pe dreptul divin, care dominau lumea. Însă dezvoltarea acestui
sentiment de apartenență individuală la un corp social imens (format dintr-o mulțime de indivizi atât
de mare încât cunoașterea personală a tuturor celorlalți era imposibilă) nu ar fi putut avea loc în
secolul XIX dacă nu ar fi fost create încă din secolele XV-XVI anumite condiții prielnice,
constituite dintr-o foarte complexă îmbinare de factori psihologici, sociali și tehnologici.
În acest sens, felul în care individul își reprezintă forma de organizare socială presupusă de
apartenența la o națiune este foarte diferit de reprezentările celorlalte forme de organizare socială
concepute și cunoscute anterior. Înainte de apariția ideii de apartenență națională, individul îi
percepea pe ceilalți ca fiind asemenea și ca făcând parte din aceeași comunitate cu el în măsura în
care ceilalți trăiau în același oraș (orașul fiind cea mai mare unitate comunitară a elitelor, care
implica atât ideea de apartenență cât și ideea de cultură comună), în același sat sau făceau parte din
același neam (familie lărgită) cu cel ce își punea problema alterității. Prin urmare, ceilalți erau
percepuți drept asemenea în măsura în care puteau fi cunoscuți în mod direct și nemijlocit. Or ideea
de națiune implică extinderea calității de asemenea și asupra celor pe care individul nu îi poate
cunoaște în mod nemijlocit. Acest lucru a fost făcut posibil de dezvoltarea condițiilor de comunicare
(dezvoltarea căilor de transport, alfabetizarea, dezvoltarea comerțului, dezvoltarea armatelor și
intensificarea campaniilor militare de mare amploare etc.), fapt ce a permis unor mase mai largi de
oameni să interacționeze.[13] În același timp, pentru ca ideea de națiune să se poată substitui
identității medievale anterioare, ale cărei fundamente erau credința religioasă și jurământul de
credință făcut unui suzeran, o condiție fundamentală a fost apariția ideii de responsabilitate
individuală.
Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului XIX, formarea sentimentului de identitate națională
a devenit o prioritate politică a statului. Dezvoltarea naționalismului de stat a fost provocată și
facilitată de procesul de urbanizare, de politicile sociale implementate de state (medicalizarea vieții
sociale, educația obligatorie etc.) și de avansul tehnologic fără precedent care au provocat atragerea
unui număr mai mare de indivizi în schimbul de informații și de idei.[14]
La început a fost cuvântul tipărit
Dezvoltarea condițiilor propice apariției ideii de apartenență națională este direct dependentă de
anumite schimbări tehnologice (de la invenția tiparului la jumătatea secolului al XV-lea, care a
facilitat comunicarea în rândul populației bogate și instruite, la implementarea sistemului de
transport pe cale ferată în prima jumătate a secolului XIX) și de anumite schimbări socio-culturale
(cum ar fi școlarizarea maselor care, în unele comunități protestante, a început în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea - astfel încât, de exemplu, spre sfârșitul secolului, comunitățile puritane din
Virginia și Massachusetts erau alfabetizate în proporție de aproximativ 95%[15] - și care a cunoscut
un prim avans substanțial în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când s-a introdus școlarizarea
obligatorie în majoritatea țărilor occidentale). Astfel, în mediile elitei burgheze din Europa, apariția
ideii de apartenență la o comunitate mai mare decât aceea familială sau decât aceea locală a avut loc
începând cu secolele XVI-XVII, în urma ideilor induse de Reforma Protestantă.[16]
Influența Reformei Protestante a fost fundamentală deoarece printre tezele de bază ale acestei
confesiuni se numără anumite precepte care au schimbat pentru totdeauna societatea europeană și
au provocat nașterea societății civile. Unul dintre aceste precepte consta în obligația credincioșilor
de a lua contact direct cu cuvântul lui Dumnezeu. Acest precept a avut consecințe importante
deoarece a dus la traducerea Bibliei din limbile liturgice (latină, greacă și slavonă) în limbile vorbite
de mase (adică în germană, cehă, poloneză, franceză, maghiară etc.; în acest context a apărut și
Catehismul Luteran, prima carte tipărită în limba română). Pe de altă parte, același precept a dus la
apariția dorinței indivizilor de a învăța să citească pentru a putea avea acces la cuvântul lui
Dumnezeu. O altă particularitate a protestantismului a fost faptul că credincioșii erau încurajați să
se apropie de Dumnezeu și să-l cunoască cercetându-i lucrarea, adică lumea, fapt ce a dus la apariția
științelor empirice. În fine, un alt precept al protestantismului care a schimbat fundamental existența
socială este cel referitor la responsabilitatea individuală: potrivit credinței protestante, individul este
singurul responsabil în fața divinității pentru acțiunile sale și pentru felul în care își pregătește viața
de apoi (deci rugăciunile celorlalți, ceremoniile religioase oficiate de preoți etc. nu îi mai sunt de
folos). Or această responsabilitate individuală pe care omul a învățat să și-o asume pe plan religios a
alunecat și în plan social: în timp, individul a învățat să fie responsabil pentru acțiunile sale și față
de ceilalți oameni.[17]
Istoricul Eric Hobsbawm evocă dificultățile de a cunoaște „sentimentele analfabeților care formau
majoritatea zdrobitoare a populației mondiale înainte de secolul XX”, subliniind că nu dispunem de
informații decât în privința segmentului instruit al populației și că este incorect să generalizăm de la
elită la mase sau să confundăm naționalismul cu un „naționalism aristocratic”. Cu toate acestea,
istoricul britanic examinează sentimentele de apartenență colectivă anterioare secolului XIX care
pot fi asemănate cu sentimentul național sau cu conștiința națională. După ce a dat la o parte
criteriile etnice, lingvistice și religioase ca fiind puțin pertinente, Hobsbawm evocă existența la
anumite populații a unei „conștiințe de a aparține sau de a fi aparținut la o entitate politică durabilă”
(un „proto-naționalism”) și subliniază că atunci „când există, sau când pare a exista, continuitatea
dintre proto-naționalism și naționalism [...] poate foarte bine să fie o iluzie”[18].
Prin urmare, apariția sentimentelor naționale a avut loc gradual, manifestându-se mai întâi în
rândurile burgheziei intelectuale (și/ sau comerciante[19]) care, mai întâi prin intermediul cărților
ei, apoi datorită ziarelor publicate în tiraje tot mai mari, a început să aibă conștiința faptului că
reperele, preocupările și valorile ei sunt împărtășite de un număr important de persoane, ceea ce
făcea posibilă existența unei largi comunități[16].
Dezvoltarea naționalismului
În secolul XIX, concomitent cu avansul pieței publicațiilor (cărți și ziare) pe fondul lărgirii
numărului de indivizi burghezi dornici de a se informa[20], în Europa (în special în spațiile de
limbă germană) s-a dezvoltat o ramură a filologiei cunoscută azi sub numele de lingvistică
comparată. Noile descoperiri din acest domeniu, coroborate cu anumite idei ale filozofiei romantice,
au avut ca efect faptul că limbile au primit o conotație politică: limba folosită în administrație este
luată drept limbă de Stat, în vreme ce numeroși tineri instruiți încep a-și impune limbile lor
vernaculare ca limbi literare[21] - astfel sunt tipărite primele gramatici și primele dicționare ale
unor limbi cu o istorie culturală mai mult sau mai puțin firavă (Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae în 1780, prima gramatică rusă în 1802, cehă în 1809, ucraineană în 1819, norvegiană în
1848, afrikaans în 1870, renașterea arabei clasice are loc pe la 1875, etc.; aproape concomitent sunt
tipărite și primele dicționare: primul dicționar al limbii române ar fi trebuit să apară în 1806, iar
Lexiconul de la Buda este publicat în 1825)[16]. Adesea literații și-au unit eforturile pentru a
construi o limbă presupus „pură”, obținută fie prin „curățirea” unui dialect, fie elaborată pe calea
compromisului din mai multe graiuri mai mult sau mai puțin răspândite într-un anumit teritoriu.
Toată această muncă de creație era justificată prin „moștenirea strămoșească” și prin „educarea
noilor generații” ce ar fi permis generalizarea folosirii acestor limbi mai mult sau mai puțin noi[22].
În acest context a avut loc italianizarea[necesităcitare] limbii române (prin efortul unor oameni
precum Ion Heliade-Rădulescu), latinizarea ei[necesităcitare] (grație muncii unor oameni ca August
Treboniu Laurian) sau înlocuirea turcismelor și a grecismelor cu neologisme luate din franceză[23]
(efect al faptului că majoritatea intelectualilor români[necesităcitare] de la est și de la sud de Carpați
din cea de-a doua jumătate a secolului XIX și-au făcut studiile în Franța[24]).
Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului XIX, dezvoltarea naționalismului în Europa nu s-a
mai produs doar ca urmare a eforturilor unor indivizi sau a unor grupuri de indivizi, ci s-a făcut ca
urmare a unor strategii politice implementate de stat. Implicarea activă a statului în dezvoltarea
sentimentelor naționale s-a produs atât în noile republici care își datorau înființarea și ființarea
existenței unor sentimente naționale mai mult sau mai puțin răspândite în masele populare (cum este
cazul Statelor Unite sau al Franței după 1870), cât și în cazul unor puteri imperiale care, prin
dezvoltarea unor sentimente naționale, doreau să își asigure propria perenitate (este cazul politicii
de dezvoltare a unui naționalism de stat în Imperiul Austro-Ungar prin maghiarizare și germanizare,
rusificarea în Rusia Romanovilor sau, începând cu 1868, dezvoltarea la inițiativa puterii de stat a
sentimentelor naționale în Japonia Erei Meiji). Unele tentative de a folosi naționalismul pentru a
păstra existența unui stat pot părea machiavelice și au fost uneori pe cât de brutale, pe atât de lipsite
de perspective de viitor (cum este cazul rusificarii). Adesea aceste tentative de implementare a unor
sentimente naționale semănau cu politicile coloniale duse în Africa și în Asia în cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX[16].
Strategiile statale de implementare și de cultivare a sentimentelor naționale au implicat acțiuni (și au
fost reflectate) atât la nivel cultural, cât și la nivel politic[25]. La nivel cultural, acțiunea statului nu
a presupus prezervarea unor cutume și tradiții moștenite de la formele de organizare socio-politică
anterioare, ci s-a tradus prin inventarea unor liante sociale noi, cum ar fi standardizarea lingvistică
(ce a provocat nu doar căderea în desuetudine a dialectelor și a graiurilor, ci și fixarea unor limite
arbitrare între dialecte, limite care în unele cazuri s-au soldat cu apariția unor „limbi
naționale”[26]), impunerea unor sisteme educaționale unitare (ceea ce a permis uniformizarea și
controlarea informației comune indivizilor dintr-o societate), instituirea muzeelor ca mijloace de
creare și de transmitere a unor reprezentări comune și introducerea presei naționale (și, mai târziu, a
celorlalte medii de informație pe întreg cuprinsul statului). Toate aceste acțiuni ale statului,
coroborate cu un proces de inventare a trecutului în care centrală era ideea (facil receptabilă la nivel
emoțional) de unitate etnică și lingvistică originală, au avut ca efect apariția în rândul maselor a
unui sentiment de putere simbolică și de unitate fundamentală și neîntreruptă în timp[27]. La nivel
politic, atât controlul statului asupra granițelor (ideea necesității de delimitare clară a frontierelor a
apărut abia cu ocazia Păcii Westfalice iar în Europa granițele au început să fie clar delimitate abia în
cursul secolului al XIX-lea[28] · [29]) cât și intensificarea controlului asupra mediului intern prin
intermediul administrației (control exercitat la multiple niveluri: economic, juridic, demografic etc.)
au produs și consolidat ideea de societate bine delimitată, unică și unită, întărind totodată ideea că
legitimitatea politică a existenței statului este dată de oameni, nu de Dumnezeu (puterea monarhului
avea un caracter sacru, iar alegerea monarhului și menținerea puterii dinastice erau expresia voinței
divine)[30].
Națiune, societate, stat și naționalism
Oamenii au trăit dintotdeauna în grupuri a căror mărime, compoziție și structură a fost extrem de
variată: de la familie la triburi sau la alte forme de asociere pe baza unor legături de rudenie, până la
sate, orașe, regate și imperii. Grupurile includ sub-grupuri formate pe bază de credințe comune,
afinități, religie, cultură, preocupări și ocupații, națiuni astfel încât, în ultimă instanță, cel mai mare
grup este umanitatea în ansamblul ei. În majoritatea cazurilor, înțelegerea de sine a indivizilor care
formează aceste tipuri de grupuri este esențială pentru închegarea și existența grupului. Astfel, un
regat, o castă, o breaslă sau o religie sunt în același timp asociații/ organizații „obiective” de
persoane și modalități „subiective” de interacțiune, de manifestare a apartenenței individului la o
formă de organizare socială și de înțelegere individuală a existenței în comun. Același lucru poate fi
spus despre națiune: națiunile nu ar putea exista fără această componentă subiectivă a înțelegerii
raporturilor individului cu ceilalți.
Ideea de națiune ajută atât la înțelegerea locului pe care individul îl ocupă în lume, cât și la
înțelegerea locului ocupat de ceilalți indivizi. De aici derivă funcția de bază a ideii de națiune:
împărțirea umanității în două mari categorii - „cei din exterior” (care sunt altceva și greu de înțeles
sau de neînțeles) și „cei din interior” (care sunt asemenea, cu care individul se solidarizează mai
ușor și cu care individul se poate identifica - toate aceste elemente duc la crearea unei identități de
grup). Însă ideea de națiune nu este folosită doar pentru a categoriza și a conceptualiza grupurile
sociale, ci și pentru a susține că identitatea națională (o formă de identitate de grup) este de o
importanță capitală, adesea loialitatea față de națiune fiind văzută ca valoare fundamentală. Astfel,
ideea de națiune este în același timp favorabilă apariției unor forme de agregare socială și o cale de
a impune norme individului (în unele cazuri, individului i se pretinde sau chiar i se impune
sacrificiul suprem în numele ideii de națiune). Însă ideea de națiune ca agent normativ se răsfrânge
în afara limitelor existenței individuale și vizează existența în comun: un element central al
discursului naționalist este necesitatea existenței unei structuri politice corespunzătoare unei națiuni.
De altfel, în special în a doua jumătate a secolului XX, națiunea (înțeleasă ca existență socială
unitară și continuă chiar în absența unei forme de organizare politică) a constituit fundamentul
legitimității statale. Nucleul central al doctrinei naționaliste este lipsit de complexitate și de
complicații: umanitatea se împarte în mod natural în națiuni, națiunile pot fi cunoscute și deosebite
datorită unor caracteristici identificabile în mod empiric, iar singura formă de guvernământ legitimă
este statul național.[31]
Limitele națiunilor sunt uneori mai puțin clare și mult mai permeabile decât recunosc naționaliștii,
drept care discursul naționalist pretinde îndeplinirea mai multor criterii pentru a categoriza o
națiune de „adevărată”. Astfel, membrii unei națiuni „adevărate” trebuie să aibă în mod ideal un
teritoriu comun și distinct, o limbă și o cultură națională comună și distinctă, precum și un stat
suveran. Însă definirea unei națiuni în baza acestor pretenții este foarte dificilă deoarece în realitate
există excepții la fiecare dintre aceste criterii. Astfel, există atât națiuni ai căror membri vorbesc mai
multe limbi (Elveția, Luxemburg, Finlanda) cât și limbi vorbite de mai multe națiuni (engleză,
spaniolă, portugheză). Apoi, deși discursul naționalist susține existența unei descendențe clare și
comune (văzută adesea ca o legătură de rudenie) tuturor membrilor unei națiuni, acest lucru nu este
definitoriu națiunilor care, în genere, sunt prea mari și au un prea înalt grad de diversitate internă
pentru a lăsa loc ideii de origine comună a tuturor membrilor. De altfel, nici în rândul specialiștilor
și nici în rândul naționaliștilor nu există consens asupra definirii termenilor de națiune, naționalitate
și naționalism. Asta face ca ideologia naționalistă să fie o construcție discursivă, un fel de a vorbi
care pe de o parte ne modelează felul de a gândi (pe noi înșine și pe ceilalți), iar pe de altă parte
generează o suită de întrebări și de probleme fundamentale, cum ar fi aceea a înțelegerii societății,
respectiv a raportării la societate. Or problema raportării la societate este cu atât mai spinoasă cu
cât, în optica naționalistă, societățile sunt corpuri solid închegate, fără fisuri, entități cu identități,
culturi și cu instituții distincte. În a doua jumătate a secolului XX, specialiști de talia lui Pierre
Bourdieu, a lui Charles Tilly sau a lui Rogers Brubaker au indicat în repetate rânduri că în lumea
reală raporturile sociale și identitățile naționale sunt cu mult mai laxe și mai obscure decât pretinde
ideologia naționalistă[32]. Cu toate acestea, în virtutea faptului că problematica națională este o
parte esențială a felului în care oamenii au vorbit, gândit și acționat în ultima sută de ani, opinia
publică tinde în general înspre o viziune a societății potrivit căreia identitățile colective ar fi clare și
imuabile.[33]
Naționalismul s-a dezvoltat concomitent cu statul modern și a fost un element de bază al unui nou
fel de a afirma legitimitatea politică a statului. Statele nou apărute în cursul secolului al XIX și la
începutul secolului XX erau caracterizate în general de fragilitate atât pe planul politicii externe
(vezi războaiele frecvente, purtate adesea în numele unor idei sau a unor revendicări tipice formelor
de organizare statală anterioare revoluției franceze), cât și pe cel al situației interne (vezi multiplele
revoluții și acerba luptă pentru putere între varii fracțiuni). În acest context, statele s-au grăbit să
faciliteze integrarea socială a indivizilor construind căi de transport rutiere și feroviare, practicând
mobilizarea militară (care, în condițiile în care masele țărănești aveau o mobilitate teritorială redusă,
pentru mulți indivizi reprezenta unica ocazie de a cunoaște lumea), sponsorizând educația și dându-i
un caracter obligatoriu și standardizând limba[25]. Legăturile interpersonale mai strânse (facilitate
de căi de transport, comunicare scrisă etc.) și o putere mai mare de identificare a indivizilor cu o
limbă, cu anumite comportamente, lucruri, grupuri sociale sau valori duc la o mai bună organizare a
indivizilor în grup(uri) și la posibilități crescute de mobilizare[35]. În același timp, statele au fost
modelate de schimbările culturale antrenate de integrarea socială a indivizilor. Mai precis, a apărut
și s-a încetățenit ideea potrivit căreia statul trebuie să-și guverneze și să-și servească „poporul”. De
la această ideea s-a alunecat ușor la ideea conform căreia legitimitatea statului depinde de calitatea
serviciilor pe care acesta le oferă oamenilor și de recunoașterea pe care o dobândește în ochii lor.
Noua situație a ridicat o întrebare crucială: cine este poporul? Ținând cont de noile condiții de viață
(alfabetizarea, accesul crescut la schimbul de informații, noile posibilități de deplasare în spațiu
etc.), nu se mai putea afirma că „poporul” este format din acei indivizi care s-au născut pe domeniul
unui monarh sau care au fost cuceriți într-un război. În acest context s-a impus cu ușurință ideea de
națiune potrivit căreia „poporul” unei „țări” este un grup unitar cu interese comune și cu voința și
puterea de a acționa întru atingerea unor scopuri comune. Astfel, ideea de națiune s-a hrănit din ea
însăși ducând la crearea propriei sale istorii (mitologice), a unei identități comune și colective și a
unui actor colectiv: „poporul” care își impune voința.[36]
Considerații teoretice privind naționalismul
La sfârșitul secolului XX, cercetătorii naționalismului se împart în două curente principale, fiecare
dintre aceste curente fiind tributar unei anumite școli de gândire și unei anumite tradiții culturale. Pe
de o parte îi avem pe primordialiști care consideră că națiunea este o realitate dată, o entitate clar
definibilă, aflată în prelungirea unei existențe etnice prepolitice, formată prin acțiunea unor legi
naturale, având calități inerente, o existență continuă și o moștenire culturală transmisă din
generație în generație. Pe de altă parte îi avem pe construcționiști care, pornind de la premisa că
orice formă de societate este un construct, consideră că națiunea este o abstracție, o legitimare
ideală a unor argumente politice, un construct ideatic transmisibil tuturor indivizilor din grup pe
cale emoțională. Atât primordialiștii cât și construcționiștii recunosc variațiile de intensitate și de
formă a sentimentelor naționale cât și variațiile de potențial ale unor mișcări naționaliste în medii
culturale diferite, în culturi diferite și în perioade istorice diferite.
Variația în intensitate și în formă a sentimentului național de la o națiune la alta este datorată atât
unor atribute diferențiatorii și a unor factori fizici (cum ar fi distanța geografică dintre două mișcări
naționaliste sau dintre două națiuni), cât și unor elemente proprii structurii sociale. În ce privește
elementele structurii sociale responsabile de variații ale sentimentului național, Hechter atrage
atenția asupra instituționalizării diferențelor etnice la nivel juridic în special în domeniul proprietății
și al drepturilor civice (cum a fost în Africa de Sud), dar și asupra diferențelor de statut și de poziție
inerente diviziunii muncii, diferențe care determină ansamblul experiențelor sociale și al aspirațiilor
materiale ale individului[37]. La rândul lui, Deutsch consideră că factorul comunicațional are un rol
major în modelarea sentimentului național și a formelor naționalismului deoarece apartenența la un
grup social (societate, „națiune”) este un aspect complementar al comunicării sociale care constă în
abilitatea indivizilor de a comunica mai eficient despre unui număr mai mare de subiecte cu
membrii unui anumit grup (societate, „națiune”) decât cu indivizi exteriori grupului[38]. Asta cu
atât mai mult cu cât comunicarea nu depinde doar de o limbă comună și de informații/ elemente
culturale comune, ci depinde în mod direct de mijloacele exterioare disponibile și de condițiile de
viață ale indivizilor: rețeaua relațiilor sociale, drumuri, mijloace de transport, mijloace tehnologice
de comunicare în masă (de la tipar la internet) etc.
Două viziuni: primordialism și construcționism
Cauzele variațiilor sentimentului național de la o națiune la alta sunt de găsit pe de o parte în
particularitățile istorice, politice și sociale ale apariției și dezvoltării naționalismului în sânul
variilor populații; pe de altă parte, respectivele cauze sunt strâns dependente de schimbarea socială.
Pe lângă aflarea cauzelor și a naturii variațiilor de intensitate și de formă a sentimentului național,
este esențială căutarea unor răspunsuri la întrebările care îl vizează pe individ. De ce este dispus
individul să facă eforturi și să contribuie cu diverse resurse (prestarea unor servicii, sprijin financiar
etc.) la mișcările naționaliste?
Analizând fenomenul naționalist în perspectivă macro și privindu-l ca pe un fapt istoric stabilit și
aflat la distanță, primordialiștii consideră că indivizii se implică pentru a-și păstra integritatea
culturală, tradițiile și stilul de viață, pentru a-și menține legăturile sociale și solidaritatea de grup și
pentru a întări credința într-o comunitate a lor, credință care le dă un sentiment de siguranță și de
mândrie[39]. Toate acestea sunt valori în sine, asociate ideii de comunitate înțeleasă în sens etnic și
având un puternic impact la nivel politic. Or particularitatea naționalismului luat în sens etnic
constă în faptul că asociază unui construct politic (statul suveran) o seamă de valori apolitice. Ba
mai mult, în optica naționalismului etnic, identitatea politică și obligațiile politice ale unui stat își au
originea într-o unitate colectivă prepolitică, în națiune.
Relaționarea identității politice cu identitatea națională (înțeleasă în sens etnocentric) face ca
legitimitatea statului să fie judecată prin raportare la urmărirea intereselor unei națiuni, interese care
se reduc în esență la stabilirea și întărirea unor legături etnice între membrii națiunii. Aceste legături
etnice sunt văzute ca scopuri în sine, determinate de forțe care transcend orice interes material. Prin
urmare, ceea ce ține națiunea împreună este un liant de ordin psihologic care, în subconștientul
membrilor națiunii, dă unitate comunității etnice diferențiindu-i în mod fundamental pe indivizii
care o formează de toți ceilalți indivizi[40]. În accepția primordialistă, legăturile care fac posibilă
existența națiunii se dezvoltă din contiguitatea imediată și din relațiile de sânge, dar originea lor nu
este limitată la aceste două domenii fertile, ci e de găsit și în zone mai îndepărtate de individ, cum
ar fi religia în care individul s-a născut, limba sau chiar dialectul vorbit de comunitatea în care s-a
născut individul, practicile sociale specifice respectivei comunități etc.[41] Așadar, identitatea
națională este înțeleasă și ca rezultat al unui proces de apropriere și de interiorizare a unei moșteniri
etnice.
Construcționiștii abordează problema naționalismului în perspectivă micro, acordând atenție
caracterului procesual al mișcării și analizând mecanismele sociale ale producerii fenomenului
naționalist. În această lumină, raportarea și/ sau aderarea individului la mișcările naționaliste se
explică în parte printr-o reacție emoțională și prin mimetism social, dar și prin alegeri raționale și
urmărirea unor interese. Or interesele, alegerile și reacțiile emoționale ale individului nu sunt
determinate de apartenența lui etnică sau de apartenența etnică a celor cu care individul intră în
contact. La nivelul vieții de zi cu zi, individul nu stabilește raporturi cu ceilalți în funcție de
apartenența lor etnică, ci în funcție de interesul său personal. Prin intermediul acestor contacte
personale și prin intermediul mijloacelor de informare în masă, individul cunoaște noi elemente
culturale (valori, interpretări, feluri de a face, obiceiuri comportamentale, alimentare etc.) pe care le
alege sau le respinge, însă individul nu alege doar particularitățile culturale ale indivizilor din
propriul său grup etnic. Făcând o selecție voluntară din totalitatea de lucruri, comportamente, valori
etc. de care are cunoștință, individul își formează propriul lui stil de viață, și propriul habitus.
Manifestarea voinței individuale la nivelul vieții cotidiene (individul alege ce limbă să vorbească, ce
să mănânce, cum să se îmbrace, cum să gesticuleze, să umble sau să danseze etc.) determină
configurația vieții în comun: deoarece individul își creează viața, societatea în ansamblul ei este este
în continuă și inevitabilă schimbarea iar diferențele dintre grupuri de indivizi apar în urma alegerilor
făcute de fiecare dintre indivizii care formează grupul.

Statele Europei după două secole de ideologie naționalistă.

Astfel, limitele culturii nu se suprapun limitelor națiunii așa cum nu se suprapun nici măcar
limitelor unui grup etnic vorbitor de aceeași limbă[42]. O aceeași cultură materială este specifică
unor grupuri etnice diferite: acum un mileniu cultura materială în Ungaria panonică era posesie a
unor triburi diferite maghiare venite din mediul asiatic, tot așa cum acum două milenii cultura
materială din Dacia era proprie unor populații autohtone împărțite în mai multe triburi diferite[43]
așa cum astăzi alimente precum slănina și sarmalele sunt proprii mai multor etnii sau mai multor
națiuni[44]. Pe de altă parte, indivizii aparținând unei aceleiași etnii sau unei aceleiași națiuni au
caracteristici culturale diferite: de exemplu, dansurile populare românești diferă în funcție de zonele
cultural-istorice (românii din Transilvania au dansuri precum ponturi, feciorească sau târnăveană
care fac parte[necesităcitare] din familia verbunkului dansat în mare parte din Europa Centrală, dar
nu au dansuri precum sârba, care este dansată de românii de la sud de Carpați și de comunități
vorbitoare a mai multor limbi pe ambele maluri ale Dunării); un alt exemplu de diversitate culturală
în cadrul aceleiași etnii datorită evoluției istorice, e constituit de apartenența religioasă a românilor -
ortodocși, greco-catolici, romano-catolici, baptiști, atei etc.[45] Ținând cont de diversitatea culturală
specifică oricărei națiuni, indivizii au identități multiple, semnificația fiecărei identități variind în
funcție de contextul în care este asumată, ceea ce face uneori dificilă definirea identității naționale
în funcție de criterii culturale. Astfel un marocan se poate identifica cu un grup etnic din Maroc, cu
magrebinii din Africa de Nord, cu vorbitorii de arabă sau cu comunitatea musulmană în ansamblul
ei[46].
Cei mai mulți ideologi ai naționalismului și majoritatea zdrobitoare a indivizilor implicați în mișcări
naționaliste situează originea etniilor lor la începuturile istoriei. Această pretenție este sprijinită de
unii primordialiști care susțin că identitatea națională se bazează pe anumite tradiții culturale
ancestrale, tradiții care pot fi distinse pe criterii etnice. Cu toate acestea, puțini cercetători (etnologi,
antropologi, istorici etc.) se îndoiesc de faptul că tradițiile culturale se reînnoiesc mereu și sunt în
continuă schimbare[47]. Mai mult, noi tradiții apar mereu. Însă ceea ce face și mai problematică
asocierea identității naționale cu tradiția culturală este inventarea mai mult sau mai puțin cinică a
tradițiilor naționale de către intelectualii și creatorii unor state politice moderne cu scopul de a
manipula sentimentele indivizilor și de a întări legitimitatea structurilor politice de stat. Printre alții,
Hobsbawm și Ranger au analizat și prezentat diverse exemple de tradiții care trec drept elemente
simbolice ale identității naționale, tradiții care, fără a reflecta etnicitatea preexistentă și continuă a
grupului social în care au apărut, au fost inventate în timpuri istorice recente cu scopul de a facilita
realizarea unor deziderate politice sau economice[48].
Tradițiile inventate sunt răspunsuri la situații noi. Având o valoare simbolică, aceste răspunsuri iau
forma unor referințe la situații vechi și se impun prin repetiții ritualice[49]. De exemplu, în 1947
Harry S. Truman a fost primul președinte al SUA care a primit de Ziua Recunoștinței (sărbătoare
devenită anuală, națională și oficială în 1863 în urma unui decret al președintelui Abraham
Lincoln[50]) un curcan oferit de asociația "Poultry and Egg National Board". Evenimentul a fost
mediatizat și s-a transformat în tradiție: în anii următori, diverse asociații comerciale din zona
industriei cărnii de pasăre au oferit ocupantului Casei Albe un curcan de Ziua Recunoștinței.
Potrivit arhivelor, imensa majoritate a curcanilor primiți până în 1987 au sfârșit pe masa
prezidențială. Însă, în 1987 președintele Ronald Reagan a decis să „ierte” curcanul primit și să-l
ofere unei grădini zoologice. Iertarea curcanului a fost oficializată și s-a transformat în tradiție în
1989: toți curcanii primiți ulterior de președinții SUA de Thanksgiving și-au trăit restul zilelor într-o
fermă[51].
Nu toate tradițiile inventate în contextul naționalismului au avut de la bun început un caracter
oficial, drept care nu toate aceste tradiții pot fi datate cu exactitate așa cum este datată primirea,
respectiv iertarea curcanului la Casa Albă. Unele tradiții au fost inventate de indivizi sau de grupuri
mici într-un cadru privat, iar invenția a ajuns publică pe o cale sau alta (datorită notorietății
inventatorului, datorită unui context social favorabil etc.). Uneori tradițiile au fost inventate într-un
scop tangențial accentuării unui simbol naționalist (primirea curcanului la Casa Albă nu este un
element esențial al simbolului naționalist numit Thanksgiving), alteori au fost inventate tradiții cu
scopul de a impune naționalismul. Astfel, în încercarea de a masca și de a legitima instituții politice
noi și o ideologie fără precedent, indivizi și grupuri naționaliste au inventat continuitatea istorică a
„popoarelor” uneori ficționalizând figuri sau fapte istorice puțin sau foarte puțin cunoscute
(Vercingetorix, Boadicea, Arminius etc.), alteori făurindu-le întru totul (Ossian, Manuscrisele de la
Dvůr Králové și de la Zelená Hora etc.)[49]. În încercarea de a asocia această continuitate cu
sentimente de unitate și de mândrie, s-au pus în seama unor personaje istorice niște planuri și niște
idealuri pe care respectivele personaje ar fi putut să nu le aibă. (Nicolae Bălcescu a susținut că
Mihai Viteazul a făcut prima Unire de la 1600 în dorința de a-i unifica pe români[52]). Pentru a
conferi specificitate națiunilor, s-au inventat „obiceiuri străvechi” sau „costume naționale” (kilt-ul
nu este o moștenire de pe vremea lui William Wallace și a clanurilor medievale așa cum se pretinde
acum în diverse filme, benzi desenate și cărți populare, vehicule ale naționalismului scoțian, ci a
apărut în cursul secolului XVIII în contextul rezistenței politice la anglicizare, iar atributele de
„național și tradițional” le-a primit la începutul secolului XIX în contextul mișcării romantice care a
creat mândria de a fi scoțian[53]; majoritatea variantelor regionale ale costumului „național și
tradițional” norvegian bunad au fost inventate la începutul secolului XX de către scriitoarea și
sufrageta Hulda Garborg, soția romancierului Arne Garborg, care s-a inspirat din mai multe costume
europene de sfârșit de secol XIX[54]). Din aceleași considerente, de-a lungul secolului XIX
intelectualii croați și sârbi[necesităcitare] s-au luptat să despartă limba lor comună, sârbocroata, în
două limbi distincte (croata și sârba) pe baza unor „tradiții literare” separate.
Din punct de vedere sociologic, ceea ce contează este mai puțin vechimea conținutului unei tradiții,
cât eficacitatea procesului prin care anumite credințe și înțelesuri ajung să fie luate de cunoaștere
imediată și să nu mai fie puse la îndoială de îndată ce sunt etichetate drept tradiții. Acest proces are
mai mult de-a face cu felul în care este produsă, interpretată, asumată și trăit cultura în momentul în
care este produsă/ asumată/ trăită decât cu istoria ca ansamblu de fapte și de fenomene din trecut.
Faptul ca etnia și tradiția sunt luate drept fundamente ale identității naționale nu are legătură cu
originile istorice veridice ale etniei sau ale tradiției, ci se datorează unuia dintre rolurile funcțional-
simbolice ale conceptelor de etnie și de tradiție în plan social: prin aceste concepte, memoria
istorică este constituită și inculcată ca 'prejudecată' (inclusiv în sensul de 'anterioară judecății' și de
'condiție constitutivă a judecății')[55].
Având în vedere considerentele expuse mai sus referitoare la cultură și la tradiție, construcționiștii
conclud că la fundamentul identității etnice nu se poate găsi o moștenire culturală. În viziunea
construcționistă, identitatea etnică rezultă din diferențele obiective existente în cadrul unui grup
social la nivelul distribuției resurselor economice și a autorității[56]. Aceste diferențe nu pot exista
decât ca efecte ale alegerii raționale și al urmăririi interesului propriu la nivelul relațiilor
interindividuale. Se degajă două concluzii: 1. legăturile etnice nu sunt scopuri în sine (cum susțin
primordialiștii), ci sunt mijloace prin care pot fi atinse anumite scopuri și 2. limitele grupurilor
etnice sunt permeabile, iar individul își alege grupul etnic (astfel, o ramură a familiei Bourbon este
spaniolă, Regele Mihai este „al României”[necesităcitare], Milan Kundera este francez, Johnny
Weissm* ller a fost american, la nivel global există sute de milioane de familii mixte din punct de
vedere etnic, aproximativ 200 de milioane de imigranți[57] · [58] iar alte peste 700 de milioane de
persoane adulte, adică 16% din populația adultă a lumii, și-ar dori să emigreze permanent[59], etc.).
Dacă legăturile interetnice nu sunt scopuri în sine, nici identitatea națională nu poate fi „naturală”.
În acest sens, Ernest Gellner susține că naționalismul este un principiu politic potrivit căruia, într-un
grup dat, unitatea politică și unitatea națională trebuie să fie congruente[60]. Dar naționalismul nu
se reduce la elementul „puternic” al principiului politic în condițiile în care nu toți indivizii cu
sentimente naționale sunt interesați și/ sau implicați politic. Naționalismul depinde și se manifestă și
prin elemente „slabe” cum ar fi competițiile olimpice[61] și construcțiile imaginative (reprezentarea
unei comunități în muzee, reprezentarea pe care o comunitate și-o face despre sine prin
recensământuri, obiceiuri de lectură etc.)[62] · [27]. Așadar, ținând cont de complexitatea existenței
în comun și de schimbările permanente antrenate de alegerile individuale, în viziunea
construcționistă identitatea națională nu poate fi un dat imuabil, ci este o creație
culturală[necesităcitare] (în sens antropologic) dependentă de devenirea individuală.
Potrivit lui Benedict Anderson, sentimentul național se sprijină pe faptul că națiunea este prezentată
și ajunge să fie trăită ca naturală[63]: tot ceea ce este natural (părinții, sexul, limba, culoarea pielii,
locul de naștere etc.) este dezinteresat și nu ține de alegerea individului, ceea ce poate da naștere
unei iubiri dezinteresate, sentiment suficient de puternic încât sa-l poată determina pe individ să-și
sacrifice viața; individul este mai puțin dispus să-și dea viața pentru o asociație fondată pentru a
apăra interesele membrilor ei. În opinia cercetătorului irlandez, sentimentul național este un
sentiment de dragoste, fapt reflectat de toate cântecele naționaliste adoptate (nu impuse cu forța) de
către diverse popoare și/sau populații.
Același Benedict Anderson atrage atenția asupra faptului că sentimentul național se sprijină pe ideea
unei vibrații simultane la anumite cuvinte - aceleași cuvinte citite, pronunțate, cântate, iubite
simultan de către un mare număr de persoane pe care individul nu va ajunge niciodată să le
cunoască în mod direct, în particular. Astfel, această comunitate creată prin intermediul cuvintelor
nu este decât produsul imaginației individului, un produs care diferă de la un individ la altul. În
acest sens, națiunea este expresia simultaneității unor trăiri inspirate de anumite cuvinte și se
prezintă ca o fatalitate atât pentru individ cât și pentru istorie. Prin aceste trăsături, imaginarul
național se aseamănă cu imaginarul religios[16].
Două accepții: naționalism etnic și naționalism civic
Cele două viziuni discutate mai sus antrenează două accepții ale naționalismului, accepții care
depășesc limita discuțiilor academice și care au adepții lor în viața de zi cu zi: naționalismul etnic și
naționalismul civic. De remarcat că, în planul realității sociale, între aceste două părți ale ideii de
națiune există mai multe legături decât sunt gata să recunoască partizanii cei mai înfocați ai celor
două poziții ideologice discutate.
Naționalismul etnic presupune că națiunea este un corp unitar, existent încă de la începuturile
istoriei, iar identitatea națională se moștenește la nivel concret și/ sau tangibil din generație în
generație. Potrivit naționalismului civic, națiunea este un produs al acțiunii colective, iar identitatea
națională se construiește prin simboluri. Construcția națiunii este simbolizată de revoluții, este
realizată prin alegeri interesate și implică fondarea unor noi state în care solidaritatea națională este
mai mult sau mai puțin solidă. Ideea de alegere aflată la fundamentele construcției unei națiuni nu
se referă strict la nivelul individual al realizării alegerii, ci și la nivelul colectiv al determinării
formei și conținutului națiunii: efortul de a controla cultura (prin informația transmisă în școală,
mass-media, muzee etc.) întru a da o existență istorică prezentă și viitoare unei națiuni este un efort
colectiv. În momentul în care, în cadrul Revoluției Franceze, Adunarea Națională a reformat
calendarul și sistemele de măsură[64], se urmărea nu doar administrarea statului, ci crearea unui
anumit tip de națiune (în sens de comunitate), cu o existență culturală mai modernă și mai rațională.
Același scop de a crea o națiune a fost urmărit și de revoluționarii pașoptiști moldoveni și munteni
nu doar prin tentativa de acaparare a puterii politice, ci și prin acțiuni „banale” precum schimbarea
modei vestimentare (renunțarea la caftan și la anteriu etc.), a felului de a se distra[65] și a culturii
gastronomice[66] (renunțarea parțială la bucătăria greco-turcă în favoarea bucătăriei ruse și
occidentale), prin scrierea unei istorii de care românii să fie mândri[67] și prin crearea unei literaturi
naționale[68] (de unde îndemnul impetuos al lui Ion Heliade-Rădulescu, membru al locotenenței
domnești de la 1848: "scrieți, băieți, numai scrieți!"), etc. Astfel, de la Revoluția Franceză și în
special de la revoluțiile din 1848 până în prezent, în cadrul sistemelor educaționale s-au
permanentizat tensiunile pricinuite de tentativele unora de a crea o nouă cultură și de eforturile
altora de a păstra un tip mai vechi de a face interpretările și de a transmite informațiile.
Aceste două părți ale ideii de națiune (naționalismul etnic și cel civic) stau la baza unei deja vechi
dezbateri în privința măsurii în care o națiune (un „popor”) trebuie să fie definită etnic și a măsurii
în care națiunea poate sau trebuie să fie definită civic. Dezbaterea se prelungește și asupra
implicațiilor acestor două interpretări ale ideii de națiune. Preceptele naționalismului etnic, bazat pe
rasă, etnie, legături de neam, limbă sau cultură comună, au fost foarte răspândite în epoca modernă.
Uneori aceste precepte au depășit domeniul formării identității, cerând sau impunând membrilor
națiunii să considere națiunea mai presus de alte valori, ducând la conturarea sau la întruparea ideii
de dușman și provocând tentative de epurare a unor teritorii de cei definiți drept „străini”. Pe cale de
consecință, naționalismul etnic este adesea asociat cu varii forme de discriminare care pot ajunge
până la violență etnică sau la genocid. Pe de altă parte, solidaritatea etnică este adesea văzută ca
element central al identității naționale și ca fundament al noțiunii de stat național[69].
În contrapondere, naționalismul civic presupune că „patriotismul constituțional” este o reflexie a
identității politice a cetățeanului și se manifestă prin loialitatea individului față de un stat, nu față de
o etnie. Habermas a arătat că loialitatea cetățenească este una politică în sensul în care se manifestă
față de niște structuri sau acorduri instituționale, fiind în același timp detașată de orice formă de
adeziune culturală prepolitică sau de orice formă de solidaritate extrapolitică[70]. Posibilitatea ca
cetățeanul să-și aleagă identitatea națională este unul dintre fundamentele ideii de naționalism civic.
De aceea este foarte dificil a formula argumente întru limitarea politicilor imigraționiste în cadrul
valoric al naționalismului civic fără a cădea într-un discurs tipic naționalismului etnic. În fine,
construcționiștii nu pot trece cu vederea faptul că apartenența etnică, deși nu poate oferi o explicație
satisfăcătoare a identității naționale, facilitează integrarea individului într-o națiune și îi oferă o bază
pentru (auto)identificare.
Implicații politice
Juan Linz observă că într-o bună parte a secolului XX s-a încercat mai degrabă construirea unor
națiuni decât a unor state funcționale. Continuând reflecția lui Arnold J. Toynbee[71], Linz înclină
totodată să creadă că scopul de a construi națiuni este greu de atins pentru statele care nu aveau
caracteristicile politice ale unui stat național înainte de apariția ideologiei naționaliste[72]. Procesul
de construire a unor noi națiuni unitare în state nou apărute este cu atât mai greu de controlat iar
sentimentele naționaliste sunt cu atât mai diverse și mai efervescente cu cât în respectivele state
condițiile socio-economice cunosc mutații importante în perioade scurte de timp și cu cât
respectivele state nu au atins un „nivel” de modernizare comparabil aceluia existent în statele
occidentale, ci sunt în curs de modernizare. Or, potrivit unor cercetători ca Anthony D. Smith,
sentimentele naționalismului etnic sunt declanșate, revigorate și/ sau amplificate nu atât de
progresul sau de declinul economic, cât de schimbarea socio-economică în sine, deoarece
majoritatea schimbărilor sunt dureroase[73]. Tensiunile și constrângerile economice asociate unor
schimbări în structura și în distribuția puterii politice sunt resimțite de către indivizi la nivelul vieții
cotidiene ca dureroase și dezrădăcinante, drept care indivizii caută un sentiment de echilibru și de
siguranță într-o ordine simbolică a lumii, în naționalismul etnic. Recrudescența naționalismului
etnic violent după cel de-al Doilea Război mondial a determinat relativ multe guverne de la sfârșitul
secolului XX să încerce o schimbare a sentimentului de loialitate față de un grup etnic (sentiment
deprins în Europa în a doua jumătate a sec. XIX și în restul lumii în prima jumătate a sec. XX) cu
sentimente de loialitate față de valorile civice apărate și garantate de stat[74].
După Primul Război Mondial, atât SUA cât și URSS au sprijinit doctrina autodeterminării.
Președintele Woodrow Wilson a apărat în repetate rânduri principiul „autodeterminării națiunilor”
atât în timpul războiului cât și după război. Relativ în aceeași perioadă, Lenin se pronunța în același
sens: în cadrul celei de-a șaptea conferințe a Partidului muncitorilor ruși din 12 mai 1917, s-a
adoptat o rezoluție semnată de Lenin conform căreia toate națiunile (în sens etnic) din Rusia au
libertatea de a forma state independente[75]. Însă spiritul ideilor naționalismului etnic nu s-a păstrat
în trasarea unor noi granițe și în apariția unor noi state în Europa centrală și de est la sfârșitul
Primului Război Mondial: noile state (Cehoslovacia interbelică, Regatul Iugoslaviei sau România
Mare) erau la fel de plurietnice ca imperiile din rămășițele cărora se formaseră. Cu toate acestea,
fiecare dintre noile state impusese în mod arbitrar o identitate națională populației din interiorul
granițelor, fiecare a dus o politică de asimilare forțată a grupurilor etnice minoritare[76] și fiecare
stat se pretindea oficial o națiune, fapt consacrat și de alegerea numelui Liga Națiunilor pentru
organismul internațional la care au aderat.
Făcându-se în continuare echivalența între stat și națiune, după cel de-al Doilea Război Mondial,
numeroase noi state au aderat la Organizația Națiunilor Unite. Aceste noi state, apărute ca urmare a
destrămării imperiilor coloniale, aveau populații plurietnice și granițe stabilite arbitrar. Toate aceste
noi state au început o politică de „construcție națională”, caracterizată de o veritabilă fervoare
naționalistă populară însoțită de o politică activă de implementare a ideologiei naționaliste prin
intermediul canalelor mediatice, a sistemului educațional, a reglementărilor administrative etc.
Metodele de construcție a identității naționale erau inspirate de experiența politicilor coloniale prin
care se urmărea uniformizarea prin aculturare a populațiilor autohtone. De altfel, noile state au
reluat adesea clasificările, cartografiile și povestirile istorizante elaborate de sistemul colonial: în
definitiv, imaginarul colonial (care era o aplicare în colonii a unor reprezentări apărute în locurile de
baștină ale coloniștilor occidentali sau datorate pragmatismului colonialismului dominator) s-a
păstrat și după obținerea independenței de către fiecare colonie[16].
În general, curentul naționalist care acaparează puterea politică are tendința de a-și apropria
simbolurile anterioare[77] și de a rescrie istoria ca pe o suită de manifestări naționale în condițiile în
care, indiferent de țară și de etnie, conștiința națională nu a existat înainte de sfârșitul secolului al
XVIII-lea. Făcând abstracție de câteva opere literare, înainte de sfârșitul secolului al XVIII-lea o
„țară” nu putea fi gândită sau imaginată decât ca o reflexie a celor care exercitau puterea politică în
respectiva „țară” (monarhi, aristocrați etc.), ca o recunoaștere (sau, dimpotrivă, ca o disputare) a
legitimității monarhului care deținea puterea.[16]
La sfârșitul secolului XX, atât SUA cât și URSS au arătat o dorință redusă de a susține principiul
autodeterminării. Această tendință a devenit evidentă prin opoziția URSS la independența statelor
baltice și prin folosirea forței militare pentru a păstra Cecenia în limitele Federației Ruse. Felul în
care SUA și URSS s-au raportat la doctrina autodeterminării și la ideologia etno-naționalistă a fost o
oglindire a intereselor strategice și economice ale celor două puteri. În corolar, fluctuațiile relațiilor
dintre SUA și URSS au influențat vreme de decenii dezvoltarea la nivel global a ideologiei etno-
naționaliste și concretizarea ei politică[78]. Spre sfârșitul secolului XX, considerațiile umanitare au
primit o semnificație crescândă și au influențat mai pregnant politica externă a Occidentului, în
special politica externă a Statelor Unite. Astfel, Henry Kissinger observă o evoluție graduală a
politicii americane de la un îndemn la respectarea codului etic în anii '70, la sancțiuni economice în
anii '80 și la intervenții militare în anii '90, cum s-a întâmplat în cazul Kosovo[79].
În fostele colonii
În fostele colonii, sentimentul de identitate națională este fasonat de marea diversitate a raporturilor
sociale și de bulversarea unui fel anterior de înțelegere a lumii și a celorlalți. Astfel, identitatea
națională este marcat de o istorie (întinsă pe mai multe generații) a distincțiilor de tratament și de
drepturi între creoli (descendenți ai coloniștilor dar născuți în colonii) sau autohtoni (locuitorii
băștinași ai coloniilor din America, Asia sau Africa) pe de o parte și coloniștii europeni pe de altă
parte, distincții care în unele cazuri se suprapuneau pe o serie de distincții sociale anterioare
colonizării (cazul castelor specific mai multor grupuri sociale din Asia și din Africa). Însă
principalul element bulversant este constituit de preluarea unui model interpretativ de sorginte
occidentală (naționalismul etnic) și aplicarea lui la populații cu o structură etnică cu mult mai
complexă și foarte diferită de aceea occidentală.[80]
Mișcările independentiste din fostele colonii au fost un efect al dezvoltării unui sentiment al
posesiei în rândul elitelor autohtone (formate adesea din funcționari ai puterii coloniale) și al unui
sentiment de unitate dat de idealurile politice comune ale acestor indivizi apropiați de cercurile
puterii coloniale și familiarizați cu cultura colonizatorilor. Sentimentul de posesie și idealurile
politice au fost o consecință a gestiunii coloniei, fiind influențate de faptele și de țelurile politice ale
colonizatorilor. Statele Unite ale Americii constituie o însemnată excepție a acestei deveniri politice
a fostelor colonii datorită unui proces de formare politico-socială care s-a întins pe durata unui secol
și jumătate.
În imensa majoritate a cazurilor, influența colonizatorilor nu s-a redus doar la formarea unor
indivizi care s-au aflat la originea mișcărilor naționaliste din colonii, ci au dus la formarea efectivă a
unor noi state și a unor noi națiuni. În viziunea lui Benedict Anderson, sentimentele naționaliste
apărute în coloniile sud-americane și, în secolul XX, în coloniile africane și asiatice aflate sub
dominație străină (în general europeană) pun în lumină rolul important al decupajului administrativ
anterior în configurarea națiunilor. Se observă astfel o anumită continuitate a exercițiului puterii
între puterea politică anterioară apariției sentimentului național (regalitate, administrație colonială)
și puterea acaparată de o națiune (noul stat național). Aceste decupaje administrative (geografice,
etnice, lingvistice, economice etc.) le-au creat viitorilor naționaliști orizonturi geografice, culturale,
politice naturale deoarece respectivii indivizi au trăit de la bun început cufundați în
Weltanschauung-ul croit de colonizatori, în acel fel de a orândui lumea în jurul individului; de
remarcat că nu toți pionierii naționalismului dintr-un anumit spațiu cultural au acceptat această
moștenire. De exemplu, frontierele actualelor țări hispanofone din America de sud coincid în mare
parte cu frontierele administrative trasate de coroana spaniolă, iar tentativele de unificare de genul
Gran Colombia și Provincias Unidas del Río de la Plata nu au mobilizat entuziasmul maselor.
În mod similar, țări precum India și Indonezia nu sunt astăzi entități unificate decât ca urmare a
decupajelor administrative a colonizatorilor lor respectivi care au creat astfel, în pofida dorinței lor,
orizonturi pentru reprezentările naționale ale independentiștilor lor respectivi. De altfel, după
dobândirea independenței, proaspeții naționaliști din aceste țări au intrat în raporturi de forță între ei
cu scopul de a-și defini cu precizie națiunile. În ambele țări, procesul de precizare a limitelor
identității naționale a implicat conflicte armate intra- și/ sau inter-etnice.
Un alt exemplu este constituit de Indochina franceză: decupajul administrativ făcut de francezi și
purtând numele de Indochina franceză nu ar fi putut duce la crearea unei singure țări deoarece, în
ochii independentiștilor, aceasta ar fi fost slăbită de multiplele sub-decupaje făcute fie de coloniști
anteriori (sub administrația franceză, regiunea Vietnamului își păstra în mare frontierele primite în
timpul unui mileniu de administrare chineză), fie de acele unități administrative franceze mai ferm
conturate (teritorii care astăzi corespund statelor Laos și Cambodgia; de remarcat faptul că actuala
frontieră dintre Thailanda și Cambodgia nu corespunde teritoriilor ocupate de etniile Thai și Khmer,
ci limitelor fostelor unități administrative franceze)[16].
În fostul bloc socialist
Toate statele din blocul socialist au încercat să realizeze consolidarea internă a structurii statale prin
crearea unei puternice identități naționale centrate pe etnia dominantă, fuzionând ideologia
comunistă cu cea naționalistă[81]. Aceste politici au avut două consecințe, observabile în diverse
grade în fiecare dintre statele care au experimentat comunismul est-european: pe de o parte au
provocat apariția sau întărirea identității naționale în grupurile etnice minoritare, iar pe de altă parte
au asociat sensul identității naționale xenofobiei și șovinismului.
Metodele folosite întru formarea și consolidarea unor identități naționale pe măsura idealurilor
politice ale dirigenților acestor state au fost foarte variate, mergând de la manipularea cinică la forța
brută sau la genocid. Pentru a dilua coterminalitatea unei anumite etnii cu un anumit teritoriu și
pentru a devia mai vechi sentimente de identitate națională proprii unor comunități etnice minoritare
(sau, dimpotrivă, pentru a modela apariția unor sentimente incipiente de identitate națională[82]),
unele state au recurs la redistribuirea populației prin migrații forțate sau interesate (rușii au ajuns să
formeze aproximativ o treime din populația actualelor state baltice, chinezii han formează 40% din
populația totală a provinciei Xinjiang și par a fi pe cale de a schimba proporțiile demografice ale
Tibetului[83]). De remarcat că mișcările etno-naționaliste incipiente din cadrul unor grupuri etnice
minoritare au fost și sunt reprimate brutal (Cecenia, Xinjiang, Tibet etc.). Dacă datele referitoare la
situația din China sunt foarte puține, istoria recentă a politicilor naționaliste din fosta URSS și din
țările est-europene cu trecut socialist este relativ bine cunoscută.
Fosta Uniune Sovietică
Articol principal: Rusificarea românilor.
Uniunea Sovietică a continuat și a ameliorat procesul de rusificare început de Imperiul Rus, atât la
est de Urali cât și în Caucaz sau la limita vestică a teritoriului său. Prima metodă de rusificare a
constat în deplasarea unor mase de oameni pentru a se obține schimbarea structurii demografice a
regiunilor nou cucerite. A doua metodă de rusificare a implicat acțiuni culturale: aproximativ 90%
din populația URSS a fost alfabetizată în perioada interbelică[84], iar alfabetizarea a fost urmată de
uniformizarea unui sistem educațional în bună parte centrat pe cultura rusă (ceea ce însemna și
trecerea sub tăcere a culturilor celorlalte grupuri etnice).
Rusificarea Asiei centrale a început la jumătatea secolului XIX și a continuat în valuri succesive
până în anii '60 ai secolului următor. La început, în noile teritorii au fost trimiși țăranii, cărora li se
dădea pământ cultivabil. În anii '20 ai secolului XX, o dată cu începuturile industrializării socialiste
planificate, în Asia Centrală au fost trimiși în special muncitori (semi)calificați. Procesul de
rusificare început în vremea imperiului și continuat în primele decenii ale orânduirii socialiste a
provocat o schimbare drastică a structurii demografice a regiunii în aproximativ două generații. De
examplu, între 1926 și 1959, proporția rușilor din Kazahstan a crescut de la 19,7% la 42,7%, iar în
Kirgizstan a crescut de la 11,7% la 30,2%[85].
Contactul dintre civilizația rusă și civilizația Asiei Centrale a provocat în cursul secolului XX
apariția unor identități naționale și etnice în sânul populațiilor din regiune. Înainte de sfârșitul
secolului XIX, băștinașii erau conștienți de calitatea lor de credincioși musulmani, se identificau cu
musulmanii de pretutindeni și se puteau recunoaște ca membri ai unui clan, însă nu se vedeau pe ei
înșiși ca membri ai unei etnii și nu se diferențiau ca etnii. Faptul că populațiile Asiei centrale erau în
genere nomade și aveau o cultură relativ omogenă făcea cu atât mai grea diferențierea pe criterii
etnice. Un individ sau un grup de indivizi vorbitori ai unui anumit dialect turcic sau iranian se putea
atașa unui alt clan sau unei alte structuri politice (unui alt hanat) în funcție de interese care nu țineau
cont de diferențe lingvistice. Ajungând în cea de-a doua jumătate a secolului XIX să-și împartă viața
de cotidiană cu comunități de ruși, acești oameni au realizat că erau altfel decât rușii; ceea ce a fost
un prim pas pre profilarea unor identități colective[86].
Coabitând zi de zi cu rușii, iar mai târziu, după Revoluția din Octombrie, ajungând să fie
alfabetizați și direct expuși la ideologia naționalistă, membrii populațiilor din Asia centrală au
început să caute noi elemente definitorii care să îi deosebească pe de o parte de ruși, iar pe de altă
parte de alte grupuri și clanuri băștinașe. Astfel, datorită rusificării și în semn de opoziție la
rusificare, acești oameni și-au construit de-a lungul secolului XX identități colective și s-au împărțit
în etnii, ceea ce a dus, în ultimă instanță, la prăbușirea URSS[87]. Identitățile nou construite au fost
inițial un efect al faptului că băștinașii îi percepeau pe membrii comunității ruse ca fiind mai
puternici și mai bogați, dar și o expresie a reacției de opoziție la impunerea de către ruși a unui
anumit fel de a fi. Aceste noi identități colective au devenit identități naționale în momentul în care
structurile politice locale, construite inițial de ruși și în care pătrunseseră funcționari băștinași, au
început să se opună autorității Kremlinului. O dată cu eșecul putsch-ului din august 1992,
republicile periferice și-au câștigat independența, iar sistemul politic comunist a fost înlocuit de
sistemul naționalist[88].
Fosta Iugoslavie
În istoria recentă, războaiele iugoslave reprezintă unul dintre cele mai mediatizate cazuri de
expresie violentă a identității naționale. Trebuie remarcat că aceste multiple războaie au avut cauze
diferite.
Războaiele de la începutul anilor '90, în urma cărora Slovenia și Croația și-au dobândit
independența, au izbucnit ca urmare a unor divergențe de opinii în guvernul federal iugoslav,
divergențe inițial de natură economică ce au ajuns să fie interpretate în cheie etno-naționalistă.
Foarte pe scurt, în Iugoslavia lui Tito, guvernul federal adoptase anumite politici redistributive în
privința resurselor: republicile performante economic (Croația și Slovenia) susțineau dezvoltarea
economică a republicilor neperformante (Bosnia și Herțegovina, Munte Negru, Serbia și
Macedonia). Această tactică adoptată la nivelul guvernului federal a sfârșit prin a stârni
nemulțumirea populațiilor din Croația și Slovenia care se simțeau exploatate de către populațiile
celorlalte republici, beneficiare ale resurselor financiare croate și slovene. Prin urmare, diferențele
de ordin economic dintre comunitățile diverselor republici au întărit sentimentele de identitate
colectivă (percepută ca identitate națională), iar violențele au izbucnit deoarece neînțelegerea nu a
fost rezolvată prin dialog la nivel guvernamental[89]
Celelalte conflicte armate (din Bosnia și din Kosovo) au izbucnit ca urmare a faptului că grupuri
rivale, având compoziții mai degrabă omogene din punct de vedere cultural și având mărimi
comparabile, și-au exprimat pretenții asupra unor acelorași teritorii, asociate unor anumite identități
colective[90]. Conflictul a degenerat în deportări de populații și în genocid deoarece, în contextul în
care sentimentul de identitate colectivă este intensificat de violență[91], nici unul dintre grupuri nu
se arăta dispus la concesii teritoriale în condițiile în care fiecare grup percepea un anumit teritoriu
ca element esențial al identității sale colective[92].
Bulgaria
Turcii din Bulgaria au fost supuși unui proces de asimilare forțată care a început la sfârșitul anilor
'50 și a atins punctul culminant în iarna '84-'85, când autoritățile bulgare au deschis focul asupra
demonstranților turci, ceea ce a provocat sute de morți. Procesul de asimilare forțată și de impunere
a „conștiinței naționale bulgare” s-a derulat în virtutea mai multor argumente, printre care și acela
potrivit căruia „așa-zișii turci” (formula aparține naționaliștilor bulgari) din Bulgaria sunt de fapt
bulgari islamizați și turciți în cei 500 de ani de stăpânire turcească. În cursul acestui proces de
schimbare a identității comunității turce, statul bulgar a recurs la o mare varietate de acțiuni:
închiderea progresivă a ziarelor, a revistelor, a teatrelor și a instituțiilor de cultură în limba turcă,
închiderea sau schimbarea funcționalității moscheilor, schimbarea toponimelor turcești cu toponime
bulgare, schimbarea documentelor de identitate a 900.000 de etnici turci (10% din populația totală a
țării) cu scopul de a li se bulgariza numele și de a mușamaliza în acest fel existența oficială a unei
minorități etnice turce în Bulgaria ceea ce antrena ridicarea tuturor drepturilor acestei minorități etc.
În fine, printr-un decret semnat de Todor Jivkov, peste 370.000 de turci au fost expulzați din
Bulgaria în vara anului 1989.[93]
România
Politicile naționaliste ale statului comunist român au urmat în mare parte scenariul politicilor
aplicate în celelalte state din sistemul socialist-comunist. În a doua jumătate a anilor '50 ai secolului
XX, integrarea diverselor grupuri etnice minoritare a devenit unul dintre principalele obiective ale
guvernului. Tentativa de integrare a grupurilor etnice, religioase și politice minoritare a avut un
impact major asupra strategiilor educaționale din epoca socialistă, iar acest proces de asimilare s-a
prelungit și după căderea regimului comunist. Însă, deși au culminat cu evenimentele interetnice în
martie 1990 la Târgu-Mureș (evenimente soldate cu 8 morți și cu aproximativ trei sute de
răniți[94]), deși au fost și conflicte xenofobice (ceea ce a provocat de-a lungul anilor '90 multiple
probleme cu comunitatea romă[95]), politicile României comuniste au avut per ansamblu efecte mai
puțin violente decât cele aplicate în statele socialiste de la sud de Dunăre.
Regimul comunist din România a cunoscut două faze: una de pendulare între internaționalism și
naționalism, care a coincis în mare cu perioada politicilor staliniste și a prezenței armatei sovietice
în România, și una naționalistă, începută în 1956 și ajunsă la apogeu în anii '70-'80[96]. Politicile
naționaliste, care aveau ca scop consolidarea regimului comunist și, în ultimii ani, a formării omului
nou[97], au implicat două seturi de măsuri: 1. măsuri dedicate etnicilor români cu scopul de a le
forma un anumit tip de identitate națională greu de distins de xenofobie[98] și 2. un proces de
românizare prin care se urmărea ștergerea memoriei diversității etnice și culturale din conștiința
etnicilor români și o integrare a celorlalte grupuri etnice din România. Efectele acestor măsuri sunt
observabile și după căderea regimului comunist atât în ultimul deceniu al secolului XX cât și în mai
mică măsură în secolul XXI. Deasemenea sunt greutăți la nivelul comportamentelor cotidiene și a
felului în care etnicii români se percep pe ei înșiși ca grup și percep celelalte grupuri etnice din
țară[99] · [100] · [101] · [102] · [103] · [104] · [94] · [105].
Un rol important în formarea identității naționale românești l-a ocupat prezentarea uneori mitică a
unor evenimente ale istoriei, care a început, ca în restul Europei, în secolul XIX[106], și care ajunge
la apogeu în anii '70-'80 ai secolului XX[107], când istoria primește o dimensiune ritualică și ajunge
o anexă a propagandei[108]. În această ultimă perioadă istoria este „făurită” și trăită la modul
spectacular în cadrul unor manifestări precum Festivalul Național Cântarea României. În aceeași
perioadă se susține ideea conform căreia românii sunt urmașii unui popor care are în România o
continuitate de două mii de ani[109] (idee prelungită în ritualuri precum Daciada), este revigorat
mitul „visului de veacuri” al românilor personificat în Mihai Viteazul[110], răscoala lui Horea
primește unele atribute ideologice pe care poate avea și este văzută atât ca semn al apariției
conștiinței naționale a românilor la nivelul maselor cât și ca semn al apariției conștiinței lor de
clasă[111], se induce ideea unui caracter istoric pașnic al poporului român și se reia o idee a
naționalismului din prima jumătate a secolului XX potrivit căreia unele puteri și țări străine au fost
frecvent responsabile pentru multe din suferințele românilor de-a lungul istoriei (ceea ce provoacă
percepția că celelalte grupuri etnice din România sunt uneori neintegrați suficient, situație mai mult
sau mai puțin tolerabilă)[112], etc. Ruperea legăturilor culturale cu Occidentul în anii '70-'80, la fel
ca în tot sistemul comunist, (când cenzura a fost foarte intensă, numărul traducerilor a scăzut și
puține opere, jurnale, reviste, filme etc. occidentale ajungeau în România)[113] a facilitat această
fasonare a istoriei prin care s-au influențat conștiințele și s-au format noi atitudini și comportamente
colective. Redarea în stil socialist a istoriei și trăirea ei tradițională a fost acompaniată de alte
măsuri care aveau ca scop ștergerea din memoria comunității române a unei istorii a conviețuirii cu
alte etnii în același teritoriu. Printre aceste măsuri s-au numărat cererea de compensații financiare
(școlare) pentru a permite emigrarea a peste 200.000 de sași și de șvabi (bănățeni și sătmăreni) către
RFG[114], compensații cerute și în cazul emigrării evreilor supraviețuitori ai războiului mondial
către Israel[115] și reluarea politicilor de schimbare a toponimelor românești de origine turcă,
tătară, maghiară, germană etc. din Dobrogea, Banat și Ardeal[116] (spre comparație, în zonele în
care memoria locală și familială nu a păstrat amintirea conviețuirii cu alte grupuri etnice,
toponimele cu etimologii neromânești au rămas neschimbate: Târgoviște, Slobozia, Râmnic,
Deveselu, Teleorman, Vaslui etc.). La mijlocul anilor '80, pe lângă toponime, au fost interzise și
prenumele în limbile grupurilor etnice minoritare[117].
Schimbarea numelor localităților și interzicerea prenumelor în limbile etniilor minoritare nu
reprezintă doar o tentativă de schimbare a memoriei românilor, ci este și un aspect al procesului de
„omogenizare” a societății și de integrare forțată, de „românizare” a celorlalte grupuri etnice[118].
Fiind foarte complex și continuând în multe privințe asimilarea forțată din perioada
interbelică[119], procesul de integrare și românizare derulat de regimul comunist viza multiple
paliere ale vieții sociale.
Începând cu sfârșitul anilor '50, politicile de integrare au infestat în primul rând domeniul educației.
În timpul regimului comunist, romii, grup etnic cu o lungă istorie a discriminării în Europa, nu
aveau, ca de altfel în toate țările socialiste, posibilitatea de a urma un parcurs educațional în limba
maternă[120]. Celorlalte grupuri etnice li s-a redus progresiv posibilitatea de a învăța în limba
maternă prin închiderea unor școli din cauze de nerentabilitate, prin impunerea unui număr minim
de candidați pentru asigurarea cursurilor în limbile minoritare, prin unificarea unor instituții de
învățământ în limba română cu instituții de învățământ în limbile minoritare și prin impunerea
limbii române ca unică limbă de studiu în anumite specialități universitare. Astfel, ultima școală a
ceangăilor a fost închisă în 1958. Tot în 1958 au fost fuzionate școlile primare și gimnaziale în care
învățământul se făcea în limba română cu cele în care se studia în limbile minoritare, iar în anul
următor au fuzionat universitățile Babeș și Bolyai din Cluj, fapt ce a provocat un val de sinucideri în
rândul universitarilor maghiari[121]. Ținând cont de faptul că clasele de studiu în limbi minoritare
erau înființate doar dacă se atingea un prag minim de elevi înscriși, fuzionarea școlilor a înlesnit
procesul de asimilare forțată. În anii '70-'80, pentru ca învățământul în limbile minoritare să fie
asigurat, era necesar ca o clasă de nivel primar să aibă minimum 25 de elevi, iar o clasă de nivel
gimnazial minimul 36 de elevi. Pe lângă faptul că această regulă nu se aplica învățământului în
limba română, în a doua jumătate a anilor '80 numărul de clase și de secții în limbile minoritare s-a
redus simțitor. În ce privește universitățile, conform legii, cursurile în limbile minoritare erau
predate doar dacă se formau grupe de minimum 15 studenți. În practică, studenții erau distribuiți în
grupuri care rar depășeau 14 indivizi. În plus, din 1985, învățământul tehnic s-a făcut exclusiv în
română[122].
După Revoluția ungară din 1956, atât teritoriul Regiunii Autonome Maghiare cât și corpul ei
administrativ au cunoscut schimbări importante, funcționarii maghiari fiind înlocuiți cu funcționari
români. În 1968 regiunea a fost desființată, iar majoritatea posturilor din administrație au fost
ocupate de etnici români. Aceste fapte nu sunt decât reflectarea unor noi politici de „omogenizare”
derulate în special în anii '70-'80: membrii minorităților etnice puteau face parte din corpul
administrativ nu în funcție de reprezentativitatea lor la nivel local, ci în funcție de
reprezentativitatea grupului lor etnic în populația totală. Pe fondul industrializării și a noilor reforme
administrative, au avut loc deplasări de populație: etnici români din Moldova, Muntenia și Oltenia
au fost deplasați în masă în zonele în care diverse alte grupuri etnice erau majoritare. Concomitent,
intelectualilor aparținând unor etnii altele decât cea română l-au fost distribuite locuri de muncă
departe de zonele istorice ale grupurile lor etnice respective[123].
În primii ani ai regimului Ceaușescu, în special imediat după 1968, s-a observat o liberalizare
temporară a circulației informației culturale: s-a înființat editura Kriterion dedicată grupurilor etnice
minoritare, au apărut câteva publicații periodice în limbi minoritare și au început să fie difuzate
emisiuni radio și TV în maghiară și în germană. Însă la mijlocul anilor '80, concomitent cu
interzicerea toponimelor și a prenumelor în limbile minoritare, concomitent cu reducerea claselor
dedicate studiului în limbile minoritare și cu deplasările masive de populații s-a sistat difuzarea
emisiunilor radio-TV în alte limbi decât româna, s-a intensificat cenzurarea publicațiilor în limbi
minoritare (multe dintre ele au fost închise), iar termenul de „naționalități conlocuitoare” a fost
înlocuit cu cel de „români de limbă maghiară/ germană/ ucraineană” etc.[124]
Europa Centrală
Începând cu sfârșitul anilor '40 ai secolului XX, toate statele Europei centrale au dus politici
naționaliste și asimilaționiste cu scopul de a forja noi identități naționale.
Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, ca urmare a situției interetnice postbelice, politicile
interne din Cehoslovacia și din Polonia au avut un caracter agresiv, implicând deportări masive de
populații și procese intensive de asimilare. În 1945 au avut loc expulzări masive ale etnicilor
germani atât din Polonia cât și din Cehoslovacia. Zonele din vestul Poloniei din care au fost
expulzați germanii au fost ocupate de polonezi fugiți din regiunea orașului Lvov, regiune anexată de
URSS[125]. În 1946, în Cehoslovacia a început „reslovacizarea slovacilor maghiarizați” care își
propunea ca obiectiv eliminarea identității naționale maghiare din sudul Slovaciei. Acest proces
implica schimbarea oficială a naționalității maghiare cu cea slovacă, schimbare care se realiza sub
presiune: în cazul în care nu se declarau slovaci, etnicii unguri își pierdeau dreptul de a beneficia de
sistemele de pensii, de ajutor social și de sănătate[126].
Prăbușirea Cortinei de fier a dus la o radicalizare temporară a politicilor naționaliste în diverse state
central-europene. În Slovacia, în anul școlar 1990-1991, 36% dintre elevii maghiari se găseau în
imposibilitatea de a urma școala în limba maternă, iar Legea Limbii adoptată în 1990 a fost un alt
avatar al politicilor asimilaționiste din anii '50: aplicarea legii a dus de facto la imposibilitatea de a
folosi limbile minoritare în structurile administrative ale statului, la imposibilitatea de a înregistra
nume maghiare în registrele de nașteri, legea invalida orice tentativă de a restaura toponimele
maghiare în zonele cu majoritate maghiară și anula inscripțiile stradale bilingve. Însă în iulie 1993
parlamentul a adoptat o lege îmbunătățită. În fine, la începutul secolului XXI, concomitent cu
radicalizarea unor mișcări naționaliste având o influență politică relativ crescândă, se face remarcată
apariția unor curente regionaliste cum ar fi:(moravic, sileziean etc.)[76].
O privire către viitor
Violența a fost o constantă începând cu primele momente în care oamenii s-au văzut pe ei înșiși ca
membri ai unei comunități diferite de toate celelalte pe criterii etno-culturale. Pe măsură ce, de-a
lungul secolului al XIX, tot mai mulți indivizi se vedeau pe ei înșiși ca membri ai unei comunități
naționale, conflictele inter-comunitare au crescut în complexitate, în intensitate și în număr de
victime omenești. În cea mai mare parte a secolului XX, încercarea de a stabili cât mai precis
măsura diferenței față de o altă comunitate a antrenat conflicte violente. Într-un cerc vicios, violența
conflictelor, care în secolul XX au cuprins întregul glob pământesc, a întărit sentimentul de
identitate colectivă a grupurilor implicate. Uneori, violența (în forma ei cea mai inumană, ca
genocid) a provocat apariția sentimentelor de identitate națională[91]. Identitatea națională și
violența extremă sunt atât de strâns legate încât par a fi de nedespărțit.
S-ar putea însă ca sfârșitul secolului XX să indice un început de schimbare: tendința de a recurge la
soluții violente întru soluționarea diferendelor naționale scade pe măsură ce crește gradul de
dezvoltare socială al comunităților. Cehii și slovacii și-au rezolvat neînțelegerile prin dialog,
diversele grupuri etnice din Elveția și din Belgia își rezolvă problemele pe cale pașnică. În fine, la
începutul secolului XXI s-ar părea că în Occident se sting și ultimele focare de violență din motive
de identitate națională: în Irlanda de Nord, în Țara Bascilor și în Corsica armele tac în favoarea
dialogului. Toate aceste indicii îi determină pe mulți specialiști să creadă că, pe termen lung,
ideologia naționalistă își va pierde din relevanța politică și din implicațiile sociale avute în special
în ultima sută de ani[127].

Patriotismul este un sentiment de dragoste fata de tara, manifestat prin actiuni de marire si de
aparare a acesteia.Prin patriotism se definește legătura emoțională față de o țară și de o națiune din
motive etnice, politice, culturale sau de altă natură.
A fi patriot inseamna:
-Sa ai anumite drepturi și datorii constituționale, în legătură cu statutul de cetățean al unui stat: de
exemplu dreptul de a fi apărat de stat și datoria de a-l apăra, sau dreptul de a fi ajutat bănește de stat
și datoria de a plăti impozite și taxe.
-În anumite țări, statul le cere cetățenilor (sau anumitor categorii de cetățeni, slujitori ai autorității
publice) să-și manifesteze solemn patriotismul depunând jurământ.
- În numeroase țări, școlarii asistă în fiecare dimineață la ceremonia ridicării drapelului și a cântării
imnului național.
Patriotismul se manifesta prin:
-Sentimentul naţional pe care îl au membrii unei naţiuni exprimă: conştiinţa apartenenţei unei
persoane la o naţiune, precum şi mândria naţională.
-Constiinta nationala reprezintă ansamblul ideilor, aspiraţiilor sentimentelor prin care membrii unei
comunităţi naţionale îşi afirmă identitatea comună pe baza unităţii de:
teritoriu;
limbă;
cultură;
viaţă economică.
-Identitatea nationalaeste legată de patriotism, ca sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie
şi de popor. Şi aceasta faceca, de exemplu, apărarea teritoriului, să fie o posibilă expresie a
fidelităţii faţă de patrie, sinonimă cu apărarea identităţii naţionale. Încălcarea teritoriului conduce la
conflicte, uneori dramatice prin posibilele consecinţe.
De asemenea, lupta pentru identitatea naţională a reprezentat o idee forţă, urmărită de diferite
popoare, în momentele istorice ale constituirii lor ca naţiuni. lupta acestora ca şi ideea pentru care
luptau erau legate de un profund sentiment patriotic.
Citate despre patriotism
Nicolae Iorga spunea că „un patriot se recunoaște prin faptul că iubește, respectă și caută să adune și
să îmbunătățească tărâmurile și oamenii, pe când un șovinist urăște tot ce nu-i seamănă și dezbină
oamenii”.
Mai recent, Mihai C. Băcescu spunea că „o patrie iubită se recunoaște din prima vedere fiindcă este
o patrie curată, nepoluată, care arată frumos și primitor, indiferent că-i săracă sau bogată, că în ea
auzim o singură limbă sau mai multe”.
În viziunea filosofului Vasile Conta, a fi patriot înseamnă: „a fi cinstit, a avea conștiința curată și o
inteligență vie, a avea un arbitraj filosofic pentru compatrioții tăi; în fine, un criteriu, din care să
reiasă principiul că viața ta aparține tuturor și că tu nu ești decât un luptător într-un război care tinde
spre fericirea și gloria țării tale”.
IDENTITATEA NAŢIONALĂ
Una din cele mai puternice identităţi, atât la nivel individual cât şi la nivel de grup sau comunitate,
rămâne identitatea naţională. Datele prin care se identifică membrii unei comunităţi naţionale cu
naţiunea definesc un ansamblu de similarităţi de interese, credinţe sau norme de viaţă, împărtăşite
de toate persoanele care aparţin acelui grup. Identitatea poate deveni stereotip în discursul cotidian,
cu toate că identitatea naţională prezintă dificultăţi de conceptualizare.
Chestiunea identităţii personale şi colective este fundamentală în orice încercare de înţelegere a
dinamicii naţionalismului. Pentru Anthony D. Smith, naţionalismul, ca ideologie şi mişcare, trebuie
să fie asociat cu identitatea naţională, realitate multidimensională, alcătuită din limbă, sentimente şi
o simbolistică specifică. Sociologul englez delimitează între modelul occidental şi modelul
nonoccidental de naţiune. Componentele modelului occidental de naţiune sunt teritoriul istoric,
comunitatea legal-politică, egalitatea legal-politică a membrilor, precum şi o cultură civică şi o
ideologie comune. Dată fiind influenţa Occidentului în lumea modernă, componentele naţiunilor
apusene au rămas elemente vitale, chiar şi în forme alterate, în cadrul concepţiilor despre identitatea
naţională din majoritatea ţărilor nonoccidentale. Având ca punct de pornire teoria grupurilor, o serie
de studii concep calitatea de membru al unei naţiuni prin sentimentul apartenenţei şi nu prin
identitate. Recunoaşterea de către alţii a apartenenţei la un grup este o condiţie pentru delimitarea
graniţelor dintre intern şi extern, noi şi ei, graniţe care definesc spaţiul de afirmare a sentimentului
naţionalist. Cunoaşterea identităţii naţionale se referă mai mult la elucidarea şi dezbaterea
conceptului de naţiune, a limitelor sale, decât la descrierea identităţii ca atare. Identitatea naţională
este o categorie analitică, folosită de către teoreticienii naţionalismului, fără a se acorda o suficientă
atenţie dezbaterii modului în care identităţile sunt modelate şi reproduse în timp şi spaţiu, de acte
sociale şi culturale, cum este, de pildă, memoria colectivă. Identitatea naţională exprimă atitudini,
mentalităţi şi comportamente colective rezultate din apartenenţa indivizilor la un stat naţional.
Doctrinele moderniste şi postmoderniste pun în discuţie oportunitatea statului naţional, pornind de
la premisa integrării colectivităţilor naţionale în structuri supranaţionale, cum este, de pildă,
Uniunea Europeană. Dacă, pentru statele naţionale cu o îndelungată istorie, identitatea naţională
este indiscutabilă, statele naţionale apărute după al Doilea Război Mondial se confruntă cu
adversităţi privind propria lor identitate naţională. Un exemplu sugestiv îl oferă Israelul, supus
contestării, mai ales din partea unor intelectuali din Europa Occidentală, inclusiv evrei (printre
aceştia, de notorietate fiind filosoful George Steiner), care nu-i recunosc dreptul de a exista ca stat,
invocând argumentul deprecierii ideii de stat naţional în epoca actuală. Adepţii ideii statalităţii
argumentează că Israelul este un stat în formare, care nu şi-a definit încă nici graniţele şi nici
identitatea statală. Identitatea evreias că nu este deplină decât dacă ea se afirmă în cadrele unui stat
propriu evreilor, iar lipsa acestuia ar conduce la o defazare în raport cu Europa:„Europenizarea
actuală a statelor europene a venitdupă sute de ani de aşezare statală naţională. Cred că nici nu ar fi
posibilă comunitatea europeană aşa cum este concepută acum, dacă nu ar exista o foarte clară
delimitare naţională şi statală. Iar acest proiect european nu cred că tinde spre devalorizarea ideii de
naţiune sau de identitate culturală naţională, ci doar la o redefinire politică a ideii de independenţă
naţională”. Se acceptă, aşadar, modelul european de constituire şi evoluţie al statului naţional, care
ar trebui să fie urmat întocmai de grupurile naţionale noneuropene. Identitatea naţională revine ca o
problemă de maximă relevanţă în ţări integrate de decenii în toate structurile din Uniunea
Europeană, fiind regândită ca proces fundamental al societăţii actuale europenizate. Ne oprim la
Olanda, ţară fondatoare a Uniunii Europene, vădit interesată de reinventarea propriei identităţi
naţionale. Intelectualii, împreună cu oficialităţile statului, caută să dea un nou conţinut identităţii
naţionale. Specialiştii discută despre necesitatea de a reimagina comunitatea naţională olandeză, iar
elitele şi-au pus întrebarea:„cine suntem?”, în contextul impactului cu globalizarea, încercând
formularea de răspunsuri la întrebările despre identitatea naţională. În fiecare proiect politic sau
instituţional şi-a găsit locul o viziune naţională asupra soluţiilor la probleme le colective olandeze.
Identitatea olandeză cunoaşte o erodare, şi degradarea ei ar trebui oprită. Deşi puternic europenizate
şi implicate direct în politicile comunitare, elitele politice olandeze sunt angajate într-un proiect
naţional de susţinere a identităţii olandeze, însă principala responsabilitate în a conserva şi perpetua
identitatea rămâne în seama statului. Există o conştiinţă naţională, temei al identităţii olandeze, dar
aceasta nu înseamnă că statul naţional a devenit o instituţie atotputernică în Olanda. Identităţile
naţionale vor fi redefinite printr-un proces complex de renegociere a locului culturilor naţionale în
cadrul identităţii globale. Etnicitatea şi globalizarea nu se exclud, dimpotrivă, sunt procese
complementareale lumii contemporane. Să amintim că o întrebare similară„,cine suntem?”, a pus-o
Samuel Huntington, într-o lucrare privind identitatea naţională a americanilor:„Toate societăţile se
confruntă cu ameninţări recurente la adresa existenţei lor, care le pot nimici. Cu toate acestea, unele
societăţi sunt capabile să-şi amâne sfârşitul, oprind şi schimbând sensul proceselor de declin,
înnoindu-şi vitalitatea şi identitatea. Cred că America poate face acest lucru şi că americanii ar
trebui să-şi asume din nou cultura anglo-protestantă, tradiţiile şi valorile, care, timp de trei secole şi
jumătate, au fost îmbrăţişate de americani, indiferent de rasă, etnie şi religie, şi care au constituit
izvorul libertăţii, unităţii, puterii, prosperităţii şi ascendentului lor moral ca forţă a binelui în lume”.
Un alt exemplu îl constituie Polonia, ţară a cărei istorie este asemănătoare în unele privinţe cu aceea
a României, întâi prin rolul Rusiei în evoluţia ei modernă şi, în al doilea rând, prin aderarea recentă
la UE. Rusia a avut un rol central în formarea identităţii poloneze moderne, explicabil prin funcţiile
ei multiple în mecanismele discursive inventate pentru compensarea blocării relaţiilor Poloniei cu
Occidentul. Identitatea naţională poloneză modernă este datorată moştenirii unei naţiuni lipsite de
stat timp de peste un veac (între anii 1795–1918, polonezii nu au trăit în propriul stat). Din această
cauză ea a fost puternic legată de identitatea religioasă, în special cea catolică, şi bazată pe un foarte
puternic etos de victimizare, cu accent pe presiunile externe şi pe calităţile morale ale unei naţiuni
în suferinţă, iar invocarea Rusiei joacă un rol în justificarea acestei viziuni. În fine, menţionăm
Grecia, ţară a cărei identitate naţională a fost mereu pusă în discuţie şi, prin urmare, criza identităţii
constituie problema centrală a societăţii greceşti şi principala axă în jurul căreia s-a dezvoltat istoria
ei modernă. Deşi a fost afirmată acum mai bine de un secol, concepţia lui C. Rădulescu-Motru
despre identitatea naţională îşi dovedeşte actualitatea atât prin propriul concept –politicianismul,
care explică procese din ţări intrate mai târziu pe calea modernizării, cât şi prin aplicarea
postulatului logic al identităţii, în studiul societăţii. Acest postulat ilustrează sensul identic al
noţiunilor, care ar trebui să se regăsească în deprinderile care înlocuiesc vechile credinţe religioase
şi practicile instinctive, cu încrederea în dialog şi raţionament. Identitatea popoarelor apusene
rezultă din controlul conştiinţei asupra raporturilor sociale, reglementate anterior de obiceiuri,
tradiţii şi superstiţii. În Occident acţionează „o cooperaţiune socială bazată pe o identitate de
deprinderi sufleteşti: viaţa politică şi morală, activitatea ştiinţifică şi creaţiile artistice urmează un fir
de continuitate. Sentimentul responsabilităţii este înrădăcinat în sufletul fiecărui cetăţean.
Cetăţeanul deliberează asupra afacerilor de stat, deoarece acolo deliberarea este posibilă şi rodnică”.
Filosoful discută despre identitatea de deprinderi şi nu despre identitatea de termeni. În societatea
românească, identitatea de deprinderi este falsificată prin politicianism, iar respectarea valorilor
societăţii moderne rămâne la latitudinea fiecărui individ, ceea ce ar fi o trăsătură a identităţii
naţionale româneşti. Rezumând, putem spune că identitatea naţională se defineşte prin trăsăturile
proprii, am spune unice, ale unei naţiuni, cum ar fi limba, cultura, religia, dar şi prin respectarea
obiceiurilor, tradiţiilor, cutumelor specifice comunităţii naţionale.
IDENTITATEA EUROPEANĂ
S-a spus că Europa este astăzi o piaţă pentru identităţi concurente. Deşi în modernitatea târzie sunt
comune identităţi sociale hibride, iar oamenii se identifică ei înşişi cu nivelurile locale, naţionale,
europene şi globale ale societăţii, mulţi actori sociali din statele naţionale ale Europei sunt angajaţi
în „vânzarea de poveşti”, care ţintesc la promovarea unei identităţi specifice. Dacă, odată cu
naşterea naţiunii moderne, în multe state europene, în secolul XIX, identitatea naţională a exprimat
existenţa lor obiectivă şi esenţa a ceea ce au făcut popoarele pentru a fi recunoscute, integrarea
europeană are ca efect resuscitarea sentimentului de identitate naţională şi edificare a culturii unice,
protejată împotriva influenţei străine. Construcţia structurilor europene implică aceeaşi conduită din
partea tuturormembrilor Uniunii Europene, prin atitudini şi practici specifice. Întrebarea pusă de
cercetători este dacă identitatea reprezintă o condiţie necesară, pentru afirmarea ataşamentului faţă
de valorile europene. Se afirmă teza că transferul de loialitate către Uniunea Europeană este posibil,
fără a conferi cuiva o identitate naţională. Socializarea în cadrul identităţii europene are loc nu prin
procese transnaţionale sau prin expunerea la instituţiile europene, ci la nivelurile naţionale, prin care
europenitatea este gradual încrustată în identităţile naţionale. Întrucât sensurile proceselor naţionale
şicolective sunt cruciale în înţelegerea europenizării identităţilor naţionale, aceasta va conduce la
niveluri inegale şi variate, prin care identitatea europeană poate fi imprimată în identităţile
colective. Compatibilitatea între identitatea europeană şi identităţile naţionale variază de la ţară la
ţară, după modul în care tradiţiile constituţionale rezonează cu integrarea europeană la diferite
niveluri. Statele federale cu tradiţii constituţionale schimbă, mai uşor decât statele unitare şi
centralizate, sensurile lor colective, pentru a include Europa şi orientările către supranaţionalism.
Studierea chestiunii ataşamentului european pune în relief trei direcţii, prin care oamenii dau sens
Europei: cultural-naţională, cultural-transnaţională şifuncţional-utilitariană. Sensul cultural-naţional
reflectă Europa prin indici specifici statului naţional, cum este izomorfismul între teritoriu şi
identitate. Calea cultural-transnaţională prezintă Europa ca model normativ şi prototip de
globalizare, ca societate mai mult socială şi mai puţin liberală, ca apărătoarea umanitarismului şi a
păcii internaţionale. Accepţia funcţional-utilitariană percepe Europa ca spaţiu care ar putea ajuta
individul sau colectivitatea în sporirea bunăstării, un spaţiu postnaţional, dincolo de izomorfismul
dintre teritoriu şi identitate.
Referindu-se la identitatea europeană, Manuel Castells afirmă că aceasta derivă din practici
culturale şi sociale împărtăşite de europeni. Nu ştim cum va fi această identitate europeană, dar pot
fi create posibilităţile materiale pentru naşterea ei. Sunt deja mecanisme care acţionează în spaţiul
Uniunii Europene. Acestea ar fi educaţia, internetul, politica lingvistică paneuropeană, politica
media paneuropeană, mobilitatea geografică şi o piaţă europeană a muncii, multietnicitatea şi
multiculturalismul, reţelele de organizaţii de afaceri, de a sociaţii culturale. Un aspect asociat cu
tema noastră este dimensiunea culturală, pe care unii autori o văd ca intrinsecă identităţii europene.
O cercetare asupra identităţii confirmă ipoteza că ataşamentul faţă de identităţile naţionale este
bazat pe elemente culturale, pentru subiecţii investigaţi din Marea Britanie, Spania, Polonia, Italia,
Grecia, Austria, Germania, Cehia şi Ungaria. Elementele culturale nu sunt absente din noţiunea de
identitate europeană şi sunt menţionate printre primii cinci itemi importanţi. Deşi ataşamentul faţă
de naţiune este mai puternic decât ataşamenul faţă de Europa, totuşi identităţile europene nu ar fi
mai slabe decât cele naţionale din cauza lipsei suportului cultural. Alte direcţii teoretice neagă
semnificaţia culturii în procesul integrării europene. Identitatea europeană are nevoie să fie
construită şi înţeleasă ca unconcept politic şi nu ca o realitate culturală sau ca o moştenire care ar
trebui să fie descoperită şi reformulată prin tradiţiile istorice ale Europei. UE se percepe ea însăşi ca
o democraţie liberală, participativă şi socială, iar insistenţa asupra oricărei forme de identitate
culturală dincolo de cultura politică a democraţiei, ar puneComunitatea Europeană în contradicţie
cu identitatea ei constituţională şi ar submina propriile norme ale legitimităţii ei. Este nevoie de o
dezbatere despre fundamentele culturale ale culturii politice a democraţiei, dar nu există un consens
pentru ideea că UE solicită o identitate culturală împărtăşită de toţi cetăţenii. Acesta este unul din
motivele pentru care, în proiectul de Constituţie a UE din 2004, nu a fost inclus un capitol despre
tradiţiile creştine ale Europei. Din istoria constituirii statelor naţionale se ştie că identitatea politică
are nevoie de două elemente esenţiale: conştiinţa cetăţenilor de a aparţine aceleiaşi structuri politice,
care are puterea să ia decizii pentru viaţa lor, şi identificarea acestor cetăţeni cu un proiect politic
comun. Identitatea europeană este o categorie politică şi nu o categorie culturală. Ceea ce lipseşte
UE în prezent este un nivel suficient de identificare a cetăţenilor ei cu UE, privită ca un sistem de
organizare căruia îi aparţin şi ai cărui membri sunt. Alte studii neagă importanţa legitimităţii în
funcţionarea Uniunii Europene. Această idee ridică problema identităţii colective în contextul unor
structuri complexe, cum este Uniunea Europeană. S-a spus deja că identitatea europeană nu este o
precondiţie funcţională a legitimităţii administrării democratice în UE. Problema identităţii
europene nu poate fi rezolvată printr-o identificare numerică. Se cuvine a face diferenţa între
identificarea numerică şi identitatea calitativă. Este posibil ca persoanele care împărtăşesc
caracteristici identificabile în timp şi spaţiu să nu se perceapă ca membri ai unui grup sau ca ele, în
pofida unor dimensiuni istorice, geografice, etnice şi religioase, să se considere ele însele ca parte a
unei comunităţi. Chestiunea este în ce mod europenii înşişi se percep ca europeni. Cetăţenii
europeni sunt conştienţi de existenţa unui spaţiu economic şi legal european, care modelează modul
lor de viaţă, dar aceasta nu înseamnă că ei sunt întodeauna de acord cu viziunea europeană.
Identitatea europeană redusă nu poate fi un motiv de frânare a democraţiei în spaţiul european,
dimpotrivă, instituţiile Uniunii Europene trebuie să fie funcţionale, conform normelor democraţiei.
Identitatea europeană se naşte din experienţele pozitive şi din situaţiile critice ale convieţurii
europenilor. Ea derivă întâi din identităţile colective şi, prin urmare, nu poate fi creată artificial.
Omul european nu este un artefact, o consecinţă a unei identităţi construite. Cetăţeanul obişnuit
vorbeşte rar de identitatea colectivă, dar descoperă aspecte etice relevante ale unor probleme din
agenda politică a UE, cum sunt: politica constituţională, politica redistribuirii sociale, securitatea şi
apărarea, imigraţia, securitatea internă, politicile privind biotehnologia, teme la care nu s-a găsit
încă un răspuns. Se afirmă că identitatea naţională şi identitatea europeană nu sunt în raport de
adversitate. Identitatea europeană nu înlocuieşte identitatea naţională şi este construită pe o altă
bază decât identitatea naţională. Nu există o competiţie între cele două identităţi. Spre deosebire de
identitatea naţională, cea europeană este construită ca expresie a patriotismului constituţional şi a
libertăţilor şi drepturilor individuale. Se ştie puţin despre relaţia cauzală dintre integrarea europeană
şi identitatea europeană. Identităţile europene şi naţionale pot merge împreună şi renunţarea la
loialitatea faţă de naţiune nu este cerută imperativ de demosul european, însă ar fi important de
cunoscut acele contexte sociale şi politice, în care identităţile europeană şi naţională ar putea să
intre în conflict. Cu toate acestea, UE reprezintă o comunitate naturală de destin pentru elitele din
Europa. Identificarea cu Europa şi ataşamentul faţă de Europa au crescut în ultimii ani, în timp ce
loialitatea exclusivă pentru statul-naţiune a scăzut. Europa este înţeleasă ca o comunitate civică.
Această concluzie nu este împărtăşită de o bună parte a cercetătorilor, care constată că în Europa nu
există o solidaritate în forma unei identităţi europene. Lipseşte ceea ce Habermas
numeşte„conştiinţa cosmopolită”. Cetăţenii europeni continuă să rămână foarte ataşaţi de ţara lor,
este concluzia clară, rezultată din datele Eurobarometrului 62 al Comisiei Europene din 2004. 92%
dintre repondenţi sunt ataşaţi de propria lor ţară, 88% de propria lor regiune, 87% de propriul lor
oraş şi 67% de Europa. 86% dintre persoanele intervievate în 2004 auafirmat că sunt mândre de
naţiunea lor, în timp ce 68% sunt mândre că sunt europene. În anul 2004, 47% dintre cetăţenii
Uniunii Europene se percepeau drept cetăţeni ai propriei ţări şi ai Europei, în timp ce 42% se
considerau cetăţeni numai ai propriei ţări. O pondere destul de ridicată – 42% dintre repondenţi –
cred că aderarea la Uniunea Europeană a avut consecinţa pierderii identităţii şi culturii naţionale.
Într-o cercetare asupra tinerilor din oraşele europene, s-a ajuns la concluzia că între identitatea
naţională şi cea europeană nu există o deosebire semnificativă. În timp ce, pentru subiecţii din
Manchester şi Viena, identitatea naţională este mai puternică decât identitatea europeană, pentru
tinerii din Edinburgh şi Bilbao, nici naţiunea, nici Europa nu sunt surse de identitate. De reţinut că
aceste ultime două oraşe fac parte din regiuni ce aspiră la o independenţă faţă de statele în care sunt
integrate. Deşi a existat şi există un curent destul de puternic, care insistă pe importanţa unui stat
european, niciun stat nu aderă la acest proiect. Deocamdată s-a rămas la ideea unei structuri care să
ofere cadrul asocierii din ce în ce mai strânse între popoarele Europei şi nicidecum la ideea
acceptării unei puteri ce ar excede statul naţional. Sentimentul naţional este foarte puternic în toate
ţările europene, cu deosebire în statele fondatoare ale UE – Franţa şi Germania. Deaceea este
repudiată orice încercare de a diminua capacitatea statului naţional de a acţiona autonom.
Chestiunea esenţială rămâne armonizarea noii construcţii europene, cu interesele şi aspiraţiile
concrete ale fiecărei naţiuni. Românii se văd pe ei înşişi mai degrabă ca membri ai statului naţional,
decât drept cetăţeni europeni. O cercetare asupra identităţii în oraşul Sibiu, în anul 2007, când urbea
ardeleană a fost capitala europeană a culturii, confirmă teza că românii se identifică înainte de toate
ca români. Doar 4% dintre repondenţi au afirmat că au o identitate europeană, faţă de 33,6%, care
se identifică cu nivelul naţional, 27,7% cu nivelul regional, 24,1% cu nivelul identităţilor locale.
Românii nu pot încă percepe o identitate europeană, stabilită ca urmare a integrării în UE, care ar
limita suveranitatea statului naţional. În studiul identităţii europene nu putem trece peste modul în
care indivizii îşi reprezintă noua comunitate, cea europeană, la care ei se raportează şi îşi exprimă
ataşamentul. Dar receptarea valorilor europene la nivel individual ţine, indiscutabil, de
funcţionalitatea spaţiului public european, care să susţină o dezbatere permanentă şi vie asupra noii
identităţi. Identitatea europeană nu se poate constitui spontan, sau ca urmare a unei voinţe
instituţionale sau de grup. Ea este, ca orice alt tip de identitate, un proces desfăşurat, într-un timp
mai mult sau puţin îndelungat, de către colectivităţi umane şi sociale concrete.
IDENTITATEA ROMÂNEASCĂ
Nu avem încă un studiu comparativ al identităţii româneşti cu cea a altor naţiuni. Un scurt istoric al
unora dintre viziunile româneşti despre identitatea românească ne arată un trendal reducerii
identităţii la sufletul românesc. Analiza etnicului românesc nu a beneficiat decât sporadic de
instrumente de investigaţie concretă, fie psihologice, fie sociologice. Identitatea românească este
concepută ca fiind rezultată din specificul naţional, termen destul de ambiguu, însă folosit ca
modalitate de analiză. Fiecare gânditor a propus câte o formulă de descriere a realităţii etnice
autohtone:„specific naţional” (G. Ibrăileanu)„,spiritualitate românească” (Mircea Vulcănescu)
„,spirit românesc” (Nae Ionescu)„,românismul” (C. Rădulescu-Motru)„,spaţiu mioritic” (L. Blaga)
„,fenomenul românesc” (M. Ralea)„,ortodoxie” (N. Crainic)„,suflet românesc” (C. Noica)
„,echilibrul românesc” (D. Stăniloae) etc. Se degajă o idee călăuzitoare a tuturor scrierilor despre
specificul românesc, pe câteva planuri bine delimitate. În plan religios–ortodoxia este elementul de
conservare a culturii şi spiritualităţii noastre; lingvistic–limba este liantul identităţii noastre etnice.
Este poate singura dimensiune a românităţii nepusă la îndoială, dacă nu luăm în seamă alegaţiile
unora despre limitele circulaţiei internaţionale a scrierilor în limba română; cultural– românii au o
bogată cultură populară, temei al constituirii naţiunii noastre; economic– România este o ţară
eminamente agrară şi pastorală, care se adaptează cu greu la industrialism şi la munca de tip
capitalist; psihologic– românul este tolerant, ospitalier, sceptic, zeflemist, fatalist, cu tendinţă spre
inactivitate, emite opinii relative, este adaptabil; geopolitic–cultura română ar fi o sinteză între
Orient şi Occident, iar teritoriul românilor a fost poarta creştinităţii, dar şi o insulă de latinitate într-
un spaţiu dominat de slavi. Punctul nodal al întregii dispute stă în limitarea identităţii naţionale la
tradiţie. Definitorie pentru naţiunea română nu este doar tradiţia, ci, în aceeaşi măsură, şi
modernitatea, fiindcă, orice s-ar spune, schimbarea modernă, în cadrele naţionale, este intrinsecă
poporului român. Identitatea românească îşi are rădăcina în profilul psihologic al românilor. În
realitate, spune Rădulescu-Motru, principala trăsătură a poporului român este gregarismul, o stare
impusă de împrejurări şi de tradiţii. Toate calităţile românului s-ar fi născut din gregarismul său, ele
manifestându-se numai în grup:„suntem poporul cel mai susceptibil când este să ne rostim în grup şi
ca grup”. Această caracteristică fundamentală a spiritului românesc a fost necesară în trecut:„Fără
acest gregarism nu s-ar fi putut menţine unitatea limbii şi a bisericii. Gregarismul a oprit
diferenţierea personalităţilor şi, cu aceasta, a culturii, dar, în schimb, el ne-a păstrat întregimea
neamului şi a slabei culturi româneşti cât era”. Din perspectiva viitorului, gregarismul, continuat ca
atare, ne poate fi fatal. Societatea modernă impune individualitatea, conştiinţa efortului şi
sacrificiului personal. Ideea aceasta o dezvoltă Rădulescu-Motru într-o lucrare de referinţă: Vocaţia,
factor hotărâtor în cultura popoarelor (1932), în care afirmă fără echivoc:„Unul este sufletul
poporului românesc în manifestările sale curat psihologice şi altul este sufletul poporului românesc
în realizarea vocaţiei sale. Vocaţia românilor începe acolo unde sfârşeşte psihologia românilor”. În
constatarea că românii încă nu şi-au conştientizat vocaţia, Rădulescu-Motru crede a găsi explicaţia
pentru nedesăvârşirea procesului de europenizare a românilor. Dumitru Drăghicescu a definit
identitatea naţională prin studiul particularităţilor istorice şi spirituale ale poporului român, prin
defectele şi calităţile sale. În timp ce Rădulescu-Motru atrage atenţia asupra unor direcţii ale
identităţii naţionale contemporane, Drăghicescu propune o explicaţie ce derivă din evoluţia istorică
şi din poziţia geopolitică a românilor. Identitatea naţională nu poate fi decât „ecoul a patru veacuri
de viaţă istoricăpasivă” sub influenţa orientalismului, cu deosebire a celui turc: „atmosfera morală a
Orientului ne învălui, ne copleşi şi ne izolă de lumea Occidentului, cu care eram deopotrivă de
învecinaţi”, iar efectele sunt asociate „cu tradiţionala noastră nepăsare, cu credinţa în fatalitate, în
soartă, în noroc, cu desăvârşita lipsă de încredere în noi înşine”. O viziune nouă asupra identităţii
româneşti sugerează M. Ralea. El continuă teza lui Rădulescu-Motru despre identitatea în
actualitatea societăţii româneşti, dar se alătură lui D. Drăghicescu, în punerea în pagină a unor
defecte ale etnicului românesc. Caracteristica sufletului nostru naţional este adaptabilitatea, o
structură sufletească intermediară între aptitudinea creatoare a occidentalului şi resemnarea pasivă a
orientalului, iar această trăsătură generează calităţile, dar şi defectele românilor:„Căci
adaptabilitatea e o sabie cu două tăişuri. Ea poate însemna evoluţie, inteligenţă, fineţe, supleţe,
progres, după cum poate însemna laşitate,duplicitate, şiretenie, superficialitate”. Mai mult, pentru
el, specificul românesc, deci identitatea, este un proiect şi nicidecum un rezultat al unei evoluţii
istorice particulare, cum susţine:„Definiţia fenomenului românesc specific nu stă la noi în trecut. N-
o putem găsi pe calea tradiţionalismului. Suntem cu toţii de acord că n-am trăit încă momentul
naţional culminant, că trecutul nostru e impur şi înstrăinat şi că aşteptăm realizarea noastră
sufletească integrală de la viitor. Românismul, adică ceea ce e particular, unic românesc, nu e făcut,
nu e închegat încă, ci, cu o formulă bergsoniană, e pe cale de a se face. E încă în acea devenire care
se dibuieşte, se caută pe sine”. Să amintim că Ralea nu investeşte în specificul naţional prea multe
virtuţi, fiindcă evoluţia spre modernitate nu ar veni dinspre localismul autohton, ci din
europenizare:„Recunoaştem specificul naţional ca un fenomen. Dar nu putem face din cultivarea şi
exaltarea particularităţilor naţionale un scop în sine. Interdependenţa contemporană va ajunge,
desigur, să atenueze stigmatele locale. Regrupări continentale, sub o formă sau alta, vor urma.
Europenismul e, pentru noi, un ferment de civilizare. Prin el s-a realizat tot ce avem”. Aşadar,
pentru Ralea, identitatea românească se datorează stigmatelor locale. O nouă identitate naţională
este pe cale de a se constitui, ca urmare a apropierii românilor de spiritul european. Ideile
gânditorilor amintiţi au durabilitate în spaţiul public românesc actual, regăsindu-se în aproape toate
dezbaterile actuale, şi demonstreză că, în orice caz, identitatea românească derivă din mai multe
manifestări ale activităţii românilor. Întâi, ea îşi trage originea dintr-un trecut, deci ea se înscrie într-
o continuitate istorică şi generaţională. Românii de astăzi sunt identici, în anumite trăsături etnice şi
spirituale, cu românii dintotdeauna, evident, în raport cu propriile lor criterii axiologice. În al doilea
rând, identitatea românească se afirmă prin conştiinţa colectivă a românilor. Orice naţiune dispune
de reprezentări şi mentaluri colective, pe baza cărora se distinge de alte grupuri naţionale. Nu mai
puţin relevante sunt memoria colectivă şi memoria istorică. Miturile româneşti fac parte din propria
noastră identitate. În aceeaşi măsură, identitatea românească este expresia caracterului naţional.
Acesta este ansamblul însuşirilor fundamentale psihice-morale ale unei naţiuni, regăsite constant în
conduita, concepţiile şi acţiunile membrilor săi, încât ei sunt uşor de identificat, din modul lor de a
fi ca grup naţional. Caracterul naţional conferă, prin comportamentele indivizilor, o anumită
individualitate şi reflectă personalitatea unei naţiuni. Tocmai aceste trăsături distinctive constituie
identitatea unei naţiuni. Caracterul naţional a rezultat din trăsăturile afirmate în acţiunea de
conservare a propriei identităţi în contextele provocărilor permanente ale istoriei. Caracterul
naţional derivă din conştiinţa şi comportamentul unei comunităţi naţionale faţă de particularităţile
istorice, economice, istorice, climatice, etnologice ale dezvoltării şi vieţii unei naţiuni. Organismul
naţional este o entitate cu specific, însuşiri şi particularităţi care îl diferenţiază într-un mod
indiscutabil de alte entităţi naţionale. Caracterul naţional este moştenit şi, deopotrivă, dobândit, ceea
ce oferă identităţii naţionale o stabilitate. Calităţile, ca şi defectele asociate românilor, sunt
determinate de caracterul naţional românesc şi împreună atribuie un sens concret identităţii
româneşti. Caracterul naţional cunoaşte, la fel ca identitatea românească, o evoluţie istorică şi
culturală, fără însă a ajunge la modificări radicale. Un român din secolul XXI nu este total diferit de
românul din secolul XIX, în ceea ce priveşte exprimarea unor trăsături ale caracterului naţional
românesc. În acelaşi fel, identitatea românească se afirmă ca o constantă a caracterului naţional
românesc. Este limpede că identitatea românească reprezintă, în realitate, suma calităţilor şi
defectelor reale sau imaginare ale românilor. Trăsăturile care alcătuiesc identitatea românească
aparţin unei entităţi naţionale ai căror membri au aceeaşi descendenţă, limbă, cultură, religie,
precum şi conştiinţa colectivă a apartenenţei la această entitate. Am putea spune că una din
dimensiunile identităţii româneşti o reprezintă continua schimbare şi tranziţie a societăţii româneşti.
Aceasta este o cauză, dar şi un efect al identităţii noastre. Identitatea românească s-a afirmat în
evoluţia istorică a românilor. După cum am afirmat în alt loc, românii au fost obligaţi să reacţioneze
permanent la tendinţele de cucerire sau de distrugere a propriului etnic. Dezvoltarea societăţii
româneşti a cunoscut balansul între apărarea fiinţei naţionale şi înscrierea în norme ale evoluţiei
specifice fiecărei etape istorice. Discursul identitar şi prima identificare de sine a colectivităţii
autohtone le întâlnim în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. La rigoare, putem
vorbi de o identitate românească după constituirea statului naţional unitar din 1859, moment al
clădirii identităţii prin toate mijloacele şi de către toate componentele societăţii. Un aspect relevant
pentru identitatea românească este dat de imaginea românilor asupra lor înşişi şi imaginea altor
grupuri naţionale despre români. Românii se pot evalua predominant prin calităţi sau prin simboluri,
tradiţii şi obiceiuri, la care aderă spontan şi firesc. Este normal ca românii să se caracterizeze ca
fiind muncitori, ospitalieri, toleranţi, capabili, adaptabili, optimişti, cu umor, creativi, comunicativi
etc. Primele trei calităţi autoatribuite de către români sunt ospitalitatea, hărnicia şi omenia. În
schimb, alte grupuri naţionale pot să accentueze identitatea românească, mai ales prin reliefarea
defectelor, cât şi a unor simboluri cărora românii nu le acordă o semnificaţie aparte. L-aş aminti pe
Dracula, ca element simbolic reprezentativ, invocat de străini pentru identitatea naţională. La fel,
poate fi menţionată tendinţa de a vorbi despre români doar prin preferinţele lor culinare. Din
necunoaştere sau din alte cauze, identitatea românească este redusă la o dimensiune neimportantă
pentru români. Se naşte astfel un conflict între conţinutul complex al identităţii româneşti, conferit
de români şi sensul, de regulă simplificat, acordat de alte grupuri naţionale. Înainte de a ne pune
problema dacă astăzi românii trăiesc sau nu o criză identitară, trebuie să ştim ce sens dăm identităţii
naţionale, care nu este, după cum am constatat mai sus, doar o construcţie sociologică sau teoret ică,
ci un concept, care exprimă conduite, atitudini şi mentalităţi întâlnite la grupuri mari de români.
Dacă abordăm identitatea naţională cu privire nu doar la tradiţii, obiceiuri şi ritualuri străvechi, nu
mai putem vorbi astăzi de o identitate precum cea din secolul XIX sau din secolul precedent. În
analizele despre identitatea românească se vorbeşte prea puţin de noua poziţie a ţării, de stat al UE.
Astăzi, când vorbim despre identitatea naţională, trebuie să ne referim obligatoriu la contextul în
care ea se afirmă, desigur şi la realităţile postcomuniste, dar mai ales la noua calitate a României,
cea de ţară membră a Uniunii Europene. Uniunea Europeană presupune în sine o anume
omogenitate şi respectul pentru norme comune, de la Atlantic la Prut. Identitatea românească va
cunoaşte, în timp, modificări, în contextul în care românilor li s-a deschis un orizont extraordinar,
după aderarea ţării la Uniunea Europeană, prin şansa de a putea călători sau de a studia oriunde în
spaţiul Uniunii. Orice familie care are un membru al său plecat la muncă în străinătate are o altă
imagine despre România şi Europa şi, cu siguranţă, identitatea lor românească suferă influenţa
acestei modificări imagologice. Identitatea românească se afirmă într-un context nu doar al unei
direcţii proeuropene, dar şi al unui euroscepticism, cauzat de dificultăţile cu care se confruntă
Uniunea Europeană în a da soluţii la criza financiară, la chestiunea securităţii şi a energiei şi la alte
probleme comune tuturor europenilor. Dacă în perioada antebelică vorbim de o identitate naţională
rezultată dintr-un specific naţional conferit de o Românie predominant rurală, astăzi există mai
multe identităţi, în funcţie de România la care ne raportăm: România euronavetiştilor, România
societăţii de consum şi România profundă. Ce-i leagă pe cei care fac parte din aceste Românii?
Putem vorbi de o individualitate prin care oamenii încearcă să-şi reafirme identităţile lor în
contextul schimbărilor structurale din societatea actuală, care, iată, cuprinde nu doar numai
categorii sociale sedentare, ci şi un grup al migranţilor permanenţi în alte spaţii, grup de o anvergură
necunoscută în istoria noastră.
MODERNITATEA TENDENŢIALĂ
Toate aceste idei despre identitatea românească ne îndeamnă la întrebarea cu privire la cauzele
existenţei unei anumite conduite la români. Dacă această identitate este de acceptat, sau nu depinde
de cadrul referenţial adoptat. Prin raportare la modelul occidental, se profilează o anumită judecată
despre identitatea românească, de regulă una depreciativă, mergând până la caricatură. Suportul
acestei judecăţi stă în decalajul care ar exista între modul de viaţă european şi cel românesc. Aceste
caracteristici ale identităţii româneşti sugerează necesitatea unei alte viziuni despre modernitatea
românească, diferită de cea europeană, occidentală. Găsim utilă pentru descrierea proceselor de
modernizare românească noţiunea „modernitate tendenţială”. Reiau, pentru argumentare, unele din
aserţiunile despre modernitatea tendenţială din alte studii. Ideea de modernitate tendenţială exprimă
faptul că modernitatea influenţează doar o anumită parte a societăţii, şi de aceea ea este parţială şi
benefică doar unor grupuri, preocupate numai de condiţia lor socială şi economică, dar are efecte
nesemnificative pentru restul societăţii. Modernizarea tendenţială marchează schimbări numai în
anumite straturi ale societăţii. Ea este susţinută şi promovată de acele grupuri, care sunt efectiv
interesate în schimbarea socială ce aduce un profit real pentru ele.
De aproape 200 de ani, modernitatea a pătruns în societatea românească, dar ea nu a modificat
profund toate componentele vieţii sociale, motiv pentru care afirmăm că modernitatea se manifestă
ca o tendinţă, nu organic, şi astfel ea coexistă cu structurile sociale, cu formele instituţionale vechi.
Modernitatea tendenţială răzbate greu şi lent prin complicata reţea de structuri socio-instituţionale
din societatea românească tradiţională şi patriarhală, în primul rând din comunităţile rurale. Ea este
o modernitate mozaicată, nestructurată sub o formă dominantă clară. Modernizarea ţărilor
occidentale a fost un proces istoric îndelungat, de construcţie instituţională şi de activitate în spaţiul
public, proces asumat de principalii actori ai societăţii. Modernitatea există în structurile sociale,
culturale şi instituţionale de la baza societăţii. Aici majoritatea, exprimată de clasa de mijloc, a
impulsionat dezvoltarea modernă, cu toate efectele ei, în toate sectoarele societăţii. Modernitatea
tendenţială derivă din faptul că modernizarea nu a avut ca bază o societate civilă. Dacă în Occident
revoluţia economică în cursul Evului Mediu european târziu, după cum spune Habermas, a dus la
apariţia societăţii civile, element-cheie în susţinerea libertăţilor sociale şi individuale, în spaţiul
românesc a lipsit acest factor fundamental al modernităţii. Nu a existat un public alcătuit din
indivizi care se folosesc de raţiunea lor pentru a-şi apropria sfera publică aflată sub controlul
autorităţiilor şi a o transforma într-o sferă în care se exercită critica împotriva puterii statului.
Identitatea românească aparţine unui anumit spaţiu, dominat de mentalitatea mic-burgheză,
caracterizată printr-o balansare între idealism şi teamă, între atitudini de bravadă şi laşitate, între
iniţierea unor mari proiecte şi autoimpunerea unor limite. Mentalitatea mic-burgheză nu şi-a asumat
nicio misiune revoluţionară radicală. În planul raporturilor sociale, avem o dualitate
comportamentală: burgheză prin comportament economic şi cu o mentalitate mic-burgheză în
atitudinile publice. Mentalitatea burgheziei române nu era pe deplin modernă, cu o conştiinţă
antreprenorială, ci avea comportamentul unei clase mic-burgheze. Ea dovedea o mare capacitate de
adaptare, dar şi versalitate, în funcţie de reacţiile, atitudinile şi interesele burgheziei europene.
Versatilă în comportamentul ei politic şi economic, burghezia a manifestat o constantă conştiinţă
naţională în urmărirea unor ţeluri fundamentale naţionale. Modernizarea a oferit calea spre progres,
dar şi riscul pierderii identităţii. De-a lungul timpului, elitele româneşti şi-au cheltuit aproape toate
rezervele de energie în dovedirea continuităţii etnice şi naţionale, pentru afirmarea naţiunii şi
statului naţional. Din perspectiva duratei lungi, statul naţional român nu a reuşit să organicizeze
întregul fond instituţional. Dincolo de eventualele limite sau insatisfacţii faţă de statul român, nu se
poate contesta un fapt indubitabil: datorită existenţei acestui stat, cu o identitate indubitabilă, am
fost acceptaţi în UE. Să ne maginăm situaţia, care ar fi putut fi foarte uşor impusă de marile puteri,
anume, de republică unională din cadrul URSS, şi dificultăţile ce ar fi decurs, din această poziţie
geopolitică, în aderarea la UE. O întrebare ce se pune este dacă identitatea românească ar putea fi o
cauză a insuficientei dezvoltări moderne, recte capitalistă. Dacă opunem spiritul protestant spiritului
ortodox, intrinsec identităţii româneşti, am spune că acesta din urmă promovează o economie de
subzistenţă, neglijând profitul. Etica ortodoxă este diferită de etica protestantă, prin accentul pus pe
spiritul de comuniune, în dauna spiritului individual şi personalizat. Mai mult, ortodoxia îndeamnă
la mântuirea în viaţa de apoi. „Noi suntem ortodocşi fiindcă suntem români şi suntem români
fiindcă suntem ortodocşi” afirma sentenţios Nae Ionescu, însă în contextul ecumenismului, tot mai
apăsat afirmat astăzi de Biserica Ortodoxă Română, identitatea românească este egală cu ortodoxia,
dar şi cu alte culte. Românii sunt încă modelaţi de propria lor istorie şi lume socială, care continuă
să perpetueze mentalităţi şi conduite incompatibile cu tipul de cultură al modernităţii europene.
Modernitatea tendenţială exprimă destul de exact dualitatea gândirii şi acţiunii indivizilor într-o
societate nonoccidentală. Transformările instituţionale moderne se pot realiza de sus în jos, dar
modernizarea societăţii devine reală numai în măsura în care conduita şi valorile moderne fac parte
din modul de viaţă al fiecărui individ şi grup social. Modernitatea tendenţială se produce ca
schimbare de sus în jos, deci de la minoritatea educată în spiritul modernităţii şi orientată spre
transformări moderne, către o majoritate indiferentă sau ostilă schimbării. Modernitatea tendenţială
exprimă diferenţa şi tensiunea dintre două modele de civilizaţie, unul european, cel către care dorim
să ne îndreptăm, şi cel ţărănesc, care s-a sublimat vreme de milenii în inconştientul nostru colectiv.
Prin conceptul de modernitate tendenţială se explică procese sociale, conduite şi atitudini specifice
modernităţii româneşti, care nu ţin numai de deformările produse de actorii sociali. Un aspect
relevant, dar mai puţin studiat, are în vedere conceperea identităţii româneşti ca identitate
ţărănească, pornind de la realitatea socială, de necontestat, a preeminenţei ruralului în societatea
românească, prelungită până în zilele noastre. Factorul fundamental, cu influenţă directă asupra
modernităţii noastre, îl constituie perpetuarea în timp a civilizaţiei şi culturii rurale de o splendidă
rezistenţă la valorile moderne, în sens occidental, dar şi faţă de modalităţile demodernizare, opuse
spiritului comunitar al satului. Modernizarea satului a fost şi este o necesitate, fiindcă, neîndoielnic,
el nu poate rămâne în afara spiritului timpului. Într-o societate nu toate componentele evoluează
spre modernitate în acelaşi ritm. Unele grupuri sociale acceptă cu uşurinţă schimbarea, altele,
dimpotrivă, o refuză. Într-adevăr modernitatea, în România, a fost adoptată rapid de grupuri sociale
care au beneficiat de ea, în timp ce alte grupuri, îndeosebi din mediul rural, în special ţăranii, deşi
au fost nevoite să se adapteze la noile direcţii de dezvoltare capitalistă, au continuat modul de viaţă
rural, au evitat o transformare radicală a comportamentului lor. Aceasta se explică, după cum scrie
Vlad Georgescu, prin faptul că nu s-a acceptat modelul englez de capitalism, adică„exproprierea
ţăranilor şi transformarea lor în proletari agricoli”. Şcoala sociologică a lui D. Gusti a promovat
modernizarea şi europenizarea vieţii rurale şi, astfel, ea„,apreciind conservarea tradiţiilor, tinde spre
europenizare, prin depăşirea disputei sterile între modernizatorii excesivi şi tradiţionaliştii îndârjiţi”.
Modernizarea satului a fost concepută ca un proces declanşat din interiorul satului, pe baza
strategiilor stabilite de intelectuali, proces diferit de modernitatea organică, aşa cum fiinţează ea în
spaţiul occidental. Şcoala lui Gusti a căutat resursele de dezvoltare modernă în mediul rural, dar
acestea trebuie gestionate de actori sociali din afara satului. Orice forţare a evoluţiei naturale a
societăţii, cu atât mai mult a satului, duce la falsificări inevitabile ale realităţii. Structurile sociale
autohtone, antebelic predominant agrare, nu au avut disponibilitate pentru proiectul de modernizare
propus de elitele româneşti, pentru motivul că această modernizare a fost şi este încă predominant
instituţională, însă funcţionalitatea ei se face conform unor norme şi legi importate sau adaptate.
Stilul şi modul de viaţă, viziunile, atitudinile sătenilor dovedesc o anume modernitate, dar ei nu au
renunţat definitiv la culoarea locală şi, prin urmare, au refuzat să se adapteze standardelor unui
model suprapus rădăcinilor adânci din propria cultură şi civilizaţie. Constantele universale ale
culturii au căpătat încadrul naţional românesc soluţii calchiate după alte pattern-uri decât cele tipice
pentru o modernitate organică, recte occidentală. Evoluţia istorică şi economică modernă a
românilor este o consecinţă a ruralităţii societăţii româneşti. Deşi nu mai este atât de autarhic cum
era înainte de al Doilea Război Mondial, satul românesc funcţionează încă în temeiul unor tradiţii şi
obiceiuri, ca urmare a identificării puternice cu comunitatea. Modernitatea nu este în mod necesar
opusă comunităţii specifice satului. Identitatea membrilor ei continuă să se manifeste într-un context
social ce cuprinde şi elemente de modernitate – antreprenoriat, infrastructură modernă, atitudinişi
valori moderne. Modernitatea există şi nu poate fi negată, întrucât societatea românească cunoaşte
astăzi efectele modernizării: urbanizarea, industrializarea, alfabetizarea, creşterea nivelului de
educaţie, democratizarea relaţiilor dintre oameni, flexibilitatea raporturilor dintre grupurile sociale,
componente indiscutabile ale europenităţii noastre, însă valorile modernităţii nu sunt interiorizate de
toate grupurile sociale. Am spune că, din această cauză, avem modernitate, dar lipseşte omul
modern. Toate anomaliile, contradicţiile, discrepanţele apărute în procesul de modernizare sunt, de
fapt, fenomene caracteristice noului trendde dezvoltare capitalistă, care a fost doar parţială şi nu
deplină, un capitalism tendenţial sau parţial, lipsit de mecanismele economiei capitaliste, adică de
performanţă şi rentabilitate. Un aspect relevant rămâne modelarea caracterului şi a identităţii la
românii care lucrează în companii multinaţionale. Prin privatizare, cele mai multe dintre
întreprinderile româneşti au trecut în proprietatea unor companii străine şi o bună parte a forţei de
muncă lucrează aici. Managementul acestor companii se axează pe norme stabilite în alte culturi.
Românii trăiesc o anumită tensiune, deoarece conduita lor trebuie să fie conformă cu normele
instituţionale ale companiilor. Însăşi conduita acestor organizaţii în România este un argument
pentru ideea că identitatea românească este un efect al unui anumit tip de modernizare. În ţările cu o
societate modernă stabilizată şi consolidată, marile companii internaţionale se încadrează în regulile
şi normele moderne şi, astfel, ele determină schimbări sociale reale, cu efecte concrete asupra
tuturor categoriilor sociale şi, în consecinţă, asupra întregii societăţi, asigurând ordinea, echilibrul şi
stabilitatea socială. Aceleaşi companii au o altă conduită în spaţiile nonoccidentale, fiindcă ele, de
fapt, nu mai ţin seama de normele modernităţii. Cu certitudine, ele introduc, în acele societăţi,
elemente ale modernităţii care susţin scopurile lor. În schimb, în România, mijloacele lor de acţiune
sunt diferite, eludându-se, nu de puţine ori, pentru obţinerea unui profit cât mai rapid, principiile
modernităţii: libera concurenţă, economia de piaţă reală, crearea bunăstării pentru toţi, transparenţa,
justiţia şi echitatea socială.
ÎN LOC DE CONCLUZII
Identitatea românească desemnează ceea ce românii au specific, ca popor distinct de alte comunităţi
naţionale, reflectă calea specifică în care ei îşi construiesc cultura şi îşi organizează viaţa privată şi
viaţa publică, exprimă modul lor particular de a răspunde la constantele universale ale culturii:
îmbrăcăminte, hrană, locuire, religie, joc, artă, comunicare, limbă. Identitatea românească derivă
din participarea indivizilor la practicile culturale şi activităţile proprii românilor, presupune atitudini
pozitive faţă de membrii grupului naţional, ataşament şi mândrie naţională, sentimente de protecţie,
determinate de apartenenţa la o naţiune, loialitate faţă de membrii grupului naţional, revendicarea
unei obârşii comune şi împărtăşirea aceloraşi tradiţii şi obiceiuri.
 Complexitatea identităţii personale în prezent: identităţi multiple

Sir Bernard Williams (1929 – 2003) a fost unul dintre cei mai importanţi filosofi britanici ai
secolului 20, cunoscut mai ales pentru lucrările sale despre filosofia morală, istoria filosofiei şi
identitate personală. Operele sale se întind pe o perioadă de 5 decenii, fiind sincronizate cu o bogată
activitate academică la Universităţile din Londra, Cambridge, Berkeley şi Oxford. Scrierile sale
includ studii asupra eticii Greciei antice, utilitarianism şi etică Kantiană.
Conceptul de identitate personală:
Sintagma aceeaşi persoană e des folosită, dar e ambiguă. Există două moduri prin care
putem vorbi despre o persoană ca fiind aceeaşi cu o altă persoană. Atunci când o persoană se
converteşte la o anumită religie sau se rade în cap, nu mai rămâne similar cu cine era înainte. El nu
rămâne din punct de vedere calitativ aceeaşi persoană. Aşa că, într-un anumit sens nu este aceeaşi
persoană. Dar, din alt punct de vedere, el este aceeaşi persoană: nici o altă persoană nu i-a luat
locul. Un al doilea tip de asemănare este cea numerică, fiind acel gen de asemănare exprimată în
matematică de semnul egal, în afirmaţii precum 2+2=4: expresiile 2+2 şi 4 reprezintă unul şi acelaşi
număr. Din punct de vedere numeric, eşti aceeaşi persoană ca şi când erai un bebeluş, deşi eşti din
punct de vedere calitativ foarte diferit. Conceptul de identitate numerică e important în relaţiile
interumane. El determină pe cine putem pedepsi, deoarece e incorect să pedepsim pe cineva
numeric distinct de răufăcător. De asemenea, joacă un rol important în sentimente cum ar fi
anticipaţia, regretul şi remuşcarea. Nu poţi simţi acelaşi tip de remuşcare sau regret pentru greşelile
altora faţă de propriile greşeli. Nu poţi anticipa plăcerea experimentată de altcineva, indiferent cât
de similari din punct de vedere calitativ aţi fi. Întrebarea referitoare la ce anume face două persoane
numeric egale de-a lungul timpului este cunoscută ca întrebarea identităţii personale.
De-a lungul timpului, numeroşi filosofi au încercat să-i găsească răspunsul, ajungând la
concluzii diverse. Unii au propus identitatea materiei ca fiind identitatea personală. Asemănarea
materiei nu e însă suficientă pentru identitate personală. Nici nu e necesară. Cel puţin, identitatea
perfectă a materiei nu e necesară pentru identitate personală. Oamenii suferă modificări graduale ale
materiei tot timpul. Ei ingeră şi excretă, îşi taie părul şi pierd bucăţi de piele, chiar îşi fac grefe sau
implanturi. De fapt, procesele normale de ingerare şi excreţie reciclează toată materia corpului tău
în doar câţiva ani. Totuşi tu rămâi tot tu. Identitatea personală nu e neapărat legată de similarităţi ale
materiei. Unii recurg la suflet: acesta are o continuitate neatinsă pe parcursul tuturor schimbărilor
fizice ale corpului, şi poate chiar supravieţui distrugerii totale a corpului. Totuşi, nu există dovezi
suficiente care să ateste existenţa sufletului, iar neurologia modernă a dovedit că marea majoritate a
funcţiilor presupuse a fi ale sufletului sunt, de fapt, îndeplinite de creier. De asemenea, adepţii
teoriei sufletului nu pot dovedi cum funcţionează acesta, ce părţi componente are şi cum
interacţionează pentru a îndeplini presupusele funcţii ale sufletului. Deşi sufletul ar oferi o soluţie
problemei identităţii personale, existenţa sa nu poate fi dovedită practic. Astfel, răspunsul la
întrebare poate fi găsit doar prin teorii ştiinţifice care bazează identitatea personală pe fenomene
naturale.
O asemenea teorie este conceptul de continuitate spaţio-temporală. Considerând identitatea
de-a lungul timpului a unui obiect, cum ar fi o minge. Aceasta trece de la un jucător la altul. Sunt
ele aceleaşi mingi? Cum vom decide? Cel mai uşor e să ne menţinem privirea asupra mingii. O serie
continuă – o serie de locaţii în spaţiu şi timp conţinând o minge, prima la jucătorul care dă pasa,
unele intermediare, iar cea finală la jucătorul ce primeşte pasa – ne convinge că mingea e aceeaşi.
Dacă nu am observa asemenea serii continue, am putea bănui că mingile ar fi diferite.
Toată lumea e de acord că ideea continuităţii spaţio-temporale e un ghid practic foarte bun
către identitatea personală. Dar filosofii vor mai mult. Vor să descopere esenţa identităţii personale;
vor să ştie cum e să ai identitate personală, nu doar să poţi spune când aceasta e prezentă sau nu.
Când vrei să ştii dacă un bărbat e burlac, verificarea apartamentului său pentru a vedea dacă e
ordonat e o practică bună; dacă vrei să recunoşti aurul, inspecţia vizuală şi cântărirea vor da
rezultate 9 din 10 ori. Dar un apartament dezordonat nu e esenţa burlăciei, deoarece unii burlaci
sunt ordonaţi. O anumită greutate sau aspect nu reprezintă esenţa aurului, deoarece un anumit metal
poate arăta ca aurul din punct de vedere superficial, fără a fi aur. Adevărata esenţă a burlăciei e a fi
un bărbat necăsătorit; adevărata esenţă a aurului e numărul atomic 79. Deoarece nu există
posibilitatea ca cineva să fie burlac fără a fi un bărbat necăsătorit, sau ca ceva să fie aur fără a avea
numărul atomic 79. Tot ceea ce se cere de la practica pentru detectarea burlacilor sau a aurului e să
funcţioneze în marea majoritate a cazurilor, dar esenţele filozofice trebuie să fie valabile în toate
cazurile posibile. Teoria continuităţii spaţio-temporale susţine că aceasta e esenţa idenităţii
personale, şi că nu ar fi doar o practică bună. Identitatea personală e pur şi simplu continuitate
spaţio-temporală.
Unul dintre filosofii care au abordat o altă viziune asupra identităţii personale a fost John
Locke, care a propus următorul exemplu pentru a-şi dovedi convingerile: un prinţ se întreabă cum ar
fi să trăiască precum un cerşetor. Un cerşetor visează concomitent la o viaţă de prinţ. Într-o zi li se
iveşte ocazia: psihologiiile celor doi sunt inversate. Trupul cerşetorului primeşte toate amintirile,
cunoştinţele şi trăsăturile de caracter ale prinţului, iar psihologia cerşetorului pătrunde în corpul
prinţului. Să presupunem că schimbul se produce datorită modificării creierelor celor doi, fără
transfer de materie sau suflet. Deşi e exagerat, nu e total de neconceput. Ştiinţa ne spune că stările
mentale depind de aranjamentul neuronilor din creier. Acel aranjament ar putea fi, în principiu,
modificat pentru a deveni exact ca şi cel al unui alt creier.
După schimb, persoana din corpul cerşetorului îşi va aminti că a fost un prinţ, şi îşi va aminti
dorinţa de a încerca viaţa de cerşetor. Îşi va spune: “în sfârşit am ocazia” Se priveşte ca fiind prinţul,
nu cerşetorul. Iar persoana din corpul prinţului se priveşte ca fiind cerşetorul, nu prinţul. Au
dreptate?
Teoria continuităţii spaţio-temporale afirmă că nu au dreptate. Calea abordată de aceasta are
de-a face cu trupuri; ele duc de la prinţul original, la persoana din corpul prinţului, şi de la
cerşetorul original la persoana din corpul acestuia. Aşa că, dacă această teorie e corectă, persoana
din corpul cerşetorului e cerşetorul, iar cea din corpul prinţului e prinţul.
Să presupunem că prinţul comisese anterior o crimă oribilă, ştia că schimbul va avea loc, şi
sperase să îl folosească pentru a scăpa de acuzare. După schimb, crima e descoperită, iar autorităţile
vor să aresteze vinovatul. Ei nu ştiu nimic despre schimb, aşa că iau persoana din corpul prinţului,
ignorând protestele acestuia. Persoana din corpul cerşetorului (care se consideră a fi prinţul) îşi
aminteşte că a comis crima şi se mândreşte cu modul prin care a scăpat. Aceasta e o greseală a
justiţiei! Persoana lăudăroasă din corpul cerşetorului ar trebui pedepsită. Astfel, persoana din corpul
cerşetorului e prinţul, nu cerşetorul, deoarece o persoană trebuie pedepsită doar pentru faptele
comise de el însuşi, acest experiment dezminţind teoria continuităţii spaţio-temporale.
Exemplul prinţului şi al cerşetorului arată că identitatea personală are o anumită continuitate, cea
psihologică. Conform acesteia, o persoană din trecut e numeric identică cu cea din viitor dacă
aceasta are amintirile, trăsăturile de caracter şi alte asemenea caracteristici, comune cu persoana din
trecut, indiferent dacă aceste două persoane sunt continue spaţio-temporal.
Proiectul lui Bernard Williams referitor la identitate personală este pur epistemologic. El pune în
discuţie judecăţi despre – şi justificări ale judecăţilor despre – identitatea personală. Williams îşi
expune lucrarea în Identitate personală şi individuaţie, primul articol din colecţia sa, Probleme ale
sinelui:
… Identitatea corpului este cel puţin nu o condiţie suficientă a identităţii personale, iar alte
consideraţii, ale caracteristicilor personale, şi mai presus de toate, memoria, trebuie invocate…
…Voi încerca să dovedesc că identitatea corporală e întotdeauna o condiţie necesară a
identităţii personale…(Williams, Identitate personală şi individuaţie, pg 1).
Williams afirmă că lucrarea sa va dovedi ca fiind greşite următoarele două teze:
(1)…cel puţin un caz poate fi construit în care identitatea corporală nu funcţionează, dar în care
celelalte condiţii vor fi suficiente pentru o aserţiune a identităţii personale…
(2)…nu se poate concepe vreo situaţie în care identitatea corporală să fie necesară, alte
condiţii fiind întotdeauna atât necesare cât şi suficiente…(Williams, Identitate personală şi
individuaţie, pg. 1)
Teoria lui Bernard Williams referitoare la identitatea personală se bazează pe infirmarea
principiului continuităţii psihologice, susţinut de Locke, punându-l la grea încercare. Folosind un
exemplu similar, Williams a demonstrat că identitatea psihologică se confruntă cu problema
duplicării, drept pentru care o respinge.
Procesul ce poate reprograma neuronii creierului cuiva, are loc din nou. El îl determină pe Charles,
o persoană din zilele noastre, să aibă psihologia lui Guy Fawkes, un om spânzurat în 1606 pentru
tentativa de a arunca în aer Parlamentul britanic. Desigur, ar fi greu de spus dacă Charles se preface,
dar dacă într-adevăr are psihologia lui Fawkes, conform teoriei continuităţii psihologice, Charles
este Guy Fawkes.
Dar, această transformare are loc şi în cazul altei persoane, Robert. Dobândirea psihologiei lui
Fawkes e doar o modificare la nivelul creierului, astfel încât, dacă se poate întâmpla cu Charles, se
poate întâmpla şi cu Robert. Teoria începe să aibă probleme. Atât Robert cât şi Charles sunt continui
din punct de vedere psihologic cu Fawkes. Dacă identitatea personală e continuitate psihologică,
atunci atât Charles cât şi Robert sunt identici cu Fawkes. Dar, se ajunge la un nonsens, deoarece ar
presupune că Charles şi Robert sunt identici unul cu celălalt! Deoarece ştim că dacă x = 4 şi y = 4
atunci x = y. Dar e absurd să susţii că Charles = Robert. Deşi ei sunt acum calitativ aceeaşi (fiecare
are amintirile şi caracterul lui Fawkes), ei sunt numeric două persoane distincte. Aceasta e problema
duplicării pentru teoria continuităţii psihologice: ce se întâmplă atunci când ea e duplicată (sau
multiplicată)? Forma de bază a argumetului reduplicării afirmă că în absenţa corpului lui Fawkes,
putem afirma doar că Charles are amintiri similare cu ale lui Fawkes, nu că ar fi identic cu acesta.
Williams conclude cu sobrietate că argumentul reduplicării demonstrează absurditatea
afirmaţiei că se pot face judecăţi despre identitate fără referire la corpul persoanei, că “omiterea
corpului goleşte de conţinut ideea identităţii personale” (Williams, Identitate personală şi
individuaţie, pg. 10)
Sir Bernard Williams a lăsat o moştenire constând în revitalizarea filosofiei morale, care
devenise muribundă, şi a reprezentat un pionier al dezbaterilor referitoare la identitate personală şi
sine. Lucrarea ce conţine teoria referitoare la identitate personală şi individuaţie, Probleme ale
sinelui, a apărut în 1973, reprezentând o colecţie de articole, marea majoritate fiind scrise în jurul
vârstei de 20 de ani. Întreaga operă degajă atitudinea entuziastă a unui tânăr ce gândeşte fără
constrângerile prejudecăţilor, putând să pună la îndoială unele teorii consacrate în acest domeniu,
reuşind astfel să-şi impună propriile viziuni.
Lacul Gales, Muntii Retezat
-”Patria e aducerea-aminte de zilele copilăriei … copacul cel mare din pragul ușii, dragostea
mamei…coliba părintească …locul unde am iubit și am fost iubit…câinele care se juca cu
noi… sunetul clopotului bisericii satului ce ne vestește zilele frumoase de sărbătoare... zbieretul
turmelor care se întorceau în amurgul serii de la pășiune... barza ce căta duios pe câmpie... și aerul
care niecăieri nu este mai dulce.”
Fragment din Cântarea României de Alecu Russo
Carte de identitate
- Identitarea reprezintă faptul de a fi identic cu sine însuși; caracter identic; coincidență sub toate
aspectele; egalitate; proprietate a unui lucru de a-și păstra timp îndelungat caracterele fundamentale;
ansamblu de date care contribuie la identificarea unei persoane: nume, prenume, data și locul
nașterii, sex, naționalitate, cetățenie;
- Identitatea se poate manifesta sub forma identității personale sau de grup, etnice sau naționale;
- Complexitatea identității personale în prezent: identități multiple (familială, regională/ locală și
națională, națională și europeană etc.).
Identitatea:
Ecaterina Teodoroiu (1898-1917) - Eroina de la Jiu
Sentimentul patriotic înseamnă dragostea și atașamentul față de patrie.
Sentimentul patriotic
Imagini epoca pietrei
- primele forme de organizare umană: ceata, ginta, tribul;
- alte forme de organizare umană:
a) etniile;
b) națiunea;
c) patria sau țara.
Forme de organizare umană:
Cultura civica Patriotismul și identitatea națională Unirea Basarabiei cu Romania - 27 martie
1918
Etniile sunt grupuri de oameni care vorbesc aceeași limbă, au o moștenire culturală comună; au
aceleași tradiții, religie și conștiința propriei identități.
Națiunea reprezinta un grup relativ numeros de oameni care locuiesc într-un teritoriu dat, delimitat
de granițe, având propria limbă literară, pe baza unei vieți economice și a unei structuri sociale
proprii societății moderne și o cultură diversificată și o conștiință de sine proprie.
Cele mai importante componente ale națiunii sunt teritoriul, populația, independența și guvernarea.
Etnie și națiune
Patriotismul:
Veterani din razboiul de independenta 1877-1878
- este o valoare morală;
- cuprinde mai multe elemente, nu doar iubirea, ci și cunoașterea propriei patrii, precum și ceea ce
facem noi dincolo de declarațiile de dragoste;
- se manifestă prin muncă, îndeplinirea îndatoririlor față de țară și chiar sacrificii pentru aceasta;
- înseamnă capacitatea de a te raporta critic la compatrioți, la realitățile sociale;
- exprimă legăturile de solidaritate dintre o persoană și patria sa.

PROBLEMATICA IDENTITĂŢII SOCIALE

“Problema identităţii este una dintre cele mai dificile provocări la care psihologia socială
este chemată să răspundă. Nici un procedeu euristic nu este capabil să acopere întreaga problemă”.
Conceptul de identitate socială s-a structurat în timp pornind de la o serie de constructe
specifice sociologiei clasice precum: „conştiinţa colectivă” la Émile Durkheim, „conştiinţa de
clasă” la Karl Marx sau „comunitatea” (Gemeinschaft) la Ferdinand Tönnies. Noţiunea face apel la
acel noi grupal sau societal, accentuând similarităţile sau atributele împărtăşite de membri grupului
social. Literatura clasică consideră aceste atribute ca şi caracteristici naturale sau esenţiale, ca şi
calităţi sau valenţe ce derivă din predispoziţiile psihologice, trăsăturile regionale sau caracteristicile
structurale ale societăţii. Pornind de la determinismul elementelor biogene şi psihogene asupra
comportamentului uman şi până la dependenţa evoluţiei individului de personalitatea de bază a
societăţii sau construcţia identităţii sociale definită prin structura personalităţii modale enunţată de
Cora DuBois, teoriile clasice explică identitatea socială ca numitor comun, stabil şi determinant
pentru orientarea comportamentală a membrilor unui grup social. Ele ne vorbesc despre
conservatorism, omogenitate, reproducere societală şi pasivitatea indivizilor în raport cu identităţile
ce le sunt date prescriptiv prin norma socială ori prin moştenire bio–psiho–socio-genă.
Demersurile teoretice recente continuă direcţia lui William Isaac Thomas, Peter Berger,
Erwing Goffman, Howard S. Becker şi a altor autori care pun sub semnul îndoielii ideea unui set de
atribute esenţiale, naturale sau „tari”, ca proprietate unică a membrilor unui grup şi care ar forma
identitatea socială. În acest sens, în lucrarea The Unadjusted Girl, Thomas dezvoltă conceptul
„definirii situaţiei” care precede orice acţiune umană şi care constă în examinarea şi evaluarea
posibilităţilor de acţiune. Definirea situaţiei de către individ este întotdeauna subiectul rivalităţii
între multiple definiri spontane cunoscute individului prin apartenenţa sa la diverse grupuri în care a
fost plasat în interiorul societăţii. În dinamica definirii situaţiei, individul tinde spre adoptarea unui
comportament hedonist, în timp ce maniera utilitară a societăţii îi prescrie alegerea acţională după
criteriul securităţii.
În perioada contemporană, studiul identităţii sociale a emis abordări contrapuse poziţiei
tradiţionale. Mişcările sociale din ultima jumătate de secol îndreaptă atenţia cercetătorilor, inclusiv
spre studiul acţiunii politice în care se construiesc şi se re-inventează identităţi saliente prin
pârghiile disponibile strategilor politici contemporani. Cercetarea identităţii este re-orientată către
colectivităţi de gen/sexuale, rasiale/etnice şi de clasă care formează „trinitatea tematică” în prezent,
după cum ne sugerează Karen A. Cerulo în studiul său asupra constucţiei identitare. La nivel
colectiv, cercetarea examinează mecanismele prin care se creează, se menţine şi se modifică
similaritatea şi respectiv, diferenţa socială.
 Identitatea socială este abordată astăzi în sociologie ca proces social. Ea constă în stabilirea
sistematică şi semnificativă a unor relaţii de similaritate sau de diferenţă între indivizi, între
colectivităţi sau între indivizi şi colectivităţi. „Luate împreună, similaritatea şi diferenţa sunt
principiile dinamice ale identităţii, adică miezul vieţii sociale”. În cadrul grupului fiecare individ se
deschide spre altul (inconştient şi conştient) pentru a se cunoaşte pe sine. Identitatea presupune
aşadar, un proces de comunicare permanentă: punerea (mea) în comun (cu fiinţa celorlalţi). „Sunt
ceea ce sunt (eu însumi) numai spre deosebire de altul. Prin reflexie mă individualizez”. Din această
perspectivă, de remarcat este importanţa distincţiei dintre auto-identificare şi hetero-identificare. De
regulă, oamenii tind să diminueze prin diferite mecanisme psiho-sociale distanţa dintre auto-
identificare (ceea ce cred ei despre ei că sunt şi reperele faţă de care se identifică) şi hetero-
identificare (cum sunt identificaţi din exterior). În practica socială nu există diferenţe între auto- şi
hetero- identificare: sunt româncă, femeie ori dascăl, în măsura în care ceilalţi mă re-cunosc ca fiind
astfel. Numai la nivel analitic îmi pot auto-atribui o identitate pe care ceilalţi nu o cunosc, nu o re-
cunosc şi nu o legitimează. Astfel, identitatea socială însumează ansamblul criteriilor care permit o
definire socială a individului sau grupului, adică ceea ce situează individul într-un cadru social
determinat. Prin definiţie, identitatea socială este în totalitate o identitate atribuită, adică o identitate
consensuală conferită de majoritatea celorlalţi indivizi sau grupuri sociale. Această identitate socială
trebuie re-cunoscută de subiectul care acceptă şi participă prin afilierile sale voluntare, la această
definire. Procesele de identificare socială, adică procesele prin care fiecare membru al societăţii
poate repera cu uşurinţă identitatea socială a oricărui alt membru, relevă funcţionalitatea sistemului
socio-cultural internalizat de către majoritatea membrilor societăţii. Acest sistem internalizat
conţine o grilă de percepţie şi decodificare realizată prin modele sociale, prin norme
comportamentale ori forme perceptive mai complexe. Indicatorii identificării sunt multiplii: de la
cei generali (prestanţa, ţinuta, apariţia) până la maniera de exprimare (gestica, tonalitatea,
încrederea în sine). Numele, genul, naţionalitatea, atributele psihologice, abilităţile sau dizabilităţile,
vârsta, religia, preferinţele muzicale, sărbătorile, îmbrăcămintea, stilul şi multe altele, ne vorbesc
despre apartenenţă sau excluziune, ne vorbesc despre cine suntem în raport cu alţii, ne conturează
identitatea socială. Transformările ce apar în identitatea socială a unei persoane presupun procese
continue şi complexe de re-definire a dimensiunilor de rasă, clasă, gen, proprietate, afiliere
religioasă, etc. Identitatea este o caracteristică sau o proprietate a oamenilor ca fiinţe sociale şi se
referă la semnificaţii. Ca rezultat al unor convenţii bazate atât pe tradiţie cât şi pe inovaţie,
semnificaţiile sunt într-o anumită măsură împărtăşite şi într-o anumită măsură negociabile.
Socio-funcţional, identitatea poate fi considerată ca şi calitate auto-atribuită în scopul obţinerii
prestigiului social sau hetero-atribuită în scopul diferenţierii sociale. Astfel, identitatea devine
manifestă când o situaţie socială concretă impune o condiţie de diferenţiere şi implicit, reclamă o
argumentare evaluativă a actorilor implicaţi, adică cu prilejul fiecărei interacţiuni sociale. Ea este
văzută ca produsul existenţei şi acţiunii unor structuri concrete de oportunitate. Identităţile sunt
proiecte şi sunt construite în câmpul relaţional. O dată ce este îndeplinită condiţia de diferenţiere,
actorul aduce în scenă identitatea „convenabilă” social, care-i pune în lumină calităţile, abilităţile,
cunoştinţele, capitalul social şi simbolic favorabile pentru situaţia socială în care se găseşte.
Determinarea poziţiei fiecăruia se realizează prin „automatisme” ale judecăţii sociale facil de apelat,
cum sunt categorizările, stereotipurile şi prejudecăţile, care ajută re-cunoaşterea statusurilor sociale.
Astfel, identificarea precizează distanţa socială şi stabileşte raporturi de incluziune şi excluziune
între indivizi şi între grupuri (a se vedea reprezentarea grafică pe care o propunem ca model
explicativ în Figura 1).
Primele analize asupra diferenţelor şi similarităţilor au utilizat liste categoriale de gen, rasă,
clasă socială, naţionalitate, religie şi alte forme variate ale diferenţei. Unii autori extind această idee
susţinând că identitatea încorporează un hibrid de identităţi saliente inter-determinate şi care
concură la o mixtură de fiecare dată unică, ce formează identitatea multiplă, tipică societăţii
contemporane. Astfel, identităţile sunt relaţionale şi contextuale, având semnificaţii fluctuante în
timp şi spaţiu. Despre oricare dintre identităţi am vorbi, ele nu se prezintă niciodată în stare pură şi
nici împletirea mai multor identităţi nu oferă forme repetabile ca semnificaţie socială. Există doar
forme principale, produse abstracte ale teoriilor despre identitate, de la care se poate porni în analiza
identităţii sociale concrete, situaţionale.
CAP.II.CONSTRUCŢIA IDENTITĂŢII SOCIALE.
ABORDĂRI SOCIOLOGICE ŞI PSIHOSOCIALE.
Interacţionismul simbolic.
Teoriile despre identitate sunt întotdeauna încorporate într-o interpretare mai generală a
realităţii: ele sunt „incluse” în universul simbolic şi în legitimările teoretice ale acestuia şi variază
odată cu caracterul acestora din urmă.
Interacţionismul presupune înţelegerea raporturilor dintre anumite structuri socio-culturale şi
individul care le internalizează şi le exprimă mai apoi, prin modele identitare specifice.
Determinările sunt slabe în acest caz, ele părăsesc condiţionările „naturale” şi mai susceptibile de a
explica dinamica jocului social real. Temele centrale de interes ale interacţionismului simbolic sunt
dominante pentru microsociologie şi pentru psihologia socială. Acestea se centrează în jurul câtorva
problematici distincte: sinele, interacţiunea socială, comportamentul social şi mişcările sociale. Între
conceptele şi ideile majore promovate de acest curent teoretic şi care sunt prezente activ în limbajul
de specialitate astăzi, se numără: comunitate de interpretare a semnelor, construirea sinelui prin
judecata celorlalţi, primatul acţiunii în cunoaştere, definirea situaţiei, managementul impresiei,
sinele oglindit, instituţia totală. Interacţionismul este promovat ca orientare sociologică prin Şcoala
de la Chicago. Iniţiatorii curentului sunt William Isaac Thomas, Robert Ezra Park şi George Herbert
Mead.
În ce priveşte analiza interacţionismului simbolic asupra identităţii, aceasta susţine că
identitatea se elaborează pe calea unei relaţii dinamice cu alte identităţi, în miezul unui context
determinat deopotrivă psihologic, social, cultural şi istoric. Teoria interacţionistă îşi propune
dezvăluirea mecanismelor interne de formare a identităţii prin depăşirea opoziţiei dintre individual
şi colectiv. Dobândirea identităţii a fost asociată cu stima de sine şi acceptarea de sine. Stima de
sine reprezintă evaluarea propriei persoane: orice acţiune sau raţiune care dezvoltă identitatea
socială a persoanei va îmbunătăţi implicit şi imaginea de sine a persoanei. Lucrările lui Blumer,
Cooley, Mead şi cele ale altor fondatori ai interacţionismului aduc în lumină natura socială a sinelui.
A. Mucchielli arată că a vorbi despre identitate înseamnă implicit situarea în cadrul ştiinţelor
sociale şi numaidecât în cadrul paradigmei subiectiviste sau interpretative. Abordarea acestei poziţii
epistemologice se contrapune celor ale paradigmei pozitiviste din ştiinţele naturale. Principiile
paradigmei interpretative au fost sistematizate de E. Morin în teoria sa asupra complexităţii, în
particular pentru ştiinţele umane, după cum urmează:
(1) nu există o realitate obiectivă dată: realitatea umană este o realitate de sens (de semnificaţii) şi
este construită de către actorii sociali;
(2) nu există „o realitate” ci mai multe realităţi construite de actori diferiţi şi care coexistă în acelaşi
timp, nici una nefiind „mai adevărată” decât altele (nu se exclud şi nu se neagă reciproc prin
coexistenţă);
(3) o realitate de sens nu are o cauză sau mai multe cauze, ci mai multe ansambluri de cauzalităţi
între care realitatea de referinţă are ea însăşi un aport (negarea principiului pozitivist al cauzalităţii
lineare).
Astfel, identitatea nu poate fi o sumă de caracteristici - psihologice sau culturale - şi nu se
poate constitui numai datorită cauzelor sau influenţelor directe. Identitatea este prin urmare, un
ansamblu de semnificaţii variabile după situaţiile sociale în care se găsesc actorii.
Perspectiva psihosocială: teoria identităţii sociale şi teoria auto-categorizării.
Teoria identităţii sociale se doreşte o teorie socio-psihologică a relaţiilor grupale, a
proceselor grupale şi a sinelui social. Îşi are originile în opera lui Henri Tajfel asupra percepţiei
factorilor sociali, asupra aspectelor cognitive şi credinţelor sociale faţă de rasism, prejudecată şi
discriminare, însă s-a dezvoltat într-o teorie complexă şi completă prin colaborarea cu John Turner
şi alţi autori de seamă ai Universităţii de la Bristol la finele anilor 1970. Începând cu anii 1980
numeroşi cercetători în ştiinţele sociale din Europa, America de Nord şi Australia au subscris prin
cercetările de teren şi lucrările publicate, teoriei identităţii sociale. Popularitatea crescută a teoriei a
condus la un număr impresionant de lucrări ştiinţifice de referinţă, la cercetări riguroase de teren
trezind totodată controverse productive în comunitatea ştiinţifică de profil. La începutul şi mijlocul
anilor 1980, John Turner a iniţiat un efort susţinut pentru dezvoltarea epistemică a teoriei identităţii
sociale şi pentru a trasa bazele teoriei auto-categorizării. Dezvoltarea teoriei identităţii sociale s-a
intersectat cu dezvoltarea şcolii europene de psihologie socială. Începând cu sfârşitul anilor 1960,
psihosociologii europeni au postulat o agendă socio-teoretică vizibil diferită de cea a
psihosociologilor nord-americani, agendă ce recunoaşte limitările conceptuale ale reducţionismului
teoretic şi doreşte formularea unui nou cadru care să articuleze procesele psihologice individuale cu
forţele sociale cuprinzătoare. În mod natural, aceste noi obiective s-au proiectat asupra teoriei
identităţii sociale şi asupra recent închegatei teorii a auto-categorizării. Iar distincţia regională între
şcoala europeană şi cea nord-americană nu este încă suficient de clar trasată. După anii 1980,
studiul identităţii sociale implică şi analiza raportărilor „subiective” faţă de categoriile de
identificare. Încep să apară alt fel de analize decât cele ale datelor statistice, alte demersuri
interpretative şi alte problematici care sunt centrate pe procesele de identificare în definirea
identităţii sociale.
Ideea centrală a teoriei identităţii sociale este clădită în jurul conceptului de categorie socială
(naţionalitatea, apartenenţa politică, echipa sportivă sau echipa de lucru etc.). Fiecare dintre aceste
apartenenţe este reprezentată în mintea individului sub forma unei imagini identitare care descrie şi
totodată, prescrie atributele pe care individul trebuie să le deţină în calitatea sa de membru al
categoriei sociale. Astfel, atunci când o identitate socială salientă devine activă şi totodată bază
pentru auto-orientare într-un context particular, auto-percepţia şi orientarea devin stereotipii
normative pentru in-group, percepţia celorlalţi relevanţi din out-grupuri devine stereotip pentru out-
grup, iar comportamentele intergrupale dobândesc proprietăţi competitive şi discriminatorii în grade
variate în funcţie de natura relaţiilor dintre grupuri. Identităţile sociale nu sunt numai descriptive şi
prescriptive, ele sunt de asemenea, evaluative. Ele furnizează o apreciere (în general larg
împărtăşită sau consensuală) despre o categorie socială membrilor săi şi altor grupuri sociale
relevante. Deoarece identităţile sociale au aceste importante consecinţe auto-evaluative, grupurile şi
membrii lor sunt puternic motivaţi să adopte strategii comportamentale pentru a obţine sau pentru a
menţine comparaţiile ingrup/outgrup care favorizează ingrupul şi bineînteles, sinele.
Tajfel şi Turner formulează în 1979 abordarea lor asupra identităţii sociale prin următoarele
principii teoretice:
(1) indivizii caută să menţină sau să acceadă la o identitate socială pozitivă;
(2) identitatea socială pozitivă este bazată, în mare măsură, pe comparaţii favorabile care pot
fi făcute între grupul de apartenenţă şi anumite alte grupuri pertinente. Grupul de apartenenţă
trebuie perceput ca pozitiv şi distinct de alte grupuri relevante;
(3) atunci când identitatea socială este nesatisfăcătoare, indivizii vor căuta să părăsească
grupul căruia îi aparţin pentru a intra într-un grup pozitiv şi/sau să acţioneze astfel încât propriul lor
grup să devină pozitiv.
Pentru a explica fenomenul social identitar, teoria identităţii sociale invocă acţiunea a două
procese socio-cognitive:
(1) Categorizarea accentuează graniţele inter-grupale producând percepţii şi acţiuni normative
stereotipale şi repartizând oamenii, inclusiv sinele, unor categorii relevante contextual.
Categorizarea este un proces cognitiv de bază care operează deopotrivă asupra stimulilor sociali şi
non-sociali pentru a sublinia şi a aduce în centrul atenţiei acele aspecte ale experienţei care au
semnificaţie subiectivă într-un context particular.
(2) Intensificarea sinelui orientează procesul categorizării sociale în direcţia favorizări in-grupului
prin intermediul stereotipurilor şi al normativităţii intergrupale. Se pleacă de la premisa că oamenii
prezintă nevoia de bază de a se percepe pozitiv în relaţie cu ceilalţi semnificativi (să aibă o evaluare
a concepţiei despre sine pozitivă), iar intensificarea sinelui poate fi obţinută prin favorizarea in-
grupului ca rezultat al comparaţiilor dintre in-grup şi out-grupurile relevante. Spre exemplu,
obiectul comparaţiilor îl vor constitui acele stereotipuri care sunt favorabile in-grupului mai degrabă
decât cele care nu l-ar avantaja.
Teoria auto-categorizării este o dezvoltare a teoriei identităţii sociale care analizează în
profunzime procesul categorizării ca bază cognitivă a comportamentului grupal. Categorizarea
sinelui şi a celorlalţi membri ai in-grupului sau ai out-grupurilor defineşte identitatea socială a
oamenilor şi accentuează percepţia similarităţilor (dintre trăsăturile definitorii ale grupurilor) ce
folosesc în construcţia reprezentărilor sociale. Astfel, oamenii sunt „depersonalizaţi”: vor fi
percepuţi ca întruchipare a prototipului de membru al in-grupului mai degrabă decât ca persoane
individuale şi vor primi reacţii şi vor acţiona în acest fel. Depersonalizarea sinelui este procesul de
bază activat de fenomenul grupal – spre exemplu: stereotipul social, etnocentrismul şi coeziunea
grupului, cooperarea şi altruismul, contagiunea emoţională şi empatia, comportamentul colectiv,
normele împărtăşite şi procesele de interdependenţă. Conform teoriei auto-categorizării oamenii
comportă reprezentări ale grupurilor sociale în termeni de prototipuri. Un prototip este o
reprezentare subiectivă despre atribuţiile definitorii (credinţe, atitudini, manifestări
comportamentale) ale unei categorii sociale, reprezentare construită activ din informaţii sociale
relevante în contexte concrete imediate sau de durată. În general membri aceluiaşi grup sunt plasaţi
în cadrul mai cuprinzător al aceluiaşi câmp social (sunt expuşi unui set de informaţii similare care
sunt emise de o sursă comună) şi astfel, prototipurile lor devin asemenea şi prin aceasta, împărtăşite
social. De obicei prototipurile nu reprezintă liste de atribute concrete, ci sunt ansambluri imprecise
de cadre orientative, formate din trăsături dependente contextual ale membrilor grupurilor.
Prototipurile definesc grupul ca entitate distinctă de alte grupuri. Ele sunt balanţe dinamice între
impulsuri cognitive competitive care înclină spre minimalizarea diferenţelor intra-categoriale şi spre
maximizarea diferenţelor inter-categoriale – proces guvernat de principiul meta-contrastului.
Prototipurile sunt influenţate în acest fel de către out-grupul cu cea mai mare salienţă pentru in-
grup.
Perspectiva sociologică: Teoria identităţii.
Teoria identităţii descrie comportamentul social în termeni de relaţii de reciprocitate între
sine şi societate. Teoria identităţii este asociată cu perspectiva interacţionist-simbolică conform
căreia societatea determină comportamentul social prin influenţa pe care o exercită asupra sinelui şi
a fost dezvoltată în parte şi pentru a întări asumpţiile centrale ale interacţionismului simbolic printr-
un set de propuneri măsurabile empiric. Teoria identităţii se distanţează de interacţionismul simbolic
în ceea ce priveşte abordarea societăţii ca „întreg relativ nediferenţiat” şi ne propune să privim
societatea ca şi „complexitate diferenţiată însă totuşi organizată”. Această sintagmă formează
temelia întregului demers teoretic: sinele, ca reflexie a societăţii trebuie privit ca un construct
multifaţetat şi organizat. Componentele multiple ale sinelui sunt considerate identităţi, mai precis,
identităţi de rol. Noţiunile de identitate salientă şi ataşament sunt utilizate pentru descrierea gradului
de influenţă al identităţiilor de rol asupra comportamentului social.
Teoria identităţii îşi are rădăcinile în opera lui George Herbert Mead care prezintă
numeroase analize sociologice şi psihosociale. Într-o formă simplificată lucrarea lui Mead propune
următoarea formulă: „Societatea configurează sinele care configurează comportamentul social”
(„Society shapes self shapes social behavior”). Teoria identităţii porneşte de la încercarea de a
substitui reciproc termenii de societate şi sine din formula lui Mead. Prin aceasta, teoria identităţii
arată utilitatea teoriei lui Mead, totodată însă se îndepărtează de aceasta, adoptând o abordare
compatibilă cu metafora sociologică contemporană care susţine că societatea este un mozaic de
modele de interacţiune şi relaţii relativ stabile, distincte însă totuşi organizate, inserate în ordinea
grupală, organizaţională, comunitară sau instituţională, intersectate de graniţe transversale de clasă,
naţionalitate, vârstă, gen, religie şi alte variabile. Oamenii trăiesc în reţele de relaţii sociale relativ
reduse şi specializate, prin roluri care le asigura participarea la aceste reţele. Modelele de
interacţiuni şi relaţii sociale aduc în scenă unul dintre argumentele interacţionismului simbolic:
probabilitatea de a pătrunde într-o reţea socială concretă este influenţată de structuri sociale mai
cuprinzătoare din care această reţea socială face parte. Astfel, structurile sociale conferă reţelelor
rolul de graniţe pentru potenţiali noi participanţi. Întorcându-ne la formularea lui Mead putem
înlocui „comportamentul social” cu „comportamentul social prescris de rol”. Prin aceasta, teoria
identităţii insistă să găsească un răspuns la întrebarea: De ce o persoană care poate alege între mai
multe roluri sociale aferente poziţiilor pe care le ocupă într-o reţea dată, având la dispoziţie mai
multe opţiuni comportamentale face o anumită alegere şi nu alta?.
Deşi teoria identităţii este legată indisolubil de numele lui Sheldon Stryker, termenul este
utilizat cu referinţă la toate lucrările teoretice asemănătoare care admit relaţia directă între sinele
multifaţetat şi structura socială. Aceasta perspectivă cuprinzătoare, chiar dacă tributară şi desprinsă
din interacţionismul simbolic, nu este omogenă. Există diferenţe de nuanţă, de interpretare între
lucrările autorilor care subscriu acestui demers teoretic.
După cum ne prezintă însăşi fondatorii curentului, Sheldon Stryker şi Peter J. Burke (2000),
teoria identităţii a evoluat în două direcţii complementare. Ambele se subscriu direcţiei teoretice şi
investigative a interacţionismului structural simbolic, al cărui obiectiv este înţelegerea şi explicarea
modalităţilor prin care structura socială influenţează sinele şi a modalităţilor prin care sinele
influenţează comportamentul social. Cele două principale direcţii de dezvoltare ale teoriei identităţii
sunt:
(1-structurală) cea care accentuează structura socială ca sursă a identităţii şi raporturile dintre
identităţi;
(2-cognitivă) cea care se centrează asupra proceselor interne, cognitive ale identităţii.
Cele două componente se întâlnesc pe terenul de analiză al comportamentului care
reprezintă forma de manifestare a identităţilor, deseori în interacţiune cu ceilalţi. Prima abordare
ajunge la cercetarea comportamentului deplasându-şi atenţia de la structurile sociale la relaţiile
dintre identitatea salientă şi comportament. Cea de-a doua porneşte de la identitatea socială
internalizată şi semnificaţiile sinelui pentru individ. (aceasta urmăreşte evoluţia „inversă” a
construcţiei identitare: indivizii se centrează în primul rând asupra identităţii lor internalizate şi
asupra percepţiilor proprii despre semnificaţiile sinelui, mai apoi cele două componente vor fi
supuse de către individ unei analize comparative ce va avea ca rezultat fie confirmarea identităţii
standard, fie va reliefa o discrepanţă; pentru ca să ajungă finalmente la opţiunea pentru un
comportament care va ajusta discrepanţa prin modificarea situaţiei, prin părăsirea contextului sau
prin crearea de noi situaţii). Abordarea structurală explică identitatea în termeni cognitivi şi arată că
identitatea se confirmă, se re-afirmă găsind situaţii sau creând situaţii prin care se poate manifesta.
Abordarea cognitivă demonstrează că identităţile se construiesc şi sunt determinate de contexte
sociale structurale. Ambele abordări au înţeles că identităţile sunt legate de rolurile sociale sau de
manifestările comportamentale prin intermediul semnificaţiilor. Prima abordare argumentează că
identităţile saliente sunt scheme cognitive ale individului, cu ajutorul cărora acesta poate defini
situaţiile sociale concrete şi în funcţie de care poate opta pentru comportamentul cel mai adecvat
identităţii. Cea de-a doua abordare ne arată că legătura primă dintre identitate şi comportament este
dată de semnificaţiile comune, pe care ambele le decodifică în mod similar.
În rezumat, teoria identităţii postulează că sinele reflectă structura socială largă în măsura în
care considerăm sinele ca o colecţie de identităţi derivată din poziţiile de rol (statusurile) ocupate de
persoană. Societatea, văzută ca totalitate a status-rolurilor sociale conferă indivizilor conştiinţa
auto-evaluării, auto-poziţionării şi le influenţează comportamentul social prin inculcarea
prescripţiilor de rol ca şi componente constitutive ale sinelui. Astfel, impactul societăţii asupra
comportamentului uman este mediat de identităţile de rol saliente ale individului. În continuare,
teoria identităţii distinge între diferite tipuri identitare după criteriul dispunerii ierarhice în structura
identitară a sinelui – distincţie utilizată pentru a explica diferenţele comportamentale şi trăirile
afective rezultate. Salienţa relativă a unor identităţi în comparaţie cu altele reiese din numărul şi
intensitatea relaţiilor ce decurg din deţinerea unor roluri sociale particulare. Sintetizat,
caracteristicile centrale ale teoriei identităţii sunt:
(1) teoria identităţii reprezintă un model psihosocial al sinelui în care factorii sociali să joace un rol
definitoriu în construcţia sinelui;
(2) natura socială a sinelui derivă din rolurile deţinute de indivizi în lumea socială;
(3) în sens larg, aceste roluri se presupun a fi variate în funcţie de salienţa lor;
(4) cu toate că autorii teoriei identităţii supun cercetării legăturile de interdependenţă dintre sine şi
societate, sunt mai degrabă preocupaţi de rezultatele individuale ale proceselor identitare.
Taxonomia identităţii sociale.
Identitatea derivă din izvoare sociale. Termenul de identitate socială este invocat de ştiinţele
sociale atunci când este nevoie de o trecere conceptuală între nivelurile de analiză individuală şi
grupală. Identitatea socială conferă o legătură între psihologia individului (reprezentările despre
sine) şi structura şi procesele sociale care au loc în cadrul grupurilor din care fiecare individ face
parte şi între aceste grupuri şi out-grupuri în cadrul structurilor integratoare ale societăţii. Noţiunea
de identitate socială a fost inventată şi re-inventată în cadrul fiecărei discipline sociale şi
comportamentale de-a lungul timpului, de la teoria psiho-analitică până la sociologia mişcărilor
sociale. A devenit astfel tot mai clar, că nu vom putea extrage o definiţie comună a termenului şi
nici nu vom ajunge să stabilim o gamă de semnificaţii exthaustivă pentru acesta. Astfel, literatura de
specialitate ne oferă numeroase tipologii ale identităţii în general construite pornind de la sursele
acesteia, individuale sau sociale, după cum autorii subscriu unuia sau altui curent teoretic. Dinspre
sociologie de exemplu, Andrew J. Weigert propune o perspectivă „pragmatică, socială şi
constructivistă” pornind în elaborarea tipologiei identităţilor sociale de la două axiome: (1)
organizarea socială modelează auto-organizarea şi (2) persoanele pot avea acele identităţi care sunt
disponibile empiric. O altă manieră de abordare ne este propusă dinspre psihologia socială de
Marilynn B. Brewer (2001), care vizează explicit esenţa teoriei lui Tajfel: „identitatea este parte a
concepţiei despre sine a individului care decurge din conştiinţa apartenenţei (apartenenţelor) sale
grupale împreună cu valoarea şi semnificaţia emoţională ataşată acesteia”.
Răspunsurile la întrebarea „Cine eşti dumneata?” îmbracă semnificaţii sociale, ele sunt
individuale şi totodată sociale. Conştiinţa de sine presupune conştiinţa de celălalt generalizat, în
accepţiunea lui Mead. În alte cuvinte, realitatea individuală este derivată din structurile sociale care
constrâng, prescriu şi concretizează experienţa, de la regulile de limbaj pană la organizaţiile
birocratice şi macrogrupurile sociale integratoare. Având la bază acest raţionament, tipologiile
identitare urmăresc secvenţele procesului social al identificării (a se vedea Cap.1., pct.1.2.) care
presupune că indivizii consideră apartenenţa la grup ca parte a identităţii individuale. Primează
astfel, criteriul incluziunii între celelalte criterii utilizate de ştiinţele socio-umane pentru distingerea
între diferite tipuri de identităţi.
Discuţia contemporană despre identitatea politică este purtată întotdeauna într-o anumită constelaţie
şi sistem de referinţă, adică nu se opreşte doar la politic în sine, ci vrea să arate ceea ce este altfel
decât identitatea culturală, naţională, regională etc. Tocmai acest caracter dihotomic face dificilă
definirea noţiunii în sine. Dacă sensul iniţial al politicului cuprindea tot ceea ce ţinea de viaţa
publică, sfera de interpretare pentru care noţiunea poate fi considerată relevantă s-a restrâns
considerabil în zilele noastre. Ca şi în Grecia antică, şi înzilele noastre ea este folosită în primul
rând în legătură cu guvernarea, bineînţeles, şi în ciuda faptului că opinia publică consideră că
„politica este prezentă pretutindeni”, politicul în sine poate fi interpretat doar în cadrul restrâns al
politicii. Identitatea politică, la rândul ei, se rezumă la loialitatea faţă de putere, sau faţă de un
anumit partid, ideologie, organizaţie politică. În acest context, identitatea politică europeană nu
înseamnă altceva decât loialitatea politică faţă de Europa, respectiv faţă de Uniunea Europeană.
Formarea identităţii politice europene În Grecia antică, politica cuprindea sfera întreagă a vieţii
publice, împreună cu persoanele şi temele ei. În centrul politicii nu se afla individul, ci comunitatea,
polisul. Politica ca atare se baza, deci, pe o identitate situată deasupra indivizilor. Nu se referea la
existenţă, ci la existenţa împreună, adică unea, integra membrii grupului, eliminându-i în acelaşi
timp pe cei care nu-i aparţineau, pe străini. Această dualitate, etichitarea cu „noi” şi cu „ei”,
însoţeşte întreaga istorie a politicului. (Bakk, 2003) Identitatea politică nu îşi are însă începuturile în
Grecia antică, ea aparţine mai degrabă discursului modernităţii. Identitatea ajunge de fapt în centrul
de atenţie a filozofiei, şi în primul rând a filozofiei politice, în epoca modernă, deşi categoriile ei
imanente, de genul identitate naţională, politică, culturală, religioasă etc., au rămas noţiuni
neclarificate până în ziua de azi. Calhoun consideră că epoca modernă „a consolidat identităţile
individuale şi categoriale, precum şi eforturile depuse pentru întărirea identităţii de sine”, în timp ce
„au făcut problematice formarea şi recunoaşterea identităţilor”.(Calhoun 1997, p. 99) Interpretarea
limitelor individualităţii-colectivităţii, libertăţii-determinismului a început în epoca modernă, cu
precizarea că, între timp, însăşi teoria modernităţii şi-a transformat propriile concepte. Începând cu
anii 1950, de exemplu, conceptul weberian de „modernitate” este utilizat simplificat pentru procesul
general al dezvoltării sociale, spre deosebire de originile ei modern-europene. În viziunea lui Arnold
Gehlen, modernitatea a dus la dispariţia premiselor iluminismului, doar consecinţele iluminismului
acţionând în continuare (Gehlen, 1963), iar Habermas consideră că modernizarea societăţii, ajunsă
în acest fel pe o traiectorie universală, se desparte de modernitatea culturală devenită învechită, mai
mult, accelerarea nestăvilită a proceselor sociale aduce cultura într-o stare „cristalizată”, în caretoate
posibilităţile imanente premiselor s-au realizat deja (Habermas, 1998, p. 8). Heller ágnes consideră
că, la baza lumii moderne stă libertatea, care a înlocuit fundamentele lumii premoderne, şi deoarece
esenţa libertăţii constă în posibilitatea de a pune lucrurile sub semnul întrebării, modernitatea nu are
de fapt niciun fundament, fiind într-un proces permanent de auto-deconstrucţie. Acest lucru
înseamnă, desigur, că modernitatea poate fi descrisă doar printr-un model cu mai mulţi factori, în
care dinamica modernităţii este factorul cheie. În interpretarea lui Heller, această dinamică poate fi
descrisă prin negarea instituţionalizată a valorilor unei ordini sociale mondiale date, respectiv a
validităţii lor, fiind susţinută prin solicitarea şi utilizarea permanentă a conceptelor de adevăr, bun şi
just. Ca urmare a dinamicii modernităţii, valorile tradiţionale, precum şi cele ale modernităţii, îşi
pierd validitatea, deoarece sunt puse în permanenţă sub semnul întrebării. (Heller, 2000) În viziunea
lui Heller, în procesul permanent de recreare modernitatea este ajutată de două tipuri de imaginar:
imaginarul tehnic şi cel istoric. Imaginarul tehnic îşi are rădăcinile în iluminismul raţional, este
orientat spre viitor, oferă explicaţia dominantă a lumii prin modernitate, consideră oamenii şi natura
ca fiind lucruri, crede în progres, recompensează utilul şi performanţa. În contrast cu acesta,
imaginarul istoric este orientat spre trecut şi tradiţie, este bazat pe romantism, vizează memoria,
influenţa sa asupra gândirii neavând drept obiectiv întărirea orientării spre scopuri şi mijloace, ci
îmbogăţirea în semnificaţii a lumii personale sau colective (Heller, 2008, p. 8). Deşi contradictorii,
cele două tipuri de imaginar operează împreună în gândirea modernă, deoarece, de exemplu, cu
toate că problemele legate de distribuţia socială apar în mod raţional şi orientate spre viitor,
argumentele „finale” care determină realizarea alocărilor sunt mai degrabă produsele imaginarului
istoric. În lumea modernă, individul îşi poate organiza foarte bine viaţa pe baza imaginarului tehnic,
cel istoric oferind doar perspectiva pentru aceasta. Pe de altă parte, în cadrul comunităţilor politice
ambele tipuri de imaginar sunt prezente. Imaginarul istoric este cel care conduce cele trei forme de
instituţionalizare a identităţii colective: memoria, narativele colectiv şi autodefinirile. Aceste trei
elemente, respectiv instituţionalizarea acestor trei forme, contribuie la supravieţuirea comunităţii
politice, dar imaginarul istoric nu joacă nici în aceasta un rol dominant, deoarece în funcţie de
nivelul de instituţionalizare, imaginarul tehnic îşi are şi el rolul său. Imaginarul istoric poate fi
asociat cu comunitatea modernă, bazată pe principii liberale, şi cu o structură de identitate colectivă,
iar imaginarul tehnic cu funcţionalitatea instituţională a comunităţii politice instituţionalizate. În
supravieţuirea unei comunităţi politice cele două tipuri de imaginar funcţionează deci dihotomic.
(Bakk, 2003, p. 39) După cum am amintit în introducere, identitatea politică este în multe cazuri
definită prin raportare la alte identităţi (de exemplu, cea naţională, culturală, religioasă etc.). Cei
mai mulţi cercetători folosesc, de exemplu, identitatea politică ca un sinonim pentru identitatea
naţională, cu toate că cele două nu sunt întru totul identice în conţinut. Csepeli György, de exemplu,
susţine că, condiţia sentimentului natural de identitate naţională este ca persoana (individul) să
aplice aceeaşi categorie naţională asupra ei însăşi care este aplicată de cei care aparţin acelei
categorii asupra lui. El consideră că elementele cognitive ale identităţii naţionale pot fi educate, în
procesul de socializare individul se identifică cu cultura în care trăieşte, învaţă valorile scrise şi cele
nescrise ale statului, sărbătorile, prin însuşirea ideologiei şi discursului naţional se formează
conştiinţa apartenenţei la naţiune. (Csepeli, 1992) spre deosebire de aceasta, formarea identităţii
politice este rezultatul unui alt „proces de socializare”. loialitatea faţă de putere, o ideologie, un
partid, o organizaţie politică este fără îndoială rezultatul unei alegeri cognitive, conştiente, şi ca
atare, se poate schimba din timp în timp, în contrast cu cea naţională. În cadrul ştiinţelor sociale se
pot evidenţia două „tabere” în stabilirea relaţiei dintre identitatea politică şi cea culturală: una din
ele este de părere că cele două paradigme funcţionează pe baza logiciisau-sau (de exemplu, Jean-
Marc Ferry, Heinrich schneider), deoarece identitatea culturală în contextul european este legată de
un sistem de valori canonizat de mai multe mii de ani, cunoscut ca atitudinea „tradiţional-
fundamentalistă”, în timp ce identitatea politică se rezumă în mod expres la loialitatea faţă de
„Europa instituţionalizată”, adică faţă de sistemul politic al Uniunii Europene, cu sistemul său de
valori şi elita sa politică. Alţi cercetători sunt însă de părere că identitatea europeană are simultan
atât valenţe culturale, cât şi politice, diferenţele fiind date doar de dominanţa uneia sau a alteia: sau
identitatea culturală este dominantă (de exemplu rostoványi zsolt) sau cea politică (de exemplu
Walter reese-schäffer, Dér Aladár), dar ambele joacă un rol în stabilirea identităţii europene a
individului. (Dér, 2005) În funcţie de abordarea aleasă, cercetătorii care au tratat tema identităţii
politice europene se pot de asemenea împărţi în două categorii: în cei cu o viziune simbolistă şi în
cei cu una constructivistă. simboliştii (de exemplu simona Cerutti) pun la îndoială identitatea
europeană în sine, susţinând că în cazul în care există aşa ceva, însemnătatea ei este nesemnificativă
în comparaţie cu identitatea naţională. Părerea lor este că dintre conştiinţele de identitate organizate
pe baze teritoriale, cea naţională este definitorie, deoarece ea se bazează pe o istorie, tradiţie,
cultură, limbă etc. comune, pe când identitatea europenă nu poate să prezinte niciunul din aceşti
factori. Constructiviştii însă (de exemplu Michael Bruter) susţin că există deja o identitate
europeană şi că aceasta se va întări în viitor în rândul cetăţenilor uniunii. Ei consideră că identităţile
naţionale evidenţiate de simbolişti sunt de regulă angajamente construite în mod artificial din
simboluri de către actorii puterii unei naţiuni date cu scopul de a legitima puterea lor şi cea a
statului. Partizanii abordării constructiviste susţin că, conducătorii Uniunii Europene, întocmai ca în
cazul statelor, au început construirea de simboluri în ultimii ani şi rezultatele sunt din ce în ce mai
evidente în acest sens. Unele simboluri, ca de exemplu, steagul, imnul sau banii, nu mai sunt
specifice doar unei naţiuni, ci aparţin deja şi Uniunii Europene, iar cetăţenii uniunii se identifică din
ce în ce mai bine cu ele. (szanyi, 2008) Cel mai puternic ataşament al cetăţenilor faţă de stat este de
dat de statutul de cetăţean, atât în sens naţional, cât şi în cel politic. În procesul de întărire a
identităţii politice europene rolul cel mai important este jucat tot de statutul de cetăţean.
Identificarea cu simbolurile se poate produce doar după aceasta, deoarece individul se simte parte a
„sistemului” în primul rând ca cetăţean, adică nu este un străin sau oaspete în Europa. În cele ce
urmează ne vom ocupa de rolul jucat de statutul de cetăţean în formarea şi întărirea identităţii,
analizând drepturile, obligaţiile cetăţenilor, respectiv criteriile cetăţeniei în cazul a două ţări
(românia şi Ungaria). rolul statutului de cetăţean european în formarea identităţii După cum am
precizat mai sus, identitatea europeană, ca identitate politică, poate fi surprinsă mai greu, fiind un
fenomen mult mai recent decât identitatea naţională, care se leagă de regulă de un cadru bine
definit: un stat. Această legătură este stabilită de instituţia cetăţeniei. Identitatea europeană, ca
oricare altă identitate politică, este în esenţă una construită, dar în această structură este un statut
juridic, întocmai ca asemănarea dintre cetăţenia statală şi cea unională, adică un cadru obiectiv,
general care poate întări trăsăturile simbolice, sau chiar şi pe cele subiective, ale formării identităţii.
Instituţia cetăţeniei unionale este o consecinţă complet nouă a instituţionalizării Uniunii Europene,
aflată într-o relaţie destul de complicată cu instituţia cetăţeniei statale şi cu reglementările, destul de
diferite, cu privire la aceasta existente în statele uniunii.
Cetăţenia unională şi drepturile asociate acesteia Între anii ’50 şi ’90, Comunitatea Europeană era
unită mai ales de relaţii economice, şi nu de cele politice. Ca urmare a acestui lucru, în primele
patru decenii ale integrării, cetăţenii statelor europene membre nu sunt cetăţeni în sens social sau
politic, ci pot fi consideraţi mai degrabă cetăţeni ai unei „pieţe comune”. (szalainé, 2009, p. 69)
Instituţia cetăţeniei unionale a fost creată prin Tratatul de la Maastricht (1992). Cetăţenia unională
este un statut juridic particular la caresunt îndreptăţiţi cetăţenii uniunii, în paralel cu cetăţenia lor
naţională. Cetăţenia unională a fost reconfirmată de Tratatul de la lisabona, care a intrat în vigoare
la 1 decembrie 2009. reglementările privitoare la cetăţenia unională precizează că sunt cetăţeni
unionali toate acele persoane care sunt cetăţeni ai unei ţări membre. Cetăţenia unională există prin
intermedierea din partea cetăţeniei statelor membre, apărând sub forma unui raport juridic între
uniune şi cetăţeni pe lângă cetăţenia naţională. statului de cetăţean unional îi sunt asociate mai
multe drepturi: pe lângă cele vechi, legate de activităţile economice (dreptul la libera circulaţie şi la
libera şedere), apar cele noi, cu caracter politic (dreptul de vot, cel de petiţionare, dreptul la
protecţie diplomatică şi consulară). scopul introducerii drepturilor politice este fără îndoială
întărirea coeziunii politice a uniunii. Cetăţenii nu s-au folosit de aceste aceste drepturi politice până
în prezent, şi nici statele membre nu le-au utilizat cu prea mare entuziasm. (Craig & Búrca, 2009)
Cetăţenia unională poate avea un efect mai slab asupra întăririi identităţii ca urmare a faptului că
reglementările statelor membre asupra cetăţeniei pot fi diferite, iar statele nu par să fie dispuse să
renunţe la dreptul lor autonom de a stabili condiţiile de obţinere a cetăţeniei. Există în continuare
state care consideră cetăţenia un cadru exclusiv şi nu sunt dispuse să accepte instituţia cetăţeniei
duble sau multiple, ceea ce devine din ce în ce mai mai necesară pentru facilitarea mobilităţii (de
exemplu, Austria, Danemarca, Germania, luxemburg, olanda).
Legile cetăţeniei în statele membre Deoarece cetăţenia unională poate fi obţinută doar prin cetăţenia
diferitelor state, merită studiate reglementările statelor membre cu privire la cetăţenie.
reglementările şi practica statelor membre ale Uniunii Europene cu privire la cetăţenie sunt studiate
în detaliu în două volume publicate în 2006, respectiv 2007, sub coordonarea lui rainer Baubock
(Baubock ed. 2006, Baubock ed. 2007). Din aceste studii rezultă că procesul de formare a identităţii
europene comune se confruntă şi cu faptul că ţările occidentale, membre mai vechi ale uniunii, şi
cele est-europene, devenite membre recent, se raportează diferit la cetăţenie deja şi la nivelul limbii.
În limba engleză există doi termeni pentru denumirea cetăţeniei: nationalityşi citizenship. Primul
termen este apropiat de conceptele de naţiune, naţionalitate, iar al doilea evocă conotaţii care se
leagă de statutul de „cetăţean”. În legătură cu cetăţenia unională folosesc expresia „national
citizenship”, iar atunci când este vorba de o cetăţenie concretă, preferă expresia „nationality”, cu
toate că ambele expresii sunt utilizate. În cele mai multe state ale uniunii cele două expresii apar cu
aceeaşi semnificaţie. (Baubock ed. 2006, p. 98) În mod formal, cetăţenia (nationality) este definită
ca şi raportul juridic dintre individ şi stat, care însă leagă în acelaşi timp individul şi de legile
internaţionale. (Baubock ed. 2006, p. 15). Este un principiu generalacceptat dreptul unui stat dat să
stabilească cine îi sunt cetăţenii. În spiritul secolului 19, cetăţenia (nationality) se referea în primul
rând la drepturi de genul apărarea naţiunii da atacuri din afara ţării, respectiv excluderea
„celorlalţi”. Într-o interpretare mai contemporană, cetăţenia (nationality), se bazează pe istoria,
cultura, etnicitatea comună, desemnând apartenenţa la o colectivitate cu convingeri şi valori politice
comune. Nu putem însă vorbi de o noţiune explicită, unanim acceptată. (Baubock ed. 2006, p. 35)
statele membre ale uniunii recunosc principiile generale legate de cetăţenie: toată lumea are dreptul
la cetăţenie, adică trebuie evitată „apatridia” (statelessness), nimeni nu poate fi deposedat arbitrar de
cetăţenie, iar cetăţenia unei persoane nu este determinată automat nici prin căsnicie, nici divorţ nici
prin schimbarea cetăţeniei soţului sau soţiei.
Evitarea cetăţeniei duble sau a celei multiple este un principiu general acceptat în reglementarea
juridică a cetăţeniei. În afara de problema loialităţii, în cazul cetăţeniei duble sau multiple pot să
apară şi alte complicaţii legate de impozitare, serviciul militar, dreptul la vot. În ciuda acestui fapt,
din ce în ce mai multe state ale uniunii se văd obligate să ia măsuri în sensul acceptării cetăţeniei
multiple. Cele mai multe dintre „noile”state membre ale Uniunii Europene sunt foste ţări socialiste,
iar în cazul lor noţiunea cetăţeniei se deosebeşte de percepţia occidentală prezentată până acum. În
aceste ţări, cetăţenia este strâns legată de interpretarea etnică, transferul cetăţeniei către generaţiile
următoare se produce în mod riguros pe baza descendenţei, există o repulsie puternică faţă de
cetăţenia multiplă şi se pune mare accent pe grija pentru minorităţile care trăiesc în alte ţări,
respectiv pentru cei din emigraţie (Baubock, 2007, p. 12). În acest ţări, emigrarea a jucat un rol mult
mai important decât imigrarea, şi acest lucru a marcat puternic raportarea la cetăţenie. Deosebirea
esenţială dintre aceste ţări şi cele din Europa de vest constă în faptul că nici una dintre ele nu există
ca stat independent în limitele graniţelor actuale de mai mult de 70 de ani. Aceste state sunt
caracterizate de grija pentru naţiune, de frica pentru dispariţia ei, care pe lângă experienţa istorică,
mai sunt susţinute şi de situaţia demografică. Fragilitatea statalităţii în aceste ţări duce la
supracompensare. În preambulul constituţiilor lor se vorbeşte de rădăcini străvechi şi de continuitate
istorică. se pare că legitimitatea se bazează pe autohtonism şi pe continuitate. Cetăţenia unională
aduce unele complicaţii din punctul de vedere al instituţiei existente a cetăţeniei. Un drept strâns
legat de cetăţenie este cel al refuzului extrădării - statul suveran nu este obligat să-şi extrădeze
cetăţenii. În cadrul Uniunii Europene însă acest drept este limitat de introducerea mandatului
european de arestare (European Arrest Warrant), un aspect al cetăţeniei unionale care excede
cetăţenia statelor. O alta problemă se poate naşte din faptul că acordarea cetăţeniei este încredinţată
statelor. Acest fapt poate crea probleme în cazul în care un stat al Uniunii Europene ar acorda
cetăţenie şi unor persoane care nu sunt membre ale Uniunii (de exemplu, Ungaria maghiarilor din
serbia, Croaţia, Ucraina, sau românia românilor din republica Moldova).
Dreptul la liberă circulaţie în cadrul Uniunii, pe de altă parte, poate duce la situaţii în care cineva nu
trăieşte în propria ţară timp de mai mulţi ani. În mod tradiţional, acest lucru ar putea să ducă la
pierderea cetăţeniei, motiv pentru care statele membre trebuie să trateze cu circumspecţie aceste
situaţii şi trebuie să-şi armonizeze legile proprii, interne cu cele ale altor state membre.În unele state
ale Uniunii, pe lângă instituţia cetăţeniei, există şi cea a semicetăţenii (denizen- termen folosit de
politologul suedez Thomas Hammar), care desemnează grupuri de imigranţi care trăiesc de mult
timp în ţara care i-a primit fără să fi obţinut cetăţenie. Aceştia au acces liber pe piaţa muncii, au
anumite drepturi în privinţa asigurărilor sociale, iar în unele locuri pot chiar participa la alegerile
locale. Din punct de vedere juridic însă ei nu sunt consideraţi cetăţeni. Această situaţie este
reglementată de directiva Consiliului Europei adoptată în noiembrie 2003 şi care a intrat în vigoare
în 2006. Această directivă a creat un nou statut: statutul celuia care rezidă aici pe termen lung
(thelong-term resident status), care se referă la acei străini care trăiesc legal de cel puţin 5 ani în ţara
dată. Crearea statutului de „long-term resident” nu este scutită de probleme, mai ales din cauză că
Uniunea Europeană a instituţionalizat şi cetăţenia unională. se pune întrebarea cât este de motivată
diferenţa între drepturile conferite de cetăţenia unională şi cele conferite de statutul long-term
rezident. Politica Ungariei în domeniul cetăţeniei Dintre statele care au aderat recent la Uniune în
cazul Ungariei este cea mai evidentă aşezarea cetăţeniei pe baze etnice. Principiul etnicităţii este
prezent în legile cetăţeniei, în prevederile privind acordarea vizei, în dispoziţiile privind dreptul de
şedere şi cel de muncă. Conform specialiştilor străini, cetăţenia este abordată de statul maghiar sub
aspect istoric, cultural, etnic şi emoţional, fără conştientizarea statutului său juridic şi normativ, a
sensului neutru într-un sistem democratic (Baubock, 2007, p. 135) Această abordare a stat la baza
Legii statutului din 2001, care a oferit cvasi-cetăţenie pentru persoanele de etnie maghiară din
statele vecine. Persoanele care pe baza legii statutului au primit certificate de maghiar beneficiază
de următoarele avantaje: drepturi culturale şi în domeniul educaţiei, reduceri la biletele de călătorie,
subvenţii în domeniul asigurărilor sociale şi al sănătăţii. Pe baza certificatului de maghiar, maghiarii
din afara graniţelor pot lucra fără restricţii timp de trei luni pe an în Ungaria. Legea statului i-a
ajutat şi pe pedagogii maghiari (cu tichete de cărţi, de exemplu) şi pe acele familii care îşi înscriu
copilul în clasă cu predare în limba maghiară. Alte ajutoare au fost garantate pentru instituţiile şi
organizaţiile maghiare. legea statului maghiarilor a provocat reacţii puternice în statele vecine, care
auinterpretat gestul ca o limitare a propriei suveranităţi, iar, ca urmare a presiunilor exercitate, chiar
şi comisia de la Veneţia s-a ocupat de ea şi a formulat mai multe critici, care se refereau în primul
rând la unilateralitatea legii şi la lipsa unor consultări preliminare cu ţările afectate. Iniţiativa
maghiară nu este un caz izolat. slovacia a adoptat în 1997 Legea slovacilor de peste graniţă, care are
prevederi asemănătoare. În ciuda acestui lucru, legea slovacă nu a stârnit nici pe departe reacţiile
rezultate în urma legii statutului maghiarilor. În privinţa cvasi-cetăţeniei maghiare, reacţiile cele mai
vehemente au venit tocmai din partea slovaciei. Pe 26 mai 2010, Parlamentul Ungariei a adoptat
textul de modificare a legii cetăţeniei maghiare, care le asigură maghiarilor de peste graniţă să
obţină în procedură simplificată şi în condiţii privilegiate cetăţenia maghiară. Modificarea legii nu
înseamnă acordarea cetăţeniei în masă şi în mod automat, adică este nevoie în continuare de o
cerere individuală pentru obţinerea ei. spre deosebire de reglementările anterioare, legea nu le mai
cere maghiarilor de peste graniţă să aibă reşedinţă în Ungaria şi nici susţinerea unui examen din
cunoştinţe elementare despre constituţie. răspunsul slovaciei la modificarea legii maghiare a
cetăţeniei a fost rapid şi energic. În aceeaşi zi, un grup de parlamentari slovaci a propus convocarea
unei şedinţe extraordinare, iar în Bratislava a fost imediat convocat guvernul slovac pentru
discutarea modificării legii cetăţeniei slovace. Pe data de 31 mai, Ivan Gasparovici, preşedintele
slovaciei, a semnat modificarea legii cetăţeniei slovace, care prin prevederea conform căreia acel
cetăţean slovac care în mod benevol devine cetăţean al unei alte ţări pierde în mod automat
cetăţenia slovacă, interzice în esenţă dubla cetăţenie. Cu toate că noua conducere a slovaciei este
mult mai deschisă decât guvernul Fico, cu ocazia întâlnirii dintre orbán viktor şi Iveta radicova din
15 dec. 2010, cei doi premieri au declarat că slovacia şi Ungaria se situează încă la mare distanţă în
chestiunea naturalizării etnicilor maghiari de peste graniţă în procedură simplificată. În privinţa
obţinerii cetăţeniei maghiare înprocedură simplificată, nu este în continuare clar dacă noii cetăţeni
vor avea, de exemplu, drepturi de vot, indiferent pe teritoriul cărei ţări au reşedinţa permanentă.
reglementările româniei privind cetăţenia În românia, obţinerea, respectiv pierderea cetăţeniei, sunt
reglementate de o lege promulgată în 1991 şi republicată pe 13 august 2010. legea stabileşte
cetăţenia română ca relaţia unei persoane fizice cu şi apartenenţa sa la statul român. legea
precizează că doar cetăţenii români pot ocupa poziţii de funcţionari publici şi în sistemul militar.
legea se bazează pe principiul ius sanguis: copilul unor cetăţeni români (chiar şi dacă doar unul din
părinţi este român) este cetăţean român, indiferent dacă s-a născut în românia sau în străinătate.
Dacă părinţii unui copil născut pe teritoriul româniei sunt necunoscuţi, copilul primeşte cetăţenie
română. Cetăţenia română se poate obţine şi la cerere, printre condiţii fiind domiciliu pe teritoriul
ţării pentru o perioadă mai lungă de timp (opt ani, cinci ani pentru soţ sau soţie), loialitate faţă de
stat, mijloace pentru o existenţă decentă, comportament bun şi lipsa unor antecedente judiciare,
cunoaşterea limbii române şi a unor noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească.
Condiţiile referitoare la perioada de domiciliu în ţară se înjumătăţesc în cazul unui cetăţean al
Uniunii Europene, a unei personalităţi recunoscute pe plan internaţional, în cazul existenţei
statutului de refugiat sau în cazul celor care au investit cel puţin un milion de euro în românia.
Cetăţenia se poate acorda din nou şi persoanelor care au pierdut-o, precum şi descendenţilor până la
gradul trei, fie că se mută pe teritoriul româniei, fie că renunţă la cetăţenia anterioară, fie că nu.
Aceste reglementări sunt aplicate în cazul acelor cetăţeni ai republicii Moldova care doresc
redobândirea cetăţeniei române, sau pe cea a părinţilor, bunicilor lor. Între 2002 şi 2005 s-au depus
aproximativ 24.000 de cereri din Moldova şi Ucraina. (În 2009 aproximativ 100.000 de cetăţeni ai
republicii Moldova aveau cetăţenie dublă. În 2009 la consulatul româniei de la Chişinău erau
înregistrate 650.000 de cereri.)Condiţiile au fost înlesnite cu un an în urmă prin acceptarea şi a
descendenţei de ordinul trei în locul celei de ordinul doi, prin eliminarea testului de limba română în
cazul persoanelor care au avut deja cetăţenie română odinioară, iar perioada de acordare a
răspunsului a fost redusă la 5 luni. Cetăţenia română intră în vigoare din momentul în care
solicitantul depune jurământul faţă de ţară (Jur să fiu devotat patriei şi poporului romăn, să apar
drepturile şi interesele naţionale, să respect Constituţia şi legile României). Conform art. 5 alin. (2)
din Constituţia româniei, cetăţenia română nu îi poate fi retrasă unei persoane care s-a născut
cetăţean român. Atât în cazul Ungariei, cât şi al româniei, se văd bine bazele etnice ale cetăţeniei,
un lucru caracteristic statelor membre din estul Europei.
Importanţa instituţiei cetăţeniei unionale din punctul de vedere al identităţii europene Dacă până în
1990 Comunitatea Europeană a funcţionat mai degrabă ca o megaorganizaţie economică, şi
legislatorii statelor comunităţii îi priveau pe cetăţeni mai ales ca forţă de muncă, de la începutul
anilor ’90, în scopul întăririi unităţii politice, procesul de legiferare s-a reîntors la un fenomen
neglijat în prealabil, şi anume la categoria cetăţeanului. Tratatul de la Lisabona asalvat din ideea
constituţiei comune europene Carta Drepturilor Fundamentale, iar în cadrul acesteia, instituţia
cetăţeniei unionale, împreună cu drepturile asociate ei. szalayné sándor Erzsébet subliniază că
Uniunea şi statele membre – se pare – că s-au îndepărtat în ultima vreme de la discuţiile europene
referitoare la procesul adoptării unei constituţii, acestea fiind înlocuite din ce în ce mai mult de
probleme de genul identităţii, a poporului, a moştenirii culturale, religioase şi umaniste a Europei,
respectiv raporturile legitimităţii normative. (szalayné, 2008, p. 80) În legătură cu
instituţiacetăţeniei unionale au fost formulate şi critici: cetăţenia unională nu este o noţiune prea
puternică, nu concurează sub nicio formă cu cetăţenia statală, cetăţenia unională nu este însoţită de
obligaţii, drepturile asociate cu statutul de long-term resident abia se deosebesc de cele conferite de
cetăţenia unională. Pe baza lipsurilor enumerate mai sus, criticii trag concluzia că instituţia
cetăţeniei unionale este prea puţin potrivită să întărească conştiinţaidentităţii unionale a cetăţenilor
statelor membre. În ciuda acestor lucruri, nu trebuie desconsiderată importanţa Tratatului de la
lisabona şi cea a cetăţenieiunionale. Tratatul de la lisabona a creat Uniunea Europeană ca entitate
juridică, asigurând în acest fel un cadru instituţional mult mai solid pentru construirea identităţii
europene. Ca urmare a acestui lucru, alianţa mai mult sau mai puţin slabă a statelor este înlocuită cu
o uniune care se poate maibine defini. Şi în acest fel se poate da răspunsul şi la întrebarea devenită
celebră a fostului ministru de externe american, Henry Kissinger: „Ei bine, totuşi pe cine să sun
dacă vreau să vorbesc cu Europa?”.
 Alterări ale patriotismului: xenofobia, şovinismul, demagogia

Prin patriotism se definește legătura emoțională față de o țară și de o națiune din motive etnice,
politice, culturale sau de altă natură.
Terminologie. Distincția între patriotism și xenofobie
Patriotismul (din latină patria: tărâm părintesc, tărâm al taților, originea greacă denumea inițial linia
de filiație paternă) se înțelege ca iubirea pentru o țară și pentru locuitorii ei sau ca promovarea unui
neam printre celelalte și nu trebuie confundat cu xenofobia: preferința exclusivă pentru un singur
neam, însoțită de marginalizarea minorităților și de ostilitate față de străinătate.
Se deosebește de naționalism prin referința juridică și ideologia politică: patriotismul se referă la
dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu, și tinde a constitui
statele pe bază teritorială (indiferent de origini și limbi, ca de exemplu în Elveția), cu o legislație
inspirată din jus soli; naționalismul se referă la dreptul strămoșesc care definește comunitățile
istorico-lingvistice și tinde a constitui statele pe bază etnică, cu o legislație inspirată din jus
sanguinis[1].
Despre patriotism
Nicolae Iorga spunea că „un patriot se recunoaște prin faptul că iubește, respectă și caută să adune și
să îmbunătățească tărâmurile și oamenii, pe când un șovinist urăște tot ce nu-i seamănă și dezbină
oamenii”. Mai recent, Mihai C. Băcescu spunea că „o patrie iubită se recunoaște din prima vedere
fiindcă este o patrie curată, nepoluată, care arată frumos și primitor, indiferent că-i săracă sau
bogată, că în ea auzim o singură limbă sau mai multe”.
În viziunea filosofului Vasile Conta, a fi patriot înseamnă: „a fi cinstit, a avea conștiința curată și o
inteligență vie, a avea un arbitraj filosofic pentru compatrioții tăi; în fine, un criteriu, din care să
reiasă principiul că viața ta aparține tuturor și că tu nu ești decât un luptător într-un război care tinde
spre fericirea și gloria țării tale”.
Civism
Pe lângă legătura emoțională, cuvântul patriotism definește și o atitudine civică, care poate fi
predată în școli, manifestată legal prin:

 anumite drepturi și datorii constituționale, în legătură cu statutul de cetățean al unui stat: de

exemplu dreptul de a fi apărat de stat și datoria de a-l apăra, sau dreptul de a fi ajutat bănește
de stat și datoria de a plăti impozite și taxe

 anumite trăsături ale identității naționale, așa cum sunt ele definite constituțional, pe care
cetățeanul trebuie, în principiu, să și le însușească: în cadrul dreptului strămoșesc, aceste
trăsături se bazează mai ales pe o limbă sau o religie, în timp ce în cadrul dreptului
pământean, ele se bazează mai ales pe anumite valori politice (democrate sau nu). În
constituția fiecărui stat există o doză de drept strămoșesc și una de drept pământean.
În anumite țări, statul le cere cetățenilor (sau anumitor categorii de cetățeni, slujitori ai autorității
publice) să-și manifesteze solemn patriotismul depunând jurământ. În numeroase țări, școlarii asistă
în fiecare dimineață la ceremonia ridicării drapelului și a cântării imnului național.
Alterarea patriotismului se manifestă prin: xenofobie, şovinism şi demagogie
Xenofobia este o formă de prejudecată care exprimă teama sau ura manifestată faţă de străini, sau
faţă de alte popoare. În prezent xenofobia se exprimă, de exemplu, într-o formă extremistă, prin
teama faţă de străini, în general, sau faţă de unele grupuri etnice. Xenofobia se manifestă cu privire
la:
· străini, consideraţi:
- inferiori din punct de vedere intelectual sau moral;
- un potenţial pericol, cu intenţii subversive;
- cauza răului într-o societate, acuzaţi de exemplu, atât de producerea unor incidente, violenţe dar şi
de existenţa crizelor economice, şomajului, etc.
Uneori prejudecata este însoţită de un stereotip, cu o anumită imagine „a străinului”. Un exemplu de
clişeu este şi punerea semnului de egalitate între „emigrant” şi „delincvent”.
· familie, popor, patrie, în raport cu care se exercită un ataşament exclusiv;
· societate, fiind promovată o viziune totalitară despre aceasta, în care pluralismul este negat în
favoarea „unităţii”.
Şovinismul (naţionalismul şovin).
· este o formă de prejudecată legată de naţionalitate;
· se bazează pe ideea superiorităţii unei naţiuni, naţionalităţi, faţă de alta sau alte naţiuni,
naţionalităţi.
Naţionalismul este admisibil, între anumite limite, cu mândrie naţională. Naţionalismul, însă devine
periculos prin:
· promovarea exclusivismului şi intoleranţei faţă de alte naţiuni şi naţionalităţi;
· aplicarea unor politici de discriminare a naţiunilor, naţionalităţilor de la segregaţia sub forma
ghetourilor, în lagăre de concentrare şi genocid. În acest fel, discriminarea a presupus o componentă
acţională a acestor atitudini, cu consecinţe dramatice pentru diferite naţionalităţi.
Oamenii sunt diferiţi prin sex, particularităţi anatomo- fiziologice, limbă, obiceiuri, credinţe
religioase. Prejudecăţile pot apărea şi pot deveni foarte periculoase, dacă diferenţele normale între
oameni:
- sunt tratate ca deficienţe;
- stau la baza împărţirii lumii în „noi” „ei” (ceilalţi), considerând că unii au însuşiri pozitive, iar
ceilalţi, însuşiri negative.
Din asemenea atitudini se poate ajunge la:
· manifestări de tip totalitar;
· manifestări fundamentaliste:, adevărul este unul singur (al unui grup), ceilalţi greşesc, dar aici se
poate trece la fanatism.
Asemenea prejudecăţi pot deveni, de asemenea periculoase, atunci când duc la identificarea
unui„ ţap ispăşitor”. În decursul istoriei, există nenumărate exemple în care nereuşitele sau chir
eşecurile, suferinţele sau nenorocirile unora să fie transferate altora, făcuţi răspunzători pentru ele
(naţionalităţi, popoare, adepţii unor credinţe religioase) şi pedepsiţi. De exemplu
- evreii (făcuţi răspunzători şi prigoniţi pentru criza economică din Germania interbelică);
- protestanţii (persecutaţi pentru credinţa religioasă)
Demagogia reprezintă înşelarea opiniei publice prin:
- promisiuni false;
- discursuri bombastice;
şi este practicată de cineva pentru a-şi crea popularitatea, de care să beneficieze în interes personal.
Demagogia presupune la nivelul comportamentului persoanei, o contradicţie între vorbe şi fapte.
Această contradicţie se bazează pe faptul că „vorbele mari” rostite nu se reflectă la nivelul faptelor
şi nu se caracterizează într-o acţiune care să ducă la realizarea lor. În absenţa acţiunii, vorbele rostite
rămân fără acoperire, chiar dacă în contextul în care sunt rostite pot să-i înşele pe cei care le ascultă.
Xenofobia este o formă de prejudecată care exprimă teama sau ura manifestată faţă de străini, sau
faţă de alte popoare.
Xenofobia se manifestă cu privire la străini, considerati:
- inferiori din punct de vedere intelectualsau moral;
- un potenţial pericol, cu intenţii subversive;
- cauza răului într-o societate, acuzaţi de exemplu, atât de producerea unor incidente, violenţe dar şi
de existenţa crizelor economice, şomajului.
Şovinismul:
este o formă de prejudecată legată de naţionalitate;
se bazează pe ideea superiorităţii unei naţiuni, naţionalităţi, faţă de alta sau alte naţiuni, naţionalităţi.
Demagogia reprezintă înşelarea opiniei publice prin promisiuni false si discursuri bombastice şi este
practicată de cineva pentru a-şi crea popularitatea de care să beneficieze în interes personal.
Xenofobie (de la ξενοφοβια în greacă, însemnând frica de străin) este frica sau ura față de străini și
de necunoscut. Aceasta nu se referă numai la nesuferirea unei etnii, unei culturi sau unei religii
diferite, dar și la frica de oameni necunoscuți și de concepte necunoscute. Forme ale xenofobiei pot
include rasismul sau homofobia. Există însă o diferență între rasism și xenofobie. Pe când xenofobia
este o frică sau o ură față de străini, rasismul este convingerea că oamenii sunt inegali în funcție de
etnia căreia îi aparțin sau de culoarea pielii (conform ideologiei produse în secolele XIX și XX de
către francezii Jules Soury, Joseph Arthur de Gobineau și Charles Maurras sau de germanul Alfred
Rosenberg) adică, mai global, convingerea că popoarele sunt inegale ca atare. Există xenofobie fără
rasism (când urâm străinii dar fără să-i socotim inferiori sau superiori nouă) și rasism fără xenofobie
(când avem convingerea inegalității între popoare, dar fără să ne temem de străini).
Xenofobia este adesea provocată și întețită de inegalitățile sociale când acestea se cuplează cu
diferențe de etnie sau de religie, ca în Transilvania pe vremea Imperiului Austro-Ungar, în Irlanda
de nord (Ulster) între protestanți și catolici, în Algeria pe vremea stăpânirii franceze, în Africa de
Sud pe vremea apartheidului, în Statele Unite între afroamericani, americanii albi și hispanici, sau
în Europa între populațiile sedentare și romi sau între populațiile creștine și evrei. Câteodată
xenofobia poate fi provocată și întețită de factori politici: Românii nu aveau nici-o formă de
xenofobie împotriva africanilor, până când situația priviliegiată a anumitor studenți africani în
România pe vremea regimului comunist a provocat abuzuri și tensiuni; Arabii erau foarte toleranți
cu evreii și primitori cu călătorii occidentali de secole, dar colonialismul, apoi conflictul Israelo-
Palestinian au provocat în majoritatea lumii arabo-musulmane o intensă xenofobie împotriva
americanilor, a europenilor și a evreilor.
În Evul Mediu, xenofobia avea adesea o bază religioasă: credincioșii unei religii se temeau de
oricine nu le împărtășea credința. În Antichitate, avea o bază culturală: Grecii și Romanii îi socoteau
barbari pe toți cei care nu le împărtășeau limba, religia și forma de civilizație.
Xenofobie (de la ξενοφοβια în greacă, însemnând frica de străin) este frica sau ura față de străini și
de necunoscut. Aceasta nu se referă numai la nesuferirea unei etnii, unei culturi sau unei religii
diferite, dar și la frica de oameni necunoscuți și de concepte necunoscute. Forme ale xenofobiei pot
include rasismul sau homofobia. Există însă o diferență între rasism și xenofobie. Pe când xenofobia
este o frică sau o ură față de străini, rasismul este convingerea că oamenii sunt inegali în funcție de
etnia căreia îi aparțin sau de culoarea pielii (conform ideologiei produse în secolele XIX și XX de
către francezii Jules Soury, Joseph Arthur de Gobineau și Charles Maurras sau de germanul Alfred
Rosenberg) adică, mai global, convingerea că popoarele sunt inegale ca atare. Există xenofobie fără
rasism (când urâm străinii dar fără să-i socotim inferiori sau superiori nouă) și rasism fără xenofobie
(când avem convingerea inegalității între popoare, dar fără să ne temem de străini).
Xenofobia este adesea provocată și întețită de inegalitățile sociale când acestea se cuplează cu
diferențe de etnie sau de religie, ca în Transilvania pe vremea Imperiului Austro-Ungar, în Irlanda
de nord (Ulster) între protestanți și catolici, în Algeria pe vremea stăpânirii franceze, în Africa de
Sud pe vremea apartheidului, în Statele Unite între afroamericani, americanii albi și hispanici, sau
în Europa între populațiile sedentare și romi sau între populațiile creștine și evrei. Câteodată
xenofobia poate fi provocată și întețită de factori politici: Românii nu aveau nici-o formă de
xenofobie împotriva africanilor, până când situația priviliegiată a anumitor studenți africani în
România pe vremea regimului comunist a provocat abuzuri și tensiuni; Arabii erau foarte toleranți
cu evreii și primitori cu călătorii occidentali de secole, dar colonialismul, apoi conflictul Israelo-
Palestinian au provocat în majoritatea lumii arabo-musulmane o intensă xenofobie împotriva
americanilor, a europenilor și a evreilor.
În Evul Mediu, xenofobia avea adesea o bază religioasă: credincioșii unei religii se temeau de
oricine nu le împărtășea credința. În Antichitate, avea o bază culturală: Grecii și Romanii îi socoteau
barbari pe toți cei care nu le împărtășeau limba, religia și forma de civilizație.
Etimologie
Cuvântul provine de la numele lui Nicolas Chauvin, un recrut patriot exaltat din armata lui
Napoleon I, despre care se spune că ar fi fost rănit de 17 ori în lupte. Idealismul său exacerbat a fost
ridiculizat în comedia La Cocarde tricolore (1831, Paris) scrisă de frații Theodore și Hyppolyte
Cogniard, unde apărea afirmația "je suis français, je suis Chauvin"[1][2] (sunt francez, sunt șovin),
temă reluată și caricaturizată apoi în numeroase vodeviluri, ocazie cu care s-a impus termenul de
Chauvinisme (șovinism), desemnând un patriotism excesiv, total, care se manifestă printr-o
admirație sinceră, dar oarbă, nelimitată, necritică, pentru patria sa.
Situația din România
În România, propaganda naționalist șovină este o infracțiune care face parte din categoria
infracțiunilor care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, înscrise în capitolul IV,
titlul IX, art. 317, Codul penal, partea specială și constă în fapta persoanei de a răspândi idei cu
caracter naționalist șovin ori de a ațâța ura de rasă sau națională, dacă fapta nu constituie infracțiune
contra siguranței statului (prevăzută în art. 166, Codul penal).[3]
DEMAGOGÍE, demagogii, s.f. Înșelare a opiniei publice prin promisiuni mincinoase, discursuri
bombastice etc., practicată de cineva pentru a-și crea popularitate; purtare de demagog. - Din fr.
Démagogie.
DEMAGOGÍE s. f. metodă și atitudine politică de înșelare a maselor prin promisiuni mincinoase,
discursuri bombastice etc. pentru a obține popularitate; atitudine de demagog. (< fr. démagogie, gr.
Demagogia)
DEMAGOGÍ//E \~i f. 1) Metodă de înșelare a publicului, practicată de politicieni, prin promisiuni
mincinoase și discursuri bombastice. 2) Atitudine de om care foloseşte o astfel de metodă. [Art.
demagogia; G.-D. demagogiei; Sil. -gi-e]
DEMAGOGÍE s.f. Atitudine politică constând în înșelare prin promisiuni și lozinci ademenitoare și
mincinoase. ** Atitudine de demagog. [Gen. -iei./ cf. fr. démagogie, it., gr. Demagogia].
 România şi integrarea Euro-atlantică

Fiecare dintre elemente de dupa 22 decembrie 1989 au exercitat o influenţă într-o anumită
măsură asupra eficienţei, dar mai ales asupra gândirii statelor occidentale asupra politicii
externe postcomuniste. În România căderea economică a fost gravă în raport cu evoluţiile
celorlalte state comuniste. Încă din primele zile după revoluţie, în România a apărut ideea că
se va intra în Europa. Drumul României în integrarea structurilor euroatlantice a parcurs
etape contradictorii. Eforturile României de a adera la NATO au însemnat pentru societate
conectarea la un nou sistem de idei, valori, gândire, economie de piaţă puternică[1].
Pe 6 ianuarie 1990 ministrul de externe sovietic, Eduard Şevardnadze efectuează o vizită oficială în
România, iar pe 8 martie, Minstrul de Externe, Sergiu Celac vizitează şi el Moscova. Pe 22 martie
1991, Miniştrii de Externe, Adrian Năstase şi Aleksandr Besmertnîh au parafat la Moscova, Tratatul
de colaborare, bună vecinătate şi prietenie între România şi URSS. Tratatul făcea menţiuni la
inviolabilitatea graniţelor, integritatea teritorială a tuturor statelor Europei, nefolosirea violenţei în
relaţiile internaţionale. Documentul a fost semnat pe 5 aprilie 1991 la Kremlin de către preşedinţii
Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov[2]. Cu această ocazie, Ion Iliescu a dezbătut şi problema tezaurului
naţional depus în 1916-1917, Mihail Gorbaciov declarând că nu cunoaşte detaliile acestei
probleme[3]. Tratatul semnat a atras după sine o reacţie negativă din partea societăţii. Rezultatul a
fost neratficarea acestuia.
Ofensiva delanşată de Statele Unite ale Americii pentru distrugerea regimului socialist a vizat în
mod special descompunerea Uniunii sovietice şi înlăturarea acesteia ca mare putere pe arena
internaţională. Pentru realizarea acestui demers, Statele Unite au folosit mijloace şi metode precum:
crearea ONG-urilor care să promoveze democraţia şi să împiedice apropierea vreunui stat fost
socialist de Kremlin. Această metodă s-a folosit şi în România.
Pentru întreaga regiune ce este cuprinsă între graniţele estice ale Uniunii Europene şi frontierele
vestice ale Rusiei apartenenţa la Europa însemna în perioada post decembristă dobândirea calităţii
de membru al Uniunii. Statul ce va fi obţinut de statele fost sovietice în urma unui proces lung de
transformare societală şi economică, de familiarizarea şi folosirea practicilor democratice în viaţa
publică, de supunere în faţa unor legi dure ale competiţiei economice. Primul pas pentru
deschiderea negocierilor politice pe care l-au făcut statele post comuniste a fost construirea
majorităţii politice interne pentru susţinerea acestui obiectiv. Această misiune a fost uşoară în unele
state abia ieşite din regimul comunist creându-se anumite presiuni din partea cetăţenilor asupra
politicienilor pentru a implementa şi aderara cât mai rapid la structurile internaţionale.
În România, în anul 1990, sondajele de opinia au arătat că circa 70% din populaţie doreşte
integrarea europeană. S.au creat diverse grupuri de cetăţeni care susţineau idealul european, deşi nu
cunoşteu clar realităţile şi instituţiile comunitare[4]. Clasa politică românească a transformat ideea
aderării în Uniunea Europeană într-un „consens politic”[5]. Forţele politice conservatoare începând
cu Partidul România Mare, Partidul Socialist al Muncii etc. Au folosit adesea o retorică pro-
europenistă cu un mesaj ce promova naţionalismul, autoritarism, populism. Mesaj ce se afla în
contradicţie cu valorile europene.
În ianuarie 1990 comisarul european Andriessen a vizitat România cerând instalarea democraţiei şi
demararea alegerilor libere. Relaţiile dintre Comisia Europeană şi România au fost restabilite în
martie 1990. În mijlocul lunii iunie urma să se semneze Acordul de cooperare şi comerţ, dar nu a
fost semnat din cauza mineriadei ce a existat. Franţa şi Italia au cerut în iulie 1990 Consiliului
European adoptarea unei atitudini maleabile pentru ţara noastră pentru a nu diminua şi îndreuna
instalarea democraţiei. În schimb, Marea Britanie şi Olanda au dorit o atitudine fermă cu rezultate
clare. Semnarea acordului a avut loc pe 20 octombrie 1990, dar Parlamentul European a întârziat
ratificarea până la 22 februarie 1991. Acordul de cooperare şi comerţ între Comisia Europeană şi
România a intrat în vigoare de la 1 mai 1991. Cu toate că România avea legături cu Uniunea
Europeană, mineriadele din 1990 şi perioada de izolare internaţională au făcut ca statul român să
încheie Acordul de Asociere la Uniunea Europeană la 1 februarie 1993[6]. Documentele au fost
semnate de către primul ministru Nicolae Văcăroiu şi ministrul de externe, Teodor Meleşcanu la
Bruxelles. După semnarea documentului, s-a consolidat asocierea dintre România şi statele
membre. Tratatul a fost ratificat de Parlament pe 6 aprilie 1993.
Aventura oficială pentru integrarea în Uniunea Europeană a Româniai a început în momentul când a
fost invitată la Consiliul Europei alături de „Grupul celor 24”. În urma acestei întâlniri, „Grupul
celor 24” a decis să îi acorde României ajutor prin programul PHARE. Politica României de
integrare în structurile Uniunii s-a înscris în continuarea unei tradiţii deoarece în anul 1970,
România era singura ţara din blocul sovietic care avea relaţii cu Uniunea Europeană.
Cele mai sigure perspective care au existat conform noilor realităţi a fost în anul 1992 după
alegerile generale prezidenţiale. În momentul respectiv, diplomaţia românească şi-a organizat
obiectivele şi şi-a fixat priorităţile împărtăşite de majoritatea populaţiei. Explicaţiile acestei dorinţe
ţin de structura şi dinamica procesului procesului de tranziţie a ţărilor foste comuniste, lipsa de
exactitate a politicii externe sau de slăbiciunile noului regim politic în care se afla ţara noastră. Au
fost multe păreri care au susţinut faptul că România pentru o dezvoltare durabilă trebuie să
elaboreze imediat o strategie de integrare.
Pentru românii ieşiţi din comunism, Uniunea Europeană a reprezentat speranţa de a trăi într-un stat
democratic, într-o societate plină de modele şi cu valori prospere. Procesul de pregătire a României
pentru aderarea la Uniunea Europeană a fost cel mai valoros proiect pentru modernizarea statului şi
instituţiilor naţionale[7].
Extinderea spre Est a NATO a reprezentat un al eveniment important pe care România a dorit să îl
puncteze după terminarea Războiului Rece. Legătura României cu NATO a marcat atingerea
obiectivelor strategice din trei raţiuni. Prima raţiune este de ordin istoric şi geopolitic. Singura
modalitate realistă pentru garantarea integrităţii teritoriale şi de a scăpa de tulburările fostului regim
a reprezentat intrarea în NATO. Al doilea element care a jucat la dorinţa integrării în NATO a fost
reîntoarcerea în Europa reprezentată de prezenţa NATO. Alături de Uniunea Europeană, în 1990,
dar şi în prezent, cele două „instituţii” reprezintă pentru central-europeni legitimitatea şi
solidaritatea în eforturile pentru reformă. Al treilea motiv l-a reprezentat securitatea naţională care a
fost pusă la îndoială de crizele iugoslve şi dezintegrarea Uniunii Sovietice[8].
Relaţia României cu NATO este în strânsă legătură cu transformările interne ale societăţii româneşti
în direcţia democratizării ţării, cât şi cu rolul Europei Centrale şi de Sud-Est în balanţa puterilor
mondiale.
Opţiunea neclintită pentru aderare s-a regăsit în atenţia contantă a României de a participa la
diversele iniţiative NATO imediat după ce evoluţiile politice din România se stabilizau. La 24 iunie
1990, Petre Roman, primul-ministru interimar trimite o scrisoare Secretariatului General Nato prin
care cere acreditarea pentru ţăra noastră a unui ambasador la Bruxelles. La 23 octombrie 1990,
Petre Roman, primul ministru al României, a avut discuţii cu secretarul general NATO la sediul
Alianţei. Întâlnirea a deschis o serie de întrevederi între NATO şi reprezentanţii României. Luna
mai a anului 1990 a însemnat o premieră în relaţiile celor două părţi prin participarea a delegaţiei
române, cu statut de „delegaţie asociată” la sesiunea de comunicări ale Adunării Atlanticului de
Nord[9]. România a putut fi prezentă la reîntălnirrile comisiilor Adunării, însă fără drept de vot şi
fără posibilitatea de a avea reprezentanţi în Comitetul Permanent al Adunării Atlanticului de Nord.
Pentru dezvoltarea profundă a relaţiilor România-NATO l-a constituit momentul vizitei oficiale al
lui Manfred Worner, secretarul general NATO, în Bucureşti pe 4-5 iunie 1991. Întrevederea celor
doi reprezentanţi a determinat creşterea gradului de acţiuni concrete şi la optimism. Întâlnirea de la
Bucureşti a însemnat pentru diplomaţia românească o reuşită din cauza aprecierii pe care a facut-o
secretarul general NATO. În octombrie 1991, preşedintele Ion Iliescu trimite un mesaj secretarului
general NATO în care afirmă disponibilitatea ţării de a lua un angajament într-o cooperare strânsă
cu NATO pentru asigurarea democraţiei de început în care se afla România[10].
Începutul relaţiei România NATO se află la Summit-ul de la Roma din 20 decembrie 1990, când
alături de alături de opt state fost comuniste. România intra în calitate de membru fondator în
Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic[11]. Acesta a reprezentat un prim pas din încercarea de a ieşi
din izolarea în care se afla România.
Lansarea de către Alianţa Atlanticului de Nord a unui cadru pentru pregătirea unor ţări membre la
activităţile Parteneriatului de Pace a însemnat pentru România momentul de glorie deoarece putea
să iasă din izolarea diplomatică în care se afla.
În privinţa cooperării regionale, România a intrat în procesul de constituire a unor forţe
multinaţionale ce aveau ca scop menţinerea păcii: Cooperarea Naţiunilor –Central Europene în
domeniul Sprijinirii Păcii, Brigada Multifuncţională cu capacitate de luptă ridicată a forţelor ONU
în aşteptare, Forţa Multinaţională de Pace din Sud- Estul Europei, Grupul de Cooperare Navală în
Marea Neagră[12]. Cooperarea cu statele membre NATO a fost îndreptată conform priorităţilor
schimbărilor militare în domeniul apărării aeriene şi al infrastructurii militare. România a reuşit să
încheie parteneriate strategice cu SUA, Franţa şi Italia în domeniul militar.
Astfel, pentru români integrarea în structurile internaţionale a reprezentat ceva normal.
Evenimentele ce s-au petrecut în Europa au reprezentat un sistem de referinţă pentru politica
externă românească şi la rândul ei, România s-a luptat pentru stabilirea acestor puncte.
Integrarea României în Uniunea Europeană este un proces care a început cu aderarea României la
Uniunea Europeană.
Aderarea României la Uniunea Europeană a avut loc la 1 ianuarie 2007. Această dată a fost propusă
la summitul de la Salonic din 2003 și confirmată la Bruxelles pe 18 iunie 2004. Raportul de țară
privind progresele României din octombrie 2004 a afirmat de asemenea data de 1 ianuarie 2007 ca
dată de aderare pentru România și Bulgaria. Cele două țări au semnat Tratatul de aderare pe 25
aprilie 2005 la Abația Neum* nster din Luxemburg.
Istorie
România a fost prima țară din Europa centrală și de est care a avut relații oficiale cu Comunitatea
Europeană. În ianuarie 1974, o înțelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de Preferințe al
Comunității, după care a semnat o serie de acorduri cu CEE pentru facilitarea schimburilor
comerciale. În 1980, România a procedat la recunoașterea de facto a Comunității Economice
Europene, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România - CEE, concomitent,
fiind semnat și Acordul asupra Produselor Industriale.
Relațiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca în 1991 să
fie semnat un Acord de Comerț și Cooperare. Acordul european a intrat în funcțiune în februarie
1995. Prevederile comerciale au fost puse în aplicare începând din 1993 printr-un "Acord
Interimar". România a trimis solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie 1995, împreună cu
Declarația de la Snagov, un document semnat de toate cele paisprezece partide politice importante
ale României, în care acestea își exprimau sprijin deplin pentru integrarea europeană.1
În iulie 1997, Comisia și-a publicat "Opinia asupra Solicitării României de a Deveni Membră a
Uniunii Europene". În anul următor, a fost întocmit un "Raport privind Progresele României în
Procesul de Aderare la Uniunea Europeană". În următorul raport, publicat în octombrie 1999,
Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiția îmbunătățirii
situației copiilor instituționalizați și pregătirea unei strategii economice pe termen mediu). După
decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, negocierile de aderare cu România
au început la 15 februarie 2000.
Obiectivul României a fost de a obține statutul de membru cu drepturi depline în 2007. La summit-
ul de la Thessaloniki (Salonic) din 2004 s-a declarat că Uniunea Europeană sprijină acest obiectiv.
În Raportul de țară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentară europeană în
grupul popularilor creștin-democrați, se menționează că "Finalizarea negocierilor de aderare la
sfârșitul lui 2004 și integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme
structurale endemice: eradicarea corupției și punerea în aplicare a reformei". Recomandările
destinate autorităților române privesc: măsurile anticorupție, independența și funcționarea
sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea abuzurilor politiei.
Amendamentul 19 al aceluiași raport a dat cele mai multe emoții la București, deoarece în acesta se
propunea inițial suspendarea negocierilor cu România. "Parlamentul European cere Comisiei o
analiză detaliată și o monitorizare permanentă a problemelor menționate în raport și raportarea
acestora către parlament. Prin urmare, recomandă Comisiei și Consiliului să reorienteze strategia de
aderare a României, pentru a îndruma această țară către un stat de drept. (...) Cere Comisiei să
stabilească de urgență un plan pentru o monitorizare mai bună și mai eficientă a implementării
acelei părți a legislației europene deja adoptate de România, în special în ceea ce privește justiția și
afacerile interne", se arată în amendament.
După dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a dat câștig de cauză, însă s-au realizat
câteva schimbări care au moderat tonul acestuia. România a reacționat imediat prin realizarea unui
plan de acțiune pentru anii dinaintea aderării. Până la sfârșitul anului și pe parcursul anului 2004,
Uniunea Europeană a dat semnale bune în privința României iar la summit-ul de la Bruxelles din
2004, primul al uniunii lărgite, România a primit asigurări că face parte din primul val al extinderii
alături de Bulgaria și celelalte 10 state care au aderat la 1 mai la Uniune și că Uniunea Europeană
are în vedere integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007, conform planului. Comisarului european pentru
extindere, G* nter Verheugen, a exprimat de multe ori în vizitele sale dorința Uniunii de a vedea
România cât mai repede ca membru cu drepturi depline al acesteia.
România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă de la Bruxelles din 17
decembrie 2004. Tratatul de aderare a fost semnat pe 25 aprilie 2005 la Abația Neum* nster din
Luxemburg[1], urmând ca cele două țări să adere la 1 ianuarie 2007, cu excepția cazului în care sunt
raportate încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în care aderarea va fi amânată cu un an, până
la 1 ianuarie 2008 (clauze de salvgardare).
Comisia Comunităților Europene a publicat în octombrie 2005 un nou raport de țară, privind
progresele înregistrate de România în perspectiva aderării la UE. Potrivit acestuia, România
continuă să îndeplinească atât criteriile politice pentru a deveni Stat Membru cât și criteriul unei
economii de piață funcționale. Raportul afirmă că „o punere în practică serioasă a programului
propriu de reforme structurale îi va permite să facă față presiunilor concurențiale și forțelor de piață
din cadrul UE.“. Raportul mai precizează că România a făcut progrese semnificative în alinierea
legislației interne la legislația Uniunii Europene și va fi capabila să-și îndeplinească obligațiile de
Stat Membru al Uniunii începând cu momentul preconizat al aderării, dacă va accelera pregătirile
într-o serie de domenii și se va concentra pe consolidarea capacității administrative în ansamblul ei.
Opinia publică
În general, în România, opinia publică este favorabilă integrării europene.[necesităcitare] Potrivit
Eurobarometrului 64, desfășurat în toamna anului 2005, încrederea românilor în Uniunea
Europeană, deși încă cea mai mare între statele membre sau în curs de aderare, este tot mai
apropiată de cea a altor state membre: 64% față de 62% în Portugalia și Grecia.2
Statutul României în Uniune

State care nu au impus restricţii (sau au renunţat la restricţiile) pe piaţa de muncă cetăţenilor români
şi bulgari
După semnarea Tratatului de aderare la 25 aprilie 2005, România a devenit stat în curs de aderare,
obținând statutul de observator activ la nivelul tuturor instituțiilor comunitare, fiind necesară
asigurarea prezenței reprezentaților români la nivelul instituțiilor europene și al grupurilor de lucru
ale acestora. Statutul de observator activ a permis Românei să își exprime punctul de vedere, fără
drept de vot, în procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar, putând astfel influența aceste
decizii și promovându-și interesele naționale.
România a participat ca observator activ în următoarele instituții ale Uniunii Europene:

 Parlamentul European,

 Consiliul European,

 Consiliul Uniunii Europene,

 Comitetul Reprezentanților Permanenți – COREPER I și II,

  Grupurile de lucru ale Consiliului,

 Comitetele și grupurile de lucru ale Comisiei Europene,

 Comitetului Regiunilor și Consiliului Economic și Social.

După aderare România a trecut de la statutul de observator activ la cel de membru cu drepturi
depline. România a devenit a șaptea țară din UE după numărul de locuitori. Țara desemnează 35 de
deputați pentru Parlamentul European, dar numărul acestora va scădea printr-o reorganizare a
locurilor din Parlament stipulată în Tratatul de la Nisa. Limba română a devenit una dintre limbă
oficială|limbile oficiale ale Uniunii (a șaptea după numărul de vorbitori, în concurență strânsă cu
olandeza, urmând ca oricare cetățean al UE să se poată adresa instituțiilor în această limbă.
Denumirea de „Uniune Europeană”, în limba română, a primit statut oficial.
Efecte asupra viitorului Uniunii
Amplasarea geopolitică a României va influența politica UE cu privire la relațiile cu Europa de Est,
Orientul Mijlociu, Turcia și Asia. Prin Inițiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI),
România are o oportunitate de a-și demonstra supremația în regiune.
Integrarea în Uniunea Europeană a influențat și relațiile regionale ale României. În consecință,
România a impus un regim de vize pentru câteva state est-europene precum Republica Moldova,
Serbia, Muntenegru, Rusia, Ucraina, Belarus și Turcia.
Oficialii consideră că țara face parte atât din Europa Centrală cât și din Balcani. Acest lucru reflectă
ambițiile dualiste ale guvernului român, care dorește îmbunătățirea integrării euro-atlantice a țării,
concomitent cu crearea unei zone de stabilitate la Marea Neagră.
De saptamina trecuta, Romania a devenit de jure membra a Organizatiei Pactului Nord-Atlantic.
De facto era deja, dupa ani buni de participare la Parteneriatul pentru Pace, formula de cooperare
militara propusa de Statele Unite ale Americii, si dupa ce, devenita stat candidat la aderare,
participase cu trupe de pace la misiuni ale Aliantei si, in 1999, la interventia NATO in Iugoslavia.
Alaturarea la coalitia internationala impotriva terorismului, dupa 11 septembrie 2001, cu contributii
notabile la operatiunile din Afganistan si Irak, a confirmat statutul nostru si a grabit integrarea.
Decisa la Praga, in noiembrie 2002, prin votul unanim al Consiliului Nord-Atlantic, primirea
Romaniei si a altor sase state Central-Europene si Baltice (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania,
Slovacia si Slovenia) a presupus etape procedurale care au mai cerut un an si aproape jumatate de
asteptare. Dupa ce, rind pe rind, toate parlamentele tarilor membre ale Aliantei au votat „pentru“ si
dupa ce s-au pronuntat si adunarile legislative ale candidatelor, sefii de guverne ai celor sapte au
depus instrumentele de ratificare la Washington, cu citeva zile inaintea intrarii oficiale „in drepturi“,
la sediul din Bruxelles al NATO. Vineri 2 aprilie a fost facut si acest din urma pas.
Moment istoric. Ceremonial militar. Atmosfera austera. Si totusi, in timp ce steagul Bulgariei se
inalta pe catarg, camerele de luat vederi l-au surprins pe ministrul de externe al vecinilor nostri de la
Sud de Dunare cu ochii inlacramati si cu barbia tremurinda. Atari detalii dezvaluie incarcatura
emotionala a evenimentului. Pina si un diplomat obisnuit cu ceremoniile formale, lipsite de orice
surpriza, a lasat sa se vada, in spatele mastii publice, participarea sa intens-umana. Fiindca, pentru
tarile foste comuniste, admiterea in NATO in 1999 sau acum, in 2004, inseamna cu adevarat
incheierea „razboiului rece“, iesirea de sub raza de influenta a Rusiei si alaturarea „definitiva“ (atit
cit se poate omeneste prevedea) la familia democratiilor euro-americane.
Pentru cine a vazut si a putut intelege, lacrimile retinute ale sefului diplomatiei bulgare au vorbit
mai elocvent decit ar fi facut-o lungi excursuri savant documentate despre istoria comunista a
popoarelor Europei Centrale si de Est. Pentru aliatii occidentali, extinderea celei mai importante
structuri de securitate internationala din istorie e o chestiune rationala si o optiune morala lucida.
Pentru noi, dupa ce bunicii si parintii nostri au tot asteptat, inca de la sfirsitul anilor ’40 ai secolului
trecut, „sa vina americanii“, dupa ce am trait revolutiile din 1989-1991, dupa euforia prabusirii
sistemului comunist si dupa dezamagirile care au urmat atunci cind am descoperit ca „tranzitia“
spre democratie dureaza mai mult decit o bataie din palme, admiterea in NATO echivaleaza cu
implinirea unui vis pina nu demult de nevisat, cu atingerea unui liman izbavitor. Aveam de citiva ani
certitudinea ca momentul va veni, asa ca nu l-am mai intimpinat cu mari emotii. Insa reflectia mai
profunda asupra evenimentului ii dezvaluie adevaratele semnificatii: am trait in acesti ani sfirsitul
unei tragedii istorice…
Geo-politica
Un „slagar“ al unei bune parti a elitelor noastre intelectuale: „Am intrat in NATO exclusiv din cauza
intereselor «geo-politice» occidentale, in special americane“. Decisiv ar fi fost contextul „post-11
septembrie“. Criza din Orientul Apropiat si Mijlociu, neintelegerile dintre aliatii occidentali (Statele
Unite-Anglia-Spania si celelalte versus Franta-Germania-Belgia), problemele Turciei etc. etc. etc.
Nimic din interior n-ar justifica „integrarea euro-atlantica“ a Romaniei, care s-ar caracteriza prin:
democratie „de fatada“, conducere autoritarista, coruptie generalizata, mafie politico-economica,
mizerie, dezastru, „Era mai bine pe vremea lui Ceausescu!“.
Avem – da! – o guvernare cu inclinatii autoritariste, corupta s.a.m.d. (incit – constata sondajele de
opinie recente – buna parte a populatiei considera ca tara ar trebui condusa de alta forta politica
dupa alegerile generale din noiembrie). Insa la fel de certa ar trebui sa fie recunoasterea progreselor
enorme facute de-a lungul celor peste paisprezece ani de postcomunism. Cu specifica referinta la
NATO, „geo-politica“ nu e suficienta, n-are cum sa faca singura minuni. Daca ar putea, atunci ar fi
intrat acum in Organizatie si Serbia si Muntenegru, si Bosnia-Hertegovina, si Croatia, si Albania.
Fetisizarea „geo-politicii“ – o forma noua de cecitate, de „negativism“. „Geo-politica“ – alibi pentru
neintelegerea lumii contemporane…
Prietenul olandez
De curind, la o mica si relaxata reuniune romano-olandeza desfasurata in Bucuresti (un – cum se
zice in ultima vreme – „eveniment «pi-ar»“/„PR event“!), conferentiarul, sosit din Tara Lalelelor, a
exprimat rezerve serioase fata de ritmul prea lent al alinierii noastre la standardele Uniunii
Europene, avansind pina si ipoteza ca am putea fi aminati sau chiar respinsi de catre Comunitatea
continentala. In discutia care a urmat, majoritatea participantilor romani, la fel de necrutatori fata de
precaritatile reformelor din patrie, s-au aratat pesimisti.
Apoi a luat cuvintul un alt olandez, mai virstnic si mai intelept decit noi toti, pe deasupra cu o
indelungata experienta de consultant international, expert si raportor al Natiunilor Unite, al Uniunii
Europene s.a.m.d. Trebuie sa fie vreo cinci ani de cind isi petrece cea mai mare parte a timpului in
Romania, cind nu e plecat cu treburi prin lume sau pentru cestiuni personale in Olanda ori in
Caraibe. In ultima vreme calatoreste des in Georgia, ca membru al unei echipe internationale de
„monitorizare“ a evenimentelor de acolo. Desi sta mult in Bucuresti, il descoperi azi la Iasi, miine la
Timisoara sau la Cluj, dar si la Cimpia Turzii sau la Corabia, coordonind proiecte de asistenta
pentru administratia locala, pentru sistemul de justitie sau pentru presa. Stie – asadar – cum stau
lucrurile pe la noi. In lungile si repetatele noastre discutii, imi vorbeste mereu despre ritmul –
dimpotriva – extraordinar de rapid in care tara se schimba si priveste cu un optimism calm spre
viitorul imediat.
La „evenimentul“ cu pricina, cind intervine, zice cam asa: ca in viata lui a vazut multe (cred ca se
apropie de saptezeci de ani), de pilda in perioada in care Germania nu facea parte din Piata Comuna
si multa lume, in Franta sau in Olanda, spunea ca niciodata nemtii nu vor fi admisi; dupa care,
foarte curind, R.F.G.-ul (jumatatea capitalista de atunci) a intrat. A venit la rind Spania, pe care
statele occidentale bogate n-o vedeau deloc – dar deloc! – admisa in Comunitatea Economica
Europeana; avea sa fie curind primita, laolalta cu si mai saraca si mai inapoiata Portugalie. Cine-si
imagina in urma cu un deceniu sau chiar cu mai putini ani ca in 2004 un grup numeros de state foste
comuniste se vor alatura actualei Uniuni Continentale?! In consecinta, prietenul olandez ne asigura
ca prezenta noastra in „structurile euro-atlantice“ e fireasca si ca nimic nu poate intirzia Romania pe
acest drum.
Evident, are dreptate!…
Opinia publica, în conditiile reconstructiei democratice a societatii românesti, traverseaza ea însasi
o perioada complexa de schimbari, ale caror continut, dimensiune si forta persuasiva difera în
functie de o multitudine de conditii, factori sau manifestari.
Dinamica schimbarilor într-o societate care îsi cauta propriul model al redresarii si dezvoltarii,
propria identitate în procesul reintegrarii în comunitatea natiunilor europene, este impresionanta.
Apar si prolifereaza noi structuri internationale si organizationale, încep sa functioneze noi
mecanisme, paralel cu restrângerea actiunii celor vechi, se cristalizeaza orientari si directii noi în
strategiile pe termen scurt sau lung, se produc rupturi, dislocari si reorientari în spatiul politic, se
desfasoara, pe diverse planuri, demersuri de integrare în structuri economice, politice si militare
euro-atlantice, care repozitioneaza raportul national-international.
O asemenea miscare de anvergura genereaza si interogatii grave, la care opinia publica, asteapta nu
numai raspunsuri, dar si solutii. “Cât si pâna unde se pot sacrifica interesele nationale în procesul de
“europenizare” a României?” “ Saracia si degradarea calitatii vietii sunt fenomene acceptate
aprioric, ca o fatalitate de neînlaturat?” “Când se va rezolva problema coruptiei din România?” –
sunt doar câteva interogatii din setul generos de întrebari pe care le formuleaza, în prezent, milioane
de cetateni români.
Integrarea Euro-Atlantica a României este în prezent unul din subiectele cele mai mediatizate si
care prezinta un interes major pentru opinia publica.
Credinta împartasita de majoritatea responsabililor politici si formatorilor de opinie din România
este, de câtiva ani, aceea ca efortul de aderare la NATO trebuie considerat mai important si mai
urgent decât cel de integrare în U.E.
Integrarea europeana nu poate însa avea loc în absenta respectarii unor minime criterii de
convergenta economica si sociala. Caci integrarea europeana nu se joaca la nivelul imaginilor, ci la
cel al structurilor, nu este o problema de credibilitate politica, ci o chestiune de consubstantialitate
2. INTEGRAREA EURO ATLANTICA A ROMÂNIEI
2.1. Aderarea României la UE - elemente de strategie
1. Contextul istoric
România are legaturi traditionale cu Uniunea Europeana, fiind prima si singura tara din Europa de
Est care, înca din anii '70, a avut un cadru juridic bine definit în relatiile cu UE, iar în 1980 a
procedat la recunoasterea de facto a acestei grupari economice prin semnarea Acordului privind
crearea Comisiei mixte România-CEE. Totodata, o serie de factori obiectivi fac din UE principalul
partener comercial al României, respectiv: apropierea geografica, complementaritatea si potentialul
economic, precum si evolutia în timp a cadrului juridic.
Contextul istoric în care se încadreaza demersurile României vizând integrarea în structurile
comunitare se plaseaza sub semnul atât al schimbarilor profunde care au intervenit în societatea
romaneasca dupa 1989, cum ar fi: construirea unei societati democratice si instaurarea unei
economii de piata, cât si al "sfidarii"dihotomice la nivelul Uniunii Europene: necesitatea unor
reforme interne structurale, dublata de inevitabila sa extindere asupra tarilor europene ce subscriu
acelorasi valori democratice.
Logica duala a constructiei europene se regaseste pregnant în deciziile politice si documentele
programatice ulterioare semnarii Tratatului de la Amsterdam. Agenda 2000 a deschis procesul de
reflectie asupra ajustarilor structurale impuse de noile realitati ale unei Uniuni din ce în ce mai
integrata la nivel economic, politic si de securitate. Ca un corolar, Avizele Comisiei Europene
asupra tarilor asociate din Europa centrala si de est, evidentiind nivelul de pregatire al acestora în
îndeplinirea criteriilor de aderare, au constituit o baza realista si obiectiva pentru initierea procesului
de negocieri si aderare la Uniunea Europeana.
Concluziile Consiliului European de la Luxemburg au consfintit, printr-un consens istoric al statelor
membre UE, statutul de candidat pentru cele 10+1 state europene aflate în relatii de asociere cu
Uniunea Europeana. Caracterul cuprinzator si dinamic al procesului initiat la Luxemburg a fost
prezervat în etapele ulterioare (deschiderea Conferintei Europene, ca un cadru pan-european de
întarire a cooperarii interstatale; lansarea oficiala, la Bruxelles, în martie a.c., a procesului de largire
a Uniunii cu toate statele nominalizate la Luxemburg; demararea <<screening>>-ului examinarii
analitice a <<acquis communautaire>>).
Prin încheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeana (Acordul European), România s-a
angajat ireversibil pe calea integrarii europene. Strategia nationala de pregatire a aderarii României
la UE, adoptata la Snagov în iunie 1995, a jalonat etapele procedurale si actiunile ce urmau a fi
întreprinse în procesul de apropiere de structurile comunitare.
Constienta de deficientele si întârzierile semnalate în Avizul Comisiei Europene din iulie 1997,
România a accelerat ritmul reformelor economice si institutionale. Statutul de candidat la aderare
dobândit în urma Consiliului European de la Luxemburg si oficializat odata cu lansarea procesului
de negocieri si aderare la UE, din martie a.c., marcheaza un nou stadiu al relatiilor cu Uniunea si
implica asumarea de responsabilitati sporite în îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, în alinierea
la normele si practicile comunitare.
Parteneriatul de Aderare semnat de România constituie actualmente elementul-cheie al strategiei
consolidate de pre-aderare, enuntând principiile, obiectivele si prioritatile actionale si mobilizând
intr-un cadru unic toate formele de asistenta comunitara.
Aflata în faza de pregatire intensificata pentru aderare, România participa activ la procesul de
examen analitic al <<acquis communautaire>>, al carui obiectiv il constituie armonizarea legislatiei
interne cu normele comunitare.
Identificarea obiectivelor si a prioritatilor actionale ale României trebuie, deci, fundamentata pe
evaluarea realista a gradului de implementare a acestor criterii, având în vedere si concluziile
Comisiei Europene continute în Avizul din iulie 1997, reiterate în cadrul Parteneriatului de Aderare.
Astfel, sintetic, se considera ca România este pe cale sa satisfaca în integralitatea lor criteriile
politice, a facut progrese semnificative în crearea unei economii de piata viabile, desi aceasta
reclama eforturi substantiale în continuare. Dificultati majore se întâmpina, de asemenea, în
instaurarea unui veritabil climat concurential; totodata, nu au fost transpuse sau preluate elementele
esentiale ale acquis-ului comunitar, în special în domeniul Pietei Interne.
2. Principii
Uniunea Europeana constituie un cadru destinat sa faciliteze statelor membre realizarea obiectivelor
de politica interna si externa, cu respectarea si aplicarea consecventa a unor principii fundamentale
comune, pe care România si le asuma în totalitate:
* principiul statului de drept si al respectarii legii, cu stabilirea unui sistem legislativ uniform si
asigurarea protectiei drepturilor derivând din reglementarile comunitare;
* principiul respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului-norma juridica având
valoare universala;
* principiul statului-social;
* principiul pluralismului cultural;
* principiul subsidiaritatii.
3. Obiective
O abordare programatica a integrarii României în Uniunea Europeana trebuie sa se structureze
pornind de la premizele statuate la Consiliul European de la Copenhaga din 1993 drept criterii
liminare pentru dobândirea calitatii de membru al UE:
* stabilitatea institutiilor ce garanteaza democratia, statul de drept, drepturile omului, respectul fata
de minoritati si protectia acestora;
* existenta unei economii de piata functionale, precum si capacitatea de-a face fata presiunii
concurentiale si fotelor pietei din interiorul Uniunii;
* capacitatea de a-si asuma obligatiile ce decurg din calitatea de membru al UE, inclusiv aderarea la
telurile uniunii politice, economice si monetare.
Dobândirea statutului de membru al UE, intr-un orizont de timp cat mai apropiat, constituie o
prioritate absoluta a politicii românesti. Aspiratia României de a se integra în Uniunea Europeana
este expresia fireasca a identitatii de idealuri, valori si principii, a vocatiei sale de tara democrata,
profund ancorata prin traditii, cultura si civilizatie, în spatiul unic european.
Obiectivele majore ale României în perspectiva accederii în structurile comunitare vizeaza:
* consolidarea sistemului politic si a institutiilor democratice;
* crearea unui climat economic si social care sa ofere maximum de satisfactie si beneficii
cetatenilor ei;
* eficientizarea structurilor si mecanismelor economiei de piata;
* întarirea cooperarii politice, economice si culturale cu statele membre ale Uniunii Europene si cu
tarile candidate;
* consolidarea statutului României pe scena europeana si internationala în termeni de stabilitate si
securitate.
Atingerea acestor obiective este un deziderat national, ele constituind o necesitate obiectiva si nu
doar simple premize pentru integrarea în structurile europene.
4. Prioritati
In consonanta cu demersurile sustinute ale României vizând apropierea graduala de institutiile
comunitare, se impune definirea precisa a prioritatilor, a caror rezultanta fireasca o constituie
integrarea deplina si intr-un orizont de timp cat mai apropiat în Uniunea Europeana:
a. Realizarea proceselor de reforma.
- Ajustarea structurala la cerintele Pietei Interne a Uniunii si la politicile comune ale UE
- Alinierea la principiile, normele si actiunile Politicii Externe si de Securitate Comune
- Ajustarea institutionala si operationala si întarirea cooperarii cu statele membre si candidate în
domeniul Justitie si Afaceri Interne;
- O reforma structurala si functionala a administratiei publice, în vederea cresterii supletei,
eficientei si coerentei actului administrativ, reducerii birocratiei, eliminarii disfunctionalitatilor si
suprapunerilor de competente si sporirii gradului de compatibilitate cu administratiile din tarile
comunitare.
b. Dezvoltarea procesului de informare a opiniei publice românesti asupra Uniunii Europene, a
structurii si functionarii sale, asupra beneficiilor si costurilor ale integrarii europene a României,
precum si asupra demersurilor si actiunilor autoritatilor romane în acest sens.
5. Raportul cost- beneficii
Calitatea de membru al UE va avea un impact major asupra tuturor fatetelor vietii economice,
politice si sociale. Implicatiile economice vor fi precumpanitoare, insa se vor înregistra mutatii
radicale si în domeniile politic, de securitate, social si cultural.
Din perspectiva politicului, mecanismele de luare a deciziilor vor trebui reconfigurate, în sensul
unui transfer de competente catre institutiile comunitare; în acelasi timp insa, România va beneficia
de posibilitatea de a participa, în cadrul Uniunii, la complexele procese decizionale colective,
putând astfel sa-si promoveze si sa-si protejeze mai bine interesele.
2.2. Raportul Comisiei Europene privind progresele înregistrate de România
Comisia Europeana a prezentat, la 13 noiembrie 2001, în fata Parlamentului European noul Raport
Anual referitor la stadiul procesului de extindere a Uniunii Europene.
Comisia considera ca în lumina evenimentelor din 11 septembrie din SUA actualul proces de
extindere a Uniunii trebuie finalizat cat mai rapid posibil, fara a schimba insa criteriile sau
principiile afirmate pana în prezent. Ca o constatare generala toate statele aflate în procesul de
negociere au facut progrese importante în directia aderarii la Uniune.
Noutatea consta în viziunea mai precisa asupra scenariului extinderii:
* Pe parcursul presedintiei spaniole a Consiliului UE capitolele cu implicatii bugetare vor beneficia
de o atentie speciala; va debuta elaborarea primelor Tratate de Aderare;
* Pana la sfârsitul anului 2004, pana la 10 state candidate vor deveni membre ale Uniunii;
* Pentru celelalte state candidate la aderare Comisia propune deschiderea tuturor capitolelor de
negociere în 2002 si sa prezinte, cu ocazia difuzarii Raportului anual 2002, o strategie actualizata.
în cazul României actualul Raport Anual este de departe cel mai favorabil care a fost elaborat de
catre Comisie pana acum.
Criteriul politic este îndeplinit în continuare de catre România (evolutii pozitive în domeniul
sistemului de protectie a copilului, dezincriminarea homosexualitatii, consolidarea drepturilor
minoritatilor nationale, strategia nationala privind îmbunatatirea situatiei minoritatii roma). Comisia
subliniaza necesitatea implementarii consecvente în viitor a activitatilor de îmbunatatire a situatiei
copiilor institutionalizati si a minoritatii roma, precum si realizare demilitarizarii politiei si a
asigurarii independentei puterii judecatoresti.
Din punct de vedere economic se apreciaza ca România a facut progres semnificative în directia
crearii unei economii de piata functionale si, desi pe termen mediu nu va putea face fata presiunilor
concurentiale de pe Piata Unica, a luat masurile care ii vor permite dobândire în viitor a acestei
capacitati în conditiile în care se va mentine pe calea actualelor reforme economice. România a
înregistrat progrese în directia stabilizarii macroeconomice dar se mentin unele dezechilibre
economice mai ales în privinta ratei inflatiei, deficitului contului curent. De asemenea, trebuie
acordata o atentie sporita si implementarii programului convenit cu FMI, stabilirii disciplinei fiscale
si crearii fundamentelor juridice si institutionale ale unei economii de piata functionale.
In concluzie, Raportul Comisiei Europene din acest an recunoaste apropierea României de
momentul aderarii la UE, continuând abordarea initiata la Helsinki si apoi continuata si dezvoltata
la Nisa si Göteborg.
Acest Raport constituie o recunoastere implicita a faptului ca în conditiile în care ritmul reformelor
economice si al pregatirii pentru aderare va continua sa fie unul sustinut, data de 1 ianuarie 2007
poate fi apreciata ca fiind fezabila si realista pentru momentul aderarii la UE. De asemenea,
scenariul care pare sa fie agreat de Comisie în aceasta faza se suprapune, în linii generale, cu
programul/calendarul asumat recent de Guvern, care prevede: 2001 - prezentarea tuturor
documentelor de pozitie, 2002 - deschiderea tuturor capitolelor; 2004 - finalizarea negocierilor.
în conditiile în care începând cu Presedintia spaniola, scenariul propus de Comisie va începe sa
prinda contur (dupa aprecierea noastra, factorul decisiv în aceasta privinta va fi performanta noului
guvern de la Varsovia fata de integrarea europeana), obiectivul major al României este de a obtine,
în toamna anului 2002, un angajament similar din partea UE cu cel obtinut în toamna anului 2000
de tarile candidate mai avansate.
în acest context, în cursul anului 2002, Guvernul va trebui sa abordeze institutiile comunitare si
statele membre UE pentru a determina elaborarea, în cursul anului 2002, a unui "road-map"de pre-
aderare pentru România care sa permita solutionarea si închiderea tuturor capitolelor de negociere
pana la sfârsitul anului 2004.
In prezentarea Raportului Comisiei Europene privind România UE asteapta noua lege a finantelor
publice.
România a înregistrat anumite progrese în perioada analizata, în special în ceea ce priveste
consolidarea procedurilor bugetare si asigurarea cofinantarii în programele derulate cu sprijinul
fondurilor UE. Eforturi au fost realizate în contextul orientarii Legii bugetului pe 2001 pe programe
care sa aiba la baza prioritati nationale si sectoriale intr-un cadru macroeconomic multianual. în
plus, a crescut numarul ministerelor si agentiilor guvernamentale care au bugete bazate pe
programe. Legea bugetului pe 2001 asigura cofinantarea proiectelor si programelor care se
deruleaza cu finantare de la UE. Bugetul pe 2002 a fost depus la Parlament la începutul lunii
octombrie 2002.
Au fost facute progrese în ceea ce priveste dezvoltarea capacitatilor privind prognoza economica pe
termen mediu si pregatirea strategiei bugetare pe termen mediu. De asemenea, au fost facute
progrese considerabile în ceea ce priveste includerea în buget a fondurilor speciale.
In ceea ce priveste resursele proprii si infrastructura administrativa si, în mod special, masurile de
control a resurselor proprii, sectorul vamal si cel al administrarii taxelor se afla intr-un proces de
reforma în vederea cresterii capacitatii lor operationale si administrative. Aceste reforme implica
finalizarea procesului de informatizare, consolidarea sectorului de resurse umane si îmbunatatirea
organizarii interne. Acestea sunt, de asemenea, importante, în ceea ce priveste resursele proprii în
vederea asigurarii protejarii intereselor financiare ale UE.
Eforturi sunt necesare, în continuare, pentru a aduce principiile si regulile bugetare pe linia
standardelor general aplicate în Comunitatea Europeana. La acest proces ar trebui sa contribuie si
pregatirea unei noi Legi a Finantelor Publice.
Trebuie realizate legaturile dintre Planul National de Adoptie cuprinse în acquis si procedurile
bugetare. Trebuie dezvoltata capacitatea de a obtine o eficienta a cheltuielilor bugetare pentru a
îndeplini obiectivele politicii nationale si sectoriale în domeniu. în paralel, ar trebui continuat
procesul de ameliorare a previziunilor macroeconomice si a conturarii unei strategii bugetare pe
termen mediu. în plus, trebuie continuat si îmbunatatit procesul de definire si implementare a
procedurilor operationale de gestionare a fondurilor de preaderare alocate de Uniunea Europeana.
Numarul fondurilor extrabugetare trebuie redus.
Procedurile de selectare, monitorizare si evaluare a investitiilor publice si a programelor de
cheltuieli trebuie consolidate pentru a îmbunatati procesul de alocare a resurselor.
Coordonarea interministeriala a resurselor comunitare dirijata de Ministerul Finantelor Publice ar
trebui dezvoltata pentru pregatirea în vederea aderarii. Ministerul Finantelor Publice este
organismul central al administratiei statului responsabil cu politicile privind impozitarea si
functionarea corespunzatoare a vamii. Aceste functii sunt îndeplinite de Autoritatea Vamala si
Directia Centrala de Taxe. Institutul National de Statistica calculeaza resursele proprii ale României
pe baza produsul national brut. Sunt necesare în continuare eforturi pentru a aduce practicile
românesti aproape de standardele sistemului european de contabilitate. în prezent, nu exista
prevederi referitoare la impozitarea comertului si depozitarii zaharului, aliment care face parte din
resursele traditionale.
Frauda din sectorul TVA si taxelor vamale trebuie eliminata.
România are, înca, nevoie de îmbunatatirea capacitatii în ceea ce priveste calcularea produsului
national brut, a taxei pe valoarea adaugata si a documentelor vamale. Acestea trebuie sa se realizeze
intr-un mod transparent, controlabil si armonizat la acquis-ul comunitar. Capacitatea administrativa
de colectare si transfer a resurselor proprii catre bugetul Comunitatii trebuie implementata înainte
de integrare, ca si capacitatea de a furniza Comisiei raportari cu privire la situatia tuturor
categoriilor de resurse proprii. în ceea ce priveste controlul resurselor alocate de UE, România
trebuie sa continue eforturile de stabilire a instrumentelor eficiente în combaterea fraudei în sectorul
TVA si a taxelor vamale.
In vederea necesitatii unei coordonari la nivel central pentru a obtine colectarea eficienta,
monitorizarea, plata si controlul fondurilor catre si dinspre bugetul UE, capacitatea administrativa
trebuie îmbunatatita în contextul unor politici relevante în domenii precum controlul financiar,
sistemul de impozitare, agricultura, vama si politica regionala.
2.3. Aderarea la NATO
1. Argumente în favoarea aderarii României la NATO
România este o democratie pluralista functionala ce dispune deja de instrumentele principale ale
unei economii de piata si de un potential de crestere substantial. Noul Guvern roman s-a angajat pe
calea unui program de reforma radical, care vizeaza relansarea cresterii economice, combaterea
saraciei si somajului, refacerea autoritatii statului si a institutiilor sale, reducerea birocratiei
combaterea coruptiei si a criminalitatii, continuarea si accelerarea procesului de integrare în
Uniunea Europeana si NATO.
Progresele realizate în ultimii ani pe linia consolidarii democratiei si statului de drept confirma ca
România a asimilat si promoveaza principiile democratice si sistemul de valori împartasit de statele
membre ale Aliantei. Ireversibilitatea acestui curs va fi consacrata definitiv prin acceptarea
României în Alianta.
Primirea României în NATO, ar putea reprezenta o contributie importanta la stabilitatea si
securitatea Europei, cata vreme securitatea democratica reprezinta o investitie pe termen lung
instabilitatea continentului nostru si nu numai.
Edificarea unei Europe a securitatii si stabilitatii nu se poate realiza decât cu participarea tuturor
statelor care apartin acestui spatiu de cultura si civilizatie. România este parte la acest proces si
poate contribui pe mai departe la succesul lui.
Aderarea României la NATO, va oferi tarii noastre posibilitatea de promova modele efective de
cooperare cu statele vecine din Sud-estul Europei constituind un model credibil pentru statele în
tranzitie din regiune. România, prin prisma ponderii sale regionale datorata pozitiei geografice,
teritoriului, populatiei, potentialului sau politico-miltar etc., va spori – la nivel politic si militar –
capacitatea Aliantei de a preveni si gestiona crizele din regiune.
Europa de sud-est parcurge un proces dificil din punct de vedere al securitatii. România are sansa de
a fi un catalizator pentru îmbunatatirea relatiilor bilaterale ale tarilor din regiune, facilitând
comunicarea intre acestea si identificarea unor solutii durabile pentru rezolvarea unor potentiale
situatii de tensiune. Politica regionala promovata de România poate facilita, în continuare,
identificarea unui cadru de reconciliere si cooperare compatibil cu spiritul european.
Integrarea în Uniunea Europeană
ARTICOLUL 148
(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor
atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a
competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei
Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi
celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare
din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de
revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.
(4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea
la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).
(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter
obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene.
Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord
ARTICOLUL 149
Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adoptată în şedinţa comună a
Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi
senatorilor.
1. DEMOCRATIILE OCCIDENTALE. NECESITATEA SI PRINCIPIILE UNITATII EUROPENE

Refacerea europeana a fost sprijinita economic si militar de SUA, iar perioada razboiului rece a
consolidat apropierea statelor democratice vest-europene. Un moment foarte important este cel al
reconcilierii franco-germane realizata de presedintele Charles de Gaulle si cancelarul Konrad
Adenauer. Pe fondul patriotismului national se dezvolta solidaritatea, toleranta si constiinta
europeana.
2. UNIUNEA EUROPEANA(UE)
A. Scurta istorie a ideii de unitate europeana incepe in secolul XX cu accente puternice dupa cele
doua conflicte mondiale, concretizate prin crearea Consiliului Europei - 1949, si lansarea de catre
Robert Schumann si Jean Monnet in 1950,a ideii de cooperare si prosperitate economica comuna. In
1951 Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg creeaza Comunitatea Europeana a
Carbunelui si Otelului, transformat prin acordul de la Roma din 1957 in Comunitatea Economica
Europeana si devenit prin acordul de la Maastricht din 1993 Uniunea Europeana.
B. Principiile unitatii si integrarii europene sunt concretizate prin tratatul de la Amsterdam din
1999:
-reuneste religii diferite si state care au reconciliat dispute teritoriale seculare
- aderarea presupune acceptarea regimului parlamentar, garantarea libertatilor politice,
responsabilitate guvernamentala, liberalism economic, egalitate intre etnii si sexe
-acceptarea principiului subsidiaritatii in domeniul juridic(interesul comun este in detrimentul celui
national si poate fi impus ca mijloc extrem de UE) si transferul de suveranitate(prin norme de drept
comunitar)
C. Simboluri ale identitatii europene au fost bazate pe ideea constiintei comune si cuprind:
- steagul european, pe fond albastru cu 12 stele aurii dispuse in cerc
- imnul european, "Oda bucuriei"din Simfonia a-IX-ade Beethoven
- ziua Europei, 9 mai amintind de sfarsitul celui de al-II-lea razboi mondial
- moneda europeana, EURO
3. UNIUNEA EUROPEANA SI PROBLEMA STATELOR FOSTE COMUNISTE
'Perestroika' initiata de M.Gorbaciov in 1985 a dus la prabusirea comunismului(1989).reunificarea
Germaniei(1990). dezintegrarea URSS.Yugoslaviei si Cehoslovaciei. Noile democratii est-europene
aspirante la integrare europeana au dificultati pe calea reformelor economice, sociale si politice.
4. ROMANIA SI INTEGRAREA IN UE
Dupa 1989, dorinta de integrare a fost ingreunata de inertia si dificultatile liberalizarii,
democratizarii si privatizarii, ale edificarii statului de drept si respectarii drepturilor si libertatilor
cetatenesti. Acordul de asociere semnat la 1 februarie 1993, a intrat in vigoare in 1995, fiind urmat
de depunerea candidaturii de aderare la 22 iunie 1995, lansarea oficiala a negocierilor de aderare la
15 februarie 2000, inchiderea a 31 de capitole pana in 2004, semnarea tratatului de aderare la 25
aprilie 2005, cu orizont de aderare la 1 ianuarie 2007(realizat cu mentinerea clauzelor de
salvgardare pe agricultura, justitie si afaceri interne)
5. ROMANIA SI NATO
Dupa 1990, odata cu disparitia blocului comunist, al Tratatului de la Varsovia si cu disolutia URSS,
Romania a initia un nou orizont de securitate ce a cuprins in 1990initierea relatiilor diplomatice cu
NATO, in 1993 lansarea oficiala a ideii de aderare la NATO, participarea din 1996 cu trupe de
mentinere a pacii sub egida NATO in Bosnia-Hertegovina, Albania, Kossovo, Afganistan si Irak,
invitarea oficiala la convorbirile de aderare in 2002 si la 29 martie 2004 intrarea ca membru deplin
in NATO.
6. ISTORIA ALTFEL
Comunitatile Europene (plural, abreviat CE) constau in doua comunitati: Comunitatea Europeana
(singular, de asemenea abreviata CE; pana in 1993 era denumita Comunitatea Economica
Europeana, CEE), Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (abreviata CEEA sau Euratom),
Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului a fost de asemenea una dintre comunitatile
europene pana in 2002, cand a fost desfiintata. In mare, atributiile acesteia au transferate in tratatul
Comunitatii Europene. De la Tratatul de Fuziune (semnat in 1965, in vigoare din 1967) cele trei
comunitati au organe comune, printre care Comisia si Parlamentul.Comunitatile Europene sunt unul
dintre cei trei piloni ai Uniunii Europene.
Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) este o organizatie internationala
pentru securitate. Se concentreaza asupra prevenirii conflictelor, administrarea crizelor si
reconstructia post-conflictuala. Are 55 de tari participante din Europa, Mediterana, Caucaz, Asia
Centrala si America de Nord. Organizatia a fost creata in 1973 sub numele de Conferinta pentru
Securitate si Cooperare in Europa (CSCE). Negocierile privind crearea unei grupari de securitate
europene dateaza inca din anii 1950, insa Razboiul Rece a impiedicat obtinerea unor progrese
substantiale pana in noiembrie 1972 la Helsinki. Recomandarile rezultate in urma negocierilor,
'Carta Albastra', au conferit fundatia practica pentru crearea unei conferinte in trei faze, procesul
Helsinki. CSCE s-a deschis in Helsinki pe 3 iulie 1973 cu participarea reprezentantilor din 35 de
tari. Faza I a constat in atingerea unui consens in privinta Cartei Albastre. Faza a II-a a fost faza de
lucru, desfasurata la Geneva din 18 septembrie 1973 pana in 21 iulie 1975. Rezultatul Fazei a II-a a
fost Actul Final de la Helsinki, semnat de catre 35 de tari participante in ultima faza, a III-a, ce a
avut loc la Helsinki intre 30 iulie si 1 august 1975. Modul de lucru pentru imbunatatirea relatiilor si
implementarea Actului de la Helsiki a fost discutat si aprobat intr-o serie de sedinte desfasurate la
Belgrad (4 octombrie 1977 - 8 martie 1978), Madrid (11 noiembrie 1980 - 9 septembrie 1983), si
Viena (4 noiembrie 1986 - 19 ianuarie 1989).Prabusirea Cortinei de Fier a necesitat schimbare
rolului CSCE. Carta de la Paris pentru Noua Europa, semnata pe 21 noiembrie 1990 a marcat
inceputul schimbarii. La 1 ianuarie 1995, numele organizatiei a fost schimbat in OSCE.
Balcanizarea este un termen geopolitic folosit initial pentru descrierea procesului de
fragmentare/divizare a unei regiuni in regiuni mai mici care de multe ori se dusmanesc sau nu
coopereaza. Termenul a aparut dupa conflictele din secolul al XX-lea din Balcani. Primul proces de
balcanizare a fost considerat a fi razboaiele balcanice, iar termenul a revenit in forta in prim planul
vietii politice odata cu razboaiele din Iugoslavia.
Finlandizarea se refera la influenta pe care o are o tara puternica asupra politicii unei tari invecinate
mai mici.Acest termen, considerat in unele medii peiorativ, isi are originile in dezbaterile politice
vest-germane din deceniul al saptele si al al optulea al secolului trecut. Termenul a fost folosit in
Germania si alte tari membre ale NATO, exprimand procesul transformarii intr-o tara neutra a unei
tari care, desi isi mentine suveranitatea nationala, in politica externa este obligata sa actioneze de
asa natura incat sa nu deranjeze vecinul mult mai puternic. In principal, termenul se refera la pozitia
Finlandei vis-à-vis de Uniunea Sovietica in timpul razboiului rece, dar se poate aplica la fel de bine
si alte relatii internationale similare, precum cea a atitudinii Danemarcei fata de Germania intre
1871 si 1940.
7. CRONOLOGIE
Tratate care au marcat procesul de constituire a unei Europe unite:
Paris (18.04.1951): Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului.
Roma (25.03.1957/1.01.1958): Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea
Europeana a Energiei Atomice.
Bruxelles (8.04.1965/1.07.1967): Stabilirea institutiilor comune celor trei comunitati.
Maastricht (februarie 1992/1.11.1993): CEE este transformata oficial in U.E. in spatiul careia se
constituie o zona a liberului schimb.
Membri U.E.:
1951: Franta, R.F.G., Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg.
1973: Regatul Unit, Irlanda, Danemarca.
1981: Grecia.
1986: Spania, Portugalia.
1995: Austria, Finlanda, Suedia.
2004: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Cipru (doar
partea greaca).
2007: Romania si Bulgaria.
Integrarea euro-atlantica a Romaniei:
Dupa 1990: Tratate de prietenie semnate cu: Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Ucraina, Republica
Moldova; in pregatire, un tratat similar cu Rusia.
1993: Primirea in Consiliul Europei.
26.01.1994: Este primul stat european care adera la Parteneriatul pentru Pace.
01.02.1995: Se semneaza Tratatul de asociere la Uniunea Europeana.
Decembrie 1999: Decizia inceperii negocierilor cu Romania de aderare la UE (Helsinki).
23.11.2002: Romania este invitata sa adere la NATO, fiind primita la 02.04.2004.
23.04.2005: Se semneaza Tratatul de aderare a Romaniei la U.E.
Tarile europene primite in NATO dupa 1990:
12.03.1999: Polonia, Republica Ceha, Ungaria.
02.04.2004:Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Romania, Bulgaria.
8. DICTIONAR
Identitatea europeana: sentiment de apartenenta la Europa si la valorile acesteia, care cuprind
pluralismul, spiritul de toleranta, precum si mostenirea culturala comuna.
Reconcilierea franco-germana: razboaiele mondiale ale secolului al XX-lea au intre cauze si pe cea
tinand de tensiunile franco-germane. Reconcilierea franco-germana, ca premisa a pacii, a fost de
actualitate si in perioada interbelica; s-a realizat, efectiv, dupa al doilea razboi mondial, cand Franta
a devenit putere de mana a doua, iar Germania a fost infranta si divizata. Reconcilierea s-a facut,
practic, intre Franta si Republica Federala Germana. Procesul de globalizare (cresterea
interdependentei intre state), fenomen caracteristic al secolului al XX-lea, pune in evidenta faptul ca
valorile nationale sunt autentificate la nivel mondial. in aceste imprejurari, reunificarea Europei pe
baza reconcilierii franco-germane a fost o sansa in plus pentru cooperarea si confruntarea cu alte
spatii economico-culturale, cu lumea secolului al XX-lea.
Principiul subsidiaritatii: organizarea descentralizata a responsabilitatilor, in asa fel incat sa nu se
incredinteze niciodata unei unitati mai mari ceea ce poate fi realizat de una mai mica.
Standarde europene: cerinte necesare pentru integrarea in structurile europene, care pot fi masurate
si determinate in mod exact. Se refera la performanta economica, drepturile omului, institutiile
democratice, legislatie.
 Omul-fiinţă morală
Morala este prezenta in viata de zi cu zi a omului. Ea reprezinta o insumare a unor principii
rezultate in urma actiunilor sale, care il ajuta sa se integreze in societatea din care face parte. In
acest context, morala semnifica rezultatul interactiunii dintre om si mediul inconjurator, realizata pe
baza ratiunii. De asemenea, din punct de vedere stiintific, oamenii sunt considerati animale
evoluate. Singura diferenta dintre acestea o face ratiunea, care, in viziunea mea, se defineste prin
EXISTENTA, STIINTA/CUNOASTERE si VOINTA. Existenta consta in faptul de a fi viu si de a
avea simtiri, definite prin instinct. Aceasta se limiteaza la Cunoastere sau Stiinta, insemnand ca
omul este capabil sa recunoasca ceea ce se intampla in jurul lui, sa constientizeze simplitatea si
complexitatea lucrurilor, ajungand in final la Vointa, care semnifica rezultatul cunoasterii in – cazul
de fata.
Unii dintre filosofi vad omul ca o dualitate corp-suflet. Aceasta consta in faptul ca omul are doua
laturi: una interioara – accesibila numai lui, dar care nu este intotdeauna cunoscuta in totalitate de
sine ori de cei din jurul sau; si o latura exterioara – ce este vizibila tuturor, dar care nu este
intotdeauna menita sa aduca un avantaj laturii interioare. Intre aceste doua laturi se formeaza o
disconcordanta, intrucat latura interioara este reprezentata de suflet, considerat nemuritor si divin,
iar latura exterioara este reprezentata de corp, considerat muritor si in acelasi timp o povara pentru
suflet. Din punct de vedere religios, corpul induce la pacat, promovand placerile produse de
bunurile materiale, iar sufletul semnifica calea spre fericirea absoluta.
Anumiti filosofi au incercat sa explice aceasta dualitate in mod separat, pe cand eu consider ca
acestea doua – trupul si sufletul – sunt corelate intr-o stransa legatura, aceasta fiind de fapt definita
de subconstient. Se spune ca acesta isi da seama de ceea ce simtim noi in adancul sufletului, mai
ales cand suntem dominati de ratiune si nu vrem sa ne recunoastem sentimentele. Datorita acestui
fapt, consideram ca este mai bine din punct de vedere moral sa facem un anumit lucru sau nu, decat
sa ne ascultam instinctul sau vocea interioara, care este comandata de subconstient.
Acest instinct, daca teoria savantului Charles Darwin este adevarata, este mostenita de la animale,
care este foarte dezvoltat din punct de vedere al hranei, al setei si al reproducerii. La oameni, aceste
instincte sunt mult mai avansate, deoarece sunt corelate cu ratiunea, care ajuta la constientizarea
nevoilor si prin urmare, la punerea lor in aplicare, dar tinand cont de anumite conditii (morale sau
fizice).
Fiind o fiinta morala, inzestrata cu ratiune, omul isi stabileste un scop in viata, care inseamna mai
mult decat supravietuire – lucru valabil la animale. In general, acest scop se defineste prin cautarea
si gasirea fericirii absolute, care se manifesta diferit, in functie de mediul social in care traieste si se
dezvolta fiecare om.
Prin urmare, omul este o fiinta morala, libera si stapana pe propria-i viata, fiind astfel capabil sa isi
construiasca viitorul cum vrea, in masura in care isi permite si isi doreste acest lucru.
Ce gânduri ne trec prin minte când vedem imaginea unei căprioare devorate de lup?
Dar atunci când un tânăr sănătos şi robust se manifestă violent faţă de un copil sau un bătrân lipsit
de apărare? Putem învinovăţi pentru faptele lor, deopotrivă, şi pe lup şi pe tânăr?
Ar fi ridicol să acuzăm de imoralitate lupul înfometat care sfâşie căprioara, întrucât acesta este
modul lui firesc de a se hrăni, de a supravieţui. Animalele se supun instinctelor, sunt „programate",
nu au capacitatea de a decide, de a alege între bine şi rău. Ele sunt, deci, în afara moralităţii. Spre
deosebire de animal, tânărul despre care vorbim este o fiinţă raţională, are capacitatea de a aprecia,
de a discerne între bine şi rău. El ar fi trebuit să nu se lase pradă impulsurilor sale, să reziste prin
voinţă tentaţiei de a deveni violent, chiar dacă, să presupunem, copilul în cauză era vinovat de
săvârşirea unei fapte rele. Voinţa tânărului nu a fost însă suficient de puter-nică pentru a-şi putea
învinge pornirea agresivă. Fapta lui este imorală!
Morala reprezinta un ansamblu de aprecieri asupra binelui şi a răului, a cinstei şi necinstei etc, pe
care individul sau grupul uman le face in legătură cu actele umane.
Voinţa = proces psihic de organizare a activităţii în vederea înfrângerii anumitor obstacole,
activitate orientată către realizarea unui scop propus (conştient).
Viaţa morală presupune, deci, educarea voinţei!
Educându-ne voinţa, vom putea să ne stăpânim mai hi ne, vom putea (controla) ţine sub control
pornirile noastre agresive.
În concluzie, vorbim despre moralitate doar în cazul oamenilor, nu şi al animalelor.
Omul nu poate trai nici o clipa inchis in prezent. El nu e satisfacut niciodata prin ceea ce ii da
prezentul. El spera la ceva mai mult de la viitor. El spera ca poate scapa de greutatile prezente, in
viitorul mai apropiat sau mai departat; sau ca va ramine in fericirea prezenta. El se transcende
mereu spre viitor. Niciodata nu socoteste ca a ajuns la capatul drumului, ca are totul si pentru
totdeauna in prezent. Chiar despre moarte nu crede ca va incheia existenta lui. El aspira spre
absolut, care nu-I poate fi dat in viata pamanteasca. Aceasta il face sa vada in ea si ceva pozitiv.
Omul crede ca va ajunge la absolut trecand prin moarte in viata aceasta, in care nu afla absolutul.
Astfel, nu mai asteapta numai cu frica, ci si cu nadejde. Astfel, nu mai asteapta numai cu frica, ci si
cu nadejde. Nadejdea sadita in fiinta lui nu-l lasa sa admita ca fiinta lui e destinata unui sfirsit total
prin moarte. Heidegger, care a analizat o seama de trasaturi existentiale ale fiintei omului, n-a vazut
si trasatura existentiala a nadejdii. De aceea a conchis ca omul este o "existenta spre moarte". Se
poate spune ca omul este o existenta spre moarte, daca se are in vedere existenta lui pur
pamanteasca. Dar nadejdea nu poate admite ca existenta pamanteasca e singura pe care o are omul.
Omul nu e numai cit se vede. Nadejdea nu se limiteaza la cele ce se vad si se pot avea in viata
aceasta. Aceasta arata ca transcenderea traita de om nu e o simpla transcendere spre un viitor al
vietii sale pamantesti, ci o transcendere adevarata spre existenta sa de dupa moarte, in unire cu
Absolutul. Iar Absolutul pe care spera ca-l poate satisface deplin nu poate fi gasit in lumea aceasta.
De aceea omul este stapinit de aspiratia spre o adevarata transcendere, deci spre o transcendere care
nu merita acest nume cand se limiteaza la trecerea de la o clipa la alta in viata pamanteasca. Omul e
stapinit de aspiraţia spre absolut; el vrea transcenderea spre absolut.
Camus socoteste nadejdea ca o amagire nerealista. Lumea ni se reveleaza ca o absurditate
nerationala si prin faptul ca nu ne indreptateste la nici o nadejde. Trebuie sa acceptam lipsa de
nadejde ca cea mai realista atitudine.
Dar implinirea nadejdii nu trebuie sa asteptam sa ne vina din lumea exterioara. Mai este si o alta
existenta superioara lumii.
Daca am nadajdui numai intr-un viitor pamantesc, am accepta ca va fi produsul exclusiv al unor
forte, al unor legi ce nu depind si de noi. In zadar socoteste Camus ca renunta de a vedea o anumita
lege in lume. El vede o lege asupra căreia omul nu are nici o putere. El admite o oarecare nadejde in
implinirea unor dorinţe pamantesti, legate de trup. Dar nu admite o nadejde a unei vieţi viitoare,
ridicata la alt plan decit al satisfacerilor pur materiale si trecatoare. Moartea are ultimul cuvint. De
aceea lumea e absurda.
Existenta spiritului fiind pentru om o evidenta de care nu se poate face abstracţie, el e indreptatit sa
recunoasca si speranţa unei vieţi viitoare după moartea trupului. Identitatea si unicitatea omului nu
se reduc la trup. Sau au foarte putin izvorul in trup. E mai raţional pentru om sa creada ca spiritul,
de care e legata identitatea sa, la care tine, nu dispare o data cu trupul
Mai e de observat ca nadejdea e dorinţa unei persoane de a vedea implinite anumite bucurii ale ei de
alte persoane. Iar cum aceste impliniri nu se realizeaza deplin in lumea aceasta, nadejdea se
indreapta spre viata viitoare si implinirea omului.
Si in orice caz, omul e o fiinta deschisa mereu spre viitor, neputind cugeta niciodata ca a ajuns la
sfarsitul existentei sale. El e o fiinţa in mişcare neincetata spre viitor, spre o viata de fericire fara
sfarsit. Nu se opreste niciodata din aceasta mişcare in spiritul sau, nici chiar pe patul de moarte.
Mişcarea lui e spre o vesnicie fericita. Aceasta e ţinta lui. Fara mişcarea spre aceasta ţinta, existenta
omului nu se poate concepe. Omul ar fi fara aceasta miscare nu numai inert sau mort spiritual, ci si
nerational. De aceea spune Sf. Maxim Marturisitorul ca vointa e miscarea rationala a fiintei
omenesti sau miscarea fiintei rationale umane, chiar daca omul ii da o directie stramba ratiunii de
care e imprimata vointa lui, sau vointa de care e imprimata ratiunea lui. Animalul nu arte grija si
nadejde, pentru ca nu e deschis spre viitor, viitor fara sfirsit, pentru ca nu e rational. In cazul in care
omul foloseste drept ratiunea ce se manifesta in vointa lui, el pune nadejdea in grija celor
pamantesti in slujba nadejdii vietii vesnice; grija lui devine grija de pregatire pentru dobindirea ei.
Inrudita cu grija e si frica de un viitor nefericit. Deci si prin aceasta omul e deschis viitorului. Si
aceasta il ajuta sa-si pregateasca un viitor fericit.
In fond, omul urmareste fericirea eterna. Dar fericirea nu se gaseste in gustarea singuratica a unor
bunuri materiale sau spirituale (in sanatate, belsug de hrana, orizont larg de cunoastere etc.), ci in
comunitate cu altii sau cu alte persoane. Nu poti avea bucurie de nimic in mod separat total si
definitiv de ceilalti oameni. Nu te bucura belsugul de hrana cand esti singur. Nu-ti trebuie nici viitor
in singuratate. Cand esti singur in mod total si definitiv nu-ti mai trebuie nimic. Bucuria prezenta si
viitoare sta in mod principal in comuniunea cu altii: "Iata acum ce este bun si ce este frumos, fara
numai a fi fratii impreuna"(Ps., 162, 2). Persoana altuia e izvorul vietii mele, ea e insasi viata mea,
cand mi se comunica cu iubire totala; bucuria de a ma putea comunica ei, de a primi ea sa i ma
comunic este si ea viata mea. Poate ca aceasta e cea mai proprie definitie a persoanei: izvor de viata
pentru altul si bucurie de viata primita de la altul. Aceasta o indica totodata ca mister cu neputinta
de inteles vreodata complet si de a se epuiza. Dar numai Dumnezeu, comuniune desavirsita de
Persoane, poate sa mi se daruiasca in mod desavirsit, ca sa ma daruiesc si eu, poate hrani si
persoana semnului meu cu o iubire care s-o faca sa mi se comunice total. Dumnezeu in sensul
acesta supremul mister, misterul iradiant de viata nesfirsita si de lumina inepuizabila. Nicaieri in Sf.
Scriptura nu se spune ca fericirea omului consta in altceva decit in vederea lui Dumnezeu, care
cauta cu iubire la om. Numai persoana poate iradia viata si deci poate da altuia fericirea. Numai
persoana poate primi alta persoana ca viata inepuizabila si neconfundata cu sine. Nu din lucruri si
din valori spirituale abstracte traite in izolare se hraneste viata plenara sau fericirea omului, ci din
alta persoana. Dar numai intr-o suprema persona poate iradia toata viata sau fericirea fiintelor
umane, care au fost create ca persoane pentru a putea fi in continuare cu Dumnezeu cel personal si
intre ele.
Cuvantul "fericire"pare oarecum pretentios, dar deasa lui folosire arata ce el trebuie sa aiba
acoperire, ca ea este experiata macar in franturi de catre om si ca e experiata fie macar in frinturi in
comuniune cu alta persoana. Fiecare isi da seama ca fericirea sa nu depinde numai de el. De aceea,
trebuie sa existe o realitate personala capabila de atita iubire, de atita daruite incit sa poata da
fericirea deplina si vesnica tuturor. Fara Dumnezeu cel personal omul nu poate gasi fericirea deplina
dupa care inseteaza. Viata lui fara El e mai mult moarte decit viata. Comuniunea exclusiva intre
oameni produce o fericire foarte ambigua. De aceea, spune psalmistul: "sa nu intorci fata Ta de la
mine, caci ma voi semana celor ce se pogoara in groapa"(Ps. 142, 7). Iubirea lui Dumnezeu
manifestata in comuniunea treimica desavirsita de Persoane e fericirea Lui, dar ea explica si iubirea
Lui fata de mine si a mea fata de El. Dar iubirea aceasta e izvorul iubirii mele fata de oameni. Ba
atunci cand castig iubirea lor prin iubirea mea simt in ea chiar iubirea lui Dumnezeu si fericirea
mea. Sf. Ap. Ioan spune: "Cel ce ma iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu. Caci Dumnezeu este
iubire"(I> Ioan, 4, 8). El poate sa speculeze despre Dumnezeu, dar nu-I simte prezenta iubitoare.
Poate sa spuna chiar ca-L iubeste, dar daca nu-i iubeste pe oameni, nu-L iubeste real nici pe
Dumnezeu, si nu simte nici iubirea lui Dumnezeu in el (I Ioan, 4, 20). De aceea, chiar si in iubirea
neezitanta de oameni traieste cineva iubirea fata de Dumnezeu, si deci iubirea lui Dumnezeu fata de
sine. Astfel, chiar in iubirea neezitanta de oameni traieste intilnirea cu Dumnezeu. In iubire nu-l poti
desparti pe Dumnezeu de oameni, nici viceversa. Dar e necesar ca omul sa se ridice la constiinta
acestui fapt.
Sf. Apostol Petru vede la Schimbarea la fata a lui Iisus fericirea in a fi in mod statornic ei, cei trei
apostoli, impreuna nu numai cu Iisus, ci si cu Moise si cu Ilie, care stateau de vorba cu Iisus, a carui
fata straluceste ca soarele: "Doamne, bine este noua sa fim aici; daca voiesti voi face aci trei colibe:
Tie una, lui Moise una si lui Ilie una."(MT., 27, 4). E cea mai mare fericire sa fii in comuniune
desavirsita cu oamenii. Dar aceasta e nedespartita de comuniunea cu Dumnezeu. Pe de alta parte,
fiecare isi are coliba lui, adica ramane neconfundat cu ceilalti. Caci cum ar simtii altfel fericirea ca e
cu altul si cu Dumnezeu?
Prin oamenii iubitori si iubiti sau prin oamenii sfinti, se transcende cel mai usor la Dumnezeu, sau
Dumnezeu e transparent in gradul cel mai accentuat.
Numai castigind inima oamenilor, ceea ce nu se poate face fara a le face transparenta si simtita prin
noi bunatatea lui Dumnezeu, ei ne devin transparenti pentru Dumnezeu si medii active ale iubirii
Lui. Chiar in actul prin care ne aratam responsabili pentru ei lui Dumnezeu, ne facem si pe noi noua
si lor si-i facem si pe ei lor si noua transparenti lui Dumnezeu.
Mantuitorul a indicat nu numai fericirea ca tinta finala a omului, iar pe aceasta ca fiind una cu
comunicarea cu Dumnezeu si cu semenii, ci si citeva moduri concrete prin care omul poate ajunge
la aceasta fericire. Toate sunt moduri de deschidere iubitoare a inimii spre semenul nostru. Prin
aceasta vede omul pe Dumnezeu si se deschide Lui. Caci chiar daca unele din aceste moduri par sa
indice un raport direct cu Dumnezeu, totusi nici in ele intilnirea omului cu Dumnezeu in iubire nu e
despartita de intalnirea cu oamenii in iubire. Si chiar daca unele par sa indice ca iubitorul de oameni
isi gaseste fericirea in intalnirea cu omul iubit, nemintindu-se de Dumnezeu, intilnirea iubitoare cu
omul iubit nu e in afara intilnirii cu Dumnezeu.
Cand Iisus spune ca fericiti vor fi cei saraci cu duhul, ca a lor este Imparatia cerurilor, intelegem ca
imparatia aceasta va fi intalnirea celui smerit nu numai cu Dumnezeu, ci si cu oamenii fata de care
s-a smerit, deschizandu-le acelora inima, si prin aceasta si prin unirea lor cu aceia simtind intalnirea
cu Dumnezeu. Iar mangaierea ce o vor avea cei ce plang va fi de la Dumnezeu prin cei pentru care
au plans, precum Imparatia cerurilor ce o vor avea cei prigoniti pentru dreptate, o vor avea pentru ca
au fost prigoniti din cauza interventiei pentru dreptatea celor nedreptatiti, deschizindu-le prin
aceasta inima acelora si prin inima lor aratandu-li-se Dumnezeu. Din solidaritatea cu cei nedreptatiti
vom vedea setea lor de dreptate satisfacuta deplin nu de oameni, ci de Dumnezeu aratat prin aceia.
Mila de care se vor bucura cei ce au avut mila de oameni nu va fi nici ea propriu-zis mila de la
oameni sau numai de la ei, ci prin ei in mod deplin de la Dumnezeu. Iar cei blanzi vor mosteni
pamantul adevarat sau Imparatia cerurilor, care ii va hrani pe ei cu bunurile spirituale, nu numai de
la oameni, ci de la Dumnezeu prin ei, pentru ca au fost blanzi cu oamenii.
Cu Dumnezeu cel aducator de fericire se intilneste omul in sufletul sau inca de aici, pentru ca
sufletul sau s-a intilnit inca de aici cu Dumnezeu prin oamenii carora le-a aratat iubirea. Si fericirea
din suflet se revarsa pe fata lui, deci in trupul lui, coplesind greutatile si durerile carora le este
supus.
Sf. Grigorie de la Nazians numeste Imparatia cerurilor chiar Sfinta Treime, deci suprema
comuniune personala. Nu fiinta divina o vor contempla dreptii in viata viitoare, ci se vor hrani din
iubirea desavirsita a comuniunii Persoanelor Sfintei Treimi. Din iubirea Aceleia se va revarsa unda
iubirii peste oameni, care va realiza comuniunea intre ei, fericindu-I: "Si atunci, pe aceia ii va primi
lumina negraita si contemplarea Sfintei si imparatestii Treimi, Care-I va lumina mai limpede si mai
curat si se va uni intreaga, cu mintea intreaga. Pe aceasta singura o si numesc cu Imparatia
cerurilor". Iar sf. Maxim Marturisitorul precizeaza ca lumina iubitoare a Sfintei Treimi va umple de
dulceata si va veseli pe cei ce se vor intilni cu Ea si intre ei. "Aceasta dulceata ma va indulci si ma
va veseli, ca sa indrazensc sa unesc ale mele cu ale Ei, intelegind prin mine toata creatia rationala a
ingerilor si a oamenilor... Pe acestia ii va strabate cu totul Dumnezeu intreg, asemene sufletului...
Caci El ii va umple de slava si de fericirea proprie, dindu-le viata cea pururea fericita". Comuniunea
temeinica, isi face simtita prezenta in ingeri si in oameni, unindu-I prin aceasta pe toti: aceasta e
fericirea vesnica. Limba romaneasca are un cuvint special prin care exprima atirnarea fericirii nu de
posesiunea vreunor lucrari materiale sau a unor bogatii spirituale traite in izolare, ci de comuniunea
cu persoanele iubite, fericire care se hraneste din comuniunea intre Persoanele Sfintei Treimi. Este
cuvintul "dor". Limba greaca nu are decit cuvintul "dorinta", care se refera atit la bunurile
impersonale, cit si la persoane, sau "pofta"care se refera la lucruri. Nici alte limbi nu stiu sa aiba un
cuvint care exprima in mod deosebit asteptarea persoanei iubite. Numai "dorul"il arata pe om
asteptindu-si fericirea de la reintilnirea cu persoana iubita, nu din posesia individuala a unor bunuri
materiale sau sprituale. Cand se zice uneori "dor de tara", sau de satul natal, acestea sunt intelese ca
pline de persoanele iubite, sau de urmele sprirtuale lasate de acelea in ele.
Pot sa am cit de multe bunuri materiale sau spirituale. Daca nu le am impreuna cu persoanele iubite,
nu ma fac fericit. Numai in "dor"arata omul setea de transcendere reala a sa spre alta persoana iubita
absenta.
Dar persoana umana oricit e de dorita, dupa ce vine nu da toata fericirea asteptata celui ce a dorit-o.
Tinzind spre fericirea nemarginita, omul arata ca tinde spre Persoana absoluta, care are in sine
comuniunea desavirsita din veci cu alte doua Persoane si poate sa-I faca parte si omului de ea.
Ramine in noi, dupa intilnirea cu oricare persoana dorita, mereu un dor dupa o fericire deplina, pe
care n-ar putea-o aduce decit intilnirea netrecatoare cu Persoana care ne poate arata o iubire etern
atotsatisfacatoare, avind-o aceasta in Ea Insasi prin comuniunea din veci cu alte doua Persoane. De
aceea se vorbeste in limba romaneasca despre un "dor nestins", expresie care arata ca omul tinde
prin fire spre Persoana desavirsit iubitoare, Care sa poata satisface cu adevarat setea mereu
nestisfacuta de fericire a omului. Sf. Maxim Marturisitorul zice: "Cel ce a adus la existenta toata
firea cu intelepciune si a sadit in chip ascuns in fiecare dintre fiintele rationale, ca prima putere,
cunoasterea Sa, ne-a dat si noua, umilitilor oameni, ca un stapin preadarnic, prin fire, dorul de El,
impletind cu aceasta in chip natural puterea ratiunii, ca sa putem cunoaste cu usurinta modurile
implinirii dorului, ca nu cumva, gresind, sa nu nimerim la ceea ce ne straduim sa ajungem. Deci,
miscandu-ne potrivit acestui dor in jurul Adevarului insusi, si al Intelepciunii si al Cirmuirii ce se
arata tuturor in chip bine orinduit,suntem ajutati de aceasta sa ne silim sa ajungem la Acela spre care
am primit dorul".
Iar, in continuare, tot Sf. Maxim repeta ca acela la care se silesc oamenii sa ajunga, miniati de dorul
intiparit in firea lor este una cu adevarul. Cei ce si-au pregatit sufletul in acest scop, "se vor muta,
fara osteneala, dupa viata aceasta, la Adevarul viitor, care li s-a conturat lor bine inca din viata de
aici, prin intelesuri tot mai dumnezeiesti. "Caci dupa ce au luat aici chipurile Adevarului", li se va
adauga atunci "Adevarul descoperit".
Adevarul este Persoana sau Comuniunea personala suprema. Caci ea este existenta plenara,
existenta de sine si fara sfirsit, existenta vie si daruitoarea de iubire. Adevarul nu e un principiu
cugetat, o lege, o formula generala, pe care o putem face posesiune ratiunii noastre. Adevarul este
existenta suprema independenta de noi, care ne da viata si ne tine in viata, care e una cu viata de
Sine si in Sine si care singur are puterea sa creeze si sa sustina toate, dindu-le tuturor viata cu voia
Sa, nu silita de o lege sau de o putere care ar fi superioara ei, ci numai prin iubirea Sa libera (Ioan
14, 6). El e apa vie, dupa care fiinta omeneasca va inseta in veci, sau de care nu va socoti niciodata
ca s-a saturat (Ioan 4, 15). Numai intrucit omul este si el persoana dupa chipul Persoanei supreme,
care se comunica din veci altor Persoane, este si el adevar, putindu-se darui ca adevarata viata si apa
vie si el altora. Dar calitatea sa de chip al adevarului, atirnator de El si-o vede omul mai ales in
dorul nestins, sau in setea nestinsa dupa comuniunea cu cu alte doua Persoane supreme, ca si in
faptul ca in calitate de chip al acelei Persoane in comuniune cu alte doua Persoane supreme, nu are
viata decit in comuniune cu alte persoane.
Dumnezeu fiind comuniune intreita de Persoane este Adevarul si misterul viu atotcuprinzator sau
intregul mister al vietii lui din El, iarpersoana umana este si ea un mister viu, care nu se poate
cunoaste de alte persoane decit in primirea ei de catre acelea.
Omul are nenumărate trăsături sau calităţi. Omul este unica fiinţă înţeleaptă şi mai ales unica fiinţă
morală. Despre moralitate nu se poate vorbi decât la OM! Animalele nu pot fi morale sau imorale,
pe când pe oameni îi putem împărţi în două categorii: oameni morali şi oameni imorali. Oamenii
morali sunt cei ce cred în Dumnezeu, cei ce au credinţă şi aleg binele în faţa răului, adevărul în faţa
minciunii, dreptatea în faţa nedreptăţii. Oamenii aleargă după valorile morale, adică după: bine,
dreptate, cinste şi omenie. Din păcate, omenirea nu cunoaşte doar moralitatea. Există şi categorii de
oameni ce îşi aleg calea desfrâului, a minciunii, a urii şi a necinstei. Această categorie de oameni,
din păcate existentă în lume, este cea a imoralilor. De fapt, nu există o împărţire pentru totdeauna!
Poţi să fii moral până la un moment dat şi apoi brusc să devii imoral şi poţi să fii imoral şi să devii
moral prin voinţă şi credinţă în Dumnezeu.
Pentru că orice s-ar spune, la baza moralei stă iubirea-de semeni, dar mai ales iubirea creştină
Credinţa în Dumnezeu, în adevăr şi-n dreptate ne fac să fim morali şi să alegem calea binelui.
Normal, omul ar trebui să fie numai o fiinţă morală.
Păcatul originar, poate ne-a făcut să avem soarta lui Sisif şi să ne zbatem între moralitate şi
imoralitate.
Religia, istoria, literatura, muzica şi poezia ne pot conduce spre calea dreaptă a moralităţii.
Credinţa în Dumnezeu şi-n îndemnurile Bibliei sunt căile cele mai sigure spre a deveni fiinţe
morale. Blaise Pascal spunea că: „Omul este o trestie, dar o trestie cugetătoare!”
Filosoful şi scriitorul francez Andre Malraux spunea: „Secolul XXI ori va fi religios ori nu va
exista!” Soarta Sodomei şi Gomorei să ne stea mereu în faţă, a ceea ce înseamnă desfrâu şi
decădere, urmate de blestem. Omul trebuie să fie o fiinţă curată, cu teamă şi credinţă, mereu aplecat
spre altruism şi evlavie. Poate cel mai bine în literatura română a vorbit despre Dumnezeu şi
moralitate, marele poet Vasile Militaru, ce a murit în închisoarea comunistă de la Ocnele Mari. Din
credinţa – morală a acestui mare poet român, redau câteva versuri morale şi moralizatoare:
„Dacă cerul nu-ţi e-n suflet şi din inimă l-ai şters,
Nu-l mai poţi găsi, să-l cauţi în întregul univers.
Iar acel ce-şi pierde Cerul, pe-ale vieţii lui poteci
Nu mai e, sub veşnicie, decât un pierdut pe veci”.
KANT: PRINCIPIUL MORALITATII

Vechea filosofie greaca se impartea in trei stiinte: fizica, etica si logica. Aceasta
impartire este perfect conforma naturii obiectului si nu este nimic de ameliorat la ea
ci doar a se adauga principiul pe care se imtemeiaza. Pornind de la o clasificare a
cunoasterii rationale se constata ca aceasta poate fi materiala caz care priveste un
obiect oarecare, sau poate fi formala, si atunci ea (cunoasterea) se ocupa numai de
forma insasi a intelectului si a ratiunii, si cu regulile universale ale gandirii in general,
fara deosebirea obiectelor. Cunoasterea materiala, care are a face cu obiecte
determinante si cu legile caraora ele le sunt supuse. Aceste legi la randul lor sunt de
doua feluri: legile naturii studiate de catre stiinta numita fizica, si legile libertatii
studiate de stiinta numita etica in cadrul teoriei moravurilor.
Plecand de la intelepciunea morala, Kant doreste sa se elaboreze o filosofie morala
pura deplin curatata de ceea ce este empiric si apartine antropologiei. Cercetarea si
stabilirea principiului suprem al moralitatii are ca punct de plecare examinarea
acestui principiu de la izvoarele lui la cunoasterea comuna.
Morala se intemeiaza la Kant pe un principiu propriu si este in acest sens autonoma:
ea nu decurge la religie, dar conduce in mod necesar la aceasta. Filosofia morala se
divide intr-o etica a persoanei ca teorie a virtutii si o teorie a dreptului care are ca
obiect relatiile interpersonale. In viziunea filosofului, nu este suficient necesar sa se
recunoasca valabilitatea unei norme morale pentru a se actiona potrivit ei, ci insista
asupra distinctiei intre recunoasterea obligatiei morale si infaptuira efectiva a actiunii.
In prelegerile sale despre etica el invoca aceasta distinctie in termenii urmatori:”Daca
apreciez prin intelect ca aceasta actiune este buna din punct de vedere moral, mai este
inca o distanta foarte mare pana la infaptuirea actiunii pe care am apreciat-o in acest
fel. Daca insa aceasta apreciere ma indeamna sa si infaptuiesc actiunea atunci avem
de-a face cu simtamantul moral. Si nimeni nu va putea pricepe si nu va pricepe ca
intelectul va trebui sa aiba puterea de a ne pune in miscare; intelectul poate intradevar
sa aprecieze, dar a conferi acestei aprecieri puterea de a deveni un imbold care
indeamna vointa la infaptuirea unei actiuni de a intelege, aceasta este piatra de
incercare a intelepciunii.”
Principiul moralitatii in lucrarea lui Kant pleaca de la intemeierea principiului
moralitatii ca modalitate de intelegere a ei ducand in final la aplicarea acestui
principiu in practica. Problema intemeierii obligatiei morale ocupa o pozitie centrala.
Kant considera necesara nu fondarea eticii pe morala comuna, ci fondarea moralei
comune pe un concept de vointa pura, adica o vointa “care sa fie determinata cu totul
de principii a priori” si care sa apartina unei discipline aparte: “metafizica
moravurilor”, forma a “filosofiei transcedentale” adica a unei filosofii a “gandirii
pure” – pure nu in sensul logicii caci aceasta este lipsita de continut, ci a unei gandiri
pure a unor obiecte abordate intr-o maniera complet a priori; o gandire prin urmare
furnizoare de adevaruri necesare. “Caci Metafizica moravurilor – spune Kant –
trebuie sa cerceteze ideea si principiile unei vointe pure posibile si nu actiunile si
conditiile vointei omenesti in genere, care sunt luate in cea mai mare parte din
psihologie”.
1.DE LA FILOSOFIA POPULARA LA METAFIZICA MORAVURILOR
Kant critica fara menajament filosofia morala populara pentru caracterul ei eterogen,
dar mai ales pentru strategia de cerecetare filosofica gresit aleasa. Acestor filosofi nu
le-a trecut prin minte sa intrebe daca principiile moralei pot fi descoperite prin
cercetarea empirica a naturii omenesti sau in caz ca nu, daca nu ar trebui, poate, sa fie
cautate complet a priori si independent de orice elemente empirice in conceptele
ratiunii pure si nicaieri altundeva. In acest ultim caz, ar fi evident ca ei trebuie sa
separe aceasta cercetare ca filosofie pura practica, ca metafizica a moravurilor, si sa-
si satisfaca nevoia de popularizare filosofica numai dupa ce au dobandit in prealabil o
cunoastere exacta.
Lui Kant i se pare evident ca o asemena metafizica a moravurilor independenta de
orice cunoastere empirica este indispensabila din cel putin doua puncte de vedere. In
primul rand ea este fundamentul conceptual al oricarei cunoasteri precise si
sistematice a moralitatii si singura care poate explica strict caracterul necesar si
universal al legilor morale. In al doilea rand ea are indirect, si un rol regulativ: caci
dupa parerea lui Kant, reprezentarea pura a datoriilor sub forma legii morale va
exercita asupra “inimii” lui o inraurire morala mult mai sigura decat diferitele
experiente pozitive din campul empiric, si va deveni treptat o a doua natura a sa,
conferindu-i o siguranta in comportare pe care filosofia morala populara nu i-o poate
asigura.
Chiar daca aceasta moralitate pura nu s-ar exprima decat in mica masura sau deloc in
comportarea si actiunile oamenilor reali, ea e totusi terenul propice al legilor practice
“valabil nu numai pentru oameni, ci pentru toate fiintele rationale in genere si nu
numai in conditii contingente si cu exceptii, ci in mod absolut necesar”. Ratiunea
umana este impura, omul fiind un amestec de ratiune si inclinatii, prin urmare in
cazul omului, intotdeauna vointa sa nu este pe deplin conforma ratiunii. Vointa
oamenilor este determinata de scopuri, de dorinte, de inclinatii, in general nu doar de
principii rationale. Tocmai de aceea e nevoie de aceasta stiinta ca filosofie pura:
pentru a determina exact pentru ratiunea speculativa conceptul moral al datoriei.
Cu alte cuvinte, chiar daca aceasta moralitate pura nu s-ar exprima decat intr-o mica
masura sau deloc in comportarea si actiunile oamenilor reali, ea este totusi terenul
fertil al legilor practice in sensul tare al cuvantului “lege”, “ valabile nu numai pentru
oameni, ci pentru toate fiintele rationale in genere si nu numai in conditiile
contingente si cu exceptii, ci intr-un mod absolut necesar”.
Referitor la aceasta, B. Aune in Kant’s Theory of Morals, (Princeton University Press
1979, p. 35), comenteaza: “Ca majoritatea oamenilor, Kant era convins ca exista o
lege morala fundamentala care furnizeaza o norma sau un principiu pentru judecata
morala. Aceasta lege fundamentala este constrangatoare pentru toate fiintele
rationale, astfel spus, pentru toate fiintele capabile de gandire si rationare. Nu exista
nici o indoiala ca fiintele umane sunt supuse legilor morale, dar Kant insista ca daca
ar exista zei, ingeri sau chiar diavoli, ei ar fi constransi de asemenea de aceasta lege.
Daca nu i se conformeaza, acestia trebuie priviti ca imorali sau chiar pacatosi. Legea
morala ar fi de asemenea constrangatoare pentru agentii inteligenti de pe alte
planete…; dar ea nu este constrangatoare in raport cu pasarile, pestii, cainii sau
pisicile. Aceste creaturi atat de familiale noua pot fi blande sau periculoase dar ele nu
sunt niciodata bune sau rele in sens moral.”
Fiind vorba de “legi morale”, este firesc sa ne asteptam de la Kant sa le atribuie si
acestora caracteristicile distinctive ale tuturor legilor: necesitatea si universalitatea.
Or legile necesare si universale nu pot fi obtinute inductiv din experienta morala, din
pilde, exemple sau modele de comportament, tot asa cum adevarul necesar al legilor
fizice nu poate fi intemeiat inductiv. Singura lor sursa si intemeiere posibila ramane,
atunci, “ratiunea pura practica” printr-o sinteza a priori, sau asa cum se spune in
“toate conceptele morale” si “legile lor”, trebuie scoase din “ ratiunea pura” si expuse
pure si neamestecate cu ceva empiric; orice amestec empiric diminueaza valoarea
morala absoluta a actiunilor.
Nu trebuie sa cadem in greseala filosofiei populare de a deduce principiile moralitatii
din natura particulara a ratiunii umane, caci ele sunt valabile nu doar pentru om ci
pentru orice fiinta rationala in genere. Ratiunea umana este prin excelenta impura,
omul fiind un amestec de ratiune si inclinatii; prin urmare, in cazul omului,
intotdeauna vointa sa nu e pe deplin conforma ratiunii. Tocmai de aceea e nevoie de
aceasta stiinta ca filosofie pura, pentru a determina exact pentru ratiunea speculativa,
conceptul moral al datoriei.
2.VOINTA BUNA SI IMPERATIVELE RATIUNII
Kant doreste sa explice ce inseamna “bun” in sens practic, si ce inseamna legat de
aceasta “trebuie” sau “ imperativ” formuland o teorie a imperativelor in general si
caracterizand imperativul moral si binele moral.
Plecand de la conceptul de “fiinta rationala”, se poate definii o “fiinta nerationala”.
Fiinta nerationala este un lucru care actioneaza dupa legi. Prin contrast,o fiinta
rationala e distinsa de faptul ca poseda facultatea de a actiona conform reprezentarii
legilor, conform unor principii rationale. Aceasta facultate specifica se numeste
vointa.
Vointa este facultatea de a se determina de sine insasi la actiune, in conformitate cu
reprezentarea unor anumite legi.
Ratiunea practica este facultatea care trebuie sa exercite o influenta asupra vointei;
cum deci legile morale sunt produsul ratiunii practce, vointa nu este altceva decat
ratiune practica.
Exista fiinte cum sunt oamenii, care sunt numai partial rationale (vointa lor este
determinata de scopuri, dorinte, inclinatii, nu numai de principii rationale). In cazul
acestora putem distinge principii subiective (principii conform carora se actioneaza in
situatii particulare pe care agentul le poate respecta sau nu) si principii obiective
(conform carora agentul partial rational ar accepta cu necesitate daca ratiunea sa ar
avea un control total asupra inclinatiilor). Un asemenea principiu obiectiv se numeste
lege practica.
In cazul fiintelor partial rationale, legile obiective ale ratiunii practice determina
vointa lor prin constrangere, caci “vointa lor nu e pe deplin buna”, nu asculta
intotdeauna de aceste legi, ea fiind atrasa si de inclinatii. In acest caz, ceea ce pentru
fiinta complet rationala e principiu obiectiv, pentru o fiinta partial rationala e
principiu subiectiv si contingent.
Dimpotriva, in cazul fiintelor complet rationale, principiile obiective sunt
manifestarea necesara a vointei si aceasta este o necesitate obiectiva. Ele actioneaza
cu necesitate conform principiilor obiective.
Cand un principiu e reprezentat ca fiind constrangator pentru vointa (nu pur si simplu
necesar), el e numit porunca a ratiunii. Formula poruncii e imperativul (trebuie).
Imperativul are sens doar pentru fiintele partial rationale. Toate imperativele sunt
prefixate de un “trebuie”. El este expresia relatiei de constrangere care are loc intre
un principiu recunoscut ca obiectiv si o vointa partial rationala. “Toate imperativele
vizeaza o vointa partiala rationala sau partial buna. Imperativele spun ca ar fi bine sa
facem sau sa nu facem ceva, dar ele o spun unei vointe care nu intotdeauna face ceva
pentru ca isi reprezinta ca e bine sa o faca. Imperativele nu sunt decat formule pentru
a exprima raportul legilor obiective ale volitiei in genere fata de imperfectiunea
subiectiva a vointei unei fiinte rationale sau alteia, de exemplu a vointei omenesti”.
Bun din “vointa buna” inseamna “ceea ce determina vointa in mod obiectiv, adica din
principii care sunt valabile pentru orice fiinta rationala” spre deosebire de “placut”
care inseamna ceea ce determina vointa din cauze subiective. Prin urmare, dupa Kant,
o actiune in acord cu principiile obiective va fi buna, nu doar obligatorie sau corecta.
3. IMPERATIVUL CATEGORIC
Imperativele sunt de doua feluri: ipotetice si categorice.
Imperativele ipotetice au forma: Daca vrei …, atunci trebuie sa…. Ele ne obliga sa
facem actiuni care sunt bune ca mijloace. Imperativele ipotetice sunt de doua feluri:
Imperatuive ale abilitatii care se referat la mijloacele necesare atingerii unui scop
posibil pentru unele fiinte umane, variabil de la o persoana la persoana sau la aceeasi
persoana in momente diferite. Imperativele abilitatii dau nastere la actiuni “bune” in
sens de abile sau eficace.
Imperative ale prudentei. Aici scopul e voit cu necesitate de toate fiintele rationale
umane; prin urmare e vorba de un scop special pe care nu doar il pot avea unii
oameni ci il au cu necesitate toti, caci tine de natura lor.
Imperativele categorice sunt nonipotetice (fara “daca…”). Ele sunt respectate cu
necesitate de orice fiinta rationala si ceea e esentialmente “bun” in actiunea antrenata
de ele provine din dispozitia mentala care cauzeaza actiunea, independent de
consecinte.
Imperativele categorice sunt judecati sintetice. Ele determina in mod necesar vointa,
sunt “porunci neconditionate” de scopuri variabile, deci nu sunt empirice si nu pot fi
intemeiate inductiv prin experienta, ci numai a priori. Kant isi propune fixarea intr-o
formula unica a continutului imperativului categoric (imperativului moralitatii).
Continutul unui imperativ categoric nu este dat de scop. Acesta ne cere sa actionam in
conformitate cu o lege, valabila pentru o fiinta rationala, deci obiectiva. In sens
general, acest “trebuie” de tip categoric ne cere ca in calitate de fiinte rationale sa fim
capabili sa universalizam consistent maximele actiunilor noastre.
Celebra formula kantiana a Imperativului Categoric este: “Actioneaza numai conform
acelei maxime prin care sa poti vrea totodata ca ea sa devina o lege universala”
Kant vorbeste despre imperativul categoric si la plural, de aceea interpretarile acestei
legi sunt multiple. Comentatorii disting in textul lui Kant o mai mare diversitate de
formulari. Formula imperativa de mai sus nu este singura ipostaza in care ar trebui sa
apara imperativul categoric al lui Kant.
Potrivit lui V. Muresan, acestea ar fi in numar de patru, si sunt rezultatul distinctiei
dintre planul transcedental sau inteligibil si planul empiric sau sensibil al analizei:
1.Imperativul categoric sensibil, sau ceea ce numeste Kant “imperativele datoriei”,
“datorii reale”, “legi obiective ale ratiunii”, adica acele “legi morale universale” care
se deduc direct din principiul unic al moralitatii. Imperativul categoric sensibil
semnifica faptul ca daca ratiunea ar controla in intregime vointa, atunci actiunea s-ar
produce potrivit acestei reguli.
2.Formula Imperativului Categoric. Imperativul categoric enunta doar in genere ce
este obligativitatea la nivel general ca “schema de lege”, adica fara a fi legat de vreo
maxima concreta sau defineste legalitatea in genere.
3.Principiul Cauzalitatii prin libertate poate fi formulat astfel: O vointa absolut buna e
aceea a carei maxima poate totodata sa se aiba pe sine drept continut in calitate de
lege universala a naturii rationale. Pentru orice fiinta complet rationala vointa este
deja prin ea insasi in mod necesar conforma legii. Orice fiinta complet rationala are
vointa (sfanta) determinata de maximele inteligibile care sunt cu necesitate obiectiva
legi ale ei. Aceasta meta-lege a cauzalitatii prin libertate e o descriere a motivului
formal al vointei bune, deci e ea insasi o cauzalitate a ratiunii.
4.Imperativele categorice inteligibile, adica legile care determina cu necesitate vointa
sfanta: ele sunt legile morale inteligibile despre care vorbeste Kant cand se refera la
“judecatile sintetice a priori obiective”. Dat fiind ca lumea sensibila e o manifestare
fenomenala a lumii inteligibile, vointa sub aspect inteligibil trebuie conceputa si ea ca
temei al vointei sub aspect sensibil.
In viziunea lui Kant: “moralitatea proriuzisa a actiunilor chiar si cea a propriei
noastre conduite, ne ramane deci complet ascunsa. Raspunsurile noastre nu pot fi
raportate decat la caracterul empiric. Cat insa din ele este efectul pur al libertatii si cat
trebuie atribuit simplei naturi si greselii lipsite de vina a temperamentului sau unei
constitutii fericite a acestuia, nimeni nu cunoaste si deci nici judeca in mod absolut
just”. Tocmai de aceea, V. Muresan este de parere ca filosofia transcedentala practica
a lui Kant e in primul rand o teorie explicativa a datoriei morale si numai intr-un
singur sens indirect, secundar si imperfect ce se poate erija intr-un indrumar al
actiunii.
“Ea cere omului sa-si depaseasca in mod radical natura sa imperfecta si sociala;
numai in depasire omul descopera fiinta sa veritabila (se descopera pe sine), fiinta sa
morala, in fine fiinta sa rationala (practica)” (Hoffe, p. 133).
4. LIBERTATEA, CONDITIE SI LEGE MORALA
Lumea fenomenelor este in intregime supusa cauzalitatii naturale, respectiv unei
inlantuiri nesfarsite de cauze si efecte. In domeniul fenomenelor nu se poate gasi un
element care sa fie abolut neconditionat, respectiv sa se manifeste fara ca ceva din
afara lui sa-l determine a se manifesta in acest fel. Daca am renunta la ideea
idealismului transcedental conform careia toate lucrurile din experienta nu sunt decat
fenomene, si am adopta punctul de vedere potrivit caruia aceste lucruri exista in
realitate efectiv asa cum ne apar, am fi constransi sa admitem ca tot ceea ce face omul
este cauzat de ceva din afara sa si in acest fel nu am mai putea vorbi despre libertatea
omului si cu atat mai putin despre vreo responsabilitate a sa in raport cu actiunile
condamnabile ale acestuia. De aceea, pentru a vorbi despre responsabilitatea omului
in raport cu actiunile sale, trebuie sa i se recunoasca acestuia libertatea.
Kant afirma ca toate dorintele de la cele mai gregare pana la cele mai spirituale, sunt
de acelasi tip, izvorand din iubirea noastra de sine. Dorinta este o reprezentare, o
imagine mentala despre un anumit obiect a carui prezenta nemijlocita sau realitate ne-
ar procura placere. A admite libertatea drept criteriu absolut al moralitatii inseamna a
admite posibilitatea unei actiuni independente de orice finalitate sensibila, a unei
actiuni dictate exclusiv de gandire, respectiv de ratiune. Dar excluderea oricarui
element sensibil din conceptul libertatii atrage dupa sine desprinderea de tot ceea ce
este empiric deci si de subiectivitatea noastra concreta, si ridicarea acestuia intr-un
plan formal al ratiunii pure. Astfel incat daca vom admite libertatea ca o conditie
reala a moralitatii, singura posibilitate de a determina conceptul si sensul ei va fi cea
logica.
“Deoarece mai intai judeca fiecare act in parte, ratiunea poate deveni ea insasi o
cauza a actiunii, si anume o cauza libera. Libertatea in sens negativ ca independenta a
ratiunii fata de sensibilitate, nu poate duce la o libertate in sens pozitiv care sa
insemne pretentia ratiunii de a impune un mobil, un scop material exterior actiunii si
exterior sensibilitatii, pentru ca in acest fel am avea de-a face cu o eteronomie a
vointei, adica cu o supunere a acesteia unei instante exterioare ei” (Claudiu Baciu).
Singurul inteles pozitiv al libertatii se poate constitui asadar, doar in raport cu
sensibilitatea si anume intr-un mod formal. “ Deci – conchide Kant – aceasta
cauzalitate neconditionata si facultatea ei: libertatea, impreuna cu aceasta o fiinta (eu
insumi) care apartine lumii sensibile si care apartine totusi in acelasi timp lumii
inteligibile, nu au fost concepute numai vag si problematic, ci chiar cu privire la legea
cauzalitatii lor, determinate si cunoscute asertotic. Asfel se poate concepe pentru ce,
in intreaga facultate a ratiunii, numai practicul poate fi acela care ne ajuta sa depasim
lumea sensibila si ne procura cunostinte despre o ordine suprasensibila si o
conexiune, care insa, ce-i drept tocmai de aceea nu pot fi intinse decat atat cat este
necesar pentru punctul de vedere pur practic”.
In acest fel, ca ratiune a libertatii, legii morale ii revine intradevar o demnitate cu
totul speciala la Kant, in masura sa-i umple “sufletul cu mereu noua si crescanda
admiratie si veneratie”: prin intermediul ei interesul metafizic al omului poate capata
o satisfacere care sa nu mai fie o simpla iluzie sau un joc conceptual steril, ci sa
dobandeasca caracterul de certitudine.
 Valori, norme şi obligaţii moral-civice
Dintre toate aspectele formarii personalitatii, cel privitor la atitudinea morala si civica
ocupa un loc central, daca nu chiar prioritar. De ce? Pentru ca pe aceasta atitudine se
grefeaza intreg comportamentul individului. In al doilea rand, pentru ca aceasta
atitudine sau acest tip de comportament este un indicator al concordantei sale cu
normele morale si juridice ale comunitatii in care traieste persoana respectiv si la care
se raporteaza, in general, statutul sau social si chiar cel profesional.
Nu mai putin important este apoi faptul ca din punct de vedere valoric, normele
morale si prescriptiile juridice trebuie sa subordoneze toate celelalte valori
(profesionale, fizice, estetice, ecologice, etc.).
Familiarizarea de timpuriu a copilului cu sensul unor notiuni ca: bine-rau;
permis-interzis, minciuna-sinceritate; drept-nedrept; cinstit-necinstit s.a. reprezinta
piatra de temelie a unei conduite morale si civice reale, la care accede tanarul in
dezvoltarea sa.
Impletirea, fuziunea, conlucrarea, concordanta normelor cu cele juridice dau o nota
complementara celor doua aspecte ale conduitei si atitudinii noastre.
Asocierea comportamentului moral cu cel civic nu este nici intamplatoare, nici
fortata, ci dimpotriva. Nu poti fi moral fara sa respecti legislatiile, traditiile si valorile
unei societati si nu te poti comporta corect din punct de vedere civic daca nu te
conformezi principalelor reguli si valori morale, care guverneaza viata comunitatii
respective.
Formarea unei atitudini civice mai inseamna nu numai respectarea legilor si a ordinei
de stat, ci si promovarea intereselor generale, a binelui public, a unui spirit al
legalitatii si al apararii drepturilor si datoriilor cetatenesti, toate sintetizate in
constinta sociala si patriotica, fara ca aceasta sa fie una exclusivista, fanatica si
intoleranta. Dimpotriva, educatia civica preconizeaza si cultivarea unui
comportament de intelegere, de prietenie si de pace, de respect si ale altor grupuri
etnice, concordant cu dezvotarea unui stat de drept si democratic.
Accentul pus pe elementul final al educatiei morale, pe actul moral care-l apropie pe
individ de idealul social si moral il va ajuta pe fiecare tanar sa-si mobilizeze fortele
afirmarii si ale autoformarii in directia fericita a finalizarii cerintelor morale.
Libertatea individului valorizeaza actiunile conform principiilor etice si juridice,
adeziunea tinerilor – la cele care ne referim mai des – va primi un suport mai solid.
Imbinarea educatiei morale cu cea civica are si unele particularitati specifice. Pe
langa faptul ca este vorba despre doua laturi (aspecte) complementare, este de retinut
si momentul tranzitiei pe care-l parcurgem si care a adus in prim planul preocuparilor
pedagogice “valorile democratice” si necesitatea precizarii unor notiuni de interes
general cum sunt: libertate, independenta, toleranta, drepturi si datorii.
Plecand de la obiectivele educatiei morale si civice, continutul acestora este dat de
ansamblul valorilor si al normelor, constitutia si legislatia tarii si de experienta,
traditiile si cerintele statului nostru, pe care urmeaza sa le cunoasca, asimileze si
transforme in deprinderi si obisnuinte de conduita fiecare membru al comunitatii.
Contactul cu normele morale si cu legislatia tarii trebuie sa-l ajute pe tanar nu numai
sa le cunoasca si sa vibreze afectiv la descoperirea lor, ci sa-l determine sa opteze si
sa ia decizii ferme de a le transforma pe cele mai multe, daca nu se poate, in calitatile
caracterului sau moral, in principalele insusiri ale comportamentului si personalitatii
sale.
O problema specifica epocii de tranzitie, cu implicatii profunde in procesul educatiei
morale si civice, o constituie necesitatea combaterii unor consecinte ale fostului
regim si anume duplicitatea unui comportament, asa-zis moral, determinat de situatii
speciale, o morala in public, oficiala si alta in intimitate, personala. Educatia morala
si civica trebuie sa inscrie in programul sau de lucru lichidarea unui asemenea
fenomen.
Se impune sprijinirea tineretului in a determina o schimbare in sensul punerii in
valoare, cu mai multa fermitate, a valorilor reale, a drepturilor si libertatilor
individuale, a responsabilitatii, a sinceritatii, a sprijinului reciproc si a unui civism
elevat, trasaturi care sa asigure lichidarea fenomenului semnalat.
Educatiei morale ii revine misiunea sa ridice valoarea omului, a umanismului si a
civismului si sa faca din fiecare om o valoare suprema. Aceasta inseamna accentuarea
obligatiilor morale si civice, intarirea calitatilor care definesc profilul moral al unei
persoane, ca: demnitate, solidaritate, responsabilitate, incredere, toleranta, respect
reciproc, apararea binelui, a dreptatii, a cinstei etc.
Indiferent însă care este caracterul său orice copil are nevoie de protecţie, securitate, dragoste, hrană
bună şi o educaţie în spiritul valorilor morale, educaţie care ocupă un loc central dacă nu prioritar.
Pe această educaţie se grefează întreg comportamentul individului. Familiarizarea de timpuriu a
copilului cu sensul unor noțiuni ca: bine-rău; permis-interzis; minciună-sinceritate; drept-nedrept;
cinstit-necinstit etc., reprezintă piatra de temelie a unei conduite morale şi civice reale în forma lui
ca OM.
Educaţia moralităţii, a trecerii de la general la particular, de la abstract la concret, presupune
asigurarea în prealabil a unor repere pe care să se poată construi caracterul moral. O anumită
înţelegere, o minimă informaţie, o reală motivaţie, plus un climat favorabil funcţionării unei
moralităţi normale sunt condiţii obligatorii ale oricarui început.
Îmbinarea, acum, a educaţiei morale cu cea civică are şi unele particularităţi specifice. Pe lângă
faptul că este vorba despre două aspecte (laturi) complementare, este de reţinut şi momentul
tranziţiei pe care-l parcurgem şi care a adus în prim planul preocupărilor pedagogice „valorile
democratice ″ și necesitatea precizării unor noțiuni de înțeles general cum sunt: libertate,
independență, toleranță, drepturi și datorii și, mai ales, combaterea și lichidarea unor prejudecăți și
opinii greșite legate de religie, naționalitate, rasă, sex, clasă socială etc. Normele morale și juridice,
care garantează o conviețuire socială agreabilă și civilizată stau la temelia relațiilor sociale și a
exigenței oricărei comunități umane. Aceasta justifică începerea formării unui comportament moral-
civic de la vârsta copilăriei și implicarea totală a familiei în realizarea unui asemenea obiectiv
important.
Organizarea acestor elemente (cunoștințe, tradiții, experiențe etc.) în funcție de exigențele
comunității respective, într-un sistem și un program unitar, reprezintă conținutul cncret a procesului
de educație, eșalonat pe un număr de ani, în funcție de o serie de criterii (ani de școlarizare, tip de
școală, organizații ale tinerilor sau ale unor instituții cultural educative etc.)
Această complementaritate a elementelor de morală cu cele civice, raportate mereu la codul de
valori al comunității și asociată cu transformarea lor în modalități de răspuns la solicitările sociale
sau în trăsături stabile ale conduitei morale, reprezintă cadrul de bază al întregului proces educativ.
Contactul cu normele morale și cu legislația țării trebuie să–l ajute pe tânâr nu numai să le cunoască
și să vibreze afectiv la descoperirea lor, ci și să-l determine să opteze și să ia decizii ferme de a le
transforma pe cele mai multe, dacă nu pe toate, în calități ale caracterului său moral, în principalele
însușiri ale comportamentului și personalității sale.
Educației morale îi revine misiunea să ridice valoarea omului, a umanismului și civismului și să
facă din fiecare om o valoare supremă. Aceasta înseamnă accentuarea obligațiilor morale și civice,
întărirea calităților care definesc profilul moral al unei persoane, ca: demnitate, responsabilitate,
solidaritate, încredere, toleranță, respect reciproc, apărarea binelui, a dreptății, a cinstei etc.
Educația trebuie să-i ajute fiecărui tânâr, să-și dezvolte conștiința morală, să și-o pună de acord cu
faptele, cu exigențele colectivității și cu conștiințele altora.
Educația morală trebuie să se desfășoare în acord cu evoluția morală a individului și cu creșterea
exigențelor comunității căreia îi aparține, într-o concordanță deplină.
Procesul formării comportamentului moral-civic nu este simplu, uniliniar, neted, determinat numai
de explicarea, înțelegerea și asimilarea noțiunilor și normelor morale. Pe parcursul acestui proces
apar obstacole, stagnări, contradicții, generalizări pripite, nedumeriri etc. care se cer prevenite sau
învinse. Intervenția oportună și competentă a educatorului este necesară pe parcursul întregii
școlarități a unui tânăr. Conștiința morală se dezvoltă unitar, dar inegal sub influența condițiilor
existenței sociale. În procesul dezvoltării morale și civice are loc o restructurare continuă a
experienței personale sub influența conștientizării acestuia și invers, caracterul conștient se
adâncește pe baza unor numeroase fapte sprijinite pe valorile etice ale societății.
Metodologia educării morale și civice.
Două sunt aspectele importante din perspectiva pedagogică a procesului de formare a
comportamentului moral și civic al viitorului cetățean:
a) adaptarea sistemului de lucru sau a metodologiei educației moral-civice, particularităților de
vârstă și individuale și exigențelor comunității în care se formează tânărul și
b) asigurarea unei legături organice, a unicității între aspectul informațional și cel acțional, altfel
spus, între cunoștințele și convingerile morale și conduita reală (concretă) morală și civică. De fapt,
această separație între partea teoretică și cea practică este artificială și dăunătoare, pentru că în
realitate comportamentul moral se dezvoltă simultan, concomitent pe ambele laturi:informație-
acțiune, convingere-fapte, care în conștiința individului se reflectă unitar ca o expresie a
caracterului moral sau a moralității individului.
O constatare care se impune educatorului este că formarea unui comportament moral-civic fiind un
proces complex, delicat și de lungă durată, pretinde o metodologie și o strategie
corespunzătoare:complexă, variată, dinamică și adecvată numeroaselor componente care trebuie
formate și dezvoltate.
Să enumerăm principalele metode ce-i stau la dispoziție oricărui educator: povestirea, explicația
morală, prelegerea morală, convorbirea morală, conferințele și referatele cu caracter etic,
dezbaterile morale, problematizarea, studiul de caz, exemplul, exercițiul moral, aprecierea și
sancționarea sau aprobarea și dezaprobarea. Firește că abilitatea și măiestria educatorului îl vor
ajuta să adapteze fiecare procedeu sau metodă la specificul situației pe care o are de rezolvat.
Metodele verbale se îmbină cu cele practice într-o succesiune și alternare impuse de condițiile
concrete ale momentului și situației. Aprobarea și dezaprobarea se pot succeda ușor, după cum
metoda explicației poate urma un exercițiu, sau un exemplu sau analiza unui caz. Libertatea și
măiestria profesorului își spun aici cuvântul și își pun pecetea pe efectele intervențiilor sale
inspirate, oportune și competente. În acest domeniu calitatea de educator se manifestă mai pregnant
chiar decât în predarea unei lecții, deși orice profesor știe că asimilarea cunoștințelor, a valorilor și
normelor morale este insuficientă, dacă ea nu stimulează și aplicarea acestora în practică.
O dificultate greu de învins în procesul practicii educative o constituie prejudecata că asimilarea
cunoștințelor morale va duce, sigur, la conduita morală, precum și credința că formarea conștiinței
morale trebuie sa preceadă dobândirea unui comportament moral.
„Cunoașterea”, pentru a determina acțiunea, adică pentru a deveni factor motivațional dinamizator,
presupune o acceptare sau o aderare pe planul vieții afective, fără de care factorul cognitiv rămâne
neutru, ineficient sub raportul acțiunii. Abordarea concomitentă a tuturor laturilor educației morale
și civice, în funcție de particularitățile de vârstă ale interlocutorului, de natura noțiunii morale in
discuție și de contextul social în care se cere să acționăm, reprezintă o condiție fundamentală care
garantează succesul acțiunii. Conduita morală se exprimă în fapte și acțiuni ca o obiectivare a
conștiinței morale și, deci, formarea ei trebuie să parcurgă același itinerar.
Registrul metodelor mai bogat sau mai restrâns, determină, în parte succesul muncii educative.
Frecvența metodelor verbale nu trebuie să-l împiedice pe un educator să vadă amplele posibilități
ale exercițiului oral și, mai ales, necesitatea de a menține continuu un echilibru între metodele de
caracter predominant teoretic și cele practice, aplicative.
În folosirea acestor metode profesorul nu va uita nici un moment că în raportul dintre instruirea și
educația morală nu este o condiționare obligatorie și că numeroasele cunoștințe dobândite în cadrul
diferitelor obiecte de invățământ nu vor avea ecou pe planul conştiinţei sau al conduitei morale
decât dacă va face legături şi referiri la relaţia respectivă intermediată de trăirea afectivă a elevului
şi de voinţa de a traduce în practică normele morale şi civice.
Educatorul nu va uita nici un moment că această bogată metodologie va trebui să fie permanent
însoţită şi întărită de exemplul său personal, de atitudinea ireproşabilă din punct de vedere moral şi
civic în toate împrejurările. Uneori valoarea şi eficienţa unei metode este consolidată sau slăbită
tocmai de această atitudine personală a educatorului, judecata şi sfatul sunt prin natura lor inferioare
actului etic, aşa cum observa A. Plesu.
Două menţiuni se impun în finalul acestor consideraţii. Prima se referă la cadrul organizatoric al
educaţiei moral - civice şi care îl constituie procesul de învăţământ, ora de dirigenţie, jocul şi
activităţile extradidactice, fiecare dintre aceste forme având valenţe formative importante în cazul
utilizării şi exploatării lor cu abilitatea.
A doua se referă la necesitatea recurgerii sistematice la un mod de evaluare a nivelului educaţiei
morale şi civice a fiecărui elev, pentru a putea supraveghea şi dirija permanent acest proces cu
privire specială mai ales la realizarea unităţii dintre conştiinţă şi conduită. Să reţinem observaţia lui
P. Ţuţea – „Elitele morale sunt mai presus decât cele intelectuale pentru a-i încuraja pe elevi în
autoformarea lor moral-cetăţenească”.
Şcoala, la rândul ei, nu-şi va neglija funcţia integratoare a influenţelor diverşilor factori, asumându-
şi răspunderea pentru rezultate obţinute şi în acest domeniu. Generaţiile de tineri absolvenţi, cu un
profil moral-cetăţenesc evaluat, constituie un titlu de mândrie pentru orice Şcoală şi pentru întreg
învăţământul ţării noastre.
În încheiere, să amintim câteva recomandări de esenţa moral-educativă de natură să ţină treaz
interesul pentru acest aspect al conduitei noastre în relaţiile cu „ceilalţi”. Să se abţină de la
aprecierea morală a altora aceia pe care ei inşişi nu se judecă mai sever decât pe alţii, spune L.
Blaga. Normele morale pe care le acceptăm, dar nu le realizăm, sunt un fel de paraziţi ai conştiinţei.
Acestea sunt recomandări importante pentru tactul necesar educatorului în activitatea formativă
cu elevii.

Democraţie înseamnă guvernare de către popor; ea constă în echitate politică şi participarea tuturor
în procesul politic şi garantarea libertăţii individului.
Scopul învăţământului este acela de a pregăti cetăţenii pentru democraţie. Educaţia pentru
democraţie trebuie să înceapă cu o înţelegere clară a democraţiei însăşi.
Democraţia este mai mult decât o formă de guvernare; ea este, în primul rând, un mod de trăire prin
asociere, de experienţe comunicate şi împărtăşite. (John Dewey)
Cu alte cuvinte, democraţia este un mod de viaţă în care deliberăm în colectiv asupra problemelor şi
proiectelor pe care le împărtăşim. Democraţia este concepută ca un sistem în care deciziile sunt
luate de către aceia care vor fi afectaţi în mod direct de către deciziile însele.
Valoarea ideii de dezvoltare a capacităţii de acţiune democratică a tinerilor din şcoală nu poate fi
subestimată. Dacă Dewey şi filozofii pragmatici au dreptate, dacă, într-adevăr, învăţăm ceea ce
trăim prin propria noastră experienţă, atunci singurul mod care garantează rezervorul de sentimente
democratice în cultură este de a face din învăţământul public un centru pentru experimentarea
democraţiei.
O angajare democratică necesită o pedagogie care face mai mult decât să transmită în mod efectiv
moştenirea culturală, să lărgească corpul de cunoştinţe sau deprinderile profesionale. Ea trebuie să-i
înveţe pe elevi cum să gândească, cum să-şi organizeze propriile lor acţiuni în mod raţional, cum să
acţioneze ca cetăţeni competenţi şi cum să accepte, să valorifice şi să-i respecte pe ceilalţi. Ea
trebuie să dezvolte exerciţiul acestor capacităţi care sunt necesare pentru înţelegerea propriilor
interese, a intereselor altora şi pentru luarea deciziilor....Este de neconceput să ne aşteptăm ca
absolvenţii şcolii să se comporte în mod responsabil, atâta timp cât n-au învăţat să-şi exercite
judecata care stă la baza unui asemenea comportament şi atâta timp cât n-au practicat examinarea şi
alegerea unor cursuri alternative ale acţiunii.... Dacă vrem adulţi care să treacă dincolo de limitele
unei dependenţe personale, capabili de libertatea pe care o societate democratică le cere s-o
exercite, atunci şcoala trebuie să se îngrijească în mod explicit de dezvoltarea autonomiei
individului. (M.A.Raywid)
În ciclul primar o mare importanţă o are exersarea unor relaţii interpersonale de respectare a
demnităţii fiecărei persoane, respectul pentru adevăr, acceptarea vieţii în comunitate.
Elementul fundamental al problematicii educaţiei civice în ciclul primar este conceptul de viaţă
social-cetăţenească în ansamblul ei într-un stat democrat. Înţelegerea acestui concept se realizează
prin dobândirea unor noţiuni, cunoştinţe prin intermediul cărora copiii să înţeleagă diversele
manifestări de comportament civic în viaţa cotidiană (în familie, în şcoală, în societate, respectarea
semenilor, valoarea muncii legată de diferitele ocupaţii etc.) sau noţiuni care au în vedere
familiarizarea copiilor cu instituţiile statului, cu acţiunile acestora, cu structura de guvernare în ţara
noastră, cu locul ţării noastre între celelalte state ale lumii (drepturile şi obligaţiile omului ca
cetăţean, votul, preşedintele ţării, guvernul ţării, legile etc.).
Deci, prin activităţile civice se urmăreşte integrarea copilului ca cetăţean în realităţile în care
trăieşte, referinţa fiind instituţiile statului democrat din punctul de vedere al respectului faţă de stat,
faţă de ordinea de drept şi ordinea publică, al îndeplinirii corecte şi conştiincioase a obligaţiilor
civice.
Copiii au nevoie pentru dezvoltarea lor socială de imaginea şi înţelegerea instituţiilor statului şi a
îndatoririlor pe care le au în viaţa socială.
Tema relaţiei om-societate a cunoscut şi are variaţii multiple, de la protestul individului împotriva
societăţii, la liberalismul civic şi la apărarea societăţii, pentru ca în această perioadă să distingem o
diversitate de drepturi şi obligaţii ca sursă de dinamizare a evoluţiei istoriei. Din aceste categorii de
drepturi şi obligaţii, se pot detaşa cele ale copilului: dreptul la viaţă, la protecţie şi ocrotire socială,
dreptul la sănătate, la cetăţenie, şcolaritatea obligatorie, respectul faţă de natură, libertatea de
conştiinţă şi credinţă, fidelitatea faţă de patrie etc. Pe scurt, un ansamblu de drepturi şi obligaţii
civice, economice, sociale şi culturale, fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă sau de orice altă
natură şi situaţie.
Educaţia civică urmăreşte un tip de instruire şi de comportament proprii ce presupun un proces
psihologic de înţelegere şi apreciere a ceea ce este drept şi nedrept, permis şi interzis, legal şi ilegal
în convieţuirea socială. Prin scopurile sale (cunoaşterea structurii şi funcţionalităţii statului şi
asimilarea cunoştinţelor despre legile acestuia ca instrument de acţiune asupra comportamentului
cetăţenilor ţării, cunoaşterea şi asimilarea valorilor democraţiei pluraliste şi a cunoştinţelor despre
drepturile omului în statul de drept, dezvoltarea însuşirilor comportamentului civic necesare
participării la treburile publice ale ţării, prevenirea violării legilor scrise ale convieţuirii sociale
etc.), educaţia civică interferează cu valorile şi normele referenţiale ale fenomenului moral şi
politic, cu faptele şi valorile fenomenului de conştiinţă naţională şi patriotică.
Copiii învaţă că între drepturile fundamentale ale omului, dreptul la învăţătură este înscris la loc de
cinste, învăţământul contribuind la dezvoltarea personalităţii umane şi întărirea respectului faţă de
drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Astăzi, dreptul de a învăţa se manifestă în condiţii de
autentică libertate şi este un drept care se exercită indiferent de vârstă, rasă, religie etc.
Gradul de civilizaţie al unui popor se asigură prin însuşirea, de către fiecare membru al acestuia, a
unui cuantum cât mai bogat şi mai profund din cultura şi civilizaţia epocii. Cultura individuală îşi
are izvorul în cultura socială şi se asimilează printr-un efort sistematic.
Poarta pricipală de intrare în domeniul culturii este studiul, lectura. Copiii trebuie stimulaţi să
citească, să dobândescă gustul lecturii, iar acest lucru stă în mâinile dascălilor şi al părinţilor. Numai
prin cultură putem dobândi libertate. Orice chestiune necunoscută sau neînţeleasă ne răpeşte
libertatea, creează temeri, nesiguranţă, suspiciune.
Mai mult decât oricare altă formă de organizare socială, democraţia pretinde o foarte bună pregătire
civică şi morală a cetăţeanului.
În societatea democratică, libertatea este suprema valoare a omului. Toate fiinţele umane se nasc
libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se
comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii (Declaraţia universală a drepturilor omului).
Copiii învaţă că libertatea înseamnă a face ceea ce doreşti, cu condiţia să ştii ce doreşti şi cum să
lupţi pentru exercitarea drepturilor de a voi, a gândi şi a acţiona liber. A face ce vrei, fără o
justificare raţională, desconsiderându-i pe cei din jurul tău, aceasta conduce la opusul libertăţii şi
democraţiei, la anarhie. Libertatea deplină se realizează numai când acţiunile omului se bazează pe
înţelegere, iar deciziile proprii au o justificare atât personală cât şi socială când se realizează un
echilibru între înţelegerea problemelor care privesc societatea şi cele care privesc înţelegerea de
sine. Înţelegerea sinelui şi situarea în mijlocul semenilor săi, cu drepturi şi obligaţii corect asumate
îl fac pe copil să înţeleagă esenţa libertăţii autentice.
Copilul învaţă că, pe lângă cunoaştere şi înţelegere, libertatea presupune şi dragoste, considerare şi
respect faţă de cei din jurul său; el înţelege că nu este îndeajuns să cunoşti lumea, ci şi s-o îndrăgeşti
şi să vrei să faci ceva pentru ea.
Şcoala trebuie să-i înveţe pe copii nu numai să cunoască să ştie, ci mai ales să înţeleagă, să decidă
în cunoştinţă de cauză, să iubească, să aprecieze, să respecte.
Prin democratizarea învăţământului se creează condiţii optime pentru învăţarea liberă, o învăţare
eliberată de încorsetare şi rigiditate şi care urmăreşte educarea omului pentru libertate şi pentru
cunoaşterea adevărului.
În activitatea de învăţare, gradul de independenţă al elevului creşte odată cu dobândirea experienţei.
În primele clase copilul este dirijat şi îndrumat aproape în ceea ce face, ca apoi, în clasele terminale
ale ciclului primar să aibă tot mai mari disponibilităţi pentru iniţiativă şi creativitate. Astfel, se
creează un larg teren pentru manifestarea iniţiativei şi a independenţei, a libertăţii în activitatea de
învăţare.
Pentru ca elevii să capete bucuria manifestării şi a exprimării libere, să fie ei înşişi
, să creeze şi să fie formaţi în spiritul nonconformismului intelectual este necesar să fie eliberaţi de
anumite canoane
metodice, conform cărora sunt obligaţi să gândească după modelul gândirii învăţătorului şi să
răspundă cu cuvintele acestuia.
Desigur, capacitatea de a gândi şi de a te exprima corect se învaţă, dar după ce copilului care a găsit
formula relativ nouă, cu modul lui de a gândi, i se acordă libertatea de a o afirma, eventual de a o
motiva. Iniţiativele şi spontaneitatea nu mai pot fi considerate de domeniul indisciplinei.
Deci, în procesul dobândirii experienţei de viaţă copilul are nevoie de îndrumarea adultului, dar o
îndrumare care să-i favorizeze şi chiar să-i stimuleze libertatea de manifestare. Întreaga acţiune
educaţională ar trebui să se desfăşoare ca un proces de continuă creştere a gradului de independenţă
al celui care se educă. Astfel, elevii trebuie învăţaţi că au dreptul de a participa la decizii
pedagogice, dreptul la iniţiativă, la gândire autonomă, critică şi creativă, dreptul de autoconducere
şi autoeducaţie, dreptul de opţiune, dreptul de acţiune potrivit propriei voinţe, cu asumarea
responsabilităţii pentru actul produs.
Trebuie pus un accent mai mare pe cultivarea interesului pentru studiu, pe nevoia de hrană
spirituală. Democraţia nu înseamnă pentru nimeni renunţarea la îndeplinirea îndatoririlor. Elevii
care în timpul programului sau al studiului nu se găsesc în clasă sau în bibliotecă, ci colindă pe
străzi pentru a-şi manifesta drepturile, nu fac un serviciu nici lor, nici colectivităţii sociale.
Învăţarea sub presiune conduce la stări conflictuale şi de aceea este bine să facem din ea o activitate
cu încărcătură afectivă, cu interes şi plăcere. Constrângerile de orice natură fiind depăşite,
învăţătorul nu-l mai poate cuceri pe elev decât printr-o autoritate ştiinţifică şi morală autentică, prin
prezentarea minunilor
ştiinţei într-o formă accesibilă şi atrăgătoare. Este vorba de cunoaşterea mecanismelor intelectuale,
de modalităţile de declanşare şi dirijare a lor, de organizarea condiţiilor optime de învăţare şi
evaluare sistematică, de stimularea independenţei şi creativităţii elevilor.
Educatorul este dator să posede arta de a provoca o tensiune mobilizatoare a personalităţii elevului,
de a orienta spiritele tinere spre orizonturi tot mai largi, predându-le totodată şi maniera unei
învăţări independente, pregătindu-i pentru învăţarea continuă, pentru autoinstruire.
Domeniul cel mai sensibil în care educatorul îşi poate impune şi susţine autoritatea este cel al
relaţiilor socio-afective. El îşi va îndeplini menirea dacă iubeşte copiii şi ştie să se facă iubit de ei,
dacă face din profesia sa apostolat. Aici este vorba despre vocaţie, de generozitate şi de dăruire
totală.
Copilul este o fiinţă activă în procesul de educaţie şi socializare, ceea ce face ca autoritarismul şi
libertarismul să contravină specificului naturii umane, care cere, în acelaşi timp, un minimum de
repere care să-i orienteze şi să îi dirijeze acţiunile, dar şi un minimum de autonomie şi iniţiativă.
Dialectica acestor elemente produce o personalitate armonioasă şi echilibrată.
Între libertăţile pe care le avem se află şi dreptul de a chibzui şi a hotărî singuri, dar pentru aceasta
trebuie să învăţăm să dialogăm, să ne organizăm, să decidem. Acest drept constituie un imens teren
de manifestare a iniţiativei şi capacităţii creatoare.
În ceea ce priveşte formarea deprinderilor şi a virtuţiilor cetăţeneşti democratice este necesară
punerea în practică a principiului disciplinei libere atât în educaţia copilului, cât şi în educaţia
socială a colectivităţilor prin crearea în interiorul şcolii a unor organizaţii sociale, ca de exemplu,
clasa care se guvernează de sine, conform principiului democratic al autoguvernării.
Un bun mijloc de a oferi elevilor ocazia în care natura lor morală să se exprime este sistemul de
autocârmuire a clasei şi a şcolii, care dă copiilor prilejul de a trăi în mic, în mediul şcolar viaţa de
cetăţean ordonat şi activ prin convingere. În acest sistem elevii îndeplinesc diferite însărcinări cu
caractere de utilitate publică pentru ordinea, igiena, estetica şi bunul mers ale clasei şi ale şcolii,
prin comunităţi de muncă, prin opere de asistenţă şi de cultură ca: farmacie şcolară, bibliotecă,
excursii etc; activităţi echivalente cu funcţiile sociale din societatea omenească. Cu răbdare şi tact,
se pot contura elementele ce definesc disciplina liberă, adică supunerea voită de elevi, pe baza
convingerii personale.
Prin intermediul normelor şi regulilor exterioare constrângerea încetează să fie o formă în sine.
Elevilor li se pot pune în faţă modele, norme şi valori social-afective, axate pe: cunoaşterea de sine
(tradusă prin simţul răspunderii şi al muncii-autonomia, declinarea identităţii; deprinderi igienice;
asumarea răspunderii asupra obiectelor personale şi comune; posibilitatea de decizie în situaţii
diferite etc.), relaţii cu alte persoane (concretizate prin respectul şi afecţiunea pentru părinţi, fraţi,
bunici; comportarea civilizată în relaţiile cu ceilalţi colegi de şcoală, de joacă, adulţi; dorinţa de a
face parte dintr-un grup, de a îndeplini unele activităţi în grup social), relaţii cu mediul înconjurător
(realizate prin activităţi sociale ca: spiritul de disciplină
punctualitate, ordine, respectarea regulamentelor şcolare, întrajutorare; responsabilitatea şi grija
pentru bunurile personale şi pentru cele publice; utilizarea banilor
economisirea lor; modalităţi de obţinere a acestora prin acţiuni de colectare şi valorificare a
materialelor refolosibile).
Astfel se poate acţiona în vederea conştientizării utilităţii şi necesităţii cunoaşterii de sine,
cunoaşterea şi preţuirea obiectelor, cunoaşterea semenilor, înţelegerea sensului apartenenţei lor la un
grup social uman. Concomitent cu multiplicarea elementelor conştiinţei şi conduitei, materializate
în special în reprezentări morale, este necesar să se pună accentul şi pe crearea unor condiţii
favorabile apariţiei unor trăiri afective, mai întâi sub formă de emoţii, apoi prin stabilizarea lor sub
formă de sentimente morale. Prin conversaţii dirijate copiii pot face cunoştinţă cu diversele
profesiuni, cu serviciile publice, cu drepturile şi obligaţiile lor în societate. Distracţia în colectiv,
manifestările colective, serbările şcolare sunt elemente menite să aclimatizeze, să tempereze şi să
prelucreze toate informaţiile educaţionale.
Deosebit de interesante şi apreciate de elevii mici sunt lecţiile care au ca temă prietenia, furtul,
minciuna, cinstea, hărnicia, lenea etc., unde se poate folosi o gamă variată de metode şi mijloace
didactice (povestirea morală, convorbirea, exemplul, studiul de caz, chestionare, concursuri etc.)
realizarea unor compuneri literare a unor compoziţii plastice, a unor dramatizări stârnesc
întotdeauna interesul şi plăcerea elevilor pentru acest gen de activităţi.
Trebuie avut în vedere că accentul să cadă nu numai pe însuşirea unor conţinuturi, ci şi pe exersarea
acestora în diverse situaţii şi mai ales pe trezirea interesului pentru cunoaşterea propriului eu.
Prin activităţi cu titluri sugestive (Prietenul la nevoie se cunoaşte
; Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face
; Fapte pe măsura vorbelor
etc.) se poate defini şi conştientiza rolul prieteniei, se pot cultiva simţul răspunderii şi al muncii,
autonomia, declinarea identităţii. Se poate apela la analizarea unor fapte din viaţă, la lecturarea unor
texte literare cu ţintă educativă directă, la vizite, excursii, jocuri didactice. Concursurile de desene,
dramatizările, filmele didactice ş.a.m.d., iată câteva mijloace didactice care contribuie la
îmbogăţirea bagajului de reprezentări morale, determinându-i pe copii să emită judecăţi morale
corecte (prin elaborarea unor criterii de apreciere a conduitei celorlalţi) care vor fi aplicate şi în
autoaprecierea propriului comportament.
Profilul moral al copiilor se construieşte treptat şi cere o multitudine de aspecte şi caracteristici,
unele de profunzime (idealuri ce se apără cu pasiune, aspiraţii, caracteristici de onestitate,
responsabilitate, preţuire a muncii şi opiniilor altora, a adevărului, libertăţii de opinii şi a dreptăţii),
trăsături de suprafaţă alimentate de cele de profunzime (politeţea, loialitatea etc.) şi trăsături morale
operaţionale de tensiuni diferite (hărnicia, punctualitatea, spiritul de ordine etc.).
Fiind mai apropiaţi de elevi, cu multă iubire, răbdare şi grijă pentru ei, vom reuşi să formăm
sufletele lor astfel încât să avem satisfacţia de a vedea triumfând bunul simţ şi superioritatea inimii.
Prin conceperea unor lecţii deosebite şi punerea în lumină vie a seriei tipurilor şi scenelor
aparţinând vieţii şcolare (eroul, lenea, minciuna, spiritul de prietenie etc.)elevii trebuie să înţeleagă
că şcoala este o familie, iar activităţile la care participă îi ajută să-şi răspundă la întrebările despre
rostul şi rolul lor şi al celorlalţi în viaţă, să fie capabili să facă faţă problemelor cu care se confruntă
la această vârstă.
Criza de identitate a democratiei in Romania
Cuvântul democraţie a ajuns să fie unul din cuvintele cele mai frecvente în dialogurile noastre.
Astfel, deposedat de sensurile lui esenţiale, este vehiculat din abundenţă chiar din pricina
avantajelor conţinutului său incert.
Democraţia română traversează o criză de identitate, uneori apare ca un simplu bonus oferit pentru
supravieţuirea societăţii în lumea contemporană, înţelesul ei oscilând între interpretările cu
pronunţat caracter personal al unora şi racordările artificiale ale altora la modele de import.
Pornind de la această definiţie şi analizând cerinţele şi condiţiile unei vieţi democratice am putea
spune că pentru a se ajunge la progres şi la o democraţie autentică este deosebit de important modul
în care ne creştem şi educăm copiii, pentru că de ei depinde ziua de mâine, lumea de mâine care
poate fi o lume a progresului, concordiei sau una măcinată de ură şi conflicte.
După părerea lui M. MILLS, educaţia din epoca modernă este un factor important de mobilitate
socială la care trebuie să aibă acces noile generaţii.
Deoarece copiii sunt viitorul există preocuparea din partea adulţilor de a identifica soluţii pentru ca
toţi copiii să aibă acces la educaţie şi să participe la viaţa socială, să se integreze în societate, acesta
fiind un drept al tuturor copiilor, dar totodată o obligaţie a tuturor adulţilor.
Lumea în care se dezvoltă copiii de azi este destul de complexă şi contradictorie, problemele
apărute necesitând răspunsuri rapide şi cât mai flexibile. De aceea, generaţia tânără se cere
pregătită, atât pentru a înţelege schimbările apărute în permanenţă, cât şi pentru a le stăpâni, aceasta
pentru că, copiii vor fi agenţii schimbării iar evoluţia va depinde de soluţiile cât mai adaptate şi
dinamice pe care le vor lua.
Omul viitorului este cel care formulează şi adresează întrebări, iar educaţia - ca transmitere de fapte
culturale - devine o limitare a posibilităţilor de orientare şi, de aceea se pune accent pe educaţie ca o
construcţie permanentă în care centrală este atitudinea creatoare şi unică, proprie fiecărui individ.
Deşi educaţia începe în familie, va începe urcuşul spre desăvârşire ” abia atunci când copilul păşeşte
într-o instituţie acreditată şi specializată grădiniţă, şcoală unde sub conducerea şi îndrumarea
cadrelor specializate începe pregătirea copilului pentru a deveni cetăţeanul de mâine.
Educaţia moral-civică corespunde necesităţii de a le forma copiilor o conduită civică bazată pe
cunoaşterea cotidiană a regulilor vieţii sociale, democratice într-un stat de drept. Educaţia moral
civică urmăreşte iniţierea copiilor în practicarea unui comportament activ, responsabil, capabil de
toleranţă şi respect faţă de sine şi faţă de ceilalţi, conştient de drepturi şi de datorii, liber şi deschis
spre alte culturi.
Prin morală se înţelege, în mod curent, un ansamblu de norme, reguli şi precepte, deprinderi şi
obiceiuri, mentalităţi, sentimente şi trăiri, valori, idealuri şi scopuri care călăuzesc omul în viaţa
personală şi socială. Ea se prezintă ca un sistem de deprinderi, sentimente şi convingeri de
comportare, sedimentate prin tradiţie în norme şi precepte de conduită ale comunităţilor umane şi
ale individului. Educaţia morală urmăreşte să formeze şi să dezvolte calităţi şi însuşiri pentru ca, pe
baza lor, individul să se poată integra în grupul social şi să poată duce o viaţă socială normală. În
general, prin educaţia morală se urmăreşte formarea individului pentru a face bine şi a-l promova,
realizarea echilibrului interior, generat şi consolidat de respectarea cotidiană a normelor şi
principiilor morale. Ca formă a conştiinţei sociale, morala cuprinde următoarele trei elemente:
a) valori morale reprezentând comportări, acţiuni, fapte cărora li se oferă, pe plan social, o
apreciere pozitivă, în sensul că ele coincid cu concepţiile provenite din societatea respectivă, cu
privire la ceea ce este bine, echitabil, folositor societăţii, membrilor ei (bunătate, cinste, hărnicie,
datorie, libertate, cumpătare, omenie, onestitate iubire, prietenie, respect reciproc, demnitate);
b) norme, precepte şi reguli morale. Ele s-au impus sub formă de coduri morale.
c) afectivitatea morală sau sensibilitatea morală (patriotismul, altruismul, compasiunea, respectul,
spiritul de disciplină).
Educaţia civică urmăreşte, în esenţă, cultivarea unor raporturi corecte între stat, organele şi
instituţiile sale şi individ, intre indivizi, ca cetăţeni ai unei societăţi bazată pe legi şi reglementări,
pe norme şi reguli care asigură convieţuirea, liniştea şi eficienţa tuturor activităţilor ce se
desfăşoară, pentru ca fiecare individ şi societatea, în ansamblu să poată exista şi să se dezvolte.
Educaţia civică este mai mult circumscrisă unei anumite societăţi, unui anumit grup social
determinat istoric şi geografic; educaţia morală vizează aspecte mai generale, universal valabile.
Metodele de educaţie morală şi civică sunt aceleaşi. Ele presupun cultivarea unor virtuţi comune ca:
hărnicia, stăpânirea de sine, spiritul de abnegaţie, înfrânarea egoismului, ajutorul reciproc, cinstea,
probitatea, punctualitatea.
Atât educaţia morală cât şi a civică urmăreşte să realizeze o disciplină liberă sau o realitate
disciplinară dar nu poate fi admisă libertatea fără respectul unor principii, al unor norme la care s-a
aderat conştient. Atât în educaţia civică, cât şi în cea morală trebuie armonizate două cerinţe: a
disciplinei şi a adeziunii la ordinea necesară bunei convieţuiri şi a dorinţei de libertate a individului.
În scopul formării copiilor potrivit exigenţelor societăţii civile, democratice, al integrării lor fireşti
în viaţa socială, aceştia vor fi sensibilizaţi, ajutaţi să înţeleagă necesitatea respectării normelor,
antrenaţi în exersarea şi practicarea unor norme elementare de conduită, contribuind, astfel, la
formarea propriilor valenţe ale EU-lui. În acest sens, prin activităţile de educaţie moral- civică,
copiii sunt îndrumaţi şi ajutaţi:
- să înţeleagă sensul şi semnificaţia normelor şi a valorilor morale;
- să sesizeze semnificaţia unor exigenţe, necesitatea respectării regulilor şi a normelor;
- să analizeze fapte şi împliniri de viaţă reale şi posibile, în spiritul normelor şi valorilor morale
acceptate în societate;
- să aprecieze obiectiv conduita proprie şi a celorlalţi, potrivit unor imperative morale;
- să accepte norme, valori, principii etice şi să respecte regulile elementare de convieţuire socială;
- să înţeleagă notele esenţiale ale unor trăsături de voinţă necesare în activitatea lor, ca:
perseverenţa, consecvenţa, iniţiativa, curajul şi să asigure concordanţa între vorbe şi fapte.
- să aprobe fapte, acţiuni proprii şi ale colegilor care sunt în concordanţă cu normele morale şi
civice;
- să dorească să urmeze modele percepute în grupul de copii, în familie, în literatură
- să manifeste atitudine de respingere şi dezaprobare faţă de fapte şi comportamente ce dovedesc
necinste, agresivitate, lipsă de respect faţă de cei din jur, lene, dezordine, indisciplină.
- să exerseze şi să-şi formeze deprinderi şi obişnuinţe morale: deprinderea de a saluta,
punctualitatea, respectarea semenilor, respectarea unui regim zilnic de muncă, odihnă;
- să dovedească sentimentul de colegialitate, de prietenie, al datoriei şi răspunderii, al respectului, al
umanismului, al dragostei şi atitudinii pozitive faţă de muncă şi faţă de patrie;
- să-şi adapteze comportamentul faţă de sine, faţă de alţii (copii şi adulţi), faţă de mediu (social şi
natural), în împrejurări şi locuri variate;
- să ţină seama de opiniile celor din jur şi să aplice criterii elementare de apreciere a conduitei altora
şi de autoapreciere;
- să manifeste grijă, interes şi să participe activ la protejarea mediului ambiant natural.
Cetatenie - Definirea termenului
erioada anilor 90' a fost numită de Ralf Dahrendorf decada "cetăţeniei", datorită transformărilor
istorice care au influenţat evoluţia conştiinţei civice şi a educaţiei pentru cetăţenie: tranziţiile
postcomuniste, criza statului bunăstării, globalizarea economică şi culturală.
ducaţia pentru cetăţenie este considerată ca cel mai eficace mijloc pentru stabilirea unui contract
social, bazat pe drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, menit să instaureze coeziunea socială şi
solidaritatea bazată pe ordinea morală.
Conceptul "cetăţenie"este departe de a avea un sens unanim acceptat înregistrând în timp multe
definiţii. În general, se pune problema apartenenţei la o comunitate, ceea ce presupune drepturi - în
special drepturi politice - şi obligaţii. În acest sens, cetăţeanul este întotdeauna "co-cetăţean", cineva
care trăieşte împreună cu ceilalţi.
Cetăţeanul este o persoană care are drepturi şi îndatoriri într-o societate democratică. Cetăţenia într-
o societate democratică implică autonomia individului, moderată de responsabilităţi şi de
cunoaşterea obligaţiilor juridice şi morale pe care le presupune viaţa împreună şi respectarea
celuilalt.
T.H.Marshal în cartea sa Cetăţenia şi clasa socială”(Editura Universităţii, Cambridge, 1950) sugera
că cetăţenia poate fi eficace doar atunci când asigură accesul la trei tipuri principale de drepturi,
autorul identificând în acest fel trei componente ale cetăţeniei:
-componenta civilă, care include drepturile referitoare la libertatea individuală;
-componenta politică, dreptul de a participa la viaţa politică;
-componenta socială, se referă la drepturile unui standard decent de viaţă şi accesul egal la educaţie,
sănătate, locuinţă şi venit minim.
Cetăţenia înseamnă în acelaşi timp un statut şi un rol. Ca statut juridic şi politic cetăţenia înseamnă
ansamblul de drepturi şi libertăţi pe care statul le asigură cetăţenilor săi.
Ca rol social cetăţenia reprezintă una dintre identităţile individului şi presupune dezvoltarea
anumitor competenţe sau a unei culturi civice, care fac posibilă exercitarea efectivă a statutului de
cetăţean.
Semnificaţiile conceptului de cetăţenie sunt diferite de la accentul pe obligaţiile cetăţenilor la
drepturile acestora, de la valenţele patriotice ale cetăţeanului la competenţele bunului cetăţean.
Educaţia pentru cetăţenie este considerată pe plan european ca prioritate a reformelor educaţionale.
Aceasta este văzută ca un instrument al coeziunii sociale, bazată pe drepturile şi responsabilităţile
cetăţenilor.
Se poate spune că educaţia pentru cetăţenie este un scop educaţional, dirijând sistemul de
învăţământ către un set de valori comune cum ar fi diversitatea, pluralismul, drepturile omului,
justiţia socială, bunăstarea, solidaritatea.
Obiectivele noilor politici educationale
Noile politici educaţionale au drept obiectiv prioritar realizarea unei dimensiuni europene în
educaţie.
O Europă unită nu se poate realiza şi nu poate să existe fără educaţie, fără un învăţământ modern în
care se respectă şi se integrează valorile democraţiei.
Una din valorile democraţiei care trebuie neapărat practicată în învăţământ este respectarea
drepturilor omului şi realizarea unei democraţii participative.
Pentru dezvoltarea şcolii democratice există câteva căi care trebuie urmate:
- promovarea drepturilor omului, drept cadru al dezvoltării democraţiei în şcoli
- practicarea democraţiei participative în şcoli
- dezvoltarea unei culturi organizaţionale democratice
Drepturile omului furnizează un set de principii şi valori unanim acceptate. Numeroase şcoli includ
deja drepturile omului şi drepturile copilului sub forma contractelor instituţionale, care stipulează
drepturile şi responsabilităţile participanţilor la activitatea şcolii (studenţi, cadre didactice şi
directori):
- carta şcolii (Franţa, Germania, Italia, Suedia), concepută în termenii drepturilor şi
responsabilităţilor civice;
- şcoala model (Belgia, Polonia, Elveţia, Olanda), care defineşte obiectivele instituţionale, relaţiile
cu părinţii, limitele autorităţii şi libertăţile elevilor.
În acest context, Comisia ONU pentru Guvernare Globală (1995) a propus o grilă comună de
drepturi şi responsabilităţi care ar putea constitui baza cetăţeniei şcolare.
i) Dreptul la:
• Securitatea vieţii şcoala este răspunzătoare pentru siguranţă (atât fizică, cât şi psihologică) a
elevilor şi a cadrelor didactice;
• Tratament echitabil şcolile trebuie să monitorizeze rezultatele şi realizările; dar şi pedepsele sau
excluderile;
• Posibilitatea asigurării unui trai decent şi a propriei bunăstări educaţia şcolară reprezintă baza
angajării viitoare; elevii trebuie să dobândească abilităţi şi competenţe de bază, care să faciliteze
inserţia socială şi economică;
• Definirea şi păstrarea diferenţelor dintre elevi prin mijloace paşnice dezvoltarea încrederii în
propria identitate şi a capacităţii de a dezvolta noi identităţi;
• Participarea la decizie, la toate nivelurile aceasta înseamnă recunoaşterea formală a participării
elevului, structuri deschise, acces la luarea deciziilor şi la consiliile şcolare;
• Solicitarea liberă şi corectă a reparaţiilor pentru nedreptăţi crase sau dreptul copilului la egalitate
în faţa legii (principiul ordinii de drept);
• Acces egal la informaţie acces liber la curriculum, fără nici un fel de discriminare sau planuri
oculte;
• Acces egal la bunurile globale întreaga bază materială a şcolii (biblioteca, baza sportivă, curtea
şcolii, sala de mese, toaletele şi laboratoarele) trebuie sa fie la dispoziţia tuturor elevilor;
ii) Responsabilităţi:
• Să contribuie la bunurile comune proprietate şi participare activă;
• Să ia în considerare consecinţele acţiunilor sale asupra siguranţei şi bunăstării altora şcoala este
în câştig când practicile şi procedurile aprobate au putere de normă;
• Să promoveze echitatea, inclusiv echitatea între sexe aceasta înseamnă cel puţin ca întregul corp
profesoral şi studenţii să fie familiari cu aspectele referitoare la egalitatea şanselor şi cu politicile
adiacente;
• Să protejeze interesele generaţiei viitoare urmărind dezvoltarea şi apărarea bunurilor globale;
• Să păstreze patrimoniul cultural şi intelectual;
• Să fie participanţi activi la procesul de conducere;
• Să facă eforturi pentru a elimina corupţia.
Aplicarea corectă a acestor drepturi şi responsabilităţi fac din şcoală un spaţiu al legii.
Democraţia participativă presupune implicarea elevilor în luarea deciziilor şi în conducerea şcolii.
Această participare poate fi:
• Participare directă, bazată pe discuţii de grup în consiliile elevilor, adunări generale sau
parlamente ale elevilor;
• Participare indirectă, în care elevii sunt reprezentaţi de o delegaţie sau prin alegerea de către
colegi.
Aceste structuri şi medii instituţionale nu sunt suficiente dacă ele nu au suportul unei culturi
democratice.În acest scop proiectul ECSD recomandă următoarele abordări:
• Practicarea dialogului, a negocierii, a cooperării şi realizarea consensului în situaţii cotidiene
(fumatul în şcoală, punctualitatea, fondurile pentru autobuzul şcolii, alegerea în consiliile şcolare,
muzica în şcoală, raportul elev profesor, disciplina în curtea şcolii etc.);
• Soluţionarea conflictelor şi a diferenţelor de opinii într-o manieră non violentă;
• Încurajarea muncii în echipă şi a învăţării prin cooperare precum şi a unei atmosfere amicale şi
neautoritare de lucru în clasă.
Deschiderea către comunităţi şi mediul social:
Este necesară implicarea într-o mai mare măsură a comunităţilor în rezolvarea unor probleme
sociale care apar în şcoală.
Să examinăm exemplul îngrijorător al violenţei în şcoală. Majoritatea profesorilor recunosc că este
vorba despre o violenţă socială care se manifestă în şcoală. Tot Democraţie înseamnă guvernare de
către popor; ea constă în echitate politică şi participarea tuturor în procesul politic şi garantarea
libertăţii individului.
Scopul învăţământului este acela de a pregăti cetăţenii pentru democraţie. Educaţia pentru
democraţie trebuie să înceapă cu o înţelegere clară a democraţiei însăşi.
Democraţia este mai mult decât o formă de guvernare; ea este, în primul rând, un mod de trăire prin
asociere, de experienţe comunicate şi împărtăşite. (John Dewey)
Cu alte cuvinte, democraţia este un mod de viaţă în care deliberăm în colectiv asupra problemelor şi
proiectelor pe care le împărtăşim. Democraţia este concepută ca un sistem în care deciziile sunt
luate de către aceia care vor fi afectaţi în mod direct de către deciziile însele.
Valoarea ideii de dezvoltare a capacităţii de acţiune democratică a tinerilor din şcoală nu poate fi
subestimată. Dacă Dewey şi filozofii pragmatici au dreptate, dacă, într-adevăr, învăţăm ceea ce
trăim prin propria noastră experienţă, atunci singurul mod care garantează rezervorul de sentimente
democratice în cultură este de a face din învăţământul public un centru pentru experimentarea
democraţiei.
O angajare democratică necesită o pedagogie care face mai mult decât să transmită în mod efectiv
moştenirea culturală, să lărgească corpul de cunoştinţe sau deprinderile profesionale. Ea trebuie să-i
înveţe pe elevi cum să gândească, cum să-şi organizeze propriile lor acţiuni în mod raţional, cum să
acţioneze ca cetăţeni competenţi şi cum să accepte, să valorifice şi să-i respecte pe ceilalţi. Ea
trebuie să dezvolte exerciţiul acestor capacităţi care sunt necesare pentru înţelegerea propriilor
interese, a intereselor altora şi pentru luarea deciziilor....Este de neconceput să ne aşteptăm ca
absolvenţii şcolii să se comporte în mod responsabil, atâta timp cât n-au învăţat să-şi exercite
judecata care stă la baza unui asemenea comportament şi atâta timp cât n-au practicat examinarea şi
alegerea unor cursuri alternative ale acţiunii.... Dacă vrem adulţi care să treacă dincolo de limitele
unei dependenţe personale, capabili de libertatea pe care o societate democratică le cere s-o
exercite, atunci şcoala trebuie să se îngrijească în mod explicit de dezvoltarea autonomiei
individului. (M.A.Raywid)
În ciclul primar o mare importanţă o are exersarea unor relaţii interpersonale de respectare a
demnităţii fiecărei persoane, respectul pentru adevăr, acceptarea vieţii în comunitate.
Elementul fundamental al problematicii educaţiei civice în ciclul primar este conceptul de viaţă
social-cetăţenească în ansamblul ei într-un stat democrat. Înţelegerea acestui concept se realizează
prin dobândirea unor noţiuni, cunoştinţe prin intermediul cărora copiii să înţeleagă diversele
manifestări de comportament civic în viaţa cotidiană (în familie, în şcoală, în societate, respectarea
semenilor, valoarea muncii legată de diferitele ocupaţii etc.) sau noţiuni care au în vedere
familiarizarea copiilor cu instituţiile statului, cu acţiunile acestora, cu structura de guvernare în ţara
noastră, cu locul ţării noastre între celelalte state ale lumii (drepturile şi obligaţiile omului ca
cetăţean, votul, preşedintele ţării, guvernul ţării, legile etc.).
Deci, prin activităţile civice se urmăreşte integrarea copilului ca cetăţean în realităţile în care
trăieşte, referinţa fiind instituţiile statului democrat din punctul de vedere al respectului faţă de stat,
faţă de ordinea de drept şi ordinea publică, al îndeplinirii corecte şi conştiincioase a obligaţiilor
civice.
Copiii au nevoie pentru dezvoltarea lor socială de imaginea şi înţelegerea instituţiilor statului şi a
îndatoririlor pe care le au în viaţa socială.
Tema relaţiei om-societate a cunoscut şi are variaţii multiple, de la protestul individului împotriva
societăţii, la liberalismul civic şi la apărarea societăţii, pentru ca în această perioadă să distingem o
diversitate de drepturi şi obligaţii ca sursă de dinamizare a evoluţiei istoriei. Din aceste categorii de
drepturi şi obligaţii, se pot detaşa cele ale copilului: dreptul la viaţă, la protecţie şi ocrotire socială,
dreptul la sănătate, la cetăţenie, şcolaritatea obligatorie, respectul faţă de natură, libertatea de
conştiinţă şi credinţă, fidelitatea faţă de patrie etc. Pe scurt, un ansamblu de drepturi şi obligaţii
civice, economice, sociale şi culturale, fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă sau de orice altă
natură şi situaţie.
Educaţia civică urmăreşte un tip de instruire şi de comportament proprii ce presupun un proces
psihologic de înţelegere şi apreciere a ceea ce este drept şi nedrept, permis şi interzis, legal şi ilegal
în convieţuirea socială. Prin scopurile sale (cunoaşterea structurii şi funcţionalităţii statului şi
asimilarea cunoştinţelor despre legile acestuia ca instrument de acţiune asupra comportamentului
cetăţenilor ţării, cunoaşterea şi asimilarea valorilor democraţiei pluraliste şi a cunoştinţelor despre
drepturile omului în statul de drept, dezvoltarea însuşirilor comportamentului civic necesare
participării la treburile publice ale ţării, prevenirea violării legilor scrise ale convieţuirii sociale
etc.), educaţia civică interferează cu valorile şi normele referenţiale ale fenomenului moral şi
politic, cu faptele şi valorile fenomenului de conştiinţă naţională şi patriotică.
Copiii învaţă că între drepturile fundamentale ale omului, dreptul la învăţătură este înscris la loc de
cinste, învăţământul contribuind la dezvoltarea personalităţii umane şi întărirea respectului faţă de
drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Astăzi, dreptul de a învăţa se manifestă în condiţii de
autentică libertate şi este un drept care se exercită indiferent de vârstă, rasă, religie etc.
Gradul de civilizaţie al unui popor se asigură prin însuşirea, de către fiecare membru al acestuia, a
unui cuantum cât mai bogat şi mai profund din cultura şi civilizaţia epocii. Cultura individuală îşi
are izvorul în cultura socială şi se asimilează printr-un efort sistematic.
Poarta pricipală de intrare în domeniul culturii este studiul, lectura. Copiii trebuie stimulaţi să
citească, să dobândescă gustul lecturii, iar acest lucru stă în mâinile dascălilor şi al părinţilor. Numai
prin cultură putem dobândi libertate. Orice chestiune necunoscută sau neînţeleasă ne răpeşte
libertatea, creează temeri, nesiguranţă, suspiciune.
Mai mult decât oricare altă formă de organizare socială, democraţia pretinde o foarte bună pregătire
civică şi morală a cetăţeanului.
În societatea democratică, libertatea este suprema valoare a omului. Toate fiinţele umane se nasc
libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se
comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii (Declaraţia universală a drepturilor omului).
Copiii învaţă că libertatea înseamnă a face ceea ce doreşti, cu condiţia să ştii ce doreşti şi cum să
lupţi pentru exercitarea drepturilor de a voi, a gândi şi a acţiona liber. A face ce vrei, fără o
justificare raţională, desconsiderându-i pe cei din jurul tău, aceasta conduce la opusul libertăţii şi
democraţiei, la anarhie. Libertatea deplină se realizează numai când acţiunile omului se bazează pe
înţelegere, iar deciziile proprii au o justificare atât personală cât şi socială când se realizează un
echilibru între înţelegerea problemelor care privesc societatea şi cele care privesc înţelegerea de
sine. Înţelegerea sinelui şi situarea în mijlocul semenilor săi, cu drepturi şi obligaţii corect asumate
îl fac pe copil să înţeleagă esenţa libertăţii autentice.
Copilul învaţă că, pe lângă cunoaştere şi înţelegere, libertatea presupune şi dragoste, considerare şi
respect faţă de cei din jurul său; el înţelege că nu este îndeajuns să cunoşti lumea, ci şi s-o îndrăgeşti
şi să vrei să faci ceva pentru ea.
Şcoala trebuie să-i înveţe pe copii nu numai să cunoască să ştie, ci mai ales să înţeleagă, să decidă
în cunoştinţă de cauză, să iubească, să aprecieze, să respecte.
Prin democratizarea învăţământului se creează condiţii optime pentru învăţarea liberă, o învăţare
eliberată de încorsetare şi rigiditate şi care urmăreşte educarea omului pentru libertate şi pentru
cunoaşterea adevărului.
În activitatea de învăţare, gradul de independenţă al elevului creşte odată cu dobândirea experienţei.
În primele clase copilul este dirijat şi îndrumat aproape în ceea ce face, ca apoi, în clasele terminale
ale ciclului primar să aibă tot mai mari disponibilităţi pentru iniţiativă şi creativitate. Astfel, se
creează un larg teren pentru manifestarea iniţiativei şi a independenţei, a libertăţii în activitatea de
învăţare.
Pentru ca elevii să capete bucuria manifestării şi a exprimării libere, să fie ei înşişi, să creeze şi să
fie formaţi în spiritul nonconformismului intelectual este necesar să fie eliberaţi de anumite canoane
metodice, conform cărora sunt obligaţi să gândească după modelul gândirii învăţătorului şi să
răspundă cu cuvintele acestuia. Desigur, capacitatea de a gândi şi de a te exprima corect se învaţă,
dar după ce copilului care a găsit formula relativ nouă, cu modul lui de a gândi, i se acordă
libertatea de a o afirma, eventual de a o motiva. Iniţiativele şi spontaneitatea nu mai pot fi
considerate de domeniul indisciplinei.
Deci, în procesul dobândirii experienţei de viaţă copilul are nevoie de îndrumarea adultului, dar o
îndrumare care să-i favorizeze şi chiar să-i stimuleze libertatea de manifestare. Întreaga acţiune
educaţională ar trebui să se desfăşoare ca un proces de continuă creştere a gradului de independenţă
al celui care se educă. Astfel, elevii trebuie învăţaţi că au dreptul de a participa la decizii
pedagogice, dreptul la iniţiativă, la gândire autonomă, critică şi creativă, dreptul de autoconducere
şi autoeducaţie, dreptul de opţiune, dreptul de acţiune potrivit propriei voinţe, cu asumarea
responsabilităţii pentru actul produs.
Trebuie pus un accent mai mare pe cultivarea interesului pentru studiu, pe nevoia de hrană
spirituală. Democraţia nu înseamnă pentru nimeni renunţarea la îndeplinirea îndatoririlor. Elevii
care în timpul programului sau al studiului nu se găsesc în clasă sau în bibliotecă, ci colindă pe
străzi pentru a-şi manifesta drepturile, nu fac un serviciu nici lor, nici colectivităţii sociale.
Învăţarea sub presiune conduce la stări conflictuale şi de aceea este bine să facem din ea o activitate
cu încărcătură afectivă, cu interes şi plăcere. Constrângerile de orice natură fiind depăşite,
învăţătorul nu-l mai poate cuceri pe elev decât printr-o autoritate ştiinţifică şi morală autentică, prin
prezentarea minunilor ştiinţei într-o formă accesibilă şi atrăgătoare. Este vorba de cunoaşterea
mecanismelor intelectuale, de modalităţile de declanşare şi dirijare a lor, de organizarea condiţiilor
optime de învăţare şi evaluare sistematică, de stimularea independenţei şi creativităţii elevilor.
Educatorul este dator să posede arta de a provoca o tensiune mobilizatoare a personalităţii elevului,
de a orienta spiritele tinere spre orizonturi tot mai largi, predându-le totodată şi maniera unei
învăţări independente, pregătindu-i pentru învăţarea continuă, pentru autoinstruire.
Domeniul cel mai sensibil în care educatorul îşi poate impune şi susţine autoritatea este cel al
relaţiilor socio-afective. El îşi va îndeplini menirea dacă iubeşte copiii şi ştie să se facă iubit de ei,
dacă face din profesia sa apostolat. Aici este vorba despre vocaţie, de generozitate şi de dăruire
totală.
Copilul este o fiinţă activă în procesul de educaţie şi socializare, ceea ce face ca autoritarismul şi
libertarismul să contravină specificului naturii umane, care cere, în acelaşi timp, un minimum de
repere care să-i orienteze şi să îi dirijeze acţiunile, dar şi un minimum de autonomie şi iniţiativă.
Dialectica acestor elemente produce o personalitate armonioasă şi echilibrată.
Între libertăţile pe care le avem se află şi dreptul de a chibzui şi a hotărî singuri, dar pentru aceasta
trebuie să învăţăm să dialogăm, să ne organizăm, să decidem. Acest drept constituie un imens teren
de manifestare a iniţiativei şi capacităţii creatoare.
În ceea ce priveşte formarea deprinderilor şi a virtuţiilor cetăţeneşti democratice este necesară
punerea în practică a principiului disciplinei libere atât în educaţia copilului, cât şi în educaţia
socială a colectivităţilor prin crearea în interiorul şcolii a unor organizaţii sociale, ca de exemplu,
clasa care se guvernează de sine, conform principiului democratic al autoguvernării.
Un bun mijloc de a oferi elevilor ocazia în care natura lor morală să se exprime este sistemul de
autocârmuire a clasei şi a şcolii, care dă copiilor prilejul de a trăi în mic, în mediul şcolar viaţa de
cetăţean ordonat şi activ prin convingere. În acest sistem elevii îndeplinesc diferite însărcinări cu
caractere de utilitate publică pentru ordinea, igiena, estetica şi bunul mers ale clasei şi ale şcolii,
prin comunităţi de muncă, prin opere de asistenţă şi de cultură ca: farmacie şcolară, bibliotecă,
excursii etc; activităţi echivalente cu funcţiile sociale din societatea omenească. Cu răbdare şi tact,
se pot contura elementele ce definesc disciplina liberă, adică supunerea voită de elevi, pe baza
convingerii personale.
Prin intermediul normelor şi regulilor exterioare constrângerea încetează să fie o formă în sine.
Elevilor li se pot pune în faţă modele, norme şi valori social-afective, axate pe: cunoaşterea de sine
(tradusă prin simţul răspunderii şi al muncii-autonomia, declinarea identităţii; deprinderi igienice;
asumarea răspunderii asupra obiectelor personale şi comune; posibilitatea de decizie în situaţii
diferite etc.), relaţii cu alte persoane (concretizate prin respectul şi afecţiunea pentru părinţi, fraţi,
bunici; comportarea civilizată în relaţiile cu ceilalţi colegi de şcoală, de joacă, adulţi; dorinţa de a
face parte dintr-un grup, de a îndeplini unele activităţi în grup social), relaţii cu mediul înconjurător
(realizate prin activităţi sociale ca: spiritul de disciplină punctualitate, ordine, respectarea
regulamentelor şcolare, întrajutorare; responsabilitatea şi grija pentru bunurile personale şi pentru
cele publice; utilizarea banilor economisirea lor; modalităţi de obţinere a acestora prin acţiuni de
colectare şi valorificare a materialelor refolosibile).
Astfel se poate acţiona în vederea conştientizării utilităţii şi necesităţii cunoaşterii de sine,
cunoaşterea şi preţuirea obiectelor, cunoaşterea semenilor, înţelegerea sensului apartenenţei lor la un
grup social uman. Concomitent cu multiplicarea elementelor conştiinţei şi conduitei, materializate
în special în reprezentări morale, este necesar să se pună accentul şi pe crearea unor condiţii
favorabile apariţiei unor trăiri afective, mai întâi sub formă de emoţii, apoi prin stabilizarea lor sub
formă de sentimente morale. Prin conversaţii dirijate copiii pot face cunoştinţă cu diversele
profesiuni, cu serviciile publice, cu drepturile şi obligaţiile lor în societate. Distracţia în colectiv,
manifestările colective, serbările şcolare sunt elemente menite să aclimatizeze, să tempereze şi să
prelucreze toate informaţiile educaţionale.
Deosebit de interesante şi apreciate de elevii mici sunt lecţiile care au ca temă prietenia, furtul,
minciuna, cinstea, hărnicia, lenea etc., unde se poate folosi o gamă variată de metode şi mijloace
didactice (povestirea morală, convorbirea, exemplul, studiul de caz, chestionare, concursuri etc.)
realizarea unor compuneri literare a unor compoziţii plastice, a unor dramatizări stârnesc
întotdeauna interesul şi plăcerea elevilor pentru acest gen de activităţi.
Trebuie avut în vedere că accentul să cadă nu numai pe însuşirea unor conţinuturi, ci şi pe exersarea
acestora în diverse situaţii şi mai ales pe trezirea interesului pentru cunoaşterea propriului eu.
Prin activităţi cu titluri sugestive (Prietenul la nevoie se cunoaşte; Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face;
Fapte pe măsura vorbelor etc.) se poate defini şi conştientiza rolul prieteniei, se pot cultiva simţul
răspunderii şi al muncii, autonomia, declinarea identităţii. Se poate apela la analizarea unor fapte
din viaţă, la lecturarea unor texte literare cu ţintă educativă directă, la vizite, excursii, jocuri
didactice. Concursurile de desene, dramatizările, filmele didactice ş.a.m.d., iată câteva mijloace
didactice care contribuie la îmbogăţirea bagajului de reprezentări morale, determinându-i pe copii
să emită judecăţi morale corecte (prin elaborarea unor criterii de apreciere a conduitei celorlalţi)
care vor fi aplicate şi în autoaprecierea propriului comportament.
Profilul moral al copiilor se construieşte treptat şi cere o multitudine de aspecte şi caracteristici,
unele de profunzime (idealuri ce se apără cu pasiune, aspiraţii, caracteristici de onestitate,
responsabilitate, preţuire a muncii şi opiniilor altora, a adevărului, libertăţii de opinii şi a dreptăţii),
trăsături de suprafaţă alimentate de cele de profunzime (politeţea, loialitatea etc.) şi trăsături morale
operaţionale de tensiuni diferite (hărnicia, punctualitatea, spiritul de ordine etc.).
Fiind mai apropiaţi de elevi, cu multă iubire, răbdare şi grijă pentru ei, vom reuşi să formăm
sufletele lor astfel încât să avem satisfacţia de a vedea triumfând bunul simţ şi superioritatea inimii.
Prin conceperea unor lecţii deosebite şi punerea în lumină vie a seriei tipurilor şi scenelor
aparţinând vieţii şcolare (eroul, lenea, minciuna, spiritul de prietenie etc.)elevii trebuie să înţeleagă
că şcoala este o familie, iar activităţile la care participă îi ajută să-şi răspundă la întrebările despre
rostul şi rolul lor şi al celorlalţi în viaţă, să fie capabili să facă faţă problemelor cu care se confruntă
la această vârstă.
Criza de identitate a democratiei in Romania
Cuvântul democraţie” a ajuns să fie unul din cuvintele cele mai frecvente în dialogurile noastre.
Astfel, deposedat de sensurile lui esenţiale, este vehiculat din abundenţă chiar din pricina
avantajelor conţinutului său incert.
Democraţia română traversează o criză de identitate, uneori apare ca un simplu bonus oferit pentru
supravieţuirea societăţii în lumea contemporană, înţelesul ei oscilând între interpretările cu
pronunţat caracter personal al unora şi racordările artificiale ale altora la modele de import.
Pornind de la această definiţie şi analizând cerinţele şi condiţiile unei vieţi democratice am putea
spune că pentru a se ajunge la progres şi la o democraţie autentică este deosebit de important modul
în care ne creştem şi educăm copiii, pentru că de ei depinde ziua de mâine, lumea de mâine care
poate fi o lume a progresului, concordiei sau una măcinată de ură şi conflicte.
După părerea lui M. MILLS, educaţia din epoca modernă este un factor important de mobilitate
socială la care trebuie să aibă acces noile generaţii.
Deoarece copiii sunt viitorul există preocuparea din partea adulţilor de a identifica soluţii pentru ca
toţi copiii să aibă acces la educaţie şi să participe la viaţa socială, să se integreze în societate, acesta
fiind un drept al tuturor copiilor, dar totodată o obligaţie a tuturor adulţilor.
Lumea în care se dezvoltă copiii de azi este destul de complexă şi contradictorie, problemele
apărute necesitând răspunsuri rapide şi cât mai flexibile. De aceea, generaţia tânără se cere
pregătită, atât pentru a înţelege schimbările apărute în permanenţă, cât şi pentru a le stăpâni, aceasta
pentru că, copiii vor fi agenţii schimbării iar evoluţia va depinde de soluţiile cât mai adaptate şi
dinamice pe care le vor lua.
Omul viitorului este cel care formulează şi adresează întrebări, iar educaţia - ca transmitere de fapte
culturale - devine o limitare a posibilităţilor de orientare şi, de aceea se pune accent pe educaţie ca o
construcţie permanentă în care centrală este atitudinea creatoare şi unică, proprie fiecărui individ.
Deşi educaţia începe în familie, va începe urcuşul spre desăvârşire ” abia atunci când copilul păşeşte
într-o instituţie acreditată şi specializată grădiniţă, şcoală unde sub conducerea şi îndrumarea
cadrelor specializate începe pregătirea copilului pentru a deveni cetăţeanul de mâine.
Educaţia moral-civică corespunde necesităţii de a le forma copiilor o conduită civică bazată pe
cunoaşterea cotidiană a regulilor vieţii sociale, democratice într-un stat de drept. Educaţia moral
civică urmăreşte iniţierea copiilor în practicarea unui comportament activ, responsabil, capabil de
toleranţă şi respect faţă de sine şi faţă de ceilalţi, conştient de drepturi şi de datorii, liber şi deschis
spre alte culturi.
Prin morală se înţelege, în mod curent, un ansamblu de norme, reguli şi precepte, deprinderi şi
obiceiuri, mentalităţi, sentimente şi trăiri, valori, idealuri şi scopuri care călăuzesc omul în viaţa
personală şi socială. Ea se prezintă ca un sistem de deprinderi, sentimente şi convingeri de
comportare, sedimentate prin tradiţie în norme şi precepte de conduită ale comunităţilor umane şi
ale individului. Educaţia morală urmăreşte să formeze şi să dezvolte calităţi şi însuşiri pentru ca, pe
baza lor, individul să se poată integra în grupul social şi să poată duce o viaţă socială normală. În
general, prin educaţia morală se urmăreşte formarea individului pentru a face bine şi a-l promova,
realizarea echilibrului interior, generat şi consolidat de respectarea cotidiană a normelor şi
principiilor morale. Ca formă a conştiinţei sociale, morala cuprinde următoarele trei elemente:
a) valori morale reprezentând comportări, acţiuni, fapte cărora li se oferă, pe plan social, o apreciere
pozitivă, în sensul că ele coincid cu concepţiile provenite din societatea respectivă, cu privire la
ceea ce este bine, echitabil, folositor societăţii, membrilor ei (bunătate, cinste, hărnicie, datorie,
libertate, cumpătare, omenie, onestitate iubire, prietenie, respect reciproc, demnitate);
b) norme, precepte şi reguli morale. Ele s-au impus sub formă de coduri morale.
c) afectivitatea morală sau sensibilitatea morală (patriotismul, altruismul, compasiunea, respectul,
spiritul de disciplină).
Educaţia civică urmăreşte, în esenţă, cultivarea unor raporturi corecte între stat, organele şi
instituţiile sale şi individ, intre indivizi, ca cetăţeni ai unei societăţi bazată pe legi şi reglementări,
pe norme şi reguli care asigură convieţuirea, liniştea şi eficienţa tuturor activităţilor ce se
desfăşoară, pentru ca fiecare individ şi societatea, în ansamblu să poată exista şi să se dezvolte.
Educaţia civică este mai mult circumscrisă unei anumite societăţi, unui anumit grup social
determinat istoric şi geografic; educaţia morală vizează aspecte mai generale, universal valabile.
Metodele de educaţie morală şi civică sunt aceleaşi. Ele presupun cultivarea unor virtuţi comune ca:
hărnicia, stăpânirea de sine, spiritul de abnegaţie, înfrânarea egoismului, ajutorul reciproc, cinstea,
probitatea, punctualitatea.
Atât educaţia morală cât şi a civică urmăreşte să realizeze o disciplină liberă sau o realitate
disciplinară dar nu poate fi admisă libertatea fără respectul unor principii, al unor norme la care s-a
aderat conştient. Atât în educaţia civică, cât şi în cea morală trebuie armonizate două cerinţe: a
disciplinei şi a adeziunii la ordinea necesară bunei convieţuiri şi a dorinţei de libertate a individului.
În scopul formării copiilor potrivit exigenţelor societăţii civile, democratice, al integrării lor fireşti
în viaţa socială, aceştia vor fi sensibilizaţi, ajutaţi să înţeleagă necesitatea respectării normelor,
antrenaţi în exersarea şi practicarea unor norme elementare de conduită, contribuind, astfel, la
formarea propriilor valenţe ale EU-lui. În acest sens, prin activităţile de educaţie moral- civică,
copiii sunt îndrumaţi şi ajutaţi:
- să înţeleagă sensul şi semnificaţia normelor şi a valorilor morale;
- să sesizeze semnificaţia unor exigenţe, necesitatea respectării regulilor şi a normelor;
- să analizeze fapte şi împliniri de viaţă reale şi posibile, în spiritul normelor şi valorilor morale
acceptate în societate;
- să aprecieze obiectiv conduita proprie şi a celorlalţi, potrivit unor imperative morale;
- să accepte norme, valori, principii etice şi să respecte regulile elementare de convieţuire socială;
- să înţeleagă notele esenţiale ale unor trăsături de voinţă necesare în activitatea lor, ca:
perseverenţa, consecvenţa, iniţiativa, curajul şi să asigure concordanţa între vorbe şi fapte.
- să aprobe fapte, acţiuni proprii şi ale colegilor care sunt în concordanţă cu normele morale şi
civice;
- să dorească să urmeze modele percepute în grupul de copii, în familie, în literatură
- să manifeste atitudine de respingere şi dezaprobare faţă de fapte şi comportamente ce dovedesc
necinste, agresivitate, lipsă de respect faţă de cei din jur, lene, dezordine, indisciplină.
- să exerseze şi să-şi formeze deprinderi şi obişnuinţe morale: deprinderea de a saluta,
punctualitatea, respectarea semenilor, respectarea unui regim zilnic de muncă, odihnă;
- să dovedească sentimentul de colegialitate, de prietenie, al datoriei şi răspunderii, al respectului, al
umanismului, al dragostei şi atitudinii pozitive faţă de muncă şi faţă de patrie;
- să-şi adapteze comportamentul faţă de sine, faţă de alţii (copii şi adulţi), faţă de mediu (social şi
natural), în împrejurări şi locuri variate;
- să ţină seama de opiniile celor din jur şi să aplice criterii elementare de apreciere a conduitei altora
şi de autoapreciere;
- să manifeste grijă, interes şi să participe activ la protejarea mediului ambiant natural.
Cetatenie - Definirea termenului
Perioada anilor 90' a fost numită de Ralf Dahrendorf decada "cetăţeniei", datorită transformărilor
istorice care au influenţat evoluţia conştiinţei civice şi a educaţiei pentru cetăţenie: tranziţiile
postcomuniste, criza statului bunăstării, globalizarea economică şi culturală.
Educaţia pentru cetăţenie este considerată ca cel mai eficace mijloc pentru stabilirea unui contract
social, bazat pe drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, menit să instaureze coeziunea socială şi
solidaritatea bazată pe ordinea morală.
Conceptul "cetăţenie"este departe de a avea un sens unanim acceptat înregistrând în timp multe
definiţii. În general, se pune problema apartenenţei la o comunitate, ceea ce presupune drepturi - în
special drepturi politice - şi obligaţii. În acest sens, cetăţeanul este întotdeauna "co-cetăţean", cineva
care trăieşte împreună cu ceilalţi.
Cetăţeanul este o persoană care are drepturi şi îndatoriri într-o societate democratică. Cetăţenia într-
o societate democratică implică autonomia individului, moderată de responsabilităţi şi de
cunoaşterea obligaţiilor juridice şi morale pe care le presupune viaţa împreună şi respectarea
celuilalt.
T.H.Marshal în cartea sa Cetăţenia şi clasa socială(Editura Universităţii, Cambridge, 1950) sugera
că cetăţenia poate fi eficace doar atunci când asigură accesul la trei tipuri principale de drepturi,
autorul identificând în acest fel trei componente ale cetăţeniei:
-componenta civilă, care include drepturile referitoare la libertatea individuală;
-componenta politică, dreptul de a participa la viaţa politică;
-componenta socială, se referă la drepturile unui standard decent de viaţă şi accesul egal la educaţie,
sănătate, locuinţă şi venit minim.
Cetăţenia înseamnă în acelaşi timp un statut şi un rol. Ca statut juridic şi politic cetăţenia înseamnă
ansamblul de drepturi şi libertăţi pe care statul le asigură cetăţenilor săi.
Ca rol social cetăţenia reprezintă una dintre identităţile individului şi presupune dezvoltarea
anumitor competenţe sau a unei culturi civice, care fac posibilă exercitarea efectivă a statutului de
cetăţean.
Semnificaţiile conceptului de cetăţenie sunt diferite de la accentul pe obligaţiile cetăţenilor la
drepturile acestora, de la valenţele patriotice ale cetăţeanului la competenţele bunului cetăţean.
Educaţia pentru cetăţenie este considerată pe plan european ca prioritate a reformelor educaţionale.
Aceasta este văzută ca un instrument al coeziunii sociale, bazată pe drepturile şi responsabilităţile
cetăţenilor.
Se poate spune că educaţia pentru cetăţenie este un scop educaţional, dirijând sistemul de
învăţământ către un set de valori comune cum ar fi diversitatea, pluralismul, drepturile omului,
justiţia socială, bunăstarea, solidaritatea.
Obiectivele noilor politici educationale
Noile politici educaţionale au drept obiectiv prioritar realizarea unei dimensiuni europene în
educaţie.
O Europă unită nu se poate realiza şi nu poate să existe fără educaţie, fără un învăţământ modern în
care se respectă şi se integrează valorile democraţiei.
Una din valorile democraţiei care trebuie neapărat practicată în învăţământ este respectarea
drepturilor omului şi realizarea unei democraţii participative.
Pentru dezvoltarea şcolii democratice există câteva căi care trebuie urmate:
- promovarea drepturilor omului, drept cadru al dezvoltării democraţiei în şcoli
- practicarea democraţiei participative în şcoli
- dezvoltarea unei culturi organizaţionale democratice
Drepturile omului furnizează un set de principii şi valori unanim acceptate. Numeroase şcoli includ
deja drepturile omului şi drepturile copilului sub forma contractelor instituţionale, care stipulează
drepturile şi responsabilităţile participanţilor la activitatea şcolii (studenţi, cadre didactice şi
directori):
- carta şcolii (Franţa, Germania, Italia, Suedia), concepută în termenii drepturilor şi
responsabilităţilor civice;
- şcoala model (Belgia, Polonia, Elveţia, Olanda), care defineşte obiectivele instituţionale, relaţiile
cu părinţii, limitele autorităţii şi libertăţile elevilor.
În acest context, Comisia ONU pentru Guvernare Globală (1995) a propus o grilă comună de
drepturi şi responsabilităţi care ar putea constitui baza cetăţeniei şcolare.
i) Dreptul la:
Securitatea vieţii şcoala este răspunzătoare pentru siguranţă (atât fizică, cât şi psihologică) a elevilor
şi a cadrelor didactice;
Tratament echitabil şcolile trebuie să monitorizeze rezultatele şi realizările; dar şi pedepsele sau
excluderile;
Posibilitatea asigurării unui trai decent şi a propriei bunăstări educaţia şcolară reprezintă baza
angajării viitoare; elevii trebuie să dobândească abilităţi şi competenţe de bază, care să faciliteze
inserţia socială şi economică;
Definirea şi păstrarea diferenţelor dintre elevi prin mijloace paşnice dezvoltarea încrederii în propria
identitate şi a capacităţii de a dezvolta noi identităţi;
Participarea la decizie, la toate nivelurile aceasta înseamnă recunoaşterea formală a participării
elevului, structuri deschise, acces la luarea deciziilor şi la consiliile şcolare;
Solicitarea liberă şi corectă a reparaţiilor pentru nedreptăţi crase sau dreptul copilului la egalitate în
faţa legii (principiul ordinii de drept);
Acces egal la informaţie acces liber la curriculum, fără nici un fel de discriminare sau planuri
oculte;
Acces egal la bunurile globale întreaga bază materială a şcolii (biblioteca, baza sportivă, curtea
şcolii, sala de mese, toaletele şi laboratoarele) trebuie sa fie la dispoziţia tuturor elevilor;
ii) Responsabilităţi:
Să contribuie la bunurile comune proprietate şi participare activă;
Să ia în considerare consecinţele acţiunilor sale asupra siguranţei şi bunăstării altora şcoala este în
câştig când practicile şi procedurile aprobate au putere de normă;
Să promoveze echitatea, inclusiv echitatea între sexe aceasta înseamnă cel puţin ca întregul corp
profesoral şi studenţii să fie familiari cu aspectele referitoare la egalitatea şanselor şi cu politicile
adiacente;
Să protejeze interesele generaţiei viitoare urmărind dezvoltarea şi apărarea bunurilor globale;
Să păstreze patrimoniul cultural şi intelectual;
Să fie participanţi activi la procesul de conducere;
Să facă eforturi pentru a elimina corupţia.
Aplicarea corectă a acestor drepturi şi responsabilităţi fac din şcoală un spaţiu al legii.
Democraţia participativă presupune implicarea elevilor în luarea deciziilor şi în conducerea şcolii.
Această participare poate fi:
Participare directă, bazată pe discuţii de grup în consiliile elevilor, adunări generale sau parlamente
ale elevilor;
Participare indirectă, în care elevii sunt reprezentaţi de o delegaţie sau prin alegerea de către colegi.
Aceste structuri şi medii instituţionale nu sunt suficiente dacă ele nu au suportul unei culturi
democratice.În acest scop proiectul ECSD recomandă următoarele abordări:
Practicarea dialogului, a negocierii, a cooperării şi realizarea consensului în situaţii cotidiene
(fumatul în şcoală, punctualitatea, fondurile pentru autobuzul şcolii, alegerea în consiliile şcolare,
muzica în şcoală, raportul elev profesor, disciplina în curtea şcolii etc.);
Soluţionarea conflictelor şi a diferenţelor de opinii într-o manieră non violentă;
Încurajarea muncii în echipă şi a învăţării prin cooperare precum şi a unei atmosfere amicale şi
neautoritare de lucru în clasă.
Deschiderea către comunităţi şi mediul social:
Este necesară implicarea într-o mai mare măsură a comunităţilor în rezolvarea unor probleme
sociale care apar în şcoală.
Să examinăm exemplul îngrijorător al violenţei în şcoală. Majoritatea profesorilor recunosc că este
vorba despre o violenţă socială care se manifestă în şcoală. Totu şi, cercetările au arătat că există şi
factori legaţi de şcoală care privesc atmosfera din şcoală, modalitatea de a soluţiona conflictele,
relaţiile cu părinţii şi comunitatea, stilul de conducere, cultura organizaţională, oportunităţile de
participare. De aceea, se au în vedere măsuri comune de prevenire, i.e. intervenţia şcoală- familie şi
şcoală- comunitate (prevenire integrată).
O acţiune a întăririi relaţiei şcoală- comunitate a fost realizată în Irlanda, în cadrul programului
anului de tranziţie. Este vorba despre experienţa directă dintr-o comunitate sau serviciu social
pentru elevii care au absolvit şcoala obligatorie:
Anul de tranziţie oferă elevilor o largă experienţă educaţională, în scopul de a atinge un grad mai
mare de maturizare, înainte de a-şi continua studiile şi/sau o pregătire vocaţională. Este o punte
care-i ajută pe elevi să facă trecerea de la un mediu extrem de structurat la un mediu în care ei îşi
vor asuma o mai mare răspundere pentru propria lor învăţătură şi luarea deciziilor. Elevii vor
participa la strategii de învăţare active şi experienţiale şi care îi ajută să dezvolte o gama de tranziţie
trebuie, de asemenea, să ofere elevilor un prilej de a reflecta asupra dezvoltării unei conştientizări a
valorilor educaţiei şi instruirii în pregătirea lor pentru solicitările mereu noi ale vieţii adulte, ale
muncii şi ale relaţiilor dintre oameni.
Formarea profesorilor:
Un rol important în realizarea unei dimensiuni democratice, europene în educaţie îl are formarea
profesorilor.
Prin cursurile de formare care le-au urmat profesorii au câştigat o experienţă suplimentară şi noi
perspective asupra muncii lor.
Profesorii:
S-au familiarizat cu noile abordări ale predării şi învăţării (dezbaterea structurată, rezolvare de
probleme, brainstorming, învăţare asistată de media, ateliere);
Au învăţat cum să utilizeze curriculum-ul ascuns în cadrul curriculum-ului non- formal
(investigaţia, reţelele, munca de teren, vizite, lucrul la un proiect);
S-au familiarizat cu o abordare interdisciplinară, holistică şi transversală a curriculum-ului;
Au înţeles că trebuiau să se axeze pe competenţe, îndeosebi pe abilităţile sociale, şi nu pe cunoştinţe
perimate;
Au venit în contact cu o nouă formă de învăţare, indispensabilă pentru viaţa comunităţii, şi anume
învăţarea traiului împreună;
Au învăţat să coopereze mai bine părinţii, cu media, cu ONG-urile şi cu comunităţile locale;
Au fost încurajate inovaţiile, într-o abordare de jos în sus, fără a aştepta instrucţiuni venite de la
vârf;
Au înţeles că educaţia în şcoală este numai o precondiţie a educaţiei permanente şi nu punctul
terminus al traseului educaţional;
Au învăţat să reflecteze asupra propriei lor practici şi, în consecinţă, au devenit practicieni
reflectivi;
Au fost stimulaţi să se concentreze asupra valorilor, în special asupra valorilor- cheie ale educaţiei
cetăţeneşti (drepturile omului, pluralism politic, ordinea de drept).
Un rol important în formarea profesorilor îl au cursurile de formare generală organizate.
Democratie - Definirea termenului
Primele concepte şi practici democratice datează din antichitate, când au apărut primele forme de
organizare şi conducere a societăţii.
Termenul democraţie îşi are originea în limba greacă, unde demos = popor, iar kratos = putere,
autoritate, în secolul al V-lea î.Cr. şi de atunci până în urmă cu un secol a rămas un concept politic.
Aceasta înseamnă că democraţie însemna o democraţie politică.
Astăzi, însă, vorbim de asemenea despre democraţie în sens nonpolitic sau subpolitic, atunci când
vorbim despre democraţie socială, democraţie industrială şi democraţie economică.
Conceptul de democraţie socială- de democraţie în sens social, ca stare a societăţii- poate fi regăsit
încă de la Tocqueville.
Aşadar, o democraţie socială este o societate al cărei etos cere membrilor săi să se perceapă ca fiind
egali la nivel social.
În concepţia politicienilor democraţia este regula generală a statului şi a vieţii; pentru că numai ea
este expresia omului şi a răspunderii lui faţă de el însuşi.
O democraţie veritabilă asigură dreptul la viaţa particulară a fiecărei fiinţe umane; drepturi şi
libertăţi politice ca libertatea gândirii, exprimării, organizării şi religiei; alegerea reprezentanţilor
poporului prin alegeri libere, prin vot universal, egal direct şi secret; guvern al majorităţii cu
respectarea drepturilor minorităţilor; egalitate în faţa legii a tuturor cetăţenilor indiferent de naţiune,
sex, limbă, credinţă; un sistem juridic independent; dreptul fiecărui cetăţean de a fi judecat public
de către un tribunal imparţial pe baza procedurii legii.
În funcţionarea democraţiei este necesară o cultură politică, ce presupune cunoaşterea problemelor
politice de către cetăţeni, implicarea lor în rezolvarea problemelor fundamentale ale vieţii sociale.
Această cultură politică este cultivată de la vârste fragede, încă de la nivelul învăţământului
preşcolar în cadrul activităţilor de educaţie civică şi continuată la celelalte trepte de şcolarizare.
Democraţia participativă în sistemul de învăţământ presupune implicarea elevilor în luarea
deciziilor şi în conducerea şcolii, prin participarea directă(discuţii de grup în consiliile elevilor,
adunări generale sau parlamentare ale elevilor) sau indirect, prin delegaţii sau reprezentanţi aleşi.
Esenta si scopul educatiei moral-civice.
Educatia moral-civica este o componenta a educatiei în legatura cu care se poarta unele discutii
controversate, unii autori pronuntându-se în favoarea acestei formulari, în timp ce altii abordeaza
separat edu 343l1116d catia morala si separat educatia civica (Marin Calin). Optam pentru educatia
moral-civica, luând în considerare numeroasele interferente ce se stabilesc între fenomenul moral si
fenomenul civic al vietii sociale. Asocierea comportamentului moral cu cel civic nu este
întâmplatoare. Este evident ca cele doua comportamente se asociaza se sprijina si se conditioneaza
reciproc, deoarece nu poti avea un comportament moral fara sa respecti legitatile, traditiile si
valorile unei societati, dupa cum nu poti avea un comportament civic daca nu te conformezi
valorilor, normelor, regulilor morale care guverneaza viata comunitatii în care traieste (Miron
Ionescu, pag.142). Educatia moral-civica este o componenta extrem de complexa a educatiei, pentru
ca pe de o parte efectele sale se repercuteaza asupra întregului comportament al individului, iar, pe
de alta parte, comportamentul individului raportat din punct de vedere valoric la normele morale si
prescriptiile juridice subordoneaza toate celelalte valori (stiintifice, culturale, profesionale, estetice,
fizice, ecologice etc.). Moralitatea si civismul apar astfel ca dimensiuni fundamentale ale unei
personalitati armonioase, autentice si integrale.
Pentru o buna întelegere a educatiei moral-civice se impun câteva precizari referitoare la morala si
civism. Morala este un fenomen social, o forma a constiintei sociale care reflecta relatiile ce se
stabilesc între oameni, într-un context social delimitat în timp si spatiu, având o functie reglatoare
asupra convietuirii umane, stimulând si orientând comportamentul uman, în concordanta cu
cerintele sociale (I. Nicola, p.206). Continutul sau se concretizeaza în idealul moral, valorile si
regulile morale, care constituie ceea ce Nicola I. numeste "structura sistemului moral"(I. Nicola,
p.207). Idealul moral este un model teoretic prospectiv, care exprima chintesenta morala a
personalitatii umane, sub forma unei imagini a perfectiunii din punct de vedere moral. Esenta sa se
manifesta prin valorile, normele si regulile morale.
Valorile morale reflecta cerintele si exigentele generale ce se impun comportamentului moral în
lumina prescriptiilor idealului moral, având o arie de aplicabilitate practic infinita. Retinem, spre
exemplificare, câteva dintre cele mai semnificative valori morale: patriotism, umanism, democratie,
dreptate, libertate, onestitate, onoare, demnitate, modestie etc. si facem totodata precizarea ca
acestea au sensuri polare, fiecarei valori corespunzându-i o nonvaloare (bine-rau, sinceritate-
minciuna, eroism-lasitate etc.). Normele, regulile morale sunt, de asemenea, cerinte morale
elaborate de societate sau o comunitate mai restrânsa, care contureaza prototipuri de comportare
morala pentru anumite situatii concrete (activitate scolara, profesionala, viata de familie).
Exprimând exigentele unor valori morale, ele au o arie de aplicabilitate mai restrânsa decât acestea
si îmbraca forma unor permisiuni, obligatiuni, interdictii care conduc la anumite modele de actiune.
Morala, ca forma a constiintei sociale, reprezinta izvorul continutului educatiei morale, precum si
cadrul de referinta pentru evaluarea rezultatelor obtinute, Educatia presupune trecerea de la morala
la moralitate, concepte ce nu exprima o identitate totala. Morala, ca dimensiune a constiintei sociale
sau individuale, apartine sferei idealului, în timp ce moralitatea apartine sferei realului, moralitatea
implica si respectarea efectiva a cerintelor moralei, morala transpusa din ipostaza idealului în cea a
realului. Tocmai de aceea prin educatia morala se urmareste convertirea moralei în moralitate.
Civismul indica legatura organica, vitala între om si societatea din care face parte, între om si
ordinea civica, sau mai precis spus educatia civismului, se refera la formarea omului ca cetatean, ca
sustinator activ al statului de drept, ca militant al drepturilor omului, pentru binele patriei si al
poporului la care apartine. Scopul educatiei moral-civice consta în formarea individului ca subiect
moral, care simte, gândeste si actioneaza în spiritul cerintelor si exigentelor moralei sociale, ca bun
cetatean, cu un comportament civic angajant. Pentru aceasta este necesara cunoasterea si
respectarea idealului moral, a valorilor, normelor si regulilor ce incumba din morala sociala,
cunoasterea structurii si functionalitatii statului de drept, cunoasterea si respectarea legilor care-l
guverneaza, însusirea si apararea valorilor democratiei, a drepturilor si libertatilor cetatenesti, un
comportament de întelegere, pace, prietenie, respect al demnitatii umane, tolerant, care sa nu faca
nici un fel de discriminari legate de nationalitate, religie, rasa, sex etc.
6.2. Sarcinile educatiei moral-civice
Din scopul educatiei moral-civice rezulta principalele sarcini ale acestei componente a educatiei:
formarea constiintei moral-civice si formarea conduitei morale si civice. Se impune precizarea ca
aceasta separare între sarcinile de factura teoretica si cele de natura practica este facuta din
considerente didactice, fiind oarecum artificiala, pentru ca în realitate, profilul moral-civic al
subiectului se dezvolta simultan pe ambele laturi, presupunând deopotriva informatie si actiune,
sentimente, convingeri-fapte.
6.2.1. Formarea constiintei moral-civice. Constiinta moral-civica este constituita dintr-un sistem de
valori, norme, reguli morale si de cunostinte privind valorile, legile, normele ce reglementeaza
relatiile individului cu societatea, institutiile statului si cu semenii, precum si dintr-un ansamblu de
trairi fata de acestea. Include comandamentele pe care si le impune individul în ceea ce priveste
pozitia si conduita sa în cadrul multiplelor relatii sociale în care este implicat. Privita din punct de
vedere psihologic, constiinta moral-civica include trei componente: cognitiva, afectiva si volitiva.
Componenta cognitiva presupune cunoasterea de catre copil a continutului si cerintelor valorilor,
normelor, regulilor morale si de conduita civica si se realizeaza prin instruire morala si civica.
Cunoasterea acestora nu se reduce la simpla lor memorare, ci presupune sesizarea exigentelor pe
care ele le implica, întelegerea necesitatii respectarii lor. Rezultatele acestei cunoasteri se
concretizeaza în formarea reprezentarilor, notiunilor si judecatilor de natura morala si civica. Rolul
acestora este de a-l introduce pe copil în universul valorilor morale si civice, de a-l face sa
înteleaga necesitatea respectarii lor, semnificatia pe care o au pentru conduita sa morala si
comportamentul civic si de a-i dezvolta capacitatea de a distinge valoarea de nonvaloare, elementele
pozitive de cele negative. În absenta unor cunostinte despre valorile morale si civice nu-i putem
cere copilului sa se comporte în conformitate cu exigentele ce emana din acestea. Dar, desi
indispensabile unei conduite moral-civice, cunostintele morale si civice nu determina prin simpla
lor prezenta conduita. Pentru ca ele sa devina un factor motivational care sa declanseze, sa orienteze
si sa sustina conduita moral-civica, este nevoie sa fie însotite de o serie de trairi afective pozitive,
ceea ce presupune acceptarea lor în planul vietii afective, în caz contrar componenta cognitiva
ramânând neutra, ineficienta sub raportul actiunii. Aceasta conduce la necesitatea componentei
afective a constiintei.
Componenta afectiva asigura substratul energetic necesar pentru exprimare în conduita a
cunostintelor morale si a celor privitoare la civism. Emotiile si sentimentele pe care le traieste
subiectul fata de comandamentele morale si civice evidentiaza faptul ca acesta nu numai ca accepta
valorile, normele, regulile morale si civice, dar le si traieste si se identifica cu ele. Rezulta ca atât
cunoasterea cât si adeziunea afectiva sunt indispensabile unui comportament moral-civic. Totusi ele
nu sunt suficiente, pentru ca adeseori în înfaptuirea unor acte morale si civice pot sa apara o serie de
obstacole externe (atractii de moment, situatii de conjunctura nefavorabile) sau interne (interese,
dorinte) pentru a caror depasire este necesar un efort de vointa, sau altfel spus este nevoie de
interventia componentei volitive.
Din fuziunea celor trei componente ale constiintei morale si civice rezulta convingerile, ca produs al
interiorizarii si integrarii cognitive, afective si volitive în structura psihica a persoanei a normelor,
regulilor ce constituie continutul moralei. Odata formate ele devin "adevarate trebuinte spirituale",
nucleul constiintei morale si creeaza conditii pentru ca persoana sa faca saltul de la conduita impusa
predominant din exterior, motivata extrinsec, la o conduita declansata si sustinuta de motivatia
intrinseca, ceea ce este foarte important pentru ca se trece de la determinare la autodeterminare, la
dobândirea autonomiei moral-civice.
Având în vedere rolul convingerilor în structura moral-civica a personalitatii, formarea lor trebuie sa
ocupe un loc prioritar în actul educatiei, constructia personalitatii morale, presupunând, în primul
rând elaborarea si consolidarea convingerilor, care se vor obiectiva ulterior în conduita moral-
civica. Evident ca formarea constiintei morale este un proces complex si de durata, între
componentele sale putând sa apara necorelari, dezacorduri sau chiar contradictii. Sarcina
educatorului este de a sesiza prompt asemenea situatii si de a identifica elementele, cauzele care le-
au generat: copilul nu cunoaste regula morala, nu-i întelege sensul, nu constientizeaza importanta
respectarii ei, nu a aderat afectiv la respectiva norma sau nu este capabil depuna efortul relativ
pentru a o respecta. În functie de concluziile desprinse urmeaza a se concepe strategia actiunii
educative pentru etapa urmatoare.
6.2.2. Formarea conduitei morale si civice. Conduita morala si civica reprezinta exteriorizarea,
obiectivarea constiintei moral-civice în fapte si actiuni adecvate diverselor situatii concrete în care
se afla persoana. Constiinta include elementele subiective, launtrice care indica modul în care
trebuie sa se comporte individul, în timp ce conduita se refera efectiv la modul în care se comporta,
la faptele morale, la atitudinile civice reale. Aceasta face ca unii autori sa considere conduita moral-
civica o obiectivare a constiintei în fapte si actiuni în relatiile morale practice ale individului
(Nicola, p.217).
Din perspectiva psihopedagogica educarea conduitei vizeaza formarea de deprinderi si obisnuinte
de comportare morala si civica si a trasaturilor pozitive de caracter. Atât deprinderile cât si
obisnuintele morale reprezinta componente automatizate ale conduitei, numai ca deprinderile
exprima raspunsuri automate la unele cerinte externe, care se repeta în conditii relativ identice, iar
obisnuintele care sunt, de asemenea actiuni automatizate, presupun în plus nevoia, trebuinta interna
de executarea actiunii respective, iar neefectuarea acesteia atrage dupa sine o stare de disconfort
psihic. Deprinderile si obisnuintele se formeaza pe baza unei exersari sistematice, în conditii
oarecum identice, care sa permita automatizarea, iar odata formate ele se deruleaza cu un consum
mai redus de energie, individul poate sa-si canalizeze eforturile asupra unor obiective superioare din
punct de vedere al moralei si civismului. Formarea deprinderilor si obisnuintelor de comportare
morala si civica este o actiune de durata, iar exersarea acestora în vederea automatizarii trebuie sa-l
angajeze efectiv pe subiect, sa se faca în conformitate cu anumite cerinte precis si clar formulate, sa
implice elementele constiintei pentru a sustine actiunea din interior, sa fie permanent controlata de
educator în scopul prevenirii unor deprinderi si obisnuinte negative, sa fie în concordanta cu
particularitatile de vârsta si individuale.
În sfera conduitei se includ si manifestarile trasaturilor pozitive de caracter. Acestea reprezinta
forme stabile de comportare morala. Spre deosebire de deprinderi si obisnuinte care se manifesta în
conditii relativ identice si sunt legate de situatii concrete, asemanatoare, trasaturile de caracter
acopera o gama larga de situatii, uneori deosebite calitativ, pastrându-si însa notele esentiale de
constanta si stabilitate. Trasaturi cum ar fi: harnicia, cinstea, altruismul, cooperarea, modestia,
sinceritatea, sociabilitatea etc. se manifesta în relatiile elevului cu cei din jur si cu sine însusi,
indiferent de situatia concreta în care se afla. Un elev pentru care sinceritatea reprezinta o trasatura
de caracter, va fi sincer în orice situatie, chiar daca aceasta va leza interesele lui personale.
Trasaturile pozitive de caracter (ca si deprinderile si obisnuintele) nu se formeaza în mod spontan,
de la sine. Procesul formarii lor nu este totdeauna ascendent nici macar liniar. Durata, eficienta lui
depinde de continutul muncii de educatie moral-civica, de raporturile interumane în care elevul este
inclus, de conditiile de viata si activitate ale elevului. Conducerea si organizarea procesului de
educatie moral-civica cer profesorilor sa posede o serie de capacitati: de a întelege si analiza faptele
tipice pentru fiecare elev, directia lui comportamentala; de a dovedi tact si exigenta în manifestarea
unor cerinte morale din ce în ce mai complexe; de a stimula si îndruma preocuparile de
autoperfectionare a comportamentului la fiecare elev; de a corecta motivatia deprinderilor, a
obisnuintelor, trasaturilor de personalitate la elevi ce prezinta anumite devieri de comportament si
de a-i îndruma cu mijloacele eficiente de autoeducatie si reeducare (4).
În încheiere subliniem ca, din punct de vedere psihopedagogic constiinta si conduita se
interconditioneaza reciproc, formarea uneia neputându-se realiza independent de cealalta. În
structura personalitatii ele se prezinta sub forma unei unitati dialectice, cu particularitati distincte de
la un stadiu la altul si de la un individ la altul. În consecinta formarea personalitatii sub aspect
moral-civic reprezinta un proces de interiorizare continua a moralei sociale. Pe masura înaintarii
spre stadiile superioare, rolul factorilor externi este preluat treptat de cei interni, elevul actionând tot
mai mult sub impulsul constiintei sale morale. Acest proces, de trecere de la influentele externe la
cele interne, nu se produce spontan. El implica activitatea pedagogica competenta a profesorului.
6.3. Continutul educatiei moral-civice
6.3.1. Educatia patriotica a elevilor. Patriotismul reprezinta una din trasaturile fundamentale ale
personalitatii fiecarui om. Formarea ei începe la o vârsta frageda si se îmbogateste cu noi
dimensiuni pe tot parcursul existentei umane, ca urmare a dinamicii relationale dintre individ si
patria sa. Aceasta dinamica se exprima atât prin restructurarile în dezvoltarea biopsihosociala a
personalitatii cât si prin diversificarea si îmbogatirea comportamentelor fata de aspectele naturale,
economice si spirituale ale patriei. Dar ce este patriotismul? Propriu patriotismului sunt atasamentul
fata de pamântul natal, identificarea deplina cu poporul din care faci parte, aprecierea si respectarea
traditiilor acumulate de-a lungul istoriei, a limbii si culturii, lupta si spiritul de sacrificiu pentru
apararea independentei si libertatii patriei, încrederea în viitorul si prosperitatea ei, cultul eroilor
care s-au jertfit pentru binele patriei etc.
Obiectivul fundamental al educatiei patriotice este interiorizarea continutului si notelor definitorii
ale patriotismului, transformarea lor în mobiluri interne si manifestari comportamentale ale elevului
în relatiile sale cu mediul geografic, economic si spiritual al patriei sale. Realizarea acestui obiectiv
vizeaza atât formarea constiintei cât si a conduitei patriotice. Astfel pe tot parcursul scolaritatii
elevii sunt familiarizati cu frumusetile si bogatiile tarii noastre, cu trecutul sau istoric, cu jertfele
care s-au adus pentru apararea suveranitatii si integritatii teritoriale, cu tezaurul cultural si artistic al
poporului, li se cultiva respectul pentru valorile materiale si spirituale al celorlalte popoare si
natiuni. Pentru ca aceste informatii sa se transforme în convingeri este necesara asocierea lor cu
trairi afective corespunzatoare. Asemenea trairi, care constituie latura dinamica a patriotismului, pot
fi declansate numai în contextul unor situatii în care elevii sunt subiecti ai actiunii. Sentimentele
patriotice si în general trairile afective, nu se transmit si nu se învata asemanator cunostintelor si
nici nu se repeta identic cu acestea. Ele presupun adeziune si vibratie interioara care se declanseaza
si se mentin nu în virtutea unor imperative exterioare, ci a unei situatii în care elevul (sau colectivul)
este angajat. Numai organizând asemenea situatii (în procesul de învatamânt si în afara acestuia) se
va reusi formarea si consolidarea sentimentelor patriotice. Formarea conduitei patriotice include atât
deprinderi si obisnuinte de comportare în spiritul cerintelor patriotismului, cât si anumite trasaturi
pozitive de caracter implicate în plan comportamental. Aceste sarcini se realizeaza prin integrarea
elevilor în viata si framântarile scolii si a vietii sociale. Conduita patriotica presupune, de asemenea,
formarea unor trasaturi de vointa si caracter pentru învingerea unor obstacole ce pot interveni în
realizarea unor activitati cu valoare patriotica. Dintre acestea putem mentiona: curajul, spiritul de
sacrificiu, perseverenta, abnegatia, dragostea fata de munca etc.
Formarea constiintei si conduitei patriotice se poate realiza atât prin continutul procesului de
învatamânt cât si prin activitatile extradidactice (vizitele, excursiile, activitatile cultural-artistice,
serbari scolare etc.). Valorificarea continutului disciplinelor predate în vederea educatiei patriotice
trebuie sa constituie o preocupare constanta a profesorului. Daca la orele de istorie, de limba si
literatura româna mesajul patriotic este încorporat în continutul de idei al lectiilor predate, la
disciplinele fundamentale (matematica, fizica, chimie) si cele tehnice, profesorii pot realiza educatia
patriotica prin prezentarea contributiei românilor (matematicieni, fizicieni, ingineri etc.) la
dezvoltarea domeniului respectiv: includerea în tematica cercurilor pentru elevi a unor teze privind
viata si opera savantilor români; raspândirea în rândul elevilor a revistelor de specialitate;
popularizarea în rândul elevilor a rezultatelor foarte bune obtinute de elevii români în cadrul
concursurilor internationale*. Preocupându-se de educatia patriotica a elevilor profesorul va tine
seama ca desi aici componenta cognitiva este absolut necesara, ea nu este si suficienta. Ca atare,
aprecierea rezultatelor numai dupa ce stiu elevii despre patrie este unilaterala. Numai urmarind cum
se manifesta si cum raspund unor cerinte concrete ne putem forma o imagine cât mai reala cu
privire la rezultatele propriei noastre munci. si în educatia patriotica conduita reprezinta cel mai
edificator criteriu de apreciere a elevilor.
6.3.2. Formarea atitudinii fata de munca. Atitudinea fata de munca cuprinde un sistem de idei,
conceptii, stari de spirit privitoare la valoarea sociala si individuala a muncii, asociate cu diferite
manifestari comportamentale ce se exprima în procesul muncii. Scopul fundamental al scolii pe
linia formarii atitudinii fata de munca este de a-i face pe elevi sa înteleaga ca munca este un drept si
o datorie a omului fata de sine si fata de societate, sa manifeste respectul pentru munca si produsele
ei, sa aiba o atitudine creatoare fata de orice activitate pe care o desfasoara. Prima sarcina, formarea
constiintei valorii social-umane a muncii impune, pe lânga cunoasterea unor aspecte concrete din
diferitele domenii ale muncii, întelegerea importantei si rolului muncii pentru societate si pentru
individ, a faptului ca toate bunurile materiale si spirituale sunt rezultatul muncii, ca numai prin
munca omul îsi poate satisface trebuintele sale. Formarea unei conduite necesare participarii la
procesul muncii, vizeaza elaborarea si stabilizarea unor priceperi si deprinderi de munca, a unor
trasaturi de vointa si caracter solicitate de acest proces, în conditiile productiei moderne când
"prestigiul (calitatea) lucratorului depinde tot mai mult de valoarea sa morala"(5, p.25). Un accent
deosebit se pune pe cultivarea trasaturilor de caracter cum ar fi: constiinciozitatea, disciplina,
constiinta profesionala s.a. Un loc aparte printre acestea îl ocupa disciplina muncii. Ea include un
ansamblu de reguli si norme care reglementeaza desfasurarea activitatii de munca în vederea
obtinerii unor rezultate cât mai bune.
Formarea atitudinii fata de munca nu trebuie considerata ca un obiectiv sau exercitiu secundar*
realizat prin prelegeri sau alte forme educative, predominant verbale. Atitudinea fata de munca se
formeaza în procesul efectiv al muncii, ca mod existential fundamental al omului. Pentru a conferi
un grad înalt de eficienta educativa acestui proces este necesara organizarea pedagogica a muncii în
scoala, în parametri specifici:
qÎnvatarea trebuie considerata ca munca, iar practica ca forma de învatare;
qMunca din scoala (grupuri scolare, licee, etc.) trebuie realizata în conditii cât mai apropiate de cele
din institutii si întreprinderi productive;
qMunca în conditii scolare trebuie sa se finalizeze si în produse efective, conferindu-se activitatii
desfasurate semnificatia sociala necesara.
Un rol deosebit în formarea atitudinii fata de munca îl are modul de organizare si desfasurare a
procesului instructiv-educativ pentru ca învatarea însasi este un tip de activitate, care prin modul
sau de desfasurare în scoala, conduce la asimilarea anumitor atitudini fata de munca.
6.3.3. Educarea elevilor în spiritul disciplinei. Din punct de vedere social disciplina consta în
acceptarea si respectarea stricta a unor norme de conduita care reglementeaza raporturile
interpersonale sau cele interinstitutionale precum si conditiile activitatii eficiente.
Disciplina scolara este o forma de manifestare a disciplinei sociale în institutii scolare, constând în
integrarea elevilor în universul vietii scolare pe baza respectarii regulamentelor de functionare a
procesului de învatamânt în vederea desfasurarii eficiente a muncii instructiv-educative. Importanta
educarii elevilor în spiritul disciplinei rezulta din faptul ca scoala este prima institutie în care este
integrata fiinta umana si este supusa unor influente educative sistematice, menite sa anticipeze
cerintele normative ale disciplinei sociale. Disciplina din scoala noastra este de tip democratic si se
caracterizeaza printr-un echilibru între cerinte si control, exercitate din exterior, pe de o parte, prin
interiorizarea, acceptarea si adeziunea afectiva fata de acestea ca expresie a personalitatii morale
autonome, pe de alta parte. Acest tip de disciplina ofera câmp larg dialogului, respecta demnitatea
elevului, promoveaza autocontrolul si elimina formele abuzive de pedepsire. Disciplina din scoala
nu elimina orice forma de constrângere exterioara, dupa cum nu înabusa initiativa personala a
elevilor.
"Fara autoritate, fara o anumita severitate - o mâna de fier într-o manusa de catifea - nu este cu
putinta sa realizam pregatirea pentru o viata activa si productiva pe toate planurile"(8, p.102).
Dialogul, cooperarea, nu înseamna înlaturarea oricarei distinctii între statutul educatorului si cel al
elevului, primului revenindu-i sarcina de a asigura coerenta în procesul de educatie.
Cercetarile psihologului elvetian Jean Piaget privind psihogeneza judecatii morale la copii au pus în
evidenta superioritatea relatiilor de cooperare fata de cele de constrângere atât în privinta dezvoltarii
personalitatii morale cât si în cea a dezvoltarii intelectuale. Cooperarea se bazeaza pe respectul
mutual, pe confruntarea punctelor de vedere considerate ca ipoteze si nu ca ultime adevaruri.
Constrângerea promoveaza respectul unilateral si supunerea neconditionata fata de norma. Prima
conduce la dezvoltarea intelectuala bazata pe independenta spiritului si la autonomia morala a
persoanei ca izvor al initiativei creatoare. A doua genereaza supunerea si dogmatismul intelectual.
De aceea se impune promovarea în scoala a unei discipline a initiativei, care sa puna elevul nu
numai în situatia de a raspunde la întrebari si de a se conforma raspunsurilor preformulate de
profesor, ci si de a formula el însusi întrebarile, ipotezele verificabile, ce pot fi demonstrate prin
argumente întemeiate.
Educarea elevilor în spiritul disciplinei se poate realiza prin procesul de învatamânt, prin activitatile
extrascolare si prin regimul zilnic din scoala. Procesul de învatamânt prin continutul sau, prin
organizarea si desfasurarea sa, dar si prin metodele si procedeele folosite exercita o influenta
profunda asupra elevilor, determinându-i sa respecte anumite dispozitii si cerinte, care, repetându-se
vor conduce la stabilirea deprinderilor si obisnuintelor (efectuarea sistematica a temelor, pastrarea
curateniei, punctualitatea s.a.). Activitatile extradidactice ofera numeroase prilejuri de exersare a
conduitei disciplinate, întrucât si ele impun numeroase reguli ce trebuie respectate si în plus solicita
din partea elevilor într-o maniera sporita, initiativa, un sentiment crescut de responsabilitate.
6.3.4. Educarea elevilor în spiritul cooperant, participativ. Spiritul cooperant, participativ este o
trasatura caracteristica a personalitatii umane a carei constituire începe de la o vârsta frageda si
continua pe toata perioada scolarizarii, presupunând pregatirea elevilor pentru a trai si munci în
colectiv. Educarea elevilor în spirit cooperant participativ urmareste ca obiectiv fundamental
maturizarea lor sociala, pregatirea pentru integrare în sistemul complex al relatiilor sociale în care
vor fi implicati ca obiect si subiect al acestora, pregatirea pentru numeroasele contacte interumane,
pentru conditia interumana a muncii. Ca si în cazul celorlalte componente de continut ale educatiei
morale, educarea elevilor în spirit cooperant, participativ presupune formarea constiintei si
conduitei cooperante, participative. Formarea constiintei cooperante si participative presupune ca
elevii sa înteleaga diverse aspecte si cerinte pe care le impune viata si munca în cadrul colectivului,
dintre care retinem:
·dependenta individului fata de colectiv;
·forta si puterea colectivului unit în îndeplinirea sarcinilor;
·obligatiile pe care fiecare membru le are fata de colectivul din care face parte si a colectivului fata
de membrii sai;
·importanta realizarii scopurilor colective pentru realizarea unor scopuri si interese personale.
În acelasi timp se va urmari cultivarea unor trairi afective pozitive fata de aceste cerinte, în
contextul multiplelor relatii interpersonale pe care copilul le întretine în cadrul colectivului din care
face parte, cu accent pe educarea unor sentimente pozitive cum sunt simpatia, prietenia,
solidaritatea, modestia, compasiunea si prevenirea unor sentimente negative precum egoismul,
invidia, îngâmfarea, egocentrismul s.a. Educarea conduitei cooperante, participative presupune
formarea unor deprinderi si obisnuinte de a trai în colectiv, respectând cerintele de mai sus. Avem în
vedere: deprinderea de a stabili usor relatii cu membrii colectivului, operativitatea în îndeplinirea
sarcinilor, deprinderi organizatorice, obisnuinta de a initia si exercita roluri diferite, uneori opuse
(conducator - subordonat, initiator de actiuni - executant), deprinderea de colaborare în îndeplinirea
unor sarcini. Formarea unor trasaturi pozitive de caracter este indispensabila vietii în colectiv care
nu se poate desfasura în bune conditiuni, daca membrii colectivului nu dau dovada de sinceritate,
principialitate, onestitate, altruism, toleranta, modestie, perseverenta.
Formarea elevilor în spirit cooperant, participativ este posibila numai prin antrenarea lor efectiva si
sistematica în viata colectivului, în activitati care-i solicita sa colaboreze cu altii sa stabileasca o
varietate si multitudine de relatii interpersonale. Toate acestea nu se pot înfaptui decât în masura în
care se realizeaza pe fondul unor multiple actiuni educative de formare si consolidare a colectivului
de elevi.
6.4. Principiile educatiei moral-civice
Formarea constiintei moral-civice a elevilor este un proces deosebit de complex si dificil a carui
realizare nu poate fi condusa în baza unor retete si solutii general valabile, însa în desfasurarea sa
trebuie sa se respecte anumite cerinte, norme de baza care izvorasc din însasi esenta educatiei si
care orienteaza, calauzesc activitatea celor investiti cu sarcina modelarii profilului moral-civic al
copiilor si tinerilor. Acestea sunt consemnate în literatura pedagogica sub denumirea de principiile
educatiei moral-civice.
6.4.1. Principiul îmbinarii conducerii pedagogice cu independenta elevilor în procesul de formare a
profilului moral-civic. Necesitatea acestui principiu rezulta din esenta si scopul educatiei moral-
civice, în conditiile unei societati democratice, si din particularitatile psihosociale ale elevilor carora
le este caracteristica tendinta spre activism si independenta. Evidentiaza ca pentru a forma oameni
cu o înalta tinuta morala, activi, independenti este necesar sa organizam întreaga experienta de viata
a copilului astfel încât sa-i oferim posibilitatea sa cunoasca si sa interiorizeze cerintele moralei
sociale, sa traiasca fapte cu semnificatii morale si sa se manifeste în conformitate cu valorile morale
si civice. Conform acestui principiu, în scopul educatiei moral-civice, trebuie valorificate toate
genurile de activitati în care este implicat copilul: joc, învatatura, activitati extrascolare, distractive,
recreative, care trebuie astfel organizate încât sa conduca la îmbogatirea experientei sale morale, sa
favorizeze formarea deprinderilor si obisnuintelor morale, stabilizarea trasaturilor pozitive de
caracter. Acest principiu avertizeaza asupra pericolului pe care-l prezinta utilizarea excesiva a
metodelor autoritare si tutelarea permanenta a elevilor, care anihileaza independenta si spiritul de
initiativa, promovând supunerea si ascultarea care nu sunt de natura sa-i conduca pe acestia spre
stadiul autonomiei morale. Pentru a preveni astfel de situatii se impune ca în activitatea educativa sa
se îmbine armonios metodele indirecte si subtile si interventiile directe, autoritare, care este de dorit
sa ocupe o pondere mai redusa comparativ cu primele.
6.4.2. Principiul valorificarii elementelor pozitive ale personalitatii pentru înlaturarea celor
negative. Sensul acestui principiu rezulta din realitatea ca fiecare personalitate dispune de o serie de
însusiri pozitive de ordin fizic, intelectual, afectiv, moral. Educatorul are datoria de a cunoaste
resursele interne pozitive si sa le valorifice pentru a înlatura eventualele manifestari negative din
conduita morala a copilului si a determina o schimbare în comportamentul acestuia.* În
conformitate cu acest principiu se impune ca în educatia morala sa îmbinam întarirea pozitiva a
elementelor prezente în stare latenta sau manifestata în personalitatea copilului cu întarirea
negativa, dezaprobarea manifestarilor ce trebuie corectate sau înlaturate. Accentul trebuie pus însa
pe întarirea pozitiva, deoarece în cazul în care se insista pe aspectele negative exista riscul de a nu
le înlatura, ci dimpotriva a le fixa sau chiar de a genera noi manifestari negative.
6.4.3. Principiul îmbinarii respectului cu exigenta fata de elevi. Evidentiaza faptul ca în întreaga
activitate educativa trebuie sa se îmbine organic respectul si exigenta, care nu reprezinta doua
atitudini opuse, ci doua atitudini care se completeaza reciproc, numai împreuna putând crea
premisele psihopedagogice favorabile procesului de modelare a personalitatii copilului. Exigenta
implica cerinte sporite, în acord cu posibilitatile reale si virtuale ale elevului, iar respectul, încredere
în resursele interne care favorizeaza îndeplinirea acestora. Cu cât formulam fata de copil exigente
mai mari, cu atât încrederea noastra în posibilitatile copilului de a le duce la îndeplinire este mai
mare. Cu cât îl respectam mai mult pe copil cu atât îl consideram apt sa raspunda unor exigente
crescute. Exigenta rezulta din respectul demnitatii umane, este incompatibila cu liberalismul
pedagogic si include în acelasi timp respectul fata de copil ca expresie a încrederii educatorului într-
o evolutie pozitiva. Ea presupune severitate, control, dezaprobare, numai ca acestea nu trebuie sa
demoralizeze copilul prin manifestari de subapreciere, suspiciune, ci dimpotriva trebuie sa-l
motiveze în directie autodezvoltarii sale morale. Acest principiu impune o exigenta rationala
îmbinata cu respectul fata de copil. Daca unul dintre aceste elemente lipseste, daca între ele nu se
stabileste un echilibru, atunci posibilitatile de influentare educativa sunt mult diminuate.
6.4.4. Principiul respectarii particularitatilor de vârsta si individuale în educatia morala. Acest
principiu impune sa se asigure concordanta între continutul, metodele, procedeele folosite în
educatia morala si particularitatile de vârsta si individuale ale copiilor. Cerintele educatiei morale
trebuie sa se formuleze în raport de experienta morala a copilului, posibilitatile lui de întelegere,
particularitatile temperamentale, sa fie în acelasi timp stimulative pentru a favoriza evolutia sa
morala. Se va avea în vedere ca cerintele ce depasesc posibilitatile de care dispune copilul pot duce
la o comportare artificiala sau chiar la aparitia de atitudini negative fata de acestea, iar situarea
cerintelor sub nivelul posibilitatilor poate stagna evolutia copilului pe planul moralitatii, recuperarea
ramânerilor în urma fiind un proces dificil.Acest principiu impune cadrului didactic sa ia în
considerare particularitatile de vârsta si individuale în:
- formularea cerintelor;
- organizarea diferitelor actiuni educative;
- folosirea metodelor si procedeelor de educatie morala, cu deosebire a diferitelor forme de aprobare
si dezaprobare;
- stabilirea relatiilor cu obiectul educatiei.
6.4.5. Principiul unitatii, continuitatii si consecventei. Pune în evidenta necesitatea ca toti factorii
educativi sa actioneze unitar, realizând o unitate de vederi si actiune, care sa vizeze acelasi scop, sa
urmareasca în timp evolutia morala a copilului, sa manifeste fermitate si perseverenta în exercitarea
activitatii educative, sa controleze sistematic modul în care cerintele formulate sunt întelese si duse
la îndeplinire.
Continuitatea în educatia moral-civica este ceruta de însasi evolutia morala a copilului care nu
trebuie sa cunoasca întreruperi. Impune formularea progresiva a cerintelor, organizarea unor actiuni
educative incluse într-un sistem, gândite într-o succesiune si gradare optima si bine corelate.
Presupune ca fiecare succes obtinut în educatia morala sa devina baza de pornire pentru noi cerinte,
pentru însusirea si respectarea unor norme, reguli morale de o mai mare dificultate.
Consecventa presupune fermitate în formularea cerintelor si urmarirea îndeplinirii lor, insistenta
pentru realizarea concordantei dintre cerinte si fapte, între actiune si aprecierea ei, perseverenta în
finalizarea masurilor initiate. Exclude atitudinile oscilante, capricioase, schimbatoare în formularea
cerintelor si aprecierea conduitei elevilor.
Unitatea impune ca toti factorii educativi sa actioneze unitar si convergent în virtutea unui sistem
clar de cerinte si criterii de apreciere. Priveste în egala masura actiunea diversilor factori educativi
(gradinita, scoala, familie) si actiunea diversilor agenti educativi ce actioneaza în cadrul fiecarui
factor (director, cadre didactice de toate specialitatile, diriginte, consilier).
6.5. Metode si procedee de educatie moral - civica
Sarcinile educatiei morale se realizeaza printr-un ansamblu de metode si procedee, care integrate
într-un tot, constituie strategia educatiei în spiritul moralei, care conduce la construirea constienta a
personalitatii moral - civice în concordanta cu imperativele societatii democratice. Sa analizam
principalele metode si procedee folosite în acest scop.
6.5.1. Explicatia morala. Cu ajutorul explicatiei morale dezvaluim continutul unei cerinte, al unei
norme si reguli morale. Daca în clasele mai mici se insista pe explicarea modului în care trebuie
respectata o cerinta morala, pe parcurs se pune accent pe motivatia si necesitatea îndeplinirii ei, pe
formarea criteriilor obiective de apreciere a faptelor din viata individului si a colectivului.
Explicatia îndeplineste doua functii: una informativa si alta stimulativa. Functia informativa consta
în constientizarea sensului unei cerinte morale, prin relevarea notelor definitorii, prin sublinierea
nuantelor ce pot sa apara în respectarea ei într-o împrejurare concreta de viata. Functia stimulativa
consta în motivarea cerintei, în declansarea de stari afective, stimulative, prin forta persuasiva a
limbajului. Pentru ca explicatia morala sa fie eficienta, este necesar sa fie legata de experienta de
viata. Orice explicatie pur verbala, fara argumentele si exemplele adecvate, nu va declansa trairi
afective si deci nu va avea efecte asupra conduitei. Ori asimilarea cunostintelor morale nu se face
doar din considerente pur cognitive, scopul fiind în final determinarea conduitei corespunzatoare
(6, p.32).
6.5.2. Convorbirea etica. Este un dialog între profesor si elevi prin care se urmareste clarificarea
cunostintelor morale si declansarea de stari afective corespunzatoare. Avantajul dialogului consta în
antrenarea elevilor la analiza (dezbaterea) faptelor morale, în valorificarea experientei de viata a
acestora. Dialogul are rolul de a-i lamuri pe elevi asupra motivatiei în comportamentul corect sau
gresit, de a stimula preocuparile lor pentru aprecierea obiectiva a comportamentului celor din jur si
a propriilor convingeri si fapte (3). Convorbirea etica îndeplineste multiple functii: de informare, de
sensibilizare, de întarire si de corectare. Problematica unei convorbiri etice poate fi generata de:
întâmplari si fapte din viata clasei, a scolii, a localitatii, continutul unor articole din presa, carti,
piese de teatru, emisiuni TV, continutul unor obiecte de învatamânt (istorie, literatura, psihologie,
sociologie s.a.). Convorbirile etice (individuale si colective, organizate sau ocazionale) si mai ales
dezbaterile pe teme morale au rolul de a antrena elevii însisi la procesul formarii convingerilor si
criteriilor de apreciere morala, prin intermediul unor polemici, confruntarii de opinii, de trairi si
experiente personale. Ele reprezinta totodata un exercitiu de a purta discutii în contradictoriu, de
aparare a propriilor opinii, de a-i convinge pe preopinenti. În acelasi timp ele permit stabilirea unui
contact mai direct între profesor si elevi, adoptarea unor atitudini critice si autocritice, precizarea de
comun acord a modalitatilor de corectare si autocorectare a conduitei elevilor. Desfasurarea
convorbirii etice presupune respectarea unor cerinte de ordin pedagogic:
* asigurarea de catre profesor a unui climat adecvat în care elevii sa-si exprime opiniile sincer si
deschis;
* profesorul va conduce discret convorbirea, mai mult prin sugestii decât prin interventii. El va
interveni, cu tact, mai ales în cazul când, din lipsa de discernamânt si pregatire, sunt sustinute
puncte de vedere gresite;
* în formularea concluziilor se recomanda multe precautii. Când este cazul, se vor lasa deschise
anumite probleme, elevii fiind invitati la reflectie, meditatie si evaluare personala a celor discutate.
Ca variante ale convorbirii morale mentionam dezbaterea etica, comentariul moral, disputa etica,
metode ce se recomanda a fi folosite începând cu adolescenta, pentru clarificarea unor teme cu
caracter problematic.
6.5.3. Povestirea morala. Consta în relatarea, prezentarea într-o forma atractiva a unor întâmplari si
fapte reale sau imaginare cu semnificatii morale, cu scopul de a-i ajuta pe copii sa desprinda
concluzii, învataminte cu privire la propria lor comportare. Se foloseste cu precadere la clasele mici.
Pentru a fi eficienta, continutul trebuie sa fie viu, emotionant, prezentat într-un limbaj plastic, sa se
utilizeze diverse procedee artistice, retorice, dramatice, sa fie ilustrat cu material intuitiv, pentru a
produce asupra copiilor o vie impresie si a genera puternice trairi afective.
6.5.4. Exemplul se bazeaza pe intuirea (sau imaginarea) unor modele ce întruchipeaza fapte sau
actiuni morale. Prin caracterul sau viu si concret exemplul se adreseaza deopotriva simturilor,
gândirii si sentimentelor, având a mare putere de influentare si de convingere. Exista numeroase
proverbe, maxime, expresii celebre care evidentiaza rolul deosebit al exemplului în procesul
educatiei. Iata câteva dintre ele:
o Un bun exemplu este cea mai buna învatatoare; (proverb englez)
o Cuvintele te învata, exemplul te pune în miscare; (maxima)
o Copii au mai mare nevoie de exemple decât de cicaleala, (Joubert)
o Un exemplu nobil face usoare faptele anevoioase; (Goethe)
o Lung e drumul prin învatatura, scurt si eficace prin exemplu. (proverb latin)
În lucrarea "Educatia prin sine însusi"George Aslan remarca: "Nimic nu-i mai contagios ca
exemplul. Fara stirea noastra tindem sa ne modelam dupa persoanele cu care intram în contact".
Eficienta exemplului depinde de calitatea modelului, de ceea ce ilustreaza el si de modul cum este
perceput si reflectat acest model. La vârsta prescolara si chiar la vârsta scolara mica modelul este
preluat fara nici o prelucrare si filtrare interna sau se face o selectie a modelelor bazata pe aspecte
exterioare si mai putin pe valoarea comportamentului. Treptat se elaboreaza criterii tot mai solide
care permit elevului sa diferentieze exemplele pozitive de cele negative. În functie de sursa
modelului distingem:
* exemple directe oferite de persoane din apropierea copilului: parinti, profesori, colegi etc.;
* exemple indirecte prezentate prin descrierea unor fapte, actiuni morale, exercitate de o persoana
reala sau imaginara (exemple de cinste, modestie, de patriotism etc. întâlnite la personaje literare).
Un loc aparte îl ocupa exemplul oamenilor de seama. Introducerea elevilor în laboratorul de creatie
al personalitatilor stiintifice, culturale, artistice etc. prezinta o mare importanta nu numai pentru
educatia morala. Sa nu uitam ca noi datoram oamenilor de seama nu numai recunostinta pentru
operele lasate, ci si întreaga noastra consideratie pentru operele nescrise - exemplul pe care ni-l
ofera de munca asidua si perseverenta. Studiul vietii lor ne arata ca trasaturile de caracter, calitatile
intelectuale si morale de care au dat dovada nu sunt un dar al naturii, ci rezultatul efortului personal,
al muncii, perseverentei, care de multe ori începe în copilarie si dureaza toata viata. Prezentarea
exemplelor se poate face în moduri diferite: cu ajutorul povestirii, al textelor, al filmelor si
emisiunilor TV, al reportajelor din reviste si ziare, prin organizarea de întâlniri cu diferite
personalitati care evoca întâmplari si fapte semnificative din viata lor. Folosirea acestei metode
presupune respectarea din partea profesorului a unor cerinte psihopedagogice:
o exemplul prin excelenta este o metoda persuasiva, ca atare profesorului i se cere sa asigure un
climat psihosocial cu o puternica încarcatura afectiva care sa permita circulatia si receptarea
mesajelor ce se emana de catre model. Aceasta va face ca exemplul sa aiba repercusiuni multiple
asupra constiintei si conduitei morale e elevilor;
o profesorul va evita declararea unui elev ca fiind exemplu integral. Omul nu poate fi o fiinta
perfecta, cu atât mai mult un elev care se afla în plin proces de formare. El poate fi un exemplu doar
pentru unele calitati si manifestari concrete (perseverenta, harnicie, modestie s.a.);
o profesorul poate fi un exemplu pozitiv pentru elevi numai prin calitatile si conduita lui dovedite
în întreaga activitate, în relatiile cu elevii si cu alti oameni;
o prezentarea exemplelor negative este utila numai în masura în care ele devin un "etalon"de
raportare fata de care elevul se detaseaza adoptând o conduita opusa.
6.5.5. Analiza de caz. Caracteristica acestei metode consta în aceea ca se permite elevilor
(studentilor) o confruntare directa cu o situatie reala, luata drept "exemplu"tipic, reprezentativ
pentru o stare de lucruri mai generala, pe care acestia urmeaza sa o analizeze sub toate aspectele
pentru a ajunge la întelegerea cât mai complexa a problemei date. Cazul reprezinta o situatie reala
din viata sociala sau cea scolara. El poate fi pozitiv, negativ sau contradictoriu. Cazul condenseaza
în sine esentialul, si prin aceasta arunca o raza de lumina asupra a ceea ce este general valabil din
lumea fenomenelor (conduitelor) din care a fost extras. Prin intermediul acestei metode elevilor li se
ofera prilejul sa analizeze, sa discute si sa comenteze un caz ce întruchipeaza un comportament
moral. Analiza cazului presupune un schimb reciproc de opinii, confruntari, contraziceri,
argumentarea punctelor de vedere etc. De asemenea, analiza si discutarea cazului (a
comportamentului altuia) impune raportarea la sine; prin comparatie, pe baza mecanismului
acceptare - respingere, se retuseaza si se consolideaza unele elemente ale propriei conduite morale.
În procesul dezbaterii cazului apar de regula contradictii între ceea ce ofera cazul si experienta
morala proprie, între datele situatiei prezentate spre analiza si capacitatea de a le explica si
interpreta, între opiniile contradictorii exprimate de diferiti participanti la analiza etc. Toate aceste
contradictii sensibilizeaza elevul pe plan afectiv, cognitiv si volitiv, contribuind la formarea si
întarirea convingerilor morale.
În desfasurarea activitatii educative pe baza analizei de caz se pot delimita trei momente succesive:
prezentarea cazului, analiza si discutarea lui, adoptarea deciziei (solutiei). Momentul principal îl
reprezinta discutarea cazului. Dirijarea discutiei si interventia profesorului sunt determinate de
atitudinea initiala a elevilor fata de faptele prezentate. Profesorul îndeplineste rolul de animator al
discutiei, oferind posibilitatea exprimarii punctelor de vedere si intervenind discret cu eventuale
întrebari si nicidecum cu precizari categorice. Cazul poate fi analizat si pe grupe de elevi. În
asemenea situatii responsabilul fiecarei grupe prezinta concluzia (solutiile) la care a ajuns grupa.
Concluziile grupelor sunt dezbatute apoi de toti elevii clasei. Concluziile la care se ajunge vor avea
efectele pedagogice scontate numai daca ele s-au conturat treptat prin polarizarea opiniilor si
adeziunea constienta a elevilor la prescriptiile morale conturate în finalul studiului întreprins.
6.5.6. Exercitiul moral. Exercitiul consta în executarea sistematica si repetata a unor fapte si actiuni,
în conditii relativ identice, cu scopul formarii deprinderilor si obisnuintelor de comportare morala,
al constituirii si fixarii trasaturilor volitive si de caracter, a conduitei morale, a relatiilor morale
practice. Valoarea formativa (si autoformativa) a exercitiului este relevata de numerosi oameni de
seama. Redam câteva exemple:
* Nici un om nu se întareste citind un tratat de gimnastica, ci facând exercitii, nici un om nu se-
nvata a judeca citind judecati scrise gata de altii, ci judecând singur si dându-si seama de natura
lucrurilor. (Mihai Eminescu)
* Mai multi sunt aceea care devin capabili prin exercitiu de cât prin natura lor. ("Un dictionar al
întelepciunii"de Simenschy, Th).
* Apa care cade picatura cu picatura sfârseste prin a gauri piatra. soarecele prin mici rontaieli de
dinti taie o funie, cu mici lovituri de secure pravalesti stejarii mari. (B. Franklin)
Metoda exercitiului moral presupune doua momente principale: formularea cerintelor si exersarea
propriu-zisa. Cerintele prescriu modul în care se va desfasura activitatea si conditiile ce vor trebui
respectate. Cele mai importante forme prin care se pot formula cerintele sunt: ordinul - o forma de
exprimare categorica a unei sarcini; dispozitia - o forma de ordin, mai atenuata, însotita de explicatii
si argumente, privind necesitatea îndeplinirii obligatiilor; îndemnul si sugestia - forme indirecte de
formulare a cerintelor, ce se bazeaza pe anumite calitati ale elevilor (simtul datoriei, al onoarei, al
cinstei s.a.). În acest fel contribuim la transformarea cerintelor externe într-un mobil intern al
conduitei; rugamintea - prin care solicitam cu caldura îndeplinirea benevola a unor sarcini. Relatia
amicala între profesor si elevi se exprima în acest caz în folosirea unor expresii ca: va rog, fiti
amabil etc. din care rezulta ca si profesorul este patruns de dorinta sincera ca elevii sa se comporte
în mod corespunzator. Alte forme de exprimare a cerintelor sunt: stimularea unei activitati prin
promiterea unei recompense, initierea de întreceri între elevi, utilizarea perspectivelor, încurajarea,
entuziasmarea, cultivarea traditiilor, interdictia ca forma negativa de formulare a cerintelor.
Exersarea propriu-zisa consta în îndeplinirea consecventa si sistematica a cerintelor formulate în
vederea formarii conduitei morale a elevilor. Interiorizarea exigentelor cuprinse în normele si
regulile morale, transformarea lor în mobiluri interne, concomitent cu formarea deprinderilor si
obisnuintelor de comportare, a trasaturilor de vointa si caracter nu este posibila decât prin
antrenarea elevilor în diverse activitati. Oricât de perfecta ar fi lamurirea verbala, o cerinta nu se
transforma în conduita decât prin intermediul exersarii ei. Întreaga activitate din gradinita si scoala
este o exersare organizata si dirijata ce urmareste în principal formarea conduitei moral - civice si sa
conduca la autonomia si libertatea personalitatii. Metoda poate fi folosita cu succes si în procesul de
autoeducatie. Implica punctualitatea la ore, frecventa scolara, efectuarea sistematica a temelor,
pastrarea curateniei, respectarea tuturor normelor cuprinse în regulamentul scolar. Privita în
dinamica ei, exersarea trece de la stadiul în care este declansata de cerinte externe, impuse de
altcineva, la stadiul în care se autodeclanseaza, subiectul însusi impunându-si anumite cerinte dupa
care îsi regleaza conduita. Pentru a-si îndeplini scopul, exersarea trebuie sa fie urmarita de educator
în cele mai mici detalii pentru ca numai astfel favorizeaza formarea unor deprinderi si obisnuinte
corecte de comportare morala si civica.
6.5.7. Metode de apreciere a cunostintelor si conduitei moral-civice. În procesul educatiei morale
aprecierea se realizeaza mai ales prin aprobare si dezaprobare. Aceste modalitati de apreciere se
folosesc nu numai la sfârsitul activitatii, ci si înaintea începerii si pe parcursul desfasurarii ei. Ele
reprezinta un gen de asistenta continua si reglatoare, având rol de convingere, încurajare,
temperare, prevenire.
APROBAREA (recompensa) este forma aprecierii favorabile. Ea consta în acceptarea si
recunoasterea rezultatelor comportarii morale a elevilor, confirmarea concordantei lor cu exigentele
stabilite. Pe plan psihologic aprobarea reprezinta o întarire pozitiva, declanseaza stari afective
stenice, care stimuleaza si intensifica mentinerea în continuare a aceleeasi conduite morale,
contribuie la consolidarea rezultatelor obtinute, la fixarea în structura morala a personalitatii.
Aprobarea se realizeaza prin mai multe procedee:
* Acordul (acceptarea), prin care ne manifestam multumirea fata de modul în care au fost respectate
cerintele. El poate fi exprimat printr-un zâmbet, un gest, o privire, sau cu ajutorul unei expresii
"bine", "sunt multumit", "ati procedat bine"etc.
* Lauda, ca forma a aprecierii verbale, se poate realiza individual sau în fata colectivului.
* Evidentierea consta în sublinierea îndeplinirii exemplare a unor cerinte. Se poate face în fata
clasei, pe scoala (la statia de amplificare), în consiliul profesoral, în fata parintilor.
* Recompensa este o forma premiala care se acorda pentru rezultate ce depasesc nivelul de
exigente obisnuit. Ea poate fi materiala (carti, rechizite, material sportiv) si spirituala (diplome,
distinctii, evidentierea la panoul de onoare).
Eficienta educativa a aprobarii depinde de respectarea cerintelor pedagogice în aplicarea ei:
o obiectivitatea aprecierii, bazata pe importanta reala a activitatii si conduitei elevilor, raportarea
aprecierii la valoarea faptelor, a motivelor reale care stau la baza actelor recompensate;
o atragerea si obtinerea adeziunii colectivului clasei în vederea stabilirii si acordarii recompenselor.
În acest fel se formeaza opinia publica favorabila scopurilor educative si are loc evitarea
fenomenelor de invidie, ura si suspiciune între elevi;
o folosirea unui repertoriu cât mai larg si diferentiat de recompense pe forme de activitate. Aceasta
va permite evitarea evidentierii permanente a unora si acelorasi elevi si omiterea totala a altora, va
stimula tendinta de autodepasire la toti elevii, initial în directia în care au posibilitati mai mari.
DEZAPROBAREA reprezinta forma negativa a întaririi, de respingere a unor fapte si manifestari ce
vin în contradictie cu anumite cerinte morale. Exprimând nemultumirea educatorului fata de modul
de îndeplinire a cerintelor, dezaprobarea declanseaza trairi afective negative (rusine, culpabilitate,
sentimentul vinovatiei, disconfort moral), care îi determina pe elevi sa evite repetarea greselilor
respective sau a altora similare. Procedeele prin care se realizeaza dezaprobarea sunt foarte variate:
* Dezacordul prin care se exprima nemultumirea fata de modul în care au fost respectate cerintele.
El se poate realiza printr-un gest, o privire, sau cu ajutorul limbajului;
* Observatia se refera la un aspect concret al conduitei. Se face individual sau în fata colectivului.
* Admonestarea este o forma drastica ce se aplica pentru greselile repetate.
* Avertismentul reprezinta exprimarea indignarii fata de îndeplinirea deficitara a unei sarcini
(cerinte) si prevenirea elevului ca va fi pedepsit daca va mai proceda la fel. Este un ultimatum care
se adreseaza pe un ton sever.
* Pedeapsa cea mai înalta forma a dezaprobarii. Ea poate consta în: scaderea notei la purtare,
mutarea disciplinara într-un alt colectiv (o alta clasa) sau alte masuri prevazute în regulamentul
scolar.
Aplicarea dezaprobarii se bazeaza pe trebuintele fiecarui elev de a ocupa în colectiv un statut
favorabil, de a se bucura de stima si apreciere, pozitie ce poate fi afectata în cazul unor sanctiuni,
atitudini care pot atrage pedeapsa. Pentru ca dezaprobarea sa declanseze tendinta si hotarârea de
corectare (îndreptare) se impun respectate anumite cerinte pedagogice:
o obiectivitate si echitate bazate pe cunoasterea temeinica a conditiilor, cauzelor, motivelor abaterii
respective. Acordarea unor pedepse pe nedrept genereaza neîncrederea, ura, tendinta de razbunare
fata de educator;
o antrenarea clasei în stabilirea si acordarea formelor de dezaprobare, formarea opiniei favorabile a
colectivului clasei fata de sanctiunile aplicate;
o statornicirea (dupa aplicarea sentintei) a unor raporturi elev - profesor - colectiv, bazate pe stima
si respect, care sa grabeasca procesul de corectare a conduitei celor pedepsiti (a actelor dezaprobate)
si sa pregateasca terenul pentru noi stimulari pozitive. Educatorul va manifesta mult tact în
aplicarea dezaprobarii. În concluzie, aprobarea (recompensa) este un mijloc puternic de stimulare
pentru savârsirea de acte morale, iar dezaprobarea (pedeapsa) este o metoda cu rolul de a frâna
producerea de acte imorale; ambele sunt totusi necesare pentru formarea morala a personalitatii,
reprezentând o concretizare a interactiunii dintre libertate si constrângere.
6.6. Stadiile formarii personalitatii morale.
Procesul de formare, dezvoltare a personalitatii morale a copilului este continuu, neîntrerupt, are un
caracter stadial. Psihologul elvetian J. Piaget, pe baza studiului întreprins asupra formarii
personalitatii morale, identifica urmatoarele stadii:
6.6.1 Stadiul realismului moral, care corespunde copiilor pâna la vârsta de 7-8 ani, prezinta câteva
particularitati specifice:
*Relatia copilului cu adultul are un caracter unilateral. De la adult pornesc toate cerintele si
obligatiile carora trebuie sa se conformeze copilul, care trebuie sa le respecte si sa li se supuna,
pentru ca recunoaste valoarea si autoritatea adultului;
*Regulile morale sunt privite ca un dat, ca o emanatie a unei autoritati externe;
*Respectarea normelor si regulilor de conduita este rezultatul ascultarii si supunerii bazate pe
afectiune si teama. Copilul nu cunoaste si mai ales nu întelege sensul normelor ce i se impun,
aproape totul fiindu-i impus din exterior si nu un rezultat al unor mobiluri si tendinte interne, ceea
ce face ca acest stadiu sa fie înteles ca "morala ascultarii";
*Respectarea normelor este conditionata, pe de o parte, de afectiunea fata de persoanele adulte
care întruchipeaza autoritatea, norma si teama care apare ca o reactie fata de autoritate si, pe de alta
parte, de receptivitatea si tendinta spre imitatie proprii acestei vârste;
*Treptat încep sa apara primele elemente ale constiintei morale, sub forma de reprezentari si trairi
afective elementare (emotii);
*Pe baza reprezentarilor se declanseaza primele atitudini selective de aprobare sau dezaprobare fata
de unele fapte si întâmplari morale, se constituie criterii elementare de apreciere a acestora. Începe
sa se închege experienta morala.
Sensul actiunii educative este în aceasta etapa de la conduita la constiinta morala. Tocmai de aceea
un rol important îl are formularea cerintelor de conduita, organizarea si respectarea regimului de
viata care trebuie sa conduca la formarea deprinderilor de comportare.
6.6.2 Stadiul cooperarii (autonomiei) morale, cuprins între 7-12 ani, se caracterizeaza prin câteva
elemente specifice:
q Regulile si normele morale se interiorizeaza, devin mobiluri interne ale conduitei, expresie a
constiintei morale;
q Copilul dispune de o experienta morala acumulata de-a lungul anilor. Regulile morale nu mai
impun conduita în virtutea ascultarii si supunerii fata de autoritatea externa, ci pe baza valorificarii
resurselor de control mutual si de autocontrol limitat sau extins la situatiile impuse de statutul si
rolul de elev.
q Se multiplica elementele constiintei morale, creste rolul ei ca factor intern determinant al
conduitei. Între elementele constiintei morale si conduita apare o interdependenta;
q Se formeaza notiunile morale, care au însa un caracter concret, se contureaza judecatile morale, se
elaboreaza criterii de apreciere a conduitei celor din jur, acestea fiind folosite si în aprecierea proprii
conduite.
q În educatia morala accentul se va pune pe antrenarea elevilor, în actiuni cu semnificatie morala,
pentru a îmbogati reprezentarile si notiunile morale si a favoriza trecerea de la emotii la sentimente
morale. Se va avea în vedere ca între constiinta si conduita morala pot sa apara dezacorduri,
impulsul afectiv la aceasta vârsta fiind foarte puternic.
6.6.3 Stadiul construirii constiintei morale (12-18 ani) corespunde în linii mari preadolescentei si
adolescentei propriu-zise. În preadolescenta, ca rezultat al îmbogatirii experientei morale a elevilor,
are loc procesul formarii notiunilor si judecatilor morale cât mai aproape de valoarea lor reala.
Tendinta de afirmare a propriei personalitati duce la dezvoltarea de opinii, judecati, aprecieri
morale, personale, independente. Totusi deseori apare pericolul ca din cauza experientei limitate,
unele judecati, aparate cu convingere de catre preadolescent, sa fie eronate. Astfel se constata
confundarea demnitatii umane cu înfrângerea, a curajului cu grosolania, siretenia (capacitatea de a
pacali); inteligenta, suflatul, copiatul sunt întelese ca ajutor acordat colegului s.a. De aceea la
aceasta vârsta se impune o activitate sistematica organizata de profesor în vederea asimilarii de
catre preadolescenti a continutului real al normelor morale. Interesul elevilor de aceasta vârsta
pentru viata personala a adultilor deschide perspective muncii de autocunoastere si autoeducatie.
Succesul formarii morale a preadolescentului depinde de asigurarea în prealabil a unor premise ca:
organizarea corespunzatoare a vietii în colectivul clasei, capacitatea educatorului de a întelege
caracterul contradictoriu al lumii spirituale a preadolescentului, climatul de încredere si respect
reciproc dintre educator si elevi, priceperea profesorului de a dezvalui cu maiestrie în fata elevilor
procesualitatea devenirii personalitatii morale si posibilitatile proprii de a contribui la desfasurarea
ei, antrenarea elevilor în procesul de automodelare sub aspect moral si îndrumarea lui competenta.
Orice tendinta de moralizare, de abordarea rigida si formala a acestei problematici, aduce prejudicii
muncii educative (4).
La vârsta adolescentei dezvoltarea si maturizarea constiintei si conduitei morale se reflecta în
capacitatea deosebita de a întelege, aprofunda si generaliza notiunile morale, în aparitia unor
convingeri morale ferme pe care adolescentul le apara cu îndârjire. Trebuinta de autodeterminare
(trasatura psihologica fundamentala) reflectata în tendinta de a se descoperi pe sine, de a-si defini
locul în viata, în societate, se loveste de o experienta de viata înca limitata, de o capacitate de
autoapreciere insuficient de obiectiva pentru a-i permite stabilirea unor planuri realiste de actiune.
Ţinând seama ca afirmarea independentei adolescentului este deosebit de puternica în acest
domeniu, ca el doreste sa se maturizeze moral fara sa apeleze la adulti, se vor folosi cu precadere
metode de educatie morala care exercita o influenta indirecta, dar eficienta ca dispute, dezbateri,
convorbiri realizate cu tact si pricepere. În felul acesta se va ajunge la întelegerea "legii morale",
ceea ce implica interiorizarea deplina a resurselor normative care constituie nucleul cognitiv -
motivational - caracterial al regulii morale, cu valorificarea conexiunilor existente între planul
individual si social al actiunii morale.
 Atitudini şi comportamente moral-civice
Educatia moral – civica ocupa un loc prioritar, din cele mai vechi timpuri, in realizarea idealului
educational, in formarea personalitatii elevilor.
Scoala trebuie sa cultive sensibilitatea elevilor fata de problematica umana si de valorile moral
civice, asigurand cultivarea dragostei fata de tara, de trecutul istoric si de traditiile poporului roman,
prin strategii si tehnici moderne de instruire si educare, sustinute de stiintele educatiei si practica
scolara.
Formarea personalitatii elevilor din acest punct de vedere nu este importanta doar prin ea insasi, ci
prin masura in care este pusa in mod constient si creator in serviciul natiunii romane, elementul de
referinta pentru aprecierea valorii ei constitutindu-l, intr-o mare masura modul cum ea se reflecta in
atitudinea si conduita moral –cetateneasca, civica.
Pe de alta parte, demersul educativ in acest sens, presupune educarea elevilor in idee cunoasterii si
respectarii normelor morale, a legilor convietuirii umane, a identificarii drepturilor si
responsabilitatilor individuale in vederea aplicarii si respectarii lor, a cunoasterii problemelor
contemporane, a problemelor tineretului, a insusirii normelor de protectie a muncii a regulilor de
circulatie, a normelor de prevenire a incendiilor si formarea obisnuintei de a le respecta in scopul
apararii vietii si a sanatatii proprii a celorlalti; a cultivarii respectului fata de valorile umane in
general si fata de munca in special; a dezvoltarii atasamentului, dragostei si spiritului de sacrificiu
fata de patrie; a pregatirii tinerilor pentru viata si intelegere sociala cu pastrarea individualitatii si, in
sfarsit, ideea formarii tinerilor in spirirul respectului fata de libertate, democratie, institutiile sociale
si valorile reale, a unor buni cetateni, capabili sa-si indeplineasca indatorile civile.
Preocuparea noastra, a dascalilor pentru ora de educatie-moral-civica va modela notiuni si
convingeri moral cetatenesti, formarea sentimentelor corespunzatoare si sfera volitiv
comportamentala (formarea deprinderilor si obisnuintelor moral-cetatenesti: salutul regulile
integrarii in societate, aprecierea obiectiva a propriului comportament si al celorlanti dialogul
civilizat, spiritul de echipa atitudinea combativa fata de tara si popor fata de valorile umanitatii).
In procesul educatiei moral-civice si patriotice se instituie o interferentain sensul determinarii de
catre constiinta morala a conduitei morale si a influentarii constiintei morale de catre conduita.
Pentru a-si putea forma personalitatea trebuie sa urmeze urmatoarele etape in vederea realizarii unei
bune educatii moral civice:
- insusirea de catre elevi a obiectului,cultura civica”
- valorificarea continutului altor discipline de invatamant (istoria literatura, geografia, religia)
- activitatea de cunoastere a principalelor legi interne si internationale specifice democratiei si
statului de drept.
Din acest punct de vedere, misiunea noastra, a dascalilor este aceea de a urmarii modul in care se
realizeaza aceasta educatie moral civica.
- formarea deprinderilor si obisnuintelor de comportare bazate pe respect si politete in scoala in
familie si in societate a deprinderi de avea o tinuta corecta curata ordonata estetica (chiar in
conditiile in care uniforma este este o, rara avis”);
- exprimare civilizata in ceea ce priveste limbajul gesturile atitudinea fata de colegi profesori
prieteni, parinti fata de oameni in general comportare civilizata pe strada in locuri si institutii
puplice in mijloacele de transport; formarea unei comportari respectuoase si manierate intre baieti si
fete.
- cultivarea raspunderii fata de actele personale de comportament a demnitatii a curajului
raspunderii a consecventei a simplitatii si decentei a combaterii violentei si intolerantei care pune
tot mai mult stapanire pe unii tinerii
- stimularea si consolidarea atitudinii pozitive fata de semeni; fata de optiunile religioase ale
acestora
- cunoasterea temeinica si respectarea ferma a a normelor care reglementeaza viata si activitatea
scolara securitatea muncii si a vietii oamenilor, protectia mediului inconjurator, prin masuri
ecologice a normelor privind respectarea Connstitutiei si a legilor tarii.
- Crearea si activizarea unei opinii combative de dezaprobare fata de abaterile de la normele muncii
si disciplinei scolare, ale convietuirii pasnice cu minoritatile etnice fata de tendintele si
manifestarile de egoismindividualim, nepasare, indolenta lasitate ipocrizie, minciuna.
Ca si dascali, trebuie sa acordam o pondere insemnata discutiilor etnice privind profilul moral al
tanarului contemporan, atat in privinta integrarii si contributiei in calitate de cetatean informat si
responsabil la rezolvarea problelor sociale profesionale politice si economice ale tarii cat si in
privinta sentimentelor de solidaritate si intelegere globala, de dezvoltare, colaborare si pace.
1. Definirea conceptului
Specificul educaţiei moral civice este determinat, pe de o parte, de particularităţile moralei ca
fenomen social, care-i conferă conţinutul, iar, pe de altă parte, de condiţiile sociopsihologice ce sunt
implicate în realizarea ei. Raportarea la societate şi raportarea la subiect, iată cele două cadre de
referinţă indispensabile fundamentării pedagogice a educaţiei morale.
Morala, ca fenomen social, reflectă relaţiile ce se stabilesc între oameni, în ipostaza lor de subiecţi
reali ce se află în interacţiune, într-un context social delimitat în spaţiu şi timp. Ea ne apare ca o
formă a conştiinţei sociale. Natural că nu tot ceea ce ţine de raporturile sociale în profunzimea lor
reprezintă obiect al moralei. Este vorba doar de acele relaţii care anterior au fost asimilate de
conştiinţa socială şi se referă la interacţiunea dintre oameni, ca subiecţi reali. Caracterul normativ al
moralei se impune sub forma unor modele ideale de comportare ce acţionează din exterior asupra
oamenilor, în vederea adoptării şi realizării unor relaţii ce se înscriu în perimetrul idealului moral
promulgat de societate. Morala reflectă deci, atât manifestări ale relaţiilor concrete dintre oameni,
manifestate prin comportament, precum şi sensul lor ideal, respectiv cum ar trebui să se realizeze
aceste relaţii.
„Morala reflectă întotdeauna acea latură a acţiunii umane în care se întruchipează relaţiile omului
faţă de alţi oameni şi faţă de sine însuşi, în care se rezolvă contradicţiile dintre oameni, dintre om şi
societate” (T. Huszar).
Conţinutul moralei sociale se concretizează în idealul moral, valorile, normele şi regulile morale.
Idealul moral este o prefigurare a sensului general al comportamentului în funcţie de imperativele
sociale. Valorile morale reflectă anumite cerinţe, exigenţe generale ce se impun comportamentului
uman în virtutea idealului moral, iar normele şi regulile morale sunt considerate ca fiind modele sau
prototipuri de comportare morală elaborate de societate şi aplicabile unei situaţii date. Acestea din
urmă se pot exprima sub formă de interdicţii sau permisiuni.
Viitorii cetăţeni ai unei Europe unite se vor deosebi de alte generaţii , motiv pentru care finalitatea
actului învăţării va fi oarecum diferită: un cetăţean capabil să se adapteze cu uşurinţă noului,
tolerant, iubitor de oameni, de natură, pragmatic şi capabil să convieţuiască în bune condiţii alături
de alte persoane care nu îi semănă întru totul (religie, rasă, cultură etc.)
Cetăţenia înseamnă în acelaşi timp un statut şi un rol. Ca statut juridic şi politic, cetăţenia reprezintă
ansamblul de drepturi şi libertăţi pe care statul le acordă cetăţenilor săi, un echilibru între drepturi şi
îndatoriri, un contract civic între stat şi individ - ca subiect al dreptului, norme legale care definesc
apartenenţa la un organism politic, loialitatea cetăţeanului faţă de statul care îl protejează şi îi
acordă drepturi civice, asigurarea accesului la viaţa publică şi participarea civică. Ideea educaţiei
moral civice a apărut în mintea adulţilor atunci când aceştia au simţit nevoia să transmită urmaşilor
experienţa dobândită, cu scopul de a-i forma pentru viaţă, ca buni cetăţeni.
Grădiniţa – cadru favorabil de educare moral-civică
Esenţa educaţiei morale constă în crearea unui cadru adecvat interiorizării componentelor moralei
sociale în structura personalităţii morale a copilului, elaborarea şi stabilizarea pe această bază a
profilului moral al acestuia în concordanţă cu imperativele societăţii moderne. În acest sens, scopul
fundamental al educaţiei morale constă în formarea individului ca subiect moral, care gândeşte şi
acţionează în spiritul cerinţelor şi exigenţelor moralei sociale, al idealului, al valorilor, normelor şi
regulilor pe care aceasta le incumbă.
Istoria educaţiei, în aria geografică europeană începe cu Orfeu, eroul care a fost un educator
original, izbutind prin farmecul cântecelor sale să înduioşeze inimile oamenilor. Aceasta este însă
numai o legendă. Primele şcoli au avut ca scop educativ pregătirea copiilor pentru a deveni buni
cetăţeni, pentru conducerea statului şi buni militari, pentru apărarea lui. Pentru ca aceste cunoştinţe
să se transforme în conduite, se impune cu necesitate ca acestea să fie însoţite de anumite trăiri
afective, ca suport energetic, componenta cognitivă şi cea afectivă fiind indispensabile în formarea
conştiinţei morale, dar nu şi suficiente. Formarea conştiinţei morale este un proces lung şi anevoios,
iar transformarea acestuia în conduită presupune corelarea tuturor componentelor sale
fundamentale: obiective, conţinut, metode, mijloace, forme de organizare, metode de evaluare.
Îmbinarea tuturor acestora într-un sistem, desprinderea elementelor de bază, unitatea aspectului
teoretic cu cel practic şi fundamentarea actului educaţional pe principii ştiinţifice reprezintă baza
unei educaţii morale corespunzătoare.
Principalele forme prin care se realizează sarcinile educaţiei morale sunt: procesul de învăţământ,
jocul şi activităţile extradidactice.
Grădiniţa de copii este instituţia de învăţământ căreia îi revine rolul decisiv în educarea şi instruirea
copiilor preşcolari. Ea se străduieşte să creeze condiţiile necesare unei dezvoltări normale pe toate
planurile (dezvoltare fizică, intelectuală, socială şi a personalităţii).
Copilul îşi dezvoltă aptitudinile sale în raport cu mediul în care trăieşte, aşa încât primele noţiuni
educative le primeşte în familie, apoi în colectivitate preşcolară, pentru ca şcoala să consolideze şi
să adauge, printr-un amplu sistem educativ o educaţie desăvârşită.
Există, desigur, reguli generale de educaţie, care trebuie respectate în toate cazurile, deoarece
copilul reprezintă o individualitate ce trebuie educat în conformitate cu particularităţile sale
psihice.Educaţia îi favorizează o adaptare mai uşoară la mediul social. Întregul proces educativ
trebuie condus cu grijă, cu afecţiune pentru copil şi în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se
află el, fără a-i depăşi capacitatea de înţelegere. Vârsta preşcolară, atât de importantă pentru
dezvoltarea personalităţii, solicită din partea educatorilor înţelegere şi tact.
Grădiniţa reprezintă pentru mulţi copilaşi posibilitatea de a socializa, de a-şi dezvolta
personalitatea şi creativitatea, de a face faţă următoarei etape din viaţa lor şcolară.
La grădiniţă, copiii deprind normele de conduită civilizată, abilitatea de a îndeplini diferite sarcini,
de a respecta anumite reguli de comportare în grup şi astfel sunt ajutaţi să colaboreze mai bine cu
cei din jur şi să aibă iniţiativă. Celor mici li se îmbogăţeşte vocabularul, li se dezvoltă gândirea,
puterea de concentrare, memoria, dorinţa de cunoaştere şi atenţia. Comunică mai mult şi nu în cele
din urmă, îşi dezvoltă aptitudinile fizice, psihice, artistice.
Copiii din grădiniţă sunt provocaţi prin intermediul jocului să participe la diferite activităţi din
domenii diferite: pictură, sculptură, matematică, dezvoltarea limbajului, să facă mici experimente în
domeniul ştiinţei.
Rolul educatoarei în formarea trăsăturilor de caracter ale preşcolarilor
Primele zile pot provoca haos în sufletul celui mic, deoarece brusc sau aproape brusc va descoperi
faptul că nu va mai sta cu mama toată ziua, că nu el este “centrul universului” şi că trebuie să
asculte de cineva străin, să suporte încă 20 sau 30 de copii educaţi mai mult sau mai puţin până în
acest moment, că trebuie să împartă jucăriile cu ceilalţi şi că nu i se vor îndeplini nicidecum toate
poftele. De aceea, nu putem lăsa copilul să se orienteze singur în multitudinea de fapte şi atitudini
ce se manifestă în jurul său, ci este necesar să organizăm o ambianţă pozitivă.
Modificarea deprinderilor este o muncă anevoioasă, de durată şi îi marchează pe cei mai mulţi
copii, atât de strâns legaţi de mamă la vârsta aceasta. De aceea, părinţii trebuie să le facă trecerea
mai lină şi mai pe înţelesul copilului. Mulţi părinţi renunţă, dar de această etapă se vor lovi şi anul
următor sau peste doi ani, şi cu cât copilaşul creşte cu atât îi vor schimba mai greu obiceiurile.
Copilul trebuie încurajat cu multă răbdare şi înţelegere, cu fermitate totodată, dar mai ales cu
infinită dragoste. Trebuie lăudat când reuşeşte să se descurce singur, când îşi respectă programul sau
deprinderile sănătoase, şi trebuie să i se explice de ce este trimis la grădiniţă.
Copiii nu trebuie minţiţi sau ameninţaţi cu grădiniţa, nu trebuie să li se spună “ei, lasă că la
grădiniţă o să vezi tu ce înseamnă să asculţi!” pentru că vor avea reticenţă numai la auzul cuvântului
“grădiniţă”. În acelaşi timp, relaţia cu “doamna” are un impact decisiv asupra copilului.
Educatoarea este cel mai important actor de pe scena vieţii preşcolarului. Personalitatea acesteia,
atitudinile, modul de a gândi şi de a acţiona influenţează hotărâtor atmosfera şi mediul în care se
formează copilul.
Să ne imaginăm aşadar o persoană prietenoasă, înţelegătoare, calmă, cu o fire deschisă, veselă, cu
simţul umorului, iubindu-şi profesia şi lumea atât de imprevizibilă a copilăriei. O persoană
echilibrată, capabilă să-şi evalueze cu obiectivitate posibilităţile şi capacităţile, aptă să comunice
eficient cu copiii, în aşa fel încât aceştia să-şi însuşească cu uşurinţă cunoştinţele, priceperile şi
deprinderile fireşti vârstei lor.
Continuând procesul de socializare început în familie, grădiniţa oferă preşcolarului cadrul de
valorificare a potenţialului psiho–social. La intrarea în grădiniţă , copilul se află în perioada celor
mai bogate acumulări cantitative şi calitative. În această instituţie educatoarea îndrumă copiii să
diferenţieze binele de rău, ceea ce este permis de ceea ce nu este permis.
Făcând saltul de la mediul familial la cel instituţionalizat, copilul este orientat spre ceea ce trebuie
să facă şi să devină într-un context social, relaţional. Se adaugă treptat conturarea sentimentului de
apartenenţă la acest spaţiu geografic, familiarizarea cu fapte şi evenimente deosebite din istoria
poporului român.
Necesitatea de a începe educarea cât mai de timpuriu este justificată şi de faptul că la vârsta
preşcolară se formează cu cea mai mare uşurinţă automatismele ce stau la baza deprinderilor de
comportare. Printr-o muncă educativă constantă şi susţinută, aceste componente se transformă
treptat în trăsături relativ stabile ale personalităţii sale. De pildă, deprinderea de a mulţumi ori de
câte ori primeşte ceva, cea de a saluta, de a asculta pe ceilalţi când vorbesc, fără a-i întrerupe, sau de
a îndeplini cerinţele adultilor fără comentarii inutile, au ca şi consecinţă apariţia unei atitudini
constante de politeţe şi respect faţă de cei din jur.
Educarea caracterului copiilor preşcolari presupune realizarea a trei sarcini fundamentale, care
trebuie să constituie pentru educatoare puncte de plecare pentru întreaga muncă educativă. Aceste
sarcini sunt: educarea trăsăturilor pozitive de caracter (dragostea pentru adevăr, sinceritatea, cinstea,
curajul, modestia, optimismul şi încrederea în forţele proprii, sociabilitatea, independenţa, spiritul
critic şi autocritic, generozitatea, blândeţea, politeţea, respectul, bunul simţ, ordinea, disciplina,
devotamentul, recunoştinţa, punctualitatea, conştiinciozitatea, discreţia, umanismul, delicateţea,
principialitatea, colectivismul, prietenia, hărnicia, sentimentul datoriei, al mândriei patriotice,
puritatea morală etc.); educarea însuşirilor voliţionale şi înlăturarea defectelor de voinţă şi de
caracter, lupta împotriva lor.
Cele negative, ce trebuie frânate prin activităţile de educaţie moral civică ar fi: pasivitatea, lenea,
egoismul, îngâmfarea, lăudăroşenia, invidia, imprudenţa, linguşirea, neglijenţa, necinstea, hoţia,
înşelăciunea, făţărnicia, viclenia, indiscreţia, obrăznicia, dispreţul, insultarea, dezordinea, ura,
răutatea, nerecunoştinţa, neascultarea, tergiversarea, timiditatea, delăsarea etc.
Trăsăturile manifestate de copii nu au stabilitate. Prin intermediul muncii educative, cele pozitive
pot fi accentuate, iar cele negative diminuate şi treptat, înlăturate.
Educaţia pentru om şi societate se desfăşoară în cadrul unui proces interdisciplinar zilnic
cuprinzând forme de organizare multiple. Activitatea educaţională în grădiniţă se desfăşoară sub
cele trei forme de organizare: jocuri şi activităţi didactice alese, activităţi de dezvoltare personală şi
activităţi pe domenii experienţiale cuprinzând toate domeniile de activitate.
În cadrul activităţilor de observare: „Copilul”, „Familia mea”, „Obiecte de uz personal” etc. copiii
îşi însuşesc şi consolidează cunoştinţe şi deprinderi sociale.
Lecturile după imagini: „De ziua bunicii”, „Camera copilului”, „Împreună cu familia” etc.
constituie o bună ocazie pentru copii de a-şi aprofunda manifestările afective faţă de colegi,
prieteni, adulţi, sesizând legătura între membrii familiei şi relaţiile ce se stabilesc între aceştia.
Memorizările: „Doi fraţi cuminţi”, „Fapte bune”, „Acasă” etc. aprofundează nivelul cunoaşterii
relaţiilor interumane generând atitudini pozitive faţă de familie.
Poveştile, povestirile create: „Prietenul meu”, „Scrisoare de la mare”, „Nuieluşa de alun” etc.
contribuie la precizarea locului în familie, grădiniţă, în grupurile de copii, înţelegând sarcinile şi
drepturile pe care la au.
Jocurile didactice: „Te rog să–mi dai !”, „Ce lipseşte de la masă ?”, „Când , cum şi cui oferim flori”
ş.a. consolidează deprinderile sociale , dezvoltă comportamente adecvate diverselor situaţii de
interacţiune socială , punându-l pe copil să interacţioneze respectând regulile grupului.
Jocurile şi activităţile pe arii de stimulare, cât şi cele din cadrul activităţilor de dezvoltare personală
consolidează cunoştinţele, deprinderile de autonomie personală în activităţi zilnice ca: spălat,
îmbrăcat, servit masa, deprinderea de a fi ordonat, civilizat.
Jocurile de rol: „De-a familia”, „În vizită”; „De-a pietonii” ş.a. au consolidat normele de
comportare, colectivul de copii marcând pozitiv personalitatea fiecăruia.
Copiii de astăzi sunt cetăţenii societăţii informatice. Ei trebuie să gândească şi să acţioneze în alt fel
decât au făcut-o părinţii lor. Această schimbare este mai mult decât o schimbare de tip mecanic a
sistemului de referinţă. Dacă o comparăm cu trecerea de la gândirea geocentrică la cea
heliocentrică, realizăm numai parţial dimensiunea schimbării la care suntem martori.
O mai bună estimare a situaţiei are în vedere transformarea calitativă a societăţii omeneşti. În
termeni filozofici ea presupune că nu mai acordăm materiei rolul esenţial în univers.
Acest loc privilegiat este acum ocupat de informaţie.
Se consideră că există o vârstă de aur a copilăriei plasată undeva între 4 şi 5 ani, caracterizată prin
capacitatea maximă de dezvoltare a creierului.
Singura soluţie pe care societatea actuală o poate oferi viitorilor adulţi este un învăţământ preşcolar
corespunzător în acest scop.
Nu va mai dura mult şi vom constata fie o ridicare a grădiniţelor la nivelul universităţilor, fie o
deschidere a universităţilor pentru preşcolari. Vom avea atunci parte de grădiniţe asemănătoare cu
cele din Occident. Activităţile liber creative permit preşcolarilor să aducă în jocurile lor realitatea ,
mediul de viaţă. Prin implicarea educatoarei în jocurile copiilor aceasta îi poate pune în faţa unei
situaţii problemă (joc de rol “În vacanţă”- problematizarea: copilul de lângă camera ta este de
culoare, cum reacţionezi ? ).
Tot în cadrul activităţilor liber creative desfăşurate le alegerea copiilor , preşcolarii îşi exersează
toleranţa , înţelegerea , comunicarea şi alte trăsături de caracter necesare unui viitor cetăţean
democratic.
În cadrul activităţilor frontale, prin temele propuse, copiii dobândesc, tot prin intermediul jocului ,
cunoştinţe despre normele de comportament civilizat, existenţa unor alte culturi, popoare etc:
- educarea limbajului (poveşti , poezii, creare de poveşti)
- educatie pentru om şi societate (discuţii, jocuri de rol, cântece: Prietenii mei, Natura, Animalele,
Aşa da, aşa nu!)
-activitate artistico plastică, activitate practică: desene, picturi, colaje, modelaj etc.
- educatie fizică: jocuri sportive, dansuri specifice anumitor zone culturale etc.
Democraţia participativă în sistemul de învăţământ preşcolar presupune implicarea celor instruiţi în
alegerea temelor propuse de educatoare, prin participare directă (discuţii de grup) sau indirect, prin
discuţii cu părinţii preşcolarilor, profesori, reprezentanţi ai autorităţii locale, personalităţi din
diverse domenii de activitate etc. Aceştia pot constitui pentru copii adevărate exemple, modele
comportamentale, cu o mare putere de influenţă asupra copiilor. În alegerea modelelor
comportamentale de orice tip se va ţine cont de: conţinutul acestora, valoarea lor emoţională,
semnificaţia pe care o au pentru copii, accesibilitate, capacitatea de receptare şi experienţa de viaţă
a copiilor.
Rudolf Steiner spunea: „Două cuvinte magice indică natura raporturilor copilului cu mediul său
fizic înconjurător. Acestea sunt: imitaţie şi exemplu.” Pentru copii, omul matur este persoana care
ştie totul, care are experienţă multă, care nu greşeşte. De aceea, imitarea lui îl încântă, le dă
încredere, siguranţa că nu greşesc.
Exemplul are o mare putere de influenţă asupra copiilor datorită caracterului său intuitiv. El se
adresează în mod nemijlocit simţurilor copilului, îl ajută să perceapă realitatea vie, concretă. De
multe ori sute de cuvinte nu reuşesc să facă înţeles ceea ce un exemplu concret convinge într-o
clipă.
Obiective vizate în cadru activităţilor de educaţie pentru om şi societate
Dintre cele trei categorii de obiective precizate în taxonomia lui Bloom – cognitive, afective şi
senzorio-motorii – cel mai greu de definit şi de operaţionalizat sunt cele afectiv-emoţionale. Pentru
a se scoate în evidenţă aspectul social, esenţial în educaţia preşcolarului, se preferă denumirea de
obiective socio-afective. O bună definire şi operaţionalizare a obiectivelor poate determina eficienţa
actului educativ în toate etapele sale: proiectare, organizare, desfăşurare şi evaluare.
Obiectivele cadru pentru această categorie de activitate sunt:
- Cunoaşterea şi respectarea normelor de comportare în societate; educarea abilităţii de a intra în
relaţie cu ceilalţi;
- Educarea trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter şi formarea unei atitudini pozitive faţă de sine
şi faţă de ceilalţi;
- Cunoaşterea unor elemente de istorie, geografie, religie care definesc portretul spiritual al
poporului român;
Din acestea derivă cele de referinţă şi apoi cele operaţionale, care ţin cont de conţinuturi,
performanţa elevului şi factorul timp.
OR 1: Să cunoască şi să respecte normele necesare integrării în viaţa socială, precum şi reguli de
securitate personală;
Exemple de comportamente:
- să accepte şi să respecte regulile de convieţuire în grup;
- să manifeste spirit de echipă şi să colaboreze la realizarea unei activităţi în comun;
- să-şi prezinte membrii familiei, colegii, prietenii, vecinii;
- să se prezinte, să se descrie;
- să cunoască şi să respecte reguli referitoare la circulaţia rutieră;
- să cunoască şi să aplice reguli referitoare la igiena personală;
- să cunoască şi să aplice reguli privind protecţia vieţii proprii şi a celor din jur, a mediului
înconjurător.
OR 2: Să-şi adapteze comportamentul propriu la cerinţele grupului în care trăieşte (familie,
grădiniţă, societate);
Exemple de comportamente:
 să asculte şi să respecte alte păreri;
 să înveţe să aştepte într-o situaţie dată;
 să-şi cunoască responsabilităţile în microgrupul din care face parte;
 să accepte şi să ofere sprijin;
 să manifeste grijă şi toleranţă faţă de personae cu nevoi speciale;
 să dobândească autonomie în activitatea zilnică;
 să respecte normele de convieţuire în viaţa socială,
OR 3: Să aprecieze în situaţii concrete unele comportamente şi atitudini în raport cu norme
prestabilite şi cunoscute;
Exemple de comportamente:
 să-şi aprecieze propriul comportament în raport cu persoane, personaje şi situaţii cunoscute;
 să-şi adapteze comportamentul la diferite situaţii;
 să conştientizeze consecinţele pozitive şi negative ale actelor sale asupra sa şi a celorlalţi;
OR 4: Să trăiască în relaţie cu cei din jur stări afective pozitive, să manifeste prietenie, toleranţă,
armonie, concomitent cu învăţarea autocontrolului;
Exemple de comportamente:
- să respecte promisiunile făcute;
- să manifeste dezacord faţă de atitudinile negative;
- să manifeste sinceritate, încredere, curaj în raport cu sine şi cu ceilalţi;
- să accepte diversitatea de opinii şi atitudini;
- să aibă atitudini tolerante faţă de alte persoane care aparţin diferitelor confesiuni şi/sau categorii
minoritare;
OR 5: Să descrie şi să identifice elemente locale specifice ţării noastre şi zonei în care locuieşte;
Exemple de comportamente:
 să cunoască numele ţării de origine şi al localităţii natale;
 să cunoasca adresa la care locuieşte (domiciliul);
 să cunoască numele capitalei ţării noastre;
 să cunoască însemnele ţării (steag, stemă, imn) şi să manifeste respect faţă de acestea;
 să exprime atitudini pozitive faţă de ţară şi popor;
 să descrie şi să recunoască evenimente importante tradiţionale, religioase, culturale şi
istorice;
 să cunoască şi să respecte tradiţiile culturale naţionale şi minoritare, să participa afectiv la
sărbătorile laice şi religioase ale familiei şi ale comunităţii;
 să facă distincţia dintre o zi obişnuită şi o zi de sărbătoare.
Aceste obiective şi modalităţile de realizare a lor nu se limitează la o singură disciplină, ele pot fi
relizate pe întreg parcursul anului, la toate categoriile de activitate. Un factor de reuşită în realizarea
lor este apelarea la convingerea raţională, bazată pe explicarea conceptelor şi normelor de conduită,
împletită cu convingerea afectivă, bazată pe intuirea sentimentelor, dar şi cu convingerea
voliţională, bazată pe exersarea în acte pozitive, pe formarea deprinderilor şi obişnuinţelor.
In definirea moralei si a educatiei moral-civice vom porni, ca in multe alte situatii, de la termenii
originari de care se leaga aceasta entitate filosofica si pedagogica in acelasi timp, adica de la
derivatia sa etimologica. Termenul de morala pleaca initial de la termenul „ethos”, in limba greaca
insemnand obicei, morav, uz, iar derivatul sau „ethikos” a insemnat la vechii greci ceea ce este
conform cu moravurile ingaduite. Mai tarziu, in cultura latina a aparut echivalentul lui „ethos”, in
forma „mos-moris-moriles, care desemneaza aceleasi conotatii semantice ca si la derivatia
termenului din limba greaca. Din succinta prezentare a „istoricului” notiunii de morala rezulta ca
prin aceasta este desemnat ansamblul bunelor obiceiuri dintr-o societate data. O definitie foarte
avizata la vremea sa ne ofera Emile Durkheim, in lucrarea “L’éducation morale” (1925): “Morala,
nu numai asa cum se observa azi, ci inca asa cum se poate observa in istorie, consista dintr-un
ansamblu de reguli definite si speciale, care determina in mod imperativ conduita”. Normele in
cauza se alcatuiesc in niste imperative fie afirmative, fie negative, in speta ce este bine si ce este rau
(deci nepermis) de facut.
Pe langa regulile si normele specifice normativismului moral si a normativitatii se mai adauga si
valori morale, care reprezinta niste insusiri dezirabile sau virtuti morale, cum ar fi‚ de pilda,
caracterul moral, in calitatea sa de cea mai cuprinzatoare valoare de acest fel si care circumscrie o
pluralitate de valori mai concrete, ca nazuinta de a face bine, cultul datoriei, ordinea vietii si
disciplina muncii, cultul perfectiunii proprii (cf.St Barsanescu, 1935) sau, dupa alti autori, tot
valorile morale ar fi reprezentate de patriotismul, cinstea, responsabilitatea, eroismul etc. (I. Nicola,
1994), la care s-ar putea adauga multe altele cum ar fi: politetea, toleranta, capacitatea de a coopera,
stapanirea de sine, fidelitatea, devotamentul s.a.
Cat priveste educatia morala, istoria pedagogiei consemneaza o diversitate de definitii, incepand cu
filosofia si insertiile pedagogice din acest domeniu si cu primii filosofi cum ar fi Socrate, Platon,
Aristotel, din cadrul filosofiei antice. Pentru Socrate, respectiv pentru Platon, educatia morala este
un fel de terapie, indeplinind deci o functie terapeutica, acordand unele circumstante unor greseli si
fapte reprobabile savarsite de om. Pornind de la ideea ca oamenii gresesc din ignoranta, ca
necunoasterea binelui este cauza pentru care se fac greseli, acesti mari filosofi considerau ca este
suficient sa explicam ce este binele, pentru ca oamenii sa-l si infaptuiasca, desi tot din antichitate s-
a cristalizat si dictonul: “vad binele, il aprob, dar urmez raul”. Socrate si Platon raman intemeietorii
primei mari metode de educatie morala - metoda insusirii morale - prin care ei socoteau ca se pot
planta sau cultiva virtutile in spiritele oamenilor.
In epoca moderna, psihologul francez Th. Ribot considera ca educatia morala inseamna sau are ca
scop dezvoltarea sentimentelor morale sau nobile, prin care omul poate ajunge la idealul de
umanitate. Pentru sociologul francez Emile Durkheim, morala este prin excelenta un sistem de
reguli, un sistem de comandamente sociale, sau in mod esential o disciplina, de unde urmeaza ca
educatia morala ar fi o actiune de disciplinare si socializare a tinerilor dupa aceste reguli. Pentru St.
Barsanescu, educatia morala reprezinta „o activitate complexa pentru a indruma viata individului
spre a se desfasura in directia binelui, conceputa in acord cu regulile codificate si necodificate ale
societatii” (1935).
La cele de mai sus, adaugam ca educatia morala este un complex, constand din actiunea de
transformare a normelor (cerintelor) sau valorilor morale externe, in norme sau comandamente
interne, care se impun conduitei si o determina, este trecerea individului de la heteronomie
(conduite si activitati impuse de o autoritate exterioara), la autonomie morala (conduite si activitati
impuse de propria constiinta). Amintim, de asemenea, opinia lui I. Grigoras (1995), care ne
sugereaza printr-o formula succinta, legatura dintre morala, moralitate si educatia morala, adica:
educatia morala are calitatea de „factor al trecerii de la morala la moralitate”.
Obiectivele educatiei morale
In privinta finalitatilor educatiei morale, apelam mai intai la opinia profesorului St. Barsanescu,
pentru care aceasta urmareste a-l determina pe individ sa vibreze pentru valorile si regulile de viata
ale unei societati. „Din scopul multiplu al educatiei, educatia morala are menirea sa-l implineasca
pe cel mai insemnat si mai greu: caracterul moral sau slefuirea omului pentru a fi pus in conditia de
a servi valoarea binelui” (1935).
Din analiza altor lucrari de pedagogie generala rezulta urmatoarele obiective ale educatiei morale:
a. Dobandirea de cunostinte morale.
Este realizata prin instruirea morala si care necesita insusirea continutului moral, a principiilor
acesteia, inclusiv a notiunilor si conceptelor specifice eticii, cum ar fi cele polarizate in jurul
categoriilor de bine si rau. Evidentiem in acest sens conceptele de corectitudine, dreptate, adevar,
egalitate, fraternitate, cinste, datorie, respect, stima, echitate, intrajutorare, altruism etc. care in
esenta lor exprima generalizari pozitive ale comportamentului si conduitei demne si civilizate si
care apartin categoriei morale de bine sau notiuni si concepte subordonate categoriei morale de rau,
cum ar fi incorectitudinea, nedreptatea, minciuna, inegalitatea, necinstea, inechitatea, egoismul etc.
si care exprima generalizari negative ale comportamentului si conduite umane nedemne si
necivilizate. In general aceste notiuni si concepte vizeaza dimensiunile morale, imorale si amorale
care au o semantica diferentiata: moral – respecta normele morale; imoral – este contrar moralei si
incalca normele morale cunoscandu-le; amoral – care nu are cunostinta de moral, nu cunoaste
normele morale si este indiferent de morala, putand cunoaste normele dar nu le da nici o atentie.
Educatiei morale si, in mod deosebit, instruirii ii revine sarcina de a furniza cunostintele teoretice
care sa fundamenteze ulterior o asa-numita constiinta morala, indispensabila oricarei manifestari si
oricarui comportament moral.
Asa cum mai afirmat, procesul educatiei morale procesul educatiei morale semnifica trecerea de la
heteronomie la autonomie morala, adica actiunea de a transforma normele sau valorile morale
exterioare obiective, in norme sau valori interioare. Mai concret, la inceput normele si valorile
morale (punctualitatea, ordinea, disciplina in munca, politetea, sinceritatea etc.) reprezinta cerinte
externe; ele ii sunt pretinse omului de catre o vointa exterioara lui. Prin educatia morala, aceste
norme exterioare trebuie transformate in valori interioare adica in cerinte pe care copilul (individul)
le pretuieste, iar in final si le autodicteaza. In acest drum lung si anevoios, primul obiectiv care
trebuie realizat este constiinta morala, iar procesul specific care i se consacra, are denumirea de
insusire morala. Dupa autori care au studiat in amanunt problema (I. Roman, 1978) constiinta
morala trebuie vazuta in trei dimensiuni:
- cognitiva, prin care educatii iau cunostinta in mod sistematic de normele (valorile) morale si de
existenta lor proprie ca indivizi in raport cu aceste norme;
- afectiva (apreciativa), prin care situatia data este considerata dezirabila sau, dupa caz, reprobabila,
in raport cu aceste norme (valori);
- normativa (volitiva), prin care se pretinde ca situatiile sau actiunile considerate ca rele sa fie
combatute, iar cele considerate ca bune sa fie acceptate.
Formarea constiintei morale sau instruirea morala trebuie sa ia in seama particularitatile de varsta si
individuale ale elevilor. La elevii mici, instruirea morala se face indeosebi prin prezentarea,
explicarea, analizarea unor exemple, la elevii din gimnaziu pe baza explicarii si insusirii regulilor
morale, iar la elevii mari pe baza discutarii si cercetarii conceptiilor despre morala. In ce priveste
particularitatile individuale, vom tine seama ca unii elevi au nevoie de mai multe exemple pentru a
intelege si interioriza o cerinta morala, altii adera mai greu sau mai usor la regula morala, altii
(elevii mari) au nevoie de argumente rationale profunde, de justificari sociale sau metafizice a
conceptiilor despre morala, altii au inclinatii spre un mai pronuntat spirit critic, altii spre interpretare
a moralei in perspectiva religioasa.
Ca orice proces de invatare, instruirea morala trebuie sa aiba caracter planificat, sistematic si
continuu. Aceasta regula este foarte dificil de respectat, caci daca in studiul diferitelor materii
scolare suntem ajutati de prezenta manualelor si programelor scolare, educatia morala nu dispune de
o anume materie destinata ei, deci nu are la indemana un instrument de sistematizare. Iesirea din
dificultate este posibila, daca, odata cu planificarea materiei de invatamant la diferitele discipline
scolare, se face si o alta planificare, privitoare special la instruirea morala, potrivit cu continutul
lectiilor si al activitatilor didactice pe care le folosim in sprijinul ei. In acest sens, de mare folos ar
putea sa fie o anume programa a educatiei morale, ea putand permite parcurgerea riguroasa a unui
volum de concepte, reguli etc., fara a produce repetitii inutile sau hiatusuri in activitatea de formare
a constiintei morale. Se citeaza tari in care o astfel de programa exista, iar exemplul lor ar putea fi
preluat. Procedand asa, vom reusi sa conducem elevii la situatia de a poseda un veritabil sistem de
notiuni si reguli morale, care sa-i ajute sa judece si sa aprecieze corect conduita proprie si pe a
celorlalti.
b. Formarea de convingeri si sentimente morale
Acest obiectiv se concretizeaza in cerinta ca notiunile si normele morale sa se transforme in trairi
afective inalte si demne care sa polarizeze in jurul binelui si, deci, sa se transforme in convingeri si
sentimente morale ca rezultat al imbinarii trairilor afective si al capacitatii de rationalizare a
acestora.
La fel ca si la celalalt obiectiv, si la formarea de convingeri si sentimente morale se impun cateva
reguli in realizarea educatiei morale si, mai ales, a sentimentelor morale. Sentimentele morale apar
sau se declanseaza in contact (n cu modelele prezentate si in functie de acestea. De aici cerinta ca
exemplele pe care le folosim in instruirea morala sa aiba valoare de mari modele de comportare
morala.
A trai o singura data o anume stare morala nu este suficient pentru formarea unui sentiment moral.
Rezulta regula: sentimentele morale se fixeaza in constiinta prin repetarea adica retrairea lor de mai
multe ori. In acest scop este nevoie ca exemplele de conduita morala nu numai sa aiba valoare de
mari modele, ci sa fie si variate. Deci, pentru formarea unui sentiment moral trebuie sa oferim
elevilor mai multe modele (exemple) si acestea trebuie sa fie diferite, sa cauzeze o reactie de
respingere.
Adancirea sau profunzimea sentimentelor si statornicirea lor se realizeaza prin explicatii, obtinandu-
se initial o intelectualizare a lor, o subordonare a lor fata de ratiune. Altfel sentimentele morale pot
fi foarte usor manipulate prin programe sau propagande demagogice. In acest caz, omul actioneaza
inainte de a gandi, ca in cazul sovinismului, intolerantei religioase, in genere al conceptiilor
extremiste, prin mijloace violente, adesea prin distrugere. Dimpotriva, cand sentimentele sunt
controlate de ratiune, omul intai gandeste, anticipeaza si evalueaza rezultatele si apoi actioneaza. Un
astfel de om nu va adera niciodata la conceptii si practici extremiste oricat ar fi de avantajoase.
Sentimentele morale devin eficiente si active, sau directii de viata, atunci cand elevii sunt antrenati
in activitati concrete, care introduc in viata (in conduita) normele explicate anterior.
Este regula care spune ca formarea constiintei morale nu se incheie cu formarea sentimentelor
morale. Oricat de puternice ar fi, sentimentele pot ceda si pot fi convertite in stari emotionale de
frica, panica, amenintare, recompensa etc.
Reiese din cele de mai sus ca, in formarea constiintei a morale, este nevoie sa facem un pas mai
departe; sa procedam la formarea convingerilor morale, care reprezinta factori motivationali de cea
mai mare profunzime. Spre deosebire de sentimente care se refera la atractia din lucruri,
convingerile se refera la adevarul din lucruri. De aceea convingerile ne obliga sa acceptam ceva
(situatie, judecata, activitate etc.), chiar daca nu ne place, sau ne este defavorabila. Oamenii cu
convingeri puternice sunt predispusi sacrificiului pana la sacrificiul suprem pentru a-si sustine
convingerile.
Se desprind cateva reguli – norme in vederea formarii convingerilor morale.
1. Prima regula privind formarea convingerilor morale este ca orice convingere pe care vrem sa o
formam – inoculam se desprinde din propria noastra convingere. Deci, cei care fac instructia
morala, respectand toate regulile formarii sentimentelor, trebuie totodata sa fie convinsi ei insisi de
ceea ce spun sau explica.
2. O a doua regula este ca ideile, teoriile, exemplele folosite la instruirea morala trebuie sa
reprezinte adevaruri certe. Convingerile fiind in egala masura de natura afectiva si rationala, este
nevoie ca tot ce prezentam elevilor sa poarte marca unor adevaruri indubitabile. Aceasta raspunde si
primei reguli, aceea ca nu se pot produce convingeri prin mimarea lor sau prin propagarea unor
false adevaruri.
Convingerile devin ferme, statornice, deplin eficiente, prin demonstratii stiintifice sau practice, prin
comparatii, prin observarea si analiza corecta a fenomenelor. Demonstratiile false sunt usor de
depistat si in loc de convingeri se obtin reactii de respingere. Chiar daca apartin domeniului
teoreticului si deziderativului consideram ca sunt necesare asemenea informatii transpuse in reguli
si norme necesare formarii si consolidarii unei constiinte si a unei conduite morale.
c. Formarea deprinderilor si obisnuintelor morale
Acest obiectiv presupune transpunerea normelor si cunostintelor morale in fapte (actiuni) morale, in
deprinderi si obisnuinte morale. Implica, pe de o parte, asimilarea continutului teoretic ce face
referinta la asemenea cunostinte iar, pe de alta parte, presupune aplicarea in practica si respectarea
normelor si regulilor morale.
Deprinderea morala, ca orice deprindere reprezinta in ultima instanta o componenta automatizata a
activitatii omului si consta in indeplinirea anumitor acte fara control permanent din partea
constiintei.
Deprinderea morala reprezinta la randul ei, o componenta a conduitei morale, automatizata prin
exercitiu. Ea este definita si ca o stare de adaptare la o sarcina sau actiune data. Se pot face multiple
exemplificari de deprinderi morale, ele purtand numele regulii pe care o traduc in viata: deprinderea
de a fi punctual, de a fi disciplinat, de a colabora, de a se stapani, de a persevera in invingerea unei
dificultati etc. Chiar daca ele nu sunt decat componente simple (si adesea elementare) ale conduitei,
sa nu uitam ca ele reprezinta si punctul de inceput al unei conduite stabile.
De regula, deprinderile morale se formeaza greu, pentru ca fondul de instincte si impulsuri primare
este mai puternic decat cel care trebuie invins la formarea deprinderilor de altfel, cum ar fi cele
intelectuale. De pilda, este mai usor sa formam unele deprinderi de calcul, de analiza gramaticala
etc., decat deprinderea de a fi punctual, politicos etc. De aceea se impun si in formarea deprinderilor
morale si a conduitei morale cateva reguli.
1. Relatiile, conditiile, exigentele ce se impun scolarilor este necesar sa aiba o mare regularitate in
timp si un caracter constant, evident si ferm. Inconstanta, capriciile educatorilor in exigentele
exprimate fata de elevi sunt o mare piedica in formarea deprinderilor morale, de aceea statornicia
relatiilor, conditiilor, cerintelor, cand sint rationale si realizabile, produc in mai mare masura
mobilizarea energiei si incredere in educator.
2.Formularea sarcinilor sa fie clara, concisa, precisa, sa nu lase loc indoielii asupra indeplinirii lor.
Nu se teoretizeaza in momentul formularii unei sarcini; cel mult se dau indrumarile necesare pentru
realizarea ei. Dar orice sarcina sa fie rezonabila, realizabila si controlabila. Spre exemplu, a le cere
elevilor un lucru de felul „pentru maine sa repetati tot ce am invatat de la inceputul anului”, este
ceva din principiu nerezonabil.
3. Controlul activitatii elevilor sa aiba caracter sistematic, sa fie insotit de sesizarea si corectarea
greselilor, de dreapta apreciere, iar treptat sa fie inlocuit cu autocontrolul. Vom retine ca un control
exagerat, paralizant, este egal cu ineficienta, cu lipsa de control.
Formarea obisnuintelor morale
Spre deosebire de deprindere, obisnuinta este o deprindere foarte puternic inradacinata, de aceea se
si spune ca obisnuinta este a doua natura. In ceea ce priveste deosebirea dintre deprindere si
obisnuinta morala aceasta se constata mai ales cand se produce incalcarea unei norme morale.
Pentru transformarea deprinderilor morale in obisnuinte morale, trebuie, de asemenea, respectate
niste reguli.
1. Deprinderile de conduita morala sa fie repetate timp indelungat, cu regularitate, deoarece numai
regularitatile de mare durata si de mare corectitudine pot deveni obisnuinte.
2. Repetarea continua a deprinderilor sa fie asociata cu un control inteligent, care nu supara si nu
jigneste, ci sugereaza posibilitatile perfectionarii acelei conduite.
3. Deprinderile duc la formarea obisnuintelor atunci cand sunt exersate in situatii reale de viata. Nu
au valoare formativa exercitiile stupide, izvorate din capricii sau razbunare, cele cu continut sarac
sau artificial.
d. Formarea trasaturilor volitive – de vointa
Educatia morala impune pe langa obiectivele prezentate mai sus si formarea unor calitati si
capacitati de ordin volitiv, care sa stea la baza unor acte si comportamente morale ce depasesc
uneori manifestarile si nivelul deprinderilor si obisnuintelor cotidiene. Printr-o asemenea educatie si
constiinta se poate ajunge la actiuni ce implica eforturi, mobilizare de energie si alte calitati si
trasaturi specifice vointei. Principiul olimpismului: „ai castigat, continua; ai pierdut, continua” sau
cel formulat de marele explorator norvegian F. Nansen „ai izbutit, continua; n-ai izbutit, continua”
sunt expresia si rezultanta unor trasaturi de vointa ce particularizeaza si caracterizeaza asemenea
actiuni. Hotararea, perseverenta, tenacitatea, curajul etc. sunt cateva calitati ale vointei ce pot si
trebuie educate.
Asemenea trasaturi nu sunt rezultanta vietii cotidiene chiar daca conditiile sociale le impun uneori,
ci ele apar pe fondul unei educatii morale consistente si sistematice. In acest sens in literatura de
specialitate se opereaza cu anumite concepte prin care sunt exprimate asemenea manifestari, unul
dintre acestea fiind cel de comportament moral care este definit ca un ansamblu de manifestari
psihice cu continut normativ axiologic ce se obiectiveaza printr-o diversitate de niveluri ale
structurii, dezvoltarii si educarii sale ca element constituent al constiintei umane.
e. Formarea trasaturilor de caracter
Dimensiunea caracteriala si, in mod deosebit, cea atitudinala si psihocomportamentala este
rezultanta legica a educatiei morale – civice. Caracterul reprezinta nucleul pe care este structurata
personalitatea individului si desemneaza particularitatea acestuia, insusi cuvantul caracter, derivat
din grecescul „character”, inseamna semn, pecete, tip, trasatura, particularitate sau felul de a fi
desemnand vectorul atitudinal – caracterial al personalitatii.
Caracterul este definit si exprimat, totodata, prin ansamblul trasaturilor psihocomportamentale
esentiale si stabile ale personalitatii umane prin care se manifesta ca o unitate bine conturata in
relatiile si situatiile sociale exprimate prin atitudini, convingeri, idealuri si calitati morale inalte,
valoroase si demne. Printre calitatile (trasaturile) de caracter mentionam: cinstea, sinceritatea,
modestia, curajul, spiritul de independenta si initiativa constructiva, principialitatea, dreptatea,
prietenia, demnitatea etc., iar la nivelul atitudinilor delimitam:
* atitudinea fata de propria persoana (sau dobandirea virtutilor personale) cum sunt sinceritatea si
curajul ca principale trasaturi de caracter;
* atitudinea fata de altii (ca trasaturi principale evidentiindu-se responsabilitatea, solidaritatea,
raspunderea etc.);
* atitudinea fata de societate (educatia urmarind dobandirea unor sentimente sociale cum ar fi
patriotismul si nationalismul);
* atitudinea fata de munca si invatatura etc.
In cadrul educatiei morale un rol deosebit revine educatiei patriotice alaturi, desigur, de educatia
nationala ca principale forme ale acesteia. Patriotismul, ca rezultanta a educatiei patriotice
presupune, asa cum afirma I. Nicola (1994), constiinta apartenentei la poporul roman, la mediul
national, social si cultural, identificarea cu interesele patriei, apararea independentei si suveranitatii,
simtul raspunderii fata de valorile fundamentale ale existentei sociale si spirituale ale natiunii. In
acelasi timp, patriotismul incumba atasamentul fata de pamantul natal, aprecierea si respectarea
traditiilor istorice progresiste, a limbii si culturii, lupta si spiritul de sacrificiu pentru libertatea
patriei si increderea in prosperitatea ei.
Delimitam in acest sens mai multe obiective ale educatiei patriotice:
* formarea constiintei patriotice - dimensiunea cognitiv-formativa constand din cunostinte despre
patrie, atasament fata de valorile patriei, inclusiv de teritoriu; sentimente si convingeri referitoare la
apararea si dezvoltarea patriei;
* formarea conduitei patriotice – dimensiunea aplicativa constand atat din deprinderi si obisnuinte
de comportare in spirit patriotic, cat si considerarea patriotismului ca una din trasaturile
fundamentale ale caracterului moral. Aici se include si formarea vointei necesare unui
comportament patriotic, pana la jertfa de sine daca se impune.
Educatia civica
Educatia si constiinta morala sunt strict legate de educatia si conduita civica a indivizilor. Termenul
civic provine din latinescul „civis” (cetatean) care, la randul sau, deriva din „civitas” (cetate) cu
corespondentul in limba greaca „polis”. De aceea, aceasta componenta a educatiei are o valenta
triadica si uneori ambigua fiind cunoscuta sub trei denumiri: educatie civica, educatie cetateneasca
sau educatie politica (St. Barsanescu, 1935 si G.G. Antonescu, 1930).
Aceasta ambiguitate semantica conduce uneori la intelesuri diferite ale notiunii de educatie civica
fiind fie substituit, fie identificat cu alte dimensiuni educationale. Spre exemplu, in perioada
totalitarismului prin educatie civica era desemnata educatia pentru respectarea legilor si ordinii in
stat, ceea ce apartinea evident ca obiectiv educatiei politice si nu educatiei civice. Mai sunt si alte
interpretari ambigue si denaturate asupra educatiei civice asupra carora nu vom insista. Un pedagog
de marca lui R. Hubert vede in educatia civica o entitate circumscrisa educatiei politice sau autorii
lucrarii „Reconstructie pedagogica”, C. Moise si T. Cozma, chiar definesc educatia civica ca a fi
atitudinea fata de ordinea de stat stabilita prin legi si optiunea pentru o anumita forma de stat
dezirabila pentru cetateni. St. Barsanescu, delimitandu-se oarecum de acesti autori, defineste
educatia civica ca a fi acea educatie in vederea intelegerii unei autoritati care conduce dupa drept,
dupa legi. Asemenea interpretari si nuante politice ale educatiei civice se regasesc si la alti pedagogi
si filosofi cum ar fi: J. Locke, Fénélon sau Comenius, parintele didacticii pedagogice. La randul sau
Pestalozzi atrage atentia pericolului prin lipsa educatiei intr-un stat democratic: „poporul suveran
fara intelegerea politica este un copil care se joaca cu focul si este in pericol ca in fiecare clipa sa-si
aprinda casa” (apud. Barsanescu, op. cit.).
Din definitiile prezentate nu rezulta cu claritate obiectivele si continutul educatiei civice.
Beneficiem in acest sens de dimensiunea taxonomica a acestei activitati prin aportul adus de catre
C. Moise si T. Cozma in lucrarea deja citata. Rezumand aceste obiective, ele ar viza in esenta:
1. dezvoltarea simtirii civice a tineretului, care sa se concretizeze in constiinta responsabilitatii in
indeplinirea indatoririlor si in exercitarea drepturilor. Aceasta impune ca tineretul sa fie informat
despre rolul statului democratic, organizarea si institutiile lui, despre justificarea obligatiei
cetateanului de a apara aceste structuri ale statului. Informatiile dobandite in raport cu aceasta
problematica sunt rezultanta fireasca a educatiei civice si politice, mai bine-zis a unei culturi
politice.
2. pregatirea individului in sensul activismului civic si politic, adica implicarea individului in
treburile cetatii, in speta ale societatii si colectivitatii, atat pentru mentinerea starilor de lucruri, cat
si pentru schimbare. Educatia civica trebuie sa formeze in acest sens constiinta indivizilor ca apartin
unei comunitati ordonate, bazate pe legi acceptate de marea majoritate a cetatenilor pe care trebuie
sa le cunoasca si in acelasi timp sa le respecte.
3. formarea independentei gandirii politice a individului si grupului pe calea informarii corecte si a
libertatii de actiune in plan civic.
Rezulta din cele prezentate necesitatea si importanta educatiei morale si civice in stabilirea unor
relatii interpersonale si umane la nivelul grupurilor si colectivitatilor in care isi desfasoara indivizii
activitatea, in acest mod tipurile educationale prezentate devin o necesitate legica.
 Dileme morale şi responsabilitate moral-civică

De multe ori în viață am fost puși în situația de a face alegeri dificile. A alege cel mai mic rău din
toate relele, a face compromisuri, toate acestea au consecințe majore. Cum să luăm deciziile? Care
sunt reperele și principiile în funcție de care alegem? Există reguli și norme general valabile prntru
toată lumea?
 Definiții:
DILÉMĂ s.f. Raționament cu două premise contradictorii, care duc la aceeași concluzie. ♦ (Curent)
Situație cu două ieșiri, ambele defavorabile; încurcătură; alternativă. [Cf. fr. dilemme, it., lat.,
gr.dilemma < gr. dis – doi, lemma – argument]. - Dicționar de neologisme (1986)
O DILEMĂ MORALĂ este un conflict între două sau mai multe principii morale. Alegerea unei
acțiuni în favoarea celeilalte poate duce la un rezultat neplăcut și persoana trebuie să aleagă răul cel
mai mic dintre cele două.
 Să gândim!
Pornind de la definițiile de mai sus, discutați argumentând pro și contra dacă următoarea situație
este o dilemă morală.
„De multe ori suntem puși în situația de a a spune sau nu adevarul, însă când vine vorba de a spune
verde în față prietenilor noștri ce credem despre ei, totul se complică. Mulți se supără dacă le
spunem ce gandim despre ei și în același timp mulți se supără dacă nu le spunem. În mod normal,
sinceritatea ni se recomandă spre folosire în tot ceea ce presupune comunicare și interacțiune. Însă
pe lumea aceasta n-ai să întîlnești prea mulți oameni care să fie dureros de sinceri cu tine, oameni
ce-l au pe „verde-n față” în sînge. Cei care au acest talent, s-au descurajat și îl folosesc mai rar,
cauza fiind supărarea și disconfortul pe care îl seamană în jur sinceritatea lor. Nu ar trebui să
oferim celor din jurul nostru „sirop” de adevăr s-au variante mai diluate ale acestuia, pentru că orice
intervenție în conținutul său înseamnă ori minciună, ori ipocrizie. Până la urmă, cum ar fi mai bine
să procedăm?”
Spune ce gîndești, însă gîndește cum o spui!
 Definiții:
RESPONSABILITÁTE, responsabilități, s. f. Obligația de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da
socoteală de ceva, de a accepta și suporta consecințele; răspundere. ♦ Funcție, sarcină de
responsabil. – Din fr. responsabilité. DEX '98 (1998)
MORALA este un fenomen social, o forma a constiintei sociale care reflecta relatiile ce se stabilesc
între oameni, într-un context social delimitat în timp și spatiu, având o functie reglatoare asupra
convietuirii umane, stimulând și orientând comportamentul uman, în concordanta cu cerintele
sociale. (I. Nicola, p.206)
RESPONSABILITATEA MORALĂ este obligaţia ce-i revine unei persoane de a se recunoaşte ca
autor liber al faptelor sale şi de a lua asupra sa consecinţele acestora.
CIVISMUL indică legătura vitală între om și societatea din care face parte, între om și ordinea
civica. Educatia civismului, se refera la formarea omului ca cetățean, ca sustinator activ al statului
de drept, ca militant al drepturilor omului, pentru binele patriei și al poporului la care apartine.
 Să definim!
Pornind de la definițiile responsabilității, moralei și a civismului, încercați să construiți o definiție a
responsabilității moral-civice.
 Discutați următoarele dileme morale, încercând să vă asumați responsabilitatea moral-
civică.
1. Andrei trebuie să se înscrie la facultate. El își dorește să studieze chimia și să devină
profesor. Părinții lui sunt total împotrivă. Ei își vor ca el să studieze dreptul, pentru ca mai
apoi să poată fi independent din punct de vedere financiar. Acolo ar putea să câștige mulți
bani. Ce alegere ar trebui să facă Andrei?
2. Avortul pro/contra?
O fată de 19 ani, necăsătorită, a rămas însărcinată. Prietenul ei îi spune că el este prea tânăr și nu își
va asuma responsabilitatea de tată, pentru nașterea copilului. Părinții sunt foarte supărați pe ea
pentru că fata nu i-a ascultat și nu și-a respectat demnitatea, trecând peste sfaturile lor. Cu toate
acestea ei îi promit că o să o susțină indiferent de ce alegere va face. Fata este în prag de a merge la
facultate iar a păstra copilul și a-l creșe, ar însemna o greutate în plus pentru ea. În cel mai bun caz,
ar amana un an înscrierea la facultate, pentru a naște și a avea grija de copil. Ea este cea care are cea
mai mare responsabilitate. Ce să aleagă? O viață comodă, să fie ca toate colegele ei, să meargă la
facultate dar să trăiască cu povara că și-a omorât propriul copil? Sau să își asume responsabilitatea
de a crește un copil singură, fără tată și să își termine studiile în condițiile astea?
 Să reflectăm!
Gândiți-vă la experiența voastră de viață. Dați exemple de dileme morale cu care v-ați confruntat.
MOTTO: in domeniul moral, ca ºi in cel intelectual, nu se poseda in mod real decat ceea ce s-a
cucerit prin sine-insuºi.
In acest sens, morala este o logica a acþiunii (J. Piaget)
Exista un sens filosofic al moralei, ce reuneste conduitele regulate, faptele de viata cu semnificatia
lor, specifica unei societati date. Acestea constituie morala sociala. Morala individuala solicita
cunoasterea si incorporarea moralei sociale in structura personalitatii si a conduitelor - valorile
moralei sociale devenind astfel modul de a evalua si actiona individual. Problemele cele mai
importante ale moralei se centreaza in jurul modului cum se dezvolta in viata standardele
interiorizate cu privire la bine si rau; cum se dezvolta judecata morala; cum se formeaza
deprinderile de autocontrol, necesar in satisfacerea standardelor interiorizate (ale dorintelor,
intereselor, nazuintelor, etc.) ("dictionar de psihologie", U. Schiopu, 1997).
Morala - forma a constiintei sociale, care reflecta ansamblul conceptiilor, ideilor si principiilor
(normelor) care calauzesc si reglementeaza conduita oamenilor in relatiile personale, in familie, la
locul de munca si in societate in general.(Ioan Bontas, "Pedagogie")
Judecata morala presupune evaluarea (si cel mai des autoevaluarea) unor comportamente si situatii
prin raportarea lor la cerintele morale impuse de ambianta social - istorica a individului. Ea se
formeaza prin invatarea sociala si insusirea critica a modelelor de conduita promovate de societate.
Dezvoltarea morala este un proces activ de organizare a experientei in structuri cu semnificatie
crescinda, prin care valorile morale sunt vazute dintr-o perspectiva noua.
Teoria judecatilor morale dezvoltata de J. Piaget si apoi in S.U.A. de L. Kohlberg a avut in atentie
forma si logica faptelor, evaluarea moralei si dezvoltarea intelegerii regulilor si a circumstantelor in
care actioneaza.
J. Piaget
Dezvoltarea gindirii morale se realizeaza progresiv, implicind parcurgerea ordonata a unor stadii ale
inteligentei, acest progres fiind caracterizat de o gindire cu o calitate particulara (J. Piaget, 1932).
Judecata morala este vazuta ca dezvoltindu-se in concordanta cu trecerea de la gindirea
preoperationala la gindirea operationala si apoi la cea operational-formala. Astfel, dezvoltarea
morala se realizeaza pe masura ce copilul actioneaza, transforma si modifica lumea din jurul lui,
fiind totodata influentat de consecintele actiunii sale. Masura dezvoltarii gindirii in ansamblu, este
prin urmare o masura si a dezvoltarii gindirii morale, in particular.
Se remarca prezenta complementara a doua tipuri de morala in spatiul existential al copilului:
Morala heteronoma - morala in care domina raporturile de constringere, autoritarism, obligativitati
severe impuse din exterior. Copii percep regulile morale ca fiind absolutiste, rigide si
nemodificabile. Pe masura ce copilul se apropie de adolescenta, se dezvolta stadiul al doilea.
Morala autonoma - o morala a cooperarii, in care ansamblul regulilor de convietuire emana din
aspectul mutual, din trairea interioara intensa a sentimentului de egalitate, echilibru - sursa interna a
sentimentului de datorie, a cerintelor de cooperare. Aceasta morala, in conditiile dezvoltarii ample a
inteligentei si a slabirii autoritatii parintilor, se caracterizeaza prin flexibilitate, rationalitate si
constiinta sociala.
Tabel comparativ: morala heteronoma - morala autonoma
MORALA HETERONOMA
MORALA AUTONOMA
Respect unilateral (pentru adult)
Respect reciproc (intre egali)
Constringere
Cooperare
Egocentrism
Decentrare
Sanctiuni ispititoare
Sanctiuni prin reciprocitate
Reguli exterioare
Interiorizarea regulilor
Responsabilitate obiectiva
Responsabilitate subiectiva
Realism moral
Relativism moral
Eul
Personalitatea
Conformism social
Creativitatea
Conservatorism politic
Progresist
Concluzii
Dezvoltarea completa a judecatii morale presupune aceasta trecere de la morala de tip heteronom la
cea de tip autonom.
Dezvoltarea morala se realizeaza in paralel cu dezvoltarea cognitiva, fapt ce explica, dupa Piaget,
limitele moralitatii eteronome prin raportare la limitele gindirii preoperationale si concrete
(egocentrismul, realismul intelectual). Pe masura dezvoltarii perioadei operatiilor formale,
moralitatea devine mai flexibila si mai orientata social.
L. Kohlberg
In continuarea studiilor asupra moralitatii efectuate de Piaget, vin studiile lui L. Kohlberg, cu scopul
de a extinde teoria lui Piaget si de a oferi descrieri mai complete asupra schimbarilor calitative in
judecata morala in trecerea de la copilarie la virsta adulta. Pentru a-si urmari scopul, autorul a
utilizat dilemele morale, iar pe baza raspunsurilor obtinute, a postulat trei nivele ale dezvoltarii
morale si sase stadii (1984):
Nivel de moralitate preconventionala
stadiul 1 - orientare primitiva si supunere fata de autoritate stadiul 2 - orientare naiv - hedonica si
instrumentala
Nivel de moralitate conventionala
stadiul 3 - orientare in functie de relatiile interpersonale stadiul 4 - moralitatea autoritatii si
mentinerii ordinii sociale
Nivel de moralitate postconventionala (al autonomiei si principiilor morale personale)
stadiul 5 - moralitatea contractului social, a drepturilor individuale si a legii democratic acceptate
stadiul 6 - orientare dupa principiile etice universale
Teoriile si ipotezele asupra dezvoltarii constiintei morale, elaborate de Piaget, Kohlberg si altii, au
pus in evidenta:
Stadiile evolutiei conttiintei morale
Paralelismul intre dezvoltarea inteligentei si afectivitatea morala
Rolul mediului social in determinarea formelor de cooperare si interactiune morala, precum si in
configuratia tipului de personalitate morala.
Constiinta morala (continuare)
Educatia morala are ca ideal formarea profilului moral al personalitatii si al comportamentului
socio- moral al omului si este realizata in principal de catre mediul familial si scolar. Cunostintele
morale sunt reprezentate de o serie de concepte si principii ale democratiei, de stat de drept, de
patriotism, de umanism, de disciplina constienta, de dragoste fata de mediu, etc. Ele se bazeaza pe
principiul cooperarii, al respectului reciproc, al comportarii civilizate. Pe baza cunostintelor morale
se formeaza convingerile si sentimentele morale proprii. Acestea presupun transformarea notiunilor
si normelor morale in trairi inalte, demne, care sa se focalizeze in jurul binelui, avind la baza
imbinarea dintre trairea afectiva si ratiune.
Prin urmare, orice tip de educatie are o latura afectiva si o latura instructiva - care in cazul educatiei
morale se refera la ceea ce trebuie spus copilului (sub forma sfaturilor, exemplelor, etc.) pentru a
deosebi binele de rau , pentru a cunoaste continutul notiunii morale. Constientizarea in plan moral
este absolut necesara, dar nu intotdeauna si eficienta. Ineficienta poate decurge din lipsa coordonatei
afective - care are un rol important in determinarea vointei in plan moral. Primul pas in educatia
morala il constituie lamurirea valorilor morale. Al doilea pas fiind transformarea acestora in
deprinderi practice, care se realizeaza prin practicarea lor consecventa.
Baza morala a unui copil trebuie sa fie realizata in mod firesc de catre familie (parinti), pentru ca ei
au o raspundere morala fata de copil: datoria de a-l creste si educa. Parintii reprezinta pentru copil
prima si cea mai puternica autoritate morala. De aceea primul comportament moral-social al
copilului se realizeaza prin imitare (in exemplul personal al parintilor putem vedea ineputul
viitoarei atitudini morale si sociale a copilului).
A doua treapta in educarea morala o reprezinta scoala. La acest nivel, buna insusire a valorilor
morale depinde de masura implicarii invatatoarei in formarea etica a elevului. De la bun inceput,
pentru educatorul scolar, elevii se vor imparti in: cei ce au fundamentul moral primit in familie si
cei care nu-l au primit in familie. Invatatoarea trebuie sa realizeze o adevarata "tabla de valori
morale"bine motivate teoretic, astfel incit judecata elevilor sa gaseasca oricind un fundament serios
in motivatia respectiva. Sufletul copilului se cere sensibilizat cu privire la aspecxtele morale, trebuie
format in acest sens; nu doar judecata trebuie sa-l indemne pe copil sa actioneze moral, dar si inima
sa. Aici intervine educatia afectiva, care nu se poate realiza fara o atitudine afectiva corespunzatoare
din partea parintilor si educatorilor: nu-I vom predispune pe copii spre bunatate, mila, fara a le arata
prin propria noastra atitudine exact aceste sentimente.
Socializarea este procesul prin care orice societate isi proiecteaza, reproduce si realizeaza, prin
conduite adecvate ale membrilor sai, modelul normativ si cultural.
Omul se formeaza si modeleaza prin procesul de socializare, in contact cu mecanisme si exigente
specifice promovate de familie, scoala, grup de egali, grup profesional, etc. Incadrarea in sistemul
relatiilor sociale, il determina pe individ sa participe activ la viata sociala, il invata sa inteleaga
cultura, il face capabil sa indeplineasca (detina) anumite statuturi si roluri in societate. Carentele
aparute in functia de socializare sunt grave, antrenind comportamente indezirabile, deviante,
conflicte de adaptare si integrare sociala.
Caile de formare ale socializarii si implicit ale conceptelor morale sunt legate de constituirea
conceptiei personale despre lume si viata (Weltanschauung) si se realizeaza in doua etape principale
(la fel ca educatia):
Prima etapa se realizeaza in copilarie, in mediul familial (primii 7 ani), ce favorizeaza socializarea
primara in care se constituie comportamentele incarcate de elemente valorice. In aceasta prima
instanta a socializarii, reprezentata de familie, copilul deprinde notiuni cu privire la: datorie,
responsabilitate, interdictie - marcind dezvoltarea unei structuri generalizate a constiintei morale si
juridice (S. Radulescu, 1984). Familia constituie cadrul de realizare a sociabilitatii, premisa
dezvoltarii normelor dezirabile, a modelelor asteptate de conduita.
A doua etapa, a socializarii secundare, descrisa de Skinner, se leaga de diviziunea sociala a muncii
si de repartitia sociala a cunostintelor, capacitatilor si aptitudinilor.
Este, mai exact, vorba despre doua etape ale formarii conceptiei despre lume si viata, prima
exprimind o imagine despre lume (Weltbild), inteleasa ca simpla insumare a rezultatelor observarii,
cea de-a doua fiind un fel de a privi lumea (Weltanschauung), in mod activ, centrindu-se pe om, pe
aspiratiile si exigentele lui axiologice.
Conceptele morale sunt incarcate de atitudini complexe si se organizeaza prin influenta - sunt
conduite de influenta. Adolescentul implica in formarea conceptiei despre lume si viata structura
operativa a personalitatii, la rindul ei intersectata cu intreaga experienta conceptuala. Concurenta
universului familial si scolar, fiecare cu problemele sale, cu universul mare al dependentelor,
contribuie la accentul special ce se pune dupa 14 - 15 ani pe construirea conceptiei despre lume si
viata, din exprimarea dimensiunilor faptice si nu dezirative ale acesteia. Daca nu ar exista aceasta
tensiune si directie a spatiului de viata, nu ar avea nici o tensiune si nici o dimensiune ideea de
participare constienta, deliberata, acceptata, la viata sociala. Aceasta este perioada in care idealul de
sine si idealul de societate se omologheaza si creeaza conditia maturizarii psihice. Tinarul este
pregatit psihic si se pregateste moral si aptitudinal, il atrag cunostintele pentru confruntari sociale
complexe, pentru a se exprima ca atare.
Familia este cadrul in care are loc modelarea personalitatii copilului, trecerea de la un
comportament normativ (reglat din exterior), la un comportament normal (bazat pe autoreglare si
autonomie morala). Familia este un reper permanent si fundamental in conditia indivizilor, in
manifestarea unor atitudini si comportamente civice si morale, ea fiind unitatea de baza a societatii,
care asigura transmiterea obiceiurilor, atitudinilor, valorilor de la parinti, orientind copiii din punct
de vedere moral (si nu numai).
O serie de studii atesta faptul ca copilul indepartat de familie incearca un sentiment profund de
frustrare afectiva, se simte respins, neglijat, fapt ce va influenta direct formarea si dezvoltarea
conduitelor sale ulterioare. Prin urmare, familia asigura pe de o parte siguranta afectiva, iar pe de
alta parte educatia primara.
Dezvoltarea gindirii morale la adolescent (continuare)
Desi gindirea morala incepe sa se formeze inca din copilarie, ea se consolideaza si se manifesta pe
deplin incepind cu perioada marii adolescente (14 - 18, 20 ani), cind se realizeaza, in ceea ce
priveste dezvoltarea intelectuala o ampla conceptualizare, iar adolescentul este atras de sesizarea
atributelor esentiale ale conceptelor, de cerintele de sistematizare si schematizare. Se vorbeste de
aceea chiar de o tendinta de filozofare, ce se accentueaza la aceasta virsta. In perioada adolescentei
prelungite (dupa 20 ani), desi aceasta tendinta ramine inca evidenta, are loc o crestere a
reversibilitatii de control si intarirea bazei de informatie privind validitatea conceptelor. A treia
insusire care se modifica in mod evident odata cu virsta este statutul conceptelor. Aceasta este una
dintre insusirile cele mai importante, deoarece se refera la claritatea, exactitatea si stabilitatea de
folosire a conceptului in acte de gindire. Statutul conceptului se refera la pozitia lui in cadrul
domeniului stiintific din care face parte, in structura stiintei ajunsa la un anumit nivel de dezvoltare.
Aceasta foarte mare disponibilitate a informatiei stocate in memorie, ce se realizeaza de la aceasta
virsta, permite creearea unui nivel de control logic si o coerenta a intregului plan al gindirii.
Adolescentul devine constient ca exista o coerenta a evolutiei vietii sociale si este interesat tot mai
profund de aceasta.
Adolescenta se caracterizeaza prin trecerea spre maturizarea si integrarea in societatea adulta, cu
solicitarile ei sociale, politice, familiale, profesionale, etc. Tipul de relatii intretinute de adolescent
se va complica progresiv, caci acesta se integreaza tot mai mult in generatia sa - prin exprimarea
identitatii proprii si prin exprimarea identitatii fata de adulti. Se produce o intensa socializare a
aspiratiilor, aspectelor vocationale, care implica un anume nivel de dezvoltare atins de judecata
morala.
Prin urmare, la adolescenta, inteligenta atinge nivelul unei bune dezvoltari a aparaturii logico-
formale Adolescentul este atent si critic si analizeaza lumea valorilor si raportarea lor la
evenimentele vietii de fiecare zi. Din nou, ca in perioada prescolara, adolescentul isi pune probleme
morale complexe, se centreaza pe conflictul dintre dependenta si cerintele independentei, este
impregnat de absorbtia realizata in mediul de cultura al sociotipului de provenienta al tinarului. Nu
trebuie insa sa uitam ca in totalitatea vietii sociale exista confluente si ipostaze morale de felurite
niveluri, fapt ce contureaza modele variate de independenta.
 Declaratia Universala a Drepturilor Omului
adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 10 de septembrie 1948
Preambul
Considerind ca recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor
lor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in lume,
Considerind ca ignorarea si dispretuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revolta
constiinta omenirii si ca faurirea unei lumi in care fiintele umane se vor bucura de libertatea
cuvintului si a convingerilor si vor fi eliberate de teama si mizerie a fost proclamata drept cea mai
inalta aspiratie a oamenilor,
Considerind ca este esential ca drepturile omului sa fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul
sa nu fie silit sa recurga, ca solutie extrema, la revolta impotriva tiraniei si asupririi,
Considerind ca este esential a se incuraja dezvoltarea relatiilor prietenesti intre natiuni,
Considerind ca in Carta popoarele Organizatiei Natiunilor Unite au proclamat din nou credinta lor
in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si in valoarea persoanei umane, drepturi egale
pentru barbati si femei si ca au hotarit sa favorizeze progresul social si imbunatatirea conditiilor de
viata in cadrul unei libertati mai mari,
Considerind ca statele membre s-au angajat sa promoveze in colaborare cu Organizatia Natiunilor
Unite respectul universal si efectiv fata de drepturile omului si libertatile fundamentale, precum si
respectarea lor universala si efectiva,
Considerind ca o conceptie comuna despre aceste drepturi si libertati este de cea mai mare
importanta pentru realizarea deplina a acestui angajament,
ADUNEAREA GENERALA proclama prezenta DECLARATIE UNIVERSALA A
DREPTURILOR OMULUI, ca ideal comun spre care trebuie sa tinda toate popoarele si toate
natiunile, pentru ca toate persoanele si toate organele societatii sa se straduiasca, avind aceasta
Declaratie permanent in minte, ca prin invatatura si educatie sa dezvolte respectul pentru aceste
drepturi si libertati si sa asigure prin masuri progresive, de ordin national si international,
recunoasterea si aplicarea lor universala si efectiva, atit in sinul popoarelor statelor membre, cit si al
celor din teritoriile aflate sub jurisdictia lor.
Articolul 1
Toate fiintele umane se nasc libere si egale in demnitate si in drepturi. Ele inzestrate cu ratiune si
constiinta si trebuie sa se comporte unii fata de altele in spiritul fraternitatii.
Articolul 2
Fiecare om se poate prevala de toate drepturile si libertatile proclamate in prezenta Declaratie fara
nici un fel de deosebire ca, de pilda, deosebirea de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica
sau orice alta opinie, de origine nationala sau sociala, avere, nastere sau orice alte imprejurari.
In afara de aceasta, nu se va face nici o deosebire dupa statutul politic, juridic sau international al
tarii sau al teritoriului de care tine o persoana, fie ca aceasta tara sau teritoriu sint independente, sub
tutela, neautonome sau supuse vreunei alte limitari a suveranitate.
Articolul 3
Orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si la securitatea persoanei sale.
Articolul 4
Nimeni nu va fi tinut in sclavie, nici in servitute; sclavajul si comertul cu sclavi sint interzise sub
toate formele lor.
Articolul 5
Nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
Articolul 6
Fiecare om are dreptul sa i se recunoasca pretutindeni personalitatea juridica.
Articolul 7
Toti oamenii sint egali in fata legii si au, fara nici o deosebire, dreptul la o egala protectie a legii.
Toti oamenii au dreptul la o protectie egala impotriva oricarei discriminari care ar viola prezenta
Declaratie si impotriva oricarei provocari la o asemenea discriminare.
Articolul 8
Orice persoana are dreptul la satisfactia efectiva din partea instantelor juridice nationale competente
impotriva actelor care violeaza drepturile fundamentale ce-i sint recunoscute prin constitutie sau
lege.
Articolul 9
Nimeni nu trebuie sa fie arestat, detinut sau exilat in mod arbitrar.
Articolul 10
Orice persoana are dreptul in deplina egalitate de a fi audiata in mod echitabil si public de catre un
tribunal independent si impartial care va hotari fie asupra drepturilor si obligatiilor sale, fie asupra
temeiniciei oricarei acuzari in materie penala indreptata impotriva sa.
Articolul 11
Orice persoana acuzata de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul sa fie presupusa
nevinovata pina cind vinovatia sa va fi stabilita in mod legal in cursul unui proces public in care i-
au fost asigurate toate garantiile necesare apararii sale. Nimeni nu va fi condamnat pentru actiuni
sau omisiuni care nui constituiau, in momentul cind au fost comise, un act cu caracter penal
conform dreptului international sau national. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsa mai grea
decit aceea care era aplicabila in momentul cind a fost savirsit actul cu caracter penal.
Articolul 12
Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa, in domiciliul lui sau
in corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputatiei sale. Orice persoana are dreptul la
protectia legii impotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
Articolul 13
Orice persoana are dreptul de a circula in mod liber si de a-si alege resedinta in interiorul granitelor
unui stat. Orice persoana are dreptul de a parasi orice tara, inclusiv a sa, si de reveni in tara sa.
Articolul 14
In caz de persecutie, orice persoana are dreptul de a cauta azil si de a beneficia de azil in alte tari.
Acest drept nu poate fi invocat in caz de urmarire ce rezulta in mod real dintr-o crima de drept
comun sau din actiuni contrare scopurilor si principiilor Organizatiei Natiunilor Unite.
Articolul 15
Orice persoana are dreptul la o cetatenie.
Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de cetatenia sa sau de dreptul de a-si schimba cetatenia.
Articolul 16
Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste
rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. Ei au drepturi
egale la contractarea casatoriei, in decursul casatoriei si la desfacerea ei.
Casatoria nu poate fi incheiata decit cu consimtamintul liber si deplin al viiitorilor soti.
Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea
societatii si a statului.
Articolul 17
Orice persoana are dreptul la proprietate, atit singura, cit si in asociatie cu altii.
Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa.
Articolul 18
Orice om are dreptul la libertatea gindirii, de constiinta si religie; acest drept include libertatea de a-
si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea,
singur sau impreuna cu altii, atit in mod public, cit si privat, prin invatatura, practici religioase, cult
si indeplinirea riturilor.
Articolul 19
Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii; acest drept include libertatea de a avea
opinii fara imixtiune din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi si de a raspindi informatii
si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.
Articolul 20
Orice persoana are dreptul la libertatea de intrunire si de asociere pasnica.
Nimeni nu poate fi silit sa faca parte dintr-o asociatie.
Articolul 21
Orice persoana are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale tarii sale, fie direct, fie
prin reprezentanti liber alesi.
Orice persoana are dreptul de acces egal la functiile publice din tara sa.
Vointa poporului trebuie sa constituie baza puterii de stat; aceasta vointa trebuie sa fie exprimata
prin alegeri nefalsificate, care sa aiba loc in mod periodic prin sufragiu universal, egal si exprimat
prin vot secret sau urmind o procedura echivalenta care sa asigure libertatea votului.
Articolul 22
Orice persoana, in calitatea sa de membru al societatii, are dreptul la securitatea sociala; ea este
indreptatita ca prin efortul national si colaborarea internationala, tinindu-se seama de organizarea si
resursele fiecarei tari, sa obtina realizarea drepturilor economice, sociale si culturale indispensabile
pentru demnitatea sa si libera dezvoltare a personalitatii sale.
Articolul 23
Orice persoana are dreptul la munca, la libera alegere a muncii sale, la conditii echitabile si
satisfacatoare de munca, precum si la ocrotirea impotriva somajului.
Toti oamenii, fara nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru munca egala.
Orice om care munceste are dreptul la o retribuire echitabila si satisfacatoare care sa-i asigure atit
lui, cit si familiei sale, o existenta conforma cu demnitatea umana si completata, la nevoie, prin alte
mijloace de protectie sociala.
Orice persoana are dreptul de a intemeia sindicate si de a se afilia la sindicate pentru apararea
intereselelor sale.
Articolul 24
Orice persoana are dreptul la odihna si recreatie, inclusiv la o limitare rezonabila a zilei de munca si
la concedii periodice platite.
Articolul 25
Orice om are dreptul la un nivel de trai care sa-i asigure sanatatea si bunastarea lui si familiei sale,
cuprinzind hrana, imbracamintea, locuinta, ingrijirea medicala, precum si serviciile sociale
necesare; el are dreptul la asigurare in caz de somaj, boala, invaliditate, vaduvie, batrinete sau in
celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenta, in urma unor imprejurari independente de
vointa sa.
Mama si copilul au dreptul la ajutor si ocrotire deosebite. Toti copiii, fie ca sint nascuti in cadrul
casatorii sau in afara acesteia, se bucura aceeasi protectie sociala.
Articolul 26
Orice persoana are dreptul la invatatura. Invatamintul trebuie sa fie gratuit, cel putin in ceea ce
priveste invatamintul elementar si general. Invatamintul elementar trebuie sa fie obligatoriu.
Invatamintul tehnic si profesional trebuie sa fie la indemina tuturor, iar invatamintul superior
trebuie sa fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe baza de merit.
Invatamintul trebuie sa urmareasca dezvoltarea deplina a personalitatii umane si intarirea
respectului fata de drepturile omului si libertatile fundamentale. El trebuie sa promoveze
intelegerea, toleranta, prietenia intre toate popoarele si toate grupurile rasiale sau religioase, precum
si dezvoltarea activitatii Organizatiei Natiunilor Unite pentru mentirenea pacii.
Parintii au dreptul de prioritate in alegerea felului de invatamint pentru copiii lor minori.
Articolul 27
Orice persoana are dreptul de a lua parte in mod liber la viata culturala a colectivitatii, de a se
bucura de arte si de a participa la progresul stiintific si la binefacerile lui.
Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale si materiale care decurg din orice lucrare
stiintifica, literara sau artistica al carei autor este.
Articolul 28
Orice persoana are dreptul la o orinduire sociala si internationala in care drepturile si libertatile
expuse in prezenta Declaratie pot fi pe deplin infaptuite.
Articolul 29
Orice persoana are indatoriri fata de colectivitate, deoarece numai in cadrul acesteia este posibila
dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale.
In exercitarea drepturilor si libertatilor sale, fiecare om nu este supus decit numai ingradirilor
stabilite prin lege, exclusiv in scopul de a asigura cuvenita recunoastere si respectare a drepturilor si
libertatilor altora si ca sa fie satisfacute justele cerinte ale moralei, ordinii publice si bunastarii
generale intr-o societate democratica.
Aceste drepturi si libertati nu vor putea fi in nici un caz exercitate contrar scopurilor si principiilor
Organizatiei Natiunilor Unite.
Articolul 30
Nici o dispozitie a prezentei Declaratii nu poate fi interpretata ca implicind pentru vreun stat,
grupare sau persoana dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a savirsi vreun act indreptat spre
desfiintarea unor drepturi sau libertati enuntate in prezenta Declaratie.
La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a aprobat și a proclamat
Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin acest act istoric, Ansamblul a cerut tuturor țărilor
membre să publice textul Declarației, ca după aceea să fie "distribuit, expus, citit și comentat în
școli și alte instituții de învățământ, fără deosebiri dependente de condiția politică a țărilor sau
teritoriilor".
PREAMBUL
Considerând că recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor
lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume,
Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă
conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea
cuvântului și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată drept cea mai
înaltă aspirație a oamenilor,
Considerând că este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul
să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asupririi,
Considerând că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni,
Considerând că în Cartă popoarele Organizației Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor
în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, drepturi egale
pentru bărbați și femei și că au hotărât să favorizeze progresul social și îmbunătățirea condițiilor de
viață în cadrul unei libertăți mai mari,
Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizația Națiunilor
Unite respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și
respectarea lor universală și efectivă,
Considerând că o concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare
importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament,
Adunarea Generală
Proclamă prezenta Declarația Universală a Drepturilor Omului, ca ideal comun spre care trebuie să
tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se
străduiască, având această Declarație permanent în minte, ca prin învățătură și educație să dezvolte
respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și
internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor
membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată în urmă cu 65 de ani, aceasta oferind
coordonatele principale după care s-a elaborat dreptul internaţional de după cel de-al doilea război
mondial.
Textul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului a fost adoptat în 10 decembrie 1948, la Paris, de
către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). Declaraţia a fost adoptată de 58 de
state membre ale Adunării Generale a ONU, existând mai multe ţări care s-au abţinut: URSS, ţările
din Europa de Est, Africa de Sud şi Arabia Saudită. Declaraţia a constituit o necesitate a acelei
perioade, după ororile celui de-al doilea război mondial şi ale holocaustului. Statele care au elaborat
textul şi l-au adoptat au considerat necesară existenţa unui set de „reguli”, care să stabilească
anumite drepturi şi libertăţi universal valabile şi recunoscute, astfel încât să se evite cazuri continue
şi complexe de încălcare a acestora, aşa cum se întâmplase cu numai câţiva ani înainte. Declaraţia a
fost redactată, într-o oarecare măsură, după modelul Declaraţiei franceze a drepturilor omului şi
cetăţeanului din 1789 şi a Declaraţiei de independenţă a Statelor Unitedin 1776. Considerată încă de
mulţi un text mai degrabă idealist, Declaraţia trasează nişte coordonate clare, stabileşte drepturi şi
libertăţi (care converg spre un „ideal comun” tuturor statelor şi naţiunilor, aşa cum se menţionează
şi în textul Declaraţiei). Adoptarea textului nu a împiedicat unele răboaie care au avut loc ulterior,
genocide sau alte violenţe. Dacă prevederile Declaraţiei ar fi fost, însă, respectate, cu siguranţă că
multe acte de terorism, violenţe, etc. nu ar mai fi avut loc.
Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948, prin Rezoluția
217 A în cadrul celei de a III-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite. Printr-
un act istoric, Adunarea le-a cerut tuturor țărilor membre să publice textul Declarației, care, după
aceea, să fie "distribuit, expus, citit și comentat în școli și alte instituții de învățământ, fără deosebiri
ținând de condiția politică a țărilor sau teritoriilor". Pe parcursul acestui document drepturile
universale ale omului sunt prezentate ca fiind un cod legal de comportament pentru promovarea
conștiinței plenare și totodată reprezentări ale integrării, fiind cele care leagă particularul de
universal.
Documentul are un preambul și 30 de articole care definesc principalele drepturi ale ființei umane.
Istoricul definirii drepturilor omului
Viziunea modernă asupra drepturilor omului a început cu adevărat odată cu formarea ONU în 1945.
Unul dintre principalele scopuri ale ONU este promovarea și incurajarea “respectului pentru
drepturile omului și libertățile fundamentale, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.
Ulterior, o serie de convenții și înțelegeri au completat lista drepturilor pe care un individ trebuie sa
le aibă (prin convenții privind: statutul refugiaților, discriminarea rasială, abolirea muncii forțate,
etc.).
Declarația Universală a Drepturilor Omului în Uniunea Europeană
Visul european este unul atrăgător, dar care pare utopic și greu de atins. Este dificil de imaginat sute
de milioane de oameni coalizându-se în jurul unei asemenea viziuni grandioase, tocmai din cauza
faptului ca oamenii sunt diferiți. Amenințările la adresa supraviețuirii și a securității au crescut, ceea
ce a generat formarea statului-națiune. Dar pentru ca lucrurile sa nu se desfășoare în haos, a fost
necesara apariția drepturilor universale ale omului și drepturile de proprietate.
Totuși, cum ONU nu are autoritate extrateritorială, Uniunea Europeană este singura care ar putea
impune statelor membre respectarea statutelor privind drepturile universale ale oamenilor. În
construcția europeană exista un document care face referire la drepturile oamenilor, și exista chiar o
instituție (Curtea Europeană de Justiție) care este responsabila cu respectarea prevederilor mai sus
menționate, la nivelul statelor care fac parte din UE.
Noul vis european este un amestec diferit de drepturi universale ale omului, rețele și guvernare pe
multiple niveluri. Drepturile omului sunt normele care guvernează activitatea rețelelor. Interesele
oamenilor sunt puse de acord, astfel încât fiecare participant este important și niciunul dintre ei nu
poate determina singur rezultatul care se dorește a fi obținut. Trebuie menționat faptul că
prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului acordă fiecărui “cetățean al UE” drepturi
universale care înlocuiesc drepturile politice tradiționale conferite de statele-națiune.
Drepturile universale ale omului sunt reprezentarea legală a noului vis european, un tot unitar în
care aspirația și comportamentul indivizilor este orientat în asa fel încât urmărește speranțele de
viitor ale europenilor, iar succesul acestuia va depinde de iscusința politicienilor precum și de
psihologia umană.
Într-o societate democratică, statul — organismul politic care dispune de forţă şi decide cu privire la
întrebuinţarea ei — garantează juridic şi efectiv libertatea şi egalitatea indivizilor. Dimensiunile
demersului în care omul poate să se mişte după bunul său plac sunt vizate de către puterile publice
în conformitate cu scopurile pe care ele însele şi-au propus să le atingă într-un sistem politic
pluralist. Aşa cum spunea Hegel, ideea dreptului este libertatea, şi pentru ca ea să fie înţeleasă,
observată, ea trebuie să fie cunoscută atât în conceptul ei, cât şi în existenţa ei reală[1].
Libertatea constituie substanţa dreptului, iar sistemul dreptului este domeniul libertăţii înfăptuite.
„Fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate şi la siguranţă, personală“ — prevede art. 3 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului“[2]. Principiul general al libertăţii se difuzează în
ramurile dreptului fie sub forma libertăţilor generale, fie sub forma libertăţilor individuale. Aceste
libertăţi sunt solidare, în sensul că afectarea lor produce o reacţie în lanţ, deranjând pe toate
celelalte.
În Dicţionarul explicativ al limbii române libertatea este definită ca o „posibilitate de a acţiona după
propria voinţă sau dorinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii
(şi stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii şi societăţii“[3].
Libertatea omului apare din trei puncte de vedere: libertatea în raport cu natura; libertatea în raport
cu societatea şi libertatea omului în raport cu sine însuşi. în ordinea de idei care ne interesează, acea
a libertăţii la fundament al responsabilităţii, avem în vedere sensul libertăţii sociale a omului
(cunoaştere, decizie, acţiune).
Responsabilitatea însoţeşte libertatea, deoarece responsabilitatea este un fenomen social; ea exprimă
un act de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale.
Concepând responsabilitatea ca o asumare a răspunderii faţă de rezultatele acţiunii sociale a omului,
se admite, pe de o parte, că acţiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilităţii,
iar, pe de altă parte, că libertatea este o condiţie fundamentală a responsabilităţii.
Dreptul nu poate fi privit şi apreciat doar prin posibilitatea pe care le are de a interveni post factum
pe terenul răului deja făptuit, moment în care sancţiunea se impune; el are posibilitate să contribuie
prin conţinutul prescripţiilor sale la fundamentarea unei atitudini culturale a individului faţă de lege,
atitudine ce presupune grija asumată faţă de integritatea valorilor sociale apărate pe cale legală
(implicând deci fenomenul responsabilităţii).
Dobândind dimensiunea responsabilităţii, individul nu se mai află în situaţie de subordonare
„oarbă“ şi supunere neînţeleasă faţă de norma de drept, ci în situaţia de factor care se raportează la
normele şi valorile unei societăţi în mod activ şi conştient Dreptul nu poate fi privit şi apreciat doar
prin posibilitatea pe care le are de a interveni post factum pe terenul răului deja făptuit, moment în
care sancţiunea se impune; el are posibilitate să contribuie prin conţinutul prescripţiilor sale la
fundamentarea unei atitudini culturale a individului faţă de lege, atitudine ce presupune grija
asumată faţă de integritatea valorilor sociale apărate pe cale legală (implicând deci fenomenul
responsabilităţii).
Dobândind dimensiunea responsabilităţii, individul nu se mai află în situaţie de subordonare
„oarbă“ şi supunere neînţeleasă faţă de norma de drept, ci în situaţia de factor care se raportează la
normele şi valorile unei societăţi în mod activ şi conştient[4].
Societatea, de la cele mai rudimentare forme de organizare a sa, a avut nişte reguli de conduită.
Dacă în perioada incipientă aceste reguli erau mai mult de natură morală, atunci, o dată cu evoluţia
societăţii, ele au dobândit treptat multiple caractere. Astfel, putem afirma că la etapa actuală în
societate se poartă răspundere morală, religioasă, politică şi, nu în ultimul rând, juridică. Orice
discuţie ce abordează nemijlocit răspunderea, în oricare formă de existenţă a sa, are la bază
eventuala nesocotire a unor norme existente care prescriu o anumită conduită concretă. Este şi firesc
acest lucru, întrucât nu se poate răspunde decât pentru ceva neacceptat de societate sau dezaprobat.
Alta e situaţia cu simţul responsabilităţii şi al răspunderii. Deci, atunci când se zice că cineva are
simţul responsabilităţii, semnificaţia rezidă în aceea că persoana respectivă respectă pe ceilalţi în
aceeaşi măsură în care se respectă pe sine, iar, pe de altă parte, respectă normele ce-i prescriu un
comportament.
Dacă se menţionează despre existenţa la o anumită persoană a simţului răspunderii, atunci cert este
faptul că respectivul subiect a comis o acţiune fie ilicită, fie imorală fie de altă natură şi consimte că
trebuie să răspundă, deci să suporte consecinţele inerente unui atare comportament. La un moment
dat am putea pune semnul egalităţii între aceste două sintagme, întrucât a-i respecta pe ceilalţi ar
însemna şi a accepta să porţi răspundere în faţa societăţii. Întru argumentarea celor menţionate
putem aduce şi poziţia autorilor DEX-lui limbii române (ediţia a II-a): a avea simţ de răspundere
sau simţul răspunderii = a fi conştient de însemnătatea sarcinilor asumate sau primite, a lucra cu
râvnă şi seriozitate pentru executarea lor[5]. Totuşi, opinăm că responsabilitatea este sau ar trebui să
fie preexistentă răspunderii, adevăr valabil cu atât mai mult dacă ne referim la domeniul dreptului,
întrucât răspunderea în sens juridic este o consecinţă rezultată din neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a unei obligaţii legale.
Din aceste perspective se poate lesne constata că şi în cazul răspunderii sociale putem vorbi atât
despre responsabilitate, cât şi despre răspundere, deşi în literatura de specialitate mai mult se ţine a
se menţiona corelaţia existentă între termenii respectivi în sensul răspunderii sau responsabilităţii
juridice. Argumente în acest sens vom aduce în cele ce urmează.
Aşa cum am menţionat, în literatura de specialitate de multe ori se duc discuţii, chiar contradictorii,
referitoare la noţiunile de „responsabilitate“ şi „răspundere juridică“[6].
Unii autori identifică răspunderea cu responsabilitatea, pe când alţii consideră răspunderea juridică
o formă a responsabilităţii, deci aceste două noţiuni ar reprezenta fenomene interconexe. Această
legătură reciprocă se materializează în aceea că responsabilitatea dă naştere răspunderii, întrucât,
conform opiniei acestor autori, ultima nu este decât o manifestare specifică a celei dintâi.
Totuşi, nu putem face abstracţie de faptul că, deşi este dominant termenul „răspundere“, în literatura
juridică se foloseşte, cu aceeaşi valoare şi sens, termenul „responsabilitate“.
În acest sens vom exemplifica prin cunoscuta monografie a lui Mihai Eliescu „Răspunderea civilă
delictuală“, una dintre secţiunile căreia este intitulată „Raportul dintre răspunderea contractuală şi
cea delictuală. Problema cumulului celor două responsabilităţi“[7].
Dacă în acest caz se pare că termenul „responsabilitate“ este folosit ocazional şi cu totul în
subsidiar, în alte lucrări el apare dominant în titluri, ca: „Responsabilitatea funcţionarilor de stat“,
„Responsabilitatea penală a funcţionarilor de stat“,„Responsabilitatea disciplinară a funcţionarilor
de stat“. Din acest context se desprinde ideea că acest termen este folosit ca sinonim cu cel de
răspundere[8]. Cu siguranţă, acest lucru nu este deloc întâmplător. Toate îşi au sorgintea în
responsabilitatea şi răspunderea socială în general, bineînţeles, cu toate formele ei existente.
Mircea Costin, în lucrarea „Răspunderea juridică“, foloseşte la un moment dat termenul de
responsabilitate, în general, şi pe cel de responsabilitate civilă, în special[9]. Aici este certă
identificarea responsabilităţii cu răspunderea.
Şi în alte domenii ale culturii termenul de responsabilitate ia locul celui de răspundere, spre
exemplu în monografia lui Radu Sommer „Autonomie şi responsabilitate în artă“[10].
Dicţionarul explicativ al limbii române confirmă deopotrivă termenul de răspundere şi pe cel de
responsabilitate, dându-le aproape acelaşi înţeles. Numai că atunci când explică cuvântul
„răspundere“ dicţionarul precizează în plus că, în sens juridic, acesta semnifică „consecinţa
rezultată din neîndeplinirea unei obligaţii legale“. Astfel, DEX-ul confirmă că responsabilitatea
constă în obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva, de a accepta şi a
suporta consecinţele, dând în fine un sinonim pentru responsabilitate — pe cel de răspundere[11].
Deci, putem constata că la un moment dat şi DEX-ul identifică responsabilitatea cu răspunderea
sau, invers — răspunderea cu responsabilitatea.
Dacă vom trece la explicaţia termenului de răspundere, constatăm că, conform aceluiaşi DEX,
răspunderea presupune: faptul de a răspunde, obligaţia de a răspunde de îndeplinirea unei acţiuni,
sarcini; responsabilitate[12]. În principiu, DEX-ul nu ne duce decât la concluzia că responsabilitatea
şi răspunderea pot fi considerate şi sinonime. Totuşi, această identificare este acceptabilă atâta timp
cât nu se scot la lumină elementele distincte ale lor. Considerăm că responsabilitatea este ceva care
există sau cel puţin ar trebui să existe întotdeauna, iar răspunderea ar veni ca o consecinţă firească a
neexecutării sau executării necorespunzătoare a unei obligaţiuni de orice natură.
Un lucru e cert: toţi autorii care pun semnul egalităţii între responsabilitate şi răspundere îşi justifică
alegerea prin sensul atribuit acestor două noţiuni de către Dicţionarul explicativ al limbii române.
Deci, după cum vedem, libertatea fara responsabilitate nu poate exista, după cum responsabilitatea
este ineficientă fără răspunderea juridică.
Pe de alta parte, responsabilitatea şi răspunderea juridica sunt inerente existentei Statului şi
Dreptului atât pe plan intern cat şi pe plan extern.
Statul în care nu funcţionează instituţiile cu responsabilitatifsi răspundere este condamnat la anarhie
şi la pieire, iar garantarea şi ocrotirea drepturilor este formala.
În orice Constituţie, conceptele de garantare, ocrotire, asigurare sunt foarte des folosite. Potrivit art.
12 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (1789) „garantarea drepturilor omului şi ale
cetăţeanului necesită o forţă publică; această forţă este deci creată în avantajul tuturor şi nu spre
folosinţa proprie a celor căror ea le este încredinţată“. Or garantarea, ocrotirea, asigurarea ar fi
concepte lipsite de conţinut şi eficienţă dacă această forţă publică nu ar acţiona în limitele unor alte
concepte constituţionale, respectiv responsabilitate, răspundere şi constrângere juridică. De aceea,
socotim că studierea instituţiilor responsabilităţii şi răspunderii juridice este necesara şi de „mare
actualitate“.
În lipsa unei teorii generale asupra responsabilităţii, precum şi a folosirii ambigue a noţiunilor de
„responsabilitate“, „răspundere“ şi „constrângere“, vom face câteva consideraţii, încercând să
lămurim conţinutul acestor concepte spre a verifica dacă au acelaşi înţeles, iar dacă nu care ar fi
semnificaţiile şi utilitatea fiecăreia dintre ele. Celebrul dicţionar „Larousse“ de exemplu
consemnează pentru termenul de „responsabilitate“ mai multe sensuri: „Obligaţia de a repara
daunele altuia, cauzate de el însuşi ori de către o persoană care depinde de el sau, de un animal ori
un lucru aflat în paza sa; obligaţia de a suporta pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea comisă;
capacitatea de a lua o decizie fără avizul prealabil al autorităţii superioare — necesitatea pentru un
ministru de a-şi abandona funcţia atunci când parlamentul îi refuza încrederea responsabilitatea
colectivă — faptul de a considera pe toţi membri unui grup ca responsabili solidari pentru actul
comis de către unul din membrii grupului“. Din această definiţie desprindem ideea că
responsabilitatea constituie o obligaţie impusă sau recunoscută de lege, persoanei private sau
publice, de a face ori de a da socoteala pentru ea sau pentru altul aflat în grija sa, ceea ce presupune
o garanţie a responsabilităţii.
Totdeauna, observăm că responsabilitatea are caracter general declarativ, dar socotim că, în mod
greşit, în această definiţie, se arată că responsabilitatea operează după săvârşirea faptului
declanşator al acesteia, şi în baza unei acţiuni a celui vătămat.
Acelaşi dicţionar pentru termenul de „responsabil“ consemnează două sensuri: „cel care trebuie să
răspundă“, să fie garantat pentru propriile sale acţiuni sau ale altuia pe care le determină; persoana
care are capacitatea de a lua decizii, dar care trebuie să dea socoteală unei autorităţi „superioare sau
celor care i-au acordat mandatul. Se observă prin urmare ca responsabilitatea este anterioară
răspunderii care este de fapt o materializare a responsabilităţii în cadrul unei proceduri prevăzute de
lege.
În dicţionarul enciclopedic român, termenul de „răspundere“ nu figurează ca atare, fiind semnalat
numai într-una din formele sale particulare „răspunderea materiala a angajaţilor“, iar termenul de
„responsabilitate“ este definit ca o „consecinţă a nerespectării unei obligaţii care constă în
îndatorirea de a repara prejudiciul cauzat şi când este cazul de a suporta o sancţiune“. Această
definiţie, situează în mod eronat „responsabilitatea ca fiind ulterioara faptului, respectiv ca o
consecinţă a nerespectării unei obligaţii. Noi credem că această definiţie este mai aproape de
conceptul de „răspundere“ decât de „responsabilitate“.
„Obligaţia“ generică din această definiţie — care nu este altceva decât responsabilitatea — este
anterioară faptei, fiind prevăzută mai întâi în lege. De remarcat că prin formularea dată, însuşi
sensul şi conţinutul juridic al termenului, este prezentat incomplet, unilateral, privit numai din
perspectiva încălcării, nu şi a respectării — chiar impuse — a normei juridice; ca şi cum
responsabilitatea ar fi un fenomen, care intervine intotdeauna „post factum“, un factor care
acţionează numai pe tărâmul râului deja infaptuit (consecinţă a nerespectării unei obligaţii) şi nu un
fenomen care în primul rând veghează curent şi permanent la respectarea normelor şi raporturilor
sociale în condiţiile functionalităţii lor normale.
Într-o lucrare de drept civil francez din perioada interbelică, găsim o explicaţie etimologică a
noţiunii de responsabilitate precizându-se că termenul cuprinde latinescul „spondeo“, ceea ce în
contractul verbis din vechiul drept roman semnifica legarea solemnă a debitorului faţă de creditorul
său, pentru a executa o anumită obligaţie asumată prin contact.
În Instituţiile lui Gaius se arată că o obligaţie verbis se încheia solemn printr-o întrebare şi an
răspuns precum: — „Făgăduieşti tu solemn că vei da?“ (Dări spondes) — „Făgăduiesc solemn!“
(Spondeo); — „Vei da?“ — „Voi da!“; — „Promiţi?“ — „Promit!“; — „Te legi?“ — „Mă leg!“; —
„Promiţi cu bună credinţă?“ — „Promit cu bună credinţă!“; — „Vei face?“ — „Voi face!“[13].
În limba latină, „spondeo“, „respondeo“, „sponsum“, „sponsa“, „sponsio“ înseamnă a promite, a se
obliga faţă de zei.
De fapt, termenul „responsabilitate“ include două cuvinte latine: verbul „spondeo“, care înseamnă a
promite solemn, a garanta, a răspunde pentru cineva şi substantivul „res“, care înseamnă lucru,
motiv, cauză, realitate, afacere, chestiune, interes, avantaj etc.[14].
Desprindem de aici concluzia că noţiunea de responsabilitate juridică înseamnă legătura stabilită
printr-o promisiune solemnă sau prin lege de a face sau a nu face ceva, ori de a suporta ceva într-o
afacere, chestiune, lucrare, realitate etc, ca urmare a încălcării unor obligaţii anterioare.
În literatura de specialitate, opiniile cu privire la responsabilitatea juridică sunt diferite. Alessandra
Levi arată că responsabilitatea juridică nu este altceva decât obligaţia subiectului de a îndeplini o
datorie (o obligaţie) care înlocuieşte o obligaţie anterioară ce nu a fost îndeplinită[15].
Decenciere-Ferrandiere arată că „responsabilitatea poate fi definită ca un ansamblu de obligaţii care
se nasc în sarcina unui subiect din cauza faptului, acţiunii sau omisiunii celui căruia îi este
imputabil. Când aceste obligaţii sunt sancţionate prin dreptul existent pozitiv, responsabilitatea este
juridică, iar în celelalte cazuri responsabilitatea este numai morală“[16]. Într-o altă opinie,
responsabilitatea ar fi un raport juridic de constrângere având ca obiect sancţiunea juridică[17].
După alţi autori, responsabilitatea este o formă de reacţie socială, de represiune, venind din partea
societăţii pentru unele acţiuni reprobabile imputabile persoanei. Bineînţeles, este vorba de o reacţie
instituţionalizată şi organizată numai de o lege în limitele şi pentru faptele sau actele prevăzute de
lege[18].
De asemenea, în opinia majoritară a autorilor „responsabilitatea“ este definită prin intermediul
categoriei de „obligaţie“, respectiv obligaţia de a suporta o privaţiune ori de a repara un
prejudiciu[19].
Astfel, prof. I. Oancea priveşte responsabilitatea penală în sensul de obligaţie a celui care a săvârşit
o faptă ilicită de a suporta sancţiunea juridică, precum şi ca pe un raport juridic, fără a opera o
distincţie între elementele de conţinut ale acestuia şi norma juridică înseşi[20]. I. Iovănaş, înţelege
responsabilitatea juridică drept „o expresie a condamnării de către stat a unei conduite ilicite care
constă într-o obligaţie de a suporta o privaţiune“.
Alţi autori apelează pentru definirea răspunderii juridice la categoria de situaţie juridică . Este de
observat că definiţiile expuse au o trăsătură comună în sensul că toate consideră responsabilitatea ca
o obligaţie de suportare a unei sancţiuni juridice, ceea ce este discutabil; după părerea noastră,
sancţiunea nu reprezintă decât un instrument de realizare a responsabilităţii juridice[21]. Este
adevărat principal, dar mai sunt şi altele.
Tot în sensul celor de mai sus, al depăşirii concepţiei potrivit căreia responsabilitatea juridică
constituie doar o obligaţie de suportare a unei sancţiuni juridice, este şi părerea prof. Mircea Costin,
care susţine că responsabilitatea juridică îşi are temeiul în faptul ilicit şi reprezintă un complex de
drepturi şi obligaţii care formează un raport de constrângere, ce apare între Stat ca unicul subiect
activ şi autorul faptei ilicite, ca subiect pasiv.
Deşi constituie un progres faţă de celelalte definiţii, nu putem trece cu vederea unele imprecizii, în
sensul că nu face distincţie între responsabilitate, răspundere şi constrângere, responsabilitatea fiind
redusă la raportul juridic de constrângere, or. după cum vom încerca să demonstrăm, între acestea
există deosebiri de esenţă. De asemenea, este discutabilă reducerea responsabilităţii numai la
autorul faptei ilicite, precum şi numai la raportul dintre stat şi persoană.
Într-un dicţionar francez de drept, Max Legrand tratează responsabilitatea juridică sub trei forme:
— responsabilitatea penală care este definită ca o instituţie juridică guvernată de mai multe
principii;
— responsabilitatea civilă pe care o defineşte ca o obligaţie ce ne este impusă de lege de a răspunde
de pagubele pe care noi le-am cauzat;
— responsabilitatea funcţionarilor publici şi ministeriali definită ca fiind responsabilitatea civilă
specială a acestora. Indiferent de unele neclarităţi, reţinem că autorul se referă nu la o simplă
obligaţie ci la o instituţie juridică guvernată de mai multe principii.
Analizând diferitele forme ale responsabilităţii juridice din toate domeniile dreptului, ajungem la
constatarea că responsabilitatea juridică reprezinte mai mult decât un complex de drepturi şi
obligaţii corelative, cum susţine un autor[22], după părerea căruia răspunderea juridică este
„instituţia“ ce cuprinde ansamblul normelor juridice care vizează raporturi ce se nasc în sfera
activităţii desfăşurate de autorităţile publice în temeiul legii, împotriva tuturor acelor care încalcă
sau ignoră ordinea de drept, în scopul asigurării respectării şi promovării ordinii publice şi binelui
public“. Şi această definiţie, într-adevăr mai completă, pune în mod greşit semnul egalităţii între
responsabilitate şi răspundere, aspect la care ne vom referi pe larg în cele ce urmează.
Din practică observăm că sunt cazuri când subiectul, deşi responsabil declarat de lege, nu răspunde,
deoarece fapta prejudiciabilă nu este cunoscută de cei în drept, sau partea vătămată nu vrea să
reclame, ori a intervenit prescripţia etc. De exemplu, în cazul când Statul, deşi a plătit particularului
daune cauzate de greşeala funcţionarului public, apreciind că este în interesul serviciului (fiind un
risc al serviciului), nu-1 acţionează „în regres“ pe funcţionarul vinovat şi evident, acesta nu
răspunde, deşi este responsabil pentru fapta respectivă. În astfel de situaţii, mai putem vorbi de
răspunderea juridică a acestui funcţionar? Noi credem că nu. Dar când suntem în prezenţa unui caz
concret, în care la plângerea părţii vătămate instanţa a stabilit despăgubirile ce le acordă, precum şi
eventual o sancţiune pentru funcţionarul X? Considerăm că de-abia acum când instanţa a stabilit
răspunderea lui X faţă de Z. ne aflăm în faţa răspunderii juridice a funcţionarului X, deci a
responsabilităţii materializate de autoritatea competentă. Să presupunem că X,în pofida hotărârii
judecătoreşti definitive de stabilire a răspunderii, refuză să-şi execute obligaţiile ce-i revin din
această hotărâre în cazul Y. Într-o astfel de situaţie, va trebui să se apeleze la constrângerea lui X,
prin executarea silită. pentru realizarea răspunderii, uzând de forţa Statului, caz în care avem de-a
face cu răspundere înfăptuită prin constrângere.
Observăm deci, că orice om liber şi stăpân pe faptele sale are întotdeauna responsabilitate, dar
răspunderea efectivă nu o are decât în cazuri concrete, stabilită pe baza legii de către instanţa sau
autoritatea administrativă competentă după caz. în practică, instanţa de judecată sau autoritatea
administrativă, atunci când aplică legea în cazul concret, stabileşte mai înainte dacă subiectul are
responsabilitate şi numai după aceea verifică dacă acesta răspunde pentru fapta respectivă în
împrejurările date, ceea ce învederează încă o dată diferenţa dintre responsabilitate şi răspundere.
De exemplu, în dreptul administrativ, în vederea tragerii la răspundere pentru o faptă a sa (greşeală
personală sau de serviciu) trebuie mai întâi să se verifice dacă persoana este sau nu funcţionar
public şi dacă prin lege i s-a declarat şi delimitat responsabilitatea, respectiv competenţa de a
răspunde, adică:
— dacă la data faptei ocupa legal funcţia publică;
— dacă faptul sau actul administrativ au fost săvârşite în executarea atribuţiilor sale legale de
serviciu sau în legătură cu serviciul;
— dacă există temei legal, deci un act normativ prin care acesta este declarat responsabil pentru
faptele sale.
După această primă etapă de stabilire a existenţei responsabilităţii, în cazul în care se vizează
răspunderea funcţionarului public, se verifică dacă există vreo cauză care o înlătură (răspunderea)
ca de exemplu: cazul fortuit, constrângerea, starea de necesitate etc.[23]. În situaţia în care nu există
nici o cauză de înlăturare a răspunderii, urmează stabilirea vinovăţiei, respectiv a greşelii personale
de serviciu, determinarea prejudiciului şi, în final, a răspunderii concrete prin actul autorităţii
administrative sau hotărâre judecătorească.
Analiza şi sinteza diverselor definiţii ale responsabilităţii juridice a permis prof. V. Guţuleac să
constate că responsabilitatea juridică a funcţionarului de stat, ca subiect al administrării în domeniul
combaterii contravenţionalităţii, poate fi definită ca o atitudine conştientă şi deliberată de asumare
de către individ a unor răspunderi şi riscuri faţă de modul de onorare a obligaţiilor potrivit funcţiei
de stat deţinute, excluderea abuzului de drepturi oferite, conformarea regulilor de conduită, stabilite
în domeniul serviciului ce ţine de contracararea fenomenului contravenţional, contribuţia conştientă
la atingerea scopului ce stă în fata organului de stat în care el deţine funcţia[24].
Pronind de la conţinutul acestei definiţii prof. V. Guţuleac evidenţiază, după părerea noastră forte
clar elementele responsabilităţii, care pot fi repartizate schematic în felul următor: 1) determinarea
şi reglementarea statutului administrativ-juridic al funcţiei de stat (obligaţiile, drepturile, exigenţele
faţă de individul care va ocupa această funcţie) 2) încadrarea în modul stabilit de legislaţie a
individului în funcţia de stat 3) conştientizarea şi perceperea de către funcţionarul de stat a
obligaţiilor şi drepturilor potrivit funcţiei, a altor cerinţe, înaintate faţă de funcţionarul de stat 4)
autoangajarea liber consimţită de a acţiona în modul corespunzător 5) executarea conştientă şi prin
autoconstrîngere a obligaţiilor, conformarea regulilor de conduită a funcţionarului de stat 6) reacţia
administraţiei organului statal la starea de conformare a funcţionarului faţă de exigenţele serviciului
respectiv prin aplicarea diverselor forme de convingere (încurajarea, stimularea morală sau
materială etc).
Deci, apariţia responsabilităţii juridice a funcţionarului de stat coincide cu momentul apariţiei
capacităţii administrativ-juridice a individului ca subiect al administrării. Ultima este determinată de
procedura stabilită de încadrare în serviciul de stat şi apare odată cu învestirea în funcţia respectivă.
Din acest moment volumul de obligaţii şi drepturi constituţionale ale individului, ca cetăţean al
Republicii Moldova, se completează cu volumul de obligaţii şi drepturi potrivit funcţiei deţinute.
Din momentul învestirii în funcţia de stat, persoana respectivă este parte a raportului administrativ-
juridic de conformare cerinţelor înaintate faţă de funcţionarul de stat. Acest raport însă nu trebuie
confundat cu „responsabilitatea juridică“. Raportul administrativ-juridic de conformare apare odată
cu obţinerea forţei juridice a normei administrativ-juridice (ordinul de învestire în funcţie), însă
acest fapt este doar o componentă a definiţiei de responsabilitate juridică (responsabilitatea juridică
statică — posibilitatea abstractă de realizare a acestei norme). Fundamentul faptic al
responsabilităţii juridice îl constituie comportamentul pozitiv al funcţionarului public, care conţine
toată componenţa unei fapte licite: învestirea legală în funcţia de stat; conştientizarea normelor
juridice de către funcţionarul de stat; acceptarea individuală a actelor normative ce reglementează
activitatea lui; acţiunile (inacţiunile) funcţionarului de stat privind conformarea cu prescrierile
actelor normative respective.
În ceea ce priveşte responsabilitatea în dreptul contravenţional, din momentul obţinerii forţei
juridice a unei legi contravenţionale, între funcţionarul organului executiv al statului şi stat apare un
raport juridic de conformare, care determină responsabilitatea juridică a lui, constînd în:
— conştientizarea normelor juridice respective;
— obligaţia de a se conforma personal regulilor de conduită, stabilite prin această lege;
— participarea activă la organizarea realizării (executării) prevederilor normelor juridice respective;
— participarea nemijlocită la activitatea de prevenire şi combatere a contravenţiilor, de lichidare a
cauzelor şi condiţiilor contravenţionalitâţii[25].
Starea responsabilităţii juridice a funcţionarului de stat. ca subiect al administrării în domeniul
combaterii contravenţionalităţii (atitudinea reală faţă de prevederile normelor juridice
contravenţionale şi rezultatele concrete) va determina necesitatea aplicării faţă de el a uneia dintre
formele constrîngerii statale — răspunderea juridică.
Responsabilitatea celorlalţi subiecţi ai dreptului contravenţional, pasibili de a fi subiecţi ai
răspunderii contravenţionale, survine odată cu apariţia raportului juridic de conformare şi constă în
obligaţia lor de a se conforma regulilor de conduită în societate, stabilite şi protejate de normele
juridice contravenţionale din momentul obţinerii forţei juridice.
Observăm că, în acest caz, temeiul răspunderii juridice administrative a acestui funcţionar public,
este actul autorităţii administrative sau hotărârea judecătorească dată în cauză, inclusiv actul sau
faptul juridic săvârşit, cauzator de răspundere.
Din cele de mai sus rezultă, prin urmare, că responsabilitatea juridică este o instituţie de drept prin
care legiuitorul exprimă vocaţia la răspundere juridică a unor persoane[26], pentru eventualele fapte
şi acte juridice săvârşite direct sau indirect, prin alte persoane, ori prin lucruri aflate în
administrarea lor. Referindu-ne la dreptul public, responsabilitatea este instituţia juridică prin care
orice persoană de drept public este declarată de legiuitor ca potenţial răspunzătoare pentru anumite
fapte şi acte juridice ce le poate săvârşi în elaborarea, organizarea, executarea, respectarea legii şi
înfăptuirea justiţiei, personal sau prin alte persoane ori prin lucruri aflate în administrarea sa. Spre
deosebire de responsabilitate (care este o răspundere în abstract, o capacitate, o vocaţie la
răspundere), răspunderea juridică este răspunderea concretă stabilită după o anumită procedură de
autoritatea competentă (instanţă sau autoritatea administrativă) finalizată într-o sancţiune însoţită
sau nu de anularea actului ilegal, restabilirea situaţiei anterioare, fixarea despăgubirii pentru actul
sau faptul ce a cauzat daunele constatate, luarea măsurilor de siguranţă aplicate sau acordate
conform unei proceduri prevăzute de lege.
Deşi nu ne-am propus să facem o comparaţie sub toate aspectele între responsabilitate şi
răspunderea juridică, mai adăugăm la cele de mai sus ideea că responsabilitatea juridică izvorăşte
din Constituţie şi legile date în baza acesteia şi se fundamentează numai pe acestea , pe când
răspunderea juridică îşi are sursa în hotărârea instanţei judecătoreşti sau în actul autorităţii
administrative de stabilire a acesteia care, evident şi acestea trebuie să fie conform legii.
Responsabilitatea juridică se declară de lege, spre deosebire de răspunderea juridică, care se
stabileşte de instanţa sau autoritatea administrativă competentă. A declara responsabilitatea prin
Constituţie şi lege fără a reglementa, concomitent, modul de transformare a acesteia în răspundere şi
de înfăptuire concretă a răspunderii, înseamnă a o lipsi de conţinutul ei juridic, iar partea vătămată
de posibilitatea realizării dreptului ei.
Simpla prevedere şi reglementare prin Constituţie şi lege a responsabilităţii juridice nu echivalează
cu despăgubirea sau garantarea despăgubirii părţii vătămate. Nestabilirea de legiuitor a organelor
competente şi a procedurii de transformare a responsabilităţii în răspundere, precum şi modul de
înfăptuire a acesteia, face inactivă responsabilitatea juridică, instituită direct sau indirect de
Constituţie.
Orice persoană de drept public poate fi responsabilă penal, civil sau administrativ, pentru faptele
sale, dar nu pentru toate acestea răspunde; spre exemplu, răspunderea juridică a funcţionarului
public poate fi înlăturată din lipsă de probe, sau îndeplinirea termenului de prescripţie, de inacţiunea
părţii vătămate, ori de cazul fortuit etc. Responsabilitatea juridică are caracter general ipotetic, pe
când de răspundere juridică putem vorbi numai în cazul concret după ce aceasta a fost stabilită de
autoritatea competentă.
Responsabilitatea juridică este anterioară faptei săvârşite, spre deosebire de răspundere care apare
numai după producerea faptului sau actului juridic generatori Răspunderea se stabileşte de către
autoritatea competentă, ulterior responsabilităţii, respectiv după săvârşirea faptei, iar constrângerea
administrativă intervine numai atunci când răspunderea nu se realizează de bună voie. După unii
autori, responsabilitatea este legată de dimensiunea „internă a agentului, pe când răspunderea de
dimensiunea „externă“ a acestuia. Răspunderea este un efect al responsabilităţii agentului (persoană
publică, funcţionar public, persoană privată), pentru fapta generatoare de răspunderea
Constrângerea administrativă este o înfăptuire cu forţa a răspunderii juridice. Şi din punctul de
vedere al efectelor juridice, sociale şi chiar economice există deosebire între responsabilitate şi
răspundere juridică. Simpla declarare a responsabilităţii juridice nu este suficientă pentru
reglementarea relaţiilor sociale. Aceasta, până nu se materializează în răspundere concretă, nu
produce efecte juridice, economice, sociale, având doar un caracter preventiv, pe când răspunderea
juridică concretizată presupune în mod obligatoriu efecte juridice, sociale, economice, cu caracter
preventiv, reparatoriu, educativ şi constrângător.
În literatura juridică se foloseşte termenii de „temei“ sau „fundament“ al responsabilităţii. Singurul
temei al responsablităţii juridice este legea.
Responsabiliiaiea juridică are mai multe forme de existenţă respectiv: penală, civilă, administrativă,
constituţională etc.
Temeiul responsabilităţii juridice îl constituie o sumă de principii de drept, general valabile pentru
toate formele de responsabilitate juridică. Dacă la principiile generale se mai adaugă spre
reglementare şi altele specifice unor ramuri de drept, vom obţine responsabilitatea juridică specifică
ramurii respective.
Principiile sunt ideile de bază general valabile ce se regăsesc în normele care reglementează
instituţiile dreptului.
Un prim principiu general al responsabilităţii juridice îi constituie principiul legalităţii
responsabilităţii juridice; acesta presupune:
— recunoaşterea ca valori supreme a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a dreptăţii în primul rând,
prin Constituţie, şi apoi prin legi organice, ordinare şi acte normative emise în baza acestora;
— prevederea şi garantarea prin lege de către stat, a organelor, procedurilor şi mijloacelor efective
de prevenire, educare şi reparare a oricărei încălcări a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime
ale omului.
Exercitarea de către stat a constrângerii a înlocuit demult principiul barbar al răzbunării şi al
„dreptului individului de a-şi face dreptate singur“, cu imputernicirea şi obligarea exclusivă a
statului de a infăptui actul de dreptate. Dacă nu se prevăd şi precizează responsabilităţi în lege, este
evident că acestea nu există (nullum crimen sine lege şi nullum poena sine lege). Dar nu este
suficientă prevederea responsabilităţii iîn lege dacă nu se reglementează şi asigură toate condiţiile
pentru transformarea acesteia în răspundere. Aşa cum rezultă din art. 3 al Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului, orice fiinţă umană are dreptul la securitatea sa, şi Statul obligaţia să i-o asigure;
— accesul liber la justiţie este un drept fundamental legiferat de Constituţie, iar prin alte legi s-au
prevăzut dispoziţii pentru asigurarea înfăptuirii acestuia, printre care sunt şi cele care reglementează
responsabilităţi pentru anumite organe de a-1 asigura, precum şi responsabilităţile pentru cei
predispuşi a-1 încălca.
Egalitatea în drepturi constituie un al doilea principiu important al responsabilităţii juridice, care
presupune ca:
— toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, în sensul că sunt şi trebuie să fie la
fel de responsabili juridic;
— nu trebuie să existe privilegii sau discriminări în faţa responsabilităţii juridice pentru nici o
persoană şi nici pentru organele statului sau orice fel de funcţionari publici;
— nimeni nu este mai presus de lege, toţi sunt responsabili în faţa şi în condiţiile legii, indiferent că
sunt sau nu autorităţi publice;
— criteriile generale de individualizare sau cauzele de înlocuire, înlăturare, agravare ori atenuare a
responsabilităţii juridice nu pot fi deduse din raţiuni de ordin politic, naţional, etnic, rasial, religios
etc, ele trebuie stabilite prin lege, în mod egal pentru toţi.
Un alt principiu îl constituie cel al personalităţii, în sensul că se declară responsabilă persoana fizică
sau juridică, care a săvarsît fapta sau actul juridic; de la acest principiu există şi unele excepţii dar
numai cele prevăzute de lege (de exemplu, responsabilitatea pentru fapta altuia sau pentru fapta
lucrului, iar a autorităţii sau instituţiei publice pentru fapta funcţionarului sau etc).
Principiul libertăţii de voinţă, a acţiunii ori inacţiunii, constituie un alt principiu al responsabilitaiii
juridice. Nu poate exista responsabilitate dacă nu există libertate de a alege comportarea care ar
evita responsabilitatea. Responsabilitatea juridică trebuie să existe numai atunci când subiectul, de
bună voie, a ales conduita contrară normei juridice. În acest sens, este valabilă maxima „Cu cât
libertatea este mai mare, cu atât responsabilitatea creşte“. Deci, spaţiul răspunderii este coextensiv
cu cel al libertăţii.
Un alt principiu general al responsabilităţii juridice îl constituie principiul umanismului. Umanismul
dreptului presupune o ierarhizare făcută de legiuitor a elementelor — scop ale responsabilităţii
juridice, prin punerea accentului în primul rând pe prevenire, apoi reparare şi în ultimul rând pe
represiune, ideea principală fiind de protecţie, ocrotire şi educare. Acest principiu trebuie avut în
vedere nu numai la reglementarea responsabilităţii juridice, ci şi în stabilirea procedurilor şi a
cauzelor de înlăturare, agravare şi atenuare a acesteia.
Principiul concordanţei între drepturi şi obligaţii, între putere şi responsabilitate. Nu poţi face
responsabilă o persoană decât numai pentru ceea ce aceasta putea şi era obligată să facă, dar nu a
făcut. După sociologi, conflictele între oameni sunt manifestări ale „neînţelegerilor“ asupra naturii
obiectului, scopului sau mijloacelor de satisfacere a intereselor lor, divergente care, în ultima
instanţă sunt de ordin motivaţional. Sensul autentic al actelor umane nu poate fi dezvăluit fără
cunoaşterea mobilului şi motivelor generatoare, în raport de care se stabileşte şi responsabilitatea. În
acest sens, pledează şi ideea după cum, nevoile l-au format pe om ca fiinţă socială şi îl fac să existe
şi să se dezvolte în continuare.
Pe de altă parte, nu poate fi realizat un drept, dacă nu este reglementată o obligaţie corelativă
acestuia pentru o altă persoană, situaţie iîn care nu am putea vorbi de responsabilitate. De asemenea,
nu poate fi înfăptuită responsabilitatea unui funcţionar sau a unei autorităţi publice „dacă aceştia nu
au puterea, respectiv competenţa prevăzută de lege să prevină şi înlăture fapta generatoare de
răspundere. Spre exemplu, apreciem că este incorect să-1 faci responsabil pe şeful nemijlocit
(funcţionar public), de greşelile subordonaţilor sai, dacă acesta nu dispunea de instrumente juridice
legale (putere, sau cu alte cuvinte autoritatea instituţională) pe care să le fi folosit pentru prevenirea
săvârşirii unor fapte ilegale de către subordonaţi. În politie, în prezent sunt astfel de cazuri, când
puterea este concentrată exclusiv în mâna şefului de unitate, iar pentru greşelile cadrelor sunt
sancţionaţi de regulă şefii de birouri, servicii, în condiţiile în care aceştia, nefiind investiţi cu
suficiente drepturi de sancţionare sau recompensare a subordonaţilor, nu pot efectiv să prevină
evoluţia negativă a abaterilor deşi cunosc cel mai bine cauzalitatea acestora. De aceea, este necesar
să existe întotdeauna un echilibru între puterea materializata în autoritatea instituţională a
funcţionarului public şi responsabilitatea acestuia.
Principiul existenţei şi dezvoltării sociale impune satisfacerea nevoilor sociale obiective care se
realizează prin definirea şi instituirea responsabilităţii, precum şi prin transformarea acesteia în
răspundere concretă, a cărei realizare se face şi prin forţa de constrângere a Statului după caz.
Scopul Statului şi în mod deosebit al administraţiei publice este satisfacerea nevoilor sociale
obiective, pe baza principiilor serviciilor publice şi al solidarităţii sociale. De aceea, serviciile
publice, într-o bună administraţie, trebuie să funcţioneze astfel încât să nu aducă pagube vreunei
persoane; în cazul în care s-a adus o pagubă unei persoane de către serviciul public, statul trebuie s-
o repare, deoarece, conform principiului solidarităţii sociale, Statul si-a asumat această
responsabilitate prin raţiunea sa de a fi.
„Astfel putem socotim ca temeiul responsabilităţii juridice îl constituie legea şi principiile de drep
ce stau la baza acesteia, în timp ce fundamentul răspunderii juridice este altul. După părerea noastră,
temeiul răspunderii juridice îl constituie trei elemente cumulative:
a. săvârşirea actului sau faptului generator de resposabilitate care poate fi: infracţiune, delict,
cvasidelict, abatere disciplinară, administrativă, contravenţie, act administrativ ilegal şi chiar legal
în anumite cazuri prevăzute de lege etc;
b. legea care reglementează responsabilitatea juridică, procedura înfăptuirii acesteia, organele
abilitate şi actele sau faptele generatoare;
c. hotărârea judecătorească sau actul autorităţii publice împuternicite de lege prin care s-a stabilit şi
înfăptuit iîn concret răspunderea juridică a persoanei fizice sau juridice (de drept public sau privat).
Nereglementarea responsabilităţii administrative atrage, multiple consecinţe negative. Astfel, în
lipsa responsabilităţii declarate şi delimitate de legiuitor, la cei chemaţi să administreze se naşte
ideea ca actele funcţionarilor publici, oricât de abuzive ar fi, sunt de neînlăturat, ba chiar deasupra
legilor; de asemenea, apare convingerea că numai prin prevenirea dorinţelor superiorilor lor,
funcţionarii se pot menţine în posturile pe care le ocupa şi nu prin respectarea legii.
De aceea desele cazuri de nereglementare a responsabilităţii funcţionarilor publici, care, din păcate,
prin numărul lor au devenit regulă, constituie una din condiţiile care favorizează proliferarea
corupţiei şi tolerarea incompetenţei.
Cum este reglementată responsabilitatea juridică în Constituţiile unor ţări europene?
Principiile dreptăţii şi solidarităţii sociale sunt intruchipate în funcţia de apărare socială a statului şi
consacrate în mai multe articole ale Constituţiei Germane[27]. În articolul 20 se prevede „Republica
Federală a Germaniei este un stat federal democratic şi social (s.n.), iar în articolul 1 se arată
„Demnitatea omului este intangibilă. Toate puterile publice sunt ţinute a o respecta şi proteja în
consecinţă, poporul german recunoaşte omului drepturile inviolabile şi imprescriptibile ca
fundamental al comunităţii umane a păcii şi justiţiei iîn lume“. Din aceste dispoziţii, observăm că
puterilor publice le este încredinţată responsabilitatea juridică de a respecta drepturile şi de a le
proteja. Iar art. 34, care este intitulat „Responsabilitatea administrativă, în caz de încălcare a
obligaţiilor de serviciu“ detaliază responsabilitatea administrativa, în formele cunoscute astfel:
„Daca vreunul din funcţionari, în exercitarea sarcinii publice ce ii este incredintata, incalca
obligaţiile ce îi sunt impuse de această sarcină, în ceea ce priveşte un terţ, responsabilitatea incumbă
în principiu statului sau organismului în serviciul căruia se găseşte. Dacî fapta este comisî cu
intenţie, sau ca o greşealî gravî dreptul la recurs este rezervat. Pentru acţiunea în daune interese şi
recurs, nu trebuie excluse căile judiciare“. În art. 19 pct. 4 se prevede: „Oricine este lezat în
drepturile sale, de o autoritate publică, poate recurge la căile judiciare. Recursul la jurisdicţia
ordinară este deschis, dacă o altă jurisdicţie nu este competentă. Articolul 65, denumit „Repartizarea
responsabilităţilor“, dispune: „Cancelarul federal fixează liniile directoare ale politicii şi îşi asumă
responsabilitatea acestora (s.n.). În aceste limite (s.n.) fiecare ministru federal dirijează
departamentul sau într-un mod autonom şi sub propria responsabilitate.
În art. 22 din Constituţia Belgiei[28], se prevede: „Legeă determină care sînt agenţii responsabili
pentru violarea secretului corespondentei incredintarea poştei“, iar în art. 24 se arată: „Nu este
necesară nici o autorizaţie prealabilă, pentru a exercita urmărirea contra funcţionarilor publici,
pentru faptele administraţiei lor, în afară de cele statuate în ceea ce-i priveşte pe miniştri“.
Astfel, numai pentru cercetarea şi tragerea la răspundere a miniştrilor este necesar avizul sau
autorizarea prealabilă, iar ceilalţi funcţionari publici nu mai beneficiază de un astfel de tratament
juridic.
Constituţia din Danemarca[29], în art. 13, proclamă: „Regele este iresponsabil; persoana sa este
inviolabilă şi sacră; miniştrii sunt responsabili de conduita lor în faţa guvernului. Resposabilitatea
este reglementată prin lege“, iar în art. 14 se arată că „fiecare ministru care a contrasemnat, este
responsabil de acea decizie“.
Din primul articol al Constituţiei spaniole[30] le desprinde principiul solidarităţii sociale, al apărării
sociale, precum ţi faptul că, toate puterile statului, inclusiv în domeniul responsblităţii, emană de la
popor „în raport de necesităţile sociale obiecive“. „Spania se constituie într-un stat de drept social şi
democratic, care apără ca valori superioare de ordin juridic libertatea, justiţia, egalitatea şi
pluralismul politic“. Iar în art. 3 se dispune: „Constituţia garantează principiile legalităţii, ierarhiei
şi publicităţii normelor, neretroactivităţii dispoziţiilor, implicând sancţiuni care nu favorizează, ori
care restrâng drepturile individuale, securitatea juridică, responsabilitatea puterilor publice şi
interdicţia tuturor acţiunilor arbitrare din partea lor (s.n.)“. De asemenea, în art. 56, punctul 3 se
prevede: „Persoana regelui este inviolabilă şi nu este supusă responsabilităţii“, iar în art. 106 pct. 2
se dispune: „particularii, numai în termenele stabilite de lege vor avea dreptul de a fi indemnizaţi
pentru toate pagubele cauzate bunurilor şi drepturilor lor, în afara cazurilor de forţă majoră, de
fiecare dată când pagubele vor fi consecinţa funcţionării serviciilor publice“. Interesante sunt şi
dispoziţiile art. 117: „Justiţia emană de la popor şi este adminsitrată în numele regelui prin
judecători şi magistraţi care constituie puterea judiciară şi sunt independenţi, inamovibili,
responsabili şi supuşi exclusiv legii“, precum şi ale art. 121 care dispune: „Pagubele cauzate prin
erori judiciare, precum şi cele care rezultă din funcţionarea anormală a administrării justiţiei, dau
dreptul la o indemnizaţie în sarcina Statului conform legii“.
În Constituţia franceză[31], chiar prin art. 2 Franţa este declarată o Republică indivizibilă, laică,
„dimocratică şi socială„ iar în art. 21 se arată: „Primul ministru dirijează acţiunile guvernului. El
este responsabil (s.n.) pentru apărarea naţională“. Încă din Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului din 1789, rezultă că drepturile acestora se nasc odată cu indivizii şi numai odată cu ei.
„Oamenii se nasc şi mor liberi şi egali în drepturi“, „Garanţia drepturilor omului şi cetăţeanului
necesită o forţă publică“. Iar în art. 15 se prevede: „dreptul societăţii de a cere socoteala tuturor
agenţilor publici de administraţia lor“.
Potrivit art. 17 Constituţia Japoniei[32] orice persoană care a suferit o vătămare, prin actul ilegal al
unui funcţionar public, are dreptul să reclame reparaţia acesteia de la Stat sau de la organismele
publice, după cum se stabileşte prin lege. Iar în art. 16 din aceiaşi Constituţie, se arată că fiecare om
are dreptul la petiţionare în mod paşnic cu privire la repararea daunelor, la destituirea funcţionarilor
publici etc.
Rezulta cu prisosinţă că fundamentul responsabilităţii administrative, penale, constituţionale, civile
şi în general al responsabilităţii juridice a autoritatiilor publice şi funcţionarilor acestora, îi
constituie legea supremă — Constituţia şi legile care îşi au izvorul în aceasta şi care consacră
principiile umanismului, solidarităţii şi apărării sociale, ale echităţii şi dreptăţii, egalităţii în
drepturi, libertăţii de voinţă, concordanţei între drepturi şi obligaţii, precum şi între putere şi
responsabilitate.
De asemenea, reţinem că responsabilitatea juridică nu poate produce efecte juridice fără
reglementarea răspunderii juridice şi înfăptuirea acesteia în temeiul unui act sau fapt juridicconcret.
Referitor la formele responsabilităţii juridice.
După cum se ştie, formă şi structura răspunderii juridice este determinată de natură raportului
juridic şi deci a normei juridice care reglementează actul sau faptul juridic. Or, după cum am văzut,
prin norma de drept este reglementată responsabilitatea juridică. Astfel, în funcţie de tipul de
principii şi norme juridice ce o reglementează, responsabilitatea este cunoscută sub două forme
distincte: a. responsabilitatea de drept public; b. responsabilitatea de drept privat.
De menţionat, că în domeniul dreptului privat ori public, responsabilitatea juridică păstrandu-şi
caracterul uneia dintre aceste ramuri fundamentale ale dreptului, îmbracă forme diferite. Astfel, o
altă impărţire a responsabilităţii juridice se poate face în funcţie de modul concret de reglementare a
acesteia, care este specific fiecărei ramuri de drept după cum urmează: responsabilitate
constituţională, responsabilitatea civilă, responsabilitate penală, responsabilitate administrativă,
responsabilitate specifică dreptului muncii etc.
După subiectul responsabilităţii, aceasta poate fi colectivă sau individuală. Responsabilitatea
individuală poate îmbracă forma responsabilităţii cetăţeanului, responsabilităţii funcţionarului,
responsabilităţii funcţionarului public, responsabilitatea unor categorii speciale de funcţionari
(medic, notar, poliţist etc).
În concluzie, faţă de cele expuse, credem că se impune o folosire precisă a conceptelor de
responsabilitate şi răspundere, atât în dreptul pozitiv, în practica judiciară, cât şi în doctrina juridică.
Or înfăptuirea conceptelor constituţionale de „garantare-ocrotire“ este strâns legată de modul de
reglementare a responsabilităţii, răspunderii şi constrângerii juridice, precum şi de modul de
înfăptuire a acestora.
 Promovarea şi respectarea drepturilor omului
Uniunea Europeană (UE) şi-a propus încă de la adoptarea liniilor directoare ale Politicii Externe de
Securitate Comună (PESC) să-şi afirme identitatea pe scena internaţională prin „exportarea”
principiilor libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ca şi a
statului de drept principii pe care nu guvernarea supranaţională le-a inventat ci care fac parte din
patrimoniul tradiţional comun al statelor europene. Nu e deci, nimic surprinzător în faptul că
Tratatul Uniunii Europene (TUE) se referă la angajamente ferme şi precise în materia drepturilor
fundamentale atât în ceea ce priveşte politicile interne ale Uniunii cât şi relaţiile sale externe.
Promovarea şi respectarea libertăţilor esenţiale ale omului a devenit în timp o caracteristică a UE
mai ales când e vorba de conduita statelor membre 149 , care pot fi sancţionate în cazul unor violări
grave şi persistente ale demnităţii umane (conform art.7 din TUE); dar a trecut mult timp de când
politica internaţională a UE în materie de drepturi ale omului a devenit şi ea o caracteristică vizibilă
şi o imagine de marcă a ansamblului politicii europene 150 . Într-adevăr, diplomaţia comună a UE
poate influenţa decisiv responsabilităţile altor actori internaţionali prin ceea ce în strategiile politice
se denumeşte „putere civilă” sau „soft power”, inteligent utilizată şi până acum de guvernarea
europeană comunitară pe scena mondială.
Coerenţa operaţională şi suportul financiar şi logistic al politicii externe a UE în domeniul
drepturilor omului, cu sursa juridică în tratatele originare, se regăsesc în câteva instrumente
esenţiale ale promovării diplomatice a libertăţilor fundamentale ale Europei în lume. Primul dintre
acestea este Documentul strategic al Instrumentului European pentru Democraţie şi Drepturile
Omului (EIDHR) 151 care pentru perioada din 2007 până în 2010 identifică următoarele obiective
distincte: întărirea respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale în ţările şi
regiunile în care sunt ameninţate; perfecţionarea rolului societăţii civile în promovarea drepturilor
fundamentale şi reformelor democratice, în sprijinirea concilierii paşnice a intereselor de grup şi în
consolidarea reprezentării şi participării politice; consolidarea şi îmbunătăţirea cadrului regional şi
internaţional pentru apărarea drepturilor omului, justiţii, statului de drept şi promovarea
democraţiei; construirea încrederii şi întărirea ataşamentului ferm ca şi a transparenţei proceselor
electorale democratice, în special prin observarea alegerilor. Al doilea instrument al diplomaţiei
europene în domeniu este reprezentat de Orientările UE privind drepturile omului, inclus şi ele în
finanţarea realizată de EIDHR şi elaborate succesiv în adevărate campanii operaţionale globale,
cum ar fi: Dialogurile Drepturilor Omului (2001) 152 ; Copiii şi conflictele armate (2003);
Apărătorii Drepturilor Omului (2004) 153 ; Promovarea respectării DIU (2005); Protecţia
drepturilor copilului (2007); Interzicerea pedepsei cu moartea (2008); Interzicerea torturii şi a
tratamentelor sau pedepselor crude ori inumane (2009).
Pe baza acestor instrumente, diplomaţia europeană a drepturilor omului a contribuit în perioada
2002 – 2006 cu peste 577 milioane euro la promovarea externă a valorilor sale esenţiale prin
adevărate operaţii umanitare cum ar fi: misiunile europene de observare a alegerilor şi promovarea
bunei guvernări – 260 milioane euro; promovarea justiţie internaţionale şi a statului de drept – 85
milioane euro; răspândirea culturii drepturilor omului – 138 milioane euro; promovarea egalităţii,
toleranţei şi păcii – 63 milioane euro; reţeaua de prevenire a conflictelor – 31 milioane euro.
Exemplificativ se poate evidenţia că instrumentele operaţionale ale Orientărilor UE pentru
promovarea şi protecţia drepturilor copilului includ dialogul politic cu statele terţe şi organizaţiile
internaţionale, demersuri diplomatice imediate pentru a răspunde provocărilor în domeniu,
cooperarea bilaterală sau multilaterală, dezvoltarea parteneriatelor şi intensificarea coordonării cu
părţile interesate pe plan internaţional, în timp de Ghidul UE privind interzicerea pedepsei cu
moartea concepe elementele principale ale abordării operaţionale europene în domeniu prin
demersuri generale, dialog şi consultări cu ţările terţe, examinarea posibilităţii intervenţiei în cazuri
individuale, rapoarte ale şefilor de misiune europene, acţiuni în cadrul forurilor internaţionale. De
asemenea, orientarea operaţională a Ghidului UE privind interzicerea torturii vizează identificarea
de mijloace de lucru eficace în scopul prevenirii torturii, sprijinirea lucrărilor actorilor relevanţi,
evaluarea rapoartelor de monitorizare ale şefilor de misiune diplomatică ai UE, condamnarea torturi
şi maltratării în cazuri individuale, respectarea normelor şi procedurilor internaţionale, combaterea
impunităţii, asigurarea despăgubirii şi reabilitării victimelor, organizarea unui sistem de vizite la
faţa locului, mai ales în locurile de detenţie, asigurarea unei formări profesionale eficiente.
1. Implicarea statelor şi organizaţiilor europene în promovarea şi respectarea dreptului
internaţional umanitar
Având în vedere raporturile de la întreg la parte dintre dreptul internaţional al drepturilor omului
(DIDO) şi dreptul internaţional umanitar (DIU) am putea considera că şi DEDO conţine o secţiune
particulară referitoare la respectarea drepturilor omului în timp de conflict armat; realitatea este că
regulile umanitare aplicabile în război nu sunt DEDO atât de distincte faţă de cele din timp de pace,
plecând de la considerentul că demnitatea fiinţei umane trebuie protejată oricând şi oriunde, astfel
încât obligaţia de a respecta drepturile omului este recunoscută în art. 1 al Convenţiei europene
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale oricărei persoane aflate sub
jurisdicţia statelor contractante fără nici o distincţie între pace, criză şi război, doar derogările la
unele drepturi şi libertăţi procedând la această particularizare. Cu toate acestea, aplicarea
convenţiilor de DIU prezintă anumite caracteristici speciale în Europa faţă de alte zone ale lumii,
chiar dacă europenii nu pot revendica nici monopolul creării DIU şi nici pe cel al conformităţii
comportamentului cu normele acestuia, ba dimpotrivă, unii dintre ei le-au încălcat cu sălbăticie
până şi în vremurile mai civilizate pe care pretindem că le trăim. Poate că tocmai conştiinţa acută a
experienţelor dureroase de primitivism al violenţei armate din istoria continentului a făcut ca în
ultimele decenii Europa să devină mai activă şi mai coerentă în promovarea şi respectarea DIU
decât alte părţi ale lumii 154 . Un exemplu edificator în acest sens îl reprezintă reacţia opiniei
publice europene (sau, cel puţi, a unei părţi însemnate a acesteia) faţă de cele mai grave infracţiuni
internaţionale generate de nerespectarea DIU, un apel al Parlamentului European de la începutul
lunii februarie 2009 chemând statele europene să acorde azil deţinuţilor de la Guantanamo, cărora
SUA nu le-a acordat ani de zile statutul legal de prizonieri de război, calificându-i, contrar
convenţiilor umanitare, ca fiind „combatanţi inamici, ilegali” fără nici un fel de drepturi; la fel a fost
cazul cu solicitarea Adunării Parlamentare a CE de a investiga acuzaţiile apărute în presa europeană
privind detenţia şi transferul ilegal de prizonieri în unele state membre ale Consiliului Europei
precum şi cu operaţiile europene umanitare în asigurarea respectării drepturilor omului şi DIU în
diferite zone de conflict ale lumii ori cu iniţiativele de sprijinire a creării şi funcţionării eficiente a
diferitelor instanţe penale internaţionale pentru judecarea celor vinovaţi de genocid, crime împotriva
umanităţii şi crime de război.
Implicarea statelor europene în promovarea şi respectarea DIU se bazează pe art.1 al Convenţiilor
de la Geneva din 1949, ratificate de întreaga Europă, care conţine angajamentul de a respecta şi a
face să fie respectate normele umanitare în toate împrejurările utilizării violenţei armate, precum şi
pe art. 75 din Protocolul adiţional I din 1977 care prevede: „garanţiile fundamentale” ale
persoanelor aflate în puterea părţilor la conflict de a fi tratate cu umanitate, în condiţii asemănătoare
cu protecţia drepturilor omului în timp de pace. De asemenea, majoritatea statelor a ratificat şi
aplică celelalte instrumente de DIU, atât cele care conţin prevederi referitoare la conducerea
ostilităţilor militare şi regimul juridic al metodelor şi mijloacelor de război (dreptul de la Haga al
conflictelor armate) cât şi cele referitoare la protejarea drepturilor victimelor conflictelor armate
(dreptul de la Geneva, propriu-zis umanitar). Modalităţile în care statele europene sunt implicate în
acest proces sunt cele prevăzute de convenţiile umanitare privind măsurile naţionale de aplicare 155
, cum ar fi: luarea neîntârziată a tuturor măsurilor necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor statale în
virtutea instrumentelor juridice umanitare; emiterea de ordine şi instrucţiuni pentru asigurarea
respectării de către autorităţile publice şi toate persoanele a convenţiilor de DIU şi supravegherea
aplicării lor în condiţiile crizelor militare şi umanitare; acordarea facilităţilor necesare şi posibile
pentru permiterea asumării de către organizaţiile umanitare internaţionale şi naţionale a sarcinilor
referitoare la protecţia şi asistenţa victimelor; adoptarea legilor şi regulamentelor de aplicare a
tratatelor DIU, difuzarea şi studierea acestora de către autorităţile civile şi militare astfel încât toate
persoanele aflate sub autoritatea lor să-şi cunoască obligaţiile izvorâte din convenţiile umanitare;
reprimarea naţională a infracţiunilor la DIU, într-ajutorarea judiciară în materie penală între state şi
cooperarea u organizaţiile internaţionale şi instanţele penale în procedurile referitoare la violarea
DIU şi protecţia victimelor. În coordonarea naţională a aplicării acestor măsuri, multe state
europene au înfiinţat comisii sau alte instanţe ale guvernării naţionale, precum şi strategii interne,
pentru implementarea dreptului internaţional umanitar. 156
Şi organizaţiile europene sunt implicate în promovarea şi respectarea DIU, deşi aplicarea acestuia se
realizează prin obligaţiile concrete ale statelor contractante ale convenţiilor umanitare cu puţine
referiri la organizaţiile inter şi neguvernamentale. De aceea, OSCE, CE, NATO şi UE, în special
prin intermediul organismelor lor parlamentare n-au făcut altceva decât să apeleze la statele membre
să semneze şi să ratifice tratatele de DIU şi să asigure respectarea acestora; de asemenea, sunt
cunoscute şi poziţii comune şi regulamente ale guvernării supranaţionale a UE în aplicarea
sancţiunilor internaţionale faţă de state în care DIU este violat, în embargoul faţă de persoane,
activităţi militare, arme şi muniţii care afectează protecţia umanitară a victimelor, în planificarea şi
desfăşurarea operaţiilor europene umanitare deja menţionate anterior ca şi în susţinerea activităţii
eficiente a instanţelor penale internaţionale pentru tragerea la răspundere a celor vinovaţi de
violarea DIU atunci când măsurile naţionale n-au existat sau n-au fost eficace. Pentru aspectele
operaţionale ale misiunilor europene umanitare este important Ghidul UE asupra promovării
compatibilităţii cu DIU elaborat de Consiliul UE în 2005pentru instituţiile, organele, oficiile şi
agenţiile cu responsabilităţi şi competenţe în acest domeniu 157 , complementar celorlalte ghiduri,
orientări, poziţii şi acţiuni comune adoptate în cadrul unional privind subiecte cum ar fi drepturile
omului, interzicerea torturii şi protecţia civililor. Iar pentru compatibilitatea operaţiilor militare ale
NATO cu principiile şi normele DIU s-au dovedit deosebit de utile, în afara altor instrumente de
conducere operaţională şi asistenţă juridică (precum TOA – Transferul de autoritate, SOFA –
Acordul privind Statutul Forţelor şi ROE – Reguli de angajare), STANAG – urile (Acordurile de
standardizare) elaborate şi pentru uniformizarea practicii militare şi umanitare a statelor membre
mai ales pentru interogarea prizonierilor de război, procedurile de reţinere şi internare a persoanelor
deţinute, identificarea şi protecţia bunurilor serviciilor sanitare, evaluarea şi exploatarea
materialelor şi documentelor capturate de la adversar, utilizarea transportului aerian sanitar de
evacuare din zonele înaintate de operaţii; o semnificaţie deosebită pentru respectarea de către
personalul NATO a regulilor umanitare de comportament, inclusiv în războiul contra terorismului, o
are STANAG nr. 2449/2004 referitor la instruirea în dreptul conflictelor armate, statele membre
fiind de acord să-l introducă în ordinele, manuale şi instrucţiunile naţionale care-l implementează,
responsabilitatea pregătirii întregului personal participant la misiuni NATO revenind lanţului
naţional de comandă şi/ sau Elementului Naţional de Sprijin din teatrul de operaţii. Să menţionăm în
finalul acestor consideraţii şi faptul că implicarea statelor şi organizaţiilor europene în promovarea
şi respectarea DIU s-a realizat într-o mare măsură pe expertiza oferită de organizaţiile
neguvernamentale prin intermediul CIMIC (cooperare civili-militari).
2. Cooperarea cu organizaţiile neguvernamentale în protecţia umanitară operaţională
În legile fundamentale ale statelor ca şi în documentele constitutive ale organizaţiilor
guvernamentale europene se accentuează adesea necesitatea cooptării organizaţiilor
neguvernamentale, asociaţiilor asociaţilor şi federaţiilor la realizarea marilor valori reprezentate de
democraţie, stat de drept şi drepturile omului. Nu este deci de mirare că atât guvernarea naţională
cât şi cea supranaţională apelează adesea la organizaţiile neguvernamentale pentru sporirea
eficacităţii procedurilor jurisdicţionale, nejurisdicţionale şi operaţiile de protecţie a drepturilor
omului. Literatura de specialitate 158 a remarcat încă spre finele anilor ’60 renunţarea la unicitatea
şi primordialitatea tradiţională a imaginii statului autosuficient şi autonom în monopolul pe care-l
exercita asupra relaţiilor internaţionale, singur ori prin organizaţiile interguvernamentale constituite
de el, pentru a constatat apariţia unor subiecte derivate ale politicii şi dreptului internaţional în
persoana morală a organizaţiilor neguvernamentale ca entităţi nestatale, cu originea în societatea
civilă globală, care în scurt timp au devenit capabile, ce puţin în anumite ocazii, să marcheze cursul
evenimentelor internaţionale. Aşa cum unele din organizaţiile guvernamentale au fost şi ele atrase
de domeniul apărării libertăţilor şi demnităţii umane, primind adesea statut consultativ al
instituţiilor de promovare a drepturilor omului şi chiar un rol specific în derularea mecanismelor
contencioase şi necontencioase şi a operaţiilor europene umanitare.
Activitatea ONG-urilor în domeniul cunoaşterii şi aplicării DEDO este deosebit de complexă, de la
aspecte ale sesizării şi investigării pe cont propriu a violărilor drepturilor omului şi DIU până la
educaţia şi instruirea specializată în acest domeniu. Unele dintre ele s-au constituit în adevărate
mecanisme de susţinere a statelor în ratificarea convenţiilor din domeniu, altele îşi propun să
controleze modalitatea de aplicare a
convenţiilor respective, în timp ce altele, la fel ca statele şi organizaţiile europene sunt preocupate
de acţiunea globală de promovare şi protecţie eficace a drepturilor esenţiale ale fiinţelor umane.
Practic, nu există instituţii şi subiecte ale DEDO, care să nu apeleze şi la asemenea asociaţii de
anvergură statală, europeană sau mondială, după cum nu există drepturi ori proceduri protectoare
care să nu le implice. Acesta este motivul pentru care planurile de guvernare naţională şi
supranaţională conţin referiri distincte la atragerea şi utilizarea ONG-urilor în mecanismele de
apărare a drepturilor omului. De altfel, obiectul principal al acestora nu este diferit de acel al bunei
guvernări, în sensul difuzării de informaţii referitoare la normele DEDOP, de a sensibiliza publicul
asupra violărilor acestuia, de a investiga astfel de încălcări în folosul indivizilor, atunci când
autorităţile publice nu-şi fac datoria, de a sesiza instituţiile abilitate să rezolve conflicte dintre
indivizi şi autorităţi referitoare la acest domeniu şi de a participa la instruirea profesională a
agenţilor publici ori la educaţia generală a populaţiei, în special a tineretului, în ceea ce priveşte
cunoaşterea şi respectarea eficace a demnităţii umane. 159 Consiliul Europei, OSCE şi UE au
recunoscut influenţa lor şi s-au relaţionat cu ele pe baza unor reguli impuse de statutul lor
consultativ şi oficial, elaborând, prin intermediul unor organe subsidiare specializate, programe
speciale pentru dezvoltarea, consolidarea şi perfecţionarea sinergică a relaţiei comune, analizate
periodic în cadrul unor reuniuni de lucru comune. Un exemplu concludent al atitudinii reciproc
avantajoase dintre OING şi
ONG este tendinţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de a accepta tot mai mult observaţiile
amicus curiae emanate de la instituţiile interesate de respectarea operativă şi deplină a drepturilor
omului. Considerăm că putem concluziona prin faptul că acţiunea cooperativă a statelor,
organizaţiilor interguvernamentale şi neguvernamentale din Europa reuşeşte să facă din guvernarea
europeană un model perfect viabil ce poate fi exportat cu succes la scară globală, dacă va exista o
viziune comună a umanităţii în această direcţie şi se va renunţa cu adevărat la politica standardelor
multiple care primează încă în adoptarea deciziilor politice importante.
3. Activităţile CE pe teren în statele membre
Pe lângă procedurile jurisdicţionale şi nejurisdicţionale pe care le aplică în protecţia drepturilor
omului prin intermediul organelor sale specializate, consecvent scopului său de realizare a unei mai
mari unităţi între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt
moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social, Consiliul Europei
desfăşoară o multitudine de activităţi pe teren în statele sale membre. Realitatea este că, spre
deosebire de alte state şi organizaţii europene care reacţionează la violarea drepturilor omului şi la
apariţia suferinţelor umane prin operaţii umanitare punctuale, cu scopuri foarte precis direcţionate
spre rezolvarea imediată a crizelor şi înlăturarea consecinţelor catastrofelor umanitare, Consiliul
Europei are o atitudine mai proactivă, încercând să prevină prin acţiuni îndelung planificate şi
elaborate, reducerea încălcărilor demnităţii umane, inclusiv prin educaţia şi formarea culturii
drepturilor omului, democraţiei şi statului de drept, în conformitate cu statutul său; exemplificative
în acest sens rămân Planurile de acţiune pe mai mulţi ani, elaborate prin Declaraţiile CE la nivel
înalt, la Viena (1993), Strasbourg (1997) şi Viena (2005) în care sunt preconizate activităţi pe teren
în toate statele sale membre cu următoarele sarcini ale CE: promovarea valorilor fundamentale
comune, drepturile omului, statul de drept şi democraţia; consolidarea securităţii cetăţenilor
europeni; construirea unei Europe mai umane şi mai cuprinzătoare; dezvoltarea cooperării cu
celelalte organizaţii şi instituţii internaţionale şi europene; punerea în aplicare a Planului de acţiune
prin sporirea transparenţei şi eficienţei CE 160 . Ceea ce nu înseamnă că organizaţia europeana a
bunei guvernări care este CE nu este implicată şi în operaţii umanitare propriu-zise, cum au fost
acelea desfăşurate în cadrul UNPROFOR 161 din 1994 sau din Kosovo din 1999 în realizarea
mandatelor CSONU, în ambele cazuri împreună cu UE, având misiuni de monitorizare a alegerilor
sau de reconstrucţie instituţională şi economică.
În special de la începutul ultimului deceniu al secolului XX, CE a depus eforturi susţinute în
direcţia lansării unor noi acţiuni cuprinzătoare prin care să fie reafirmate şi consolidate la nivelul
întregului continent principiile esenţiale ale democraţiei, pluralismului, statului de drept şi
respectării drepturilor omului. Principalele domenii în care s-a manifestat acţiunea pe teren în
statele membre au fost: protecţia persoanelor private de libertate, prin intermediul unui sistem de
vizite efectuate de Comitetul
pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante; protecţia
drepturilor minorităţilor naţionale; acţiunea în favoarea egalităţii dintre femei şi bărbaţi; lupta
împotriva rasismului, a xenofobiei, a antisemitismului şi a intoleranţei; conlucrarea strânsă cu mass-
media în probleme legate de libertatea de expresie şi drepturile omului; promovarea informării
asupra drepturilor omului şi susţinerea educaţiei în şcoli şi a unor grupuri profesionale în domeniul
drepturilor omului; cooperarea cu organizaţii ale drepturilor omului şi instituţii de protecţie a
libertăţilor fundamentele existente la nivel naţional şi neguvernamental. Activităţile CE în aceste
domenii au implicat, de fapt, atât statele membre cât şi ţările europene nemembre care au reclădit
instituţiile democratice dar se confruntă, în continuare, cu fenomene de respingere sau indiferenţă
din partea cetăţenilor faţă de viaţa politică şi participarea la funcţionarea instituţiilor respective.
Demonstrând cele menţionate deja, putem să ne referim la cele 130 de vizite efectuate între 1989-
2002 de Comitetul pentru prevenirea torturii în statele membre, inclusiv inspecţii periodice sau ad-
hoc, în cursul anului 2001, membrii Comitetului acţionând peste 160 de zile în inspectarea locurilor
de detenţie iar în 2002 au fost vizitate 16 state: Anglia, Armenia,
Azerbaidjan, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Franţa, Islanda, Letonia, Macedonia, Olanda, Portugalia,
România, Rusia, Turcia şi Ucraina. Pentru protecţia minorităţilor naţionale, CE a imaginat o serie de
activităţi ca parte a programului său de cooperare şi asistenţă: organizarea întâlnirilor pentru a oferi
informaţii despre Convenţia-cadru asupra minorităţilor şi încurajarea statelor nemembre să o
semneze şi ratifice; discutarea evenimentelor interne cu delegaţii care includ parlamentari, oficiali
guvernamentali şi reprezentanţi ai minorităţilor; oferirea de opinii asupra legislaţiei referitoare la
minorităţi de către experţii CE; organizarea de seminarii de pregătire a elaborării rapoartelor statului
cu scopul de a eficientiza procedura de supervizare. Aceste activităţi stau la baza a trei mari proiecte
ale Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est în ceea ce priveşte minorităţile şi anume, unul
de trecere în revistă a discriminărilor din legislaţie, politici şi practici regionale, al doilea de
acceptare şi aplicare a standardelor europene, iar al treilea la cooperarea bilaterală pentru întărirea şi
dezvoltarea protecţiei minorităţilor 162 .
În aceeaşi ordine de idei, Comitetul director pentru egalitatea dintre femei şi bărbaţi a pregătit şi
desfăşurat în statele membre acţiuni împotriva traficului de persoane în scopul exploatării sexuale
iar grupul de specialişti pentru combaterea violenţei împotriva femeilor a elaborat încă în 1994 un
Plan de acţiune în acest domeniu. De asemenea, Comisia europeană împotriva rasismului şi
intoleranţei ECRI, înfiinţată în 1993, a inclus în programul său de activităţi abordări ţară-cu-ţară
163 , activităţi pe teme generale 164 şi relaţia cu societatea civilă 165 . Pe de altă parte, Programele
de cooperare ale CE în materia drepturilor omului urmăresc să sprijine şi să consolideze procesele
de reformă şi democratizare în noile state ale CE, priorităţile geografice curente fiind Europa de
Sud-Est, Caucazul de Sud, Rusia, Moldova şi Ucraina. Merită menţionate în contextul acţiunilor CE
pe teren în statele sale membre şi Programele comune cu UE şi OSCE, Directoratul de planificare
strategică al Consiliului fiind însărcinat să supravegheze şi să coordoneze aspectele contractuale şi
financiare ale acestor programe de activitate multidimensională cu diverse aspecte umanitare.
Uniunea Europeană (UE) promovează respectarea dreptului internaţional umanitar în cadrul
relaţiilor sale cu restul lumii.
În fapt, UE este întemeiată pe un set de valori pe care le promovează în cadrul relaţiilor sale externe
(articolul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană). Este vorba, în principal, de principiile
libertăţii şi democraţiei, de respectarea drepturilor omului, a libertăţilor fundamentale şi a statului
de drept.
Orientările sunt destinate actorilor publici sau nestatali (organizaţii neguvernamentale etc.) care
activează în cadrul UE.
Reducerea efectelor conflictelor armate
Dreptul internaţional umanitar mai este denumit şi „dreptul conflictelor armate” sau „dreptul
războiului”. În fapt, acesta reglementează mijloacele şi metodele de luptă, în scopul de a reduce
impactul conflictelor armate. Respectarea acestor principii juridice ar trebui să permită protejarea
celor care nu (mai) iau parte la conflicte (îndeosebi a civililor şi a prizonierilor de război).
Dreptul internaţional umanitar se aplică:

 conflictelor armate survenite între mai multe ţări sau în cadrul aceleiaşi ţări, indiferent de
originea conflictului. Totuşi, conflictele armate internaţionale şi conflictele armate interne
sunt supuse unor regimuri juridice diferite;
 ocupărilor de teritorii în contextul unor conflicte armate.
În plus, normele internaţionale privind drepturile omului se pot aplica atât pe timp de pace, cât şi pe
timp de război. Acestea completează dreptul internaţional umanitar.
Orientări operaţionale
UE se pronunţă în favoarea unei aplicări efective a dreptului internaţional umanitar. În primă
instanţă, actorii implicaţi trebuie să colecteze informaţii detaliate despre conflicte şi să întocmească
rapoarte, evaluări şi recomandări de acţiune. Este vorba despre:

 instituţiile europene, în special grupurile de lucru ale Consiliului, care cooperează cu

instituţiile internaţionale vizate, îndeosebi cu Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR)
(EN) (ES) (FR), Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) şi Comisia Internaţională Umanitară
de Stabilire a Faptelor (CISF).
 şefii misiunilor UE şi reprezentanţii abilitaţi ai UE (şefii operaţiunilor civile, comandanţii
operaţiunilor militare şi reprezentanţii speciali). Aceştia trebuie, în special, să determine
cazurile de încălcare gravă a dreptului internaţional umanitar;
 Grupul de lucru pentru drept internaţional public al Consiliului (COJUR) şi toate grupurile
de lucru vizate ale Consiliului.
UE are la dispoziţie mai multe mijloace de acţiune:

 dialogul politic cu ţările din afara UE, atât în cazul unor conflicte, cât şi pe timp de pace;
 declaraţiile publice generale, prin care UE ia poziţie în favoarea respectării dreptului
umanitar;
 demersurile şi declaraţiile publice, prin care UE condamnă situaţii sau acţiuni specifice;
  măsurile restrictive şi sancţiunile care pot fi aplicate statelor sau persoanelor implicate într-
un conflict. Aceste măsuri trebuie să fie adecvate şi în concordanţă cu dreptul internaţional;
 cooperarea cu organismele internaţionale;
 operaţiunile de gestionare a crizelor, care pot include misiuni de culegere de informaţii utile
Curţii Penale Internaţionale (CPI) (EN) (FR) sau anchetelor privind crimele de război;
 urmărirea în justiţie a persoanelor responsabile de încălcarea dreptului internaţional
umanitar;
 formarea şi educarea populaţiei, a cadrelor militare şi a forţelor de ordine;
 controlul vânzărilor de armament, în conformitate cu poziţia comună 2008/944/PESC a
Consiliului, în temeiul căreia licenţele de export ar trebui condiţionate de respectarea
drepturilor omului de către ţările importatoare de armament.
Responsabilitatea individuală în caz de conflict
Unele încălcări grave ale dreptului internaţional umanitar sunt considerate crime de război. Acestea
pot avea loc în aceleaşi circumstanţe ca genocidul sau crimele împotriva umanităţii. Ţările UE se
asigură că cei responsabili pentru crime de război sunt deferiţi instanţelor naţionale, justiţiei unui alt
stat sau CPI.
Bune practici în promovarea și respectarea Drepturilor Omului
1. Politici ministeriale de încurajare a minorităților etnice de a intra în rândul poliției Argument. În
România, unul dintre cele mai afectate grupuri sociale din toate punctele de vedere îl constituie
populația de etnie romă. Ei alcătuiesc grupul social cel mai vulnerabil, fiind suprareprezentați în
toate categoriile defavorizate: în rândul celor lipsiți de mijloace materiale, al omerilor pe termen
lung, al lucrătorilor necalificați, al celor fărăeducație sau cu educație sumară, membri ai unor familii
numeroase, oameni fără documente de identitate, fărădomiciliu stabil, chiar fără o locuință proprie.
Inevitabil, toate acestea îi fac pe mulți romi săintre mai mult sau mai puțin în vizorul polițitilor.
Legislație. În anul 2001, GuvernulRomâniei, recunoscând că există o problemă a romilor care
impune politici coerente de incluziune socială, civică, economicăi politică, a adoptat Hotărârea nr.
430 din 25 aprilie 2001 privind aprobarea “Strategiei Guvernului României de Îmbunătățire a
Situației Romilor”. Obiectivele sale erau foarte clare: prevenirea și combaterea discriminării
instituționale și sociale, păstrarea identității etniei romilor, asigurarea anselor egale pentru atingerea
unui standard decent de viață și stimularea participării etniei romilor la viața economică, socială,
culturală, educațională și politică a societății. Proiecte derulate de Poliția Română. În spiritul acestei
strategii, Poliția Română s-a implicat prin instituțiile sale în numeroase proiecte menite să-i
pregătească pe polițiști pentru prevenirea și gestionarea conflictelor comunităților multiculturale.
Astfel, în perioada 2000-2002, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, în parteneriat
cu Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității și cu coala de Agenți de Poliție “Vasile
Lascăr, Câmpina, au inițiat și derulat programul care a vizat „Prevenirea și gestionarea conflictelor
la nivelul comunităților multiculturale”. În perioada 2003 - 2005, în 34 de județe al României s-a
desfăurat proiectul „Pregătirea pe problematica drepturilor omului și rezolvării conflictelor a
polițiștilor desemnați să lucreze cu minoritatea romă”, finanțarea fiind asigurată de către
Secretariatul Fondului de Pace și Stabilitate din Danemarca și Ministerul Afacerilor Externe din
Danemarca. Obiectivele finalizate cu succes în cadrul proiectului au fost: adoptarea și
implementarea unui sistem de ofițeri de legătură ai M.A.I. cu populația romă; includerea în
programa Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” a unor cursuri de rezolvare a conflictelor (la
disciplinele Investigații Criminale, Relații cu Publicul, Management Polițienesc); dezvoltarea, în
cadrul Academiei de Poliție, a unor proiecte pentru atragerea tinerilor romi la studii superioare cu
profil polițienesc; organizarea unor cursuri de instruire a polițiștilor români pe problematica
drepturilor omului, relațiilor etnice, rezolvării conflictelor; implementarea, la nivel național, a unor
planuri de acțiune pentru relația cu minoritățile; elaborarea unui ghid pe problematica de referință,
pentru polițiștii care lucrează cu minoritatea romă; dezvoltarea activităților de parteneriat cu liderii
romi. De asemenea, în problematica legată de combaterea discriminării populației rome, au fost
inițiate Planuri de Acțiune la nivel local elaborate de către inspectoratele județene de poliție și
revizuite de către O.N.G.-uri rome și implementate cu sprijinul comunităților locale (primării,
prefecturi). Școala de Agenți de Poliție «Septimiu Mureșan» Cluj-Napoca a avut un proiect cu
același Centru de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, derulat pe parcursul anului 2007, tot cu
finanțare europeană. Proiectul s-a numit “Misiune posibilă” și a vizat popularizarea ofertei
educaționale a Poliției Române în rândul elevilor de etnie maghiară și romă din liceele din
Transilvania. Locuri speciale pentru romi la admitere. Referindu-ne strict la educație, strategia
guvernamentală pentru îmbunătățirea situației romilor prevede, printre altele, acordarea de facilități
și de locuri subvenționate, special pentru tinerii romi care doresc să urmeze colegii universitare și
facultăți, precum și atragerea tinerilor romi spre instituțiile de formare a funcționarilor publici și a
personalului din instituțiile publice (facultăți de asistență socială, administrație publică, medicină,
academii și școli de poliție și militare). În acest context, din anul 2007, Ministerul Administrației și
Internelor a aprobat constituirea de locuri speciale pentru romi la admiterea în școlile de poliție.
Astfel, la școala de Agenți de Poliție “Vasile Lascăr” Câmpina au fost create 20 de locuri pentru
etnicii romi iar la școala de Agenți de Poliție “Septimiu Murean” Cluj-Napoca – 5 locuri.
Deoarece abia în noiembrie 2009 a absolvit prima promoție de agenți de poliție care are în rândurile
sale și tineri care au beneficiat de politica locurilor speciale, nu putem încă analiza efectele acestei
strategii a Ministerului de Interne. În schimb, putem spune că o activitate prioritară a structurilor de
resurse umane din cadrul ministerului a constituit-o promovarea profesiei de polițist în rândul
minorităților naționale și în cazul angajărilor directe. Astfel, dacă în anul 2005, în rândul
personalului Poliției Române își desfășurau activitatea 449 persoane de alte naționalități, în anul
2006 numărul acestora crescuse la 595. Angajările s-au realizat mai ales în comunitățile cu un nivel
ridicat al populației de etnie romă sau maghiară, rezultând o cretere a numărului de polițiști de etnie
rromă de la 5 în 2005 la 59 în 2006 (+1080%), iar de naționalitate maghiară de la 341 în 2005, la
432 în 2006 (+26,7%).
 Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului

Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a

Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989. Până în prezent, Convenţia a fost adoptată de 194 de
ţări, membre ale Naţiunilor Unite (cu excepţia SUA si a Somaliei). Orice stat care semnează
Convenţia îi recunoaşte conţinutul, se obligă să îl respecte şi să îl aplice în mod corespunzător.
Ideea elaborării unui document special care să cuprindă drepturile copilului îi aparţine lui
Englatyne Jebb, care a fondat prima organizaţie Salvaţi Copiii în 1919, la Londra. Revoltată de
consecinţele Primului Război Mondial şi ale Revoluţiei din Rusia (mii de copii mureau zilnic din
cauza bolilor şi a foametei în toate ţările Europei), E. Jebb a luat decizia de a se dedica salvării şi
îmbunătăţirii vieţii copiilor din întreaga lume. De aceea, scopul urmărit a fost de a crea o
organizaţie internaţională puternică în măsură să intervină şi în zonele mai puţin cunoscute, unde
protecţia copilului nu era aplicată, iar drepturile copilului nu erau respectate. Programele dezvoltate
în acea vreme urmăreau în special combaterea foametei şi asigurarea asistenţei medicale copiilor.
“Este foarte clar că salvarea copiilor din întreaga lume nu reprezintă o imposibilitate
inerentă. Acest lucru devine imposibil doar dacă refuzăm să-l realizăm.” Eglantyne Jebb
Astfel, prin perseverenţă şi implicare activă, EJ a conceput şi a reuşit adoptarea de către Liga
Naţiunilor (astăzi, Organizaţia Naţiunilor Unite) a Declaraţiei Drepturilor Copilului, primul
document internaţional în care „drepturile copilului” sunt menţionate şi promovate în mod unitar iar
protectia copilului se impune de la sine.
Această Declaraţie, alături de forma sa extinsă din 1959, reprezintă sursele de inspiraţie folosite la
redactarea Convenţiei Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului din 1989.
Conform prevederilor Convenţiei, copilul trebuie tratat cu respect, iar statul este obligat să îi asigure
cele mai bune condiţii de dezvoltare, să respecte drepturile copilului şi normele de protecţie a
copilului. Drepturile copilului conţinute în Convenţie trebuie să fie aplicate tuturor copiilor, fără
discriminare. Astfel, fiecare copil are dreptul la viaţă, la educaţie şi la o dezvoltare armonioasă.

Drepturile fundamentale ale copilului cuprinse în Convenţie:

>>> Dreptul la viaţă;
>>> Dreptul la un nume şi o naţionalitate;
>>> Dreptul la educaţie;
>>> Dreptul de a-şi exprima liber ideile;
>>> Dreptul la îngrijire medicală;
>>> Dreptul de a fi protejat împotriva oricărei formă de violenţă, abuz sau neglijenţă;
>>> Dreptul la joacă şi timp liber.
Interesul superior al copilului reprezintă unul din principiile fundamentale ale Convenţiei, cât şi al
Legii 272/2004 privind protecţia copilului şi activitatea de a promova drepturile copilului.
România a fost printre primele state care au ratificat Convenţia ONU cu privire la Drepturile
Copilului, în anul imediat următor adoptării sale în cadrul Naţiunilor Unite, prin Legea nr. 18 din
28 septembrie 1990. După semnarea Convenţiei, România şi-a propus îmbunătăţirea situaţiei
copiilor, asigurarea faptului că normele de protecţiea copilului şi drepturile copilului sunt
respectate, asigurarea celor mai bune condiţii pentru ca ei să crească sănătoşi, să aibă o educaţie de
bună calitate şi să participe activ la viaţa comunităţii.
Convenția asupra Drepturilor Copilului a fost adoptată de către Adunarea Generala a Națiunilor
Unite la data de 20 noiembrie 1989. Convenția a fost asumată și de România prin adoptarea legii
Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului (publicată în
Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001).
Convenția privind Drepturile Copilului incorporează, mai mult decât oricare alt document, întreg
spectrul drepturilor omului – civile, politice, economice, sociale și culturale cu scopul de a asigura
dezvoltarea completa a potențialului copiilor într-o atmosfera de libertate, demnitate și justiție.[1]
Convenția definește într-un mod cuprinzător drepturile copilului.
Istoric
Mișcarea de promovare a drepturilor copilului a început în anul 1924, odată cu adoptarea de către
Liga Națiunilor Unite a Declarației Drepturilor Copilului elaborata de Eglantyne Jebb, fondatoarea
mișcării Salvați Copiii din Marea Britanie. Cu toate acestea, Declarația de la Geneva din 1924
privind Drepturile Copilului nu a avut putere executorie în dreptul internațional, ci mai degrabă a
avut un rol orientativ pentru țările membre. La 20 noiembrie 1989, Adunarea Generală a
Organizației Națiunilor Unite a adoptat o versiune mult mai extinsă, ca declarația proprie a
Drepturilor Copilului, în timpul Convenției privind Drepturile Copilului, adăugând zece principii
suplimentare celor cinci principii originale. La 2 septembrie 1990 Convenția a devenit lege
internațională.
Conținut
Convenția constă din 54 de articole care se adresează nevoile de bază ale copiilor de pretutindeni
precum: dreptul la viață, dreptul de a dezvolta la maximumul potențialului lor, dreptul la protecție
față de influențele dăunătoare, dreptul de a fi protejați de abuz și exploatare, precum și dreptul de a
participa pe deplin la viața de familie, viața culturală și socială . Cele patru principii de bază ale
Convenției sunt non-discriminarea, devotamentul față de interesul superior al copilului, dreptul la
viață, supraviețuire și dezvoltare precum și respectul pentru punctele de vedere ale copilului.[2].
Ratificare
În noiembrie 2009, 194 țări au ratificat, au acceptat sau au aderat la textul Convenției (cu unele
rezerve sau intereptări)incluzând toți membrii ONU cu excepția Somaliei și SUA.
Ce este Convenţia cu privire la Drepturile Copilului?
În 1989 liderii tuturor țărilor membre ONU s-au întâlnit pentru a întocmi un set de promisiuni
pentru copii. Convenția cu privire la Drepturile Copilului se adresează fiecarei persoane sub vârsta
de 18 ani și prezintă lucrurile de care copiii au nevoie pentru a supraviețui și pentru a se dezvolta la
potențialul lor maxim.
Convenţia reprezintă un set de standarde şi obligaţii universal valabile. Conventia cu privire la
Drepturile Copilului este acordul semnat de cele mai multe țări de pe acest glob, excepție fac Statele
Unite ale Americii (din cauza sistemului de stat federal) și Somalia (din cauza lipsei unei structuri
guvernamentale) care nu au ratificat convenția. Statele dezvoltate au promis să susțină statele în
curs de dezvoltare astfel încât drepturile copiilor să fie respectate în toate țările.
De ce este Convenţia importantă?
Toți copiii au drepturi și toate acestea sunt menționate clar în convenţie. Copiii din lumea întreagă
au dreptul la supravieţuire, la dezvoltare la un potenţial maxim, la protecţie împotriva oricărei
influenţe negative, abuz şi exploatare şi la participare deplină la viaţa familială, culturală şi socială.
De asemenea, adulții și guvernele au responsabilități și obligații pentru a se asigura că drepturile
tuturor copiilor sunt respectate.
Din cinci în cinci ani, Comitetul pentru Drepturile Copilului de la Geneva analizează respectarea
drepturilor copilului în mai multe țări și face recomandări guvernelor pentru îmbunătățirea vieții
copiilor. Cele 4 principii de bază ale convenţiei sunt: non-discriminarea; urmărirea celor mai bune
interese ale copilului; dreptul la viaţă, supraviețuire și dezvoltare; respect faţă de părerile copilului.
Statele parti la prezenta conventie, considerând ca, in conformitate cu principiile proclamate in
Carta Natiunilor Unite, recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane, precum
si egalitatea si caracterul inalienabil al drepturilor lor, sint fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in
lume, având in vedere faptul ca popoarele Natiunilor Unite au proclamat din nou in carta increderea
lor in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoarea fiintei umane, si sint hotarite sa
promoveze progresul social si sa instaureze cele mai bune conditii de viata intr-o libertate cit mai
deplina, recunoscând ca Natiunile Unite, in Declaratia universala a drepturilor omului si in pactele
internationale privind drepturile omului, au proclamat si au convenit ca fiecare este indreptatit sa se
prevaleze de toate drepturile si de toate libertatile care sint enuntate in acestea, fara nici o deosebire
de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie publica sau orice alta opinie, de origine nationala sau
sociala, avere, nastere sau alta situatie, amintind ca in Declaratia universala a drepturilor omului
Natiunile Unite au proclamat ca copiii au dreptul la ajutor si la o asistenta sociala, convinsi ca
familia, unitatea fundamentala a societatii, si mediul natural pentru cresterea si bunastarea tuturor
membrilor sai, si in mod deosebit copiii, trebuie sa beneficieze de protectia si de asistenta de care
are nevoie pentru a putea sa joace pe deplin rolul sau in societate, recunoscând ca pentru deplina si
armonioasa dezvoltare a personalitatii sale, copilul trebuie sa creasca intr-un mediu familial, intr-o
atmosfera de fericire, dragoste si intelegere, considerând ca este important de a pregati pe deplin
copilul pentru a avea o viata individuala in societate si de a-l creste in spiritul idealurilor proclamate
in Carta Natiunilor Unite si, in special, in spiritul pacii, demnitatii, libertatii, egalitatii si
solidaritatii, având in vedere ca necesitatea de a acorda o protectie speciala copilului a fost enuntata
in Declaratia de la Geneva din 1924 cu privire la drepturile copilului si in Declaratia drepturilor
copilului adoptata de Adunarea generala la 20 noiembrie 1959 si ca a fost recunoscuta in Declaratia
universala a drepturilor omului (in mod deosebit in articolele 23 si 24), in Pactul international
privind drepturile economice, sociale si culturale (in mod deosebit in art. 10) si in instrumentele
pertinente ale institutiilor specializate si ale organizatiilor internationale care se preocupa de
bunastarea copilului, având in vedere ca, asa cum s-a indicat in Declaratia drepturilor copilului,
copilul, din cauza lipsei sale de maturitate fizica si intelectuala, are nevoie de o protectie speciala si
de ingrijiri speciale, in principal de o protectie juridica potrivita, inainte si dupa nastere, reamintind
dispozitiile Declaratiei cu privire la principiile sociale si juridice aplicabile protectiei si bunastarii
copiilor, cu referire speciala la practicile in materie de adoptiune si de plasament familial pe plan
national si international, de Ansamblul de reguli minime ale Natiunilor Unite privind administrarea
justitiei pentru minori (Regulile de la Beijing) si ale Declaratiei relative la protectia femeilor si
copiilor in perioade de urgenta si de conflict armat, recunoscând ca in toate tarile lumii sint copii
care traiesc in conditii deosebit de dificile si ca este necesar sa se acorde acestor copii o atentie
deosebita, tinând in mod corespunzator seama de importanta traditiilor si valorilor culturale ale
fiecarui popor in protectia si dezvoltarea armonioasa a copilului, recunoscând importanta cooperarii
internationale pentru imbunatatirea conditiilor de viata ale copiilor in toate tarile si in mod deosebit
in tarile in curs de dezvoltare, au convenit asupra celor ce urmeaza:
Partea I
Art. 1. - In sensul prezentei conventii, prin copil se intelege orice fiinta sub virsta de 18 ani, cu
exceptia cazurilor cind, in baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub aceasta virsta.
Art. 2. - 1. Statele parti se angajeaza sa respecte drepturile care sint enuntate in prezenta conventie
si sa le garanteze tuturor copiilor care tin de jurisdictia lor, fara nici o distinctie, indiferent de rasa,
culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau alta opinie a copilului sau a parintilor sau a
reprezentantilor sai legali, de originea lor nationala, etnica sau sociala, de situatia lor materiala, de
incapacitatea lor, de nasterea lor sau de alta situatie.
2. Statele parti vor lua toate masurile corespunzatoare pentru ca copilul sa fie efectiv protejat
impotriva oricarei forme de discriminare sau de sanctiuni motivate de situatia juridica, activitatile,
opiniile declarate sau convingerile parintilor sai, ale reprezentantilor sai legali sau ale membrilor
familiei sale.
Art. 3. - 1. In toate deciziile care ii privesc pe copii, fie ca sint luate de institutii publice sau private
de ocrotiri sociale, de catre tribunale, autoritati administrative sau de organe legislative, interesele
superioare ale copilului trebuie sa fie luate in considerare cu prioritate.
2. Statele parti se angajeaza sa asigure copilului protectia si ingrijirile necesare pentru bunastarea sa,
tinind cont de drepturile si obligatiile parintilor sai, ale tutorilor sai, ale altor persoane legal
responsabile pentru el, si vor lua, in acest scop, toate masurile legislative si administrative
corespunzatoare.
3. Statele parti vor veghea ca functionarea institutiilor, serviciilor si lacaselor care au
responsabilitati fata de copii si asigura protectia lor sa fie conforma cu normele fixate de catre
autoritatile competente, in special in domeniul securitatii si sanatatii, si in ceea ce priveste numarul
si competenta personalului lor ca si in privinta unui control corespunzator.
Art. 4. - Statele parti se angajeaza sa ia toate masurile legislative, administrative si altele care sint
necesare pentru a pune in practica drepturile recunoscute in prezenta conventie. In cazul drepturilor
economice, sociale si culturale, ele vor lua aceste masuri in limitele maxime ale rezervelor de care
dispun si, daca este cazul, in cadrul cooperarii internationale.
Art. 5. - Statele parti vor respecta responsabilitatea, dreptul si obligatia pe care le au parintii sau,
dupa caz, membrii familiei largite sau a comunitatii, conform cutumei locale, tutorii sau alte
persoane prin lege responsabile pentru copil, de a-i da acestuia, intr-un mod care sa corespunda
dezvoltarii capacitatilor acestuia, orientarea si sfaturile corespunzatoare exercitarii drepturilor pe
care i le recunoaste prezenta conventie.
Art. 6. - 1. Statele parti recunosc ca orice copil are un drept inerent la viata.
2. Statele parti vor asigura in toata masura posibilului supravietuirea si dezvoltarea copilului.
Art. 7. - 1. Copilul este inregistrat imediat dupa nasterea sa si are de la aceasta data dreptul la un
nume, dreptul de a dobindi o cetatenie si, in masura posibilului, dreptul de a-si cunoaste parintii si
de a fi crescut de acestia.
2. Statele parti vor veghea la aplicarea acestor drepturi conform legislatiei lor nationale si
obligatiilor asumate potrivit instrumentelor internationale aplicabile in materie, in mod deosebit in
cazurile in care, in absenta acestora, copilul s-ar gasi in situatia de a fi apatrid.
Art. 8. - 1. Statele parti se angajeaza sa respecte dreptul copilului de a-si pastra identitatea, inclusiv
cetatenia, numele sau si relatiile familiale, astfel cum sint recunoscute de lege, fara amestec ilegal.
2. Daca un copil este lipsit, in mod ilegal, de elementele constitutive ale identitatii sale sau de unele
din acestea, statele parti vor acorda asistenta si protectia corespunzatoare pentru ca identitatea sa sa
fie restabilita cit mai repede posibil.
Art. 9. - 1. Statele parti vor veghea ca nici un copil sa nu fie separat de parintii sai impotriva vointei
lor, cu exceptia situatiei in care autoritatile competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare si in
conformitate cu legile si procedurile aplicabile, ca aceasta separare este necesara, in interesul
superior al copilului. O decizie in acest sens poate sa fie necesara in anumite cazuri particulare, de
exemplu atunci cind parintii maltrateaza sau neglijeaza copiii sau cind parintii traiesc separat si cind
urmeaza sa se ia o hotarire cu privire la locul de resedinta al copilului.
2. In toate cazurile prevazute la paragraful 1 al prezentului articol, toate partile interesate trebuie sa
aiba posibilitatea de a participa la dezbateri si de a-si face cunoscute parerile lor.
3. Statele parti vor respecta dreptul copilului separat de cei doi parinti ai sai sau de unul din ei, de a
intretine relatii persoanele si contacte directe cu cei doi parinti ai sai, afara daca acest lucru este
contrar interesului superior al copilului.
4. Cind separarea rezulta din masuri luate de catre un stat parte, precum detentia, inchisoarea, exilul,
expulzarea sau moartea (intelegindu-se moartea indiferent de cauza, survenita in timpul detentiei),
celor doi parinti sau a unuia din ei, sau a copilului, statul parte da, la cererea parintilor, a copilului
sau, daca este cazul, unui alt membru al familiei informatiile esentiale asupra locului unde se gasesc
membrul sau membrii familiei, afara daca divulgarea acestor informatii ar aduce prejudicii
bunastarii copilului. Statele parti vor veghea, de asemenea, ca prezentarea unei astfel de cereri sa nu
antreneze prin ea insasi consecinte daunatoare pentru persoana sau persoanele in cauza.
Art. 10. - 1. In conformitate cu obligatia ce revine statelor parti potrivit paragrafului 1 al art. 9, orice
cerere facuta de un copil sau de catre parintii sai in vederea intrarii intr-un stat parte sau parasirii
acestuia in scopul reintregirii familiei, va fi examinata de statele parti intr-un spirit pozitiv, cu
umanism si operativitate. Statele parti vor veghea, de asemenea, ca prezentarea unei astfel de cereri
sa nu antreneze consecinte daunatoare pentru autorii solicitarii si membrii familiei lor.
2. Un copil ai carui parinti au resedinta in state diferite are dreptul de a intretine, in afara unor
situatii exceptionale, relatii personale si contacte directe regulate cu ambii parinti. In acest scop si in
conformitate cu obligatia care revine statelor parti rezultind din art. 9 paragraful 1, statele parti vor
respecta dreptul pe care il au copilul si parintii sai de a parasi orice tara, inclusiv pe a lor, si de a
reveni in propria lor tara.
Dreptul de a parasi orice tara nu poate fi limitat decit de restrictiile prevazute de lege si care sint
necesare pentru protectia securitatii nationale, ordinea publica, sanatatea publica sau moralitatea
publica sau drepturile si libertatile altora si care sint compatibile cu celelalte drepturi recunoscute in
prezenta conventie.
Art. 11. - 1. Statele parti vor lua masuri pentru a combate actiunile ilegale de de plasare si de
impiedicare a reintoarcerii copiilor in strainatate.
2. In acest scop, statele parti vor favoriza incheierea de acorduri bilaterale si multilaterale sau
aderarea la acordurile existente.
Art. 12. - 1. Statele parti vor garanta copilului capabil de discernamint dreptul de a exprima liber
opinia sa asupra oricarei probleme care il priveste, opiniile copilului fiind luate in considerare
avindu-se in vedere virsta sa si gradul sau de maturitate.
2. In acest scop, se va da copilului, in special, posibilitatea de a fi ascultat in orice procedura
judiciara sau administrativa care-l priveste, fie direct, fie printr-un reprezentant sau o institutie
corespunzatoare, in conformitate cu regulile de procedura din legislatia nationala.
Art. 13. - 1. Copilul are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a cauta,
a primi si a difuza informatii si idei de orice natura, fara sa tina seama de frontiere, sub forma orala,
scrisa, tiparita sau artistica, sau prin oricare alte mijloace, la alegerea copilului.
2. Exercitarea acestui drept poate fi supusa restrictiilor, dar numai acelora care sint prevazute de
lege si care sint necesare:

 pentru respectul drepturilor sau reputatiei altora, sau

 pentru protectia securitatii nationale, ordinii publice, sanatatii si moralei publice.

Art. 14. - 1. Statele parti vor respecta dreptul copilului la libertatea de gindire, de constiinta si
religie.
2. Statele parti vor respecta dreptul si obligatia parintilor sau, dupa caz, ale reprezentantilor legali ai
copilului de a-l orienta pe acesta in exercitarea dreptului sus-mentionat de o maniera care sa
corespunda dezvoltarii capacitatilor sale.
3. Libertatea de a-si manifesta religia sa sau convingerile sale nu poate fi supusa decit restrictiilor
care sint prevazute de lege si care sint necesare pentru protectia securitatii publice, a ordinii publice,
a sanatatii si moralei publice sau libertatilor si drepturilor fundamentale ale altora.
Art. 15. - 1. Statele parti vor recunoaste drepturile copilului la libertate de asociere si la libertatea de
reuniune pasnica.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi obiect decit al acelor limitari care sint prevazute de lege si
care sint necesare intr-o societate democratica, in interesul securitatii nationale, al sigurantei publice
sau al ordinii publice, sau pentru a proteja sanatatea sau moralitatea publica sau drepturile si
libertatile altora.
Art. 16. - 1. Nici un copil nu va face obiectul ingerintelor arbitrare sau ilegale in viata sa personala,
familia sa, domiciliul sau corespondenta sa si nici al unor atacuri ilegale la onoarea si reputatia sa.
2. Copilul are dreptul la protectia legii contra unor astfel de imixtiuni sau atacuri.
Art. 17. - Statele parti vor recunoaste importanta functiei indeplinite de mijloacele de informare in
masa si vor veghea ca copilul sa aiba acces la o informare si materiale provenind din surse nationale
si internationale diverse, cu deosebire cele care vizeaza sa promoveze bunastarea sa sociala,
spirituala si morala, precum si sanatatea sa fizica si mentala. In acest scop, statele parti:

 vor incuraja mijloacele de informare in masa de a difuza informatii si materiale care prezinta
o utilitate sociala si culturala pentru copil si raspund spiritului art. 29;

 vor incuraja cooperarea internationala in productia, schimbul si difuzarea de astfel de

informatii si materiale provenind din diferite surse culturale, nationale si internationale;

 vor incuraja producerea si difuzarea de carti pentru copii;

 vor incuraja mijloacele de informare in masa de a tine seama in mod deosebit de nevoile
lingvistice ale copiilor autohtoni sau care apartin unui grup minoritar;

 vor favoriza elaborarea de principii directoare corespunzatoare, destinate protejarii copilului

impotriva informatiilor si materialelor care dauneaza bunastarii sale, avind in vedere
prevederile art. 13 si 18.
Art. 18. - 1. Statele parti vor depune eforturi pentru asigurarea recunoaşterii principiului potrivit
caruia ambii parinti au o raspundere comuna pentru cresterea si dezvoltarea copilului. Raspunderea
pentru cresterea copilului si asigurarea dezvoltarii sale le revine in primul rind parintilor sau, dupa
caz, reprezentantilor sai legali. Acestia trebuie sa se conduca inainte de orice dupa interesul superior
al copilului.
2. Pentru garantarea si promovarea drepturilor enuntate in prezenta conventie, statele parti vor
acorda ajutor corespunzator parintilor si reprezentantilor legali ai copilului in exercitarea
raspunderii care le revine de a creste copilul si vor asigura crearea institutiilor, lacaselor si
serviciilor insarcinate sa vegheze la bunastarea copiilor.
3. Statele parti vor lua toate masurile corespunzatoare pentru a asigura copiilor, ai caror parinti
muncesc, dreptul de a beneficia de serviciile si institutiile de ingrijire a copiilor pentru care ei
indeplinesc conditiile cerute.
Art. 19. - 1. Statele parti vor lua toate masurile legislative, administrative, sociale si educative
corespunzatoare pentru protejarea copilului impotriva oricaror forme de violenta, vatamare sau de
abuz fizic sau mental, de abandon sau neglijenta, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv
violenta sexuala, in timpul cit se afla in ingrijirea parintilor sau a unuia dintre ei, a reprezentantului
sau reprezentantilor sai legali sau a oricarei persoane careia i-a fost incredintat.
2. Aceste masuri de protectie vor cuprinde, dupa cum se va conveni, proceduri eficiente pentru
stabilirea de programe sociale vizind furnizarea de sprijin necesar copilului si celor carora le-a fost
incredintat, precum si alte forme de prevenire, in vederea identificarii, raportarii, retrimiterii,
anchetarii, tratarii si urmaririi pentru cazurile de rele tratamente aplicate copilului descrise mai sus,
si vor cuprinde, de asemenea, dupa cum se va stabili, proceduri de interventie judiciara.
Art. 20. - 1. Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de mediul sau familial sau care, in
propriul sau interes, nu poate fi lasat in acest mediu, are dreptul la protectie si un ajutor special din
partea statului.
2. Statele parti vor prevedea pentru acest copil o protectie alternativa in conformitate cu legislatia
lor nationala.
3. Aceasta protectie alternativa poate sa aiba forma plasarii intr-o familie, adoptiunii sau, in caz de
necesitate, incredintarii intr-o institutie corespunzatoare pentru copii. In alegerea uneia din aceste
solutii este necesar sa se tina seama in mod corespunzator de necesitatea unei anumite continuitati
in educarea copilului, ca si de originea sa etnica, religioasa, culturala si lingvistica.
Art. 21. - Statele parti care accepta si/ sau autoriza adoptiunea se vor asigura ca interesul superior al
copilului este ratiunea primordiala in materie si:

 vor veghea ca adoptiunea unui copil sa nu fie incuviintata decit de autoritatile competente,
care verifica, conform legii si procedurilor aplicabile si pe baza tuturor informatiilor fiabile
relative la cazul considerat, ca adoptiunea poate sa aiba loc avind in vedere situatia copilului
in raport cu parintii sai, rudele si reprezentantii legali si, daca este cazul, ca persoanele
interesate si-au dat consimtamintul la adoptiune in cunostiinta de cauza dupa ce au fost
obtinute avizele necesare;

 recunosc ca adoptiunea in strainatate poate sa fie considerata ca un alt mijloc de a asigura

ingrijirea necesara copilului, daca acesta nu poate sa fie incredintat in tara sa de origine unei
familii in stare sa-l hraneasca sau sa-l creasca in mod corespunzator;

 vor veghea ca, in cazul adoptiunii in strainatate, copilul sa beneficieze de garantiile si de

normele echivalente acelora existente in cazul unei adoptiuni nationale;

 vor lua toate masurile corespunzatoare pentru a asigura ca, in cazul adoptiunii in strainatate,
incredintarea copilului sa nu se traduca printr-un profit material nedatorat persoanelor
responsabile de aceasta;

 vor promova obiectivele prezentului articol, incheind aranjamente si acorduri bilaterale sau
multilaterale si, dupa caz, se vor stradui, in acest cadru, sa asigure ca incredintarea copilului
in strainatate sa fie efectuata de catre autoritatile sau organele competente.
Art. 22. - 1. Statele parti vor lua masurile corespunzatoare pentru ca un copil care cauta sa obtina
statutul de refugiat sau care este considerat ca refugiat in virtutea regulilor si procedurilor de drept
international sau national aplicabile, fie ca este singur sau insotit de mama si tata sau de orice alta
persoana, sa beneficieze de protectie si asitenta umanitara corespunzatoare pentru a-i permite sa se
bucure de drepturile pe care i le recunosc prezenta conventie si celelalte instrumente internationale
relative la drepturile omului sau cu caracter umanitar la care statele respective sint parti.
2. In acest scop, statele parti vor colabora, daca considera necesar, la toate eforturile facute de
O.N.U. si alte organizatii interguvernamentale sau neguvernamentale competente, cooperând cu
O.N.U. pentru a proteja si ajuta copiii care se gasesc intr-o asemenea situatie si a le descoperi
parintii (mama si tata) sau alti membri ai familiei oricarui copil refugiat, in vederea obtinerii
informatiilor necesare pentru reunificarea familiei sale.
In cazurile in care nici tatal, nici mama si nici alt membru al familiei nu poate fi regasit, copilului i
se va acorda aceeasi protectie ca oricarui alt copil care este temporar sau total lipsit de mediul sau
familial, indiferent pentru ce motiv, in conformitate cu principiile enuntate in prezenta conventie.
Art. 23. - 1. Statele parti recunosc ca pentru copiii handicapati fizic si mental trebuie sa se asigure o
viata plina si decenta in conditii care sa le garanteze demnitatea, sa le favorizeze autonomia si sa le
faciliteze participarea lor activa la viata colectivitatii.
2. Statele parti recunosc dreptul copiilor handicapati de a beneficia de ingrijiri speciale si
incurajeaza si asigura, in masura resurselor disponibile, la cerere, copiilor handicapati care
indeplinesc conditiile prevazute si celor care ii au in grija, un ajutor adaptat situatiei copilului si
situatiei parintilor sau a celor carora le este incredintat.
3. Recunoscind nevoile speciale ale copiilor handicapati, ajutorul furnizat conform paragrafului 2 al
prezentului articol va fi gratuit de fiecare data cind este posibil, tinind cont de resursele financiare
ale parintilor lor sau ale celor carora le este incredintat copilul, si el este astfel conceput ca cei
handicapati sa aiba efectiv acces la educatie, la formare, la ingrijirea sanatatii, la reeducare, la
pregatire pentru angajare in munca, la activitati recreative si vor beneficia de aceste servicii de o
maniera corespunzatoare care sa asigure o integrare sociala cit se poate de completa si o dezvoltare
individuala, incluzind dezvoltarea lor culturala si spirituala.
4. Intr-un spirit de cooperare internationala, statele parti vor favoriza schimbul de informatii
pertinente in domeniul profilactic al sanatatii, tratamentului medical psihologic si functional al
copiilor handicapati, inclusiv prin difuzarea de informatii cuprinzind metodele de reeducare si
serviciile de formare profesionala, ca si accesul la aceste date, in scopul de a permite statelor parti
sa amelioreze capacitatile si competentele lor si sa largeasca experienta lor in aceste domenii. In
aceasta privinta se va tine seama in mod deosebit de nevoile tarilor in curs de dezvoltare.
Art. 24. - 1. Statele parti recunosc dreptul copilului de a se bucura de cea mai buna stare de sanatate
posibila si de a beneficia de serviciile medicale si de reeducare. Ele se vor stradui sa garanteze ca
nici un copil sa nu fie lipsit de dreptul de a avea acces la aceste servicii.
2. Statele parti se vor stradui sa asigure realizarea integrala a dreptului sus-mentionat si, in mod
deosebit, vor lua masurile corespunzatoare pentru:
- reducerea mortalitatii in rindul nou-nascutilor;
- asigurarea pentru toti copiii de asistenta medicala si ingrijiri de sanatate necesare, accentul
fiind pus pe dezvoltarea masurilor primare de ocrotire a sanatatii;
- lupta contra maladiilor si malnutritiei in cadrul masurilor primare de ocrotire a sanatatii,
multumita aplicarii tehnologiei usor de procurat si furnizarea de alimente nutritive si apa
potabila, tinind seama de pericolele si riscurile de poluare a mediului natural;
- asigurarea ocrotirii sanatatii mamelor in perioada pre si postnatala;
- asigurarea ca toate grupurile societatii, in mod deosebit parintii si copiii, sa fie informati cu
privire la sanatatea si alimentatia copilului, avantajele alaptarii, igienei si salubritatii
 mediului inconjurator si prevenirii de accidente, sa beneficieze de un ajutor care sa le
permita sa profite de aceasta informatie;
- dezvoltarea masurilor preventive de sanatate, de asistenta a parintilor si de educatie, precum
si a serviciilor in materie de planificare familiala.
3. Statele parti vor lua toate masurile eficiente corespunzatoare in vederea abolirii practicilor
traditionale daunatoare sanatatii copiilor.
4. Statele parti se angajeaza sa favorizeze si sa incurajeze cooperarea internationala in vederea
asigurarii progresive si deplinei realizari a dreptului recunoscut in prezentul articol. In aceasta
privinta se va tine seama, in mod deosebit, de nevoile tarilor in curs de dezvoltare.
Art. 25. - Statele parti recunosc copilului care a fost plasat de catre autoritatea competenta pentru a
primi ingrijiri, protectie sau un tratament fizic sau mental, dreptul la verificare periodica a
tratamentului respectiv si a oricarei alte imprejurari legata de plasarea sa.
Art. 26. - 1. Statele parti recunosc oricarui copil dreptul de a beneficia de securitatea sociala,
inclusiv asigurarile sociale, si vor lua masurile necesare pentru asigurarea deplinei realizari a acestui
drept in conformitate cu legislatia lor nationala.
2. Prestatiile trebuie sa fie acordate, cind este cazul, tinindu-se seama de resurse si de situatia
copilului si a persoanelor responsabile cu intretinerea sa, ca si de orice alt element aplicabil la
solicitarea prestatiei facute pentru copil sau in numele sau.
Art. 27. - 1. Statele parti recunosc dreptul oricarui copil la un nivel de viata suficient pentru a
permite dezvoltarea sa fizica, mentala, spirituala, morala si sociala.
2. Parintilor si oricarei alte persoane care au in grija un copil le revine in primul rind
responsabilitatea de a asigura, in limita posibilitatilor si a mijloacelor lor financiare, conditiile de
viata necesare dezvoltarii copilului.
3. Statele parti vor adopta masurile corespunzatoare, tinind seama de conditiile nationale si in limita
mijloacelor lor, pentru a ajuta parintii si alte persoane care au in grija un copil sa valorifice acest
drept si vor oferi, in caz de nevoie o asistenta materiala si programe de sprijin, in special in ceea ce
priveste alimentatia, imbracamintea si locuinta.
4. Statele parti vor lua toate masurile adecvate pentru a asigura recuperarea pensiei alimentare a
copilului de la parintii sai sau de la alte persoane care au o raspundere financiara fata de el,
indiferent daca se afla pe teritoriul lor sau in strainatate. In special, pentru a se tine seama de
cazurile in care persoana care are o raspundere financiara fata de un copil traieste intr-un alt stat
decit cel al copilului, statele parti vor favoriza aderarea la acorduri internationale sau incheirea de
asemenea acorduri, precum si adoptarea oricaror alte aranjamente corespunzatoare.
Art. 28. - 1. Statele parti recunosc dreptul copilului la educatie si in vederea asigurarii exercitarii
acestui drept in mod progresiv si pe baza egalitatii de sanse, in special:

 ele vor face invatamintul primar obligatoriu si gratuit pentru toti;

 ele vor incuraja diferite forme de invatamint secundar, atit general cit si profesional, le vor
face deschise si accesibile oricarui copil si vor lua masuri corespunzatoare, cum sint
 instituirea gratuitatii invatamintului si acordarea unui ajutor financiar in caz de nevoie;

 ele vor asigura tuturor accesul la invatamintul superior, in functie de capacitatile fiecaruia,
prin toate mijloacele adecvate;

 ele vor face deschise si accesibile oricarui copil informarea si orientarea scolara si
profesionala;

 ele vor lua masuri pentru a incuraja frecventarea scolii cu regularitate si reducerea ratei de
abandonare a scolii.
2. Statele parti vor lua toate masurile corespunzatoare pentru a veghea la aplicarea disciplinei
scolare intr-un mod compatibil cu demnitatea copilului ca fiinta umana si in conformitate cu
prezenta conventie.
3. Statele parti vor favoriza si incuraja cooperarea internationala in domeniul educatiei, mai ales cu
scopul de a contribui la eliminarea ignorantei si a analfabetismului in lume si de a facilita accesul la
cunostinte stiintifice si tehnice si la metodele de invatamint moderne. In aceasta privinta se va tine
in special seama de nevoile tarilor in curs de dezvoltare.
Art. 29. - 1. Statele parti sint de acord ca educatia copilului trebuie sa urmareasca:
 favorizarea infloririi personalitatii copilului si dezvoltarea inzestrarii si aptitudinilor sale
mentale si fizice, in deplinatatea posibilitatilor lor;
 educarea copilului in spiritul respectului fata de drepturile omului si a libertatilor
fundamentale, precum si a principiilor consacrate in Carta Natiunilor Unite;
 educarea copilului in spirit de respect fata de parinti, fata de identitatea sa, limba sa si
valorile sale culturale, precum si respectul fata de valorile nationale ale tarii in care traieste,
ale tarii din care poate fi originar si ale civilizatiilor diferite de a sa;
 pregatirea copilului sa-si asume responsabilitatile vietii intr-o societate libera, intr-un spirit
de intelegere, de pace, de toleranta, de egalitate intre sexe si prietenie intre toate popoarele si
grupurile etnice, nationale si religioase si cu persoanele de origine autohtona;
 educarea copilului in spirit de respect fata de mediul natural.
2. Nici o dispozitie din prezentul articol sau din articolul 28 nu va fi interpretata de o maniera care
sa aduca atingere libertatii persoanelor fizice sau juridice de a crea si dirija institutii de invatamint,
cu conditia ca principiile enuntate in paragraful 1 din prezentul articol sa fie respectate si ca
educatia data in aceste institutii sa fie conforma normelor minimale pe care statul le prescrie.
Art. 30. - In statele in care exista minoritati etnice, religioase sau lingvistice sau persoane de origine
autohtona, un copil autohton sau care apartine uneia din din aceste minoritati nu poate fi privat de
dreptul de a avea propria sa viata culturala, de a profesa si de a practica propria sa religie sau de a
folosi propria sa limba in comun cu alti membri ai grupului sau.
Art. 31. - 1. Statele parti recunosc copilului dreptul la odihna si la vacanta, de a practica activitati
recreative proprii virstei sale, de a participa in mod liber la viata culturala si artistica.
2. Statele parti respecta si favorizeaza dreptul copilului de a participa in mod deplin la viata
culturala si artistica si incurajeaza organizarea in favoarea lui a unor mijloace corespunzatoare de
vacanta si activitati recreative, artistice si culturale, in conditii de egalitate.
Art. 32. - 1. Statele parti recunosc dreptul copilului de a fi protejat impotriva exploatarii economice
si de a nu fi constrins la vreo munca ce comporta riscuri sau este susceptibila sa-i compromita
educatia sau sa-i dauneze sanatatii sau dezvoltarii sale fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale.
2. Statele parti vor lua masurile legislative, administrative, sociale si educative pentru a asigura
aplicarea prezentului articol. In acest scop si tinind seama de dispozitiile pertinente ale celorlalte
instrumente internationale, statele parti, in special, vor:

 fixa o virsta minima sau virste minime de angajare;

 prevede o reglementare corespunzatoare a organelor de lucru si a conditiilor de munca;

 prevede pedepse sau alte sanctiuni corespunzatoare pentru a asigura aplicarea efectiva a
prezentului articol.
Art. 33. - Statele parti vor lua masuri corespunzatoare, inclusiv masuri legislative, administrative,
sociale si educative pentru a proteja copiii contra folosintei ilicite a stupefiantelor si a substantelor
psihotrope, asa cum sint acestea definite de conventiile internationale pertinente si pentru a
impiedica utilizarea copiilor pentru productia si traficul ilicit al acestor substante.
Art. 34. - Statele parti se angajeaza sa protejeze copilul contra oricarei forme de exploatare sexuala
si de violenta sexuala. In acest scop, statele vor lua in special toate masurile corespunzatoare pe
plan national, bilateral si multilateral, pentru a impiedica:

 incitarea copiilor sa se dedea sau sa fie constrinsi sa se dedea la o activitate sexuala ilegala;

 exploatarea copiilor in scopul prostitutiei sau al altor practici ilegale;

 exploatarea copiilor in scopul productiei de spectacole sau de material cu caracter

pornografic.
Art. 35. - Statele parti vor lua toate masurile necesare, pe plan national, bilateral si multilateral,
pentru a impiedica rapirea, vinzarea si comertul cu copii in orice scop ar fi si in orice forma.
Art. 36. - Statele parti vor proteja copilul contra oricarei forme de exploatare daunatoare oricarui
aspect al bunastarii lui.
Art. 37. - Statele parti vor veghea ca:
nici un copil sa nu fie supus la tortura, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante. Pedeapsa capitala sau inchisoarea pe viata fara posibilitatea de a fi eliberat nu vor
fi pronuntate pentru infractiunile comise de persoane sub virsta de optsprezece ani;
nici un copil sa nu fie privat de libertate in mod ilegal sau arbitrar. Arestarea, detinerea sau
intemnitarea unui copil trebuie sa fie conforma cu legea si nu va fi decit o masura extrema si va
fi cit mai scurta posibil;
orice copil privat de libertate sa fie tratat cu omenie si cu respectul datorat demnitatii persoanei
umane si de o maniera care sa tina seama de nevoile persoanelor de virsta sa. In special, orice
copil privat de libertate va fi separat de adulti, afara daca se considera preferabil sa nu fie
 separat, in interesul superior al copilului, si el are dreptul de a fi in contact cu familia sa prin
corespondenta si prin vizite, in afara unor cazuri exceptionale;
copiii privati de libertate sa aiba dreptul de a avea acces rapid la asistenta juridica sau la orice alta
asistenta corespunzatoare, precum si dreptul de a contesta legalitatea privarii lor de libertate in
fata unui tribunal sau a unei alte autoritati competente, independente si impartiale, si ca decizia
sa fie luata in mod rapid in legatura cu chestiunea respectiva.
Art. 38. - 1. Statele parti se angajeaza sa respecte si sa faca respectate regulile dreptului umanitar
international care le sint aplicabile in caz de conflict armat si a caror protectie se extinde si la copii.
2. Statele parti vor lua toate masurile posibile a asigura ca persoanele care nu au atins virsta de
cincisprezece ani nu vor participa direct la ostilitati.
3. Statele parti se vor abtine de a inrola in fortele lor armate orice persoana care nu a atins virsta de
cincisprezece ani. Atunci cind incorporeaza persoane de peste cincisprezece ani dar sub optsprezece
ani, statele parti se vor stradui sa inroleze cu prioritate pe cei mai in virsta.
4. Conform obligatiei care le revine in virtutea dreptului umanitar international de a proteja
populatia civila in caz de conflict armat, statele parti vor lua toate masurile posibile in practica
pentru ca copiii afectati de conflictul armat sa beneficieze de protectie si de ingrijire.
Art. 39. - Statele parti vor lua toate masurile corespunzatoare pentru a facilita readaptarea fizica si
psihologica si reintegrarea sociala a oricarui copil victima a oricarei forme de neglijenta, exploatare
sau viciu, a torturii sau a oricarei forme de pedeapsa sau tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante sau a unui conflict armat. Aceasta readaptare si aceasta reintegrare se vor desfasura in
conditii care favorizeaza sanatatea, respectul de sine si demnitatea copilului.
Art. 40. - 1. Statele parti recunosc oricarui copil banuit, acuzat sau dovedit ca a comis o incalcare a
legii penale dreptul la un tratament care sa fie de natura sa favorizeze simtul sau de demnitate si a
valorii personale, care sa intareasca respectul sau pentru drepturile omului si libertatile
fundamentale ale altora si care sa tina seama de virsta sa ca si necesitatea de a facilita reintegrarea
sa in societate, sa-l faca sa-si asume un rol constructiv in sinul acesteia.
2. In acest scop, si tinind seama de dispozitiile pertinente ale instrumentelor internationale, statele
parti vor veghea in special:

 ca nici un copil sa nu fie banuit, acuzat sau declarat vinovat de o incalcare a legii penale
datorita unor actiuni sau omisiuni care nu erau interzise de catre dreptul national sau
international in momentul comiterii lor;

 ca orice copil banuit sau acuzat de o incalcare a legii penale sa aiba cel putin dreptul la
garantiile urmatoare:

 sa fie prezumat nevinovat pina ce vinovatia sa va fi stabilita legal;

 sa fie informat in cel mai scurt termen si direct de acuzatiile care i se aduc sau, daca este
cazul, prin intermediul parintilor sai sau reprezentantilor legali si sa beneficieze de o
asistenta juridica sau de orice alta asistenta corespunzatoare pentru pregatirea si prezentarea
apararii sale;
  cauza sa sa fie examinata fara intirziere de catre o autoritate sau o instanta judiciara
competenta, independenta si impartiala dupa o procedura echitabila conform prevederilor
legii, in prezenta avocatului sau, si daca acest lucru nu este considerat contrar interesului
superior al copilului datorita in special virstei si situatiei sale, in prezenta parintilor sai sau a
reprezentantilor legali;

 sa nu fie constrins sa depuna marturie sau sa marturiseasca ca este vinovat; sa interogheze

sau sa faca sa fie interogati martori ai acuzarii si sa obtina aducerea si interogarea martorilor
in aparare in conditii de egalitate;

 daca se dovedeste ca a incalcat legea penala, sa poata face apel cu privire la decizie si la
orice masura luata in consecinta in fata unei autoritati sau a unei instante judiciare superioare
competente, independente si impartiale, conform legii;

 sa fie asistat in mod gratuit de un interpret daca nu intelege sau nu vorbeste limba utilizata;

 ca viata sa sa fie in mod deplin respectata in toate fazele procedurii.

3. Statele parti se vor stradui sa promoveze adoptarea de legi, de proceduri, crearea de autoritati si
institutii special concepute pentru copiii banuiti, acuzati sau declarati ca ar fi comis incalcari ale
legii penale, si in special:
 sa stabileasca o virsta minima sub care copiii vor fi prezumati ca nu au discernamintul de a
incalca legea penala;
 sa ia masuri, de fiecare data cind este posibil si de dorit, pentru a trata acesti copii fara a
recurge la procedura judiciara, fiind totusi inteles ca drepturile omului si garantiile legale
trebuie respectate in mod deplin.
4. Va fi prevazuta o intreaga gama de dispozitii referitoare in special la ingrijire, orientare si
supraveghere, la indrumare, probare, plasament familial, programe de educatie generala si
profesionala si la solutii, altele decit cele institutionale, pentru a asigura copiilor un tratament in
interesul bunastarii lor si proportional cu situatia lor si cu infractiunea.
Art. 41. - Nici o dispozitie din prezenta conventie nu aduce atingere prevederilor mai favorabile
pentru realizarea acestor drepturi ale copilului care pot figura:
17. in legislatia unui stat parte; sau
18. in dreptul international in vigoare pentru acest stat.
Partea a II-a
Art. 42. - Statele parti se angajeaza sa faca cunoscute pe larg principiile si dispozitiile prezentei
conventii, prin mijloace active si corespunzatoare, adultilor si copiilor.
Art. 43. - 1. In vederea examinarii progreselor inregistrate de statele parti in executarea obligatiilor
contractate de ele in virtutea prezentei conventii, se instituie un comitet al drepturilor copilului care
indeplineste atributiunile care urmeaza.
2. Comitetul se compune din 10 experti de o inalta moralitate si care poseda o competenta
recunoscuta in domeniul reglementat de prezenta conventie. Membrii sai sint alesi de statele parti
din rindul cetatenilor lor si actioneaza cu titlu individual, tinindu-se seama de necesitatea asigurarii
unei repartitii geografice echitabile si cu respectarea principalelor sisteme juridice.
3. Membrii comitetului sint alesi prin vot secret de pe o lista de persoane desemnate de statele parti.
Fiecare stat parte poate desemna un candidat dintre cetatenii sai.
4. Prima alegere va avea loc in termen de sase luni de la data intrarii in vigoare a prezentei
conventii. Alegerile vor avea loc apoi la fiecare doi ani. Cu patru luni inaintea datei fiecarei alegeri,
secretarul general al Organizatiei Natiunilor Unite va invita in scris statele sa propuna candidatii lor
intr-un termen de doua luni. Secretarul general va intocmi apoi o lista alfabetica a candidatilor astfel
desemnati, indicind statele parti care i-au desemnat si o va comunica statelor parti la prezenta
conventie.
5. Alegerile vor avea loc la reuniunile statelor parti, convocate de secretarul general la sediul
Organizatiei Natiunilor Unite. La aceste reuniuni, la care cvorumul este constituit din doua treimi
din statele parti, candidatii alesi in comitet sint cei care obtin cel mai mare numar de voturi si
majoritatea absoluta a voturilor reprezentantilor statelor parti prezente si votante.
6. Membrii comitetului sint alesi pe o perioada de patru ani. Ei pot fi realesi daca candidatura lor
este prezentata din nou. Mandatul a cinci membri alesi la prima alegere va lua sfirsit dupa doi ani.
Numele celor cinci membri vor fi trase la sorti de catre presedintele reuniunii imediat dupa prima
alegere.
7. In caz de deces sau de demisie a unui membru al comitetului, sau daca, pentru orice alt motiv, un
membru declara ca nu mai poate exercita functiunile sale in cadrul comitetului, statul parte care a
prezentat candidatura lui numeste un alt expert dintre cetatenii sai pentru a ocupa postul vacant pina
la expirarea mandatului respectiv, sub rezerva aprobarii de catre comitet.
8. Comitetul aproba regulamentul sau interior.
9. Comitetul alege biroul sau pentru o perioada de doi ani.
10. Reuniunile comitetului se tin in mod normal la sediul Organizatiei Natiunilor Unite sau in orice
alt loc corespunzator stabilit de comitet. Comitetul se reuneste normal in fiecare an. Durata
sesiunilor sale este stabilita si modificata, daca este necesar, de reuniunea statelor parti la prezenta
conventie, sub rezerva aprobarii de catre adunarea generala.
11. Secretarul general al Organizatiei Natiunilor Unite pune la dispozitia comitetului personalul si
instalatiile care ii sint necesare pentru a se achita in mod eficace de functiunile care ii sint
incredintate conform prezentei conventii.
12. Membrii comitetului creat in virtutea prezentei conventii primesc, cu aprobarea adunarii
generale, indemnizatii din resursele Organizatiei Natiunilor Unite in conditiile si modalitatile fixate
de adunarea generala.
Art. 44. - 1. Statele parti se angajeaza sa supuna comitetului, prin intermediul secretarului general al
O.N.U., rapoarte asupra masurilor pe care le adopta pentru a da efect drepturilor recunoscute in
prezenta conventie si asupra progreselor realizate in exercitarea acestor drepturi:

 in termen de doi ani incepind de la data intrarii in vigoare a prezentei conventii pentru statele
parti interesate;
  in continuare, la fiecare cinci ani.
2. Rapoartele intocmite conform prezentului articol trebuie, daca este cazul, sa indice factorii si
dificultatile care impiedica statele parti sa se achite in mod deplin de obligatiile prevazute in
prezenta conventie. Ele trebuie, de asemenea, sa cuprinda informatii suficiente pentru a da
comitetului o idee precisa asupra aplicarii conventiei in tara respectiva.
3. Statele parti care au prezentat comitetului un raport initial nu trebuie sa repete, in rapoartele pe
care le prezinta dupa aceea, conform aliniatului b) din paragraful 1 al prezentului articol,
informatiile de baza comunicate anterior.
4. Comitetul poate cere statelor parti toate informatiile complementare referitoare la aplicarea
conventiei.
5. Comitetul supune la fiecare doi ani adunarii generale, prin intermediul Consiliului Economic si
Social, un raport asupra activitatilor sale.
6. Statele parti asigura o larga difuzare rapoartelor lor in tara lor proprie.
Art. 45. - Pentru a promova aplicarea efectiva a conventiei si a incuraja cooperarea internationala in
domeniul vizat de conventie:

 Institutiile specializate, Fondul Natiunilor Unite pentru copii si alte organe ale Natiunilor
Unite au dreptul de a asista la examinarea aplicarii dispozitiilor prezentei conventii care tin
de mandatul lor. Comitetul poate invita institutiile specializate, Fondul Natiunilor Unite
pentru copii si orice alte organisme competente pe care le va considera corespunzatoare sa
dea avize specializate asupra aplicarii conventiei in domeniile care tin de mandatele lor
respective. El poate invita institutiile specializate, Fondul Natiunilor Unite pentru copii si
alte organe ale Natiunilor Unite sa-i prezinte rapoarte asupra aplicarii conventiei in
sectoarele care tin de domeniul lor de activitate.

 Comitetul transmite, daca apreciaza necesar, institutiilor specializate, Fondului Natiunilor

Unite pentru copii si altor organisme competente orice raport al statelor parti ce contine o
cerere sau care indica o nevoie de consultanta sau asistenta tehnica ori de alta natura, insotit,
daca este cazul, de observatiile si sugestiile comitetului care se refera la cerere sau indicatie.

 Comitetul poate recomanda adunarii generale sa roage pe secretarul general sa dispuna

efectuarea pentru comitet a unor studii asupra problemelor specifice care afecteaza
drepturile copilului.

 Comitetul poate face sugestii si recomandari de ordin general fondate pe informatiile primite
in conformitate cu articolele 44 si 45 din prezenta conventie. Aceste sugestii si recomandari
de ordin general sint transmise oricarui stat parte interesat si aduse in atentia adunarii
generale, insotite, daca este cazul, de observatiile statelor parti.
Partea a III-a
Art. 46. - Prezenta conventie este deschisa spre semnare tuturor statelor.
Art. 47. - Prezenta conventie trebuie sa fie ratificata. Instrumentele de ratificare vor fi depuse la
secretarul general al Organizatiei Natiunilor Unite.
Art. 48. - Prezenta conventie va ramine deschisa aderarii oricarui stat. Instrumentele de aderare vor
fi depuse la secretarul general al Organizatiei Natiunilor Unite.
Art. 49. - 1. Prezenta conventie va intra in vigoare in a treizecea zi dupa depunerea la secretarul
general al Organizatiei Natiunilor Unite a celui de-al douazecilea instrument de ratificare sau
aderare.
2. Pentru fiecare stat care va ratifica prezenta conventie sau care va adera la aceasta dupa depunerea
celui de-al douazecilea instrument de ratificare sau de aderare, conventia va intra in vigoare in a
treizecea zi care va urma depunerii de catre acest stat a instrumentului sau de ratificare sau de
aderare.
Art. 50. - 1. Orice stat parte poate sa propuna un amendament si sa depuna textul acestuia la
secretarul general al Organizatiei Natiunilor Unite. Secretarul general va comunica propunerea de
amendament statelor parti, cerindu-le sa-i faca cunoscut daca sint favorabile convocarii unei
conferinte a satelor parti in vederea examinarii propunerii si a punerii ei la vot. Daca, in patru luni
dupa aceasta comunicare, cel putin o treime din statele parti se pronunta in favoarea convocarii unei
asemenea conferinte, secretarul general convoaca conferinta sub auspiciile Organizatiei Natiunilor
Unite. Orice amendament adoptat de majoritatea statelor parti prezente si votante la conferinta este
supus spre aprobare adunarii generale.
2. Orice amendament adoptat conform dispozitiilor din paragraful 1 al prezentului articol va intra in
vigoare atunci cind va fi aprobat de Adunarea generala a Organizatiei Natiunilor Unite si acceptat
de majoritatea a doua treimi din statele parti.
3. Atunci cind un amendament intra in vigoare, acesta are forta obligatorie pentru statele parti care
le-au acceptat, celelalte state raminind legate de dispozitiile din prezenta conventie si de toate
amendamentele anterioare acceptate de ele.
Art. 51. - 1. Secretarul general al Organizatiei Natiunilor Unite va primi si va comunica tuturor
statelor textul rezervelor care au fost facute de state in momentul ratificarii sau aderarii.
2. Nici o rezerva incompatibila cu obiectul si scopul prezentei conventii nu este autorizata.
3. Rezervele pot fi retrase in orice moment printr-o notificare adresata secretarului general al
Organizatiei Natiunilor Unite, care va informa despre aceasta toate statele parti la conventie.
Notificarea va capata efect de la data la care este primita de catre secretarul general.
Art. 52. - Orice stat parte poate denunta prezenta conventie printr-o notificare scrisa adresata
secretarului general al Organizatiei Natiunilor Unite. Denuntarea capata efect la un an de la data la
care notificarea a fost primita de secretarul general.
Art. 53. - Secretarul general al Organizatiei Natiunilor Unite este desemnat ca depozitar al prezentei
conventii.
Art. 54. - Originalul prezentei conventii, ale carei texte in araba, chineza, engleza, franceza, rusa si
spaniola sint egal autentice, va fi depus la secretarul general al Organizatiei Natiunilor Unite.
Drept care plenipotentiarii subsemnati, in mod corespunzator imputerniciti de guvernele lor
respective, au semnat prezenta conventie.
I. Principiul interesului superior al copilului

Acest principiu a fost consacrat prin art. 3 din Conventia cu privire la drepturile copilului si are
incidenta atat in sfera drepturilor nepatrimoniale cat si in cea a drepturilor patrimoniale ale copilului
si impune ca orice proces decizional care-l priveste pe copil sa raspunda urmatoarelor cerinte:
identificarea tuturor optiunilor posibile la o situatie problema; evaluarea rezultatelor previzibile
optiunilor gasite situatiei individuale date; aproximarea sanselor de a produce rezultatele prefigurate
pentru fiecare din optiunile posibile; determinarea valorii specifice fiecareia dintre rezultatele in
competitie.

Toate acestea fac din interesul superior al copilului un principiu flexibil, adaptabil fiecarei situatii in
parte in care copilul se afla, decizia asupra probabilitatii diferitelor rezultate fiind luata in functie de
circumstantele concrete in care se gaseste copilul si intentia protectiva de a-i oferi un standard de
viata superior.

Continutul principiului nu este predeterminat, ci este variabil in functie de etapa de dezvoltare a

copilului, favorizand unitatea si coerenta drepturilor copilului in sensul concilierii universalitatii
drepturilor copiilor cu varietatea traditiilor socioculturale.

II. Principiul egalitatii sanselor si nediscriminarii

Climatul socio-juridic configurat prin documentele internationale afirma principiul egalitatii de

sanse si nediscriminare, orice discriminare fiind resimtita ca un dezechilibru al sanselor.

Discriminarea semnifica orice deosebire, excludere, restrictie sau preferinta care sa aiba ca scop sau
efect limitarea sau anularea recunoasterii folosintei sau exercitiului, in conditii de egalitate, a
drepturilor si libertatilor fundamentale.
Prin urmare situatiilor egale trebuie sa le corespunda un tratament juridic egal iar situatiilor diferite
trebuie sa le corespunda un tratament juridic diferentiat. De asemenea principiul de egalitate a
sanselor si nediscriminare vizeaza si sprijinirea copiilor cu dizabilitati in sensul crearii posibilitatilor
unui standard adecvat de viata pentru acestia.
III. Principiul responsabilizarii parintilor cu privire la respectarea si garantarea drepturilor si
indeplinirea obligatiilor parintesti
Potrivit acestui principiu parintii sunt principalii gestionari ai drepturilor copilului, ca reprezentanti
legali ai acestuia, si prin urmare titularii unui complex de obligatii corelative. Aceste obligatii sunt
complinite de o asistenta specializata de natura a creste capacitatea acestora de a se ocupa si ingriji
copiii.
IV. Principiul primordialitatii responsabilitatii parintilor cu privire la respectarea si
garantarea drepturilor copilului
Raspunderea pentru cresterea si dezvoltarea copilului apartine in primul rand parintilor care trebuie
sa se implice in toate deciziile, actiunile si masurile privitoare la copil intreprinse de autoritatile
publice, de organismele private autorizate sau dispuse de instantele judecatoresti.
Raspunderea cu privire la respectarea si garantarea drepturilor copilului revine, in mod egal,
ambilor parinti fara a se face vreo distinctie dupa cum copilul este din casatorie, din afara casatoriei
sau adoptat.
O responsabilitate subsidiara in privinta protectiei si asistentei copiilor revine colectivitatii locale
care are obligatia de a sprijini parintii sau un alt reprezentant legal al copilului, sens in care va
dezvolta servicii diversificate corespunzatoare nevoilor copilului.
V. Principiul descentralizarii serviciilor de protectie a drepturilor copilului, interventia
multisectoriala si parteneriatul dintre institutiile publice si organismele private autorizate
Monitorizarea respectarii principiilor si a drepturilor recunoscute copilului precum si controlul
activitatilor de protectie si promovare a drepturilor sale se realizeaza atat la nivel central cat si la
nivel local prin organisme specializate.
VI. Principiul asigurarii unei ingrijiri individualizate si personalizate pentru fiecare copil
Acest principiu da consistenta principiului promovarii interesului superior al copilului. Aplicarea
principiului se inscrie atat in coordonatele normale ale cadrului familial cat si ca forme de
interventie suplimentare, de catre specialistii din domeniul protectiei copilului, care au ca scop
sprijinirea ocrotirii parintesti ori de suplinirea acesteia in situatia copilului lipsit temporar sau
definitiv de ocrotirea parinteasca. Acest principiu impune ingrijiri speciale in situatia copilului cu
dizabilitati.
VII. Principiul respectarii demnitatii copilului
Principiul respectarii demnitatii copilului semnifica dreptul copilului de a fi perceput in
considerarea propriei sale naturi drept o persoana unica si inconfundabila, dincolo de
vulnerabilitatea data de varsta si gradul de maturitate.
Aceasta semnifica faptul ca, copilului nu-i pot fi aplicate pedepse fizice sau alte tratamente
umilitoare sau degradante, nu-i poate fi afectata imaginea publica, viata intima, privata si familiala
si nu poate fi supus nici unei forme de exploatare.
VIII. Principiul ascultarii opiniei copilului si luarii in considerarea a acestuia tinand cont de
varsta si gradul sau de maturitate
Actiunea principiului este generala si insoteste dreptul fundamental al copilului la libera exprimare
atat in relatiile cu autoritatile judiciare sau administrative cat si in relatiile cu parintii. Exista o
corelatie intre dreptul copilului de a fi ascultat si masura in care opinia sa este valorizata, ultima
componenta fiind configurata de varsta si gradul de maturitate al copilului care vor fi insa supuse
interesului superior al copilului in acest sens facandu-se distinctie intre consultarea copilului si
luarea consimtamantului sau.
In aceasta materie, art. 12 alin. 2 din Conventia O.N.U. cu privire la drepturile copilului dispune:
„in acest scop se va da copilului in special posibilitatea de a fi ascultat in orice procedura judiciara
sau administrativa care-l priveste, fie direct, fie printr-un reprezentant sau o institutie
corespunzatoare, in conformitate cu regulile de procedura din legislatia nationala.”
IX. Principiul asigurarii stabilitatii si continuitatii in ingrijirea, cresterea si educarea copilului
tinand cont de originea sa etnica, religioasa, culturala si lingvistica in cazul luarii unei masuri
de protectie
Aria de aplicatie a principiului priveste situatiile in care se impune luarea unor masuri de protectie
(tutela etc.), principiului masuri de protectie speciala (plasamentul in regim de urgenta, adoptia
etc.), insa priveste si asigurarea stabilitatii, continuitatii in ingrijirea, cresterea si educarea copilului
care fac din decizia separarii copilului de familie o solutie de ultima instanta.
Acest principiu are incidenta si in ipoteza prevenirii separarii de familie a copilului aflat in
dificultate, situatie in care sunt obligatorii urmatoarele masuri: acordarea de servicii si prestatii pe
baza evaluarii psiho-sociale a copilului si a familiei sale, asigurarea informarii si consilierii
parintilor, precum si a accesului la terapie si la oficiile de mediere.
X. Principiul celeritatii in luarea oricarei decizii cu privire la copii
Orice masura, decizie sau procedura in care sunt implicati copiii trebuie sa se ia cu o maxima
urgenta pentru a nu lipsi nici un moment copilul de asistenta si ocrotire, indiferent de circumstantele
speciale in care acesta s-ar afla.
XI. Principiul asigurarii protectiei impotriva abuzului si exploatarii copilului
Abuzul semnifica o actiune voluntara a unei persoane care se afla intr-o relatie de raspundere,
incredere sau autoritate fata de copil prin care se pericliteaza viata, dezvoltarea fizica, mentala,
spirituala, morala sau sociala, integritatea corporala, sanatatea fizica sau psihica a copilului, iar
exploatarea presupune, in plus, un profit al autorului de orice natura.
XII. Principiul interpretarii fiecarei norme juridice referitoare la drepturile copilului in
corelatie cu ansamblul reglementarilor din aceasta materie
Completitudinea de reglementare in privinta drepturilor copilului impune corelarea interpretativa cu
celelalte dispozitii legale care contin prevederi in privinta copiilor, precum si de reglementarile
internationale in materie asa cum dispune art. 20 alin. 2 din Constitutia Romanei.
Drepturile şi responsabilităţile copilului
Motto:
“Copilul nu datorează părintelui viaţa, ci creşterea ”, Nicolae Iorga

DREPTUL RESPONSABILITATEA

- de a nu fi discriminat - de a nu-i discrimina pe alţii

- de a-ţi exprima liber opinia - de a asculta punctul de vedere al celorlalţi

- la un nume şi o cetăţenie - de a-ţi iubi şi cinsti ţara

- de a fi crescut, îngrijit, şi educat de - de a-i asculta şi respecta pe aceştia

părinţii tăi
- de a-ţi fi respectată personalitatea şi
individualitatea şi de a nu fi supus
pedepselor fizice sau altor tratamente
umilitoare sau degradante
- de a primi o educaţie care să-ţi permită
dezvoltarea aptitudinilor şi personalităţii
tale
- de a fi protejat împotriva abuzului,
neglijării sau exploatării
- la îngrijirea sănătăţii
- la odihnă şi vacanţă şi de a participa la
activităţi recreative potrivite pentru vârsta
ta
- de a fi protejat împotriva muncii care îţi
afectează dezvoltarea ori dreptul la
educaţie, odihnă, vacanţă
- la un mediu înconjurător curat
- de a-i respecta şi de a nu-i umili pe ceilalţi
- de a frecventa cursurile, de a învăţa pe
măsura capacităţilor tale şi de a-ţi respecta
dascălii
- de a nu-i maltrata sau hărţui pe alţii
- de a avea grijă de sănătatea ta hrănindu-te
sănătos, evitând obiceiurile dăunătoare şi
ferindu-te de accidente
- de a nu utiliza în mod greşit timpul tău
liber
- de a-ţi ajuta părinţii în gospodărie
- de a face tot ce-ţi stă în putinţă pentru a-l
menţine curat

Drepturile copilului sunt reglementate de Convenția asupra Drepturilor Copilului adoptată de către
Adunarea Generala a Națiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989. Convenția a fost asumată și de
România prin adoptarea legii Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile
copilului (publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001). Documentul definește
drepturile și principiile dezvoltării normale a unui copil.
Copiii au drepturi oriunde s-ar afla - acasă la părinții naturali, în familii substitutive, în instituții de
îngrijire sau la scoală. Părinții și familiile, grupurile profesionale care lucrează cu copiii, dar şi orice
cetățean responsabil ar trebui să știe de existenta acestor drepturi. Polițiștii și judecătorii sunt cei
care au sarcina să aplice legea, dar toată lumea (în special cine lucrează cu copiii) are obligația să
raporteze cazuri de abuz sau neglijență îndreptate asupra copiilor. Autoritățile publice locale și
centrale au obligația de a garanta și promova drepturile copilului.
Drepturile copilului, așa cum sunt ele enunțate în Convenție
1. Copilul are dreptul la stabilirea și păstrarea identității sale.
2. Copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele,
precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.
3. Copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia, printr-o măsura
dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu
ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al
copilului.
4. Copilul ai cărui părinți locuiesc în state diferite are dreptul de a întreține relații personale și
contacte directe cu aceștia, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului
superior al copilului.
5. Copilul are dreptul de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții
nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale.
6. Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge și
de a beneficia de serviciile medicale și de recuperare necesare pentru asigurarea realizării
efective a acestui drept.
7. Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării și nu poate fi constrâns la o munca
ce comportă un risc potențial sau care este susceptibilă să îi compromită educația ori să îi
dăuneze sănătății sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.
8. Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică,
mentală, spirituală, morală și socială.
9. Copilul are dreptul de a beneficia de asistență socială și de asigurări sociale, în funcție de
resursele și de situația în care se află acesta și persoanele în întreținerea cărora se găsește.
10. Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva folosirii ilicite de stupefiante și
substanțe psihotrope, așa cum sunt acestea definite de tratatele internaționale în materie.
11. Copilul are dreptul la protecție împotriva oricărei forme de exploatare;
12. Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor
13. Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și
familiale. Este interzisă orice acțiune de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau
dreptul acestuia la viața intimă, privată și familială.
14. Copilul are dreptul la libertate de exprimare. Părinții sau după caz alți reprezentanți
legali ai copilului, persoanele care au în plasament copii precum și persoanele care prin
natura funcției promovează și asigura respectarea drepturilor copiilor au obligația de a le
asigura informații, explicații și sfaturi în funcție de vârsta și gradul de înțelegere al acestora
precum și de a le permite să-și exprime punctul de vedere, ideile și opiniile.
15. Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia sa asupra
 oricărei probleme care îl privește. În orice procedură judiciară sau administrativă care îl
privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a
împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta
de 10 ani dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru
soluționarea cauzei.
16. Copilul are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și religie. Religia copilului
care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără consimțământul acestuia; copilul care a
împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-și aleagă singur religia.
17. Copilul are dreptul la libertate de asociere, în structuri formale și informale, precum
și dreptul la libertatea de întrunire pașnică, în limitele prevăzute de lege.
18. Copilul aparținând unei minorități etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la
viață culturală proprie, la declararea apartenenței sale religioase, la practicarea propriei sale
religii, precum și dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alți membrii ai comunității
din care face parte.
19. Copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi
supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.
20. Copilul are dreptul la odihnă și vacanță.
21. Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violentă, neglijentă,
abuz sau rele-tratamente.
22. Copilul are dreptul să crească alături de părinții săi. Copilul are dreptul sa fie crescut
într-o atmosferă de afecțiune și de securitate materială și morală.
23. Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care,
în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la
protecție alternativă.
24. Copilul are dreptul sa depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale
fundamentale; Copilul este informat asupra drepturilor sale precum și asupra modalităților
de exercitare a acestora.
Istoric
Interesul pentru drepturile copilului a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a luat
naștere prima mișcare preocupată de aspecte referitoare la dezvoltarea copilului, care pleda pentru
protecția copilului împotriva neglijării, exploatării și a violenței. În Europa, această perioadă s-a
caracterizat prin deschiderea unui număr considerabil de instituții publice de ocrotire, școli și
instituții separate pentru copii delincvenți, precum și de tribunale pentru minori.
După Primul Război Mondial, ideea drepturilor copilului a captat pentru prima dată atenția lumii. În
1924, Liga Națiunilor a adoptat Declarația de la Geneva. În 1959, Organizația Națiunilor Unite a
adoptat Declarația drepturilor copilului.
Spre sfârșitul anilor ‘60, s-a pus accentul pe ideea drepturilor de participare ale copilului. Mai mulți
lideri de opinie au susținut că și copiii au competentele necesare pentru a lua decizii în privința
problemelor importante din viata lor și că ar trebui lăsați să participe la luarea acestor decizii.
Pe 20 noiembrie 1989, s-a adoptat Convenția ONU cu privire la drepturile copilului. Aceasta a intrat
în vigoare în septembrie 1991 și a fost ratificată de majoritatea țarilor din lume, cu excepția Statelor
Unite ale Americii și a Somaliei.
Drepturile copilului ai cărui părinți sunt divorțați sau separați
Articol principal: Relații personale cu minorul.
Copilul ai căror părinți sunt divorțați are dreptul de a menține relații personale cu aceștia. Există
mai multe forme de realizare a legăturilor personale ca de pildă dreptul de acces, dreptul de vizită ,
dreptul de găzduire, dreptul de corespondență și dreptul de primi informații personale. Toate acestea
sunt reglementate de art. 15 din Legea 272/2004.
Sistemul drepturilor copilului în România
În România, drepturile copilului fac în prezent obiectul Legii 272/2004, o lege aliniată la acquis-ul
comunitar, în concordanță cu convențiile internaționale în domeniu. În România autoritățile publice,
organismele private autorizate, precum și persoanele fizice și persoanele juridice responsabile de
protecția copilului sunt obligate să respecte și să garanteze drepturile copilului stabilite prin
Constituție și lege, în concordanță cu prevederile Convenției. Convenția a fost ratificată prin Legea
nr.18/1990, republicată. De asemenea drepturile copiilor se completează cu alte acte internaționale
în materie, la care România este parte: Pe lângă Convenția asupra Drepturilor Copilului, sistemul
legislativ al drepturilor copilului în România este completat de către Legea 272/2004 cu privire la și
de către Convenția de la Lanzarote pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a
abuzurilor sexuale, convenție care este în curs de ratificare, de către România [1]
Carențe ale modului de implementare a drepturilor copilului
Există o serie de probleme în legătură cu drepturile copilului care afectează mai ales copii ai căror
părinți sunt în divorț:

 Discriminarea în instanță a părinților de sex masculin cu privire la încredințarea minorilor.

Deși legea le dă acestora teoretic șanse egale de a primi încredințarea minorilor, într-o
proporție covârșitoare, părinții de sex feminin primesc încredințarea minorilor. Cazurile de
încredințare a minorilor către tată sunt în general acelea în care mama nu este de găsit, este
plecată din țară sau este decedată[2].

 Lipsa cursurilor de specializare pentru magistrații implicați în cauze cu minori [3]

 Practica neunitară a instanțelor de judecată cu privire la programele de legături personale [4]

 Lipsa unei metodologii de lucru care să stea la baza evaluării fenomenului alienării
părintești, sau a sindromului Stockholm ce afectează multi copii, în urma divorțului [5]

 Lipsa unei metodologii de audiere a minorului în instanță [6]

 Lipsa normelor metodologice de aplicare a legii 272/2004 [7]

 Neconcordanța dintre Legea 272/2004 și Legea privind libera circulație a persoanelor care
oferă părintelui care a primit încredințarea (în formula vechiului Cod Civil ce e încă în
 vigoare până la 1 octombrie 2011) o breșă legală de a ieși din țară cu minorii fără a fi nevoie
de acordul celuilalt părinte.

 Jurisprudența învechită care acceptă violența în scop educativ exercitată de către părinți
asupra copiilor[8]
Voi încerca să tratez în lucrarea de fată un subiect foarte sensibil referitor la marile comori ale
societătii noastre, cei care reprezintă viitorul nostru, și anume copii. Acest subiect este deosebit de
delicat întrucât copii, pe cât sunt de simpli în gândire (aparent), pe atât sunt de complecși odată ce
începem să le studiem comportamentul si să pătrundem în tainele gândirii lor puerile.
Pentru o mai bună întelegere voi împărti această lucrare în două părti la fel de importante dar relativ
si aparent opuse: drepturile copilului si obligatiile copilului. Voi trata aceste două subiecte pe două
planuri si anume familia, celula de bază a societătii, si societatea ca un tot unitar.
Drepturile copilului
La 20 noiembrie 1989 Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat Convenţia Drepturilor
Copilului. Convenţia privind Drepturile Copilului incorporează, mai mult decât oricare alt
document, întreg spectrul drepturilor omului – civile, politice, economice, sociale si culturale si
prevede o dezvoltare completă a potenţialului copilului într-o atmosferă de libertate, demnitate si
justiţie. În România autorităţile publice, organismele private autorizate, precum si persoanele fizice
si persoanele juridice responsabile de protecţia copilului sunt obligate să respecte si să garanteze
drepturile copilului stabilite prin Constituţie si lege, în concordantă cu prevederile Convenţiei
Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr.18/1990,
republicată, si ale celorlalte acte internaţionale în materie, la care România este parte. Iată care sunt
aceste drepturi conform acestei conventii:
Copiii au dreptul de a primi o educaţie care să le permită dezvoltarea, în condiţii
nediscriminatorii, a aptitudinilor şi personalităţii lor (art. 47);
Copiii au dreptul să crească alături de părinţii lor (art. 30). Ambii părinţi sunt responsabili pentru
creşterea copiilor lor (art.31);
Copiii au dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o pot atinge şi de a
beneficia de serviciile medicale şi de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a
acestui drept (art. 43);
Copiii au dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să le permită dezvoltarea fizică, mintală,
spirituală, morală şi socială (art. 44).
Copiii au dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale (art. 45);
Copiii au dreptul la odihnă şi vacanţă (art. 49).
Copiii au dreptul:
 să-şi exprime liber opinia asupra oricărei probleme care îi priveşte (art. 24);
 să fie ascultaţi în toate procedurile care îi privesc (art. 24);
 Dreptul de a fi ascultat îi conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice
 informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra
consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi asupra
consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte. (art. 24.3);
 la libertatea de exprimare (art. 23);
 la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 25);
 la libera asociere în structuri formale şi informale, precum şi libertatea de întrunire paşnică,
în limitele prevăzute de lege (art. 26);
 la protejarea imaginii lor publice şi a vieţii lor intime, private şi familiale (art. 22);
 să depună singuri plângeri referitoare la încălcarea drepturilor lor fundamentale (art. 29,
alin. 1);
 Copilul aparţinând unei minorităţi nationale, etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la
viaţă culturală proprie, la declararea apartenenţei sale etnice, religioase, la practicarea
propriei sale religii, precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi membri ai
comunităţii din care face parte (art. 27.1);
 la împlinirea vârstei de 14 ani, copilul poate cere încuviinţarea instanţei judecătoreşti de a-şi
schimba felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale (art. 47.3);
 să conteste modalităţile şi rezultatele evaluării şi de a se adresa în acest sens conducerii
unităţii de învăţământ, în condiţiile legii (art. 48.3).
Copiii au dreptul să fie protejaţi împotriva:

 oricăror forme de violenţă, abuz, rele tratamente sau neglijenţă (art. 85);

 transferului ilicit în străinătate şi a nereturnării (art. 99);

 exploatării economice (art. 87);

 exploatării sexuale şi a violenţei sexuale (art. 99);

 folosirii ilicite de stupefiante şi substanţe psihotrope (art. 88);

 răpirii şi traficării în orice scop şi sub orice formă (art. 99) ;

 pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante (art. 28 şi 90);

 lipsirii, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identităţii sale sau de unele dintre
acestea (art.8.5).
Copilul este înregistrat imediat după naştere şi are de la această dată dreptul la un nume, dreptul de
a dobândi o cetăţenie şi, dacă este posibil, de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi
educat de aceştia (art.8.2).
Se acordă protecţie specială:

 copiilor refugiaţi (art. 72);

 copiilor cu dizabilităţi (art. 46);

  copiilor aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase sau lingvistice (art. 27);

 copiilor aflaţi în zone de conflict armat (art. 76.);

 copiilor neînsoţiţi de părinţi sau de un alt reprezentant legal ori care nu se găsesc sub
supravegherea legală a unor persoane (art.19);

 copiilor care au săvârşit o faptă penală şi nu răspund penal (art.80).

În relaţia cu părinţii, copiii au dreptul:
19. de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijiţi şi educaţi de aceştia (art. 8.2 şi art. 30);
20. de a nu fi separaţi de părinţi împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres
şi limitativ prevăzute de lege (art. 33);
21. la protecţie alternativă (art. 39);
22. de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte
persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament (art. 14).
Dacă ar fi după mine, la toate aceste drepturi as mai adăuga, în primul rând, dreptul copilului la
viată, un drept total neglijat în ziua de astăzi, si m-as referi aici strict la avorturi, la aceste crime
odioase ce au loc cu acordul si sub ochii nostrii si a celor care ar trebui să îi ocrotească. Acest drept
al copilului nenăscut dar în viată este total neglijat astăzi, tocmai într-o lume în care se promovează
pacea si siguranta copiilor nostri. Sunt foarte mirată de faptul că fostul nostru presedinte, Nicolae
Ceausescu, un „ateu” si un „tiran”, cum îl numesc unii, a protejat si a aplicat tocmai acest drept,
care astăzi nu mai este recunoscut de nimeni, nicăieri. Pentru acest lucru îl stimez si îl respect.
Obligatiile copilului
Cu privire la obligatiile pe care le pot avea copii, nu există sau nu s-a făcut încă un studiu de
specialitate. Datoriile sau obligatiile copiluluiVoi încerca să enunt, în cele ce urmează, câteva dintre
aceste obligatii ce rezultă din relatiile pe care acesti copii le au cu persoanele ce intră în contact, atât
în sânul familiei cât si în cadrul societătii.
 În vederea asigurării unei educaţii şi îngrijiri corespunzătoare, copilul are obligaţia să
coopereze cu părinţii sau reprezentanţii săi legali, precum şi cu persoana fizică sau juridică
în îngrijirea căreia se află;
Consider că această obligatie este cea mai importantă, dat fiind faptul că acesti copii depind de
părintii lor sau de tutorii lor legali o perioadă destul de lungă si importantă, critică am putea spune,
din viata lor. Această obligatie este cu atât mai importantă cu cât acesti părinti sau tutori legali,
exceptând câteva rare cazuri, au la rândul lor obigatia de a-i ocroti si prin urmare nu le doresc răul.
 Copilul are obligaţia să-şi îndeplinească responsabilităţile educaţionale potrivit abilităţilor
sale;
 Copilul are obligaţia de a duce un mod de viaţă în conformitate cu normele de convieţuire
socială.
Putem observa că primele două obligatii sunt în raport cu familia, iar ultimele două în raport cu
societatea, asta deoarece a doua obligatie enuntată, cu privire la educatie, este pe un front comun
atât cu familia cât si cu societatea.
În concluzie copii în tara noastră sunt protejati de o suită de drepturi dar, în acelasi timp, au datorii
fată de familiile lor si fată de societatea în care trăiesc, contribuind astfel substantial la formarea lor
din punct de vedere educational, dar si social, si contribuind la integrarera lor în societate.
 Promovarea şi respectarea drepturilor copilului

Strategia naţională pentru protecţia şi promovarea drepturilor copilului a fost aprobată

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA), instituţie
publică aflată în subordinea Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor
Vârstnice, a finalizat strategia naţională pentru protecţia şi promovarea drepturilor copilului 2014-
2020, precum şi planul operaţional de implementare pentru perioada 2014-2016.
Cele două documente au ca scop dezvoltarea, bunăstarea şi accesul universal la servicii al copilului,
cu implicarea mai multor instituţii şi autorităţi ale statului.
Concret, strategia urmăreşte, pe de o parte, continuarea măsurilor din domeniul protecţiei copiilor
începute anterior, iar pe de alta, stabileşte câteva noi direcţii de acţiune, în scopul de a reduce
diferenţele în ceea ce priveşte accesul copiilor la servicii de educaţie şi sănătate, concomitent cu
creşterea calităţii acestora.
Sunt vizaţi în special copiii din zonele sărace, cei din mediul rural, copiii romi, cei cu dizabilităţi şi
copiii din sistemul de protecţie a copilului consumatori de droguri, copiii aflaţi în conflict cu legea,
copiii străzii, cei care au părinţi plecaţi la muncă în străinătate, dar şi adolescenţii.
Astfel, existenţa unui serviciu public de asistenţă socială în fiecare comună, oraş sau municipiu,
creşterea gradului de implicare a comunităţii şi dezvoltarea competenţelor parentale ale părinţilor,
respectarea drepturilor copiilor aflaţi în situaţii vulnerabile, prevenirea şi combaterea oricărei forme
de violenţă asupra acestora - în familie, în şcoală sau în comunitate, dar şi încurajarea participării
copiilor la luarea deciziilor care îi privesc sunt rezultatele pe termen mediu şi lung propuse de
ANPDCA.
Ministrul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, doamna Rovana Plumb,
declară referitor la importanţa acestei strategii: "Copiii, fie că provin din grupuri vulnerabile, fie că
sunt din medii care nu le favorizează dezvoltarea ori din familii care îi neglijează tocmai atunci
când au nevoie de atenție, trebuie să beneficieze de un tratament egal. Ne dorim să avem copii
sănătoși, bine educați și iubiți, care să-și respecte părinții. Este necesar să le acordăm sprijin celor
care nu îl au, dar și toată afecțiunea și grija noastră responsabilă. Despre asta este vorba în această
strategie. Sunt convinsă că rezultatele ei se vor vedea cât mai curând în societatea românească".
La rândul său, președintele ANPDCA, doamna Gabriela Coman, spune că "Pentru realizarea
obiectivelor propuse este nevoie ca domeniul asistenței sociale să se transforme dintr-un sistem
pasiv, centrat pe individ, într-unul proactiv, centrat pe copil şi familie, prin creşterea gradului de
securitate socială. În acest sens, vom introduce un pachet minim de servicii integrate pentru copiii
din zonele sărace."
În realizarea strategiei naţionale pentru protecţia şi promovarea drepturilor copilului, ANPDCA a
fost susţinută constant de reprezentanţa UNICEF România şi de sectorul neguvernamental, în
ansamblul său: Federaţia Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil, HHC România, Salvaţi
Copiii România şi Fundaţia SERA România.
Din grupul de lucru au mai făcut parte experţi independenţi, dar şi reprezentanţi ai altor ministere:
Ministerul Sănătăţii, Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul Dezvoltării Regionale şi
Administraţiei Publice, Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Tineretului şi
Sportului şi Cancelaria Prim - Ministrului.
În România, pe fondul scăderii natalității, ponderea copiilor în totalul populației a scăzut de la
28.6%, în 1990, la 18.9%, în 2008 și la 18.2%, în 2012. Statisticile arată, însă, că marea majoritate a
acestora trăiesc împreună cu familia, astfel că, la sfârşitul anului 2012, doar aproximativ 1.6% se
aflau în sistemul de protecție specială.
De-a lungul timpului, o mare parte din măsurile luate pentru protecția copilului au fost dedicate
prevenirii separării copilului de familie şi reducerii numărului celor aflaţi în instituţii, prin
identificarea unor alternative de protecţie de tip familial. Rezultatul acestora a fost că numărul
copiilor din sistemul de protecție specială a scăzut cu 12%, de la aprox. 71.500 copii, la finalul
anului 2008, la aproape 59.000, la sfârşitul anului 2014. Pentru că mulţi dintre ei au vârsta de peste
10 ani și o durată mare de separare de familie, aceşti copii au nevoie de programe de pregătire
pentru viața independentă, concomitent cu stimularea menţinerii relaţiilor personale cu membrii
familiei naturale sau extinse, în aşa fel încât să fie pregătiţi pentru momentul în care părăsesc
sistemul de protecţie specială.
În plus, deşi au fost înregistrate evoluţii importante şi în privinţa asigurării dreptului la educaţie sau
sănătate, rămân în continuare o serie de provocări spre care trebuie să se îndrepte politicile şi
măsurile din aceste domenii, astfel încât copiii din toate categoriile sociale să se poată bucura de
aceste două drepturi fundamentale.
Legea privind protectia si promovarea drepturilor copilului
Capitolul I – Dispozitii generale si definitii
Art. 1
(1) Prezenta lege reglementeaza cadrul legal privind respectarea, promovarea si garantarea
drepturilor copilului.
(2) Autoritatile publice, organismele private autorizate, precum si persoanele fizice si persoanele
juridice responsabile de protectia copilului sunt obligate sa respecte, sa promoveze si sa garanteze
drepturile copilului stabilite prin Constitutie si lege, in concordanta cu prevederile Conventiei
Organizatiei Natiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificata prin Legea nr. 18/1990,
republicata, si ale celorlalte acte internationale in materie la care Romania este parte.
Art. 2
(1) Prezenta lege, orice alte reglementari adoptate in domeniul respectarii si promovarii drepturilor
copilului, precum si orice act juridic emis sau, dupa caz, incheiat in acest domeniu se subordoneaza
cu prioritate principiului interesului superior al copilului.
(2) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv in legatura cu drepturile si
obligatiile ce revin parintilor copilului, altor reprezentanti legali ai sai, precum si oricaror persoane
carora acesta le-a fost plasat in mod legal.
(3) Principiul interesului superior al copilului va prevala in toate demersurile si deciziile care
privesc copiii, intreprinse de autoritatile publice si de organismele private autorizate, precum si in
cauzele solutionate de instantele judecatoresti.
(4) Persoanele prevazute la alin. (3) sunt obligate sa implice familia in toate deciziile, actiunile si
masurile privitoare la copil si sa sprijine ingrijirea, cresterea si formarea, dezvoltarea si educarea
acestuia in cadrul familiei.
Art. 3
De dispozitiile prezentei legi beneficiaza:
a) copiii cetateni romani aflati pe teritoriul Romaniei;
b) copiii cetateni romani aflati in strainatate;
c) copiii fara cetatenie aflati pe teritoriul Romaniei;
d) copiii care solicita sau beneficiaza de o forma de protectie in conditiile reglementarilor legale
privind statutul si regimul refugiatilor in Romania;
e) copiii cetateni straini aflati pe teritoriul Romaniei, in situatii de urgenta constatate, in conditiile
prezentei legi, de catre autoritatile publice romane competente.
Art. 4
In sensul prezentei legi, termenii si expresiile de mai jos au urmatoarele semnificatii:
a) copil – persoana care nu a implinit varsta de 18 ani si nu a dobandit capacitatea deplina de
exercitiu, in conditiile legii;
b) familie – parintii si copiii acestora;
c) familie extinsa – copilul, parintii si rudele acestuia pana la gradul IV inclusiv;
d) familie substitutiva – persoanele, altele decat cele care apartin familiei extinse, care, in conditiile
legii, asigura cresterea si ingrijirea copilului;
e) planul individualizat de protectie – documentul prin care se realizeaza planificarea serviciilor,
prestatiilor si a masurilor de protectie speciala a copilului, pe baza evaluarii psihosociale a acestuia
si a familiei sale, in vederea integrarii copilului care a fost separat de familia sa intr-un mediu
familial stabil permanent, in cel mai scurt timp posibil;
f) planul de servicii – documentul prin care se realizeaza planificarea acordarii serviciilor si a
prestatiilor, pe baza evaluarii psihosociale a copilului si a familiei, in vederea prevenirii separarii
copilului de familia sa;
g) reprezentant legal al copilului – parintele sau persoana desemnata potrivit legii sa exercite
drepturile si sa indeplineasca obligatiile parintesti fata de copil;
h) A.N.P.D.C. – Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului;
i) C.P.C. – comisia pentru protectia copilului;
j) D.G.A.S.P.C. – directia generala de asistenta sociala si protectia copilului;
k) S.P.A.S. – serviciul public de asistenta sociala;
l) O.R.A. – Oficiul Roman pentru Adoptii.
Art. 5
(1) Copiii au dreptul la protectie si asistenta in realizarea si exercitarea deplina a drepturilor lor, in
conditiile prezentei legi.
(2) Raspunderea pentru cresterea si asigurarea dezvoltarii copilului revine in primul rand parintilor,
acestia avand obligatia de a-si exercita drepturile si de a-si indeplini obligatiile fata de copil tinand
seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.
(3) In subsidiar, responsabilitatea revine colectivitatii locale din care fac parte copilul si familia sa.
Autoritatile administratiei publice locale au obligatia de a sprijini parintii sau, dupa caz, alt
reprezentant legal al copilului in realizarea obligatiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltand si
asigurand in acest scop servicii diversificate, accesibile si de calitate, corespunzatoare nevoilor
copilului.
(4) Interventia statului este complementara; statul asigura protectia copilului si garanteaza
respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifica realizata de institutiile statului si de
autoritatile publice cu atributii in acest domeniu.
Art. 6
Respectarea si garantarea drepturilor copilului se realizeaza conform urmatoarelor principii:
a) respectarea si promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
b) egalitatea sanselor si nediscriminarea;
c) responsabilizarea parintilor cu privire la exercitarea drepturilor si indeplinirea obligatiilor
parintesti;
d) primordialitatea responsabilitatii parintilor cu privire la respectarea si garantarea drepturilor
copilului;
e) descentralizarea serviciilor de protectie a copilului, interventia multisectoriala si parteneriatul
dintre institutiile publice si organismele private autorizate;
f) asigurarea unei ingrijiri individualizate si personalizate pentru fiecare copil;
g) respectarea demnitatii copilului;
h) ascultarea opiniei copilului si luarea in considerare a acesteia, tinand cont de varsta si de gradul
sau de maturitate;
i) asigurarea stabilitatii si continuitatii in ingrijirea, cresterea si educarea copilului, tinand cont de
originea sa etnica, religioasa, culturala si lingvistica, in cazul luarii unei masuri de protectie;
j) celeritate in luarea oricarei decizii cu privire la copil;
k) asigurarea protectiei impotriva abuzului si exploatarii copilului;
l) interpretarea fiecarei norme juridice referitoare la drepturile copilului in corelatie cu ansamblul
reglementarilor din aceasta materie.
Art. 7
Drepturile prevazute de prezenta lege sunt garantate tuturor copiilor fara nici o discriminare,
indiferent de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau alta opinie, de nationalitate,
apartenenta etnica sau origine sociala, de situatia materiala, de gradul si tipul unei deficiente, de
statutul la nastere sau de statutul dobandit, de dificultatile de formare si dezvoltare sau de alt gen ale
copilului, ale parintilor ori ale altor reprezentanti legali sau de orice alta distinctie.
Capitolul II – Drepturile copilului
Sectiunea 1 – Drepturi si libertati civile
Art. 8
(1) Copilul are dreptul la stabilirea si pastrarea identitatii sale.
(2) Copilul este inregistrat imediat dupa nastere si are de la aceasta data dreptul la un nume, dreptul
de a dobandi o cetatenie si, daca este posibil, de a-si cunoaste parintii si de a fi ingrijit, crescut si
educat de acestia.
(3) Parintii aleg numele si prenumele copilului, in conditiile legii.
(4) Copilul are dreptul de a-si pastra cetatenia, numele si relatiile de familie, in conditiile prevazute
de lege, fara nici o ingerinta.
(5) Daca se constata ca un copil este lipsit, in mod ilegal, de elementele constitutive ale identitatii
sale sau de unele dintre acestea, institutiile si autoritatile publice sunt obligate sa ia de urgenta toate
masurile necesare in vederea restabilirii identitatii copilului.
Art. 9
(1) In scopul realizarii dreptului prevazut la art. 8 alin. (1), unitatile sanitare care au in structura
sectii de nou-nascuti si/sau de pediatrie au obligatia de a angaja un asistent social sau, dupa caz, de
a desemna o persoana cu atributii de asistenta sociala.
(2) In vederea stabilirii identitatii copilului parasit sau gasit ori a parintilor acestuia, organele de
politie competente au obligatia de a desemna una sau mai multe persoane responsabile cu realizarea
demersurilor ce le revin, potrivit legii, pentru inregistrarea nasterii copilului.
Art. 10
(1) Certificatul medical constatator al nasterii, atat pentru copilul nascut viu, cat si pentru copilul
nascut mort, se intocmeste in termen de 24 de ore de la nastere.
(2) Raspunderea pentru indeplinirea obligatiei prevazute la alin. (1) revine medicului care a asistat
sau a constatat nasterea si medicului sef de sectie.
(3) Cand nasterea a avut loc in afara unitatilor sanitare, medicul de familie avand cabinetul
inregistrat in raza teritoriala unde a avut loc nasterea este obligat ca, la cererea oricarei persoane, in
termen de 24 de ore, sa constate nasterea copilului, dupa care sa intocmeasca si sa elibereze
certificatul medical constatator al nasterii copilului, chiar daca mama nu este inscrisa pe lista
cabinetului sau.
Art. 11
(1) In situatia in care copilul este parasit de mama in maternitate, unitatea medicala are obligatia sa
sesizeze telefonic si in scris directia generala de asistenta sociala si protectia copilului si organele de
politie, in termen de 24 de ore de la constatarea disparitiei mamei.
(2) In termen de 5 zile de la sesizarea prevazuta la alin. (1), se intocmeste un proces-verbal de
constatare a parasirii copilului, semnat de reprezentantul directiei generale de asistenta sociala si
protectia copilului, reprezentantul politiei si al maternitatii; cand starea de sanatate a copilului
permite externarea, in baza procesului-verbal, directia generala de asistenta sociala si protectia
copilului va stabili masura plasamentului in regim de urgenta pentru copil.
(3) In termen de 30 de zile de la intocmirea procesului-verbal, politia este obligata sa intreprinda
verificarile specifice privind identitatea mamei si sa comunice rezultatul acestor verificari directiei
generale de asistenta sociala si protectia copilului.
(4) In situatia in care mama este identificata, directia generala de asistenta sociala si protectia
copilului va asigura consilierea si sprijinirea acesteia in vederea realizarii demersurilor legate de
intocmirea actului de nastere.
(5) In situatia in care, in urma verificarilor efectuate de politie, nu este posibila identificarea mamei,
directia generala de asistenta sociala si protectia copilului transmite serviciului public de asistenta
sociala in a carui raza administrativ-teritoriala s-a produs nasterea dosarul cuprinzand certificatul
medical constatator al nasterii, procesul-verbal prevazut la alin. (2), dispozitia de plasament in
regim de urgenta si raspunsul politiei cu rezultatul verificarilor.
(6) In termen de 5 zile de la primirea documentatiei prevazute la alin. (5), serviciul public de
asistenta sociala are obligatia de a obtine dispozitia de stabilire a numelui si prenumelui copilului, in
conformitate cu prevederile Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila, cu modificarile
ulterioare, si de a face declaratia de inregistrare a nasterii la serviciul de stare civila competent.
(7) Dupa inregistrarea nasterii copilului, serviciul public de asistenta sociala are obligatia de a
transmite directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului actul de inregistrare a nasterii
copilului.
Art. 12
(1) In situatia copilului gasit, precum si a celui parasit de parinti in alte unitati sanitare, a carui
nastere nu a fost inregistrata, obligatia de a realiza demersurile prevazute de lege pentru
inregistrarea nasterii copilului revine serviciului public de asistenta sociala in a carui raza
administrativ-teritoriala a fost gasit sau parasit copilul.
(2) Expertiza medico-legala necesara pentru inregistrarea nasterii copilului este gratuita.
Art. 13
(1) Unitatile sanitare, unitatile de protectie sociala, serviciile de ingrijire de tip rezidential, entitatile
fara personalitate juridica, alte persoane juridice, precum si persoane fizice, care interneaza sau
primesc in ingrijire femei gravide ori copii care nu poseda acte pe baza carora sa li se poata stabili
identitatea, sunt obligate sa anunte, in termen de 24 de ore, in scris, autoritatea administratiei
publice locale in a carei raza isi au sediul sau, dupa caz, domiciliul, in vederea stabilirii identitatii
lor.
(2) Cel care ia un copil pentru a-l ingriji sau proteja temporar, pana la stabilirea unei masuri de
protectie in conditiile legii, are obligatia de a-l intretine si, in termen de 48 de ore, de a anunta
autoritatea administratiei publice locale in a carei raza teritoriala isi are sediul sau domiciliul.
Art. 14
(1) Copilul are dreptul de a mentine relatii personale si contacte directe cu parintii, rudele, precum
si cu alte persoane fata de care copilul a dezvoltat legaturi de atasament.
(2) Copilul are dreptul de a-si cunoaste rudele si de a intretine relatii personale cu acestea, precum si
cu alte persoane alaturi de care copilul s-a bucurat de viata de familie, in masura in care acest lucru
nu contravine interesului sau superior.
(3) Parintii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot impiedica relatiile personale ale acestuia
cu bunicii, fratii si surorile ori cu alte persoane alaturi de care copilul s-a bucurat de viata de
familie, decat in cazurile in care instanta decide in acest sens, apreciind ca exista motive temeinice
de natura a primejdui dezvoltarea fizica, psihica, intelectuala sau morala a copilului.
Art. 15
(1) In sensul prezentei legi, relatiile personale se pot realiza prin:
a) intalniri ale copilului cu parintele ori cu o alta persoana care are, potrivit prezentei legi, dreptul la
relatii personale cu copilul;
b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
c) gazduirea copilului pe perioada determinata de catre parintele sau de catre alta persoana la care
copilul nu locuieste in mod obisnuit;
d) corespondenta ori alta forma de comunicare cu copilul;
e) transmiterea de informatii copilului cu privire la parintele ori la alte persoane care au, potrivit
prezentei legi, dreptul de a mentine relatii personale cu copilul;
f) transmiterea de informatii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluari medicale sau
scolare, catre parintele sau catre alte persoane care au dreptul de a mentine relatii personale cu
copilul.
(2) Transmiterea informatiilor prevazute la alin. (1) lit. e) si f) se va face cu respectarea interesului
superior al copilului, precum si a dispozitiilor speciale vizand confidentialitatea si transmiterea
informatiilor cu caracter personal.
Art. 16
(1) Copilul care a fost separat de ambii parinti sau de unul dintre acestia printr-o masura dispusa in
conditiile legii are dreptul de a mentine relatii personale si contacte directe cu ambii parinti, cu
exceptia situatiei in care acest lucru contravine interesului superior al copilului.
(2) Instanta judecatoreasca, luand in considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, poate
limita exercitarea acestui drept, daca exista motive temeinice de natura a periclita dezvoltarea fizica,
mentala, spirituala, morala sau sociala a copilului.
Art. 17
(1) Copilul ai carui parinti locuiesc in state diferite are dreptul de a intretine relatii personale si
contacte directe cu acestia, cu exceptia situatiei in care acest lucru contravine interesului superior al
copilului.
(2) Exercitarea dreptului prevazut la alin. (1) va fi facilitata de Autoritatea Nationala pentru
Protectia Drepturilor Copilului, in colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe, pe baza unei
proceduri aprobate prin ordin comun.
Art. 18
(1) Copiii neinsotiti de parinti sau de un alt reprezentant legal ori care nu se gasesc sub
supravegherea legala a unor persoane au dreptul de a li se asigura, in cel mai scurt timp posibil,
reintoarcerea alaturi de reprezentantii lor legali.
(2) Deplasarea copiilor in tara si in strainatate se realizeaza cu instiintarea si cu acordul ambilor
parinti; orice neintelegeri intre parinti cu privire la exprimarea acestui acord se solutioneaza de catre
instanta judecatoreasca.
(3) Parintii sau, dupa caz, alta persoana responsabila de supravegherea, cresterea si ingrijirea
copilului sunt obligati sa anunte la politie disparitia acestuia de la domiciliu, in cel mult 24 de ore
de la constatarea disparitiei.
Art. 19
(1) Misiunile diplomatice si consulare ale Romaniei au obligatia de a sesiza Autoritatea Nationala
pentru Protectia Drepturilor Copilului cu privire la copiii cetateni romani aflati in strainatate care,
din orice motive, nu sunt insotiti de parinti sau de un alt reprezentant legal ori nu se gasesc sub
supravegherea legala a unor persoane din strainatate.
(2) Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului va lua masurile necesare pentru
intoarcerea copilului la parinti sau la un alt reprezentant legal, imediat dupa identificarea acestora.
In cazul in care persoanele identificate nu pot sau refuza sa preia copilul, la cererea Autoritatii
Nationale pentru Protectia Drepturilor Copilului, tribunalul de la domiciliul copilului sau Tribunalul
Bucuresti, in situatia in care acest domiciliu nu este cunoscut, va dispune plasamentul copilului intr-
un serviciu de protectie speciala propus de Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor
Copilului.
(3) Procedura de intoarcere a copiilor in tara, de identificare a parintilor sau a altor reprezentanti
legali ai copiilor, modul de avansare a cheltuielilor ocazionate de intoarcerea in tara a acestora,
precum si serviciile de protectie speciala, publice sau private, competente sa asigure protectia in
regim de urgenta a copiilor aflati in situatia prevazuta la alin. (1) se stabilesc prin hotarare a
Guvernului.
Art. 20
(1) Misiunile diplomatice si consulare straine au obligatia de a sesiza Autoritatea Nationala pentru
Protectia Drepturilor Copilului si Autoritatea pentru Straini despre toate situatiile in care au
cunostinta de copii cetateni straini aflati pe teritoriul Romaniei, care, din orice motive, nu sunt
insotiti de parinti sau de un alt reprezentant legal ori nu se gasesc sub supravegherea legala a unor
persoane. In cazul in care autoritatile romane se autosesizeaza, acestea vor instiinta de urgenta
misiunea straina competenta cu privire la copiii in cauza.
(2) In situatia copiilor prevazuti la alin. (1), Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor
Copilului, pana la definitivarea demersurilor legale ce cad in competenta Autoritatii pentru Straini,
va solicita Tribunalului Bucuresti stabilirea plasamentului copilului intr-un serviciu de protectie
speciala propus de Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului.
(3) Masura plasamentului dureaza pana la returnarea copilului in tara de resedinta a parintilor ori in
tara in care au fost identificati alti membri ai familiei dispusi sa ia copilul.
(4) In cazul nereturnarii copilului, acesta beneficiaza de protectia speciala prevazuta in prezenta
lege.
Art. 21
In vederea aplicarii prevederilor art. 19 si 20 se incheie tratatele necesare cu statele sau cu
autoritatile statelor vizate, pe baza propunerilor Autoritatii Nationale pentru Protectia Drepturilor
Copilului si ale Ministerului Afacerilor Externe, precum si a altor institutii interesate.
Art. 22
(1) Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice si a vietii sale intime, private si familiale.
(2) Este interzisa orice actiune de natura sa afecteze imaginea publica a copilului sau dreptul
acestuia la viata intima, privata si familiala.
(3) Participarea copilului in varsta de pana la 14 ani la dezbateri publice in cadrul unor programe
audiovizuale se poate face numai cu consimtamantul scris al acestuia si al parintilor sau, dupa caz,
al altui reprezentant legal.
(4) Copiii nu pot fi folositi sau expusi de catre parinti, reprezentanti legali sau alte persoane
responsabile de cresterea si ingrijirea lor, in scopul de a obtine avantaje personale sau de a influenta
deciziile autoritatilor publice.
(5) Consiliul National al Audiovizualului monitorizeaza modul de derulare a programelor
audiovizuale, astfel incat sa se asigure protectia si garantarea dreptului copilului prevazut la alin.
(1).
Art. 23
(1) Copilul are dreptul la libertate de exprimare.
(2) Libertatea copilului de a cauta, de a primi si de a difuza informatii de orice natura, care vizeaza
promovarea bunastarii sale sociale, spirituale si morale, sanatatea sa fizica si mentala, sub orice
forma si prin orice mijloace la alegerea sa, este inviolabila.
(3) Parintii sau, dupa caz, alti reprezentanti legali ai copilului, persoanele care au in plasament
copii, precum si persoanele care, prin natura functiei, promoveaza si asigura respectarea drepturilor
copiilor au obligatia de a le asigura informatii, explicatii si sfaturi, in functie de varsta si de gradul
de intelegere al acestora, precum si de a le permite sa-si exprime punctul de vedere, ideile si
opiniile.
(4) Parintii nu pot limita dreptul copilului minor la libertatea de exprimare decat in cazurile
prevazute expres de lege.
Art. 24
(1) Copilul capabil de discernamant are dreptul de a-si exprima liber opinia asupra oricarei
probleme care il priveste.
(2) In orice procedura judiciara sau administrativa care il priveste copilul are dreptul de a fi ascultat.
Este obligatorie ascultarea copilului care a implinit varsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi
ascultat si copilul care nu a implinit varsta de 10 ani, daca autoritatea competenta apreciaza ca
audierea lui este necesara pentru solutionarea cauzei.
(3) Dreptul de a fi ascultat confera copilului posibilitatea de a cere si de a primi orice informatie
pertinenta, de a fi consultat, de a-si exprima opinia si de a fi informat asupra consecintelor pe care le
poate avea opinia sa, daca este respectata, precum si asupra consecintelor oricarei decizii care il
priveste.
(4) In toate cazurile prevazute la alin. (2), opiniile copilului ascultat vor fi luate in considerare si li
se va acorda importanta cuvenita, in raport cu varsta si cu gradul de maturitate a copilului.
(5) Orice copil poate cere sa fie ascultat conform dispozitiilor alin. (2) si (3). In caz de refuz,
autoritatea competenta se va pronunta printr-o decizie motivata.
(6) Dispozitiile legale speciale privind consimtamantul sau prezenta copilului in procedurile care il
privesc, precum si prevederile referitoare la desemnarea unui curator, in caz de conflict de interese,
sunt si raman aplicabile.
Art. 25
(1) Copilul are dreptul la libertate de gandire, de constiinta si de religie.
(2) Parintii indruma copilul, potrivit propriilor convingeri, in alegerea unei religii, in conditiile legii,
tinand seama de opinia, varsta si de gradul de maturitate a acestuia, fara a-l putea obliga sa adere la
o anumita religie sau la un anumit cult religios.
(3) Religia copilului care a implinit 14 ani nu poate fi schimbata fara consimtamantul acestuia;
copilul care a implinit varsta de 16 ani are dreptul sa-si aleaga singur religia.
(4) Atunci cand copilul beneficiaza de protectie speciala, persoanelor in ingrijirea carora se afla le
sunt interzise orice actiuni menite sa influenteze convingerile religioase ale copilului.
Art. 26
(1) Copilul are dreptul la libera asociere in structuri formale si informale, precum si libertatea de
intrunire pasnica, in limitele prevazute de lege.
(2) Autoritatile administratiei publice locale, unitatile de invatamant si alte institutii publice sau
private competente iau masurile necesare asigurarii exercitarii corespunzatoare a drepturilor
prevazute la alin. (1).
Art. 27
(1) Copilul apartinand unei minoritati nationale, etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la viata
culturala proprie, la declararea apartenentei sale etnice, religioase, la practicarea propriei sale religii,
precum si dreptul de a folosi limba proprie in comun cu alti membri ai comunitatii din care face
parte.
(2) Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii asigura si urmareste exercitarea drepturilor
prevazute la alin. (1).
Art. 28
(1) Copilul are dreptul la respectarea personalitatii si individualitatii sale si nu poate fi supus
pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.
(2) Masurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decat in acord cu demnitatea copilului,
nefiind permise sub nici un motiv pedepsele fizice ori acelea care se afla in legatura cu dezvoltarea
fizica, psihica sau care afecteaza starea emotionala a copilului.
Art. 29
(1) Copilul are dreptul sa depuna singur plangeri referitoare la incalcarea drepturilor sale
fundamentale.
(2) Copilul este informat asupra drepturilor sale, precum si asupra modalitatilor de exercitare a
acestora.
Sectiunea 2 – Mediul familial si ingrijirea alternativa
Art. 30
(1) Copilul are dreptul sa creasca alaturi de parintii sai.
(2) Parintii au obligatia sa asigure copilului, de o maniera corespunzatoare capacitatilor in continua
dezvoltare ale copilului, orientarea si sfaturile necesare exercitarii corespunzatoare a drepturilor
prevazute in prezenta lege.
(3) Parintii copilului au dreptul sa primeasca informatiile si asistenta de specialitate necesare in
vederea ingrijirii, cresterii si educarii acestuia.
Art. 31
(1) Ambii parinti sunt responsabili pentru cresterea copiilor lor.
(2) Exercitarea drepturilor si indeplinirea obligatiilor parintesti trebuie sa aiba in vedere interesul
superior al copilului si sa asigure bunastarea materiala si spirituala a copilului, in special prin
ingrijirea acestuia, prin mentinerea relatiilor personale cu el, prin asigurarea cresterii, educarii si
intretinerii sale, precum si prin reprezentarea sa legala si administrarea patrimoniului sau.
(3) In cazul existentei unor neintelegeri intre parinti cu privire la exercitarea drepturilor si
indeplinirea obligatiilor parintesti, instanta judecatoreasca, dupa ascultarea ambilor parinti,
hotaraste potrivit interesului superior al copilului.
Art. 32
Copilul are dreptul sa fie crescut in conditii care sa permita dezvoltarea sa fizica, mentala,
spirituala, morala si sociala. In acest scop parintii sunt obligati:
a) sa supravegheze copilul;
b) sa coopereze cu copilul si sa ii respecte viata intima, privata si demnitatea;
c) sa informeze copilul despre toate actele si faptele care l-ar putea afecta si sa ia in considerare
opinia acestuia;
d) sa intreprinda toate masurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor;
e) sa coopereze cu persoanele fizice si persoanele juridice care exercita atributii in domeniul
ingrijirii, educarii si formarii profesionale a copilului.
Art. 33
Copilul nu poate fi separat de parintii sai sau de unul dintre ei, impotriva vointei acestora, cu
exceptia cazurilor expres si limitativ prevazute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare si numai
daca acest lucru este impus de interesul superior al copilului.
Art. 34
(1) Serviciul public de asistenta sociala va lua toate masurile necesare pentru depistarea precoce a
situatiilor de risc care pot determina separarea copilului de parintii sai, precum si pentru prevenirea
comportamentelor abuzive ale parintilor si a violentei in familie.
(2) Orice separare a copilului de parintii sai, precum si orice limitare a exercitiului drepturilor
parintesti trebuie sa fie precedate de acordarea sistematica a serviciilor si prestatiilor prevazute de
lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzatoare a parintilor, consilierea acestora, terapie sau
mediere, acordate in baza unui plan de servicii.
Art. 35
(1) Planul de servicii se intocmeste si se pune in aplicare de catre serviciul public de asistenta
sociala, organizat la nivelul municipiilor si oraselor, precum si de persoanele cu atributii de asistenta
sociala din aparatul propriu al consiliilor locale comunale din unitatea administrativ-teritoriala unde
se afla copilul, in urma evaluarii situatiei copilului si a familiei acestuia.
(2) La nivelul municipiului Bucuresti intocmirea si punerea in aplicare a planului prevazut la alin.
(1) se realizeaza de catre directia generala de asistenta sociala si protectia copilului de la nivelul
fiecarui sector.
(3) Planul de servicii se aproba prin dispozitia primarului.
(4) Planul de servicii are ca obiectiv prevenirea separarii copilului de parintii sai. In acest scop
serviciul public de asistenta sociala ori, dupa caz, directia generala de asistenta sociala si protectia
copilului de la nivelul fiecarui sector al municipiului Bucuresti sprijina accesul copilului si al
familiei sale la serviciile si prestatiile destinate mentinerii copilului in familie.
(5) Planul de servicii poate avea ca finalitate transmiterea catre directia generala de asistenta sociala
si protectia copilului a cererii de instituire a unei masuri de protectie speciala a copilului, numai
daca, dupa acordarea serviciilor prevazute de acest plan, se constata ca mentinerea copilului alaturi
de parintii sai nu este posibila.
Art. 36
(1) Daca exista motive temeinice de a suspecta ca viata si securitatea copilului sunt primejduite in
familie, reprezentantii serviciului public de asistenta sociala ori, dupa caz, ai directiei generale de
asistenta sociala si protectia copilului de la nivelul sectoarelor municipiului Bucuresti au dreptul sa
viziteze copiii la locuinta lor si sa se informeze despre felul in care acestia sunt ingrijiti, despre
sanatatea si dezvoltarea lor fizica, educarea, invatatura si pregatirea lor profesionala, acordand, la
nevoie, indrumarile necesare.
(2) Daca, in urma vizitelor efectuate potrivit alin. (1), se constata ca dezvoltarea fizica, mentala,
spirituala, morala sau sociala a copilului este primejduita, serviciul public de asistenta sociala este
obligat sa sesizeze de indata directia generala de asistenta sociala si protectia copilului in vederea
luarii masurilor prevazute de lege.
(3) Directia generala de asistenta sociala si protectia copilului este obligata sa sesizeze instanta
judecatoreasca in situatia in care considera ca sunt intrunite conditiile prevazute de lege pentru
decaderea, totala sau partiala, a parintilor ori a unuia dintre ei din exercitiul drepturilor parintesti.
Art. 37
(1) Directia generala de asistenta sociala si protectia copilului va lua toate masurile necesare pentru
ca parintii decazuti din drepturile parintesti, precum si cei carora le-a fost limitat exercitiul anumitor
drepturi sa beneficieze de asistenta specializata pentru cresterea capacitatii acestora de a se ocupa de
copii, in vederea redobandirii exercitiului drepturilor parintesti.
(2) Parintii care solicita redarea exercitiului drepturilor parintesti beneficiaza de asistenta juridica
gratuita, in conditiile legii.
Art. 38
Instanta judecatoreasca este singura autoritate competenta sa se pronunte, luand in considerare, cu
prioritate, interesul superior al copilului, cu privire la:
a) persoana care exercita drepturile si indeplineste obligatiile parintesti in situatia in care copilul
este lipsit, temporar sau permanent, de ocrotirea parintilor sai;
b) modalitatile in care se exercita drepturile si se indeplinesc obligatiile parintesti;
c) decaderea totala sau partiala din exercitiul drepturilor parintesti;
d) redarea exercitiului drepturilor parintesti.
Art. 39
(1) Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea parintilor sai sau care, in vederea
protejarii intereselor sale, nu poate fi lasat in grija acestora are dreptul la protectie alternativa.
(2) Protectia prevazuta la alin. (1) include instituirea tutelei, masurile de protectie speciala
prevazute de prezenta lege, adoptia. In alegerea uneia dintre aceste solutii autoritatea competenta va
tine seama in mod corespunzator de necesitatea asigurarii unei anumite continuitati in educarea
copilului, precum si de originea sa etnica, religioasa, culturala si lingvistica.
Art. 40
(1) Tutela se instituie in situatia in care ambii parinti sunt decedati, necunoscuti, decazuti din
exercitiul drepturilor parintesti sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor parintesti, pusi sub
interdictie, declarati judecatoreste morti sau disparuti, precum si in cazul in care, la incetarea
adoptiei, instanta judecatoreasca hotaraste ca este in interesul copilului instituirea unei tutele.
(2) Tutela se instituie conform legii de catre instanta judecatoreasca in a carei circumscriptie
teritoriala domiciliaza sau a fost gasit copilul.
Art. 41
(1) Pot fi tutori persoanele fizice sau sotul si sotia impreuna, care au domiciliul in Romania si nu se
afla in vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevazute de lege.
(2) Persoana fizica sau familia care urmeaza a fi tutore trebuie sa fie evaluata de catre directia
generala de asistenta sociala si protectia copilului cu privire la garantiile morale si conditiile
materiale pe care trebuie sa le indeplineasca pentru a primi un copil in ingrijire. Evaluarea se
realizeaza de catre directia generala de asistenta sociala si protectia copilului de la domiciliul
persoanei sau familiei, acordandu-se prioritate membrilor familiei extinse a copilului.
Art. 42
(1) Instanta judecatoreasca numeste cu prioritate ca tutore, daca motive intemeiate nu se opun, o
ruda sau un afin ori un prieten al familiei copilului, in stare sa indeplineasca aceasta sarcina.
(2) Persoana fizica, respectiv sotii care urmeaza a fi tutori sunt numiti pe baza prezentarii de catre
directia generala de asistenta sociala si protectia copilului a raportului de evaluare a acestora.
Propunerea se va face tinandu-se seama de relatiile personale, de apropierea domiciliilor, precum si
de opinia copilului.
Sectiunea 3 – Sanatatea si bunastarea copilului
Art. 43
(1) Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai buna stare de sanatate pe care o poate atinge si de
a beneficia de serviciile medicale si de recuperare necesare pentru asigurarea realizarii efective a
acestui drept.
(2) Accesul copilului la servicii medicale si de recuperare, precum si la medicatia adecvata starii
sale in caz de boala este garantat de catre stat, costurile aferente fiind suportate din Fondul national
unic de asigurari sociale de sanatate si de la bugetul de stat.
(3) Organele de specialitate ale administratiei publice centrale, autoritatile administratiei publice
locale, precum si orice alte institutii publice sau private cu atributii in domeniul sanatatii sunt
obligate sa adopte, in conditiile legii, toate masurile necesare pentru:
a) reducerea mortalitatii infantile;
b) asigurarea si dezvoltarea serviciilor medicale primare si comunitare;
c) prevenirea malnutritiei si a imbolnavirilor;
d) asigurarea serviciilor medicale pentru gravide in perioada pre- si postnatala, indiferent daca
acestea au sau nu au calitatea de persoana asigurata in sistemul asigurarilor sociale de sanatate;
e) informarea parintilor si a copiilor cu privire la sanatatea si alimentatia copilului, inclusiv cu
privire la avantajele alaptarii, igienei si salubritatii mediului inconjurator;
f) dezvoltarea de actiuni si programe pentru ocrotirea sanatatii si de prevenire a bolilor, de asistenta
a parintilor si de educatie, precum si de servicii in materie de planificare familiala;
g) verificarea periodica a tratamentului copiilor care au fost plasati pentru a primi ingrijire, protectie
sau tratament;
h) asigurarea confidentialitatii consultantei medicale acordate la solicitarea copilului;
i) derularea sistematica in unitatile scolare de programe de educatie pentru viata, inclusiv educatie
sexuala pentru copii, in vederea prevenirii contactarii bolilor cu transmitere sexuala si a graviditatii
minorelor.
(4) Parintii sunt obligati sa solicite asistenta medicala pentru a asigura copilului cea mai buna stare
de sanatate pe care o poate atinge si pentru a preveni situatiile care pun in pericol viata, cresterea si
dezvoltarea copilului.
(5) In situatia exceptionala in care viata copilului se afla in pericol iminent ori exista riscul
producerii unor consecinte grave cu privire la sanatatea sau integritatea acestuia, medicul are
dreptul de a efectua acele acte medicale de stricta necesitate pentru a salva viata copilului, chiar fara
a avea acordul parintilor sau al altui reprezentant legal al acestuia.
(6) Vizitele periodice ale personalului medical de specialitate la domiciliul gravidelor si al copiilor
pana la implinirea varstei de un an sunt obligatorii, in vederea ocrotirii sanatatii mamei si copilului,
educatiei pentru sanatate, prevenirii abandonului, abuzului sau neglijarii copilului.
Art. 44
(1) Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care sa permita dezvoltarea sa fizica,
mentala, spirituala, morala si sociala.
(2) Parintilor sau, dupa caz, altor reprezentanti legali le revine in primul rand responsabilitatea de a
asigura, in limita posibilitatilor, cele mai bune conditii de viata necesare cresterii si dezvoltarii
copiilor; parintii sunt obligati sa le asigure copiilor locuinta, precum si conditiile necesare pentru
crestere, educare, invatatura si pregatirea profesionala.
Art. 45
(1) Copilul are dreptul de a beneficia de asistenta sociala si de asigurari sociale, in functie de
resursele si de situatia in care se afla acesta si persoanele in intretinerea carora se gaseste.
(2) In cazul in care parintii sau persoanele care au, potrivit legii, obligatia de a intretine copilul nu
pot asigura, din motive independente de vointa lor, satisfacerea nevoilor minime de locuinta, hrana,
imbracaminte si educatie ale copilului, statul, prin autoritatile publice competente, este obligat sa
asigure acestora sprijin corespunzator, sub forma de prestatii financiare, prestatii in natura, precum
si sub forma de servicii, in conditiile legii.
(3) Parintii au obligatia sa solicite autoritatilor competente acordarea alocatiilor, indemnizatiilor,
prestatiilor in bani sau in natura si a altor facilitati prevazute de lege pentru copii sau pentru
familiile cu copii.
(4) Autoritatile administratiei publice locale au obligatia de a informa parintii si copiii in legatura cu
drepturile pe care le au, precum si asupra modalitatii de acordare a drepturilor de asistenta sociala si
de asigurari sociale.
Art. 46
(1) Copilul cu handicap are dreptul la ingrijire speciala, adaptata nevoilor sale.
(2) Copilul cu handicap are dreptul la educatie, recuperare, compensare, reabilitare si integrare,
adaptate posibilitatilor proprii, in vederea dezvoltarii personalitatii sale.
(3) Ingrijirea speciala trebuie sa asigure dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala a
copiilor cu handicap. Ingrijirea speciala consta in ajutor adecvat situatiei copilului si parintilor sai
ori, dupa caz, situatiei celor carora le este incredintat copilul si se acorda gratuit, ori de cate ori
acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv si fara discriminare al copiilor cu
handicap la educatie, formare profesionala, servicii medicale, recuperare, pregatire, in vederea
ocuparii unui loc de munca, la activitati recreative, precum si la orice alte activitati apte sa le
permita deplina integrare sociala si dezvoltare a personalitatii lor.
(4) Organele de specialitate ale administratiei publice centrale si autoritatile administratiei publice
locale sunt obligate sa initieze programe si sa asigure resursele necesare dezvoltarii serviciilor
destinate satisfacerii nevoilor copiilor cu handicap si ale familiilor acestora in conditii care sa le
garanteze demnitatea, sa le favorizeze autonomia si sa le faciliteze participarea activa la viata
comunitatii.
Sectiunea 4 – Educatie, activitati recreative si culturale
Art. 47
(1) Copilul are dreptul de a primi o educatie care sa ii permita dezvoltarea, in conditii
nediscriminatorii, a aptitudinilor si personalitatii sale.
(2) Parintii copilului au cu prioritate dreptul de a alege felul educatiei care urmeaza sa fie data
copiilor lor si au obligatia sa inscrie copilul la scoala si sa asigure frecventarea cu regularitate de
catre acesta a cursurilor scolare.
(3) Copilul care a implinit varsta de 14 ani poate cere incuviintarea instantei judecatoresti de a-si
schimba felul invataturii si al pregatirii profesionale.
Art. 48
(1) Ministerul Educatiei si Cercetarii, ca organ de specialitate al administratiei publice centrale,
precum si inspectoratele scolare si unitatile de invatamant, ca institutii ale administratiei publice
locale cu atributii in domeniul educatiei, sunt obligate sa intreprinda masuri necesare pentru:
a) facilitarea accesului la educatia prescolara si asigurarea invatamantului general obligatoriu si
gratuit pentru toti copiii;
b) dezvoltarea de programe de educatie pentru parintii tineri, inclusiv in vederea prevenirii violentei
in familie;
c) organizarea de cursuri speciale de pregatire pentru copiii care nu pot raspunde la cerintele
programei scolare nationale, pentru a nu intra prematur pe piata muncii;
d) organizarea de cursuri speciale de pregatire pentru copiii care au abandonat scoala, in vederea
reintegrarii lor in sistemul national de invatamant;
e) respectarea dreptului copilului la timp de odihna si timp liber, precum si a dreptului acestuia de a
participa liber la viata culturala si artistica;
f) prevenirea abandonului scolar din motive economice, luand masuri active de acordare a unor
servicii sociale in mediul scolar, cum sunt: hrana, rechizite, transport si altele asemenea.
(2) In cadrul procesului instructiv-educativ copilul are dreptul de a fi tratat cu respect de catre
cadrele didactice, de a fi informat asupra drepturilor sale, precum si asupra modalitatilor de
exercitare a acestora. Pedepsele corporale in cadrul procesului instructiv-educativ sunt interzise.
(3) Copilul, personal si, dupa caz, reprezentat sau asistat de reprezentantul sau legal, are dreptul de a
contesta modalitatile si rezultatele evaluarii si de a se adresa in acest sens conducerii unitatii de
invatamant, in conditiile legii.
(4) Cadrele didactice au obligatia de a semnala serviciului public de asistenta sociala sau, dupa caz,
directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului cazurile de rele tratamente, abuzuri sau
de neglijare a copiilor.
Art. 49
(1) Copilul are dreptul la odihna si vacanta.
(2) Copilul trebuie sa beneficieze de timp suficient pentru odihna si vacanta, sa participe in mod
liber la activitati recreative proprii varstei sale si la activitatile culturale, artistice si sportive ale
comunitatii. Autoritatile publice au obligatia sa contribuie, potrivit atributiilor ce le revin, la
asigurarea conditiilor exercitarii in conditii de egalitate a acestui drept.
(3) Autoritatile publice au obligatia sa asigure, potrivit atributiilor care le revin, locuri de joaca
suficiente si adecvate pentru copii, in mod special in situatia zonelor intens populate.
Capitolul III – Protectia speciala a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea parintilor sai
Sectiunea 1 – Dispozitii comune
Art. 50
Protectia speciala a copilului reprezinta ansamblul masurilor, prestatiilor si serviciilor destinate
ingrijirii si dezvoltarii copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea parintilor sai sau a celui
care, in vederea protejarii intereselor sale, nu poate fi lasat in grija acestora.
Art. 51
(1) Copilul beneficiaza de protectia speciala prevazuta de prezenta lege pana la dobandirea
capacitatii depline de exercitiu.
(2) La cererea tanarului, exprimata dupa dobandirea capacitatii depline de exercitiu, daca isi
continua studiile intr-o forma de invatamant de zi, protectia speciala se acorda, in conditiile legii, pe
toata durata continuarii studiilor, dar fara a se depasi varsta de 26 de ani.
(3) Tanarul care a dobandit capacitate deplina de exercitiu si a beneficiat de o masura de protectie
speciala, dar care nu isi continua studiile si nu are posibilitatea revenirii in propria familie, fiind
confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiaza, la cerere, pe o perioada de pana la 2 ani, de
protectie speciala, in scopul facilitarii integrarii sale sociale. In cazul in care se face dovada ca
tanarului i s-au oferit un loc de munca si/sau locuinta, iar acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din
motive imputabile lui, in mod succesiv, prevederile prezentului alineat nu mai sunt aplicabile.
Art. 52
Serviciile de protectie speciala sunt cele prevazute la art. 108-110.
Art. 53
(1) Masurile de protectie speciala a copilului se stabilesc si se aplica in baza planului individualizat
de protectie.
(2) Planul prevazut la alin. (1) se intocmeste si se revizuieste in conformitate cu normele
metodologice elaborate si aprobate de Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului.
(3) Masurile de protectie speciala a copilului care a implinit varsta de 14 ani se stabilesc numai cu
consimtamantul acestuia. In situatia in care copilul refuza sa isi dea consimtamantul, masurile de
protectie se stabilesc numai de catre instanta judecatoreasca, care, in situatii temeinic motivate,
poate trece peste refuzul acestuia de a-si exprima consimtamantul fata de masura propusa.
Art. 54
(1) Directia generala de asistenta sociala si protectia copilului are obligatia de a intocmi planul
individualizat de protectie imediat dupa primirea cererii de instituire a unei masuri de protectie
speciala sau imediat dupa ce directorul directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului a
dispus plasamentul in regim de urgenta.
(2) In situatia copilului pentru care a fost instituita tutela, dispozitiile alin. (1) nu sunt aplicabile.
(3) La stabilirea obiectivelor planului individualizat de protectie se acorda prioritate reintegrarii
copilului in familie sau, daca aceasta nu este posibila, plasamentului copilului in familia extinsa.
Obiectivele planului se stabilesc cu consultarea obligatorie a parintilor si a membrilor familiei
largite care au putut fi identificati.
(4) Planul individualizat de protectie poate prevedea plasamentul copilului intr-un serviciu de tip
rezidential, numai in cazul in care nu a putut fi instituita tutela ori nu a putut fi dispus plasamentul
la familia extinsa, la un asistent maternal sau la o alta persoana sau familie, in conditiile prezentei
legi.
Art. 55
Masurile de protectie speciala a copilului sunt:
a) plasamentul;
b) plasamentul in regim de urgenta;
c) supravegherea specializata.
Art. 56
De masurile de protectie speciala, instituite de prezenta lege, beneficiaza:
a) copilul ai carui parinti sunt decedati, necunoscuti, decazuti din exercitiul drepturilor parintesti sau
carora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor parintesti, pusi sub interdictie, declarati
judecatoreste morti sau disparuti, cand nu a putut fi instituita tutela;
b) copilul care, in vederea protejarii intereselor sale, nu poate fi lasat in grija parintilor din motive
neimputabile acestora;
c) copilul abuzat sau neglijat;
d) copilul gasit sau copilul abandonat de catre mama in unitati sanitare;
e) copilul care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala si care nu raspunde penal.
Art. 57
Parintii, precum si copilul care a implinit varsta de 14 ani au dreptul sa atace in instanta masurile de
protectie speciala instituite de prezenta lege, beneficiind de asistenta juridica gratuita, in conditiile
legii.
Sectiunea 2 – Plasamentul
Art. 58
(1) Plasamentul copilului constituie o masura de protectie speciala, avand caracter temporar, care
poate fi dispusa, in conditiile prezentei legi, dupa caz, la:
a) o persoana sau familie;
b) un asistent maternal;
c) un serviciu de tip rezidential, prevazut la art. 110 alin. (2) si licentiat in conditiile legii.
(2) Persoana sau familia care primeste un copil in plasament trebuie sa aiba domiciliul in Romania
si sa fie evaluata de catre directia generala de asistenta sociala si protectia copilului cu privire la
garantiile morale si conditiile materiale pe care trebuie sa le indeplineasca pentru a primi un copil in
plasament.
Art. 59
Pe toata durata plasamentului, domiciliul copilului se afla, dupa caz, la persoana, familia, asistentul
maternal sau la serviciul de tip rezidential care il are in ingrijire.
Art. 60
(1) Plasamentul copilului care nu a implinit varsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsa
sau substitutiva, plasamentul acestuia intr-un serviciu de tip rezidential fiind interzis.
(2) Prin exceptie de la prevederile alin. (1), se poate dispune plasamentul intr-un serviciu de tip
rezidential al copilului mai mic de 2 ani, in situatia in care acesta prezinta handicapuri grave, cu
dependenta de ingrijiri in servicii de tip rezidential specializate.
(3) La stabilirea masurii de plasament se va urmari:
a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsa sau la familia substitutiva;
b) mentinerea fratilor impreuna;
c) facilitarea exercitarii de catre parinti a dreptului de a vizita copilul si de a mentine legatura cu
acesta.
Art. 61
(1) Masura plasamentului se stabileste de catre comisia pentru protectia copilului, in situatia in care
exista acordul parintilor, pentru situatiile prevazute la art. 56 lit. b) si e).
(2) Masura plasamentului se stabileste de catre instanta judecatoreasca, la cererea directiei generale
de asistenta sociala si protectia copilului:
a) in situatia copilului prevazut la art. 56 lit. a), precum si in situatia copilului prevazut la art. 56 lit.
c) si d), daca se impune inlocuirea plasamentului in regim de urgenta dispus de catre directia
generala de asistenta sociala si protectia copilului;
b) in situatia copilului prevazut la art. 56 lit. b) si e), atunci cand nu exista acordul parintilor sau,
dupa caz, al unuia dintre parinti, pentru instituirea acestei masuri.
Art. 62
(1) Drepturile si obligatiile parintesti fata de copil se mentin pe toata durata masurii plasamentului
dispus de catre comisia pentru protectia copilului.
(2) Drepturile si obligatiile parintesti in situatia copilului pentru care nu a putut fi instituita tutela si
pentru care instanta a dispus masura plasamentului sunt exercitate si, respectiv, indeplinite de catre
presedintele consiliului judetean, respectiv de catre primarul sectorului municipiului Bucuresti.
(3) Prin exceptie de la prevederile alin. (2), parintii decazuti din drepturile parintesti, precum si cei
carora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor parintesti pastreaza dreptul de a consimti la
adoptia copilului lor.
(4) Modalitatea de exercitare a drepturilor si de indeplinire a obligatiilor parintesti cu privire la
persoana si la bunurile copilului aflat in situatia prevazuta la art. 56 lit. c) si d) si, respectiv, la art.
56 lit. b) si e) se stabileste de catre instanta judecatoreasca.
Art. 63
Comisia pentru protectia copilului sau, dupa caz, instanta care a dispus plasamentul copilului va
stabili, daca este cazul, si cuantumul contributiei lunare a parintilor la intretinerea acestuia, in
conditiile stabilite de Codul familiei. Sumele astfel incasate se constituie venit la bugetul judetului,
respectiv la cel al sectorului municipiului Bucuresti de unde provine copilul.
Sectiunea 3 – Plasamentul in regim de urgenta
Art. 64
(1) Plasamentul copilului in regim de urgenta este o masura de protectie speciala, cu caracter
temporar, care se stabileste in situatia copilului abuzat sau neglijat, precum si in situatia copilului
gasit sau a celui abandonat in unitati sanitare.
(2) Dispozitiile art. 58-60 se aplica in mod corespunzator.
(3) Pe toata durata plasamentului in regim de urgenta se suspenda de drept exercitiul drepturilor
parintesti, pana cand instanta judecatoreasca va decide cu privire la mentinerea sau la inlocuirea
acestei masuri si cu privire la exercitarea drepturilor parintesti. Pe perioada suspendarii, drepturile si
obligatiile parintesti privitoare la persoana copilului sunt exercitate si, respectiv, sunt indeplinite de
catre persoana, familia, asistentul maternal sau de catre seful serviciului de tip rezidential care a
primit copilul in plasament in regim de urgenta, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt
exercitate si, respectiv, sunt indeplinite de catre presedintele consiliului judetean, respectiv de catre
primarul sectorului municipiului Bucuresti.
Art. 65
(1) Masura plasamentului in regim de urgenta se stabileste de catre directorul directiei generale de
asistenta sociala si protectia copilului din unitatea administrativ-teritoriala in care se gaseste copilul
gasit sau cel abandonat de catre mama in unitati sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, in situatia in
care nu se intampina opozitie din partea reprezentantilor persoanelor juridice, precum si a
persoanelor fizice care au in ingrijire sau asigura protectia copilului respectiv.
(2) Masura plasamentului in regim de urgenta se stabileste de catre instanta judecatoreasca in
conditiile art. 94 alin. (3).
Art. 66
(1) In situatia plasamentului in regim de urgenta dispus de catre directia generala de asistenta
sociala si protectia copilului, aceasta este obligata sa sesizeze instanta judecatoreasca in termen de
48 de ore de la data la care a dispus aceasta masura.
(2) Instanta judecatoreasca va analiza motivele care au stat la baza masurii adoptate de catre directia
generala de asistenta sociala si protectia copilului si se va pronunta, dupa caz, cu privire la
mentinerea plasamentului in regim de urgenta sau la inlocuirea acestuia cu masura plasamentului,
instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea copilului in familia sa. Instanta este obligata sa se
pronunte si cu privire la exercitarea drepturilor parintesti.
(3) In situatia in care plasamentul in regim de urgenta este dispus de catre instanta judecatoreasca,
aceasta se va pronunta in conditiile art. 94 alin. (4).
Sectiunea 4 – Supravegherea specializata
Art. 67
(1) Masura de supraveghere specializata se dispune in conditiile prezentei legi fata de copilul care a
savarsit o fapta penala si care nu raspunde penal.
(2) In cazul in care exista acordul parintilor sau al reprezentantului legal, masura supravegherii
specializate se dispune de catre comisia pentru protectia copilului, iar, in lipsa acestui acord, de
catre instanta judecatoreasca.
Sectiunea 5 – Monitorizarea aplicarii masurilor de protectie speciala
Art. 68
(1) Imprejurarile care au stat la baza stabilirii masurilor de protectie speciala, dispuse de comisia
pentru protectia copilului sau de instanta judecatoreasca, trebuie verificate trimestrial de catre
directia generala de asistenta sociala si protectia copilului.
(2) In cazul in care imprejurarile prevazute la alin. (1) s-au modificat, directia generala de asistenta
sociala si protectia copilului este obligata sa sesizeze de indata comisia pentru protectia copilului
sau, dupa caz, instanta judecatoreasca, in vederea modificarii sau, dupa caz, a incetarii masurii.
(3) Dreptul de sesizare prevazut la alin. (2) il au, de asemenea, parintii sau alt reprezentant legal al
copilului, precum si copilul.
Art. 69
(1) Directia generala de asistenta sociala si protectia copilului sau, dupa caz, organismul privat
autorizat are obligatia de a urmari modul in care sunt puse in aplicare masurile de protectie speciala,
dezvoltarea si ingrijirea copilului pe perioada aplicarii masurii.
(2) In indeplinirea obligatiei prevazute la alin. (1) directia generala de asistenta sociala si protectia
copilului sau, dupa caz, organismul privat autorizat intocmeste, trimestrial sau ori de cate ori apare
o situatie care impune acest lucru, rapoarte privitoare la evolutia dezvoltarii fizice, mentale,
spirituale, morale sau sociale a copilului si a modului in care acesta este ingrijit.
(3) In situatia in care se constata, pe baza raportului intocmit potrivit alin. (2), necesitatea
modificarii sau, dupa caz, a incetarii masurii, directia generala de asistenta sociala si protectia
copilului este obligata sa sesizeze de indata comisia pentru protectia copilului sau, dupa caz,
instanta judecatoreasca.
Art. 70
La incetarea masurilor de protectie speciala prin reintegrarea copilului in familia sa, serviciul public
de asistenta sociala, organizat la nivelul municipiilor si oraselor, persoanele cu atributii de asistenta
sociala din aparatul propriu al consiliilor locale comunale, precum si directia generala de asistenta
sociala si protectia copilului, in cazul sectoarelor municipiului Bucuresti, de la domiciliul sau, dupa
caz, de la resedinta parintilor au obligatia de a urmari evolutia dezvoltarii copilului, precum si
modul in care parintii isi exercita drepturile si isi indeplinesc obligatiile cu privire la copil. In acest
scop acestea intocmesc rapoarte lunare pe o perioada de minimum 3 luni.
Art. 71
Copilul fata de care a fost luata o masura de protectie speciala are dreptul de a mentine relatii cu
alte persoane, daca acestea nu au o influenta negativa asupra dezvoltarii sale fizice, mentale,
spirituale, morale sau sociale.
Capitolul IV – Protectia copiilor refugiati si protectia copiilor in caz de conflict armat
Art. 72
(1) Copiii care solicita obtinerea statutului de refugiat, precum si cei care au obtinut acest statut
beneficiaza de protectie si asistenta umanitara corespunzatoare pentru realizarea drepturilor lor.
(2) Copiii prevazuti la alin. (1) beneficiaza de una dintre formele de protectie prevazute de
Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 privind statutul si regimul refugiatilor in Romania, aprobata cu
modificari prin Legea nr. 323/2001, cu modificarile si completarile ulterioare.
Art. 73
(1) In situatia in care copilul care solicita statutul de refugiat este neinsotit de catre parinti sau de un
alt reprezentant legal, sustinerea intereselor acestuia pe parcursul procedurii de acordare a statutului
de refugiat se asigura de catre directia generala de asistenta sociala si protectia copilului in a carei
raza administrativ-teritoriala se afla organul teritorial al Ministerului Administratiei si Internelor
unde urmeaza a fi depusa cererea.
(2) Cererea pentru acordarea statutului de refugiat al copilului aflat in situatia prevazuta la alin. (1)
se analizeaza cu prioritate.
(3) In scopul sustinerii adecvate a intereselor copilului prevazut la alin. (1), directia generala de
asistenta sociala si protectia copilului desemneaza o persoana cu studii superioare juridice sau de
asistenta sociala din cadrul personalului propriu sau al unui organism privat autorizat, care sa
sustina drepturile copilului si sa participe, alaturi de acesta, la intreaga procedura de acordare a
statutului de refugiat.
(4) In situatia in care se constata ca persoana desemnata de catre directia generala de asistenta
sociala si protectia copilului nu isi indeplineste corespunzator obligatia de aparare a intereselor
copilului sau dovedeste rea-credinta in indeplinirea acesteia, Oficiul National pentru Refugiati poate
solicita directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului inlocuirea acestei persoane.
Art. 74
(1) Pana la solutionarea definitiva si irevocabila a cererii de acordare a statutului de refugiat,
cazarea copiilor prevazuti la art. 73 se realizeaza intr-un serviciu de tip rezidential prevazut de
prezenta lege, apartinand directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului sau unui
organism privat autorizat.
(2) Copiii care au implinit varsta de 16 ani pot fi cazati si in centrele de primire si cazare aflate in
subordinea Oficiului National pentru Refugiati.
(3) Copiii prevazuti la alin. (1), carora li s-a acordat statutul de refugiat, beneficiaza de protectia
speciala a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea parintilor sai, prevazuta de prezenta
lege.
Art. 75
(1) In situatia in care cererea copilului prevazut la art. 72, de acordare a statutului de refugiat, este
respinsa in mod definitiv si irevocabil, directia generala de asistenta sociala si protectia copilului
sesizeaza Autoritatea pentru Straini si solicita instantei judecatoresti stabilirea plasamentului
copilului intr-un serviciu de protectie speciala.
(2) Masura plasamentului dureaza pana la returnarea copilului in tara de resedinta a parintilor ori in
tara in care au fost identificati alti membri ai familiei dispusi sa ia copilul.
Art. 76
(1) Copiii afectati de conflicte armate beneficiaza de protectie si asistenta in conditiile prezentei
legi.
(2) In caz de conflicte armate, institutiile statului iau masurile necesare pentru dezvoltarea de
mecanisme speciale menite sa asigure monitorizarea masurilor adoptate pentru protejarea
drepturilor copilului.
Art. 77
Nici un copil nu va fi folosit ca spion, calauza sau curier in timpul conflictelor armate.
Art. 78
(1) In situatia existentei unui conflict armat, Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor
Copilului, in colaborare cu Ministerul Administratiei si Internelor, cu Ministerul Apararii Nationale,
precum si cu alte institutii cu atributii specifice, are obligatia de a initia si de a implementa strategii
si programe, inclusiv la nivel familial si comunitar, pentru a asigura demobilizarea copiilor soldati
si, respectiv, pentru a remedia efectele fizice si psihice ale conflictelor asupra copilului si pentru a
promova reintegrarea sociala a acestuia.
(2) Organele administratiei publice centrale mentionate la alin. (1), in colaborare cu Agentia
Nationala de Ocupare a Fortei de Munca si cu Ministerul Educatiei si Cercetarii, vor promova
masurile corespunzatoare pentru:
a) educarea in spiritul intelegerii, solidaritatii si pacii, ca un proces general si continuu in prevenirea
conflictelor;
b) educarea si pregatirea copiilor demobilizati pentru o viata sociala activa si responsabila.
Art. 79
(1) In orice judet sau sector al municipiului Bucuresti, presedintele consiliului judetean ori, dupa
caz, primarul sectorului municipiului Bucuresti are obligatia de a inainta directiei generale de
asistenta sociala si protectia copilului, in termen de 24 de ore de la initierea unui conflict armat, o
lista completa a tuturor copiilor aflati pe teritoriul respectivei unitati administrativ-teritoriale, in
vederea monitorizarii situatiei acestora.
(2) Infrastructura avand ca destinatie protectia si promovarea drepturilor copilului nu va fi folosita
in scopuri militare.
(3) In cazul actiunilor de evaluare desfasurate in urma unor conflicte armate, copiilor li se va acorda
prioritate. Directia generala de asistenta sociala si protectia copilului, in colaborare cu protectia
civila, va lua masurile necesare pentru a se asigura supravegherea copiilor care sunt evacuati de
catre persoane care isi pot asuma responsabilitatea ocrotirii si sigurantei lor. Ori de cate ori este
posibil, membrii aceleiasi familii vor fi cazati impreuna.
Capitolul V – Protectia copilului care a savarsit o fapta penala si nu raspunde penal
Art. 80
(1) Pentru copilul care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala si care nu raspunde penal, la
propunerea directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului in a carei unitate
administrativ-teritoriala se afla copilul, se va lua una dintre masurile prevazute la art. 55 lit. a) si c).
(2) In dispunerea uneia dintre masurile prevazute la art. 55 lit. a) si c), Comisia pentru Protectia
Copilului, atunci cand exista acordul parintilor sau al altui reprezentant legal al copilului, ori, dupa
caz, instanta judecatoreasca, atunci cand acest acord lipseste, va tine seama de:
a) conditiile care au favorizat savarsirea faptei;
b) gradul de pericol social al faptei;
c) mediul in care a crescut si a trait copilul;
d) riscul savarsirii din nou de catre copil a unei fapte prevazute de legea penala;
e) orice alte elemente de natura a caracteriza situatia copilului.
Art. 81
(1) Masura supravegherii specializate consta in mentinerea copilului in familia sa, sub conditia
respectarii de catre acesta a unor obligatii, cum ar fi:
a) frecventarea cursurilor scolare;
b) utilizarea unor servicii de ingrijire de zi;
c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;
d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legaturi cu anumite persoane.
(2) In cazul in care mentinerea in familie nu este posibila sau atunci cand copilul nu isi indeplineste
obligatiile stabilite prin masura supravegherii specializate, comisia pentru protectia copilului ori,
dupa caz, instanta judecatoreasca, dupa distinctiile prevazute la art. 80 alin. (2), poate dispune
plasamentul acestuia in familia extinsa ori in cea substitutiva, precum si indeplinirea de catre copil a
obligatiilor prevazute la alin. (1).
Art. 82
In cazul in care fapta prevazuta de legea penala, savarsita de copilul care nu raspunde penal,
prezinta un grad ridicat de pericol social, precum si in cazul in care copilul pentru care s-au stabilit
masurile prevazute la art. 81 savarseste in continuare fapte penale, comisia pentru protectia
copilului sau, dupa caz, instanta judecatoreasca dispune, pe perioada determinata, plasamentul
copilului intr-un serviciu de tip rezidential specializat.
Art. 83
Este interzis sa se dea publicitatii orice date referitoare la savarsirea de fapte penale de catre copilul
care nu raspunde penal, inclusiv date privitoare la persoana acestuia.
Art. 84
(1) Pe toata durata aplicarii masurilor destinate copilului care savarseste fapte penale si nu raspunde
penal, vor fi asigurate servicii specializate, pentru a-i asista pe copii in procesul de reintegrare in
societate.
(2) Tipurile de servicii specializate prevazute la alin. (1), precum si standardele referitoare la
modalitatea de asigurare a acestor servicii se aproba prin hotarare a Guvernului.
Capitolul VI – Protectia copilului impotriva exploatarii
Art. 85
(1) Copilul are dreptul de a fi protejat impotriva oricaror forme de violenta, abuz, rele tratamente
sau neglijenta.
(2) Orice persoana fizica sau juridica, precum si copilul pot sesiza autoritatile abilitate de lege sa ia
masurile corespunzatoare pentru a-l proteja impotriva oricaror forme de violenta, inclusiv violenta
sexuala, vatamare sau de abuz fizic sau mental, de rele tratamente sau de exploatare, de abandon
sau neglijenta.
(3) Angajatii institutiilor publice sau private care, prin natura profesiei, intra in contact cu copilul si
au suspiciuni asupra unui posibil caz de abuz, neglijare sau rele tratamente au obligatia de a sesiza
de urgenta directia generala de asistenta sociala si protectia copilului.
Art. 86
(1) Parintii copilului sau, dupa caz, alt reprezentant legal al acestuia, autoritatile publice si
organismele private au obligatia sa ia toate masurile corespunzatoare pentru a facilita readaptarea
fizica si psihologica si reintegrarea sociala a oricarui copil care a fost victima oricarei forme de
neglijenta, exploatare sau abuz, de tortura sau pedeapsa ori tratamente crude, inumane sau
degradante.
(2) Persoanele mentionate la alin. (1) vor asigura conditiile necesare pentru ca readaptarea si
reintegrarea sa favorizeze sanatatea, respectul de sine si demnitatea copilului.
Sectiunea 1 – Protectia copilului impotriva exploatarii economice
Art. 87
(1) Copilul are dreptul de a fi protejat impotriva exploatarii si nu poate fi constrans la o munca ce
comporta un risc potential sau care este susceptibila sa ii compromita educatia ori sa ii dauneze
sanatatii sau dezvoltarii sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.
(2) Este interzisa orice practica prin intermediul careia un copil este dat de unul sau de ambii parinti
ori de reprezentantul lui legal in schimbul unei recompense sau nu, in scopul exploatarii copilului
sau a muncii acestuia.
(3) In situatiile in care copiii de varsta scolara se sustrag procesului de invatamant, desfasurand
munci cu nerespectarea legii, unitatile de invatamant sunt obligate sa sesizeze de indata serviciul
public de asistenta sociala. In cazul unor asemenea constatari, serviciul public de asistenta sociala
impreuna cu inspectoratele scolare judetene si cu celelalte institutii publice competente sunt
obligate sa ia masuri in vederea reintegrarii scolare a copilului.
(4) Inspectia Muncii, in colaborare cu Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului,
are obligatia de a promova campanii de constientizare si informare:
a) pentru copii – despre masurile de protectie de care pot beneficia si despre riscurile pe care le
implica cazurile de exploatare economica;
b) pentru publicul larg – incluzand educatie parentala si activitati de pregatire pentru categoriile
profesionale care lucreaza cu si pentru copii, pentru a-i ajuta sa asigure copiilor o reala protectie
impotriva exploatarii economice;
c) pentru angajatori sau potentiali angajatori.
Sectiunea 2 – Protectia copilului impotriva consumului de droguri
Art. 88
(1) Copilul are dreptul de a fi protejat impotriva folosirii ilicite de stupefiante si substante
psihotrope.
(2) Este interzisa vanzarea de solventi copiilor, fara acordul parintelui ori al altui reprezentant legal.
(3) Agentia Nationala Antidrog, in colaborare cu Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor
Copiilor, si, dupa caz, cu alte autoritati sau organe de specialitate ale administratiei publice centrale,
are obligatia de a lua masurile corespunzatoare pentru:
a) prevenirea folosirii copiilor la productia si traficul ilicit al acestor substante;
b) constientizarea publicului larg si, in mod particular, a copiilor cu privire la aceasta problematica,
inclusiv prin intermediul sistemului de invatamant si, dupa caz, prin introducerea acestui subiect in
programa scolara;
c) sprijinirea copiilor si familiilor acestora, prin consiliere si indrumare – daca este necesar, de
natura confidentiala, dar si prin elaborarea de politici si strategii care sa garanteze recuperarea fizica
si psihica si reintegrarea sociala a copiilor dependenti de droguri, inclusiv prin dezvoltarea in acest
scop de metode de interventie alternativa la institutiile psihiatrice traditionale;
d) dezvoltarea suplimentara a sistemelor pentru adunarea unor date reale asupra aparitiei
consumului de droguri la copii, ca si asupra implicarii acestora in productia si traficul ilicit de
droguri; evaluarea permanenta a acestor situatii, a progreselor realizate, a dificultatilor intampinate
si, respectiv, a obiectivelor propuse pentru viitor;
e) dezvoltarea unui sistem de informare publica care sa reduca toleranta in ceea ce priveste
consumul de droguri si sa ajute la recunoasterea primelor simptome de consum de droguri, mai ales
in randul copiilor.
(4) Institutiile prevazute la alin. (3) se vor asigura ca opiniile copiilor sunt luate in considerare la
elaborarea strategiilor antidrog.
Sectiunea 3 – Protectia copilului impotriva abuzului sau neglijentei
Art. 89
(1) Prin abuz asupra copilului se intelege orice actiune voluntara a unei persoane care se afla intr-o
relatie de raspundere, incredere sau de autoritate fata de acesta, prin care este periclitata viata,
dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala, integritatea corporala, sanatatea fizica sau
psihica a copilului.
(2) Prin neglijarea copilului se intelege omisiunea, voluntara sau involuntara, a unei persoane care
are responsabilitatea cresterii, ingrijirii sau educarii copilului de a lua orice masura subordonata
acestei responsabilitati, fapt care pune in pericol viata, dezvoltarea fizica, mentala, spirituala,
morala sau sociala, integritatea corporala, sanatatea fizica sau psihica a copilului.
Art. 90
Sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sub orice forma, precum si privarea copilului de drepturile
sale de natura sa puna in pericol viata, dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala,
integritatea corporala, sanatatea fizica sau psihica a copilului, atat in familie cat si in orice institutie
care asigura protectia, ingrijirea si educarea copiilor.
Art. 91
(1) Orice persoana care, prin natura profesiei sau ocupatiei sale, lucreaza direct cu un copil si are
suspiciuni in legatura cu existenta unei situatii de abuz sau de neglijare a acestuia este obligata sa
sesizeze serviciul public de asistenta sociala sau directia generala de asistenta sociala si protectia
copilului in a carei raza teritoriala a fost identificat cazul respectiv.
(2) Pentru semnalarea cazurilor de abuz sau de neglijare a copilului, la nivelul fiecarei directii
generale de asistenta sociala si protectia copilului se infiinteaza obligatoriu telefonul copilului, al
carui numar va fi adus la cunostinta publicului.
Art. 92
In vederea asigurarii protectiei speciale a copilului abuzat sau neglijat, directia generala de asistenta
sociala si protectia copilului este obligata:
a) sa verifice si sa solutioneze toate sesizarile privind cazurile de abuz si neglijare, inclusiv cele
venite din partea asistentilor familiali;
b) sa asigure prestarea serviciilor prevazute la art. 107, specializate pentru nevoile copiilor victime
ale abuzului sau neglijarii si ale familiilor acestora.
Art. 93
Pentru verificarea sesizarilor privind cazurile de abuz si neglijare a copilului, reprezentantii directiei
generale de asistenta sociala si protectia copilului au drept de acces, in conditiile legii, in sediile
persoanelor juridice, precum si la domiciliul persoanelor fizice care au in ingrijire sau asigura
protectia unui copil. Pentru efectuarea acestor verificari, organele de politie au obligatia sa sprijine
reprezentantii directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului.
Art. 94
(1) Reprezentantii persoanelor juridice, precum si persoanele fizice care au in ingrijire sau asigura
protectia unui copil sunt obligati sa colaboreze cu reprezentantii directiei generale de asistenta
sociala si protectia copilului si sa ofere toate informatiile necesare pentru solutionarea sesizarilor.
(2) In situatia in care, in urma verificarilor efectuate, reprezentantii directiei generale de asistenta
sociala si protectia copilului stabilesc ca exista motive temeinice care sa sustina existenta unei
situatii de pericol iminent pentru copil, datorata abuzului si neglijarii, si nu intampina opozitie din
partea persoanelor prevazute la alin. (1), directorul directiei generale de asistenta sociala si protectia
copilului instituie masura plasamentului in regim de urgenta. Prevederile art. 58-60, art. 64 alin. (3)
si ale art. 66 se aplica in mod corespunzator.
(3) In situatia in care persoanele prevazute la alin. (1) refuza sau impiedica in orice mod efectuarea
verificarilor de catre reprezentantii directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului, iar
acestia stabilesc ca exista motive temeinice care sa sustina existenta unei situatii de pericol iminent
pentru copil, datorata abuzului si neglijarii, directia generala de asistenta sociala si protectia
copilului sesizeaza instanta judecatoreasca, solicitand emiterea unei ordonante presedintiale de
plasare a copilului in regim de urgenta la o persoana, la o familie, la un asistent maternal sau intr-un
serviciu de tip rezidential, licentiat in conditiile legii. Prevederile art. 58-60 si ale art. 64 alin. (3) se
aplica in mod corespunzator.
(4) In termen de 48 de ore de la data executarii ordonantei presedintiale prin care s-a dispus
plasamentul in regim de urgenta, directia generala de asistenta sociala si protectia copilului
sesizeaza instanta judecatoreasca pentru a decide cu privire la: inlocuirea plasamentului in regim de
urgenta cu masura plasamentului, decaderea totala sau partiala din exercitiul drepturilor parintesti,
precum si cu privire la exercitarea drepturilor parintesti.
Art. 95
(1) In cadrul procesului prevazut la art. 94 alin. (3) si (4), se poate administra, din oficiu, ca proba,
declaratia scrisa a copilului referitoare la abuzul sau neglijarea la care a fost supus. Declaratia
copilului poate fi inregistrata, potrivit legii, prin mijloace tehnice audio-video. Inregistrarile se
realizeaza in mod obligatoriu cu asistenta unui psiholog.
(2) Acordul copilului este obligatoriu pentru realizarea inregistrarii declaratiei sale.
(3) Daca instanta judecatoreasca apreciaza necesar, aceasta il poate chema pe copil in fata ei, pentru
a-l audia. Audierea are loc numai in camera de consiliu, in prezenta unui psiholog si numai dupa o
prealabila pregatire a copilului in acest sens.
Art. 96
In cazul in care abuzul sau neglijarea a fost savarsita de catre persoane care, in baza unui raport
juridic de munca sau de alta natura, asigurau protectia, cresterea, ingrijirea sau educatia copilului,
angajatorii au obligatia sa sesizeze de indata organele de urmarire penala si sa dispuna indepartarea
persoanei respective de copiii aflati in grija sa.
Art. 97
In institutiile publice sau private, precum si in serviciile de tip rezidential, publice sau private, care
asigura protectia, cresterea, ingrijirea sau educarea copiilor, este interzisa angajarea persoanei
impotriva careia a fost pronuntata o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila pentru
savarsirea, cu intentie, a unei infractiuni.
Sectiunea 4 – Protectia copilului impotriva rapirii sau oricaror forme de traficare
Art. 98
(1) Ministerul Administratiei si Internelor si Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor
Copilului, in colaborare cu Ministerul Educatiei si Cercetarii, vor efectua demersurile necesare
pentru adoptarea tuturor masurilor legislative, administrative si educative destinate asigurarii
protectiei efective impotriva oricaror forme de trafic intern sau international al copiilor, in orice
scop sau sub orice forma, inclusiv de catre propriii parinti.
(2) In acest scop, autoritatile publice mentionate la alin. (1) au responsabilitatea elaborarii unei
strategii la nivel national pentru prevenirea si combaterea acestui fenomen, inclusiv a unui
mecanism intern de coordonare si monitorizare a activitatilor intreprinse.
Sectiunea 5 – Protectia copilului impotriva altor forme de exploatare
Art. 99
(1) Copilul are dreptul la protectie impotriva oricarei forme de exploatare.
(2) Institutiile si autoritatile publice, potrivit atributiilor lor, adopta reglementari specifice si aplica
masuri corespunzatoare pentru prevenirea, intre altele:
a) transferului ilicit si a nereturnarii copilului;
b) incheierii adoptiilor, nationale ori internationale, in alte scopuri decat interesul superior al
copilului;
c) exploatarii sexuale si a violentei sexuale;
d) rapirii si traficarii de copii in orice scop si sub orice forma;
e) implicarii copiilor in conflicte armate;
f) dezvoltarii fortate a talentelor copiilor in dauna dezvoltarii lor armonioase, fizice si mentale;
g) exploatarii copilului de catre mass-media;
h) exploatarii copilului in cadrul unor cercetari ori experimente stiintifice.
Capitolul VII – Institutii si servicii cu atributii in protectia copilului
Sectiunea 1 – Institutii la nivel central
Art. 100
Monitorizarea respectarii principiilor si drepturilor stabilite de prezenta lege si de Conventia
Organizatiei Natiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificata prin Legea nr. 18/1990,
republicata, precum si coordonarea si controlul activitatii de protectie si promovare a drepturilor
copilului se realizeaza de catre Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului, organ
de specialitate al administratiei publice centrale, cu personalitate juridica, aflat in subordinea
Ministerului Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei.
Art. 101
Apararea drepturilor si libertatilor copilului in raporturile acestuia cu autoritatile publice cu scopul
de a promova si de a imbunatati conditia copilului se realizeaza si prin institutia Avocatul Poporului.
Sectiunea 2 – Institutii si servicii la nivel local
Art. 102
Autoritatile administratiei publice locale au obligatia sa garanteze si sa promoveze respectarea
drepturilor copiilor din unitatile administrativ-teritoriale, asigurand prevenirea separarii copilului de
parintii sai, precum si protectia speciala a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ingrijirea
parintilor sai.
Art. 103
(1) Autoritatile administratiei publice locale au obligatia de a implica colectivitatea locala in
procesul de identificare a nevoilor comunitatii si de solutionare la nivel local a problemelor sociale
care privesc copiii.
(2) In acest scop pot fi create structuri comunitare consultative cuprinzand, dar fara a se limita,
oameni de afaceri locali, preoti, cadre didactice, medici, consilieri locali, politisti. Rolul acestor
structuri este atat de solutionare a unor cazuri concrete, cat si de a raspunde nevoilor globale ale
respectivei colectivitati.
(3) Mandatul structurilor comunitare consultative se stabileste prin acte emise de catre autoritatile
administratiei publice locale.
(4) Pentru a-si indeplini rolul pentru care au fost create, structurile comunitare consultative vor
beneficia de programe de formare in domeniul asistentei sociale si protectiei copilului.
Art. 104
(1) In subordinea consiliului judetean si, respectiv, a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului
Bucuresti functioneaza comisia pentru protectia copilului, ca organ de specialitate al acestora, fara
personalitate juridica, avand urmatoarele atributii principale:
a) stabilirea incadrarii in grad de handicap si orientarea scolara a copilului;
b) pronuntarea, in conditiile prezentei legi, cu privire la propunerile referitoare la stabilirea unei
masuri de protectie speciala a copilului;
c) solutionarea cererilor privind eliberarea atestatului de asistent maternal;
d) alte atributii prevazute de lege.
(2) Organizarea si metodologia de functionare a comisiei pentru protectia copilului se
reglementeaza prin hotarare a Guvernului.
Art. 105
(1) Serviciul public specializat pentru protectia copilului, existent in subordinea consiliilor judetene
si a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti, precum si serviciul public de asistenta
sociala de la nivelul judetelor si sectoarelor municipiului Bucuresti se reorganizeaza ca directie
generala de asistenta sociala si protectia copilului.
(2) Directia generala de asistenta sociala si protectia copilului este institutie publica cu personalitate
juridica, infiintata in subordinea consiliului judetean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor
municipiului Bucuresti, care preia, in mod corespunzator, functiile serviciului public de asistenta
sociala de la nivelul judetului si, respectiv, atributiile serviciului public de asistenta sociala de la
nivelul sectoarelor municipiului Bucuresti.
(3) Institutia prevazuta la alin. (2) exercita in domeniul protectiei drepturilor copilului atributiile
prevazute de prezenta lege, precum si de alte acte normative in vigoare.
(4) Structura organizatorica, numarul de personal si finantarea directiei generale de asistenta sociala
si protectia copilului se aproba prin hotarare a consiliului judetean, respectiv a consiliului local al
sectorului municipiului Bucuresti, care o infiinteaza, astfel incat sa asigure indeplinirea in mod
corespunzator a atributiilor ce ii revin, precum si realizarea deplina si exercitarea efectiva a
drepturilor copilului.
(5) Atributiile si regulamentul-cadru de organizare si functionare ale directiei generale de asistenta
sociala si protectia copilului se aproba prin hotarare a Guvernului, la propunerea Ministerului
Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei.
Art. 106
(1) Serviciile publice de asistenta sociala organizate la nivelul municipiilor si oraselor, precum si
persoanele cu atributii de asistenta sociala din aparatul propriu al consiliilor locale comunale
indeplinesc in domeniul protectiei copilului urmatoarele atributii:
a) monitorizeaza si analizeaza situatia copiilor din unitatea administrativ-teritoriala, precum si
modul de respectare a drepturilor copiilor, asigurand centralizarea si sintetizarea datelor si
informatiilor relevante;
b) realizeaza activitatea de prevenire a separarii copilului de familia sa;
c) identifica si evalueaza situatiile care impun acordarea de servicii si/sau prestatii pentru prevenirea
separarii copilului de familia sa;
d) elaboreaza documentatia necesara pentru acordarea serviciilor si/sau prestatiilor si acorda aceste
servicii si/sau prestatii, in conditiile legii;
e) asigura consilierea si informarea familiilor cu copii in intretinere asupra drepturilor si obligatiilor
acestora, asupra drepturilor copilului si asupra serviciilor disponibile pe plan local;
f) asigura si urmaresc aplicarea masurilor de prevenire si combatere a consumului de alcool si
droguri, de prevenire si combatere a violentei in familie, precum si a comportamentului delincvent;
g) viziteaza periodic la domiciliu familiile si copiii care beneficiaza de servicii si prestatii;
h) inainteaza propuneri primarului, in cazul in care este necesara luarea unei masuri de protectie
speciala, in conditiile legii;
i) urmaresc evolutia dezvoltarii copilului si modul in care parintii acestuia isi exercita drepturile si
isi indeplinesc obligatiile cu privire la copilul care a beneficiat de o masura de protectie speciala si a
fost reintegrat in familia sa;
j) colaboreaza cu directia generala de asistenta sociala si protectia copilului in domeniul protectiei
copilului si transmit acesteia toate datele si informatiile solicitate din acest domeniu.
(2) La nivelul sectoarelor municipiului Bucuresti, atributiile prevazute la alin. (1) sunt exercitate de
directia generala de asistenta sociala si protectia copilului.
Art. 107
(1) Pentru prevenirea separarii copilului de parintii sai, precum si pentru realizarea protectiei
speciale a copilului separat, temporar sau definitiv, de parintii sai, se organizeaza si functioneaza
urmatoarele tipuri de servicii:
a) servicii de zi;
b) servicii de tip familial;
c) servicii de tip rezidential.
(2) Regulamentul-cadru pentru organizarea si functionarea serviciilor prevazute la alin. (1) se
aproba prin hotarare a Guvernului.
Art. 108
(1) Serviciile de zi sunt acele servicii prin care se asigura mentinerea, refacerea si dezvoltarea
capacitatilor copilului si ale parintilor sai, pentru depasirea situatiilor care ar putea determina
separarea copilului de familia sa.
(2) Accesul la aceste servicii se realizeaza in baza planului de servicii sau, dupa caz, a planului
individualizat de protectie, in conditiile prezentei legi.
Art. 109
Serviciile de tip familial sunt acele servicii prin care se asigura, la domiciliul unei persoane fizice
sau familii, cresterea si ingrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de parintii sai, ca urmare
a stabilirii in conditiile prezentei legi a masurii plasamentului.
Art. 110
(1) Serviciile de tip rezidential sunt acele servicii prin care se asigura protectia, cresterea si
ingrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de parintii sai, ca urmare a stabilirii in conditiile
prezentei legi a masurii plasamentului.
(2) Fac parte din categoria serviciilor de tip rezidential centrele de plasament si centrele de primire a
copilului in regim de urgenta.
(3) Sunt considerate servicii de tip rezidential si centrele maternale.
(4) Serviciile de tip rezidential care apartin autoritatilor administratiei publice se organizeaza numai
in structura directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului, in regim de componente
functionale ale acestora, fara personalitate juridica.
(5) Serviciile de tip rezidential se organizeaza pe model familial si pot avea caracter specializat in
functie de nevoile copiilor plasati.
Art. 111
(1) Pentru asigurarea prevenirii separarii copilului de parintii lui, consiliile locale ale municipiilor,
oraselor, comunelor si sectoarelor municipiului Bucuresti au obligatia sa organizeze, in mod
autonom sau prin asociere, servicii de zi, potrivit nevoilor identificate in comunitatea respectiva.
(2) In situatia in care consiliul local nu identifica resurse financiare si umane suficiente pentru a
organiza serviciile prevazute la alin. (1), la cererea acestuia, consiliul judetean va asigura finantarea
necesara infiintarii acestor servicii. Consiliul local asigura finantarea cu pana la 50% a cheltuielilor
de functionare a acestor servicii, cota-parte si cuantumul total al acestor cheltuieli fiind stabilite
anual prin hotarare a consiliului judetean.
Art. 112
Pentru asigurarea protectiei speciale a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea parintilor
sai, consiliul judetean si, respectiv, consiliul local al sectorului municipiului Bucuresti au obligatia
sa organizeze, in mod autonom sau prin asociere, servicii de tip familial si de tip rezidential, potrivit
nevoilor identificate la nivelul unitatii lor administrativ-teritoriale. In functie de nevoile evaluate ale
copiilor plasati, consiliul judetean poate organiza si dezvolta si servicii de zi.
Capitolul VIII – Organisme private
Art. 113
(1) Organismele private care pot desfasura activitati in domeniul protectiei drepturilor copilului si al
protectiei speciale a acestuia sunt persoane juridice de drept privat, fara scop patrimonial,
constituite si acreditate in conditiile legii.
(2) In desfasurarea activitatilor prevazute la alin. (1), organismele private acreditate se supun
regimului de drept public prevazut de prezenta lege, precum si de reglementarile prin care aceasta
este pusa in executare.
Art. 114
Organismele private legal constituite si acreditate pot infiinta, organiza si dezvolta serviciile de
prevenire a separarii copilului de familia sa, precum si de protectie speciala a copilului, prevazute la
art. 107, numai pe baza licentei eliberate de Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor
Copilului.
Capitolul IX – Licentierea si inspectia serviciilor de prevenire a separarii copilului de familia sa,
precum si a celor de protectie speciala a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea
parintilor sai
Art. 115
(1) Autoritatile publice sau organismele private autorizate pot infiinta, organiza si dezvolta servicii
de prevenire a separarii copilului de familia sa, precum si servicii de protectie speciala a copilului
lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea parintilor sai, prevazute de prezenta lege, numai daca au
obtinut licenta de functionare pentru serviciul respectiv, eliberata de Autoritatea Nationala pentru
Protectia Drepturilor Copilului.
(2) Licenta de functionare prevazuta la alin. (1) se acorda pe baza indeplinirii standardelor minime
obligatorii elaborate pentru serviciile de prevenire a separarii copilului de familia sa, precum si
pentru serviciile de protectie speciala a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea parintilor
sai. Standardele se elaboreaza de catre Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului
si se aproba prin ordin al secretarului de stat.
Art. 116
Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului efectueaza inspectii periodice cu
privire la modul in care autoritatile publice sau organismele private autorizate respecta standardele
prevazute la art. 110.
Art. 117
Conditiile si procedura de acordare, retragere, anulare sau suspendare a licentei prevazute la art.
115, precum si conditiile si procedura de efectuare a inspectiilor prevazute la art. 116 se stabilesc
prin hotarare a Guvernului.
Capitolul X – Finantarea sistemului de protectie a copilului
Art. 118
(1) Prevenirea separarii copilului de familia sa, precum si protectia speciala a copilului lipsit,
temporar sau definitiv, de ocrotirea parintilor sai se finanteaza din urmatoarele surse:
a) bugetul local al comunelor, oraselor si municipiilor;
b) bugetele locale ale judetelor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucuresti;
c) bugetul de stat;
d) donatii, sponsorizari si alte forme private de contributii banesti, permise de lege.
(2) Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului poate finanta programe de interes
national pentru protectia si promovarea drepturilor copilului, din fonduri alocate de la bugetul de
stat cu aceasta destinatie, din fonduri externe rambursabile si nerambursabile, precum si din alte
surse, in conditiile legii.
Art. 119
(1) Pentru fiecare copil fata de care s-a luat masura plasamentului se acorda o alocatie lunara de
plasament, in cuantum de 97 lei (cf. HG nr. 1663/2008), care se indexeaza prin hotarare a
Guvernului. De aceasta alocatie beneficiaza si copilul pentru care a fost instituita tutela, in conditiile
legii.
(2) Alocatia se plateste persoanei sau reprezentantului familiei care a luat in plasament copilul sau
tutorelui.
(3) Alocatia de plasament se suporta de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Muncii,
Solidaritatii Sociale si Familiei.
Art. 120
Cheltuielile pentru plata salariilor sau a indemnizatiilor asistentilor maternali, precum si cele legate
de aplicarea prevederilor Legii nr. 326/2003 privind drepturile de care beneficiaza copiii si tinerii
ocrotiti de serviciile publice specializate pentru protectia copilului, mamele protejate in centre
maternale, precum si copiii incredintati sau dati in plasament la asistenti maternali profesionisti se
suporta de la bugetul judetului, respectiv de la bugetul sectorului municipiului Bucuresti, si se
gestioneaza de catre directia generala de asistenta sociala si protectia copilului.
Art. 121
(1) Primarii acorda prestatii financiare exceptionale, in situatia in care familia care ingrijeste copilul
se confrunta temporar cu probleme financiare determinate de o situatie exceptionala si care pune in
pericol dezvoltarea armonioasa a copilului.
(2) Prestatiile exceptionale se acorda cu prioritate copiilor ale caror familii nu au posibilitatea sau
capacitatea de a acorda copilului ingrijirea corespunzatoare ori ca urmare a necesitatii suportarii
unor cheltuieli particulare destinate mentinerii legaturii copilului cu familia sa.
(3) In functie de fiecare caz in parte, primarul decide, prin dispozitie, cu privire la acordarea
prestatiei financiare exceptionale si cuantumul acesteia.
Art. 122
Cuantumul maxim, precum si conditiile de acordare a prestatiilor financiare exceptionale se
stabilesc prin hotarare a consiliului local.
Art. 123
Prestatiile financiare exceptionale pot fi acordate si sub forma de prestatii in natura, pe baza
dispozitiei primarului, constand, in principal, in alimente, imbracaminte, manuale si rechizite sau
echipamente scolare, suportarea cheltuielilor legate de transport, procurarea de proteze,
medicamente si alte accesorii medicale.
Capitolul XI – Reguli speciale de procedura
Art. 124
(1) Cauzele prevazute de prezenta lege privind stabilirea masurilor de protectie speciala sunt de
competenta tribunalului de la domiciliul copilului.
(2) Daca domiciliul copilului nu este cunoscut, competenta revine tribunalului in a carui
circumscriptie teritoriala a fost gasit copilul.
Art. 125
(1) Cauzele prevazute la art. 124 se solutioneaza in regim de urgenta, cu citarea reprezentantului
legal al copilului, a directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului si cu participarea
obligatorie a procurorului.
(2) Audierea copilului care a implinit varsta de 10 ani este obligatorie si se face cu respectarea
prevederilor art. 24, cu exceptia cauzelor care privesc stabilirea unei masuri de protectie speciala
pentru copilul abuzat sau neglijat; in acest caz, audierea copilului se face cu respectarea
prevederilor art. 95 alin. (3).
(3) Termenele de judecata nu pot fi mai mari de 10 zile.
(4) Partile sunt legal citate daca citatia le-a fost inmanata cel putin cu o zi inaintea judecarii.
Art. 126
(1) Hotararile prin care se solutioneaza fondul cauzei se pronunta in ziua in care au luat sfarsit
dezbaterile.
(2) In situatii deosebite, pronuntarea poate fi amanata cel mult doua zile.
Art. 127
(1) Hotararea instantei de fond este executorie si definitiva.
(2) Hotararea se redacteaza si se comunica partilor in termen de cel mult 10 zile de la pronuntare.
Art. 128
Termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicarii hotararii.
Art. 129
Dispozitiile prezentei legi referitoare la procedura de solutionare a cauzelor privind stabilirea
masurilor de protectie speciala se completeaza in mod corespunzator cu prevederile Codului de
procedura civila.
Art. 130
(1) In toate cauzele care privesc aplicarea prezentei legi, directia generala de asistenta sociala si
protectia copilului de la domiciliul copilului sau in a carei raza administrativ-teritoriala a fost gasit
copilul intocmeste si prezinta instantei raportul referitor la copil, care va cuprinde date privind:
a) personalitatea, starea fizica si mentala a copilului;
b) antecedentele sociomedicale si educationale ale copilului;
c) conditiile in care copilul a fost crescut si in care a trait;
d) propuneri privind persoana, familia sau serviciul de tip rezidential in care ar putea fi plasat
copilul;
e) orice alte date referitoare la cresterea si educarea copilului, care pot servi solutionarii cauzei.
(2) In toate cauzele care privesc stabilirea, inlocuirea ori incetarea masurilor de protectie speciala
stabilite de prezenta lege pentru copilul care a savarsit o fapta penala si nu raspunde penal se va
intocmi un raport si din partea serviciului de reintegrare si supraveghere de pe langa instanta
judecatoreasca.
Art. 131
Cauzele care privesc aplicarea prezentei legi sunt scutite de taxa judiciara de timbru si de timbru
judiciar.
Capitolul XII – Raspunderi si sanctiuni
Art. 132
(1) Indemnul ori inlesnirea practicarii cersetoriei de catre un minor sau tragerea de foloase de pe
urma practicarii cersetoriei de catre un minor se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 3 ani.
(2) Recrutarea ori constrangerea unui minor la cersetorie se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 5
ani.
(3) Daca fapta prevazuta la alin. (1) sau (2) este savarsita de un parinte sau de reprezentantul legal
al minorului, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 5 ani, pentru fapta prevazuta la alin. (1), si de la 2
la 7 ani si interzicerea unor drepturi, pentru fapta prevazuta la alin. (2).
Art. 133
Fapta parintelui sau a reprezentantului legal al unui copil de a se folosi de acesta pentru a apela in
mod repetat la mila publicului, cerand ajutor financiar sau material, se pedepseste cu inchisoare de
la 1 la 5 ani si interzicerea unor drepturi.
Art. 134
(1) Nerespectarea obligatiilor prevazute la art. 36 alin. (2), art. 48 alin. (4) si art. 91 constituie
abatere disciplinara grava si se sanctioneaza potrivit legii.
(2) Nerespectarea obligatiei prevazute la art. 36 alin. (2), art. 87 alin. (3) teza intai constituie abatere
disciplinara.
Art. 135
(1) Constituie contraventii urmatoarele fapte:
a) nerespectarea obligatiei prevazute la art. 9 alin. (1), in termen de 30 de zile de la data intrarii in
vigoare a prezentei legi;
b) nerespectarea obligatiei prevazute la art. 9 alin. (2);
c) nerespectarea obligatiilor prevazute la art. 10 alin. (1) si (3);
d) nerespectarea obligatiei prevazute la art. 11 alin. (1);
e) necomunicarea de catre organele de politie a rezultatelor verificarilor specifice privind identitatea
mamei in conformitate cu prevederile art. 11 alin. (3);
f) neefectuarea de catre serviciul public de asistenta sociala a declaratiei de inregistrare a nasterii, in
conformitate cu prevederile art. 11 alin. (6);
g) nerespectarea obligatiei prevazute la art. 11 alin. (7);
h) nerespectarea obligatiilor prevazute la art. 13 si la art. 18 alin. (3);
i) nerespectarea prevederilor art. 22 alin. (2)-(4) si ale art. 83;
j) nerespectarea obligatiei prevazute la art. 96.
(2) Contraventiile prevazute la alin. (1) se sanctioneaza astfel:
a) cu amenda de la 1.000.000 lei la 3.000.000 lei, cele prevazute la lit. a), c), g) si h);
b) cu amenda de la 2.000.000 lei la 5.000.000 lei, cea prevazuta la lit. f);
c) cu amenda de la 3.000.000 lei la 6.000.000 lei, cele prevazute la lit. b), d) si j);
d) cu amenda de la 5.000.000 lei la 15.000.000 lei, cele prevazute la lit. e) si i).
(3) Constatarea contraventiilor si aplicarea sanctiunii se fac de catre persoane anume desemnate
dintre cele cu atributii de control din:
a) Ministerul Sanatatii, pentru contraventiile de la alin. (1) lit. a), c) si d);
b) Ministerul Administratiei si Internelor, pentru contraventiile de la alin. (1) lit. b), e), h) si i);
c) Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului, pentru contraventia de la alin. (1) lit.
j);
d) consiliul judetean, respectiv consiliul local al sectorului municipiului Bucuresti, pentru
contraventiile de la alin. (1) lit. f) si g).
Art. 136
Contraventiilor prevazute la art. 135 le sunt aplicabile prevederile Ordonantei Guvernului nr. 2/2001
privind regimul juridic al contraventiilor, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr.
180/2002, cu modificarile ulterioare.
Capitolul XIII – Dispozitii tranzitorii si finale
Art. 137
In termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a prezentei legi, directia generala de asistenta sociala si
protectia copilului va reevalua imprejurarile care au stat la baza masurilor de protectie dispuse de
comisia pentru protectia copilului si, dupa caz, va solicita instituirea tutelei sau stabilirea unei
masuri de protectie speciala, in conditiile prezentei legi.
Art. 138
Centrele de plasament, centrele de primire in regim de urgenta si centrele maternale organizate in
structura fostelor servicii publice specializate pentru protectia copilului se reorganizeaza prin
hotararea consiliului judetean, respectiv a consiliului local al sectoarelor municipiului Bucuresti in
structura directiei generale de asistenta sociala din subordinea consiliului judetean, respectiv a
consiliului local al sectoarelor municipiului Bucuresti, in regim de componente functionale ale
acestora, fara personalitate juridica.
Art. 139
(1) Serviciile de zi destinate prevenirii situatiilor ce pun in pericol securitatea si dezvoltarea
copilului, infiintate de consiliile judetene, precum si personalul care deserveste aceste servicii se
transfera consiliilor locale pe teritoriul carora acestea functioneaza.
(2) Fac exceptie de la prevederile alin. (1) serviciile de zi specializate pentru copilul abuzat sau
neglijat, care se considera de interes judetean.
(3) In situatia in care serviciile prevazute la alin. (1) fac parte dintr-un complex de servicii care are
ca obiect de activitate si protectia copilului in regim rezidential, respectiv centru de plasament,
centru de primire in regim de urgenta sau centru maternal, transferul se realizeaza numai daca este
posibila separarea patrimoniului si a personalului.
(4) Consiliile locale au obligatia sa pastreze destinatia si structura de personal a serviciilor preluate.
(5) Transferul prevazut la alin. (1) se realizeaza pe baza de protocol incheiat intre consiliul judetean
si consiliul local.
Art. 140
Personalul didactic si didactic auxiliar, transferat potrivit art. 46 din Ordonanta de urgenta a
Guvernului nr. 26/1997 privind protectia copilului aflat in dificultate, republicata, cu modificarile si
completarile ulterioare, care la data intrarii in vigoare a prezentei legi este incadrat cu acest statut in
cadrul serviciilor publice specializate pentru protectia copilului, isi pastreaza statutul.
Art. 141
In termen de 30 de zile de la intrarea in vigoare a prezentei legi, consiliile judetene, respectiv
consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti, Ministerul Sanatatii, Ministerul
Administratiei si Internelor si Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului au
obligatia sa desemneze persoanele dintre cele cu atributii de control, care vor constata contraventiile
si vor aplica sanctiunile mentionate in prezentul capitol.
Art. 142
(1) Pe data intrarii in vigoare a prezentei legi se abroga:
a) art. 88 din Codul familiei;
b) Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 26/1997 privind protectia copilului aflat in dificultate,
republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 276 din 24 iulie 1998, cu modificarile si
completarile ulterioare, cu exceptia art. 20;
c) Hotararea Guvernului nr. 604/1997 privind criteriile si procedurile de autorizare a organismelor
private care desfasoara activitati in domeniul protectiei copilului, publicata in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I, nr. 280 din 16 octombrie 1997;
d) Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 123/2001 privind reorganizarea comisiei pentru protectia
copilului, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 643 din 15 octombrie 2001,
aprobata cu modificari prin Legea nr. 71/2002;
e) lit. A a alin. (2) al art. 3 din Regulamentul-cadru de organizare si functionare a serviciului public
de asistenta sociala, aprobat prin Hotararea Guvernului nr. 90/2003, publicata in Monitorul Oficial
al Romaniei, Partea I, nr. 81 din 7 februarie 2003, cu modificarile ulterioare.
(2) Se modifica in mod corespunzator dispozitiile referitoare la inregistrarea nasterii copilului
abandonat de mama in spital, cuprinse in Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila,
publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 282 din 11 noiembrie 1996, cu modificarile
si completarile ulterioare.
(3) Pe data intrarii in vigoare a prezentei legi se abroga orice alte dispozitii contrare.
Art. 143
(1) Formarea initiala in domeniul protectiei drepturilor copilului este obligatorie pentru toate
categoriile profesionale din sistem si pentru cei care au atributii decizionale privitoare la copil.
(2) Educatia permanenta si formarea profesionala continua in domeniul protectiei speciale a
copilului se asigura pentru toate categoriile profesionale din sistem.
(3) Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului impreuna cu Ministerul Educatiei si
Cercetarii, Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei, Ministerul Sanatatii, precum si, dupa
caz, cu celelalte institutii publice si private interesate vor asigura formarea initiala si continua a
personalului care, in exercitarea sarcinilor ce ii revin, intra in contact cu domeniul protectiei si
promovarii drepturilor copilului.
Art. 144
(1) La angajarea personalului de educatie, protectie si ingrijire din cadrul institutiilor publice si
private, care, prin natura profesiei, intra in contact cu copilul, se va prezenta in mod obligatoriu si o
expertiza neuropsihiatrica.
(2) Anual personalul prevazut la alin. (1) este evaluat din punct de vedere psihologic.
(3) Rapoartele privind expertizele neuropsihiatrice, precum si rapoartele de evaluare psihologica se
pastreaza conform legii la dosarul personal al salariatului.
Art. 145
(1) Regulamentele proprii ale persoanelor juridice care desfasoara activitati de protectie a copilului
vor specifica expres regulile stabilite pentru a asigura exercitarea drepturilor si indeplinirea
indatoririlor pe care le au copiii, in conformitate cu varsta, sanatatea si gradul de maturitate al
acestora.
(2) Aceste regulamente vor fi expuse intr-un loc vizibil, astfel incat sa permita accesul copiilor si
informarea lor adecvata.
Art. 146
Prevederile prezentei legi se completeaza cu alte reglementari care se refera la drepturile copilului,
inclusiv cu prevederile cuprinse in conventiile si tratatele internationale la care Romania este parte.
Art. 147
Elaborarea proiectelor de acte normative care fac referire la oricare dintre drepturile copilului
prevazute de prezenta lege se realizeaza obligatoriu cu avizul Autoritatii Nationale pentru Protectia
Drepturilor Copilului.
Art. 148
(1) Prezenta lege intra in vigoare la 1 ianuarie 2005, cu exceptia prevederilor art. 17 alin. (2), art. 19
alin. (3), art. 84 alin. (2), art. 104 alin. (2), art. 105 alin. (5), art. 107 alin. (2) si art. 117, care intra in
vigoare la 3 zile de la data publicarii prezentei legi in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.
(2) Procedura de intoarcere a copiilor in tara, de identificare a parintilor sau altor reprezentanti
legali ai copiilor, modul de avansare a cheltuielilor ocazionate de intoarcerea in tara a acestora,
precum si serviciile de protectie speciala, publice sau private, competente sa asigure protectia in
regim de urgenta a copiilor aflati in strainatate, care, din orice motive, nu sunt insotiti de parinti sau
de un alt reprezentant legal ori nu se gasesc sub supravegherea legala a unor persoane din
strainatate, prevazuta la art. 19 alin. (3), se elaboreaza de catre Autoritatea Nationala pentru
Protectia Copilului si Adoptie.
(3) Organizarea si metodologia de functionare a comisiei pentru protectia copilului, prevazuta la art.
104 alin. (2), se elaboreaza de catre Autoritatea Nationala pentru Protectia Copilului si Adoptie.
(4) Regulamentul-cadru pentru organizarea si functionarea serviciilor prevazute la art. 107 alin. (2)
se elaboreaza de catre Autoritatea Nationala pentru Protectia Copilului si Adoptie.
(5) Conditiile si procedura de acordare, retragere, anulare sau suspendare a licentei prevazute la art.
115, precum si conditiile si procedura de efectuare a inspectiilor prevazute la art. 116 se elaboreaza
de catre Autoritatea Nationala pentru Protectia Copilului si Adoptie.
(6) Procedura referitoare la exercitarea dreptului copilului ai carui parinti locuiesc in state diferite
de a intretine relatii personale si contacte directe cu acestia, prevazuta la art. 17 alin. (2), se
elaboreaza de catre Autoritatea Nationala pentru Protectia Copilului si Adoptie impreuna cu
Ministerul Afacerilor Externe.
(7) Tipurile de servicii specializate, prevazute la art. 84 alin. (2), ce se asigura pe toata durata
aplicarii masurilor destinate copilului care savarseste fapte penale si nu raspunde penal, pentru a-i
asista pe copii in procesul de reintegrare in societate, precum si standardele referitoare la
modalitatea de asigurare a acestor servicii se elaboreaza de catre Autoritatea Nationala pentru
Protectia Copilului si Adoptie in colaborare cu Ministerul Justitiei.
(8) Atributiile si Regulamentul-cadru de organizare si functionare a directiei generale de asistenta
sociala si protectia copilului, prevazute la art. 105 alin. (5), se elaboreaza de catre Ministerul
Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei.
Aceasta lege a fost adoptata de Parlamentul Romaniei, cu respectarea prevederilor art. 75 si ale art.
76 alin. (1) din Constitutia Romaniei, republicata.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA), instituţie
publică aflată în subordinea Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor
Vârstnice, a finalizat strategia naţională pentru protecţia şi promovarea drepturilor copilului 2014-
2020, precum şi planul operaţional de implementare pentru perioada 2014-2016, care au ca scop
dezvoltarea, bunăstarea şi accesul universal la servicii al copilului, cu implicarea mai multor
instituţii şi autorităţi ale statului, informează un comunicat de presă al Ministerului Muncii.
Aşa cum se precizează într-un articol publicat de dcnews.ro, Strategia urmăreşte, pe de o parte,
continuarea măsurilor din domeniul protecţiei copiilor începute anterior, iar pe de alta, stabileşte
câteva noi direcţii de acţiune, în scopul de a reduce diferenţele în ceea ce priveşte accesul copiilor la
servicii de educaţie şi sănătate, concomitent cu creşterea calităţii acestora. În ideea ca ceea ce este
stipulat în documentul cu pricina, să nu rămână prea mult timp doar la nivelul unor pagini scrise şi
prea greu de aplicat…
Specialiştii spun că sunt vizaţi în special copiii din zonele sărace, cei din mediul rural, copiii romi,
cei cu dizabilităţi şi copiii din sistemul de protecţie a copilului consumatori de droguri, copiii aflaţi
în conflict cu legea, copiii străzii, cei care au părinţi plecaţi la muncă în străinătate (din rândul
cărora apar tot mai multe tentative de suicid, unele, finalizate, din nefericire!), dar şi adolescenţii.
Astfel, existenţa unui serviciu public de asistenţă socială (în termeni reali !!!) în fiecare comună,
oraş sau municipiu, creşterea gradului de implicare a comunităţii şi dezvoltarea competenţelor
parentale ale părinţilor, respectarea drepturilor copiilor aflaţi în situaţii vulnerabile, prevenirea şi
combaterea oricărei forme de violenţă asupra acestora - în familie, în şcoală sau în comunitate, dar
şi încurajarea participării copiilor la luarea deciziilor care îi privesc sunt rezultatele pe termen
mediu şi lung propuse de ANPDCA.
Ministrul Rovana Plumb: Este necesar să acordăm sprijin celor care nu îl au. Doar
declaraţii???
"Copiii, fie că provin din grupuri vulnerabile, fie că sunt din medii care nu le favorizează
dezvoltarea ori din familii care îi neglijează tocmai atunci când au nevoie de atenție, trebuie să
beneficieze de un tratament egal. Ne dorim să avem copii sănătoși, bine educați și iubiți, care să-și
respecte părinții. Este necesar să le acordăm sprijin celor care nu îl au, dar și toată afecțiunea și grija
noastră responsabilă. Despre asta este vorba în această strategie. Sunt convinsă că rezultatele ei se
vor vedea cât mai curând în societatea românească", declara ministrul Muncii, Familiei, Protecţiei
Sociale şi Persoanelor Vârstnice, Rovana Plumb, referitor la importanţa acestei strategii.
La rândul său, președintele ANPDCA, doamna Gabriela Coman, spune că "Pentru realizarea
obiectivelor propuse este nevoie ca domeniul asistenței sociale să se transforme dintr-un sistem
pasiv, centrat pe individ, într-unul proactiv, centrat pe copil şi familie, prin creşterea gradului de
securitate socială. În acest sens, vom introduce un pachet minim de servicii integrate pentru copiii
din zonele sărace."
Ne sperie sau nu?
Demn de luat în seamă sunt câteva repere: în România, pe fondul scăderii natalității, ponderea
copiilor în totalul populației a scăzut de la 28.6%, în 1990, la 18.9%, în 2008 și la 18.2%, în 2012.
Statisticile arată, însă, că marea majoritate a acestora trăiesc împreună cu familia, astfel că, la
sfârşitul anului 2012, doar aproximativ 1.6% se aflau în sistemul de protecție specială. Totuşi, În
primele luni ale anului 2014, în Romania (despre care chiar şi străinii spun că este o ţară „cu instinct
matern amputat!”) au fost părăsiți aproximativ 900 copii.
De-a lungul timpului, o mare parte din măsurile luate pentru protecția copilului au fost dedicate
prevenirii separării copilului de familie şi reducerii numărului celor aflaţi în instituţii, prin
identificarea unor alternative de protecţie de tip familial. Până în acest moment, numărul copiilor
din sistemul de protecție specială a scăzut cu 12%, de la aprox. 71.500 copii, la finalul anului 2008,
la aproape 59.000, la sfârşitul anului 2014.
Cifre îngrijorătoare vin şi dinspre sectorul abandonului şcolar (cauzat, şi el, de tarele sociale!):
Circa 183.000 de tineri în anul şcolar 2010 -2011 şi 174.000 în 2011-2012 au renunţat să meargă la
liceu. Ceva mai mult decât populaţia oraşului Bacău. Sau, altfel spus, 19% dintre tinerii care au
vârsta potrivită pentru a merge la liceu renunţă să mai meargă la cursuri.