Partea a doua

Probleme specifice de teoria şi practica

traducerii
 Capitolul I
Texte, traduceri, echivalenţe. Tipologii

1. Tipologia textelor şi strategiile de traducere

Pentru a putea stabili tipurile de text, cercetătorii pornesc de la

textualitate, adică de la ansamblul de caracteristici esenţiale pentru
atribuirea statutului de text: coeziunea (legătura dintre propoziţii), coerenţa
(legătura dintre afirmaţii), intenţionalitatea (emiţătorului, orator, vorbitor,
scriitor), gradul de acceptabilitate (modul în care reacţionează receptorul),
caracterul informativ (ceea ce propune textul), relevanţa (scopul enunţării
textului), intertextualitatea (similitudinile cu alte texte).
Textul nu este o simplă acumulare de fraze, ci o unitate logică
determinată şi de limitele articulării sale: introducere, cuprins, concluzii;
este manifestarea materială, concretă a actului de comunicare realizat într-
o situaţie dată, în care un locutor (emiţător) dat produce (emite) un act de
vorbire. Elementele componente ale textului sunt astfel îmbinate încât să-i
asigure o structură proprie susţinută şi de îmbinarea sintactică a frazelor
(Adam, 1999, Genette, 1999). Textul are o anumită funcţie pragmatică, o
forţă ilocuţionară, care depinde de intenţia comunicativă a emiţătorului, a
autorului (de a povesti, de a explica, de a apăra un punct de vedere şi de a-l
argumenta, de a propune o acţiune, de a determina o reacţie/un
răspuns/efect etc.) şi care depinde de contextul de comunicare.
Adesea, un text prezintă mai multe trăsături, putând îndeplini mai multe
funcţii. Deoarece raportul dintre ideile vehiculate în text nu este liniar,
structura sa profundă permite reperarea trăsăturilor pertinente şi
predominante care îl caracterizează şi îl individualizează: la nivel sintactic,
coeziunea (recurenţa, paralelismul, parafraza, elipsa, joncţiunea, aspectul,
intonaţia etc.), la nivel semantic, coerenţa (coreferenţialitatea, semnificaţia
etc., Ducrot, Schaeffer, 1996: 384-385, Bidu-Vrânceanu ş.a., 2001: 536-537).
Clasificarea textelor se poate face în funcţie de domeniu (text
administrativ, juridic, comercial, ştiinţific etc.), de gen (raport, prefaţă,
manual, roman, nuvelă etc.), de finalitate (text argumentativ, explicativ,
descriptiv, narativ etc.) sau combinând mai multe criterii, de exemplu
finalitatea TS şi funcţionalitatea lui în LŢ (cf. Skopostheorie, Reiss şi
Vermeer, 1984):

Mais il ne faut confondre le texte ni avec le mode de diffusion unilatéral quřest

lřimprimerie, ni avec le support statique quřest le papier, ni avec une
structure linéaire et fermée des messages. La culture du texte, avec ce quřelle
implique de différé dans lřexpression, de distance critique dans
lřinterprétation et de renvois serrés au sein dřun univers sémantique
dřintertextualité, est, au contraire, appelée à un immense développement
dans le nouvel espace de communication des réseaux numériques. Loin
dřanéantir le texte, la virtualisation semble le faire coïncider à son essence
 soudain dévoilée (P. Lévy, Quřest-ce que le virtuel ?, Paris, La Découverte, coll.
"Essais", 1988 :48).

Ne oprim succint, în cele ce urmează, asupra caracteristicilor textelor

argumentativ, explicativ-infornmativ, descriptiv şi narativ. Textul
argumentativ încearcă să orienteze gândirea/comportamentul receptorului
prin propunerea unei noi teze care înlocuieşte o teză anterior admisă, pe
baza unui circuit argumentativ. Scopul acestui tip de text este de a convinge
cititorul, de a-l face să creadă. Forţa ilocuţionară şi, mai ales, funcţia
conativă—persuasivă/retorică— caracterizează textul argumentativ prin
orientarea enunţului către destinatar. Axat pe o anumită luare de poziţie,
vehiculează un vocabular apreciativ, dar prezintă o mai mare flexibilitate în
privinţa regimului temporal şi se regăseşte în articole de ziar şi politice,
povestiri filozofice, satire, pamflete, polemici, reclamaţii şi cereri, în unele
texte publicitare, precum şi în unele texte literare sau filozofice (Pascal,
Bossuet, Montesquieu, Voltaire, Rousseau). Indicii de enunţare sunt foarte
importanţi (Cine vorbeşte? Cui ?), ca şi folosirea exemplelor sau a
întrebărilor retorice, a modalizatorilor de certitudine şi de evaluare (de
exemplu: se crede că, se ştie că, se apreciază că, se estimează că, cu
lexicalizările aferente de tipul (de-)sigur că, negreşit că etc. Amploarea
ritmică a frazelor, forţa imaginilor şi a contrastelor, aspectul de pledoarie
destinată unui public ce urmează a fi convins prin folosirea imperativelor,
vocativelor, persoanei a doua a pronumelor şi a verbelor, intonaţiei,
exclamative/interogative, întrebărilor oratorice trezesc în cititor spiritul
critic sau emoţia receptării mesajului. Mai mult decât în cazul altor tipuri de
text, acesta ridică numeroase probleme traducătorului prin atenţia exclusivă
acordată echivalenţei de efect/reacţie/răspuns din partea
destinatarului/cititorului-ţintă.
În general, în orice tip de text se vehiculează o informaţiem dar textul
explicativ sau informativ transmite informaţii, expune obiectiv în scopul
realizării analizei şi sintezei reprezentaţiilor conceptuale. Este caracterizat
de prezenţa prezentului sau a imperfectului şi întâlnit în discursuri didactice,
manuale şcolare, articole de vulgarizare, dicţionare şi articole de dicţionare
şi de enciclopedii, dar şi literatura erudită a secolului al XVII-lea etc. Efortul
de a fi obiectiv este evident, remarcându-se registrul didactic. Funcţia
referenţială a limbajului —denotativă sau informativă care trimite la context,
la referent (v. Bühler, Jakobson)— este predominantă în enunţurile neutru-
informative (date obiective, cifre, definiţii), autorul încearcă să explice
obiectiv şi impersonal fenomenele (folosirea pronumelor la persoana a 3-a,
vocabular tehnic etc.). Cititorul poate dovedi un interes documentar, dar va
trebui să selecteze pasajele în care subiectivitatea autorului este manifestă.
Aceste nuanţe argumentative fac din textul explicativ un text interesant şi
din punct de vedere literar.
Textul descriptiv, întâlnit în literatură, în romane (Balzac, Zola), poeme
în proză sau în versuri, texte documentare, publicitate, ghid turistic, catalog
de vânzări, anunţuri etc., se caracterizează prin prezenţa verbelor —din
punct de vedere semantic— de percepţie şi a indicatorilor spaţiali, a verbelor
de stare şi de mişcare, folosirea imperfectului, a metaforelor şi a sensurilor
figurate. Acţiunea nu se derulează în timp, descrierea, organizându-se în
jurul un câmp lexical. Descrierea poate interveni şi în cursul unei naraţiuni
după care aceasta îşi poate continua cursul. Registrul —non-tehnic, din
punct de vedere al discursului, şi specific limbii scrise, din punct de vedere
al mijloacelor şi modului— poate fi contemplativ, liric (în armonie cu starea
sufletească), critic sau satiric (portrete), realist (cu funcţie narativă netă) sau
poetic. Focalizarea determină o descriere obiectivă (documentară) sau
subiectivă, prezenţa naratorului fiind implicită sau explicită. Cititorul poate
demonstra un interes documentar, poate avea o perspectivă strict estetică
asupra textului sau un interes legat de derularea naraţiunii.
În naraţie se disting trei instanţe: emiţătorul —povestitor, autor sau, rar,
personaj—, mesajul—textul, discursul, narativ şi destinatarul—ascultător
sau cititor. Cea de-a doua instanţă, textul narativ (romane precum cele ale
lui Flaubert, Stendhal, Claude Simon, nuvelă, poveste, povestire— istorică,
politică—, benzi desenate, reportaj, jurnal intim, memorii, epopee etc.) este
caracterizat de prezenţa perfectului simplu, a prezentului istoric şi a
imperfectului; redă fapte reale sau imaginare derulate într-o anumită
perioadă în care se trece de la o stare iniţială la o stare finală printr-un proces
de transformare. Gradele de focalizare situează naratorul şi nivelul lui de
percepere a evenimentelor. Astfel, focalizarea de gradul zero indică
naratorul omniscient, focalizarea internă arată că naraţiunea se limitează la
punctul de vedere al unui personaj, focalizarea externă transformă naratorul
întrun martor indiferent şi ignorant. Aceste perspective asupra
evenimentelor presupun că personajele sunt judecate implicit sau explicit de
către narator. Prin urmare, participarea cititorului la acţiune variază în
funcţie de registrul comic, fantastic, realist sau patetic: nerăbdare,
identificare cu personajele etc., dar şi de alternarea stilurilor direct, indirect,
indirect-liber. Funcţia narativă specifică îşi asumă elementele organizatoare
ale discursului—inter relaţiile dintre factorii constitutivi ai naraţiei—şi
gestionează totodată raporturile marcate formal dintre narator şi receptorul
enunţului narativ.
Identificarea tipului de text în care se înscrie TS nu echivalează cu
stabilirea tipului de text ţintă. Aşa cum vom vedea, aceasta este influenţată
de factori diverşi.
Prin conceptul de finalitate se desemnează scopul care a stat la baza
producerii unui text, discurs, enunţ sursă. Întrucât un text poate avea o
finalitate (text informativ) sau mai multe (text argumentativ), traducătorul
îşi fixează obiectivele în strânsă legătură cu aspectul predominant în text (A.
Hurtado Albir, 1990: 212-219). În practica redactării şi receptării, în general,
şi în practica traducerii, în special, problematica stabilirii finalităţii unui text
decurge din stabilirea relaţiei dintre situaţia de comunicare (sursă) şi
situaţia de receptare (ţintă), de identificarea intenţiei de comunicare a
autorului, de forţa sa ilocuţionară. În traducerea textelor neliterare, accentul
cade adesea pe înţelegerea TŢ de către cititorul-ţintă, traducătorul fiind
nevoit să distingă între finalităţile reale şi finalităţile false, privilegiindu-le,
cel puţin teoretic, pe primele, optând adesea pentru o strategie comunicativă
de traducere.
Intenţionalitatea modifică puţin datele problemei de traducere.
Noţiunea, care se referă la emiţător, întâi la autor, apoi la traducător, ca
emiţătorul de gradul doi, se află în relaţie de complementaritate, de
reciprocitate cu noţiunea de acceptabilitate şi presupune că un text coeziv şi
coerent trebuie creat în mod intenţionat pentru a putea fi utilizat în procesul
interactiv al comunicării. În lingvistica aplicată, acceptabilitatea depinde de
diverşi factori dintre care cel mai important este cel gramatical. Există
diferite grade de acceptabilitate a unui text sau a unui enunţ. În traducere,
acceptabilitatea TŢ este determinată de gramaticalitatea acestuia, de
restituirea integrală a denotaţiilor TS în limba ţintă —la nivel semantic— de
inteligibilitatea TŢ care trebuie să se situeze, din punct de vedere estetic,
între calitatea adaptării şi calitatea traducerii. Acceptabilitatea şi
intenţionalitatea inferează atunci când scopul TŢ este lejer modificat faţă de
scopul pentru care a fost conceput TS (un discurs politic poate deveni un
text explicativ/informativ în LŢ, cf. teoriei Skopos-ului, TŢ devine
independent ca finalitate de TS):
Katharina Reiss crede că o tipologie a textelor fundamentată pe
variabilele de formă, conţinut şi finalitate ar permite o critică obiectivă şi
constructivă a traducerilor (2001: 31-32) precum şi o evaluare judicioasă
bazată pe confruntarea TS cu TŢ şi justificată de criterii adecvate: analizarea
TS în vederea determinării genului, domeniului căruia îi aparţine şi
identificării finalităţii. Această metodă de evaluare este, după Reiss,
aplicabilă oricărui de tip de text, literar sau neliterar 1 . Critica clasificării
bipartite continuă cu aceea a clasificărilor tripartite, prea simpliste sau ale
căror criterii variază de la o categorie la alta ori generalizează ori exclud alte
tipuri limitându-se doar la textele literare; textele filosofice şi textele tehnice
şi ştiinţifice. În aceeaşi situaţie se află şi clasificarea propusă de Fedorov:
1) texte de actualitate (documentare, comerciale, administrative,
ştiinţifice); 2) texte sociologice şi politice (textele marxiste,
editorialele, discursurile) 3) textele literare (Fedorov, citat de
Reiss, 2002: 35).
Nici cele şapte grupuri de texte propuse de Mounin (1976, 161-171) nu
corespund exigenţelor specifice traducerii, clasificarea se dovedeşte
eterogenă şi insuficientă determinării tipului de text (Reiss, 2002: 39, 41).
Clasificarea propusă de Mounin este realizată pe grupuri de texte, nu pe
tipuri de texte şi cuprinde:

1 Reiss critică dihotomia literar-neliterar, prea generală şi învechită, preluată de la

Schleirmacher şi promovată de Antoine Berman. Cele două mari categorii cunosc multe
subdiviziuni, într-adevăr. Chiar F.D.E. Schleirmacher menţionează implicit trei categorii
atunci când afirmă că:
nu toate discursurile sunt în aceeaşi măsură obiect al artei interpretării. Unele
nu au pentru aceasta nici o valoare, altele au o valoare absolută; cele mai multe
se situează între aceste două extreme (2001: 29, traducere de Nicolae Râmbu).
 1) textele religioase, în funcţie de conţinut
2) textele literare, în funcţie de limbă,
3) poemele, în funcţie de formă
4) literatura pentru copii, în funcţie de public-ţintă
5) piesele de teatru, în funcţie de suportul de difuzare 6) filmele, în
funcţie de constrângeri tehnice 7) texte tehnice, în funcţie conţinut.
Se observă că grupurile 5 şi 6 se înscriu în cel de-al patrulea tip de text
identificat de Reiss.
Reiss (2002: 42, 44) stabileşte o tipologie pe trei niveluri cu mai multe
subniveluri, pornind de la marea varietate de forme textuale variabile după
conţinut, obiectiv/scop şi formă care dau naştere unei alte varietăţi,
justificate în aceste condiţii, de forme ale traducerii. Caracterul
predominant al conţinutului nu exclude importanţa formei, observă Reiss,
şi nici cel esenţialmente formal nu anihilează conţinutul. Forma şi
conţinutul sunt indisociabile, dar relevanţa lor este variabilă.
Tipologia pe care o stabileşte Reiss îşi păstrează încă gradul de
aplicabilitate parţială:
1) texte informative, cu caracter neutru, centrate pe obiect/referent,
traducerea lor concentrându-se pe conţinut şi pe funcţia simbolică a
actului de comunicare. În categoria textelor explicative/informative,
Reiss situează următoarele genuri: ştirile din ziare, editorialul,
reportajul, corespondenţa comercială, instrucţiunile de folosire,
documentele, actele oficiale, lucrările didactice, monografiile,
rapoartele, tratatele, textele aparţinând domeniilor ştiinţelor umane,
matematice, tehnice (2002: 44);
2) texte expresive, centrate pe formă şi autor/emiţător (poemele, de
exemplu), traducerea vizând restituirea în egală măsură a formei şi a
conţinutului, şi funcţia simptomatică (exprimarea unei stări sau a
unei proprietăţi a emiţătorului/autorului);
3) texte apelative sau operaţionale, centrate pe destinatar/receptor, cu
funcţie dominant apelativă (propaganda, anunţ publicitar etc.),
traducerea fiind preocupată de obţinerea echivalenţei de efect
extralingvistic.
Un al 4-lea tip de text este cel scripto-sonor (2002: 44), textul „fixat‖ în
scris, dar care este destinat receptării orale.
Ulterior, celor trei funcţii –de reprezentare sau referenţială (1), expresivă
sau emotivă (2) şi de interogare sau conativă (3), preluate de la Bühler
(Sprachtheorie, Iena, 1934, capitolele 2 şi 4) şi Jakobson (Essais de
linguistique…, 1963, capitolul 11), Reiss le adaugă funcţiile poetică,
metalingvistică şi fatică, iar Dupriez, funcţia situaţională (1980: 182-183).
Ladmiral (1979: 14) contestă precedenta tipologie a textelor şi propune
revenirea la o tipologizare pe două planuri, literar şi neliterar. În categoria
textelor literare include toate textele aparţinând ştiinţelor limbajului şi în
categoria textelor tehnice înscrie toate celelalte texte aparţinând altor
domenii decât cel menţionat mai sus, juridic, ştiinţific etc. El examinează
(1981) textele expresive şi apelative (conative) ca texte complementare şi
beneficiare ale unei strategii de comunicare globală.
Dar orice enunţ este orientat în trei direcţii, având o funcţie informativă
(Reiss) sau referenţială (Jakobson), adică un conţinut comunicat; o funcţie
apelativă, operativă (Reiss) sau o funcţie conativă (Jakobson), adică un
destinatar; o funcţie expresivă (Reiss) sau o funcţie emotivă (Jakobson),
adică un emiţător/locutor. Prima funcţie —de reprezentare (Bühler),
informativă (Reiss) sau referenţială (Jakobson)— este funcţia centrală,
prezentă în orice mesaj în orice text. Celelalte două (expresivă şi conativă)
variază, pot fi prezente simultan, în proporţii variabile sau doar câte una.
Cercetătorii au observat (Jakobson, Reiss, funcţionaliştii) că funcţiile unui
text pot fi complementare, traducătorului revenindu-i rolul de a găsi
echilibrul între funcţiile simbolică, simptomatică şi signaletică ale mesajului.
Prin urmare fiecare text conţine în structura sa, delimitabilă formal —prin
unităţi textuale de toate tipurile, de la cele fonematice la cele parafrastice—
şi organizabilă tematic, unele secţiuni, fragmente, părţi care pot fi traduse
semantic, altele revendicând o traducere comunicativă (Newmark, 1983: 4).
Complexitatea operaţiei de traducere, elaborată pe mai multe planuri,
face ca teoria traducerii să nu se înscrie într-o teorie lineară, cum ar fi aceea
derivată din lingvistica contrastivă. Traducătorul are în vedere atât modurile
de combinare a unităţilor limbilor —adică sintaxa limbilor în relaţie de
traducere—, cât şi relaţiile dintre cuvinte, sintagme, fraze şi obiectele lumii
—adică semantica lor—, precum şi relaţiile dintre semne şi utilizatori —
pragmatica. Or studierea traducerii solicită o îmbinare a mai multor
informaţii lingvistice—centrate pe unitatea frastică şi semnificaţia ei— şi
extralingvistice —care, într-un context extralingvistic dat, exploatează
semnificaţia aptă să producă sensul enunţului sau să ducă la sensul
enunţului prin aprecierea forţei ilocuţionare şi a intenţiei de comunicare a
emiţătorului.
Aşadar orice text poate fi rezumat, contractat, redus, restrâns, sintetizat.
Rezumarea este o activitate practicată cotidian şi constă în ierarhizarea
informaţiei, eliminarea redundanţelor până la „scheletul‖ planului
compoziţional al sensului, dezvoltat şi dezambiguizat prin raportare la
efectele contextuale, la referenţi şi la forţa ilocuţionară. Potrivit teoriei
informaţiei, interpretările unui text sunt cu atât mai multe, cu cât densitatea
textului este mai mare. Apoi, cu cât redundanţa temelor este mai scăzută —
adică un număr mic de semne comunică o mare cantitate de informaţii—, cu
atât evantaiul interpretărilor este mai amplu (de exemplu, în poezie, în
filosofie), traducătorul trebuind să filtreze cu grijă soluţiile de traducere ce i
se oferă. Spre deosebire de un text redundant, foarte explicit, în care
unităţile lingvistice sunt previzibile, iar soluţiile de traducere limitate.
Cu toate că traducătorul lucrează „cu textul‖ , activitatea devine posibilă
doar prin constantă referire la extralingvistic şi la structura logică a
microstructurilor care alcătuiesc macrostructura sintactică şi
macrostructura semantică a textului. Parafrazând exemplul lui Newmark,
unitatea Preşedintele României nu are un echivalent unic în franceză, le
Président de la Roumanie, ci echivalente posibile în funcţie de referentul
extralingvistic, de context şi de macrostructură: Le Président roumain,
Traian Băsescu, Băsescu, Monsieur le Président. Echivalenţa se alege şi ea
în funcţie de anumiţi factori: natura textului, situaţia de comunicare, natura
contextului traducerii, tipul de discurs care condiţionează, la rândul lui,
alegerea vocabularului ş.a.m.d.2
S-a atras atenţia, în nenumărate rânduri, asupra complementarităţii
funcţiilor unui text, asupra impurităţii funcţiei predominante a textului. În
traducere, tipologia textelor operaţională pentru traducător distinge 1)
obiectul textului (care duce la clasificări după domeniu: traducere
economică, traducere politică, traducere juridică etc.), 2) funcţiile textului şi
3) mijloacele de exprimare folosite în text pentru a enunţa un mesaj,
mijloace strâns legate de intenţiile de comunicare. Aspectul referenţial nu
este un criteriu foarte sigur pentru clasificarea textelor (Larose, 1989).
Insuficienţa lui fusese remarcată şi de Reiss (1972), care îşi stabilea tipologia
textelor după formă, conţinut şi finalitate (v. infra), motiv pentru care
împreună cu Vermeer (1984) introduce noţiunea de Skopos (< gr. sg. skopos,
pl. Skopoi, „scop‖ sau „obiectiv‖ ), inspirându-se din teoria acţiunii de
traducere (translatorisches Handeln). Conform acestei teorii, orice acţiune
are un scop. Tot aşa şi traducerea. Procesul de traducere este o acţiune şi
trebuie să aibă un scop. Acţiunea de traducere generează un text, numit de
Vermeer translatum. Vermeer întrebuinţează termenul de skopos pentru a
desemna scopul textului ţintă, translatum, şi al acţiunii de traducere. Dacă
în teoria lui Reiss, scopul TS şi al TŢ era identic, de unde şi limitele teoriei şi
modelului, în teoria lui Vermeer scopul TS şi scopul TŢ sunt independente
sau pot fi independente, deoarece două acţiuni diferite —creaţia şi
traducerea— le generează.

2. Tipologia traducerilor
Tipologia textelor se află în corelaţie cu tipologia traducerilor. Pentru
îndeplinirea misiunii, traducătorul decide strategia de traducere apropriată
TS. Calitatea TS este condiţia primordială pentru a asigura calitatea

2 În altă situaţie de comunicare şi în alt context extralingvistic, Băsescu ar fi putut fi desemnat prin
Ministrul Transporturilor sau prin sintagma Primarul capitalei, iar referentul
Preşedintelui României ar fi putut fi Ion Iliescu ori Emil Constantinescu. Funcţia numelui
propriu nu mai este strict denotativă, numele propriu este identificat cu funcţia
administrativă deţinută de cel desemnat. Un alt exemplu, structura gramaticală relativă
care este poate fi tradusă în franceză, după context, variabil şi nu reprezintă o problemă de
traducere, nici măcar o dificultate, procedeele de corespondenţă sau echivalenţă lingvistică
fiind transparente. În contextul noilor alegeri municipale, pentru desemnarea primarului
capitalei, PSD a propus drept candidat, pe Marian Vanghelie. Cum? Care este?! Primar la
capitală?! Nu este o greşeală cauzată de confundarea pronumelor interogativ şi relativ.
Structura relativă care este a devenit supranumele susnumitului candidat, o marcă
sociolectală care oferă informaţii suficiente despre categoria socială căreia îi aparţine şi pe
care o reprezintă numitul, despre şcolarizarea delicată căreia i-a fost supus. Pentru a
traduce, cunoaşterea situaţiei de comunicare şi a contextului extralingvistic este esenţială
(v. infra pied noir).
traducerii, dependentă de rigoarea redactării în LS, de coerenţa şi de
omogenitatea terminologică a TS. Dintre parametrii de calitate menţionăm:
precizia semantică, precizia temporală, coerenţa logică, omogeneitatea,
descrierea textuală, actualizarea limbii (eventuala traducere internă), data
apariţiei TS, data la care s-a efectuat traducerea internă, parametrii
utilizatorului etc. după hătărârea strategiei, tradcuătorul legitimează
obiectivele TŢ3, precum şi tipul de traducere (=rezultat) obţinut. De aceea
ansamblul de elemente non lingvistice specifice contextului în care a fost
produs enunţul sursă, denumit situaţie de comunicare sau situaţie sursă
(SS) este esenţial. În etapa de reformulare a sensului vehiculat de enunţul
sursă, traducătorul reconstituie mental SS, în care sunt activate elementele
care condiţionează construirea sensului, se raportează la realitatea evocată
astfel încât să o redea în consecinţă, răspunzând condiţiilor de receptare,
deci de producere a unui sens în situaţia de receptare/de traducere sau ţintă
(SŢ). În etapa de interpretare, traducătorul reconstituie mental situaţia
enunţului, se raportează la realitatea evocată de enunţurile TS.
Tipologia traducerilor se poate realiza în funcţie de cod, proces şi rezultat.
I.a. În funcţie de cod, R Jakobson (1963: 79); identifică următoarele
tipuri de traduceri:
• traducerea intralinguală (în interiorul unei limbi date constând în
interpretarea semnelor lingvistice prin intermediul altor semne care
aparţin aceleiaşi limbi)
• traducerea interlinguală sau traducerea propriu-zisă (constă în
interpretarea semnelor lingvistice date într-o limbă a cu ajutorul unei
alte limbi b) şi
• traducerea intersemiotică (traducere mecanică bazată pe
interpretarea semnelor lingvistice cu ajutorul sistemelor de semne
non-lingvistice; I.b. Tot în funcţie de cod, ca transfer intra- şi
interlingual reţinem:
• traducerea internă (reactualizare a codului de la o epocă la alta în
interiorul aceleiaşi limbi), iar ca transfer interlingual,
• traducerea externă (între două limbi),

3 Textul obţinut în urma procesului de traducere. Produs finit al operaţiei de

traducere, denumit şi text tradus sau versiune, textul ţintă sau traducerea este
redactat în conformitate cu normele de redactare specifice limbii ţintă. Pentru
a asigura calitatea TŢ, traducătorul privilegiază sursa, finalitatea, forma şi
destinatarul. În ceea ce priveşte traducerea textelor pragmatice, codul unei
bune traduceri va privilegia întotdeauna utilitatea (funcţie a finalităţii)
fidelităţii. Un TŢ bine tradus înseamnă, în cazul traducerii textelor neliterare,
un text în care adaptarea s-a realizat în funcţie de cerinţele şi aşteptările
cititorului. Parametrii de calitate sunt identici cu cei menţionaţi mai sus pentru
TS.
 • traducerea indirectă sau prin intermediar (se traduce din limba a,
rară, exotică sau foarte puţin cunoscută, în limba b prin intermediul
unei limbi c în care există deja traducerea textului supus
(re-)traducerii, traducere după traducere).
În cazul traducerii interne, istoricitatea este esenţială. Acest concept
desemnează un aspect al fidelităţii textelor vechi (Hurtado Albir, 1990: 149-
175). Pentru traducerea şi evaluarea lor, traducătorul şi traductologul
studiază traducerea internă (actualizarea TS în LS contemporană) şi
examinează intenţia culturii sursă, care a determinat producerea TS, adică
gusturile estetice ale epocii autorului, tabuurile şi principiile ideologice
specifice etc. Traducerea externă, care valorifică o traducere internă, nu se
va limita doar la starea limbii contemporane traducătorului, se va raporta şi
la o serie de elemente de ordin extralingvistic, reprezintând tot atâtea
constrângeri în alegerea strategiei celei mai adecvate pentru restituirea TS
în LŢ
Clasificările traducerilor ca proces şi rezultat se suprapun, se
completează (I.a.). În funcţie de rezultatul procesului de traducere, de
aprecierea produsului finit, se disting următoarele tipuri de traduceri:
traducere-adaptare, traducere comentată, traducere erudită, filologică,
traducere liberă, traducere profesională cu următoarele sub-tipuri:
traducere signaletică, traducere rezumat, traducere sinoptică, traducere
înregistrată pe casetă audio, deci un suport electronic, traducere integrală
sau selectivă (Hurtado Albir, 1990: 230-231, Gouadec, 1989: 2128).
După cum este respectat TS, deci după criteriul calităţii (I.b.), se
poate vorbi despre traducere fidelă sau traducere infidelă, traducere
completă, traducere pertinentă. Calitatea unei traduceri trebuie să respecte,
cel puâin în teorie, cât mai mult posibil, intuiţia presupusă a autorului TS
(se judecă exactitatea TŢ în raport cu fondul) şi a cărei formulare în LŢ este
compatibilă cu normelor de folosire a limbii şi stilisticii acestei limbi (se
judecă calitatea legată de formă). Criteriile de fidelitate variază în funcţie de
strategiile de traducere (liberă, literală, semantică, comunicativă etc.) şi
după domeniul, genurile şi funcţiile textelor. Dimensiunile fidelităţii:
subiectivitatea (intenţia autorului), istoricitatea (intenţia culturii),
funcţionalitatea (intenţia cititorului, implicit a traducătorului) produc unor
sub-criterii de clasificare. Fidelitatea (A. Hurtado Albir, 1990: 211, 218),
condiţia de existenţă a traducerii, apreciabilă numai prin raportare la
original, nu prin comparaţia cu o altă (re)traducere (v. metoda comparativă
cu mai multe TŢ are obiective punctuale), poate avea diferite instanţe:
- Când cititorul ţintă este instanţa supremă, acceptabilitatea
este elementul cheie în stabilirea strategiei de traducere,
materializată într-o traducere comunicativă;
- Când autorul TS deţine rolul esenţial, primează
intenţionalitatea şi rezultă o traducere semantică;
- Când autorul şi cititorul-ţintă. în proporţii variate şi variabile,
îşi dispută alternativ prerogativele de element cheie în procesul
 de emitere–receptare, obţinem, după caz, o traducere comentată,
erudită, cvasi-adaptare ş.a.m.d.
Toate sunt dependente modul în care traducătorii decupează realitatea
extralingvistică şi o recodează în LŢ.
Noţiune cheie în reflecţiile asupra traducerii, fidelitatea este proteiformă,
îmbracă formule şi accepţiuni diversificate (Mounin, 1955, Zuber, 1995):
fidelitate faţă de autor/de text, fidelitate faţă de LS, dar şi faţă de LŢ, faţă de
destinatarul traducerii 4 şi epoca de creaţie, fidelitate faţă de intenţia
autorului etc. Orice ierarhizare a priorităţilor se dovedeşte a fi aleatorie.
Traducerea este ceea ce vrea traducătorul ca ea să fie.
Analiza oscilaţiilor între traducerea sensului şi traducerea literei
reliefează pluralitatea formelor pe care le îmbracă fidelitatea. Victimă a
canoanelor estetice şi literare ale timpului său, traducătorul şi traducerea
trec prin distrugere pentru a găsi salvarea intenţiei autorului într-o altă
limbă. Fidelitatea trebuie judecată atât în funcţie de finalitatea TS, cât şi de
finalitatea pe care traducătorul o atribuie TŢ, în urma constrângerilor de
diverse tipuri care acţionează asupra lui (Gile, 1982: 34-36). În funcţie de
finalitatea atribuită, se aleg strategia şi procedeele de traducere pertinente
atingerii obiectivului: respectarea fidelităţii declarate uneia sau alteia dintre
instanţele menţionate mai sus.
Tot în funcţie de rezultat/proces, după prioritatea acordată autorului sau
cititorului-ţintă, sunt recunoscute traducerea semantică şi traducerea
comunicativă, realizate prin echivalenţă formală, literală au lingvistică,
respectiv prin echivalenţă dinamică, funcţională.
Pentru a obţine o traducere este însă necesar să se parcurgă mai multe
etape de pre-traducere: analiza textuală, analiza discursului şi analiza
justificativă. Analiza textuală, etapă necesară a pregătirii traducerii, constă
în analiza textului sursă în vederea stabilirii tipului de text, a finalităţii
acestuia şi a destinatarului prezumtiv (Delisle, 1980, Reiss, 2002). În funcţie
de răspunsurile obţinute, traducătorul îşi stabileşte strategia de traducere şi
procedeele de traducere prin care va transfera intenţia autorului în textul
ţintă, pentru a produce un efect similar asupra destinatarului acestuia (v. şi
Bantaş, 1978: 341-346). Strategiile de traducere au finalităţi distincte şi
corespund funcţiilor pe care traducătorii le atribuie textului tradus (v.
Vermeer, 1984): unele (interpretative sau comunicative, semantice, de
adaptare, etnocentriste sau de naturalizare) insistă mai mult pe noua

4 Comunicativă, etnocentrică (Berman, 1985), anexionistă (Meschonnic, 1978),

naturalizarea sau traducerea *ţintistă (Ladmiral, 1986) caută echivalenţele culturale.
Bazată pe primordialitatea sensului, traducerea etnocentrică apreciază limba traducătoare
ca fiind superioară limbii sursă, tot ceea ce este străin fiind naturalizat, adaptat astfel încât
TS să apară ca fructul limbii ţintă. Cele două principii ale traducerii etnocentrice sunt
corelative: 1) opera străină trebuie tradusă astfel încât cititorul ţintă să nu îşi dea seama că
este o operă străină; 2) traducerea trebuie să fie efectuată astfel încât să creeze impresia că
este ceea ce ar fi scris autorul dacă ar fi ştiut să scrie în LŢ. Prin urmare, traducerea trebuie
să şteargă orice urmă a LS, să nu şocheze prin bizarerii lexicale sau sintactice. Consecinţa
majoră a acestor două principii este transformarea traducerii într-o operaţie în care
intervin masiv metascrierea literaturizată.
situaţie de comunicare, pe raportul dintre emiţător (autor şi traducător) şi
noul destinatar (cititorul în limba ţintă; altele (exotizante sau
documentariste) pun accentul pe situaţia de comunicare sursă, dintre autor
şi receptorul-sursă, iar traducerea păstrează amprenta exoticului, caracterul
specific culturii sursă. Deci, nu atât tipul de text este cel care determină sau
influenţează alegerea strategiei de traducere, ci mai ales funcţia pe care
trebuie să o îndeplinească textul tradus (C. Nord, 1991). Această funcţie a
textului determină alegerea cuvintelor potrivite, a sensului contextual
adecvat, deoarece sensul :

dřune forme linguistique se définit par la totalité de ses emplois, par leurs
distributions et par les types de liaisons qui en résultent (…) La réponse nřest
jamais donnée dřavance. Elle ne peut être fournie que par une étude de
lřensemble des contextes où la forme est susceptible dřapparaître. On nřa pas
le droit de la présumer, positive ou négative, au nom de la vraisemblance (E.
Benveniste, 1993 (1): 290).

Fără context, traducerea este accidentală, se face pe dibuite. Însă, atunci

când situaţia—în sens bloomfieldian, de ansamblu de condiţii care
determină emiterea unui enunţ— este traductibilă, deci restituibilă, apare
aproape firesc şi întrebarea referitoare la legitimitatea unei traduceri
arhaizante, istorice, a temeiului întoarceri artificiale în timp.5

Ce qui est mort est mort, archaïser selon les procédés usuels, cřeût été courir
les périls du style marotique, dont le moindre est dřaccumuler les disparates
(Bédier citat de Horguelin, 1982 : 182).
Există factori externi care pot modifica finalitatea TŢ, independent de
intenţia traducătorului (Hurtado Albir, 1990). Prin analiza discursului,
traducătorul înţelege procesele mecanice care permit descoperirea
organizării semantice a textelor extinse (Ducrot, Schaeffer, 1996: 315, 385)
şi depăşeşte aparenţa formală şi literală a TS, decupându-l atât în elemente
sintagmatice (clase de echivalenţe), în propoziţii logice simple, cât şi în
macrostructuri argumentative, narative etc.
Traducătorul examinează coerenţa textului produs (=TŢ), prin analiza
justificativă sau retraducere (v. infra), verificând totodată dacă frazele scrise
sunt înţelese de comunitatea lingvistică-ţintă căreia îi aparţine şi i se
adresează traducătorul. Aşa se asigură că versiunea sa nu este marcată de
formele şi structurile LS, judecă exactitatea soluţiei alese pentru redarea
sensului enunţului sursă. Controlul lingvistic are ca obiectiv corectarea
eventualelor greşeli reperate în TŢ, astfel încât validarea finală să devină

5 Cui se adresează traducerea în limba oil, folosită în secolul al XIII-lea, traducere pe care
Littré o face Divinei Comedii, chiar dacă Dante încercase să scrie în occitană ? Diacronia
contextului face inutilă o astfel de traducere care dovedeşte erudiţia traducătorului şi
ignoră evoluţia limbii şi a acceptabilităţii cititorilor, oferindu-le torturi agreabile, cum
spunea Rivarol despre traducerea literală pe care abatele Garnier o face operei lui Dante
(citat de Horguelin, 1981: 145).
posibilă. Se urmăreşte forma lingvistică, dar şi ortosintaxa 6 , pertinenţa
redacţională şi traductivă (fidelitatea semantică), verificarea terminologică
şi frazeologică, stilistică şi sociolectală, adecvarea textuală (Delisle, 1980:
82).

6 Chevalier şi Delport desemnează prin ortosintaxă o anumită ordine a cuvintelor,

considerată firească de emiţător. În această ordine de idei, cei doi lingviştii dau ca exemplu
traducerea unui fragment din Flaubert în spaniolă, portugheză şi italiană: Enfin, des poires
parurent, et le verger avait des prunes. Confruntarea traducerilor cu originalul, permite
cercetătorilor să observe că în subconştientul traducătorilor cuvântul verger a fost clar
asociat cu funcţia sa de locativ şi toţi au recurs la o perifrază de genul dans le verger, în
livadă. Altă tendinţă des întâlnită la traducători constă în a opta pentru al doilea termen al
alternanţelor perfect simplu-imperfect, construcţii pasive-construcţii active. Dintre
procedeele pe care traducătorii le aplică involuntar autorii menţionează: adaosul,
suprimările, alunecările de sens, comentariile etc. (Chevalier, Delport, 1995: 108).
 3. Echivalenţa de traducere: definiţie şi tipologie

3. 1. Tipologia echivalenţelor de traducere

Practica definiţiilor demonstrează că acestea variază de la un domeniu la
altul. În matematică, echivalenţa defineşte relaţia simetrică, reflexivă şi
tranzitivă dintre elementele unei mulţimi, în timp ce în logică, desemnează
raportul existent între două enunţuri care sunt adevărate sau false împreună.
În lingvistică, echivalenţa are două sensuri, unul general şi altul specializat.
În sens general, echivalenţa desemnează relaţia de identitate dintre două
unităţi de sens de limbi diferite, având aceeaşi sau aproape aceiaşi denotaţie
şi aceeaşi conotaţie7. Echivalenţa descrie şi rezultatul operaţiei de traducere,
stabilind o relaţie de sinonimie cu termenul traducere literală. În sens
restrâns, echivalenţa defineşte procedeul de traducere care restituie o
expresie fixă din LS printr-o alta din LŢ, diferită, dar corespunzând aceleaşi
realităţi. Echivalenţele se stabilesc între texte care se integrează într-o
cultură, într-o situaţie de comunicare precisă şi care sunt percepute ca
produse ale interacţiunii dintre traducător şi text.
Se disting mai multe tipuri de echivalenţe (Seleskovitch, Lederer, 1993:
25 şi Lederer, 1994: 49-83, J. Delisle, 1993: 28): cognitivă (decurgând din
semantismul textului şi complementele noţionale aduse de traducător,
bazate pe experienţe reale sau nu) şi afectivă, intuitivă, la M. Lederer;
denotativă (transmiterea informaţiei pe care TS o vehiculează despre
extralingvistic), conotativă (respectarea stilului, registrului de limbă,
sociolectului, extinderii geografice a expresiilor etc.), standard sau
normativă (conformă genului textului tradus, publicitar, tratat sau manual
etc.), pragmatică, dinamică (Nida, 1964: 5, Newmark, 1988: 48). Aşa cum
arată Basnnett, corespondenţele sau echivalenţele lexicale nu pot înlocui
echivalenţele pragmatice, raportate la realitatea extralingvistică pe care o
desemnează:

When translating butter into Italian, there is a straightforward word-for-

word substitution: butter-burro. Both, butter and composer of music is
better describe the product made from milk and marketed as a creamy-
coloured slab of edible grease for human consumption. And yet within their
separate cultural contexts butter and burro cannot be considered as
signifying the same. In Italy, burro normally light coloured and unsalted, is
used primarily for cooking and carries no associations of high status, whilst
in Britain butter, most often bright yellow an salted, is used for spreading on
bread and less frequently in cooking. Because of the high status of butter, the
phrase bread and butter is the accepted usage even where the product used
is margarine. So there is a distinction both between the objects signified by
butter and burro and between the function and value of those objects in
their cultural context. The problem of equivalence here involves the utilisation
and perception of the object in a given context. The butter-burro translation,

7A se vedea în acest sens şi noţiunile de corespondenţă (M. Lederer, 1994: 50,51), traducere literală
(Delisle, 1993: 48), transcodare (T. Cristea, 1981: 57-67).
 whilst perfectly adequate on one level, also serves as a reminder of the validity
of Sapirřs statement that each language represents a separate reality (Susan
Bassnett-McGuire, 1980: 19; subln. autoarei).

Tipologia echivalenţelor şi a denumirilor acestora variază uneori de la un

teoretician la altul, aşa cum variază statutul şi funcţia atribuită textului
tradus, de unde şi varietatea tipurilor de traducere (= rezultat, v. infra).
Astfel se explică şi legătură strânsa şi incontestabilă instaurată între
echivalenţe şi procedeele de traducere. Acestea din urmă formează tehnica
(-cile) de traducere şi caracterizează activitatea traducătorului în timpul
procesului de traducere, proces structurat pe tradiţionalele trei etape:
lectură-înţelegere8, deverbalizare9 şi restituire sau reformulare10.
Descrierea procedeelor de traducere nu presupune „diagnosticarea‖
tipului de echivalenţă corespunzător şi individualizat fiecărui tip de text.
Traducătorul stabileşte tipul de echivalenţă, de fapt o alege şi operează cu ea
în traducere, în funcţie de finalitatea atribuită TŢ de traducătorul însuşi,
impusă traducătorului de beneficiarul sau de clientul traducerii:

Lřutilisation de fish pour désigner des crustacés ou des mollusques nřest donc
pas une extension abusive du sens de ce mot. Elle ne peut apparaître telle que
dès lors quřon veut transférer sur lui la signification du mot français qui le
traduit le plus souvent. La signification du lexème anglais (et sa différence
avec celle du mot français) apparaît dřailleurs bien quand on regarde ses
emplois verbaux (to fish, to fish out, etc.). On voit que non seulement
lřutilisation de fish pour désigner lřécrevisse, le homard ou le bigorneau ne
préjuge en rien des connaissances zoologique recouvertes par ce mot chez tel
ou tel locuteur, mais que, dřautre part, elle nřimplique nullement que la

8 Prima etapă a procesului de traducerea, lectură-înţelegere sau înţelegere realizată, după

Brauns (1981), cvasisimultan cu lectura sau după lectură (Hurtado Albir, 1990: 48-52, Gile,
1995: 37-38), îi pretinde traducătorului să apeleze la o serie de elemente, precum contextul
situaţional (reprezentând contextul de emitere / producere a textului de origine,
semnificanţa sursă), contextul cognitiv, contextul verbal, contextul socio-verbal general sau
extralingvistic (Seleskovitch, Lederer, 1986, Krings, 1986, Hurtado Albir, 1990), pentru a
distinge înţelesul sau sensul TS.
9 Deverbalizarea, a doua etapă a traducerii, desemnează procesul cognitiv de decodare /

depăşire a semnelor lingvistice prealabile şi necesar sintezei sensului (Hurtado Albir, 1990:
45-59, 229, Gile, 1995: 91, 196). Situată între înţelegerea unui text şi restituirea sa în LŢ,
deverbalizarea se caracterizează prin dematerializarea semnelor lingvistice concomitent cu
sesizarea sensului cognitiv şi afectiv. Ea este procesul cognitiv în care datele senzoriale
devin cunoştinţe dezgolite de formele lor sensibile. În memoria cognitivă se naşte o
cunoaştere efemeră, aptă să restituie un sens deverbalizat, creat din cuvinte, dar care nu se
confundă cu ele. Deverbalizarea unităţilor de sens şi de traducere, etapă non verbală,
mentală, se produce în ultimul moment al înţelegerii şi în primul moment al reformulării,
reconstruirii sensului prin traducere.
10 Reformularea, a treia etapă a procesului de traducere, constă în reconstruirea sensului în

TŢ, în restituirea sau reexprimarea acestuia cu ajutorul mijloacelor LŢ, diferite de

modalităţile de exprimare proprii LS, mai mult sau mai puţin asemănătoare acestora, dar
în conformitate cu normele şi convenţiile de redactare specifice LŢ (Hurtado Albir, 1990).
Îndeplinirea corectă a acestei etape este dependentă de precizia cu care este dusă la bun
sfârşit etapa de înţelegere
 langue lui impose une façon de voir les choses. Le classement sur
critères purement linguistiques n’empêche pas la faculté abstraite
de classement sur critères cognitifs (Pergnier, 1980 : 223-224, subln.
ns.).

Dintre cele mai vehiculate şi analizate echivalenţe de traducere

menţionăm:
• echivalenţa dinamică (ED)
• echivalenţa fromală (EF)
• echivalenţa funcţională (EFcţ)
• echivalenţa lingvistică (EL)
• echivalenţa paradigmatică (EPrd)
• echivalenţa pragmatică (EP)
• echivalenţa referenţială (ER)
• echivalenţa semantică (ES) echivalenţa stilistică (ESti)

1.1. Echivalenţa dinamică (ED) se sprijină pe principiul de răspuns

echivalent, diferit de
efectulul echivalent —reperabil în planul emoţional, psihic— care
desemnează intenţia atribuită TS şi reprodusă cu maxim de fidelitate
posibilă în TŢ. Răspunsul echivalent, situat în planul fizic al atitudinilor,
vizează (re)producerea aceloraşi gesturi, poziţii, atitudini. Autorul îşi incită
cititorii la ele. În cazul ED, prin efect echivalent se înţelege restituirea fidelă
a intenţiei atribuite TS în TŢ, astfel încât efectele trezite, mai ales în planul
fizic (gesturi, atitudini), de TŢ asupra cititorilorţintă să fie analoage celor
produse de autor asupra cititorilor-sursă.
Astfel, un text publicitar (sursă şi ţintă) incită, manipulează destinatarul
— consumator, cititor—, determinându-l să cumpere produsul sau serviciul
căruia i se face publicitate. Tot aşa, afişul Intrarea oprită sau Accesul
interzis/oprit opreşte intrarea acolo unde apare. Oricare ar fi limba în care
este redactat acest mesaj, efectul este acelaşi. Conform acestui principiu
traducerea ar trebui să producă asupra cititorilor săi (ţintă) un efect cât mai
apropiat de cel produs de TS asupra cititorilorsursă.
Un exemplu ilustrativ este traducerea instrucţiunilor de folosire a
diverselor aparate electromenajere (asamblare şi/sau folosire propriu-zisă)
care arată necesitatea şi importanţa reproducerii aceloraşi efecte în
traducerea comunicativă a textelor injonctive (avize, instrucţiuni, texte
publicitare, texte de propagandă electorală, texte persuasive, cf. Reiss, 2002:
42-43, 85-86, 108-109, Newmark, 1988: 48-49). Falsul sens este determinat
de modificările structurilor sintactice care transformă relaţia cauză-efect:

TS:Ces paramètres sont remplacés par les paramètres initiaux lors dřune
reprise à froid. TŢ: Aceşti parametri sunt înlocuiţi de parametrii iniţiali
printr-o repornire la rece.
Faţă de
TŢ: În cazul unei reporniri la rece, aceştia sunt înlocuiţi cu parametrii iniţiali.

Clasificare textelor după tip şi funcţie antrenează si o clasificare a

diferitelor tipuri de traducere (=strategie) propuse în traductologie (Berman,
Meschonnic, Newmark, Reiss şi Vermeer ş.a.) şi în practica traducerii
(Gouadec, 1989), dar şi a traducerilor ca produs finit, TŢ în funcţie de
restituirea efectului echivalent posibil sau dezirabil.
Efectul echivalent —esenţial în traducere— este de fapt un rezultat dorit,
dar nu scopul primordial al traducerii, deoarece el se modifică o dată cu
modificarea funcţiei TŢ —dacă aceasta se modifică bineînţeles— sau atunci
când există mari deosebiri între mentalităţile reprezentanţilor culturii sursă
(CS) şi culturii ţintă (CŢ)11 pentru al căror transfer simpla traducere literală
este insuficientă.
Nida (1969: 154-168) defineşte traducerea prin echivalenţă şi înţelege
prin ED modalitatea de stabilire a unui raport între text şi cititori săi.
Pornind de la aceste premise, raporturile TS -cititori sursă şi TŢ- cititori
ţintă trebuie să fie identice întrucât obiectivul traducerii bazate pe ED este
de a reda o exprimare naturală care să ofere cititorilor posibilitatea de a se
regăsi în tipurile de comportament specifice CŢ.
Spre deosebire de EF, ED este etnocentrică şi naturalizată, nu îşi propune
să împărtăşească cititorilor-ţintă alte mentalităţi, nu este exotizantă, nici
elitistă (Berman, 1985 a, 1985 b), ea facilitează înţelegerea prin adaptarea
culturală, gramaticală şi lexicală, strategie de referinţă în traducerea
comunicativă din care traducătorul exclude orice interferenţă străină prin
folosirea echivalentului natural (Nida, 1969:154-168). Astfel:

Lorsquřon traduit le mot anglais Parliament par le mot français « parlement

», on laisse au lecteur le soin de connaître les différences de structure, de
fonction, de représentativité, etc., de ces institutions. La véritable question
consiste à savoir si le traducteur doit devenir lřinterpres des divergences
culturelles ou sřil doit laisser lřinterprétation à ses lecteurs (Larose, 1989 :
51).

1.2 Echivalenţa funcţională (EFcţ) este procedeul prin care

traducătorul caută în LŢ
elemente lingvistice, culturale şi contextuale capabile să contribuie la
restituirea unui text funcţional —în accepţia pragmatică— în CŢ şi LŢ, adică
un text care să reproducă actele de limbaj ale TS (locuţionare, ilocuţionare
şi perlocuţionare).

A se vedea în acest sens publicitatea mărcile belgiene de bere, Bergenbier în România,

11

Prietenii ştiu de ce, în raport cu aceea la Stella Artois, în Belgia, Les hommes savent
pourquoi, accent pe valorile general umane (RO), accent pe valorile masculine (BE).
 Soluţiile de traducere sunt adesea controversate şi contestate întrucât
reduc traducerea la o activitate analogică şi traductologia la o ştiinţă care nu
beneficiază încă de o terminologie precisă şi univocă, ci de una aproximativă,
inegală şi echivalentă. EFcţ, folosită mai ales în traducerea proverbelor şi
expresiilor idiomatice, este ireductibilă la echivalenţa elementelor
componente ale unităţii de tradus sau la imaginea conţinută de aceasta. Prin
EFcţ se restituie funcţia, unităţile de tradus vor fi înlocuite în LŢ cu unităţi
traduse similare—proverb/expresie idiomatică— ce îndeplinesc aceeaşi
funcţie. Denotaţia expresiei englezeşti once bitten, twice shy, analizată de
Leviţci (1975: 119), este he who has been cheated is likely to be cautious
afterwards. Această metaforă plastică are ca echivalent românesc, prin
traducere idiomatică, expresia cine s-a fript cu supă/borş suflă şi în iaurt.12
În acest sens şi traducerea metaforelor este reprezentativă. Metafora este
o noutate şi pentru LS ceea ce explică lipsa de echivalent imediat în LŢ.
Competenţa lingvistică a traducătorului îi permite acestuia să constate
prezenţa sau absenţa unor structuri metaforice imediate şi să decidă în
favoarea restituirii ad litteram sau ad verbum ori în favoarea unei restitui
semantice şi stilistice parţiale. EFcţ îl îndepărtează pe traducător de
traducerea literală sau echivalenţa lingvistică ori formală (neproductivă în
traducerea insultelor, injuriilor, blestemelor etc.), ea presupune căutarea
unor structuri echivalente în LŢ care să şocheze cititorul-ţintă. Susan
Basnett (1991) consideră că traducerea funcţională corectă se bazează pe
respectarea relaţiilor dintre:
1) semnele lingvistice;
2) dintre semnele lingvistice şi sensul lor;
3) dintre semne, sens şi utilizatorii lor (latura pragmatică)
Traducerea prin EFcţ, traducerea proverbelor, de exemplu, pretinde un
efort de căutare, dar unul redus, fiindcă LŢ oferă soluţii de-a gata,
consemnate în dicţionarele frazeologice bilingve sau în alte surse similare.
În alte cazuri însă, EFcţ presupune eforturi complexe, pentru soluţionarea
problemelor de traducere. În acest scop, traducătorul examinează semantic
atât TS, cât şi propunerile preliminare pe care le găseşte în LŢ. Uneori, doar
consultarea unor persoane calificate, specialişti într-un domeniu, aduce
rezolvarea problemei de traducere. Validitata acestor echivalenţe
funcţionale este limitată la contextul care le produce, atâta timp cât nu sunt
reglementate lingvistic, ele apraţin jargonului profesional, dar nu şi
vocabularului tehnic specific domeniului.
Gradul de realizare a echivalenţei funcţionale cotează pertinenţa soluţiei.
În anumite domenii (matematica, fizica, chimie, etc.), echivalenţele se
realizează aproximativ universal, indiferent de limbă, dar în textele de
natură legislativă sau juridică, se observă că terminologia şi conceptele nu
corespund decât parţial de la o societate la alta. Traducerea unui articol

12În acelaşi scop menţionăm aici echivalentele idiomatice pentru: engl. when two Sundays
come together, fr. à la saint Glin-Glin; rom. la paştele cailor, la sfântul aşteaptă, lat. at
calendas grecas.
despre sistemele electorale reclamă studierea lor comparativa şi acordul ori
recomandarea specialiştilor.
Capacitatea traducătorului de a restitui funcţional un concept juridic este
determinată de înţelegerea conceptului (documentare tematică sau
competenţă tematică şi terminologică) şi de cunoaşterea implicaţiilor,
consecinţelor juridice pe care acesta îl are. Unii termeni pot fi consideraţi
echivalenţi, chiar dacă, din punct de vedere legal, sunt diferiţi de sistemele
juridice ale căror limbi se află în relaţie de traducere. În acest caz, se spune
că diferă consecinţele, nu conceptele. Tipul de TS determină/impune
acceptarea EFcţ şi responsabilitatea traducătorului faţă de TS (variabilă şi
ea după natura textului, adică după tip, juridic aici, şi după gen: text
legislativ, contract, acord internaţional, text ideologic etc.). Gradul de
fiabilitate al EFcţ este ilustrat de corespondenţa referenţilor în CS şi CŢ,
deoarece, între conceptele care le desemnează, există deosibiri considerabile.
Adaptarea, în sens restrâns, este procedeul de traducere corespunzător
echivalenţei funcţionale, deci traducerii non literale care constă în înlocuirea
unei realităţi socio-culturale a LS printr-una specifică socioculturii LŢ, în
adaptarea culturală a TS la intenţia culturii ţintă (Bastin, 1990: 215, 1993:
473-478). Ex.: (FR) ciclism, (USA) base-ball, (Ro) oină, fr. Embrassons-
nous, Folleville (JD nov 2000) în raport cu rom. vrei nu vrei bea Grigore
aghiasmă, fr. gâteau électoral (Kapferer, 1987: 237) şi rom. ciolan electoral.
Din punct de vedere funcţional, merci, thank you, bitte, mulţumesc, gracias
sunt, echivalente pentru o aceeaşi situaţie de comunciare, cel puţin în teorie
şi în afara contextului. În practica vorbirii, intonaţia, situaţia de comunicare
etc. le pot conferi conotaţii surprinzătoare. Adaptarea facilitează accesul la
sens şi, în virtutea acestui credo, realităţile LS erau înlocuite odinioară cu
cele cunoscute cititorilor LŢ (frumoasele necredincioase criticate de Mounin,
le corespunde principiul, după care s-a condus şi Dacia literară, de
„naturalizare a acestei plante străine care este originalul‖ ). Echivalenţa
funcţională funcţionează şi în cazul traducerii siglelelor (engl., rom., NATO,
fr. OTAN), al traducerii titlurilor de documente (rom. Declaraţia
drepturilor omului, fr. Déclaration des droits de lřhomme), al unor funcţii
etc. Soluţiile de traducere nu trebuie inventate, ci căutate în limba ţintă ori
în instrumentele de care dispune traudcăporul, dicţionare, texte paralele,
glosare, specialişti etc.
Dacă în cazul dicţionarelor descriptive, al căror scop primordial este
informarea, este suficientă o definiţie parţială, în dicţionarele de specialitate
al căror scop este standardizarea terminologică, tendinţa prescriptiva,
normativă este netă.
1.3 Echivalenţa lingvistică (EL), formală (EF) sau textuală, sintagmatică,
structurală este
folosită pentru restituirea literală a conţinutului şi a formei TS, cu obiectivul
şi speranţa —deşartă!— că cititorii-ţintă vor recepta acelaşi mesaj ca formă
şi conţinut precum cititorii-sursă. Acest tip de echivalenţă care corespunde
traducerii literale (Berman, 1985a, 1985b) ar trebui să asigure respectarea
identităţii culturii şi limbii sursă, fiind orientată către TS devenit referinţa
normelor de fidelitate (*sursim, exotizare). Porcedeele de traducere prin
care se realizează EL, EF/ sintagmatică/ structurală sunt: traducerea literală
ori cuvânt cu cuvânt, calcul, corespondenţa, transcodarea. În măsura în care
echivalenţa lingvistică priveşte lexia simplă, iar conţinutul semantic,
semnificatul, şi complexul său sonor, semnificantul, sunt traductibile
indeferente de insaturarea (de)contextualizării, El şi ES se suprapun şi se
confundă.
În traducerea comentată, erudită, savantă sau filologică, acest tip de
echivalenţă este frecvent. Relaţia de identitate este realizată în afara
contextului între cuvinte, sintagme sau fraze care nu au decât virtualităţi de
sens. De exemplu: fr. littérature >rom. literatură. Corespondenţele sunt
foarte exploatate în învăţarea limbilor străine, şi în lingvistica contrastivă,
lexicologie, terminologie. Corespondenţa se stabileşte a priori între
elemente lingvistice, ca într-un dicţionar bilingv, între elemente izolate
(cuvinte, sintagme) sau forme sintactice (M. Lederer, 1994: 50-51).
Conceptul de corespondenţă este utilizat în lingvistica contrastivă —
care studiază deosebirile generale şi specifice dintre limbi cu scopul
ameliorării învăţării limbilor străine—pentru a desemna un fenomen diferit
de cel identificabil prin echivalenţă şi anume pentru a descrie frazele şi
structurile care corespund în limbile sursă şi ţintă. Echivalenţa vizează, mai
degrabă, gradul în care un cuvânt, o frază, un text pot fi considerate în LŢ ca
echivalente ale unităţilor corespunzătoare din LS. Corespondenţa se
situează la nivelul sistemului, al limbii, echivalenţa la nivelul discursului, al
vorbirii.
Corespondenţele numerelor —transcodarea— şi termenilor tehnici
sunt date a priori, celelalte corespondenţe, pe care le poate detecta studiul
contrastiv există doar a posteriori. Corespondenţele se instituie între
elemente lingvistice, cuvinte, sintagme sau forme sintactice:

fr. le plan Marshall, rom. planul Marshall

fr. En avril 1974, un professeur de
Leningrad…, rom. În aprilie 1974, un
profesor din Leningrad…13(FM)

1.4. Echivalenţa paradigmatică

Această echivalentă (EPrd), realizată mai ales prin transpoziţie, se
bazează pe analogia planurilor gramaticale ale textelor aflate în relaţie de
traducere, TS şi TŢ. Constatarea asemănării lor permite înlocuirea unor
elemente gramaticale din TS cu altele în TŢ fără ca sensul enunţului
vehiculat în TŢ să se modifice în vreun fel.
În traducere apar modificări impuse de stilul şi registrul LŢ, astfel
prezentul textelor de specialitate, caracterizate drept registre pure
„nepoluate‖ —textele juridice, de exemplu—, ori perfectul simplu în
naraţiune, caracteristic textelor literare, pot fi substituite în altă limbă.

13 Sunt doar câteva elemente formale transcodate, nume proprii, numerale, cărora li se adaugă siglele.
Transpoziţia constă în stabilirea unei echivalenţe prin schimbarea
categoriei gramaticale (Chuquet, Paillard, 1989). În interiorul unei limbi,
posibilitate de a transpune este dependentă de registrul de limbă. De
exemplu: je le lui dirai dès quřil arrivera (SV)— realizare colocvială şi je le
lui dirai dès son arrivée (SN), exprimare îngrijită, standard. În traducere,
transpoziţia este foarte frecventă (Gile, 1995: 76-77). Ex:

fr. Le retour de la peste brune

(Quo, 2000), rom. Nazismul
revine, fr. de la santé des hommes
qui les gouvernent, rom. despre
sănătatea guvernanţilor; fr. de ce
quřil proclame publiquement,
rom. declaraţiile sale publice
fr. en se promenant auprès de (Voltaire, 1979:
41) rom. pe când se plimba prin preajma
(Voltaire, 1993: 100) rom. în timpul plimbării
prin preajma

1.5. Echivalenţa pragmatică (EP)

Apropiată oarecum de echivalenţa dinamică, EP reprezintă modalitatea
prin care traducătorul intenţionează să producă asupra cititorilor săi un
efect identic celui provocat de TS asupra cititorilor-sursă, astfel încât
relaţiile TS—cititorii-sursă şi TŢ— cititori-ţintă să fie simetrice.
Efectul perlocuţionar desemnează orice efect, răspuns, consecinţă pe
care un text le (poate) produce asupra unui cititor, de la simpla înţelegere la
reacţiile interne (de ex.: bucuria, suferinţa psihică) şi la reacţiile externe
(dorinţa de a ucide). Desigur că actele de vorbire şi efectele sunt corelate:
dacă un act de vorbire are ca scop prezentarea unui reproş, traducerea
trebuie să utilizeze în LŢ actele de vorbire care produc efectul similar celui
produs de actele de vorbire din TS asupra cititorilorsursă. EP sau
perlocuţionară restituie efectele perlocuţionare studiate amănunţit de
pragmatică. EP este foarte frecventă în adaptarea textelor literare.
Efectele perlocuţionare nu sunt reale (domeniul psihologiei), ci
potenţiale şi, pentru a fi restituite în LŢ, traducătorul estimează,
aproximează intenţiile comunicative ale autorului —intenţii subiective, dar
obiectiv prezente în actul locuţionar constituit de TS— ca să repereze în
efectele pe care autorul urmăreşte să le producă asupra cititorilor, în general
(inclusiv traducători, reprezentanţi ai altor universuri culturale şi
lingvistice), şi asupra cititorilor-sursă, în special (împărţind cu autorul
acelaşi univers cultural şi lingvistic). Nu există însă o legătură directă,
intrinsecă între TS şi efectul produs/perlocuţionar. Estimările relative la
efectele perlocuţionare sunt ipotetice. Dacă destinatarul prezumtiv al TS,
text de specialitate, este medic, jurist, astrofizician etc., nu înseamnă că în
mod necesar, destinatarul prezumtiv al TŢ va fi unul care aparţine unei
categorii socio-profesionale analoage; dar, chiar dacă ar fi, categoriile socio-
profesionale/comunităţile de specialişti specifice CS şi CŢ se deosebesc,
teoretic şi practic, prin formare, educaţie, mentalitate, tradiţie ş.a.m.d.,
ajungându-se la producerea unui efect diferit în LŢ.
EP se referă la similaritatea de efecte produse de TS şi TŢ asupra
cititorilor lor, dar nu şi la eventualele efecte perlocuţionare pe care
traducătorul le poate dezvolta (in)voluntar în TŢ (de exemplu formarea unor
cuvinte, după o regulă doar de el ştiută). În traducerea literară, echivalenţa
pragmatică, dintre TS şi TŢ, este „măsurabilă‖ şi se vorbeşte, în aceste
condiţii, despre reproducerea parţială/totală a efectului TS, prin alegeri
lexicale mai mult/mai puţin inspirate, echilibru, muzicalitate, mişcare, ton,
atmosfera locurilor sau epocilor, dar şi despre reproducerea nivelelor de
lectură, restituirea intenţiilor de comunicare ale autorului (actul locuţionar),
nici sărăcirea, dar nici îmbogăţirea lor. Observăm deci ca EP este o
componentă a esteticii operei literare şi este imperios necesară. Astfel,
atmosfera operei lui Rabelais este, după părerea noastră, perfect surprinsă
în traducereaadaptare a lui R. şi I. Vulpescu. Unele actualizări sunt
nejustificate, vizează mesajul global şi nu nuanţele prin care se poate păstra
culoarea locală ori stabili legătura cu contextul extralingvistic şi lingvistic
sursă: fr. en mauresque şi în rom. în limba arabă (Hodoş) şi pe limba
agarenilor (Vulpescu).
Este apreciabil demersul traducătorilor care au adaptat textul lui
Rabelais şi au consultat în acest sens atât textul actualizat, cât şi textul scris
în franceza medievală. Credem că traducerea prin arabă, şi nu limba maură
sau a maurilor, şi alegerea prepoziţiei în, este prea neutră şi depărtează
textul ţintă mult prea mult de textul sursă şi de atmosfera acestuia.
Adaptarea face ca textul să curgă într-o română firească, la fel de pitorească,
cu acelaşi efect ilar ca şi în textul de origine, fără să fie vorba de naturalizare
sau de etnocentrism.
EP antrenează ambiguitatea, rezultată din interpretarea dată textului
juridic (situaţie similară în traducerea literară dar cu implicaţii şi consecinţe
de altă natură) de avocaţi, după cum se constituie ei, în apărare sau în
acuzare, aceeaşi lege fiind interpretată diferit (procedeul modulării).
Rămâne certitudinea că este greu de stabilit dacă cititorii-sursă şi cititorii-
ţintă (re)simt acelaşi efect sau dacă ambiguitatea (re)produce acelaşi efect
perlocuţionar asupra lor.
1.6. Echivalenţa referenţială (ER)
Prin ER traducătorul are grijă să trateze în TŢ aceeaşi realitate, acelaşi
subiect la care se face referire în TS, evitând tratarea unei realităţi posibil
analoage. Dacă în TS se vorbeşte despre greva textiliştilor care pretind
creşterea salariilor de la 2033 EUR la 2600 EUR, în TŢ nu se va converti
moneda europeană în lei printr-o echivalenţă dinamică. ED ar putea fi
folosită doar dacă s-ar urmări o comparaţie între salariile din UE şi din
România. În alte cazuri, traducerea conotaţiilor, a metaforelor ridică
dificultăţi în diagnoza referentului şi ceea ce trece drept o echivalare
referenţială devine o greşeală de traducere: tortul electoral pentru gâteau
électoral are echivalent funcţional şi referenţial în română ciolanul electoral.
Referentul este comun, „puterea‖ , semnificantul diferă în franceză şi în
română, gâteau électoral, respectiv ciolan electoral.
1.7. Echivalenţa semantică (ES), caracterizează raportul dintre TS şi
TŢ, atunci când au
acelaşi conţinut semantic sau semiotic (=semnificat). Pentru că se situează
în planul cuvintelor şi nu în planul paragrafului sau al textului ca ansamblu,
ES este considerată o corespondenţă lexicală, conform căreia unui cuvânt
din TS şi echivalentului lui semantic ori corespondentului sau lexical din TŢ
le corespunde acelaşi câmp semantic. Pe aceeaşi axă putem situa
transcodarea sau transcodajul (v. Cristea, 1981: 57-67), operaţie ce constă în
stabilirea corespondenţelor dintre două limbi, fie la nivel lexical, fie la nivel
de frază izolată (Ballard, 1992, 2001).
Pirn ES se traduc şi cazul numele proprii care denotă, numerelele,
valorile aritmetice în general. Se mai numeşte şi traducere de gradul zero.
Ex. fr. Claude Frémont, rom. Claude Frémont, fr. All Blacks, rom. All Blacks.
Iată un exemplu de traudcere de gradul zero:

TS: ils se mirent tous à genoux en jetant leurs armes, et en demandant au

corsaire une absolution in articulo mortis (Voltaire, 1994: 171).
TŢ: soldaţii papei adică aruncă armele şi cad în genunchi cerând corsarilor
iertare in articulo mortis. (Voltaire, 1993: 121).

În ceea ce priveşte explicarea colocaţiei in articulo mortis, J. Goldzink

face următoarea remarcă: „à l’article de la mort; ils demandent (à un
corsaire musulman) l’absolution aux mourants‖ (: 80, nota 4).
Traducătorul inserează, în intertext, menţiunea „oraş din Maroc al cărui
port era pe vremuri un cuib de piraţi‖ . Cum le-ar putea ierta păcatele un
musulman ? Interpretarea revine în mod cert cititorului, traducătorul nu
este în mod obligatoriu ghidul de lectură, dar poate facilita înţelegerea unei
opere dacă ne aminteşte reperele ei contextuale de semnificare. S-ar putea
adăuga (piraţi) musulmani şi astfel discrepanţa dintre practicile religioase
şi absurdul situaţiei, cererea iertării păcatelor în faţa unui musulman, ar fi
probabil mai clară.
ES este o modalitate de conservare a diversităţii culturale şi sociale; ea se
situează într-o relaţie de adversitate cu traducerea etnocentrică sau
naturalizată ori comunicativă. Procedeul utilizat pentru a obţine o
echivalenţă semantică este traducerea literală. Dacă în TS se vorbeşte despre
grève des cheminots care pretind creşterea salariilor de la 2033 EUR la
2600 EUR, în TŢ nu se va traduce prin adaptare greva ceferiştilor, chiar
dacă şi lucrătorii români ar putea avea cereri similare şi exprimate, probabil,
în acelaşi timp.
1.8. Echivalenţa stilistică (ESti)
Echivalenţa stilistică nu face referire la figuriele de stil ori la tropii, ea
descrie o relaţie funcţională între elementele stilistice ale TS şi cele ale TŢ cu
scopul de a obţine o identitate expresivă sau afectivă între TS şi TŢ, fără ca
sensul enunţului să suporte modificări. Stilul TŢ poate varia în funcţie de
natura TS, literară sau pragmatică. În traducerea juridică, stilul TŢ trebuie
să corespundă normelor sistemului juridic al culturii şi limbii ţintă.

TS: Je soussigné Docteur Pascal Delacroix, inscrit à lřOrdre des Méddecins

sous le numéro 14461, certifie avoir examiné Madame Delport Edith,
demeurant au 149 rue du Bac à Giverny. Celle-ci est en bonne santé physique
et mentale et peut accueillir en vue dřadoption des enfants chez elle.
TŢ: Subsemnatul doctor Pascal Delacroix, înscris laOrdinul Medicilor sub nr.
14461, declar că am examinat-o pe doamna Delport Edith, domiciliată în
Giverny, starda du Bac, nr. 149. Aceasta este în bună stare de sănătate fizică
şi mentală şi poate primi în familie copii în vederea adopţiei.

Sau: text în franceză: Vu par Nous, Maire de Giverny pour légalisation de la

signature de Monsieur Delacroix, demeurant en cette Ville. Giverny, le 21 mai
2000, Le Maire X.14 text în română: X, notar public, în temeiul lit. E şi J din
legea 36/9597, legalizez semnătura traducătorului autorizat Z, pe cele două
exemplare.

Studiul textelor paralele îngăduie o apropriere a elementelor funcţionale

specifice limbilor în relaţie de traducere. Aceste soluţii nu sunt gata
consemnate în dicţionare bilingve, dar pot figura în dicţionarele de
specialitate monolingve consacrate domeniului în care se înscrie şi textul de
tradus. Cercetarea aspectelor referitoare la transferul cultural a arătat că, de
cele mai multe ori, nu este o problemă de decupare, de reperare a unei
realităţi, ci o problemă de civilizaţie, de simbolistică socială (v. pâine, pentru
francezi şi americani, beţigaşe, pentru chinezi şi occidentali, furculiţe,
pentru occidentali şi chinezi, iasomie, pentru arabi şi occidentali, dieta
pentru români, francezi şi japonezi au semnificaţii diferite de la un popor la
altul, de la o comunitate la alta).

Concluzii
Darbelnet a subliniat (1976: 128) pericolele pe care le presupune
confundarea literalităţii cu exactitatea: 1) riscul dezvoltării unui sens contrar,
2) salvarea sensului se face cu riscul unor incorectitudini, 3) corectitudinea
traducerii poate exclude exprimarea idiomatică indispensabilă, 4)
corectitudinea şi idiomatismele exclud tonalitatea originalului, 5)
transferarea unor detalii culturale lipsite de sens în LŢ.
Important este nu cum se modifică, în nuanţele lor, noţiunile de
literalism şi semantism (adică fidelitate literală şi fidelitate semantică),
deoarece modificarea lor depinde de cultura, ideologia şi religia vremii, ci
dacă traducătorii, învingându-şi înclinaţiile egoiste (etnocentrice şi
recreatoare), în sensul frumoaselor infidele, şi traductologii, stăpânindu-şi
tendinţa de normare şi de prescriere —în afara timpului şi vremii— a

14Tarducerea în limba romînă, mai degrabă lingvistică decât funcţională, pentru că aşa cere
legislaţia română în domeniu : Noi, Primarul oraşului Giverny, legalizăm semnătura
domnului Delacroix, locuitor al oraşului nostru. Giverny, la 21 mai 2000.
principiilor de traducere, îşi îndeplinesc rolul în funcţie de felul în care
aceste noţiuni sunt înţelese în momentul respectiv.
Să reţinem deci că noţiunea de echivalenţă nu prescrie ce trebuie să fie
sau să nu fie TŢ. Echivalenţa de traducere este caducă, dar o creaţie necesară,
a cărei valabilitate depinde de contextul traducerii. Oricare i-ar fi
actualizările şi nivelurile de manifestare, ea se situează la nivelul discursului
şi permite realizarea unei comunicări interculturale. Un aspect foarte
important, care risipeşte într-o oarecare măsură confuziile legate de
varietatea terminologică specifică fenomenului, priveşte situarea acestor
echivalenţe pe diferite planuri. Astfel, echivalenţa lingvistică sau formală se
realizează în plan semantic, echivalenţa paradigmatică se manifestă în plan
gramatical, echivalenţa pragmatică se actualizează şi identifică în planul
extralingvistic. Relativ la procedeele de traducere, se poate observa că
echivalenţa lingvistică (formală) se obţine prin traducere cuvânt cu cuvânt,
termen cu termen sau literalism (traducerea literală a textului biblic, de
exemplu), în timp ce echivalenţa paradigmatică se caracterizează prin
impunerea unei anumite corespondenţe între planul gramatical al TS şi cel
al TŢ, adică prin substituirea unor elemente gramaticale fără ca sensul să fie
afectat, iar echivalenţa funcţională caracterizează traducerea nonliterală
(practicată în special în textul publicitar). Trebuie să recunoaştem însă că,
în pofida limitelor pe care acest tip de echivalenţă le poate prezenta, în
traducerea literară, de exemplu, echivalenţa paradigmatică reprezintă totuşi
o modalitate de depăşire, de distanţare faţă de traducerea cuvânt cu cuvânt,
literală. Toate strategiile sunt supuse criticilor şi remanierilor, fiecare
strategie aflându-şi justificarea în natura textului de tradus.