Transportul Si Inmagazinarea Gazelor Lichefiate

CUPRINS
LISTA DE NOTAŢII 9
1 NOŢIUNI GENERALE 13
1.1 Frigul industrial şi frigul adânc 13

1.2 Fluide frigorifice 14
1.3 Fluide criogenice 15
1.4 Substanţe periculoase 16
1.5 Ecuaţii de stare pentru gaze 23
1.6 Amestecuri de gaze 25
1.7 Relaţii matematice între mărimile
termodinamice 28
1.8 Suprafeţe termodinamice 35
1.9 Vaporizarea sau condensarea (lichefierea)
la presiune constantă 42
1.10 Tabele şi diagrame termodinamice 46
1.11 Transformări de fază de ordinul întâi. Ecuaţia
Clausius-Clapeyron pentru vapori 51
1.12 Transformări de fază de ordinul doi. Ecuaţiile
lui Ehrenfest 54
1.13 Rezumat 55
2 PROPRIETĂŢI TERMODINAMICE 57
2.1 Parametri critici 57

2.2 Coeficienţi termodinamici fizici 57
2.3 Densitatea 61
5
TRANSPORTUL ŞI ÎNMAGAZINAREA GAZELOR LICHEFIATE
2.4 Viscozitatea 64
2.5 Capacitatea calorică masică (volumetrică,
molară) 68
2.6 Conductivitatea termică 73
2.7 Caracteristici legate de ardere 78
2.8 Rezumat 84
3 LICHEFIEREA GAZELOR 85
3.1 Metode de lichefiere a gazelor 85

3.2 Laminarea; efectul Joule-Thomson 88
3.3 Destinderea izentropă 92
3.4 Expansiunea izotermă 94
3.5 Procesele ciclice de obţinere a temperaturilor
criogenice în câmp magnetic constant 96
3.6 Analiza termodinamică a ciclului teoretic de
funcţionare a unei instalaţii frigorifice cu
comprimare mecanică de vapori 98
3.7 Lichefierea prin răcire 104
3.8 Scheme de principiu ale unor instalaţii
industriale de lichefiere prin procedeul în
cascadă 106
3.9 Lichefierea prin destindere 108
3.10 Scheme de principiu ale unor instalaţii
industriale de lichefiere prin destindere 110
3.11 Rezumat 115
4 GAZE NATURALE LICHEFIATE 117
4.1 Consideraţii generale 117

4.2 Compoziţia gazelor naturale lichefiate 117
4.3 Proprietăţi termodinamice ale metanului
lichefiat 118
4.4 Depozitarea 120
4.5 Transportul 124
4.6 Relichefierea 132
4.7 Vaporizarea 133
4.8 Argumente privind utilizarea gazelor naturale
lichefiate 139
4.9 Rezumat 141
6
CUPRINS
5 GAZE PETROLIERE LICHEFIATE 143

5.2 Compoziţia gazelor petrolier lichefiate 143
5.3 Proprietăţi termodinamice ale GPL 149
5.4 Înmagazinarea GPL 152
5.5 Transportul GPL 165
5.6 Fişa tehnică de securitate pentru un gaz petrolier
lichefiat auto 174
5.7 Instalaţii pentru gaz petrolier lichefiat auto 176
5.8 Numere unice de clasificare 177
5.9 Instalaţii GPL de tip SKID pentru autovehicule 178
5.10 Principii de proiectare, siguranţă şi risc la
instalaţiile GPL 186
5.11 Zone de pericol şi evaluarea riscului 189
5.12 Vaporizarea 190
5.13 Rezumat 192
6 LEGISLAŢIE 193

6.2 Elemente din Legea gazelor 194
6.3 Aspecte privind GPL, conform PT C8-2010 206
6.4 Etichetarea şi ambalarea produselor 210
6.5 Documente de transport pentru mărfuri
periculoase 212
6.6 Identificarea substanţelor şi a pericolelor 213
6.7 Noţiuni preluate din prescripţii tehnice C4-2010 215
6.8 Prescripţii tehnice privind stocarea, transportul,
distribuţia şi utilizarea GNL 220
6.9 Rezumat 222
7 PROTECŢIA MUNCII, PREVENIREA

ŞI STINGEREA INCENDIILOR 223
7.1 Cauze care au favorizat producerea de accidente 223

7.2 Elemente de fiabilitate 224
7.3 Accidente cu hidrocarburi gazoase lichefiate 226
7.4 Mijloace de protecţie şi de intervenţie 228
7
7.5 Intervenţii în cazuri de accidente şi incendii cu

GPL 230
7.6 Inspecţia depozitelor de GPL 232
7.7 Prevenirea şi stingerea incendiilor GPL 236
7.8 Incidente în transportul GPL 239
7.9 Accidente de tip Rollover 240
7.10 Mijloace de protecţie şi de intervenţie specifice
GNL 241
7.11 Prevenirea şi stingerea incendiilor de GNL 245
7.12 Rezumat 246
8 PROTECŢIA MEDIULUI 247
8.1 Principii şi dispoziţii generale conform legii de

protecţia mediului 247
8.2 Aspecte privind poluarea mediului 249
8.3 Poluarea cauzată de ozonul troposferic şi de
compuşii organici volatili 250
8.4 Prevederi legislative referitoare la monitorizarea 252
emisiilor de compuşi organici volatili
8.5 Pericole asociate substanţelor 253
8.6 Depozitarea, manipularea şi transportul
agenţilor chimici 256
8.7 Emisia de CO2 la arderea hidrocarburilor 258
8.8 Rezumat 259
Bibliografie 261
8
CUPRINS
9
LISTA DE NOTAŢII
a coeficient -
A arie m2
A coeficient -
b coeficient -
c coeficient -
c capacitate calorică masică J/(kgK)
J/( m 3N K);
C capacitate calorică volumetrică
J/(m3K)
CM capacitate calorică molară J/(kmolK)
d umiditatea combustibilului g/ m 3N
D coeficient -
0
E grade Engler E
f număr de faze -
f energie liberă masică J/kg
g entalpie liberă masică, potenţial chimic J/kg
g acceleraţie gravitaţională m/s2
gi participaţie masică într-un amestec -
h entalpie masică (specifică) J/kg
H entalpie J
J/kg; J/ m 3N ;
H putere calorică
J/kmol
i număr de grade de libertate -
raportul capacităţilor calorice
masice(volumetrce, molare) la presiune
k -
constantă, respectiv volum constant),
„exponent adiabatic”
l lucru mecanic masic J/kg
L lucru mecanic J
L limita de inflamabilitate -, %
m masa kg

m debit masic kg/s
M masa molară kg/kmol
9
n exponent politropic -
n număr de kilomoli kmol
p presiune Pa
P putere W
q căldură masică J/kg
Q căldură J

Q flux termic, putere termică W
r căldură latentă specifică de vaporizare J/kg
ri participaţie volumetrică a gazului în
-
amestec
R constanta caracteristică a gazului perfect J/(kgK)
RM constanta universală a gazului perfect J/(kmolK)
s entropie masică (specifică) J/(kgK)
S entropie J/K
o
t temperatura Celsius C
T temperatura termodinamică K
u energie internă masică (specifică) J/kg
U energie internă J
v volum specific (masic) m3/kg
V volum m3
VM volum molar m3/kmol
VN volum la starea normală mN
3
VM
N
volum molar la starea normală 3
m N /kmol

V debit volumetric m3/s

VN debit volumetric la starea normală 3
m N /s
Z factor de neidealitate -
w viteza m/s
x titlul vaporilor saturaţi umezi -
yi participaţie molară a gazului în amestec -
y coeficient teoretic de lichefiere -
Litere greceşti
α coeficient de dilatare volumică izobară K-1

α număr de componenţi -
β coeficient de variaţie izocoră a presiunii K-1
10
LISTA DE NOTAŢII
β număr de faze -
χ coeficient de compresibilitate izotermă Pa-1
ε eficienţă -
 coeficient -
η randament -
λ coeficient de conductivitate termică W/(mK)
μ coeficient K/Pa
μ grad de umplere kg/l
μ viscozitate dinamică kg/(ms)
 viscozitate cinematică m/s2
ρ densitatea (masa volumică) kg/m3
 tensiune superficială N/m
τ timp s
τ tensiune tangenţială kg/(ms2 )
Ψ coeficient
Indici
abs absolut
ad într-o transformare adiabată
aer aer
af agent frigorific
am amestec
anh anhidru
atm atmosferic
cedat evacuat, cedat
ch chimic
cin cinetic
comb combustibil
cr critic
C carbon
C Carnot
C pe ciclu
CC combustibil convenţional
Cf compresor frigorific
ef efectiv
exces exces
f frigorific
g gaze
h într-o transformare izentalpă
11
h orar
H hidrogen
i indice
i intern
inv inversiune
J-T Joule-Thomson
l lichid
m mecanic
m mediu
max maxim
min minim
mr mediu care trebuie răcit
M molar
N stare normală
O stare standard
p într-o transformare izobară
pcr pseudocritic
pol într-o transformare politropă
pr pseudoredus
Q căldură
r redus, rouă
s saturaţie
s într-o transformare izentropă
s superior
sc sursă caldă
sr sursă rece
st static
S stare standard
S sulf
SI supraîncălzire
t teoretic
t topire
tr triplu
T într-o transformare izotermă
um umed
v într-o transformare izocoră
v vapori
v vaporizare
W apa
12
1
NOŢIUNI GENERALE
1.1 Frigul industrial şi frigul adânc
În funcţie de temperatura fluidului, utilizat în procesele de obţinere a

temperaturilor coborâte, se deosebesc: frigul industrial şi frigul adânc.
Producerea frigului artificial constă în scăderea şi menţinerea temperaturii
unui corp sau a unui sistem de corpuri sub temperatura mediului
înconjurător. Frigotehnica este disciplina care are ca obiect de studiu
frigul industrial, iar Criogenia, frigul adânc. Se consideră frigul adânc între
anumite limite de temperatură, care se stabilesc convenţional (de exemplu,
T<120 K, respectiv t< -153,15 0C). Denumirea de criogenie vine de la
cuvântul grec kryos cu sensul de geros.
Instalaţiile frigorifice pentru obţinerea frigului industrial sunt cele în care
se obţin temperaturi coborâte, dar mai mari de 120 K. Pe baza principiului
de funcţionare, acestea pot fi:
- instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori;
- instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de gaze;
- instalaţii frigorifice turbionare (tubul Ranque);
- instalaţii frigorifice cu absorbţie sau cu adsorbţie;
- instalaţii bazate pe alte fenomene din fizică (efect Peltier, Ettinghausen,
demagnetizare adiabată).
În câmp magnetic constant, transformările termodinamice ale gazelor
reale sau ale vaporilor, utilizate pentru obţinerea temperaturilor coborâte,
sunt:
- laminarea (destinderea izentalpă);
- destinderea izentropă;
- expansiunea izotermă.
Procesele ciclice de obţinere a temperaturilor criogenice, în câmp
magnetic constant, cuprind :
- cicluri în care nu are loc schimbarea de fază a fluidului de lucru;
- cicluri cu una sau două schimbări de fază.
În câmp magnetic variabil, procesele ciclice de obţinere a temperaturilor
criogenice, se bazează pe:
13
- efectul magneto-caloric;
- procesul de magnetizare şi demagnetizare adiabatică.
1.2 Fluide frigorifice
Fluidele frigorifice sunt agenţii de lucru din instalaţiile frigorifice. Aceste

fluide au proprietăţi termodinamice care trebuie să corespundă cerinţelor
impuse de tipul instalaţiei şi de nivelul de temperatură al frigului produs şi
anume:
- să polueze cât mai puţin mediul ambiant;
- să nu fie toxice, dar să aibă miros caracteristic pentru a fi sesizate
eventualele scăpări de fluid;
- temperatura punctului critic să fie cât mai ridicată, iar temperatura de
solidificare cât mai scăzută, ca să existe un domeniu cât mai mare de
temperaturi, în zona de vaporizare-condensare;
- să aibă presiuni moderate la temperaturile de vaporizare sau condensare,
pentru a reduce consumul de energie a compresorului;
- căldura latentă de vaporizare să fie mare, iar capacitatea calorică masică
mică;
- vâscozitate mică (pentru reducerea pierderilor de presiune);
- volum specific mic al vaporilor saturaţi, la presiune atmosferică (pentru
reducerea gabaritului instalaţiei);
- coeficienţi mari de conductivitate termică;
- să nu fie inflamabili şi să nu prezinte pericol de explozie;
- să prezinte stabilitate chimică faţă de lubrifianţii utilizaţi;
- să nu provoace coroziunea metalelor din care se execută instalaţia
frigorifică;
- să aibă cost redus.
În tabelul 1.1 sunt prezentate proprietăţile fizice şi acţiunea fiziologică a
fluidelor frigorifice. Agenţii frigorifici sunt clasificaţi în grupe, după
anumite caracteristici. Din grupa I, fluide care nu ard şi au acţiune
fiziologică nulă sau redusă, face parte bioxidul de carbon (CO2) care nu
atacă metalele, nu este inflamabil, dar este toxic. Grupa a II-a, fluide care
ard în concentraţii volumice cu aerul de peste 3,5 %, cuprinde, de exemplu,
amoniacul (NH3). În ţara noastră amoniacul este cel mai utilizat agent
frigorific. Avantajele utilizării amoniacului sunt căldură latentă de
vaporizare mare, volum specific redus, sensibilitate redusă faţă de
impurităţi şi umiditate, posibilitatea de depistare a neetanşeităţilor prin
14
NOŢIUNI GENERALE
mirosul caracteristic. solubilitate redusă în ulei, nu corodează fierul sau

oţelul, dar în prezenţa apei acţionează asupra cuprului, bronzului şi altor
aliaje pe bază de cupru, cu excepţia bronzului fosforos. Alte dezavantaje
sunt: toxicitate mare, pericol de explozie, respectiv inflamabilitate la
anumite concentraţii în aer. Grupa a III-a, fluide care se aprind uşor, în
amestecuri cu aerul, în concentraţii volumice de sub 3,5 %, cuprinde
normal butan, etilenă, etan, izobutan, propan. Agenţii halogenaţi (freonii)
reprezintă derivaţi halogenaţi ai hidrocarburilor saturate, metan şi etan, cu
conţinut diferit de fluor, clor şi hidrogen; uneori au brom în compoziţie.
Freonii au fost utilizaţi pe scară largă în tehnica frigului, dar în prezent sunt
evitaţi, deoarece au efect poluant asupra mediului ambiant.
Pentru transportul frigului de la instalaţie, la consumatori, se utilizează
fluide purtătoare de frig care se numesc agenţi intermediari. Aceştia se
folosesc de asemenea la instalaţiile cu răcire indirectă, atunci când
contactul agenţilor frigorifici cu corpul răcit poate avea efecte negative.
Exemple de agenţi intermediari sunt: apa, aerul, soluţiile de săruri minerale
în apă, soluţiile de alcooli şi de glicerină, unele hidrocarburi. Soluţiile de
săruri cu apă, utilizate frecvent, sunt soluţiile de clorură de calciu, clorură
de sodiu, clorură de magneziu. Concentraţia de sare corespunde la diverse
puncte de congelare a soluţiei şi trebuie astfel aleasă încât să se evite
congelarea soluţiei. Pentru reducerea efectului corosiv al saramurilor se
cere ca acestea să fie uşor alcaline, cu pH = 7…8,5. Din categoria soluţiilor
alcoolice s-au impus soluţiile apoase de alcool metilic, alcool etilic,
etilenglicol, propilenglicol şi soluţiile de polialcooli.
1.3 Fluide criogenice
Se numesc fluide criogenice substanţele utilizate în ciclurile de răcire

destinate obţinerii temperaturilor foarte scăzute sau pentru realizarea
lichefierii proprii. Din această categorie fac parte: aerul, azotul, oxigenul,
argonul, neonul, kriptonul, xenonul, hidrogenul, heliul, metanul, oxidul de
carbon. Instalaţiile criogenice permit obţinerea, menţinerea şi utilizarea
temperaturilor sub 120 K. Aceste instalaţii pot fi grupate în trei categorii:
instalaţii criogenice de lichefiere, instalaţii criogenice de separare, instalaţii
criogenice de refrigerare.
Instalaţiile criogenice de lichefiere (criolichefiatoarele) sunt utilizate în
scopul trecerii unei substanţe din faza gazoasă, având temperatura apropiată
de cea a mediului, în faza condensată ( solidă, lichidă sau amestec de
cristale şi lichid). În această categorie de sisteme criogenice locul principal
15
îl ocupă cele care permit lichefierea gazelor (aer, azot, heliu, hidrogen,
metan etc.).
Instalaţiile criogenice de separare (crioseparatoarele) permit separarea la
temperaturi joase a amestecurilor de gaze, precum aerul, gazul natural,
gazul de cocserie, gazele industriale şi de extragere a deuteriului din
hidrogen tehnic.
Majoritatea acestor sisteme criogenice au la bază metode axate pe procesele
de condensare, vaporizare, rectificare şi absorbţie.
Instalaţii criogenice de refrigerare (criorefrigeratoarele) au rolul de a
realiza efect frigorific la unul sau mai multe niveluri de temperatură, fiind
alcătuite dintr-un generator de frig şi din elemente de utilizare a frigului la
nivelul obiectelor răcite sau criostatate.
Există sisteme mixte refrigeratoare - lichefiatoare care permit atât
criostatarea obiectului cât şi lichefierea unei fracţiuni de gaz.
Instalaţiile criogenice au un rol important sub aspect tehnic şi ştiinţific
deoarece:
- permit obţinerea în stare lichidă sau gazoasă a oxigenului, azotului, meta-
nului, argonului, neonului, kriptonului, hidrogenului şi heliului, utilizate în
chimie, construcţia de maşini, industria de petrol şi gaze, medicină ş. a.;
- contribuie la perfecţionarea telecomunicaţiilor, cu aplicaţii în domeniul
cercetărilor cosmice;
- asigură condiţiile pentru cercetarea unor proprietăţi precum supra-
conductibilitatea, şi suprafluiditatea, cu aplicabilitate în domeniul
transportului energiei electrice;
- contribuie la evidenţierea unor proprietăţi noi ale ţesuturilor vii şi a bio-
materialelor, prin acţiunea tempetaturilor criogenice asupra acestora, cu
implicaţii importante în biologie şi medicină.
În tabelul 1.2 sunt prezentate o serie de proprietăţi termotehnice ale
substanţelor utilizate în instalaţiile criogenice.
1.4 Substanţe periculoase
Hotărârea de Guvern nr. 1408/2008 instituie cadrul legal pentru clasifica-

rea, ambalarea şi etichetarea substanţelor periculoase pentru om şi mediu,
în vedere introducerii pe piaţă a acestora.
Conform capitolului I, articolul 2, alineatul 1, din această HG, termenii şi
expresiile care urmează au semnificaţiile:
a) substanţe – elementele chimice şi compuşii lor, în stare naturală sau obţi-
nuţi prin orice proces de producţie, inclusiv orice aditiv necesar pentru a
menţine stabilitatea produselor şi orice impuritate rezultată din procesul
16
NOŢIUNI GENERALE
17
18
NOŢIUNI GENERALE
19
Tabelul 1.2 Fluide criogenice
Fluid Masa Constanta Densitatea, Temperatura Parametrii critici

criogenic molară, gazului, a gazului la 00C şi 0,101 de Temperatura,
M R, MPa/ vaporizare, Tcr , K/
kg/kmol J/(kg K) a vaporilor saturaţi TS , K
uscaţi la 0,101 MPa / Presiunea, pcr ,
a lichidului saturat la Presiunea,
MPa/
p N =760
 cr ,
0,101 MPa/
a solidului în punctul Densitatea,
mmHg, 3
triplu kg/m
 , kg/m3
Aer 28,96 287 1,2928/3,23/875/- 78,9/81,7 132,55/3,769/313
Azot, N2 28,016 296,749 1,2505/4,54/810/947/ 77,34 126,25/3,393/311
Oxigen, O2 32 296,76 1,43/4,48/1131/1370 90,18 154,35/5,0406/430

Argon, Ar 39,94 208,195 1,7839/5,785/1404/1624 87,29 150,75/4,864/531
Neon, Ne 20,183 411,686 0,8999/9,55/1207/1442 27,05 44,45/2,726/484
Kripton, Kr 83,70 100,322 3,74/8/2460/2900 119,95 209,35/5,4917/909
Xenon, Xe 131,3 63,841 5,89/13,6/3060/3640 165,15 289,75/5,8937/1150
Hidrogen, H2 2,0156 4121,735 0,08987/1,3/78/86,64 20,37 33,25/1,2944/31
Heliu, He 4,002 2079,01 0,1785/16,38/125/380 4,25 5,25/0,2284/69
Metan, CH4 16,04 511,28 0,7168/1,77/415/519 111,45 190,65/4,6287/162
Oxid de 28,01 296,945 1,25/4,5/801/929 81,65 132,95/3,4911/301
Carbon, CO
utilizat, dar excluzând orice solvent care poate fi separat fără a afecta
stabilitatea substanţei sau fără modificarea compoziţiei sale;
b) preparate – amestecurile sau soluţiile de două sau mai multe substanţe;
c) introducere pe piaţă – punerea la dispoziţia unor terţe părţi a
substanţelor. Importul pe teritoriul vamal al Uniunii Europene este, de
asemenea, considerat introducere pe piaţă în sensul acestei hotărâri;
d) EINECS – Inventarul european al substanţelor chimice existente. Acest
inventar conţine lista definitivă a tuturor substanţelor considerate a fi pe
piaţa comunitară la 18 septembrie 1981.
Conform capitolului I, articolul 2, alineatul 2, din Hotărârea de Guvern nr.
1408/2008, sunt considerate periculoase următoarele substanţe şi preparate:
a) substanţele şi preparatele explozive - substanţele solide, lichide, sub
formă de pastă sau gelatinoase şi preparatele care pot să reacţioneze
exoterm în absenţa oxigenului din atmosferă, producând imediat emisii de
gaze, şi care, în condiţii de testare determinate, detonează, produc o
deflagraţie rapidă sau care, sub efectul căldurii, explodează când sunt
închise parţial;
20
NOŢIUNI GENERALE
Tabelul 1.2 (continuare)
Fluid criogenic Capacitatea Exponentul Conductivitatea Vâscozitatea

calorică masică adiabatic, termică la dinamică a
izobară a cp la 00C şi 0,101 MPa, gazului
gazului la 00C k  , W/(m K) la 00C şi 0,101
şi 0,101 MPa, cv MPa,
c p , kJ/(kg K)  , Ns/m2
Aer 1,227 1,40 24,17 17,11
Azot, N2 1,043 1,40 23,96 16,58
Oxigen, O2 0,913 1,40 24,43 19,19
Argon, Ar 0,523 1,67 16,35 21,01
Neon, Ne 1,03 1,67 44,3 29,7
Kripton, Kr 0,251 1,67 84 23,2
Xenon, Xe 0,159 1,66 5,25 21
Hidrogen, H2 14,235 1,41 159 8,42
Heliu, He 5,234 1,66 150,1 19,53
Metan, CH4 2,117 1,3 30 10,3
Oxid de carbon, 1,051 1,40 22,5 16,6
CO
b) substanţele şi preparatele oxidante - substanţele şi preparatele care, în

contact cu alte substanţe, în special cu cele inflamabile, produc o reacţie
puternic exotermă;
c) substanţe şi preparate extrem de inflamabile: substanţele şi preparatele
chimice lichide cu un punct de aprindere foarte scăzut şi cu un punct de
fierbere scăzut, precum şi substanţele şi preparatele gazoase care sunt
inflamabile în contact cu aerul, la temperatura şi la presiunea mediului
ambiant;
d) substanţe şi preparate foarte inflamabile:
- substanţele şi preparatele care se pot încalzi şi, în final, se pot aprinde în
contact cu aerul la temperatura ambiantă, fără aport de energie;
- substanţele şi preparatele solide care se pot aprinde cu uşurinţă după un
scurt contact cu o sursă de aprindere şi care continuă să ardă sau să se
consume după îndepărtarea sursei de aprindere;
- substanţele şi preparatele lichide cu un punct de aprindere foarte scăzut;
- substanţele şi preparatele care, în contact cu apa sau cu aerul umed,
emană gaze foarte inflamabile, în cantităţi periculoase;
21
e) substanţele şi preparatele inflamabile - substanţele şi preparatele lichide

cu un punct de aprindere scăzut;
f) substanţele şi preparatele foarte toxice - substanţele şi preparatele care,
prin inhalare, îngiţire sau penetrare cutanată, chiar în cantităţi foarte mici,
pot provoca moartea ori afecţiuni acute sau cronice ale sănătăţii;
g) substanţele şi preparatele toxice - substanţele şi preparatele care prin
inhalare, îngiţire sau penetrare cutanată, chiar în cantităţi mici pot provoca
moartea ori afecţiuni acute sau cronice ale sănătăţii;
h) substanţele şi preparatele nocive - substanţele şi preparatele care prin
inhalare, îngiţire sau penetrare cutanată pot cauza moartea ori afecţiuni
acute sau cronice ale sănătăţii;
i) substanţele şi preparatele corosive - substanţele şi preparatele care, în
contact cu ţesuturile vii, exercită o acţiune distructivă asupra acestora din
urmă;
j) substanţele şi preparatele iritante - substanţele şi preparatele necorosive
care, prin contact imediat, prelungit sau repetat cu pielea sau mucoasa, pot
cauza o reacţie inflamatorie;
k) substanţele şi preparatele sensibilizante - substanţele şi preparatele care,
prin inhalare sau penetrare cutanată, pot induce o reacţie de
hipersensibilizare, astfel încât, la o expunere ulterioară la substanţă sau
peparat, provoacă efecte adverse caracteristice;
l) substanţele şi preparatele cancerigene - substanţele şi preparatele care,
prin inhalare, înghiţire sau penetrare cutanată, pot produce cancer sau pot
creşte incidenţa lui;
m) substanţele şi preparatele mutagene - substanţele şi preparatele care,
prin inhalare, înghiţire sau penetrare cutanată, pot produce anomalii
genetice ereditare sau pot creşte incidenţa lor;
n) substanţele şi preparatele toxice pentru reproducere - substanţele şi
preparatele, care prin inhalare, înghiţire sau penetrare cutanată, pot produce
sau creşte incidenţa efectelor adverse nonereditare urmaşilor şi/sau pot
afecta funcţiile ori capacitatea de reproducere masculină sau feminină;
o) substanţele şi preparatele periculoase pentru mediu - substanţele şi
preparatele care, dacă pătrund în mediu, prezintă sau ar putea prezenta un
risc imediat şi/sau întârziat pentru una sau mai multe componente ale
mediului.
Substanţele se pot afla sub formă:
- gazoasă: oxigen, monoxid de carbon, azot, etc.
- lichidă: soluţii acide, bazice, solvenţi, etc.
22
NOŢIUNI GENERALE
- solidă: oxid de calciu (var nestins), hidroxid de sodiu (sodă caustică), oxid
de siliciu (nisip), etc.
- materii în suspensie:
- pulberi: suspensie de materii solide în aer, rezultată din procese
mecanice sau prin turbionare;
- fumuri : suspensie de materii solide în aer, rezultată din procese
termice şi/sau chimice;
- ceaţă (aerosoli): suspensie de materii lichide în aer, produsă prin
condensare sau dispersie.
1.5 Ecuaţii de stare pentru gaze
Ecuaţia de stare a gazelor perfecte sau ecuaţia Clapeyron, pentru o masă

de 1 kg de gaz, se scrie sub forma:
pv  RT (1.5.1)
Pentru o masă m kg de gaz, relaţia (1.5.1) devine:
pV  mRT (1.5.2)
Ecuaţia (1.5.2) se poate scrie şi astfel:
m
pV  RMT (1.5.3)
M
unde R M  8314,4 J/(kmol K) este constanta universală a gazului perfect.
Pentru compararea diverselor date experimentale sau teoretice s-au definit
stări termodinamice de referinţă.
Stare normală este caracterizată prin: presiunea pN  101325 Pa şi
temperatura TN  273,15 K ( t N  00 C). Un volum de un metru cub de gaz,
aflat în condiţiile normale, se notează 1 m 3N şi se numeşte un metru cub
normal.
Conform legii, în România, este utilizată starea standard, notată cu
indicele 0 sau S şi definită prin parametrii standard: p0  101325 Pa
(1atm) şi temperatura T0  288,15 K ( t0  150 C). Un volum de un metru
cub de gaz, aflat în condiţiile stării standard, se numeşte un metru cub
standard şi se notează 1Sm 3 , respectiv 1 m S3 , 1 m 30 sau Smc.
Între o stare caracterizată de parametrii de stare presiunea p şi temperatura
T şi starea standard se scrie:
23
p T0
V0  V (1.5.4)
p0 T
Pentru debitele volumetrice de gaze corespunde relaţia:

  p T0
V 0 V (1.5.5)
p0 T
Gazele reale au o comportare diferită faţă de cea a gazelor perfecte,

îndeosebi la presiuni ridicate sau în stările apropiate de zona de
transformare de fază.
Pentru modelarea comportării gazelor reale s-au propus foarte multe
relaţii între parametrii de stare p, v, T .
a) Ecuaţiile de stare cubice se prezintă ca ecuaţii de gradul al treilea în
funcţie de v. Ecuaţia J. D. van der Waals, sub aspect istoric, se află la
originea ecuaţiilor de stare cubice:
 a 
 p  2 v  b   RT (1.5.6)
 v 
a, b şi R sunt constantele van der Waals şi depind de natura substanţei.
Ecuaţia van der Waals are importanţă fenomenologică, dar ea nu descrie
cantitativ exact comportarea unui fluid real, abaterile fiind destul de mari.
Dacă se notează cu pr ,Tr ,vr parametrii de stare reduşi, daţi de relaţiile:
p T v
pr  ; Tr  ; vr  (1.5.7)
pcr Tcr vcr
atunci, din ecuaţia van der Waals, se obţine ecuaţia de stare redusă sau
ecuaţia stărilor corespondente:
 3
 pr  2  3vr  1  8Tr (1.5.8)
 vr 
Pe baza ecuaţiei de stare redusă s-a enunţat teorema stărilor corespondente

- dacă doi parametri independenţi, de la două gaze reale diferite, exprimaţi
în fracţiuni din valorile lor critice, sunt identici, atunci şi cel de al treilea
parametru redus trebuie să fie identic pentru ambele gaze.
Modificările succesive aduse ecuaţiei van der Waals au condus la
numeroase alte forme de ecuaţii de stare cubice, ca de exemplu ecuaţia
BWR (Benedict - Webb – Rubin), ecuaţia Lee – Kesler şi multe altele.
24
NOŢIUNI GENERALE
b) Factorul de neidealitate, Z , este definit de ecuaţia de stare:

pv  Z RT (1.5.9)
Valorile factorului de neidealitate pentru diferite gaze reale se determină pe
cale experimentală, prin calcul (folosind relaţii analitice) sau din diagrame.
În publicaţiile de specialitate sunt consemnate numeroase relaţii analitice
pentru calculul factorului de neidealitate, printre care:
- pentru gazele naturale, la parametri de stare corespunzători transportului
acestora prin conducte, la o bună concordanţă cu rezultatele experimentale
conduce formula lui Berthelot:
9 pr  6 
Z  1 1  2  (1.5.10)
128 Tr  Tr 
- pentru hidrocarburi:
p  0,4 0,146 
Z  1  r  0,197  0,012Tr    (1.5.11)
Tr  Tr Tr3,27 
1.6 Amestecuri de gaze

Amestecul de gaze reprezintă o asociere mecanică a unor gaze diferite, în care
componenţii nu reacţionează chimic. Amestecurile de gaze se caracterizează
prin compoziţie care reprezintă participaţiile (fracţiile) masice, volumetrice
sau molare ale gazelor din amestec.
- Participaţia sau fracţia masică, gi , a unui gaz dintr-un amestec se
defineşte ca raportul dintre masa gazului respectiv respectiv mi şi masa
amestecului mam :
m
gi  i (1.6.1)
mam
n
 gi  1 (1.6.2)
i 1
- Participaţia sau fracţia volumetrică, ri , a unui gaz dintr-un amestec se

defineşte ca raportul dintre volumul său parţial Vi şi volumul total al
amestecului Vam. Volumul parţial, Vi , al unui gaz dintr-un amestec de gaz este
volumul pe care l-ar ocupa gazul respectiv dacă ar fi separat din amestec şi
s-ar afla la presiunea şi temperatura amestecului.
25
Vi
ri  (1.6.3)
Vam
n
 ri  1 (1.6.4)
i 1
- Participaţia sau fracţia molară, yi , a unui gaz dintr-un amestec se defi-

neşte ca raportul dintre numărul de kilomoli de gaz ni şi numărul total de
kilomoli ai amestecului nam :
n
yi  i (1.6.5)
nam
n
 yi  1 (1.6.6)
i 1
- Relaţiile de transformare între fracţiile masice şi molare sunt:

gi
yM M
g i  n i i ; yi  n i (1.6.7)
g
 yi M i  Mi
i 1 i 1 i
Se consideră că un amestec de gaze perfecte poate fi considerat, din punct

de vedere termodinamic, în ansamblul lui, ca un gaz perfect, care respectă
legile gazelor perfecte, având în plus şi legi specifice (legea conservării masei,
legea lui Dalton, legea lui Amagat). Ca urmare, ecuaţia de stare pentru un
amestec de gaze perfecte se scrie sub forma:
pamVam  nam R M Tam (1.6.8)
Unui ameste de gaze perfecte i se pot atribui următoarele caracteristici
termofizice: masa molară medie aparentă, M am , constanta amestecului,
R am , densitatea amestecului, am .
- Masa molară medie aparentă se defineşte cu relaţia:
n
mam m i
M am   i 1
n (1.6.9)
nam
n
i 1
i
Din relaţia (1.6.9) rezultă:
26
NOŢIUNI GENERALE
n 1
M am   yi M i  n g
(1.6.10)
i 1
 Mi
i 1 i
- Constanta amestecului se poate calcula cu relaţia:

R M 8314,4
R am   (1.6.11)
M am M am
- Relaţia dintre fracţiile volumetrice şi cele molare arată că, pentru un

amestec de gaze perfecte, fracţiile volumetrice ale componenţilor sunt egale
cu fracţiile molare.
ri  yi (1.6.12)
- Presiunea parţială, p i , a unui gaz dintr-un amestec de gaze se defineşte

ca acea presiune pe care o exercită gazul respectiv dacă ar ocupa singur
întregul volum al amestecului şi ar avea aceeaşi temperatură cu amestecul;
se calculează cu relaţia:
pi  ri pam (1.6.13)
- Densitatea amestecului se obţine din relaţiile:
mam 1 n
am 
Vam
 n
  rii
gi i 1
(1.6.14)

i 1 i
La starea normală fizică, densitatea unui amestec de gaze perfecte se

calculează cu relaţia:
M M am
 amN  am  (1.6.15)
VM N 22,414
Într-un amestec de gaze reale, trebuie să se ţină seama de forţele care se

exercită între moleculele gazelor care compun amestecul. Aceste forţe
modifică presiunea totală a amestecului şi ca urmare:
pam   pi  p (1.6.16)
în care pi reprezintă presiunile parţiale ale gazelor care compun amestecul,

iar p este un termen de corecţie pentru presiunea amestecului, introdus
pentru a se ţine seama de forţele dintre moleculele diferitelor gaze din
27
amestec. Considerând comportarea unui amestec de gaze reale ca fiind cea

a unui gaz real, scriem ecuaţia (1.5.9) sub forma:
pam vam  Z am R amTam (1.6.17)
în care, Z am , este factorul de neidealitate al amestecului de gaze reale.

O metodă simplă de evaluare a factorului Zam se bazează pe extinderea
teoremei stărilor corespondente în cazul amestecurilor de gaze reale.
Pentru un amestec de gaze reale, presiunea şi temperatura pseudoreduse,
p pr şi T pr , se calculează cu relaţiile:
pam T
p pr  ; T pr  am (1.6.18)
p pcr T pcr
Parametrii pseudocritici, ppcr şi Tpcr, se calculează astfel:

n n
p pcr   yi pcri ; T pcr   yiTcri (1.6.19)
i 1 i 1
În relaţiile (1.6.19), pcri şi Tcri sunt parametrii de stare în punctul critic, ai

componentului i, din amestecul de gaze. După calculul parametrilor
pseudoreduşi, factorul de neidealitate se determină cu metodele expuse în
paragraful (1.5).
1.7 Relaţii matematice între mărimile termodinamice
Se numesc funcţii caracteristice, funcţiile de stare ale unui sistem

termodinamic, care, împreună cu derivatele lor, determină complet
proprietăţile sistemului. Se numeşte potenţial termodinamic o funcţie
caracteristică a cărei valoare descreşte în timpul evoluţiei spre echilibru a
unui sistem termodinamic.
Energia internă constituie un potenţial termodinamic, dacă este exprimată
ca o funcţie de stare, având ca variabile entropia şi volumul specific:
u  us, v  (1.7.1)
Prin diferenţierea ecuaţiei (1.7.1) rezultă:
u u
du    ds    dv (1.7.2)
  s v   v s
Comparând cu ecuaţia fundamentală a termodinamicii, scrisă sub forma:
28
NOŢIUNI GENERALE
du  Tds  pdv (1.7.3)

se obţin, prin identificare, relaţiile:
u
T    (1.7.4)
  s v
u
p    (1.7.5)
  v s
Ceea ce înseamnă că, din derivatele parţiale ale energiei interne, în raport
cu entropia şi volumul, se obţin ceilalţi parametri de stare, temperatura şi
presiunea.
Entalpia constituie un potenţial termodinamic, dacă variabilele în funcţie
de care este exprimată sunt entropia şi presiunea:
h  hs, p  (1.7.6)
Prin diferenţierea ecuaţiei (1.7.6) rezultă:
h  h 
dh    ds    dp (1.7.7)

 p
s   p s
Comparând cu ecuaţia fundamentală a termodinamicii, scrisă sub forma:

dh  Tds  vdp (1.7.8)
se obţin, prin identificare, relaţiile:
 h 
T   (1.7.9)
 s  p
 h 
v  (1.7.10)
 p  s
Rezultă că, din derivatele parţiale ale entalpiei, în raport cu entropia şi
presiunea, se obţin ceilalţi parametri de stare, temperatura şi volumul.
Energia liberă (potenţialul Helmholtz)
Din ecuaţia fundamentală a termodinamicii, scrisă sub forma:
Tds  du  pdv (1.7.11)
scăzând din ambii termeni diferenţiala dTs , şi prelucrând relaţia obţinută,
rezultă:
29
 sdT  pdv  du  dTs (1.7.12)

Din relaţia (1.7.12) se obţine o nouă ecuaţie diferenţială care conduce la un
alt potenţial termodinamic. Restrângând termenul din partea dreaptă a
ecuaţiei (1.7.12), se poate scrie:
du  Ts  sdT  pdv (1.7.13)
Prin definiţie,
f  u  Ts (1.7.14)
unde f se numeşte energie liberă, potenţialul lui Helmholtz, potenţialul
termodinamic izocor - izoterm sau funcţia I a lui Massieu.
Ca urmare, ecuaţia (1.7.13) devine:
df  sdT  pdv (1.7.15)
Energia liberă, ca funcţie de stare, constituie un potenţial termodinamic,
dacă variabilele în funcţie de care ea este exprimată sunt temperatura şi
volumul.
f  f T , v  (1.7.16)
Prin diferenţierea ecuaţiei (1.7.16) se obţine:
 f   f 
df    dT    dv (1.7.17)
  T v   v T
Dacă se compară relaţia (1.7.15) cu relaţia (1.7.17) şi se identifică termenii,
rezultă:
 f 
s    (1.7.18)
  T v
 f 
p    (1.7.19)
  v T
Dacă se înlocuieşte în expresia (1.7.14) entropia masică, s , dată de (1.7.18),
se obţine:
 f 
f  u  T   (1.7.20)
  T v
Relaţia (1.7.20) este cunoscută sub numele de ecuaţia lui Helmholtz.
30
NOŢIUNI GENERALE
Entalpia liberă (potenţialul Gibbs)

În ecuaţia generală a termodinamicii, scrisă sub forma (1.7.8), se scad din
ambii membri expresia dTs  şi se obţine:
dh - dTs  Tds  vdp - dTs (1.7.21)
sau
dh  dTs  sdT  vdp (1.7.22)
Restrângând termenul din partea stângă a ecuaţiei (1.7.22), se poate scrie:
dh  Ts  sdT  vdp (1.7.23)
Prin definiţie,
g  h  Ts (1.7.24)
Unde g se numeşte entalpia liberă, potenţialul Gibbs, potenţialul
termodinamic izobar – izoterm sau funcţia II- a lui Massieu.
Ca urmare, ecuaţia (1.7.23) devine:
dg  sdT  vdp (1.7.25)
Entalpia liberă, ca funcţie de stare, constituie un potenţial termodinamic,
dacă variabilele în funcţie de care ea este exprimată sunt temperatura şi
presiunea:
g  g T , p  (1.7.26)
Prin diferenţierea ecuaţiei (1.7.26) se obţine:
g g
dg    dT    dp (1.7.27)
  T p   p T
Dacă se compară relaţia (1.7.25) cu relaţia (1.7.27) şi se identifică termenii,

rezultă:
g
s    (1.7.28)
  T p
g
v    (1.7.29)
  p T
Înlocuind în expresia (1.7.24) mărimea lui s , dată de (1.7.28), se obţine
ecuaţia lui Gibbs:
31
g
g  h  T   (1.7.30)
  T p
Relaţiile Maxwell
Considerând o masă de fluid compresibil, cu o anumită compoziţie chimică
şi care nu este supusă unor efecte electrice sau magnetice, se pot scrie patru
relaţii de legătură între parametrii de stare p, v, T şi s , denumite relaţiile
Maxwell. Dacă se efectuează derivata parţială a entropiei, exprimată prin
relaţia (1.7.18), în raport cu volumul specific şi derivata parţială a presiunii,
dată de (1.7.19), în raport cu temperatura, se obţin:
s    f   2 f
          (1.7.31)
  v T   v   T v T  v T
 p    f   2 f
          (1.7.32)
  T v   T   v T  v  T v
Conform teoremei lui Schwartz, derivatele parţiale mixte de ordinul doi

sunt egale, indiferent de ordinea derivării, ceea ce conduce la egalitatea:
2 f 2 f

 v T  T v
Rezultă:
s  p
     (1.7.33)

 T 
v  T v
Analog, plecând de la expresiile (1.7.28) şi (1.7.29), se obţine:
 v   s 
     (1.7.34)
 T p   p T
De asemenea, efectuând derivatele parţiale ale expresiilor (1.7.4) şi (1.7.5),

respectiv (1.7.9) şi (1.7.10), rezultă:
 T   p
     (1.7.35)
  v s   s v
şi:
 T    v 
     (1.7.36)
  p s   s  p
32
NOŢIUNI GENERALE
Expresiile (1.7.33) … (1.7.36) sunt denumite relaţiile Maxwell şi permit, în

calculele termodinamice, ca funcţiile de stare ale sistemelor termodinamice
să fie redate prin variabile măsurabile.
Entalpia gazelor reale
Pentru o substanţă pură, entalpia se poate exprima ca o funcţie de
variabilele independente T şi p , adică h  hT , p  . Diferenţiala totală a
entalpiei pentru aceste variabile este:
 h   h 
dh    dT    dp (1.7.37)
  T p   p T
Diferenţiind în funcţie de p ecuaţia (1.7.8), se obţine:
 h   s 
   v  T   (1.7.38)
  p T   p T
Înlocuind relaţia Maxwell (1.7.34) în (1.7.38), rezultă:
 h   v 
   v  T   (1.7.39)
  p T  T  p
Se ţine seama de relaţia de definiţie a capacităţii calorice masice, la

presiune constantă,
h
c p    (1.7.40)

 p
T
şi astfel, diferenţiala totală a entalpiei, (1.7.37), se scrie:
  v  
dh  c p dT  v  T   dp (1.7.41)
   T  p 
Integrarea relaţiei (1.7.41) se face între p0 şi p , respectiv între T0 şi T :
T p   v  
h p,T  h p0 ,T0  T c p0 dT  p v  T    dp (1.7.42)
0 0
   T  p 
În relaţia (1.7.42), c p0 este capacitatea calorică masică izobară la

presiunea p0 , când gazul se comportă ca un gaz perfect. Derivata parţială
33
 v 
  se determină din ecuaţia de stare a gazului real. Relaţiile stabilite
  T p
mai sus permit calculul entalpiei gazului real, atunci când este cunoscută
ecuaţia de stare.
Entropia gazelor reale
Pentru o substanţă pură, entropia poate fi scrisă funcţie de variabilele
independente T şi p , adică: s  s(T , p) . Diferenţiala totală a entropiei,
pentru aceste variabile, este:
 s   s 
ds    dT    dp (1.7.43)
 T p   p T
După diferenţierea relaţiilor (1.7.28) şi (1.7.29) rezultă:
2 g  s 
   (1.7.44)
 T p   p T
şi
2 g  v 
   (1.7.45)
 p T   T  p
de unde rezultă:
 s   v 
     (1.7.46)
  p T  T p
Dacă se folosesc relaţiile (1.7.8) şi (1.7.40) se obţine:
h  s 
c p     T   (1.7.47)
 T  p  T  p
Substituind ecuaţiile (1.7.46) şi (1.7.47), în relaţia (1.7.43), rezultă:
dT   v 
ds  c p   dp (1.7.48)
T   T  p
Prin integrarea acestei ecuaţii de la p0 la p , respectiv de la T0 la T ,

rezultă:
T dT p  v 
s p,T  s p0 ,T0  T c p0  p   dp (1.7.49)
0 T 0
  T p
34
NOŢIUNI GENERALE
Dacă, pentru o substanţă pură, entropia este scrisă funcţie de variabilele

independente p şi v sau funcţie de T şi v , se obţin relaţii analoage celei
de mai înainte. Derivatele parţiale care intervin în expresia (1.7.49) se
determină din ecuaţia de stare a gazului real. Cu aceste relaţii, pentru cele
mai utilizate gaze, se alcătuiesc tabele şi diagrame, din care se determină
mărimile de stare.
1.8 Suprafeţe termodinamice
Pentru un sistem omogen monocomponent, la scară macroscopică, sunt

necesare trei mărimi de stare, pentru a caracteriza starea termodinamică:
presiunea p, volumul specific v şi temperatura T. Pentru o cantitate dată de
substanţă, corespunzătoare unui astfel de sistem, aflat în stare de echilibru
termodinamic, experienţa arată că parametrii de stare p, v, T sunt legaţi
între ei printr-o ecuaţie care, sub formă implicită, are expresia:
f ( p, v, T )  0 (1.8.1)
denumită ecuaţia caracteristică de stare. Ecuaţia de stare de forma (1.8.1)
corespunde unei suprafeţe în spaţiul ( p, v, T ) . În figurile 1.1 şi 1.2 sunt
prezentate suprafeţele termodinamice ale unor substanţe pure, pe care sunt
puse în evidenţă curbele limită între faze şi proiecţia acestor suprafeţe
p  T şi p  v . În figura 1.1 este prezentat cazul unei substanţe pure, care
se contractă atunci când se solidifică, iar figura 1.2 se referă la apă, care se
dilată la solidificare. O substanţă chimică pură se poate găsi în diferite stări
de agregare sau faze: gazoasă, lichidă sau solidă. La temperatură foarte
mare, moleculele gazului devin puternic ionizate, obţinându-se gaz în stare
de plasmă. Pentru unele substanţe există mai multe posibilităţi pentru starea
solidă, diferite între ele prin structura cristalină. Conform definiţiei lui
Gibbs, se numeşte fază o zonă din spaţiu ocupată de anumite substanţe şi
care este omogenă, adică are aceleaşi proprietăţi fizico – chimice în toate
punctele regiunii. Se numeşte transformare de fază trecerea unui sistem
dintr-o stare de agregare în alta. Schimbarea stării de agregare se realizează
în urma schimbului de energie dintre sistem şi mediul exterior. Se
deosebesc următoarele transformări de fază:
a) vaporizare, care se referă la transformarea de fază din starea lichidă în
stare de gaz (vapori), iar trecerea inversă se numeşte condensare sau
lichefiere;
35
b) topire - trecerea unui sistem din fază solidă în fază lichidă, iar procesul
invers este denumit solidificare;
c) sublimare - trecerea din faza solidă în faza gazoasă şi desublimare,
transformarea inversă.
În procesele de vaporizare, topire şi sublimare sistemul primeşte căldură
din mediul exterior, iar în desfăşurarea transformărilor de condensare,
solidificare sau desublimare, sistemul cedează căldură spre mediul exterior.
În diagrama p  v se observă linia triplă în care coexistă toate cele trei
faze, linie care devine punct triplu în diagrama p  T . Volumul specific
variază de-a lungul liniei triple funcţie de proporţia în care se află fiecare
fază. Din aceste diagrame se observă că sub linia triplă coexistă faza solidă
şi gazoasă, iar deasupra acestei linii se disting mai multe zone; zona
cuprinsă între curba de saturaţie şi linia triplă este domeniul în care
coexistă faza lichidă şi gazoasă, iar vaporii sunt saturaţi umezi. Zona de
deasupra parametrilor critici, în care izobarele şi izotermele sunt continue,
este denumită stare supracritică. În diagramele p  T din figurile 1.1 şi 1.2
se disting trei curbe care se întâlnesc în punctul triplu şi care reprezintă:
curba de sublimare - desublimare, care separă regiunea fazei de vapori de
aceea a fazei solide; curba de topire - solidificare, care separă zona fazei
solide de faza lichidă; curba de vaporizare - condensare (lichefiere) care
separă domeniul fazei lichide de cel al fazei gazoase. Punctul triplu
reprezintă intersecţia acestor trei curbe. Se numeşte punct triplu al unei
substanţe pure starea în care pot coexista în echilibru cele trei faze, solidă,
lichidă şi gazoasă. Pentru orice substanţă, curba de echilibru lichid - vapori
este distinctă de la punctul triplu tr, la punctul critic cr (figurile 1.1 şi 1.2).
Vaporii sunt gaze reale aflate în stări din apropierea fazei lichide sau în
domeniul transformării de fază. Vaporii nu pot fi consideraţi gaze perfecte
deoarece, la substanţele aflate în această stare, nu mai pot fi neglijate
forţele de coeziune moleculare şi nici volumul propriu ocupat de molecule,
în raport cu volumul total ocupat de gaz. Aplicarea legilor gazelor perfecte
în cazul vaporilor conduce la erori mari, inadmisibile în studiul
termodinamic. În timpul transformărilor de fază, care se realizează în
condiţiile unor succesiuni de stări termodinamice, în interiorul sistemului
vor coexista două sau trei faze. Se numeşte echilibru fazic starea de
echilibru în care în sistem sunt prezente mai multe faze. Conform legii
fazelor, a lui Gibbs, într-un sistem policomponent, alcătuit din 
componenţi şi  faze, numărul fazelor, f, ce pot exista simultan în
echilibru, este mai mic sau cel mult egal cu   2 , ceea ce conduce la un
număr de grade de libertate.
f    2  (1.8.2)
36
NOŢIUNI GENERALE
Solid
Presiunea
Solid - lich
Ga
z
cr
Lic
id
va hid
po -
ri
Lin
trip ia
Va
lă
p or
Sol
i
vap id -
ori
a
ra tur
pe
Tem
S L
Lichid
Presiunea
Solid
Lichid
Presiunea
Vapori
Solid
Solid - lichid
cr cr
L Lichid - vapori Gaz
tr V Gaz Linia triplă
Vapori Solid - vapori

Temperatura Volumul
Fig. 2.7 Suprafaţa termodinamică f(p, v, T) = 0 pentru o substanţă pură
care se contractă la solidificare
Fig. 1.1 Suprafaţa termodinamică f (p, v, T) = 0 pentru o substanţă pură

care se contractă la solidificare.
37
cr
Solid
Lichid -
Presiunea
vapori
G
Lin
az
trip ia
lă
So Va
lid por
-v i
ap
ori
Vo tu ra
lu mu p era
l T em
S L
Lichid
Solid
cr
Presiunea
Solid Lichid
Presiunea
L Ga
V z
Solid - lichid
cr
tr Gaz
S Lichid - vapori
Vapori Linia triplă Vapori
V
Solid - vapori
Temperatura Volumul
Fig. 2.8 Suprafaţa

Fig. 1.2 Suprafaţa termodinamică
termodinamică f(p, v, T)f(p,v,T) = 0 pentru
= 0 pentru o substanţă
o substanţă pură pură
care se care
dilatăseladilată
solidificare (îngheţare)
la solidificare.
38
NOŢIUNI GENERALE
Prin grad de libertate al sistemului se înţelege numărul de variabile

independente (de exemplu, presiune şi temperatură) care caracterizează
sistemul la echilibru. În studiul transformărilor de fază ale unui sistem
monocomponent, în interiorul suprafeţei de control, care delimitează
sistemul, se află numai substanţa pură analizată, într-una sau mai multe
stări de agregare. Pentru un sistem monocomponent   1 , numărul maxim
de faze ce pot coexista sunt   3 (solid-lichid-gaz), cu condiţia ca să nu se
modifice nici un parametru de care să depindă starea de echilibru şi rezultă
f  0 (punctul triplu). La un sistem monocomponent bifazic,   1 ,
numărul de faze   2 şi ca urmare f  1 , adică între presiunea şi
temperatura acestuia există o relaţie de forma:
p  f Ts  (1.8.3)
În cazul unui sistem monocomponent bifazic, echilibrul termodinamic între
cele două faze este realizat atunci când sunt realizate cele trei echilibre:
termic, mecanic şi chimic, exprimate respectiv prin egalitatea
temperaturilor, presiunilor şi a potenţialelor chimice.
T1  T2 ; p1  p2 (1.8.4)
Întrucât, pentru substanţele pure, potenţialul chimic este egal cu entalpia

liberă a unităţii de masă, se poate scrie:
g1  p, T   g2  p, T  (1.8.5)
Dacă pentru un anumit corp se construieşte curba p  f (Ts ) , în coordonate

p  T , aceasta se numeşte curba de echilibru fazic sau de saturaţie. De
asemenea se mai numeşte curba presiunii de vapori sau tensiune de vapori.
Punctele situate pe această curbă reprezintă stări în care cele două faze pot
coexista în echilibru, iar reprezentarea grafică, astfel obţinută, se numeşte
diagrama fazică. Ea poate fi construită şi în coordonate p  v sau T  s şi
depinde numai de natura fluidului. Aspectul calitativ al unor diagrame
fazice este expus în figurile 1.1 şi 1.2. La corpurile obişnuite, temperatura
transformării de fază creşte cu presiunea, de-a lungul celor trei curbe de
echilibru (fig. 1.1), cu excepţia apei, la care curba de topire tr  N este
caracterizată prin scăderea temperaturii de topire (solidificare), odată cu
creşterea presiunii (fig. 1.2). Transformarea de fază nu se poate reliza decât
la parametrii de stare corelaţi de curba de echilibru fazic. Între stările
lichidă şi solidă sau starea de gaz şi solidă există deosebiri esenţiale de
structură, starea solidă cristalină reprezentând o fază anizotropă a corpului.
39
De aceea curba de topire (solidificare) este nelimitată superior (nu prezintă

punct critic).
În punctul triplu, tr, sunt trei faze distincte ale unei substanţe chimice pure,
notate cu indicii 1, 2, 3.
Fie g1  p, T , g2  p, T  şi g3  p, T  potenţialele chimice ale acestor trei faze,
presupuse cunoscute ca funcţii de variabilele p şi T .
Există, în general, o pereche unică de valori numerice ale acestor parametri,
pentru care sunt satisfăcute ecuaţiile:
g1  p, T   g2  p, T   g3  p, T  (1.8.6)
Curba de echilibru a fazelor lichidă şi gazoasă începe în punctul triplu, tr şi

se termină în punctul critic cr.
Punctul critic este caracterizat de parametrii critici de stare pcr şi tcr .
Coordonatele punctului critic sunt constante pentru o substanţă dată, dar
depind de natura substanţei.
În figura 1.3 sunt prezentate curbele presiunii de saturaţie pentru câteva
substanţe pure.
Curba p  f Ts  împarte câmpul diagramei în două zone şi anume: în
stânga şi deasupra curbei, fluidul se găseşte în stare lichidă, iar la dreapta şi
dedesubtul ei, fluidul se află în stare de vapori. La starea de presiuni şi
temperaturi egale cu pcr şi tcr , densitatea lichidului este egală cu
densitatea vaporilor substanţei respective ( ρl  ρv ).
Existenţa punctului critic pe curba de echilibru fazic, între faza de lichid şi
cea de vapori, arată că între aceste faze ale aceluiaşi corp nu există o
deosebire esenţială.
Noţiunile de lichid şi gaz sunt convenţionale şi aplicabile numai în cazul
când are loc echilibrul celor două faze în contact, dintre care faza mai densă
sau condensată se numeşte lichid, iar faza mai puţin densă se numeşte gaz
(vapori).
Lichidele şi gazele sunt înglobate în noţiunea generică de fluide, fiind două
faze izotrope ale aceluiaşi corp.
Existenţa punctului cr arată că un gaz nu poate fi lichefiat prin comprimare
izotermă, decât dacă este adus la temperaturi inferioare celei critice.
La temperaturi mai mari decât temperatura critică, substanţele se află
numai în stare de gaz. La presiuni mai mari decât presiunea critică, se poate
trece în mod continuu de la starea lichidă la cea gazoasă şi invers; căldura
latentă de vaporizare este nulă (fig. 1.4).
Numai la presiuni şi temperaturi mai mici decât cele critice, fazele de lichid
şi de vapori pot coexista în echilibru, ca faze distincte.
40
NOŢIUNI GENERALE
100
p [bar]90 H 2O
SO2
80 CO2
70
60
50 CH 4 C 2 H 6
C4 H 10
40 N2
30 C8 H 18
20 H 2 C16 H 34
10
0 20 30 50 60 70 80
0 100 0 0 400 900 1000
0 0 0 0 T [K]
Fig. 1.3 Curba presiunii funcţie de temperatură, la saturaţie,

pentru câteva substanţe pure.
p
[bar] L G Gaz
* * Pentru azot în punctul critic
40 tcr = -147,10C, Tcr = 126,05K
pcr cr pcr = 33,931 bar
30 Lichid cr = 311 kg/m3
)
Vapori
s
20
f(T
supraîncalziti
p=
10
10
50 150 T [K]
0 Tcr
Fig 1.4 Curba de vaporizare - condensare, pentru azot, p = f( Ts ).
În cazul unui sistem multicomponent, (n componenţi), multifazic( k faze),

condiţiile de echilibru formează următorul sistem de ecuaţii:
T 1  T 2  .....  T n  (1.8.7)

p 1  p 2  .....  p n  (1.8.8)
g11  g21  .....  gk1 (1.8.9)
...............................
g1n   g2n   .....  gkn  (1.8.10)
41
1.9 Vaporizarea sau condensarea (lichefierea) la presiune

constantă
Pentru studierea comportării unui sistem termodinamic monocomponent în

timpul vaporizării, respectiv condensării (lichefierii) se efectuează o
experienţă. Se consideră un cilindru prevăzut cu un piston mobil care se
poate deplasa liber, fără frecare (fig.1.5). În cilindru se află o masă m  1kg
de lichid pur care se încălzeşte treptat la presiune constantă, p , primind
căldură de la o sursă exterioară de energie. Iniţial, lichidul se află la o
temperatură T A , inferioară temperaturii de fierbere (fig.1.5A). Prin
încălzire izobară, temperatura lichidului creşte, iar volumul înregistrează o
creştere foarte redusă. În figura 1.6 este reprezentată variaţia temperaturii în
timpul acestei încălziri. La continuarea încălzirii izobare, când se atinge
temperatura Ts (fig. 1.5 B), din masa lichidului încep să se degajeze vapori.
Temperatura Ts , la care începe vaporizarea, în condiţiile încălzirii izobare,
la presiunea p , se numeşte temperatura de saturaţie, corespunzătoare
acestei presiuni.
Lichidul aflat la presiunea p şi temperatura Ts se numeşte lichid saturat.
Vaporizarea începe din momentul apariţiei primei molecule în faza de
vapori şi se sfârşeşte când lichidul s-a transformat integral în vapori. În
cursul vaporizării, atât presiunea cât şi temperatura de saturaţie rămân
comstante şi amestecul bifazic lichid – vapori va conţine o cantitate din ce
în ce mai mare de vapori şi mai mică de lichid (fig. 1.5 C); procesul de
vaporizare este însoţit de creşterea volumului pentru că volumul specific al
vaporilor este mult mai mare decât cel al lichidului.
p
p
p
p p
A B C D E
T A  TS TB  TS TC  TS TD  TS TE  TS
Fig. 1.5 Schema transformării izobare a lichidului în vapori supraîncălziţi.
42
NOŢIUNI GENERALE
T
TE E
TB  TC  TD  Ts
B C D
TA A
Fig. 1.6 Variaţia temperaturii în timpul unei încălziri izobare

în care un lichid pur se transformă în vapori supraîncălziţi.
Se numesc vapori saturaţi umezi amestecul de lichid şi vapori aflat la

temperatura de saturaţie Ts . Vaporii care nu mai conţin nici o particulă în
faza lichidă şi se află la temperatura de saturaţie se numesc vapori saturaţi
uscaţi (fig.1.5 D). Vaporizarea lichidului are loc dacă numărul de molecule
în faza de vapori care părăsesc lichidul este mai mare decât numărul celor
care se reîntorc în faza de lichid.
Condensarea (lichefierea) este procesul invers faţă de vaporizare şi are loc
atunci când numărul de molecule în faza de vapori, care sunt atrase în faza
lichidă, este mai mare faţă de numărul moleculelor care părăsesc lichidul.
În timpul vaporizării (condensării) izobar – izoterme a unui sistem
monocomponent, pe măsură ce sistemul primeşte căldură din exterior,
vaporii saturaţi umezi conţin o masă din ce în ce mai mare de vapori
saturaţi uscaţi şi din ce în ce mai mică de lichid saturat. Pentru precizarea
stării vaporilor saturaţi umezi trebuie cunoscută presiunea sau temperatura
şi un alt parametru de stare. Vaporii saturaţi umezi sunt caracterizaţi de
titlul vaporilor care este definit prin fracţia masică de vapori saturaţi uscaţi
în amestecul de vapori şi de lichid la saturaţie.
mv m
x  v (1.9.1)
mv  ml m
în care mv este masa vaporilor saturaţi uscaţi; ml masa lichidului saturat;

m masa vaporilor saturaţi umezi. Dacă masa sistemului monocomponent
este m  1 kg , atunci mv  x kg şi ml  1  x  kg . Volumul specific al
vaporilor saturaţi umezi v este:
43
v  1  x v' xv ' '  v' xv' 'v' (1.9.2)

indicele prim se referă la starea de lichid saturat, iar cel secund la starea de
vapori saturaţi uscaţi.
Pentru entalpia masică şi entropia masică ale vaporilor saturaţi umezi, în
mod analog expresiei 1.9.2, se obţin următoarele relaţii:
h  h' xh' 'h' (1.9.3)
s  s' xs' 's' (1.9.4)
Curba limită inferioară este cea de titlu constant x  0 , iar curba limită
superioară corespunde unui titlu x  1. Toate curbele de titlu constant se
întâlnesc în punctul critic.
Dacă se continuă încălzirea vaporilor, se constată că temperatura şi
volumul sistemului cresc (fig. 4.6 E).
Vaporii supraîncălziţi sunt vaporii aflaţi la o anumită presiune şi la o
temperatură superioară temperaturii de saturaţie, corespunzătoare acestei
presiuni, T  Ts  f  p  .
În cazul unui sistem omogen policomponent, starea lui va fi definită de
aceleaşi mărimi, la care se adaugă şi concentraţia fiecărui component din
amestec. Pentru un sistem neomogen, starea lui se determină cu mărimile
fizice de stare ( p, v, T ) , adăugându-se masa, compoziţia chimică şi starea
de agregare a fiecărei părţi omogene din amestec. Pentru un amestec de
lichide, la o anumită presiune, componenţilor le corespund temperaturi de
vaporizare diferite. Vaporizarea izobară a unui sistem policomponent (de
exemplu un amestec de hidrocarburi) nu se mai desfăşoară izoterm ca în
cazul lichidelor monocomponente. În acest caz, vaporizarea izobară are loc
conform unei curbe de vaporizare, temperatura modificându-se în timpul
procesului; faza lichidă pierde treptat componenţii volatili şi concomitent
creşte concentraţia componenţilor mai greu volatili. Pentru produsele
petroliere lichide (sistem policomponent) curba de vaporizare izobară se
stabileşte experimental. Sistemele lichide pot fi împărţite în trei tipuri:
miscibilitate completă, deci formare de soluţii în tot intervalul de
concentraţie, miscibilitate parţială, limitată la un anumit interval şi
nemiscibilitate. Studiul echilibrului lichid – vapori pentru sistemele
policomponent este deosebit de complex. În continuare sunt prezentate
numai câteva aspecte de bază. Conform legii lui Gibbs, un sistem bifazic
(lichid – vapori) cu 2 componenţi va avea un număr de grade de libertate:
f   2   2  2  2  2 (1.9.5)
44
NOŢIUNI GENERALE
Echilibrul acestui sistem binar cu două faze este definit prin cunoaşterea
valorilor a doi parametrii. Rezultă că fixarea valorilor presiunii şi
temperaturii determină compoziţia fazei lichide şi a fazei de vapori; fixarea
presiunii şi a compoziţiei fazei lichide determină temperatura şi compoziţia
fazei de vapori etc. În figura 1.7 este prezentată diagrama p  T pentru
sistemul binar etilenă şi n – heptan. Pe diagramă sunt trasate şi curbele de
compoziţie constantă (% masă). Se observă că, presiunea critică a
amestecurilor, care au anumite compoziţii, este mai mare decât presiunea
critică a constituenţilor.
p
[bar]
100
.05
70
,05
1
30
90,0
,0
Etilena
20
5
7
,0
10
100
50
6
5,9
8%
2,0
nC 7 H 16
-50 0 50 100 150 200 250
t [ 0 C]
Fig. 1.7 Diagrama p-T (% masă) pentru sistemul binar etilen-n heptan.
În timpul lichefierii unui sistem policomponent (amestec de gaze), pe

măsură ce sistemul cedează căldură către exterior, componenţii amestecului
trec din starea de gaz în cea de lichid, funcţie de presiune şi de temperatura
corespunzătoare de saturaţie, apropriată naturii gazului. De exemplu, într-
un amestec alcătuit din butan, propan, etan, metan, azot, trecerea din faza
de gaz în faza de lichid are loc în ordinea prezentată, începând cu butan. În
procesul industrial de lichefiere, pe măsura formării compuşilor lichizi,
aceştia sunt separaţi şi evacuaţi din sistem. Gazele lichefiate astfel obţinute
sunt pure.
Dacă s-ar face o comparaţie cu distilarea ţiţeiului, procesul de lichefiere
este invers acestuia.
45
1.10 Tabele şi diagrame termodinamice
Pentru calculele tehnice este necesară cunoaşterea valorilor parametrilor de

stare ai agenţilor termodinamici. Aceasta se realizează utilizând diagramele
termodinamice, diagrama T  s şi diagrama log p  h şi tabelele specifice.
a) Diagrama T  s este utilizată la studiul transformărilor termodinamice
care au loc în instalaţiile termice, deoarece permite determinarea
parametrilor termofizici ai fluidului pentru care a fost realizată şi analiza
căldurii schimbate cu exteriorul. Prin planimetrarea suprafeţei cuprinse
între curba unei transformări oarecare, reprezentată în diagrama T  s , şi
axa entropiei, poate să se calculeze căldura schimbată cu exteriorul.
Diagrama T  s are acelaşi aspect general pentru orice substanţă pură şi se
întocmeşte pentru o masă de 1 kg. (fig.1.8). Curba S  L  K  L  cr  G
reprezintă ansamblul curbelor limită ale schimbărilor de fază, care împart
diagrama în zone care caracterizează fie o singură fază, fie un amestec
bifazic. Curba S  K este locul geometric al punctelor care corespund
stărilor la care începe procesul de topire. Această curbă delimitează zona V
– corpul este în stare solidă, de zona VI – corpul se găseşte sub formă de
amestec bifazic – solid şi lichid. Punctul K este punctul critic al
amestecului bifazic de lichid şi solid.
IV
T cr
Tcr
K III
TK I II
V VI
G
S L VII
0 s
Fig. 1.8 Diagrama T-s a unei substanţe pure.
Pe curba K  L se găsesc stările care marcheză sfârşitul topirii. Curba

L  cr cuprinde stările de lichid saturat, când începe vaporizarea. În zona I
corpul se află în stare lichidă, iar în zona II sub formă de amestec bifazic –
lichid şi vapori. Punctul cr este punctul critic al amestecului bifazic lichid
şi vapori. Punctele de pe curba G  cr corespund stărilor de vapori saturaţi
uscaţi, când s-a terminat vaporizarea. IV este zona fazei gazoase, aflată
46
NOŢIUNI GENERALE
deasupra temperaturii şi presiunii critice. Zona III corespunde fazei gazoase

supraîncălzite, corpul se găseşte în stare de vapori supraîncălziţi, iar în zona
VII sub formă de amestec bifazic de solid şi vapori. În zona delimitată de
curba S  K  L se desfăşoară procesul de topire sau solidificare, iar în
zona de sub curba L  cr  G , vaporizarea sau condensarea. Diagrama
T  s , utilizată în aplicaţiile tehnice, cuprinde numai zonele I, II şi III,
corespunzătoare stărilor agenţi termodinamici care evoluează în aceste
instalaţii. În figura 1.9 este prezentat aspectul general al diagramei T  s în
aceste zone. Forma curbelor izobare depinde de zona diagramei. În zona
lichidă, zona I, incompresibilitatea lichidului, ţinând seama şi de scara la
care sunt construite diagramele T  s , face ca, la presiuni coborâte, toate
izobarele să se confunde între ele şi pentru calculele tehnice să fie
confundate cu curba limită a lichidului, L  cr . Fac excepţie numai câteva
substanţe, ca de exemplu CO 2 şi H 2 , la care lichidul este puternic
compresibil. În zona bifazică (zona II), transformarea de fază a corpului
având loc la p  ct şi T  ct , izobarele sunt paralele cu abscisa 0  s .
p3 p 2
p1
pcr
v2
cr
v1
Tcr
I
v3
v4
h5
p3
p2 III
p1 h4
0
II

x
x
h1 h 2 h3
1
x1 x 2
s
Fig. 1.9 Reprezentarea shematică a diagramei T  s în domeniul lichid-vapori.
În zona III, în domeniul de stare al vaporilor supraîncălziţi, izobarele sunt

curbe exponenţiale divergente. Izocorele au panta mai mare decât
izobarele. Zona II, a vaporilor saturaţi umezi, conţine şi curbele de titlu
constant cr  x . Curba izentalpă, pentru un gaz perfect (sau real, la
temperaturi ridicate şi presiuni foarte scăzute) se confundă cu izoterma. În
domeniul presiunilor înalte sau în stări apropiate de curba limită
 T   T 
   0 sau    0 , deci transformarea izentalpă are loc cu dp  0 ,
  s h   s h
47
iar dT  0 sau dT  0 . Un exemplu de utilizare a acestei diagrame se

referă la căldura necesară încălzirii, vaporizării şi supraîncălzirii, la
presiune constantă, a unui sistem monocomponent. În diagrama T  s din
figura 1.10 este reprezentat procesul de încălzire, vaporizare şi
supraîncălzire la presiune constantă (proces descris în paragraful 1.8) prin
transformarea A-B-C-D-E. Se consideră m  1 kg de lichid care se
transformă izobar în vapori supraîncălziţi. Relaţiile obţinute pot fi aplicate
şi în procesul invers, de răcire şi de lichefiere, când sistemul cedează
căldură către mediul exterior.
a) Căldura necesară încălzirii izobare a unei mase de 1kg de lichid de la o
temperatură TA până la o temperatură TB , după procesul izobar A  B (fig.
1.10), este:
ql  q AB  T B c p dT  cl ,m TB  TA 
T
(1.10.1)
A
în care: c p  cl ,m este capacitatea calorică masică medie a lichidului

între TA şi TB . Din expresia matematică a principiului întîi al
termodinamicii, pentru că dp  0 , se obţine:
 q  dh  vdp  dh (1.10.2)
prin integrare devine:
B
ql  q AB   A dh  hB  hA (1.10.3)
unde h A şi hB sunt entalpiile lichidului în stările A, respectiv B,

corespunzătoare temperaturilor T A , respectiv TB şi presiunii p, la care are
loc încălzirea. Căldura de încălzire, ql , corespunde, în diagrama T – s din
figura 1.10, ariei ABba.
b) Căldura necesară pentru a transforma, la p  const . , 1kg de lichid aflat
la starea de saturaţie (B) în vapori saturaţi uscaţi (D) se numeşte căldură
latentă specifică de vaporizare r . În condiţii izobar - izoterme este
echivalentă cu creşterea entalpiei în timpul vaporizării şi este dată de
relaţia:
qv  r  hD''  hB' (1.10.4)
hD' ' este entalpia vaporilor saturaţi uscaţi în starea D . Căldura latentă
specifică de vaporizare, r , se defineşte prin relaţia:
r  h' ' h' (1.10.5)
q
Ţinând seama că ds  , se mai poate scrie:
T
48
NOŢIUNI GENERALE
onst.
T
p=c
cr
TE E
D
B C
Ts
TA A
x=
o o' 1
ql qv = r x
qSI
a b d e
s A s' s'' s E s
Fig. 1.10 Căldura necesară încălzirii, vaporizării şi supraîncălzirii, la presiune

constantă, a unui sistem monocomponent.
r  B  q  B Tds  Ts s' 's'

D D
(1.10.6)
În diagrama T  s , din figura 1.10, căldura de vaporizare corespunde ariei

BDdb . Căldura de vaporizare scade cu creşterea presiunii şi devine 0 în
punctul critic.
c) Căldura necesară pentru supraîncălzirea vaporilor, la p  const . , de la
temperatura TD  Ts , până la temperatura TSI  TE , este:
T T E
qSI  qDE  T E c p,v dT  T SI c p,v dT   D Tds (1.10.7)
D s
în care c p, v este capacitatea calorică masică, la presiune constantă, a

vaporilor supraîncălziţi. Procesul de supraîncălzire este izobar şi ca urmare
qSI se calculează în funcţie de variaţia de entalpie:
E E
qSI   D  q   D dh  hE  hD' ' (1.10.8)
în care hE este entalpia vaporilor supraîncălziţi în starea E, caracterizată de

temperatura TE şi presiunea p, la care are loc procesul. În diagrama T  s
din figura 1.10, căldura schimbată cu exteriorul în procesul izobar de
supraîncălzire D  E corespunde ariei DEed . Din relaţiile 1.10.3, 1.10.4 şi
1.10.8 rezultă expresia căldurii totale q t necesare încălzirii, vaporizării şi
supraîncălzirii, la p  const . şi fără disipare de căldură, a unui sistem
monocomponent de la o stare A la o stare E:
qt  ql  qv  qSI  hB  hA  hD  hB  hE  hD  hE  hA (1.10.9)
49
b) Diagrama p-h este utilizată la studiul ciclurilor frigorifice. Din această

diagramă se determină mărimile caracteristice ale fluidelor care evoluează
în instalaţii. Axele de coordonate sunt presiunea p sau logaritmul presiunii
log p şi entalpia masică, h. Diagrama se trasează pentru o masă de un
kilogram de fluid. Curbele caracteristice al diagramei p-h sunt izentropele,
izocorele şi izotermele, trasate în zona vaporilor saturaţi şi în cea a
vaporilor supraîncălziţi. În figura 1.11 este prezentată, sub aspect calitativ,
o diagramă p - h. În interiorul curbelor limită ( x  0 şi x  1 ) izotermele
sunt în acelaşi timp şi izobare, deci drepte. Zonele în care capacitatea
calorică masică izobară se consideră a fi funcţie numai de temperatură,
adică fluidul respectă legile gazului perfect, izoterma este în acelaşi timp şi
o izentalpă, deci devine o dreaptă paralelă cu axa presiunilor. În domeniul
de vapori, în apropierea curbelor limită, unde nu se mai pot aplica legile
gazului perfect, izotermele tind asimptotic spre izentalpe.
c)Tabele termodinamice
Pentru diferite substanţe pure, există tabele termodinamice care conţin, în
funcţie de valori ale presiunii şi/sau ale temperaturii, mărimile
termodinamice necesare studiului ciclurilor maşinilor frigorifice, precum:
volumul specific, entalpia masică, entropia masică ş.a.
p/logp
ct
s=
h=ct
cr
ct
t=ct
s=
v=ct
h=ct
p=ct p=ct
t=ct
0
x=
1
x=
t=ct
Fig. 1.11 Reprezentarea shematică a diagramei p  h în domeniul lichid-vapori.
50
NOŢIUNI GENERALE
1.11 Transformări de fază de ordinul întâi. Ecuaţia Clausius-

Clapeyron pentru vapori
Echilibrul între faze implică egalitatea temperaturilor, a presiunilor şi a

potenţialelor chimice ale fazelor, dar derivatele de diferite ordine ale
potenţialelor chimice pot varia discontinuu (în salturi). Dacă derivatele
parţiale de ordinul întâi ale potenţialului chimic suferă salturi la trecerea de
la o fază la alta, transformarea de fază este de speţa întâi. Se consideră un
sistem monocomponent bifazic. Dacă planele tangente la suprafeţele
g1  p, T  şi g 2  p, T  sunt distincte în punctele situate pe curba p  f T  ,
(fig. 1.12) atunci condiţiei de echilibru g1  p, T   g 2  p, T  i se adaugă şi:
v1  v2 şi s1  s2 (1.11.1)
adică discontinuitatea derivatelor de ordinul întâi ale lui g . Aceste condiţii

definesc matematic tranziţiile de fază de speţa întâi. Se presupune că atât
punctul a de coordonate p, T cât şi punctul b de coordonate p  dp şi
T  dT se găsesc pe curba p  f T  . Rezultă:
g1  p,T   g 2  p,T  (1.11.2)
g1  p  dp, T  dT   g2  p  dp, T  dT  (1.11.3)
Faza 1
p+dp
p b Faza 2
a
T T+dT T
Fig. 1.12 Curba p=f(T) pentru un sistem monocomponent bifazic.
Dezvoltând în serie Taylor potenţialele chimice g1 şi g 2 şi neglijând

termenii de ordin superior se obţine:
g  g  g  g 

g1  p, T    1  dp   1  dT  g 2  p, T    2  dp   2  dT
  p T  T  p   p T  T  p
51
Prin folosirea condiţiei (1.11.2), expresia de mai sus devine:
  g1  g  g  g 

  dp   1  dT   2  dp   2  dT
  p T  T  p  p  T  T  p
Dacă se ţine seama de relaţiile (1.7.28) şi (1.7.29), după o grupare

convenabilă a termenilor, rezultă:
v1
 v2 dp  s1  s2 dT (1.11.4)
sau
dp s2  s1
 (1.11.5)
dT v2  v1
Ecuaţia diferenţială (1.11.5), denumită ecuaţia Clausius-Clapeyron pentru
vapori, descrie transformările de fază de ordinul întâi. Dacă se ţine seama
de relaţia (1.10.6), se obţine:
r
s2  s1  (1.11.6)
T
unde r reprezintă căldura latentă necesară pentru ca unitatea de masă să
treacă din faza 1 în faza 2. Astfel, ecuaţia (1.11.5) devine:
dp r
 (1.11.7)
dT T v 2  v1 
Ecuaţia Clausius - Clapeyron este aplicabilă la schimbarea de fază atunci

când entropia şi volumul specific prezintă discontinuităţi, adică la trecerea
de la solid la lichid, de la lichid la vapori şi de la solid la vapori. Ecuaţia
Clausius-Clapeyron pentru vapori se poate scrie şi sub forma:
dp h' 'h'
 (1.11.8)
dT Ts v ' 'v ' 
Faza 1 este starea de lichid la saturaţie, iar faza 2 este reprezentată de

vaporii saturaţi uscaţi ( v1  v' ; v2  v' ' ; r  h' 'h' ). Pentru presiuni reduse şi
temperaturi ridicate (stări depărtate de punctul critic), se poate considera că
vaporii se supun ecuaţiei gazelor perfecte, iar volumul specific al fazei
lichide poate fi neglijat, în comparaţie cu cel al vaporilor
RTS
( v' '  ; v' '  v' ). Cu aceste condiţii, ecuaţia Clausius-Clapeyron
p
dp rp
devine:  (1.11.9)
dT RTs2
52
NOŢIUNI GENERALE
în care R este constanta substanţei respective. Pentru integrarea ecuaţiei

(1.11.9) trebuie cunoscută legea de variaţie a căldurii de vaporizare cu
presiunea şi temperatura. O metodă aproximativă de integrare a ecuaţiei
Clapeyron este aceea în care se consideră căldura de vaporizare constantă
cu temperatura. Această ipoteză e valabilă numai pentru intervale mici de
presiune. În acest caz, după integrare, ecuaţia (1.11.9) se scrie:
r
ln p    const . (1.11.10)
RT
Între două stări, 1 şi 2, aflate pe curba de echilibru fazic p  f T  , ecuaţia
(1.11.10) capătă forma:
p 2 r  T2  T1 
ln    (1.11.11)
p1 R  T1T2 
În ipoteza în care căldura latentă de vaporizare este exprimată printr-o

relaţie liniară de forma:
r  a  bTs (1.11.12)
unde a şi b sunt constante caracteristice fiecărei substanţe, relaţia (1.11.9)

devine:
dp a dTs b dTs
  (1.11.13)
p R Ts2 R Ts
de unde, după integrare, se obţine forma aplicabilă pentru determinarea

curbei presiunii vaporilor, cunoscută ca relaţia lui Dupre.
a b
ln p    ln Ts  const . (1.11.14)
RTs R
Conform corelaţiei lui Wagner, presiunea redusă de saturaţie este funcţie de

temperatură astfel:

ln p r  w1  w2 1,5  w3  3  w4  61
Tr
(1.11.15)
unde:
τ  1  Tr (1.11.16)
În relaţiile (1.11.15) şi (1.11.16), presiunea redusă şi temperatura redusă se

calculează cu relaţii de forma (1.5.7).
53
1.12 Transformări de fază de ordinul doi. Ecuaţiile lui

Ehrenfest
La transformarea de fază este de speţa a doua, derivatele parţiale de

ordinul întâi ale potenţialului chimic sunt egale pentru cele două faze, dar
apar salturi la derivatele parţiale de ordinul al doilea.
Pentru un sistem monocomponent bifazic, condiţiile simultane sunt:
g1  g 2 (1.12.1)
g1 g 2
 (v1  v2 ) (1.12.2)
p p
g 1 g 2
 ( s1  s 2 ) (1.12.3)
T T
definesc tranziţiile de fază de speţa a doua. Entropia s şi volumul specific
v rămân constante, iar mărimile care variază, în salt, sunt derivatele de
ordinul doi ale lui g  p, T  .
2 g  s  cp
      (1.12.4)
T 2  T  p T
2g  v 
    v o  (1.12.5)
Tp  T  p
 2 g  v 
    v o  (1.12.6)
p 2  p  T
La aceste transformări de fază variază discontinuu capacitatea calorică

masică la presiune constantă c p , coeficientul de dilatare volumetrică
izobară  şi coeficientul de compresibilitate izotermă  .
Din ecuaţia (1.12.3) rezultă că:
s  0 (1.12.7)
ceea ce înseamnă că transformările de fază de speţa a doua au loc fără
schimb de căldură:
Qschimbare de fază  Ts  0 (1.12.8)
54
NOŢIUNI GENERALE
Continuitatea mărimilor s şi v conduce la o nedeterminare în membrul

drept al ecuaţiei (1.11.5). Pentru ridicarea nedeterminării se scrie, cu
ajutorul regulii l’Hopital, ecuaţia Clausius-Clapeyron sub forma:
s2 s1 s2  s1


dp
 T T  p p (1.12.9)
dT v 2 v1 v 2 v1
 
T T p p
 q 
Cum c p    , unde q  T s2  s1  , ecuaţiile (1.12.9) devin:
 dT  p
 v 
 
dp c p  T  p
  (1.12.10)
dT  v   v 
T    
 T  p  p T
Rezultă ecuaţiile lui Ehrenfest:
dp  v 
c p  T   (1.12.11)
dT  T  p
 v  dp  v 
      (1.12.12)
 T  p dT  p  T
care constituie, pentru transformările de fază de speţa a doua, analogul

ecuaţiei Clausius-Clapeyron.
1.13 Rezumat
În funcţie de temperatura fluidului, utilizat în procesele de obţinere a

temperaturilor coborâte, se deosebesc: frigul industrial şi frigul adânc.
Producerea frigului artificial constă în scăderea şi menţinerea temperaturii
unui corp sau a unui sistem de corpuri sub temperatura mediului
înconjurător. Frigotehnica este disciplina care are ca obiect de studiu frigul
industrial, iar Criogenia, frigul adânc. Se consideră frigul adânc între
anumite limite de temperatură, care se stabilesc convenţional (de exemplu,
T<120 K, respectiv t< -153,15 0C). Clasificarea fluidelor frigorifice,
respectiv a fluidelor criogenice conţine şi o serie de aspecte tehnice şi
55
termodinamice despre aceste substanţe. Prescripţiile tehnice pentru

recipiente cisterne, recipiente containere şi butoaie metalice pentru gaze
comprimate, lichefiate sau dizolvate sub presiune, C 27 – 85, conţin o
clasificare a gazelor la care se referă aceste instrucţiuni; sunt prezentate în
mod succint câteva date din această clasificare. Acest capitol mai cuprinde
ecuaţii de stare pentru gaze şi pentru amestecuri de gaze. Dintre relaţiile
matematice care leagă mărimile termodinamice sunt selectate şi redate cele
necesare în studiul apropriat proceselor termodinamice legate de gazele
lichefiate. Pentru calculele termodinamide este necesară cunoaşterea
valorilor parametrilor de stare ai agenţilor de lucru. Aceasta se realizează
utilizând diagramele termodinamice (diagrama T  s şi diagrama log
p  h ) şi tabelele specifice. Pentru vaporizarea sau condensarea
(lichefierea) la presiune constantă sunt detaliate reprezentări grafice şi
relaţii termodinamice. Echilibrul între faze implică egalitatea
temperaturilor, a presiunilor şi a potenţialelor chimice ale fazelor, dar
derivatele de diferite ordine ale potenţialelor chimice pot varia discontinuu
(în salturi). Dacă derivatele parţiale de ordinul întâi ale potenţialului chimic
suferă salturi la trecerea de la o fază la alta, transformarea de fază este de
speţa întâi; în acest domeniu se aplică ecuaţia Clausius-Clapeyron pentru
vapori. La transformarea de fază este de speţa a doua, derivatele parţiale de
ordinul întâi ale potenţialului chimic sunt egale pentru cele două faze, dar
apar salturi la derivatele parţiale de ordinul al doilea; sunt expuse ecuaţii
referitoare la transformările de fază de ordinul doi (ecuaţiile lui Ehrenfest).
56
Tabelul 1.2 Fluide frigorifice
Numă- Fluidul frigorific Formula Punct Punct de Concen- Tempera- Leziuni Perioada Fără Caracte-
rul de chimică de congela- traţia tura de mortale sau în leziuni ristici
identi- fierbe- re volumetri- aprindere foarte interval timp diverse
ficare re că de pentru un puternice de 30 – de conform
0
C aprindere amestec după câteva 60 min 1–2 h observa-
0
C în aer gazos în minute ţiilor
% contact cu
flacăra
0
C
La concentraţie volumetrică în aer,

%
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Grupa 1 (fluide care nu ard şi au o acţiune fiziologică nulă sau foarte slabă)
- Bioxid de carbon CO2 -78,5 -56,5 - - 8 5-6 2-4 c
R 30 Clorură de CH2Cl2 40 -96,7 - - 5 – 5,4 2 – 2,4 0,2 a
metilen
R 11 Triclor- CFCl3 23,8 -111 - - - - 10 a
monofluor-metan
(Freon 11)
R 12 Diclor-difluor- CF2Cl2 -29,8 -158 - - - - 10 - 30 b

metan
(Freon 12)
R 13 Monoclor- CF3Cl -81,5 -181 - - - - 20 - 30 b
trifluor-metan
(Freon 13)
R 21 Diclor- CHFCl2 8,9 -135 - - - 10 5 a
monofluor-metan
(Freon 21)
R 22 Monoclor-difluor- CHF2Cl -40,8 -160 - - - - 20 b
metan
(Freon 22)
R 113 Triclor-trifluor- CC12F2CC1F 47,7 - 35 - - - 5 - 10 2,5 a
etan
(Freon 113)
R 114 Diclor-tetrafluor- CC1F2CC1F2 3,5 -91 - - - - 20 - 30 b
etan
(Freon 114)
R 115 Monoclor- CC1F2CF3 -38,7 -106 - - - - 20 - 30 b
pentafluor-etan
R 13 Monobrom- CBrF3 -58 -168 - - - - 20 - 30 b
B1 trifluor-metan
R152a Difluor-etan CH3CHF2 - - - - - - - -
R 500 R 12 (73,8%)+ CF2C12+ -28 -159 - - - - 20 b
R152a(26,2%) CH3CHF2
R 502 R 22(48,8%)+ CHF2C1+ -45,6 - 20 b
R 115(51,2%) CC1F2CF3
Grupa II (fluide cu acţiune toxică care ard în concentraţii volumetrice cu aerul de peste 3,5%)
R 717 Amoniac NH3 -33,4 -77,9 16-25 651 0,5 – 1,0 0,2 – 0,3 0,1 – d, e
0,03
R 1130 Diclor-etilen C2H2Cl2 48,5 -56,7 5,6-11,4 158 - 2-2,5 - f
R160 Clorură de etil CH3CH2 C1 -12,5 -138,5 3,7-12 519 15-30 6-10 2,0-4,0 f
R 40 Clorură de metil CH3C1 -24 -97,6 8,7-17,2 632 15-30 2-4 0,05- f
0,1
- Formiat de metil CH3COOH 31,2 -104,4 4,5-20 456 2-2,5 0,9-1,0 - c
- Bioxid de sulf SO2 -10 -75,5 - - 0,3-1,0 0,04- 0,005- d,e
0,050 0,004
Grupa III (fluide care se aprind uşor, în amestecuri cu aerul de concentraţii volumetrice sub 3,5%)
R 600 n-Butan C4H10 0,5 -135 1,6-6,5 500 - - 5,0-5,6 g
R 1150 Etilenă C2H4 -103,7 -169,4 3-33,5 540 - - - g
R 170 Etan C2H6 -88,6 -183 3-14 580 - - 4,7-5,5 g
R 600a Izobutan (CH3)3CH -10,2 -145 1,6-6,5 530 - - 4,7-5,5 g
R 290 Propan C3H8 -42,8 -183 2,3-7,3 525 - 6,3 4,7-5,5 g
OBSERVAŢiE: Semnificaţia notaţiilor literale din ultima coloană a tabelului sunt:

a - la concentraţii ridicate, fluidul este uşor narcotic;
b – la concentraţii foarte ridicate, provoacă senzaţia de sufocare;
c – fluidul nu are miros caracteristic, limitele concentraţiilor toxice şi mortale sunt apropiate;
d – miros caracteristic la concentraţie foarte slabă;
e – iritant în concentraţie slabă;
f – foarte narcotic;
g – nu produce leziuni importante la concentraţii inferioare limitei minime de explozie.
2
PROPRIETĂŢI TERMODINAMICE
2.1 Parametri critici
Parametrii critici - temperatura, t cr , presiunea, p cr şi volumul specific v cr -

sunt cei care caracterizează starea unei substanţe pure sau a unui amestec în
punctul critic. Coordonatele punctului critic sunt constante pentru o
substanţă dată, dar depind de natura substanţei. În punctul critic dispare
diferenţa dintre starea lichidă şi cea solidă; la starea de presiuni şi
temperaturi egale cu p cr şi t cr , volumul specific al lichidului este egal cu
cel al vaporilor substanţei respective ( vl  v g )cr. Gazul van der Waals are
următoarele expresii de calcul pentru parametrii critici de stare:
8a a
v cr  3b ; Tcr  ; pcr  (2.1.1)
27bR 27b 2
În tabelele 2.1 şi 2.2. sunt prezentate caracteristici termofizice pentru o
serie de substanţe pure.
2.2 Coeficienţi termodinamici fizici
Coeficienţii termodinamici fizici evidenţiază proporţionalitatea dintre

variaţia unei mărimi de stare fizică faţă de alta, în anumite condiţii
restrictive. Se disting astfel:
- coeficientul de dilatare volumetrică izobară,
1  v 
   (2.2.1)
v  T  p
care reprezintă creşterea relativă a volumului specific cu creşterea

temperaturii, la presiune constantă;
- coeficientul de variaţie izocoră a presiunii,
57
1  p 
   (2.2.2)
p  T  v
care reprezintă creşterea relativă a presiunii cu creşterea temperaturii, la
volum specific constant;
Tabelul 2.1 Caracteristici termofizice ale gazelor
Substanţa Formula Parametri critici

chimică
t cr , (0C) Tcr , (K) p cr , (bar)  cr , (m3/kg)
Azot N2 -147,1 126,05 33,931 311
Dioxid de carbon CO2 31 304,15 73,55 460
Amoniac NH3 132,4 405,55 112,97 235
Oxigen O2 -118,8 154,35 50,406 430
Metan CH4 (C1) -82,5 190,65 46,287 162
Etan C2H6 (C2) 35 308,15 49,62 210
Propan C3H8 (C3) 96,8 369,95 42,463 226
Normal butan C4H10(C4) 153,2 426,35 36,481 228
Izo-butan C4H10(C4) 133,7 406,85 36,971 221
Normal pentan C5H12(C5) 196,62 469,78 33,74 232
Izo-pentan C5H12(C5) 187,8 460,96 33,33 234
Substanţa Masa cp Punct de topire Căldura

molară M k  la p =1atm latentă de
cv
[kg/kmol] topire
tt Tt la1atm
0
C K [kJ/kg]
Azot 28,016 1,40 -210,02 63,13 25,749
Dioxid de carbon 44,01 1,31 -56 217,15 184,219
Amoniac 17,031 1,32 -77,7 195,45 339,131
Oxigen 32 1,40 -218,83 54,32 13,816
Metan 16,04 1,30 -182,5 90,65 58,615
Etan 30,07 1,22 -183,6 89,55 92,947
Propan 44,09 1,14 -189,9 83,25 80,387
Normal butan 58,12 1,11 -135 138,15 75,362
Izo-butan 58,12 - -145 128,15 78,293
Normal pentan 72,146 - -129,67 143,49 -
Izo-pentan 72,146 - -159,90 113,26 -
58
- coeficientul de compresibilitate izotermă,

1  v 
   (2.2.3)
v  p  T
Substanţa Densitate la R Constantele van der

00C şi 760 [J/kg K] Waals
mmHg a [Nm4/kg2] b
ρ [dm3/kg]
kg/m3
Azot 1,2505 296,76 104,212 1,072
Dioxid de carbon 1,9748 188,778 103,147 0,719
Amoniac 0,7714 488,175 613,489 1,418
Oxigen 1,42895 259,82 89,94 0,813
Metan 0,7168 518,28 535,434 2,058
Etan 1,356 276,744 361,013 1,658
Propan 2,019 188,778 252,690 1,481
Normal butan 2,703 143,177 219,071 1,462
Izo-butan 2,668 143,177 224,024 1,508
Normal pentan - 115,24 188,027 1,437
Izo-pentan - 115,24 182,567 1,424
Substanţa Capacitate Densitate la Punctul de vaporizare Căldura

calorică la 760 mm Hg latentă de
punctul de
masică la tv Tv vaporizare
vaporizare
00C ρ 0
la1atm,
C K
cp
kg/m3
r
kJ/kg K [kJ/kg]
Azot 1,043 810 -195,81 77,34 199,292
Dioxid de carbon 0,825 - -78,48 194,67 573,592
Amoniac 2,060 680 -33,4 239,75 1369,084
Oxigen 0,913 1131 -182,97 90,18 213,527
Metan 2,117 415 -161,7 111,45 548,471
Etan 1,666 546 -88,6 184,55 540,097
Propan 1,550 585 -42,6 230,55 447,988
Normal butan 1,918* 600 -0,5 273,65 403,608
Izo-butan 1,633* 595 -10,2 202,95 395,234
*Capacitatea calorică masică la 200C
59
care reprezintă scăderea relativă a volumului specific cu creşterea presiunii,

la temperatură constantă.
Între aceşti coeficienţi există relaţia:
  p    (2.2.4)
Deoarece pe intervalul de integrare,  şi ceilalţi coeficienţi se prezintă ca
funcţii continue de temperatură, respectiv de presiune, se pot defini valori
medii care au expresii de forma:
T2
1
T2  T1 T
m  (T )dT (2.2.5)
1
Dacă se consideră ecuaţia de stare pentru gazele reale de forma (1.5.9),

atunci, coeficienţii termodinamici fizici au expresiile:
1 1  Z 
g     (2.2.6)
T Z  T  p
1 1  Z 
g     (2.2.7)
T Z  T V
1 1  Z 
g     (2.2.8)
p Z  p  T
Relaţiile (2.2.6) şi (2.2.8), pentru amestecuri de gaze, se scriu sub forma:
  Z  
1 1 1
 g .am       (2.2.9)
T pcr  T pr Z  T pr  
 p pr 
 
1  1 1  Z  
 g ,am     (2.2.10)
p pcr  p pr Z  p pr  
 T pr 
Gazul van der Waals are următoarea expresie de calcul pentru coeficientul
de dilatare izobară:
 a 
 p  2   v  b 
g    v 
1
(2.2.11)
T a 2ab
pv   2
v v
În cazul gazelor perfecte, când Z  1, sunt valabile relaţiile:
60
1
g  g  (2.2.12)
T
1
g  (2.2.13)
p
Coeficientul de dilatare izobară pentru lichide se exprimă cu relaţia (2.4.1),
care mai poate fi scrisă astfel:
1   
l      (2.2.14)
  T  p
Pentru produse petroliere lichide, cu densitatea relativă 420= 0,700 ...

0,950, la presiunea atmosferică şi T  273...423K , se recomandă
următoarea relaţie de calcul:
1
t  (2.2.15)
 
20 2
2583  6340 4  5965  4  T
20
Coeficientul de dilatare izobară a ţiţeiului creşte cu creşterea temperaturii şi

a presiunii şi scade cu creşterea densităţii. Are valori cuprinse între (6 ...
15,5) 10-4 K-1 sau chiar mai mari, când temperatura şi presiunea cresc.
2.3 Densitatea
Densitatea este un parametru de stare termodinamică egal cu raportul dintre

masa şi volumul sistemului.
m
 (2.3.1)
V
Volumul specific este inversul densităţii:
V 1
v  (2.3.2)
m 
Densitatea relativă a unei substanţe aflată în fază gazoasă se calculează cu
relaţia:
ρ tgaz
,p
ρt, p  t, p
t, p
(2.3.3)
ρ aer
Dacă se cunoaşte densitatea relativă a unui gaz, densitatea gazului se poate
calcula cu relaţia:
61
1,7  10 3  p
 tg, p   tt ,, pp  (2.3.4)
1  0,00367  t
La starea normală de referinţă, densitatea unui gaz perfect se poate afla din
relaţia:
M
 g ,N  (2.3.5)
22,414
Densitatea unui gaz perfect, aflat la o stare termodinamică caracterizată
printr-o presiune p şi o temperatură T , se calculează cu relaţia:
p TN
 g   g ,N  (2.3.6)
pN T
În cazul unui gaz real, aflat la o stare termodinamică caracterizată printr-o
presiune p şi o temperatură T , relaţia (2.3.6) devine:
Z N p TN
 g   g ,N    (2.3.7)
Z pN T
În tabelul 2.2 sunt prezentate valori ale factorului de neidealitate, la starea

normală, pentru câteva gaze.
Tabelul 2.2 Valori ale factorului de neidealitate, la starea normală
Gazul ZN Gazul ZN Gazul ZN
H2 1,005 CO 1,000 CH4 0,998

O2 1,002 CO2 0,994 C2H4 0,004
N2 1,000 SO2 0,978 C2H6 0,990
Aer 1,000 NH3 0,986 C3H8 0,975
Pentru un amestec de gaze reale, densitatea se calculează cu relaţia:

M g ,am p
 g ,am   (2.3.8)
Z am  R M T
Densitatea unui lichid saturat (aflat la o stare termodinamică de pe curba de
echilibru) se poate determina cu relaţia:
m n
ρl  T   T 
 1    1      1   (2.3.9)
ρ cr  Tcr   Tcr 
62
Coeficienţii m, n, ,  depind de natura substanţei; valori ale acestora sunt

date în tabelul 2.3.
Pentru calculul densităţii hidrocarburilor lichide, s-a propus relaţia:
  a  b  c t (2.3.10)
Valorile coeficienţilor a, b, c sunt prezentate în tabelul 2.4, care conţine şi
intervalul de temperatură pentru care se poate utiliza relaţia (2.3.10). În
tabelele 2.5 şi 2.6 sunt prezentate valori ale densităţii pentru i-butan lichid
şi n-butan lichid.
Tabelul 2.3 Valori ale coeficienţilor ecuaţiei (2.3.9)
Substanţa Formula m n  
Azot N2 0,378 1,4745 2,0789 0,4847

Dioxid de CO2 0,375 1,3360 2,2119 0,7023
carbon
Amoniac NH3 0,375 1,0138 2,2834 0,6225
Oxigen O2 0,378 1,4062 2,052 0,4660
Metan CH4 0,375 1,3055 2,0526 0,3683
Etan C2H6 0,375 1,3910 2,1575 0,4500
Propan C3H8 0,375 1,8347 2,2928 0,4446
n-Butan n-C4H10 0,375 1,6634 2,2816 0,4666
n-Pentan n-C5H12 0,375 1,6670 2,3120 0,4815
Tabelul 2.4 Valori ale coeficienţilor ecuaţiei (2.3.10)
Intervalul de
Substanţa Formula a b c temperatură,
0
C
Metan CH4 189,9285 -60932,1 744,0476 -180...-85

Etan C2H6 271,6025 20915,39 639,0224 -120...30
Propan C3H8 265,0081 68967,18 724,9193 -110...95
n-Butan n-C4H10 275,3612 103536,3 681,1587 -40...135
i-Butan i-C4H10 267,5000 101556,2 750,0000 -40...135
n-Pentan n-C5H12 292,6542 125546,3 648,9719 -40...190
i-Pentan i-C5H12 285,3302 123847,3 652,1230 -40...188
63
Tabelul 2.5 Valori ale densităţii i-butanului lichid,  , kg/m3
Temperatura, t , 0C Temperatura, T ,K Densitatea,  , kg/m3
0 273,15 582
8 281,15 573
16 289,15 563
24 297,15 553
32 305,15 543
40 313,15 533
48 321,15 522
56 329,15 511
Tabelul 2.6 Valori ale densităţii n-butanului lichid,  , kg/m3
Temperatura, t , 0C Temperatura, T ,K Densitatea,  , kg/m3
0 273,15 599
8 281,15 591
16 289,15 582
24 297,15 573
32 305,15 564
40 313,15 554
48 321,15 544
56 329,15 533
2.4 Viscozitatea
Viscozitatea este proprietatea fluidelor de a se opune curgerii datorită

dezvoltării unor eforturi tangenţiale.
Aceasta este caracteristica esenţială care face diferenţa dintre fluidele
considerate perfecte sau ideale (fără viscozitate) şi fluidele reale (cu
viscozitate), reprezentând modele de fluid utilizate în dinamica fluidelor.
Nu există o relaţie analitică pentru determinarea exactă, aceasta fiind
introdusă ca şi coeficient de proporţionalitate între tensiunea tangentială 
şi gradientul vitezei, normal pe direcţia de curgere dw / dn , adică,
64
dw
 (2.4.1)
dn
unde:  este viscozitate dinamică, w - viteza, n - direcţia de curgere.

Relaţia (2.4.1) este cunoscută sub numele de legea lui Newton (ipoteza lui
Newton). Unele fluide, precum apa, uleiurile minerale pure şi alte lichide,
utilizate în tehnică sau în diferite aplicaţii practice, satisfac relaţia (2.4.1),
în timp ce, pentru numeroase alte fluide, viscozitatea scade cu viteza de
deformare, caracteristică ce poate fi temporară sau remanentă. În practică
se utilizează şi noţiunea de viscozitate cinematică, notată cu  , definită cu
relaţia:
μ
ν (2.4.2)
ρ
Viscozitatea cinematică (măsurată în m2/s) se poate exprima în funcţie de
numărul de grade Engler cu ajutorul relaţiei:
6,31
106  ν  7,32 E  
(2.4.3)
E
Variaţia viscozităţii cu temperatura se determină frecvent cu relaţia lui C.
Walther:
log[log(106    0,8)]  A  B  log T (2.4.4)
unde:  , vâscozitatea cinematică, este exprimată în m2/s; A, B sunt

constante caracteristice.
În publicaţiile specifice, pentru calculul viscozităţii substanţelor pure în
stare lichidă, se propune folosirea relaţiei:
B
log   A   C T  D T 2 (2.4.5)
T
Viscozitatea rezultă în cP, iar temperaturile se introduc în K. Constantele,
domeniul de utilizare a relaţiei (2.4.5) şi o valoare de referinţă sunt date în
tabelul 2.7.
Tabelele 2.8 şi 2.9 conţin valori ale viscozităţii unor substanţe, aflate în
diferite stări termodinamice.
Se menţionează relaţiile de legătură între diferite unităţi de măsură pentru
viscozitate:
1cP=10-3kg/(ms)
1cSt=10-2St=10-6m2/s.
65
Tabelul 2.7 Valori ale coeficienţilor ecuaţiei (2.4.5), pentru calculul viscozităţii unor subsanţe pure în
stare lichidă.
Viscozitatea Intervalul
la 25 [0C] de temperatură
2 6
Substanţa pură A B 10 ∙C 10 ∙D în care sunt
valabili
coeficienţii, [0C]
Hidrogen -4,857 25,13 14,09 -2,773 0,016/-256 -259/-240
Azot -12,14 376,1 12 -470,9 0,18/-200- -209/-196
Oxigen -2,072 93,22 0,6033 -27,21 0,47/-210 -218/-118
Oxid de carbon -2,346 105,2 0,4613 -19,64 0,21/-200 -205/140
Dioxid de carbon -1,345 21,22 1,034 -34,05 0,06 -56/31
Dioxid de sulf -2,67 406,7 0,6141 -12,54 0,26 -72/157
Metan -11,67 499,3 8,125 -226,3 0,14/-170 -180/-83
Etan -4,444 290,1 1,905 -41,64 0,032 -183/32
Propan -3,372 313,5 1,034 -20,26 0,091 -187/96
n - Butan -3,227 410,7 0,533 -5,675 0,172 -90/140
i - Butan 7,140 -681,43 -2,4911 19,916 0,16 -40/70
n - Pentan -18,365 2000,1 5,4318 -58,46 0,22 -20/180
i - Pentan 7,5734 -660,12 -2,8746 28,766 0,22 -40/70
Tabelul 2.8 Valori ale viscozităţii unor substanţe aflate în stare de gaz (vapori),
la presiune atmosferică
Substanţa Formula Temperatura, t , [0C] Viscozitatea,  x106,

[kg/(ms)]
Azot N2 -150 8,4
-100 11,4
-50 14,1
0 16,6
50 18,8
100 20,8
Dioxid de carbon CO2 -98 8,96
-60 10,61
-40 11,55
-19 21,60
0 13,82
50 16,20
100 18,45
Amoniac NH3 -20 8,6
0 9,3
20 10,0
50 11,1
100 13,0
66
Substanţa Formula Temperatura, t , [0C] Viscozitatea,  x106,

[kg/(ms)]
Oxigen O2 -200 5,7
-150 9,7
-100 13,2
-50 16,3
0 19,2
50 21,8
100 24,4
Metan CH4 -80 7.4
-60 8,1
-40 8,8
-20 9,5
0 10,35
20 10,87
100 13,31
Etan C2H6 40 9,86
60 10,50
80 11,11
100 11,67
Propan C3H8 0 7,50
20 8.06
40 8,73
60 9,22
80 9,78
100 10,29
n-Butan n-C4H10 0 6,80
20 7,39
40 7,87
60 8,39
80 8,85
100 9,47
120 9,98
i-Butan i-C4H10 0 6,90
20 7,44
40 7,92
60 8,45
80 8,88
100 9,47
120 9,95
n-Pentan n-C5H12 125 91,7
175 103
300 130
67
Tabelul 2.9 Valori ale viscozităţii unor gaze lichefiate
Substanţa Formula Temperatura, t , [0C] Viscozitatea,  , [cP]

Metan CH4 -185 0,226
-160 0,115
Propan C3H8 -140 0,984
-80 0,327
-40 0,205
i-Butan i-C4H10 -80 0,623
-40 0,343
-10 0,239
n-Pentan n-C5H12 -80 0,791
-40 0,428
0 0,279
30 0,216
2.5 Capacitatea calorică masică (volumetrică, molară)
Capacitatea calorică masică, volumetrică sau molară intră în categoria

coeficienţilor termodinamici calorici. Conform definiţiei clasice, reprezintă
căldura schimbată de unitatea de masă, volum sau cantitate de substanţă,
pentru a-şi modifica temperatura cu un grad. Deosebim:
- capacitatea calorică masică:
1 Q
c (2.5.1)
m dT
- capacitatea calorică volumetrică:
1 Q
C (2.5.2)
V dT
- capacitatea calorică molară:

1 Q
CM  (2.5.3)
n dT
În relaţia (2.5.1), c reprezintă capacitatea calorică masică reală, definită
pentru un interval de temperatură dT . Tot astfel, C şi C M , definite prin
relaţiile (2.5.2) şi (2.5.3) reprezintă capacitatea calorică volumetrică reală,
respectiv capacitatea calorică molară reală. Pentru gaze, relaţiile de legătură
dintre cele trei forme de exprimare sunt:
68
C M  Mc  22,414C (2.5.4)
şi pentru orice stare de agregare:

C  ρc (2.5.5)
- Într-o transformare termodinamică izocoră se defineşte capacitatea
calorică masică la volum constant, cv , volumetrică, Cv sau molară, C Mv ;
de exemplu, pentru capacitatea calorică masică, se scriu relaţiile:
1  Q  1  U   u 
cv         (2.5.6)
m  dT v m  T v  T v
Pentru gazele perfecte, la care energia internă variază numai cu temperatura

(energia internă nu este dependentă de volum), capacitatea calorică masică
are expresia:
du
cv  (2.5.7)
dT
- Într-o transformare izobară, capacitatea calorică masică, la presiune
constantă c p , volumetrică, C p , sau molară, C M p ; de exemplu, pentru
capacitatea calorică masică, se scriu relaţiile:
1  Q  1  H   h 
cp         (2.5.8)
m  dT  p m  T  p  T  p
Pentru gazele ideale,
dh
cp  (2.5.9)
dT
Pentru capacitatea calorică volumetrică şi molară, se pot scrie expresii
analoage relaţiilor (2.5.6)…(2.5.9). Independent de natura substanţei, din
principiile termodinamicii, se pot stabili următoarele ecuaţii generale:
  u   v 
c p  cv   p      (2.5.10)
  v T  T  p
2
 p   v   v   p 
c p  cv  T      T     (2.5.11)
 T  v  T  p  T  p  v T
Capacitatea calorică masică (volumetrică sau molară) reală variază cu

temperatura şi presiunea. Dependenţa de temperatură se exprimă, în
general, cu ecuaţii empirice de forma:
69
n
C (T )   Aj  T j (2.5.12)
j 0
în care Aj sunt coeficienţi ce depind de natura substanţei şi au valori

valabile într-un anumit interval de temeperatură.
În calculele privind procese de transfer de căldură, care se desfăşoară de la
o temperatură T1, la o temperatură T2, se folosesc valorile medii Cm1,2 ale
capacităţii calorice masice, volumetrice sau molare.
Dacă se cunoaşte expresia pentru capacitatea calorică volumetrică reală
C(T,), capacitatea calorică volumetrică medie Cm1,2 se calculează cu relaţia
2 T
1
Cm1,2   C (T )dT
T2  T1 T
(2.5.13)
1
Pentru calculul capacităţii calorice volumetrice medii în intervalul de

temperatură T1 şi T2 se utilizează şi:
Cm0,2 (T2  T0 )  Cm0,1 (T1  T0 )

Cm1,2  (2.5.14)
T2  T1
în care Cm0,2 şi Cm0,1 sunt valorile capacităţilor calorice volumetrice medii

între temperaturile T0 = 273,15 K şi T2, respectiv T0 şi T1, valori care se
găsesc în tabele.
Analog expresiilor (2.5.13) şi (2.5.14) se scriu relaţii pentru capacităţile
calorice masice sau molare. Pentru calculul capacităţilor calorice ale unor
amestecuri, cam, Cam, CMam, se aplică metoda mediei ponderate.
n n n
cam   g j c j ; Cam   rjC j ; CM am   yi C M j
(2.5.15)
j 1 j 1 j 1
Tabelul 2.10 cuprinde valori ale coeficienţilor A0, A1, şi A2 pentru calculul
capacităţii calorice molare reale, la presiune constantă, a unor gaze.
În calculele tehnice se utilizeze, în locul capacităţilor calorice masice
(volumetrice sau molare) reale, capacităţile calorice masice (volumetrice
sau molare) medii, deoarece sunt constante în intervalul de temperatură
considerat.
În tabelul 2.11 sunt prezentate valori ale capacităţii calorice volumetrice
medii, în intervalul de temperatură de la 0 [oC] la t [oC], la presiune
constantă, a unor gaze, Cpm [kJ/(m3NK)].
70
Tabelul 2.10 Coeficienţi pentru calculul capacităţii calorice molare reale,

la presiune constantă, a unor gaze, C Mp [kJ/(kmol K)].
Intervalul de
temperatură în
Substanţa în 3 6
A0 10 ∙A 1 10 ∙A 2 care sunt
stare gazoasă
valabili
coeficienţii, [K]
Hidrogen 28,800 0,2763 1,168 273 - 2073
Azot 26,380 7,6160 -1,444 273 - 2073
Oxigen 25,670 12,520 -3,375 273 - 2073
Aer 26,250 8,750 -1,922 273 - 2073
Oxid de carbon 26,168 8,755 -1,922 273 - 2073
Dioxid de carbon 28,680 35,727 -10,363 273 - 2073
Dioxid de sulf 33,998 28,576 -8,805 273 - 2073
Metan 14,328 74,72 -17,440 273 - 1473
Etan 5,757 175,2 -57,890 273 - 973
Propan 1,717 270,900 -94,550 298 - 1523
n - Butan 18,242 303,800 -92,720 293 - 1523
i - Butan 9,613 345,000 -162,400 298 - 1523
n - Pentan 13,147 420,000 -148,900 293 - 1473
n - Hexan 30,619 439,000 -135,600 293 - 1473
n - Heptan 22,614 570,600 -204,200 298 - 1473
Acetilenă 34,668 42,860 -13,210 273 - 2073
Etilenă 11,330 122,000 -37,930 298 - 1473
Propilenă 12,452 188,500 -47,630 270 - 513
Tabelul 2.11 Capacitatea calorică volumetrică medie, de la 0 [oC] la t [oC],

la presiune constantă, a unor gaze, Cpm [kJ/(m3NK)].
Temperatura, N2 O2 CO2 Aer Metan Propan

t , [0C] CH4 C3H8
0 1,299 1,306 1,600 1,297 1,550 3,048
100 1,300 1,318 1,700 1,300 1,642 3,510
200 1,304 1,335 1,787 1,307 1,759 3,965
300 1,311 1,356 1,863 1,317 1,886 4,369
400 1,321 1,377 1,930 1,329 2,016 4,760
71
Influenţa presiunii asupra capacităţii calorice a gazelor reale este

importantă pentru cele a căror stare se găseşte în apropierea curbei de
lichefiere; pentru stări îndepărtate de starea de lichefiere, capacitatea
calorică devine independentă de presiune, ceea ce arată că ele încep să se
comporte ca un gaz ideal. Pentru gazele reale, variaţia capacităţii calorice
molare cu presiunea, la temperatură constantă, se exprimă prin relaţia:
    2VM 
p
CM p  CM p  CM pa    T   dp
 (2.5.16)
0  T
T 2
p
Utilizând ecuaţia de stare pVM=ZRMT şi parametrii reduşi, se obţine:
  2Z   Z  
 
pr
RM
CM p  CM p  CM pa  Tr  Tr    Z
   dpr (2.5.17)
 2
  Tr  p 
T
0 pr
  r  p 
T
În cazul aplicării ecuaţiei de stare Berthelot, relaţia dintre capacitatea

calorică molară izobară, CMp şi cea izocoră, CMv este:
27 RM  Tcr3 p
CM p  CM v  RM    3 (2.5.18)
16 pcr T
Raportul capacităţilor calorice masice (volumice sau molare) este:
cp
 (2.5.19)
cv
Pentru gazele care respectă modelul gazului ideal se aplică relaţia lui
Robert - Mayer:
R
c p  cv  M (2.5.20)
M
Din relaţiile (2.5.19) şi (2.5.20) rezultă, în cazul gazelor ideale:
RM   RM
cv  ; cp  (2.5.21)
M   1 M   1
Capacitatea calorică masică (căldură specifică) a unor gaze lichefiate se
poate calcula cu o relaţie de forma (2.5.12). În tabelul 2.12 sunt prezentate
constante de corelaţie pentru calculul capacităţii calorice masice a unor
lichide, domeniul de utilizare şi o valoare de referinţă; temperaturile se
introduc în K, iar rezultatul este în [J/(kgK)].
72
Tabelul 2.12 Constante de corelaţie pentru capacitatea calorică masică a unor lichide.
Substanţa/ c Domeniul de
formula chimică A 0 x10 -2 A1 A2 x102 A3 x105 la temperatura,
273,15 K K
Metan/ CH 4 -79,7212 290,223 -246,676 705,310 - 93...181
Propan/ C3H8 -56,1179 101,811 -43,3590 63,12 4224 573...367
n-Butan/ C4H10 -11,5245 38,7961 -15,4599 21,956 2384 173...413
i-Butan/ C4H10 22,0294 0,58859 -1,4949 5,20134 2307 233...343
2.6 Conductivitatea termică
Legea experimentală a conducţiei termice sau legea lui Fourier are

expresia:

Q    A  gradT (2.6.1)
Posibilitatea de trecere a căldurii printr-un corp este evidenţiată prin
conductivitatea termică  care reprezintă căldura care traversează normal
unitatea de suprafaţă, în unitatea de timp, la un gradient al temperaturii de
1K/m. Conductivitatea termică este o proprietate, caracteristică fiecărui
corp, ce poate fi determinată experimental sau poate fi calculată empiric,
funcţie de alte proprietăţi fizice.
Transportul conductiv de căldură poate avea loc:
a) - electronic - electronii se deplasează din zonele de temperaturi ridicate,
spre zonele cu temperaturi scăzute, transferând cu ei energia termică;
b) - fononic - ionii corpului efectuează mişcări de oscilaţie în timpul cărora
au loc ciocniri cu transfer de energie termică; transferul se efectuează din
aproape în aproape, difuziv. Contribuţia ionilor la transferul termic este
modelată prin introducerea unui gaz imaginar, imponderabil, numit gaz
fononic, care străbate corpurile de la temperaturi ridicate la temperaturi
scăzute, transferând energie, fără să modifice proprietăţile corpului;
c) - radiant - au loc emisia şi absorbţia reciprocă a radiaţiei între particulele
elementare vecine.
Coeficientul de conductivitate termică variază cu natura corpului, cu starea
sa de agregare, cu temperatura şi presiunea, cu umiditatea corpului, cu
porozitatea, cu natura şi concentraţia impurităţilor conţinute de corp etc.
Este un parametru scalar, în cazul mediului izotrop (gaze, lichide, metale,
corpuri dielectrice amorfe) şi vectorial, în cazul mediului anizotrop
(cristale, materiale cu aşezare stratificată). În cazul corpurilor izotrope,
73
conductivitatea termică are aceeaşi valoare după toate direcţiile.

Conductivitatea termică este o proprietate caracteristică mediului, analoagă
permitivităţii electrice, permeabilităţii magnetice, conductivităţii electrice,
coeficientului de filtrare şi coeficientului de difuzie moleculară. În general,
valorile conductivităţii termice pentru gaze sunt cuprinse între 0,006 şi
0,6 W/mK, iar pentru gaze şi vapori organici între 0,007 şi 0,03 W/mK. În
baza teoriei cinetico-moleculare a gazelor, pentru condiţii izentropice de
echilibru, când se aplică distribuţia Maxwell, conductivitatea termică poate
fi exprimată cu ecuaţia:
1 
 g   g w l cvg (2.6.2)
3
Considerând acelaşi model al teoriei cinetico-moleculară, vâscozitatea
dinamică a unui gaz poate fi legată de conductivitatea termică, ambele
mărimi reprezentând proprietăţi de transport în cadrul aceluiaşi mecanism
de ciocniri intermoleculare. Astfel,
1 
g  g w l (2.6.3)
3
şi cu aceasta, conductivitatea termică devine:
1
 g   g cvg (2.6.4)
3
Rezultatele obţinute cu ajutorul acestei teorii sunt corecte ca formă, dar dau
abateri mari faţă de măsurătorile experimentale. Pentru moleculele
monoatomice rigide, sferice, pe baza distribuţiei Boltzmann, rezultă pentru
conductivitatea termică:
5
 g   g cvg (2.6.5)
2
Pentru gazele poliatomice, în concordanţă cu datele experimentale, se
recomandă relaţia:
9 5 1
 g      g c pg (2.6.7)
 4 4  
Numărul Prandtl are expresia:
 g c pg
Pr  (2.6.8)
g
iar relatia (2.6.7) se poate scrie:
74
g 1 9 5 1
    (2.6.9)
 g  c pg Pr 4 4 
Numărul Pr, în cazul gazelor, variază puţin cu presiunea şi temperatura.

Are valoarea de aproximativ 0,7 şi anume: Pr=0,737 pentru gaze ideale
biatomice; Pr=0,767 pentru gaze ideale poliatomice. La gazele
monoatomice, relaţia (2.6.9) se scrie:
g 1 5 1
   (2.6.10)
 g  c pg Pr 2 
Pentru gazele reale, în majoritate cazurilor, numărul Pr, nu diferă cu mai

mult de 10% faţă de valorile corespunzătoare gazelor ideale. Dependenţa
conductivităţii termice a gazelor de temperatură, g,T, se poate exprima
cunoscând valoarea acestei mărimi, g,N, la temperatura de referinţă
TN=273,15 K, cu relaţia:
3/ 2
T 
 g ,T   g , N    (2.6.11)
 TN 
Tabelul 2.13 conţine date privind conductivitatea termică a unor gaze sau
vapori, la presiunea atmosferică.
Pentru estimarea conductivităţii termice a unui amestec de gaze, se
recomandă relaţia:
 1
1 n  n yj   
 g , am    y j  g , j      (2.6.12)
2  j 1 
 j 1 g , j  
 
sau relaţia bazată pe o mediere ponderată:
n
 g ,am   y j g, j (2.6.13)
j 1
Conductivitatea termică a lichidelor variază în general în intervalul

(0,07...0,7)W/(mK). În cazul lichidelor organice, intervalul de valori pentru
l este de (0,05...0,3) W/(mK). În domeniul temperaturilor utilizate practic,
pentru majoritatea lichidelor, l scade când temperatura creşte. Apa şi
glicerina fac excepţie de la acestă regulă. Pentru lichide, modificarea
conductivităţii termice cu presiunea este relativ redusă, crescând până la de
două ori, când presiunea creşte de la 1 la 1200 bar. Modificările de stare,
care apar la trecerea de la faza solidă la cea lichidă, influenţează puternic
75
Tabelul 2.13 Valori ale conductivitaţii termice pentru o serie de substanţe,

aflate în stare de gaz (vapori), la presiune atmosferică
Substanţa Formula Temperatura, t , [0C] Conductivitatea termică ,

 , [W/(mK)]
Azot N2 -180 0,00879
-150 0,01214
-100 0,01633
-50 0,02052
0 0,02386
50 0,02763
100 0,03056
Dioxid de carbon CO2 -150 0,00465
-100 0,00814
-50 0,01163
0 0,01424
20 0,01591
100 0,02093
Amoniac NH3 -50 0,01721
0 0,01861
20 0,02442
100 0,03256
Oxigen O2 -180 0,00837
-150 0,01172
-100 0,01633
-50 0,02052
0 0,02428
20 0,02596
100 0,03182
Metan CH4 -150 0,01291
-100 0,01838
-75 0,02128
-50 0,02419
-25 0,02721
0 0,03024
20 0,03315
50 0,03722
Etan C2H6 -75 0,01140
-50 0,01326
-25 0,01547
0 0,01826
20 0,02070
50 0,02489
100 0,03280
Propan C3H8 0 0,01512
20 0,01733
100 0,02617
n-Butan n-C4H10 0 0,01349
20 0,01547
100 0,02338
i-Butan i-C4H10 0 0,01384
100 0,02407
n-Pentan n-C5H12 0 0,01279
20 0,01425
76
valoarea conductivităţii termice, care descreşte în mod brusc la puctul de

topire. Influenţa temperaturii asupra conductivităţii termice a lichidelor
poate fi exprimată, cunoscând valoarea acestei mărimi, l,o, la o
temeperatură de referinţă, T0 , cu relaţia:
 l ,T   l ,0 1  b  T  T0  (2.6.14)
Conductivitatea termică a hidrocarburilor lichide, la temperatura ambiantă,

este de (0,13...0,15) W/mK; coeficientul b pentru hidrocarburi este
(1...2)10-3 K-1. Pentru calculul conductivităţii termice a produselor
petroliere lichide, C.S. Cragoe a stabilit următoarea relaţie empirică:
0,134  6,31  105 T

t  (2.6.15)
20
4
Conductivitatea termică a hidrocarburilor în stare lichidă se poate calcula şi

cu relaţia de tip polinomial:
λ  A  BT  C T 2  D T 3 (2.6.16)
Tabelul 2.14 conţine, pentru o serie de substanţe pure, valori ale
constantelor A,B,C,D, din relaţia 2.6.16, iar în tabelul 2.15 sunt date
privind conductivitatea termică, pentru propan şi butan, obţinute aplicând
această relaţie.
Pentru calculul conductivitătii termice a unui amestec de lichid se
utilizează relaţia:
n
 l , am   rj  l , j (2.6.17)
j 1
Tabelul 2.14 Valori ale constantelor din relaţia (2.6.16).
Substanţa Formula A·10 B·104 C·107 D·1011 Domeniu,

chimică T, (K)
metan CH4 6,35914 -57,4998 156,975 - 73/173
propan C3H8 7,57096 -52,3909 109,914 - 123/233
propan C3H8 3,67647 -13,9300 16,3519 - 233/353
n-butan C4H10 7,24460 -45,2738 87,3363 - 123/233
n-butan C4H10 3,93358 -14,8854 17,6600 - 233/353
i-butan C4H10 -2,39404 44,7773 -173,918 2048,80 248/343
77
Tabelul 2.15 Valori ale conductivitaţii termice, [W/(mK)], pentru propan şi butan,
obţinute conform relaţiei (2.6.16).
Temperatura,
ºC 40 50 60 70 80 90 100
K 313,15 323,15 333,15 343,15 353,15 363,15 373,15
propan 0,314 0,302 0,289 0,278 0,266 0,255 0,245
n-butan 0,336 0,323 0,310 0,299 0,523 - -
i-butan 0,086 0,056 0,028 0,059 - - -
Pentru metan, aflat în fază lichidă, în intervalul de temperatură -90...30 0C,

se recomandă relaţia de calcul:
  0,2195  3,59 10 4  t (2.6.18)

La temperatura de vaporizare t =-161,5 0C, metanul are  =0,192 W/(mK).
2.7 Caracteristici legate de ardere
Puterea calorică este căldura dezvoltată prin arderea completă, cu aerul

minim necesar, a unităţii de cantitate de combustibil. Unităţile de măsură
pentru puterea calorică sunt J/kg; J/kmol; J/m3N . Relaţiile de legătură
dintre puterile calorice, exprimate în diferite unităţi de măsură, sunt:
H(J/kmol)  H(J/kg)M (kg/kmol)  H(J/m 3N )22,414(m3N /kmol) (2.7.1)

Funcţie de starea de agregare a apei, rezultate în urma arderii, deosebim:
- putere calorică superioară H s - atunci când vaporii de apă, conţinuţi de
gazele de ardere, sunt evacuaţi în stare lichidă , deci cedează în spaţiul de
ardere căldura latentă de condensare;
- putere calorică inferioară H i - caz în care, gazele de ardere sunt evacuate
astfel încât vaporii de apă pe care îi conţin să se afle în stare gazoasă.
Deşi H s  H i , din considerente tehnice, deoarece apa în stare lichidă se
poate combina cu unii componenţi ai gazelor de ardere şi rezultă fluide
corosive, gazele de ardere se recomandă să fie evacuate conţinând apa în
stare de vapori, deci interesează în mod deosebit H i . Relaţia matematică
dintre puterea calorică inferioară şi cea superioară se obţine ţinând seama
de căldura necesară vaporizării apei din gazele de ardere:
Hi  H s  25109 gH  gW  (2.7.2)
78
Puterea calorică se determină experimental, folosind relaţii de calcul

semiempirice sau din tabele. Calculul puterii calorice, cu relaţia propusă
de Dulong, se bazează pe însumarea căldurii dezvoltate de fiecare element
combustibil, ţinându-se seama de conţinutul iniţial de apă al
combustibilului şi de ipoteza că oxigenul din compoziţia acestuia nu
participă la ardere, ci rămâne legat cu o parte din hidrogenul de constituţie.
Această relaţie se aplică pentru combustibilii solizi şi lichizi, iar rezultatul
obţinut este exprimat în kJ/kg.
 g 
H i  33 900 g C  120 120 g H  O   9250 g S  2510 g W (2.7.3)
 8 
Pentru combustibilii petrolieri lichizi poate fi utilizată relaţia empirică:
H i  46 434  3169ρ15
15  8793 ρ15
15
 2 (2.7.4)
în care ρ15
15 este densitatea relativă a combustibilului, iar rezultatul se obţine
în kJ/kg. Pentru combustibilii gazoşi, puterea calorică obţinându-se în
kJ/m3N , se propune următoarea relaţie :
H i  12 720rCO  10 800rH 2  35 910rCH4  60 020rC2

H4
(2.7.5)
 63 730rC2 H 6  56 920rC2 H 2  23 400rH 2S
Pentru amestecuri combustibile, puterea calorică se calculează astfel:

n
H am   g i H i (2.7.6)
i 1
n
H am   ri H i (2.7.7)
i 1
în care, g i este fracţia masică a combustibilului i, iar ri este fracţia

volumetrică a componentului i. Atunci când se aplică relaţia (2.7.6),
puterile calorice ale componenţilor şi evident şi rezultatul au unitatea de
măsură J/kg, iar când se aplică (2.7.7), J/m3N . Umiditatea combustibilului
gazos, notată cu d, se exprimă în g/m3N de combustibil gazos uscat. Relaţia
matematică dintre d şi fracţia volumetrică de apă rw , este:
0,1244 d
rw  (2.7.8)
100  0,1244 d
79
Puterea calorică inferioară a combustibilului gazos umed, H um

i , exprimată în
3
kJ/m N, se determină cu relaţia:
H ium 
100
100  0,1244d

 H ianh  2,51d  (2.7.9)
în care H ianh este puterea calorică inferioară a combustibilului gazos în stare

uscată (anhidră).
Pentru a compara combustibili de diferite calităţi se utilizează conceptul de
combustibul convenţional sau cel de tone echivalent petrol (t.e.p.).
Combustibilul convenţional are puterea calorică de 7000  4,18kJ/kg .

 m comb H i
m CC  (2.7.10)
7000  4,18
Relaţia (2.7.10) se aplică pentru a calcula consumul de combustibil
convenţional, măsurat în kg combustibil convenţional/s, atunci când într-o

instalaţie se consumă un debit masic de combustibil, m comb , exprimat în
kg/s, care are puterea calorică H i . Factorii de echivalenţă în cazul utilizării,
pentru măsurarea energiei pe care o poate dezvolta un combustibil prin
ardere, a tonei echivalent petrol, sunt:
1 tep = 4,187x107 kJ = 1,163x104 kWh = 1,429 tcc. (2.7.11)
Definirea flăcării s-a efectuat prin indici care reprezintă tendinţa flăcării de
a se lungi, de a se îngălbeni şi de a bate înapoi. Schimbarea unui
combustibil cu un altul constituie problema interşanjabilităţii; în acest scop,
se ţine seama de starea de agregare, densitatea, puterea calorică şi
caracteristicile flăcării.
Temperatura teoretică de ardere este, prin definiţie, temperatura maximă
pe care o ating gazele rezultate din ardere, atunci când arderea este
completă, se desfăşoară cu aerul minim necesar, α  1 , şi nu au loc disipări
de căldură.
Pentru o ardere care are loc în aceste ipoteze, ecuaţia din care se obţine
temperatura teoretică de ardere este:
Hi
t (2.7.12)
 mi c p,m,0t ,i
i
80
în care mi este masa fiecărui component din gazele de ardere (kg

component i / cantitatea de combustibil). Rezolvarea ecuaţiei (2.7.12) se
efectuează prin încercări succesive, deoarece capacitatea calorică masică
izobară medie depinde de temperatura t. Temperatura de ardere este uneori
denumită temperatură de aprindere sau temperatura flăcării.
Temperatura reală de ardere este mai scăzută cu 100...150 0C, faţă de
cea teoretică, din cauza proceselor de disociere, cu efect endoterm, ale unor
gaze, îndeosebi la temperaturi de peste 800 0C. În plus, într-un proces real
au loc disipări de căldură, variaţii ale coeficientului de exces de aer ş.a.
Temperatura de autoaprindere defineşte temperatura la care amestecul
combustibil cu aerul se aprinde spontan, fără prezenţa unui nucleu de
flacără.
Limite de inflamabilitate (limite de explozie) delimitează domeniul în
care se produce explozia unui gaz inflamabil, cuprins între limita inferioară
şi limita superioară, exprimate în procente în volum de gaz în amestec cu
aerul, la care are loc arderea. Pentru calculul aproximativ al limitelor de
explozie inferioară şi superioară ale unor amestecuri de gaze sau vapori se
foloseşte relaţia:
100
L n (2.7.13)
ri

i 1 Li
în care Li este limita de explozie inferioară sau superioară a componentului

i din amestec. Domeniul de explozie se lărgeşte cu creşterea temperaturii.
Cu creşterea presiunii, limita superioară de aprindere se extinde cu cca 0,13
procente volumetrice/bar. Limita inferioară nu este afectată sensibil de
presiune. În cazul amestecurilor de hidrocarburi cu oxigenul, limita
inferioară este aproximativ aceiaşi cu cea pentru aer, iar cea superioară este
mult mai largă decât în cazul amestecului cu aerul. La presiuni mai mici
decât 50mmHg, gazele naturale nu mai formează amestecuri explozibile cu
aerul. Limitele de explozie se restrâng, când sunt prezente gaze inerte (azot
sau dioxid de carbon). Când concentraţia de gaz inert depăşeşte o anumită
limită, explozia nu mai are loc. Din aceast motiv, gazele inerte se folosesc
pentru purjare unor instalaţii industriale, înainte de punerea lor în
funcţiune.
Temperatura de inflamabilitate sau punctul de inflamabilitate este
temperatura cea mai joasă la care un produs, într-un aparat în condiţii
standardizate, dă naştere la o cantitate suficientă de vapori, care împreună
cu aerul să formeze un amestec combustibil ce se aprinde în contact cu o
flacără. Punctul de inflamabilitate dă indicaţii în privinţa pericolului de
81
explozie şi de incendiu. Principial sunt două feluri de aparate pentru

determinarea punctelor de inflamabilitate: cu creuzet închis şi cu creuzet
deschis. Aparatele cu creuzet închis se utilizează pentru determinarea
punctului de inflmabilitate al produselor petroliere albe (benzine uşoare,
medii, grele, petroluri şi motorine). În cazul produselor grele se folosesc
aparate cu creuzet deschis. Cu ajutorul aparatelor cu creuzet deschis se
obţin puncte de inflamabilitate mai ridicate, din cauza pierderii unei părţi
din vaporii produsului. Cu acest tip de aparate se determină şi temperatura
de ardere ( punctul de ardere) definită de această dată ca fiind temperatura
la care se aprinde întreaga masă de lichid şi arde cel puţin 5s. Acest punct
este mai mare decât punctul de inflamabilitate cu aproximativ 20...30 0C.
Punctele de inflamabilitate ale fracţiunilor petroliere se află în următoarele
intervale: benzinele sub 100C; petrolurile 30...400C; motorinele 55...650C;
uleiurile 170...2500C; păcurile 90...1500C. La presiuni mai mici decât
50mmHg, gazele naturale nu mai formează amestecuri explozibile cu aerul.
La creşterea presiunii, domeniul de explozie se lărgeşte, datorită în special
a creşterii bruşte a limitei superioare, care de la 155 ajunge la 60%vol,
limita inferioară rămânând aproximativ constantă. Limitele de explozie se
restrâng, când sunt prezente gaze inerte (azot sau dioxid de carbon). Când
concentraţia de gaz inert depăşeşte o anumită limită, explozia nu mai are
loc. Din acest motiv, gazele inerte se folosesc pentru purjare unor instalaţii
industriale, înainte de punerea lor în funcţiune.
Temperaturile de aprindere, de autoaprindere şi de inflamabilitate nu sunt
constante fizico-chimice ale hidrocarburilor uşoare, ele depinzând de
forma, volumul şi starea pereţilor vasului în care se efectuează
determinarea, de natura materialului din care este confecţionat vasul şi de
alţi factori.
Tabelele 2.16...2.20 conţin valori ale unor proprietăţi legate de ardere, în
cazul mai multor combustibili.
Tabelul 2.16 Puterea calorică a unor gaze
Gazul Puterea calorică

Hs Hi Hs Hi
kJ/kg kJ/kg kJ/m3N kJ/m3N
Amoniac 22358 18442 17250 14193
i - Butan 49488 45594 132010 121627
n - Butan 49572 45720 134019 123552
Etan 51958 47436 70422 64351
Etilenă 50786 47562 64016 59955
Hidrogen 141974 119617 12770 10760
Hidrogen sulfurat 15705 15407 25707 23697
Metan 55601 49949 39858 35797
Oxid de carbon 10132 10132 12644 12644
Propan 50409 46348 101823 93575
82
Tabelul 2.17 Temperatura teoretică de ardere a unor combustibili.
Denumirea combustibilului Temperatura teoretică de ardere,

0
C
Hidrogen 2240
Oxid de carbon 2380
Metan 2040
Etan 2050
Propan 2107
Butan 2117
Hidrogen sulfurat 1900
Gaz lichefiat (50% propan + 50% butan) 2110
Tabelul 2.18 Temperatura de autoaprindere.
Denumirea substanţei Temperatura de autoaprindere,

0
C
n - Butan 430
Hidrogen 580
Hidrogen sulfurat 290
Amoniac 630
Oxid de carbon 605
Metan 537
Etan 510
Propan 460
Etilenă 540
Benzina 245
Petrol 250
Motorina 250
Uleiuri 250
Bitum 250
Tabelul 2.19 Limitele de inflamabilitate (limitele de explozie) ale amestecului

de substanţe combustibile şi aer.
Denumirea Limite de inflamabilitate (de explozie) în aer, (vol. %)

substanţei min, % max, %
combustibile
Amoniac 15 28
Oxid de carbon 12,5 74
Hidrogen 4 75,6
Metan 5 15
Etan 3,5 12,5
Propan 2,37 9,5
Butan 1,8 8,4
n - Pentan 1,4 8,3
Hidrogen sulfurat 4,3 45,2
Naftalina 0,9 5,9
Metanol 5,5 36,5
Etanol 3,1 20
Acetona 2,1 13
Benzina 1,3 6
Petrol 1,16 6
83
Tabelul 2.20 Limitele de explozie pentru GPL, calculate cu relaţia 2.7.13.
Nr. Propan Butan Limite de explozie GPL

Crt. Fracţia Fracţia Fracţia Fracţia min max
masică volumetrică masică volumetrică
1 0 0 100 100 1,86 8,4
2 10 12,8 90 87,2 1,91 8,53
3 20 24,8 80 75,2 1,96 8,65
4 30 36,1 70 63,9 2,02 8,77
5 40 46,8 60 53,2 2,07 8,88
6 50 56,9 50 43,1 2,12 8,99
7 60 66,4 40 33,6 2,17 9,09
8 70 75,4 30 24,5 2,22 9,21
9 80 84,1 20 15,9 2,27 9,31
10 90 92,2 10 7,8 2,32 9,40
11 100 100 0 0 2,37 9,5
2.8 Rezumat
În acest capitol sunt prezentate relaţii de definiţie, formule de calcul şi

tabele cu care se pot stabili valorile unor proprietăţi termodinamice ale
gazelor şi ale gazelor lichefiate. Proprietăţile termodinamice abordate sunt:
parametrii critici, coeficienţii termodinamici fizici, densitatea, viscozitatea,
capacitatea calorică masică (volumetrică, molară) şi conductivitatea
termică. Caracteristicile legate de ardere se referă la puterea calorică,
temperatura teoretică şi reală de ardere, temperatura de autoaprindere şi
limitele de explozie ale unor substanţe combustibile.
84
3
LICHEFIEREA GAZELOR
3.1 Metode de lichefiere a gazelor
a) Clasificarea gazelor în funcţie de starea termodinamică la

parametrii mediului ambiant, faţă de starea la parametrii critici
La starea termodinamică determinată de temperatura şi presiunea mediului
ambiant, Tatm şi patm , gazele, corespunzător proprietăţilor termodinamice
din punctul critic, se pot afla în una din următoarele situaţii:
1 - gazele care au temperatura critică mai mare decât cea a mediului
ambiant, Tcr  Tatm , de exemplu fluidele frigorifice precum butan şi
propan;
2 - gazele care au temperatura critică mai mică decât cea a mediului
ambiant, Tcr  Tatm , de exemplu fluidele criogenice, printre care azot,
oxigen, metan.
Pentru a ilustra cele două cazuri, în figura 3.1 sunt prezentate, sub aspect
calitativ, în diagrama T  s , o serie de stări termodinamice pentru propan,
iar în figura 3.2 pentru metan. Propanul are următoarele caracteristici
termodinamice: temperatura critică Tcr  369,95 K, respectiv tcr  96,8 0C;
presiunea critică pcr  42,463 bar; temperatura de vaporizare (condensare),
la presiunea atmosferică, patm = 760 mmHg (1,013 bar), Tv  230,55K sau
tv  - 42,6 0C. Metanul se caracterizează prin: temperatura critică
Tcr  190,65 K, respectiv tcr  - 82,5 0C; presiunea critică pcr  46,287 bar;
temperatura de vaporizare (condensare), la presiunea atmosferică, patm =
760 mmHg (1,013 bar), Tv  111,45K sau tv  - 161,7 0C.
b) Analiza termodinamică a metodelor de lichefiere a gazelor

În funcţie de starea termodinamică a unei substanţe, la parametrii mediului
ambiant, faţă de starea la parametrii critici, lichefierea gazelor se
realizează:
85
1 – fără dificultăţi, de exemplu printr-o comprimare izotermă, o răcire

izobară sau alte transformări prin care gazul ajunge în stare lichidă, dacă
Tcr  Tatm ;
2 – printr-o succesiune de transformări termodinamice (schimb de căldură,
comprimare, destindere, schimbarea stării de agregare), dacă Tcr  Tatm .
Pentru a stabili posibilităţile teoretice de lichefiere a unui gaz, caracterizat
prin Tcr  Tatm , se consideră o diagramă T  s (fig. 3.3), în care sunt
prezentate o serie de transformări termodinamice prin care gazul se
lichefiază. Gazul se află în starea 1, la temperatura şi presiunea mediului
ambiant. Studiul acestor situaţii pune în evidenţă faptul că lichefierea unui
gaz, la care Tcr  Tatm , poate fi efectuată teoretic prin două moduri
(fig.3.3):
- prin răcire izobară de la temperatura Tatm până la cea de condensare,
corespunzătoare presiunii patm , procesul 1 - 2", urmată de condensare, 2" -
2';
- prin destindere, procedeu care presupune o succesiune de transformări şi
anume:
- comprimarea izotermă a gazului (însoţită de evacuarea căldurii la
temperatura Tatm ), procesul 1 - 3, urmată de o destindere, care poate
fi izentropă 3 - 2';
- comprimarea izotermă până la o presiune intermediară p4 , 1 – 4,
continuată cu o răcire izobară, (procesul 4 - 5) şi o destindere (5 – 2').
Majoritatea procedeelor industriale de lichefiere au la bază metoda
comprimării prealabile, urmată de o răcire izobară, utilizând ca agenţi de
răcire fie o parte din gazul lichefiat, fie agenţii frigorifici ai unei instalaţii
ajutătoare.
Lichefierea gazului prin răcire izobară se realizează cu o instalaţie
frigorifică în care se consumă energie.
La lichefierea prin destindere se consumă energie în procesul de
comprimare izotermă, în prima variantă, iar în cazul al doilea se consumă
energie atât la comprimarea prealabilă a gazului cât şi în instalaţia
frigorifică.
Teoretic, dacă se consideră toate transformările reversibile, consumul de
energie necesar lichefierii gazului este acelaşi, indiferent de metoda
folosită, deoarece, pentru toate cazurile prezentate, starea iniţială şi cea
finală sunt identice. Practic, au loc procese ireversibile, ceea ce impune
evaluarea performanţelor energetice ale procedeelor adoptate şi optimizarea
derulării acestora.
86
LICHEFIEREA GAZELOR
p cr
tm
pa
cr
Tcr
•
Tatm A
Tv
X=
1
0
X=
Fig. 3.1 Stări termodinamice ale unei substanţe,

la care Tcr > Tatm (de exemplu propan).
T
tm
pa
p cr
Tatm
cr
B
Tcr
Tv
Fig. 3.2 Stări termodinamice ale unei substanţe,

la care Tcr < Tatm (de exemplu metan).
87
p3 p cr
p4
tm
pa
3 4
Tatm
1
cr
Tcr
5
Tv 2'’
2'
Fig. 3.3 Metode de lichefiere a unei substanţe la care Tcr < Tatm.
3.2 Laminarea; efectul Joule-Thomson
Laminarea are loc la curgerea continuă a unui curent de gaze sau vapori
printr-o zonă în care secţiunea se micşorează (pori, tuburi de diametre mici,
robinete). În acest proces, care decurge în condiţii adiabate, are loc
scăderea bruscă a presiunii, fără să se producă lucru mecanic în exterior.
Este un fenomen ireversibil, în care entropia creşte. Laminarea este însoţită
de anumite efecte termice. Pe de o parte, în instalaţiile industriale, astfel de
procese sunt folosite pentru răcirea, până la lichefiere, a gazelor. Pe de altă
parte, când se utilizează metoda reducerii secţiunii de curgere pentru
realizarea unor destinderi (când se folosesc ventile de laminare) sau pentru
reglarea debitelor (cu ajutorul unor vane, şubere, supape), trebuie să se ţină
seama de efectele termice care însoţesc laminarea.
Se scrie expresia matematică a principiului întâi al termodinamicii pentru
sisteme deschise:
88
LICHEFIEREA GAZELOR
w22  w12
 g z2  z1   h2  h1  q12  lt12 (3.2.1)
2
Pentru sistemul considerat, deoarece w1  w2 , z1  z2 , q12  0 şi lt12  0 ,
rezultă:
h1  h2 (3.2.2)
Entalpia gazului se menţine cantitativ constantă, dar are loc o scădere a
calităţii acesteia, deoarece h2 se află la presiunea p2  p1 . Rezultă că
laminarea este o transformare ireversibilă, se disipă căldura, fără să se
producă lucru mecanic. Dacă se ţine seama de relaţia (3.2.2), se poate scrie:
dh  0 (3.2.3)
Laminarea o transformare în care entalpia se menţine constantă (proces
izentalpic).
Efectul termic al laminării a fost constat experimental de James Prescot
Joule şi studiat teoretic de William Thomson (lord Kelvin). Efectul Joule-
Thomson exprimă variaţia temperaturii cu presiunea, la entalpie constantă.
Se defineşte coeficientul Joule - Thomson,  , prin relaţia:
 T 
μ J - T    (3.2.4)
  p h
În relaţia (1.7.41) se pune condiţia (3.2.3) şi se obţine:
  v  
c p dT  v  T   dp  0 (3.2.5)
   T  p 
Ca urmare, coeficientul Joule – Thomson are expresia:
 v    v 
T    v   
 T p 2
T  T 
 J T   (3.2.6)
cp cp  T 
 
 p
Relaţia (3.2.6) exprimă aşa numitul efect diferenţial Joule – Thomson al

laminării. Pentru un gaz perfect se observă că:
 J T  0 (3.2.7)
89
Apariţia unui efect termic cu ocazia trecerii gazului printr-o zonă în care
secţiunea se micşorează, dintr-un domeniu de presiune înaltă într-unul cu
presiune mai joasă, se petrece numai când gazul are o comportare diferită
de cea a gazului perfect. Pentru o variaţie finită de presiune, variaţia
temperaturii se calculează cu relaţia:
 v 
T    v
  T p
T h  T2  T1 h  pp2 dp (3.2.8)
1 cp
care exprimă efectul integral Joule – Thomson.

Efectul Joule – Thomson la gazele reale constă fie în creşterea temperaturii,
fie în scăderea temperaturii gazelor, funcţie de semnul numărătorului
expresiei (3.2.8). Într-un proces de laminare, întotdeauna presiunea scade şi
se disting următoarele situaţii:
 v  v  T 
a)    , deci    0 şi  J T  0 (3.2.9)
 T p T   p h
ceea ce înseamnă scăderea temperaturii, deci domeniu util în criogenie;
 v  v  T 
b)    , deci    0 şi  J T  0 (3.2.10)
 T p T   p h
caz în care temperatura gazului creşte;
 v  v  T 
c)    , deci    0 şi μ J T  0 (3.2.11)
 T p T   p h
adică, în urma laminării, nu se modifică temperatura gazului; gazul se

comportă ca un gaz perfect.
În cursul laminării, variaţia elementară de entropie are expresia:
 s  v
    (3.2.12)
  p h T
iar variaţia finită de entropie se determină din relaţia:

v
 s h  s2  s1 h   pp 2
dp (3.2.13)
1 T
90
LICHEFIEREA GAZELOR
Curba de
inversiune
T
Tinv.max m n
 0
a c
b
 0 h = const.
Tinv.min
0 p
Fig.
Fig 6.2 3.4 Reprezentarea,
Reprezentarea, subcalitativ,
sub aspect aspect calitativ,
într-o
într-o diagramă p-T, a curbelor izentalpe şi a
diagramă
curbei de inversiune.
p - T, a curbelor izentalpe şi a curbei de inversiune
Reprezentarea, sub aspect calitativ, pentru un gaz real, într-o diagramă

T  p , a curbelor de entalpie constantă (fig. 3.4), permite evidenţierea
efectelor termice ale laminării. Se numeşte inversiune modificarea sensului
de variaţie a temperaturii (a lui dT ) ca urmare a laminării. Linia întreruptă
din figura 3.4, care uneşte punctele de temperatură maximă de pe izentalpe,
este curba de inversiune sau curba Boyle. Această curbă reprezintă stările
pentru care gazul real se comportă ca un gaz perfect, stări pentru care
  0 . În stânga curbei de inversiune, coeficientul Joule – Thomson este
pozitiv, μ J T  0 . Scăderea presiunii, între două stări de aceeaşi entalpie,
în stânga curbei Boyle, este însoţită de scăderea temperaturii. Laminarea
între stările a şi b are ca efect răcirea gazului. În dreapta curbei de
inversiune, laminarea de la c la a are ca urmare încălzirea gazului,
coeficientul Joule – Thomson este negativ, μ J T  0 (fig.3.4). Dacă un
gaz, într-o stare iniţială, se află la o anumită temperatură şi presiune, prin
laminare se răceşte sau se încălzeşte în funcţie de poziţia acestei stări
iniţiale faţă de curba de inversiune.
Presiunea în orice punct de pe curba de inversiune (fig. 3.4) se numeşte
presiune de inversiune. Se constată din figura 3.4 că fiecărei presiuni de
inversiune îi corespund două temperaturi de inversiune. Punctele în care
curba Boyle intersectează ordonata din figura 3.4 corespund unei valori
maxime a temperaturii de inversiune Tinv. max , respectiv unei valori minime,
Tinv. min . Se observă că, dacă temperatura la care se află gazul este
91
superioară temperaturii maxime de inversiune, în urma laminării

temperatura gazului creşte (transformarea n  m din figura 3.4). Pentru o
serie de substanţe, ca de exemplu CO 2 , N 2 , aer, metan, temperatura
maximă de inversiune este mult mai ridicată decât temperatura mediului
ambiant şi deci efectul Joule – Thomson de răcire se realizează, ca urmare a
laminării, când acestea se află în stări de presiuni şi temperaturi frecvent
utilizate în tehnică. În cazul hidrogenului şi heliului, temperaturile maxime
de inversiune sunt mai mici decât temperatura mediului ambiant şi de aceea
scăderea temperaturii prin laminare se realizează numai dacă în prealabil
este răcit gazul. Pentru gazul van der Waals, temperaturile maxime şi
minime de inversiune sunt:
2a 2a 8a
Tinv. max  şi Tinv. min  , iar temperatura critică Tcr  .
bR 9bR 27bR
Tinv. max
Rezultă următoarele relaţii între aceste temperaturi:  6,75 ;
Tcr
Tinv. min
 0,75 .
Tcr
2
2a  v  b 
b  
RT  v 
μ J -T  2
(3.2.14)
2a  v  b 
1  
RTv  v 
T1  T2 h  T1  3 T13  3a  p1  p2   3b p12  p22  (3.2.15)

2
Pentru gazul van der Waals, cu relaţia (3.2.14) se calculează coeficientul

Joule-Thomson, iar cu relaţia (3.2.15) scăderea de temperatură la laminare.
O altă metodă de evaluare a variaţiei de temperatură la o laminare este
citirea directă pe o diagramă calorică (T-s sau log p-h), specifică gazului
studiat.
3.3 Destinderea izentropă
Destinderea izentropă este transformarea adiabată reversibilă în care

entropia este constantă şi scade presiunea gazului:
ds  0 (3.3.1)
92
LICHEFIEREA GAZELOR
Din ecuaţia combinată a principiilor întâi şi al doilea ale termodinamicii:

du  q  pdv  Tds  pdv (3.3.2)
rezultă că, în cazul izentropei:
du   pdv  l (3.3.3)
În destinderea izentropă a unui gaz, odată cu efectuarea unui lucru mecanic
exterior, se micşorează energia internă, ceea ce duce la scăderea
temperaturii gazului. Pentru a se obţine o relaţie matematică între mărimile
termodinamice se utilizează relaţia (1.7.48) care , în cazul izentropei,
devine:
dT   v 
cp   dp  0 (3.3.4)
T   T  p
Analog cu laminarea gazului, pentru a se exprima variaţia temperaturii cu

presiunea, la entropie constantă, se notează:
 T 
μ s    (3.3.5)
  p s
Coeficientul μ s se numeşte efectul termic diferenţial la entropie constantă.
Dacă se ţine seama de relaţia (3.3.4), atunci expresia (3.3.5) se scrie:
T v
s    (3.3.6)
cp   T p
Relaţia (3.3.6) indică faptul că, efectul termic elementar, la entropie

constantă, este întotdeauna pozitiv, independent de starea iniţială a
gazului. Într-o destindere izentropă întotdeauna scade temperatura
gazului.
μs  0 (3.3.7)
Aceeaşi relaţie arată că μ s este cu atât mai mare cu cât temperatura gazului
este mai ridicată, volumul specific v are o valoare mai mare, deci presiunea
mai scăzută. Ca şi în cazul coeficientului Joule-Thomson, în mod practic
μ s se măsoară prin numărul de grade, care exprimă variaţia de temperatură,
la o variaţie egală cu unitatea de presiune (1 bar). Efectul termic integral, la
destinderea izentropă între două presiuni p1 şi p2 , se calculează cu relaţia:
T  v 
T s  pp 2
μ sdp 
p2
p   dp (3.3.8)
1 1 c p  T  p
93
Din comparaţia efectului termic elementar izentalp (Joule-Thomson) şi cel

izentrop, între aceleaşi limite de presiuni, p1 şi p2 , se obţine:
 v 
T   v
μ J T  T  p  v  T 
  1     (3.3.9)
μs  v   T  v  p
T 
 T  p
Din analiza relaţiei (3.3.9), rezultă că:

- pentru un gaz dat, întotdeauna μ J T  μ s , adică scăderea de temperatură
în cazul destinerii izentalpe este mai mică decât la cea izentropă;
- raportul dintre coeficienţi tinde spre valoarea 1, adică au valori apropiate,
fie la creşterea presiunii şi scăderea temperaturii, fie în zona punctului
critic.
De menţionat însă că la destinderea izentalpă nu se produce lucru mecanic,
iar realizarea scăderii temperaturii depinde de starea iniţială a gazului.
Destindere reală a gazului are loc ireversibil. Se poate considera că acest
proces ireversibil este o transformare politropă (fig. 3.5), în care se produce
lucru mecanic. Efectul termic realizat între aceleaşi limite de presiuni, p1 şi
p2 , este mai mic în cazul destinderii reale ireversibile (asimilată cu
politropa):
T  pol  T s
p2 p2
p1
(3.3.10)
p1
Pe baza acestor observaţii se poate defini un randament al procesului de

răcire, exprimat prin relaţia:
h  pol h1  h2 pol

R   (3.3.11)
h s h1  h2
Acesta se mai numeşte randament politropic al destinderii în maşina
detentoare. Valoarea randamentului η R este de 60...90 % şi depinde de
tehnologia de fabricaţie a detentorului.
3.4 Expansiunea izotermă
Procese prin expansiune izotermă a gazelor sunt folosite în criogenie, de

obicei în scopul menţinerii la valori constante a temperaturii unor mase
lichefiate, depozitate sau aflate în recipienţi transportabili.
94
LICHEFIEREA GAZELOR
p1
p2
1
T1
(ΔT)h
(ΔT)pol
(ΔT)ad
T2h
2h
T2pol
2h
T2ad
2ad
Fig. 3.5 Reprezentarea în diagramă T-s a destinderii adiabate,

politrope şi a laminării gazelor.
Expresia matematică a principiului al doilea al termodinamicii este:

q  Tds (3.4.1)
Pentru a calcula căldura schimbată într-o transformare izotermă reversibilă
se utilizează relaţia (3.4.1) şi se ţine seama de expresia (1.7.34).
p  s  p  v 
q12T  T p 2   dp  T p 2   dp (3.4.2)
1
 p T 1  T 
p
 v 
Derivata parţială   se calculează folosindu-se ecuaţia de stare a
 T  p
gazului. Pentru un gaz perfect, când se aplică ecuaţia de stare (1.5.1) pentru
aflarea expresiei acestei derivate, se obţine:
 v  R
   (3.4.3)
 T  p p
95
Rezultă, în acest caz, căldura consumată în destinderea izotermă de la

presiunea p1 , la presiunea p2 :
p
q12T  RT ln 1 (3.4.4)
p2
În scopul menţinerii constante a temperaturii scăzute a unei mase de gaz
lichefiat, are loc un proces de vaporizare izobar-izoterm, în care căldura
primită de gaz (prin transfer termic de la mediul exterior) este utilizată
pentru vaporizarea unei părţi din masa de lichid.
Gazul lichefiat se află în starea termodinamică de la saturaţie. În aceste
condiţii, căldura schimbată de o masă de 1 kg de substanţă este r , căldura
latentă specifică de vaporizare (paragraful 1.10).
20T  30T 1/ 2

r  4190 (3.4.5)
M
Pentru majoritatea substanţelor folosite în criogenie, r poate fi calculată cu
ajutorul relaţiei aproximative (3.4.5)
3.5 Procesele ciclice de obţinere a temperaturilor criogenice în

câmp magnetic constant
a) Ciclul Carnot reversibil inversat

Ciclul Carnot reversibil inversat conţine două adiabate şi două izoterme şi
este parcurs în sens invers orar. În figura 3.6 este reprezentat un ciclu
Carnot inversat; prin consumarea din exterior a unui lucru mecanic Lc ,
gazul absoarbe de la sursa rece căldura Qsr şi cedează sursei calde căldura
Qsc . În acest caz, agentul de lucru parcurge cele două izoterme şi două
adiabate astfel: 1-2, destindere adiabată, care determină răcirea agentului de
la T1 la T2 ; 2-3, destindere izotermă la temperatura T2 a sursei reci, cu
primirea căldurii Qsr ; 3-4, comprimare adiabată ce conduce la creşterea
temperaturii agentului termic de la T2 la T1 ; 4-1, comprimare izotermă la
temperatura T1 a sursei calde, cu cedarea căldurii Qsc . Ciclul Carnot
reversibil inversat are drept indicator energetic o altă mărime în locul
randamentului şi anume eficienţa ciclului. Eficienţa ciclului ε este raportul
dintre efectul util şi lucrul mecanic consumat. Valorile parametrului
caracteristic ε sunt în general supraunitare, nu sunt randamente şi
reprezintă eficienţa de utilizare a lucrului mecanic, în vederea obţinerii
efectului util al ciclului care poate fi Qsc sau Qsr .
96
LICHEFIEREA GAZELOR
Ciclul Carnot reversibil inversat este utilizat drept comparaţie pentru toate
ciclurile inversate. Conform principiului I al termodinamicii:
Qsc  Qsr  Lc (3.5.1)
În cazul instalaţiilor frigorifice se urmăreşte menţinerea unei temperaturi

scăzute într-un anumit spaţiu, prin extragerea continuă a căldurii Qsr din
acesta. Cu ajutorul lucrului mecanic consumat (primit din exterior), nivelul
de temperatură al căldurii este ridicat până la temperatura mediului ambiant
şi căldura este cedată acestuia. Pentru aprecierea performanţei
termodinamice a ciclului unei instalaţii frigorifice se foloseşte noţiunea de
eficienţă frigorifică. Eficienţa frigorifică este raportul dintre căldura
transportată de la sursa rece şi lucrul mecanic consumat în acest scop.
Qsr Qsr
εf   (3.5.2)
Lc Qsc  Qsr
La o instalaţie frigorifică ce funcţionează după un ciclu Carnot inversat,

eficienţa frigorifică este maximă şi se calculeză funcţie de temperaturile T1
şi T2 ale celor două surse de căldură.
T2 1  ηc 1
ε f,C    1 (3.5.3)
T1  T2 ηc ηc
în care η c este randamentul ciclului Carnot reversibil direct.
1
Q sc
4
T1
Lc
2
Q sr T2
3
v
Fig. 3.6 Ciclul Carnot reversibil inversat.
Fig. 4.5 Ciclul Carnot reversibil inversat
97
b) Exemple de cicluri frigorifice

- Ciclul Brayton-Joule este alcătuit din două izobare şi două izentrope; are
loc în câmp magnetic constant, în regim staţionar, fără schimbare de fază.
Agentul de lucru este aerul. Lucrând în intervalul de presiuni 7...21 bar, se
pot realiza temperaturi de cca –45 0C.
- Ciclul Stirling este bazat pe două izocore şi două izoterme şi are loc în
câmp magnetic constant, în regim staţionar, fără schimbare de fază. Acest
ciclu este utilizat frecvent la lichefierea gazelor. Maşina Philips, de
lichefiere a aerului, funcţionează pe baza ciclului Stirling.
3.6 Analiza termodinamică a ciclului teoretic de funcţionare

a unei instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori
Teoretic, o instalaţie frigorifică funcţionează după ciclul frigorific, care are

la bază ciclul Carnot inversat (paragraful 3.5). Agentul frigorific preia
căldura de un sistem aflat la temperatură coborâtă, o transportă la cel de
temperatură mai ridicată şi consumă în acest scop lucru mecanic.
a) Ipoteze de studiu
- transformările termodinamice sunt reversibile;
- încălzirea, răcirea şi schimbările de fază au loc izobar;
- comprimarea este adiabată;
- randamentul tuturor aparatelor termice este unitar.
b) Descrierea instalaţiei şi reprezentarea ciclului teoretic în diagramele
T  s şi log p  h
Schema de principiu a unei instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică
de vapori, într-o treaptă, cu ventil de laminare, este prezentată în figura 3.7.
Agentul frigorific preia căldura, de la mediul care este urmează a fi răcit, în
vaporizatorul V (fig. 3.8). În separatorul S sunt admişi vapori saturaţi
umezi, apoi lichidul saturat este evacuat spre vaporizator, preia căldură de
la mediul care este răcit, se formează vapori saturaţi, care sunt dirijaţi
înapoi în separator. Vaporii saturaţi uscaţi din separator sunt evacuaţi spre
compresor. În compresorul frigorific, Cf, antrenat de un motor electric
(ME) sau o maşină termică, sunt comprimaţi vaporii de agent frigorific. La
evacuarea din Cf, vaporii supraîncălziţi sunt îndreptaţi spre un răcitor-
condensator, RC, unde are loc răcirea vaporilor supra-încălziţi de agent
frigorific, condensarea lor şi subrăcirea lichidului. În cazul studiat,
instalaţia cu o treaptă de comprimare, ca agent de răcire la RC se utilizează
apa de răcire. Agentul frigorific, evacuat din RC în stare lichidă, este
laminat în ventilul de laminare VL. Ca urmare a laminării, o dată cu
98
LICHEFIEREA GAZELOR
scăderea presiunii are loc şi scăderea temperaturii şi agentul frigorific este

evacuat în stare de vapori saturaţi umezi, la o temperatură coborâtă. Ciclul
teoretic de funcţionare al unei instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică
de vapori într-o treaptă, cu ventil de laminare este reprezentat în diagrama
T  s (fig.3.9) şi în diagrama p  h (fig.3.10). În instalaţie evoluează o
masă m  1kg de agent frigorific, conform transformărilor termodinamice
următoare: 1-2, comprimare izentropă, adică adiabată reversibilă, de la
presiunea p1 la presiunea p2 ; se consumă lucrul mecanic lCf , în
compresorul frigorific Cf; 2-3-4-5, răcire, condensare şi subrăcire în RC,
procese care decurg izobar, iar schimbarea de fază (condensarea) şi
izoterm; agentul frigorific cedează căldura qsc sursei calde, care este apa
de răcire; 5-6, destindere izentalpă (laminare, cu efect Joule-Thomson de
scădere a temperaturii), presiunea scade de la p2 la p1 , în ventilul de
laminare VL; 6-1, vaporizare, în vaporizatorul V, proces izobar-izoterm, în
cursul căruia agentul frigorific preia căldura qsr de la sursa rece, adică
mediul care trebuie răcit.
qsc RC
Apa de racire
lC f
5 2
3,4 ME
Cf
VL 1
Mediul
V racit
qsr
Fig. 3.7 Schema unei instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori, într-o
treaptă, cu ventil de laminare.
99
De la ventilul de
laminare
Spre compresor
Vapori
saturati uscati
S
qsr
Lichid V Mediul
saturat racit
Fig. 3.8 Schema vaporizatorului unei instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de

vapori, într-o treaptă, cu ventil de laminare.
cr
p2
qsc 2
4
3
5
p1
6 1
qsr
Fig. 3.9 Reprezentarea în diagrama T  s a ciclului teoretic de funcţionare

a unei instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori, într-o treaptă,
cu ventil de laminare.
100
LICHEFIEREA GAZELOR
log p
cr qsc
p2 5 4 2
3
p1 6 1
qsr
h5=h6 h
Fig. 3.10 Reprezentarea în diagrama p  h a ciclului teoretic de funcţionare

a unei instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori, într-o treaptă,
cu ventil de laminare.
c) Căldura schimbată de agentul frigorific cu mediul care trebuie răcit se

obţine din expesia:
qsr  h1 h6 (3.6.1)
Fluxul termic preluat de la mediul care trebuie răcit, considerând că


evoluează un debit masic maf de agent frigorific:
 
Q sr  m af h1  h6  (3.6.2)
Temperatura agentului frigorific în starea 1 este aceeaşi cu cea din starea 6

şi trebuie să fie mai mare cu cca 50C faţă de cea a mediului care este răcit
(notat cu indicele mr).
taf ,1  taf ,6  tmr  5 (3.6.3)
101
taf ,1  taf ,6 sunt temperaturile la saturaţie ale agentului frigorific,

corespunzătoare presiunii de vaporizare, p1 . Din relaţia (3.6.2) rezultă că,

pentru a obţine un flux de răcire Q sr , este necesar un debit masic de agent
frigorific:

 Qsr
m af  (3.6.4)
h1  h6
d) Căldura schimbată de agentul frigorific cu mediul aflat la temperatură

mai ridicată:
qsc  h5  h2 (3.6.5)
Este o căldură cedată, deci conform convenţiei de semne, negativă.
Modulul acesteia va avea o valoare numerică pozitivă:
qsc  h2  h5 (3.6.6)
Fluxul termic cedat de agentul frigorific sursei calde, în acest caz, apa de
răcire, se calculează cu relaţia:
 
Qsc  maf h2  h5  (3.6.7)
Temperaturile t3  t4 sunt temperaturile de saturaţie, corespunzătoare

presiunii p1 . Din ecuaţia de bilanţ termic, aplicată la răcitor-condensator,
 
Qsc  mar Δtar c p, ar (3.6.8)

se poate obţine debitul masic de apă de răcire, m ar , necesar în instalaţie:


Q sc
m ar  (3.6.9)
Δtar c p , ar
Diferenţa de temperatură Δtar se referă la apa de răcire şi are valori

condiţionate de sistemul de alimentare cu apă de răcire.
e) Lucrul mecanic consumat teoretic de compresorul frigorific:
lt ,Cf  h1  h2 (3.6.10)
Lucrul mecanic este negativ, deoarece este consumat. Valoarea pozitivă

este:
102
LICHEFIEREA GAZELOR
lt ,Cf  h2  h1 (3.6.11)
Puterea teoretică necesară antrenării compresoruluise obţine din relaţia:


Pt ,Cf  m af h2  h1  (3.6.12)
f) Eficienţa frigorifică:
qsr h h
εf   1 6 (3.6.13)
lt ,Cf h2  h1
Creşterea eficienţei frigorifice se realizează prin creşterea căldurii preluate

de agentul frigorific de la mediul răcit. Aceasta implică scăderea presiunii
p1 , la evacuarea din ventilul de laminare, respectiv intrarea în compresor.
Dacă se realizează subrăcirea agentului frigorific, adică scade temperatura
t5 , la ieşirea din condensator, atunci se obţine creşterea qsr şi a ε f . Practic,
aceasta înseamnă că suprafaţa de schimb de căldură a condensatorului să
fie mai mare. Pentru o subrăcire mai accentuată se montează în instalaţie un
subrăcitor, înaintea ventilului de laminare. De asemenea, scăderea lucrului
mecanic consumat de compresorul frigorific are ca efect mărirea eficienţei
frigorifice. Puterea efectivă consumată de compresor este mai mare decât
cea teoretică, din cauza proceselor ireversibile care au loc în comprimarea
reală:
Pt ,Cf
Pef ,Cf  (3.6.14)
ηi ηm
ε f ,ef  ε f (3.6.15)
Cum puterea efectivă a compresorului este mai mare decât cea toretică,
înseamnă că eficienţa frigorifică efectivă este mai mică decât cea teoretică.
Instalaţia descrisă se utilizează pentru lichefierea gazelor care au puncte de
vaporizare la temperaturi apropiate de cea a mediului ambiant, la presiuni
mai mari decât cea a mediului ambiant (de exemplu propan şi butan). La
instalaţiile cu mai multe trepte de comprimare, raportul p2 / p1 dintre
presiunea finală şi cea iniţială nu poate fi mărit oricât, aceste valori fiind
limitate de punctul triplu şi de punctul critic al agentului frigorific. De
asemenea, nu se recomandă scăderea presiunii de vaporizare p2 sub o
anumită limită (0,1 bar), deoarece dimensiunile cilindrilor compresoarelor
pentru joasă presiune devin neeconomic de mari, ca urmare a creşterii
volumului specific al vaporilor. În plus, pericolul pătrunderii aerului prin
103
neetanşeităţi impune luarea unor măsuri de siguranţă. Limita de variaţie a

raportului presiunilor este p2 / p1 = 100...110, ceea ce corespunde la o
diferenţă de temperatură t1  t2  100...120 0C. La o temperatură de
condensare de t2  +30...+40 0C, rezultă cea mai scăzută temperatură de
vaporizare care poate fi obţinută t1  -70... - 80 0C. Ca urmare, aceasta este
limita utilizării instalaţiilor cu comprimare mecanică de vapori, în trei
trepte de comprimare, cu un singur fluid de lucru. Pentru obţinerea de
temperaturi de vaporizare mai scăzute se utilizează instalaţiile în cascadă.
3.7 Lichefierea prin răcire
Metoda de lichefiere a gazelor prin răcire este utilizată pentru obţinerea

azotului lichid, a metanului lichid ş. a. Metoda constă în montarea în serie a
unor instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori, denumite
trepte. Fiecare treaptă este un ciclu frigorific alcătuit din procesele simple
de comprimare, condensare, laminare sau destindere izentropă şi vaporizare
(paragraful 3.6); fluidele de lucru sunt diferiţi agenţi frigorifici sau
criogenici. Procedeul se mai numeşte lichefiere în cascadă. La instalaţiile
în cascadă, prin mărirea numărului de cicluri frigorifice şi deci al fluidelor
de lucru, temperatura produsă poate fi coborâtă în domeniul aplicaţiilor
criogenice. Pentru prima treaptă se utilizează frecvent ca fluide de lucru
amoniac sau propan, pentru treapta a doua, etan sau etilenă, la treapta a
treia metan, iar la a patra, azot. Fiecare instalaţie poate să aibă mai multe
trepte de comprimare. Procedeul de lichefiere în cascadă este combinat cu
procese de destindere izentropă sau izentalpă şi de prerăcire a gazului care
este lichefiat. Metoda de producere a frigului prin procedeul în cascadă este
utilizată pentru a obţine temperaturi sub 200 K (-73,15 0C). Acest procedeu
este utilizat pentru lichefierea unor gaze sau amestecuri de gaze, ale căror
puncte critice se situează deasupra lui 63 K (-213,15 0C), deoarece lipsesc
substanţele care să asigure, în stare lichidă, realizarea unor intervale de
temperatură mai scăzute. Procesul de răcire decurge izobar, la presiunea p
= 1 bar. Lichefierea gazului natural se realizează într-o cascadă ternară
(fig. 3.11). Fluidele de lucru sunt: în treapta I - propan, în a II – a, etan, iar
în a III –a, metan. În figura 3.12 sunt reprezentate, în diagrama T-s, cele trei
cicluri ale cascadei.
Instalaţia pentru lichefierea azotului (fig. 3.13) cuprinde patru cicluri,
respectiv patru fluide de lucru: NH3 -amoniac, C2H4 - etilena, CH4 - metan
şi N2 - azot. În cadrul fiecărui ciclu, comprimarea are loc în două trepte, din
cauza raportului mare de comprimare al fiecărui fluid. Legătura între cicluri
104
LICHEFIEREA GAZELOR
se realizează prin schimbătoare de căldură cu rol dublu: vaporizator pentru

un ciclu şi condensator pentru următorul ciclu. Pentru lichefierea gazelor
precum neon, hidrogen şi heliu, care au o temperatură de vaporizare, la
presiune atmosferică, mai coborâtă, se utilizează cascada multiplă. Aceasta
cuprinde cascada cu patru trepte, asemănătoare cu cea pentru azot, la care
se adaugă alte sisteme, bazate în general pe efectul Joule – Thomson, la
care fluidele de lucru sunt hidrogenul şi heliul. Altă substanţă care în mod
obişnuit se află în stare de gaz şi care poate fi obţinut într-o formă non –
gazoasă este dioxidul de carbon (CO2). Forma solidă care se obţine este
denumită "gheaţă uscată" sau "zăpadă carbonică" şi se utilizează o cascadă
ternară.
Apa de racire sau aer

•
Q4
Propan P3
• •
Q’3 Q3
Gaz natural
Gaz
Etan P2
la 237K
(~ - 360C) • •
Q’2 Q2
Gaz lichefiat
la 190K
Metan P1
(~ – 830C)
•
Q1
Gaz lichefiat pentru
stocare la
120K (~ - 1530C)
Fig. 3.11 Cascada ternară pentru lichefierea metanului.
105
cr
• •
Q4
V
V
•
Q3
V
V
V
V
•
Q2
V
•
Q1
Fig. 3.12 Reprezentarea în diagrama T-s a transformărilor termodinamice care au loc

în cascada ternară de lichefiere a metanului prin răcire izobară.
3.8 Scheme de principiu ale unor instalaţii industriale de

lichefiere prin procedeul în cascadă
Atunci când există zăcăminte ce conţin cantităţi mari de gaze naturale, iar
utilizatorii se află la distanţă mare, încât nu este posibil transportul prin
conducte, se recurge la lichefierea gazelor naturale. Legea gazelor
cuprinde, în capitolul X, prevederi generale privind gazul petrolier lichefiat
(GPL), gazul natural comprimat pentru vehicule (GNCV) şi gazul natural
lichefiat (GNL). În limba engleză corespund denumirile: liquefied
petroleum gas (LPG), liquefied natural gas (LNG).
Prima instalaţie criogenică industrială datează din 1895. A fost realizată de
Carl von Linde pentru a lichefia aerul, în scopul obţinerii de oxigen lichid.
În figura 3.14 se prezintă schema simplificată a primei instalaţii industriale
fixe (amplasată pe sol), de lichefiere a gazelor naturale, în vederea
transportului lor prin tancuri maritime, realizată în 1964, în Algeria.
Elementele numerotate, din figura 3.14, se referă la: 1- schimbător de
căldură cu apă de mare; 2 – instalaţie pentru uscarea şi epurarea gazelor; 3
– vaporizator propan; 4 – separator, unde sunt evacuate hidrocarburile
106
LICHEFIEREA GAZELOR
12 bar
Amoniac
(NH3)
1 bar
21 bar
Etilena (C2H4)
1 bar
21 bar
Metan (CH4)
1 bar
21 bar
Azot (N2)
Fig. 3.13 Cascada cu patru trepte, pentru lichefierea azotului.
grele; 5 – vaporizator etilenă; 6 – vaporizator metan; 7 – expandor la

presiunea atmosferică; 8 – depozit (tanc) de gaz natural lichefiat; 9 –
compresor propan; 10 – compresor etilenă, 11 – compresor metan; 12 –
generator electric; 13 – instalaţia de turbină cu gaze (compresor, camera de
ardere şi turbină cu gaze); 14 – generator de abur; 15 – turbine cu abur. Se
observă pe schemă că gazul livrat staţiei de lichefiere este în primul rând
uscat şi epurat. Turbocompresoarele folosite în fiecare treaptă, pentru
comprimarea gazului, sunt antrenate de turbine cu abur. Aburul este produs
într-un generator de abur. Prin vaporizarea unui procent mic din gazul
natural lichefiat, depozitat în tanc, se menţine temperatura de –161,7 0C.
Metanul astfel vaporizat este dirijat la camera de ardere a unei instalaţii de
turbină cu gaze. Gazele de ardere produse se destind într-o turbină cu gaze.
La evacuarea din turbina cu gaze, gazele de ardere sunt dirijate la
generatorul de abur. Puterea totală folosită pentru exploatarea acestei
instalaţii de lichefiere este de 66 MW.
Întotdeauna procedeul de lichefiere a gazului natural prin metoda răcirii, în
instalaţii industriale, se finalizează cu o destindere (de exemplu laminare),
astfel încât să se realizeze o răcire suplimentară a gazului.
107
13 12
Recuperare - condensat
H2O - vapori G
14
~
15 9 15 10 15 11
1 1
Propan
Etilen
Metan
Gaz
combustibil
1
7
2
8
3 5 6
1
G.N. intrare
-350C -970C -1510C -161,50C
+350C
4
Fig. 3.14 Schema simplificată a instalaţiei fixe (în Algeria) pentru lichefierea
metanului.
Procedeul în cascadă de lichefiere a gazelor se apreciază că este avantajos

din punct de vedere economic; nu este însă un procedeu utilizat pe scară
largă din cauza complexităţii instalaţiilor (sunt necesare mai multe cicluri şi
mai multe fluide frigorifice).
3.9 Lichefierea prin destindere
Lichefierea unui gaz prin metoda destinderii este un procedeu utilizat

atunci când gazul prezintă caracteristici termodinamice care îl situează în
cazul Tcr  Tatm (paragraful 3.1). În figura 3.15. este prezentată, în
diagrama T  s , o succesiune de transformări termodinamice prin care un
gaz este lichefiat prin metoda destinderii. Se consideră un gaz, metanul,
aflat în starea 1 la temperatura şi presiunea mediului exterior, T1  Tatm ;
p1  patm . Dacă se ţine seama de parametrii critici ai metanului, se scrie:
108
LICHEFIEREA GAZELOR
T1  Tatm  Tcr şi p1  patm  pcr . Gazul este supus unor transformări,

reprezentate în figura 3.15:
1 – 2, comprimare izentropă (adiabată reversibilă), până la o presiune
superioară celei critice, p2  pcr ;
2 – 3, răcire izobară, alcătuită din 2 – 2atm, răcirea până la temperatura
mediului ambiant, care poate fi realizată folosind apă de răcire şi 2 atm – 3,
răcirea până la temperatura critică, mai mică decât cea a mediului ambiant,
unde agentul termodinamic rece este un fluid frigorific şi/sau un fluid
criogenic;
3 – 4, destinderea, care poate fi: 3 – 4s , izentropă sau 3 – 4h laminare
(izentalpă). În punctul 4, gazul are o temperatură coborâtă şi se poate afla
în starea de vapori saturaţi umezi (amestec de lichid şi vapori). Astfel, prin
procedeul descris, se obţine gaz lichefiat. În urma destinderii adiabate, într-
un detentor, se produce lucru mecanic. Laminarea are loc într-un ventil de
laminare şi nu se produce lucru mecanic ( paragraful 3.2 şi 3.3).
T
p2
2
r
pc
p1=patm
2a
T1=T2a=Tatm
3 cr 1
Tcr
4s
4h
h=
co
n
sta
s=constant
nt
Fig. 3. 15 Lichefierea prin destindere.
109
3.10 Scheme de principiu ale unor instalaţii industriale

de lichefiere prin destindere
Procedeul de lichefiere a unui gaz bazat pe ciclul teoretic de lichefiere prin

destindere, cu o laminare, a fost propus de Hampson. Acest procedeu a
fost perfecţionat de Linde, care a introdus un schimbător de căldură
regenerativ. Procedeul Linde are două variante, refritoare la destindere:
- cu o laminare;
- cu două laminări ale gazului (o laminare de la p  pcr , până la p cr , urmat
de o a doua laminare până, la p  pcr .
Aplicarea procedeului Linde se face în scopul lichefierii aerului. În figura
3.16 este prezentată schema simplificată a instalaţiei de lichefiere Linde, cu
o laminare. Notaţiile, aferente utilajelor componente ale instalaţiei de
lichefiere Linde, au semnificaţia: a - compresor polietajat; b – schimbător
de căldură (răcitor de gaz); c – schimbător de căldură regenerativ
(schimbător de căldură regenerativ creat de Linde); d – ventil (robinet) de
laminare; e – separator de faze, lichid – gaz; f – robinet. Figura 3.17
conţine reprezentarea, în diagrama T  s , a procesului de lichefiere, cu o
laminare, după procedeul Linde, în care se observă comprimarea în trei
trepte. Transformările termodinamice (fig. 3.17) care au loc în cadrul
acestui precedeu sunt: 1 – 2, comprimare aşa zis “izotermă”, alcătuită de
fapt din 3 trepte, fiecare treaptă cuprinde o comprimare adiabată, urmată de
o răcire izobară; 2 – 3, răcire izobară; 3 – 4, laminare (destindere
izentalpă); 6 - 1, încălzire izobară.
În diferite puncte ale ciclului, stările termodinamice ale fluidului sunt: 4 –
vapori saturaţi umezi; 5 – lichid saturat; 6 – vapori saturaţi uscaţi. Se
consideră că evolueză m  1 kg de gaz, din care se obţine fracţia de y kg
de lichid, care este separat şi evacuat din circuit. Ca urmare, se adaugă în
sistem y kg de gaz.
Coeficientul teoretic de lichefiere, yt , este raportul dintre masa de gaz
lichefiat realizat şi masa de gaz care evoluează în proces. Pentru calculul
acestui coeficient se efectuează un bilanţul termoenergetic între limitele M
– M ( fig. 3.16 şi 3.17).
1 h2  y  h5  1  y   h1 (3.10.1)
Rezultă:
h1  h2
y (3.10.2)
h1  h5
110
LICHEFIEREA GAZELOR
1
2'
b a
lucrul mecanic
consumat
1
2 m=1 kg gaz
M 7
y kg gaz
c 3
(1-y) kg gaz
d
4
6
M y kg lichid
5 lichid
Fig. 3.16 Schema simplificată a instalaţiei de lichefiere Linde, cu o laminare.
Se notează q2 căldura consumată pentru obţinerea fracţiunii yt de gaz

lichefiat:
q2  yt h1  h5  (3.10.3)
Ţinând seama de ecuaţia (3.10.2), se obţine:

q2  h1  h2 (3.10.4)
Adică variaţia de entalpie în secţiunea caldă a schimbătorului de căldură în
contracurent exprimă chiar căldura q2 , necesară obţinerii cantităţii yt de
gaz lichefiat, pe unitatea de gaz comprimat.
În procesul real de lichefiere au loc procese ireversibile în schimbătorul de
căldură, în compresor şi celelalte utilaje componente, ca de exemplu:
- aport de căldură de la mediul exterior către sistem;
- disipări în compresor ş.a.
111
r
pc
2'
tm
az
pa
gg
1k
0
2 y kg gaz
1,7
kg
=1
m
az
g
3 cr
kg
Tcr
y)
(1-
0
X=
5 y kg lichid 4 6 X=
(1-y) kg gaz 1
Fig. 3.17 Reprezentarea în diagrama T-s a procesului de lichefiere, cu o laminare, după

procedeul Linde.
Ca urmare, coeficientul real de lichefiere este mai mic decât cel teoretic,
y r  yt .
În figura 3.18 este prezentat flux tehnologic al unei instalaţii pentru
lichefierea metanului. Reperele din figura 3.18 se referă la: C - compresor;
R - răcitor de gaz; T - turbină; S – separator de faze; VL - ventil de
laminare; SCV - schimbător de căldură (vaporizator de propan); SCR -
schimbător de căldură regenerativ, cu circulaţia fluidelor în contracurent;
circuitele din această figură au fost reprezentate astfel:
circuit la p = 1 bar
circuit la p = 13,8 bar
circuit la p = 69 bar
112
LICHEFIEREA GAZELOR
Fig. 3.18 Fluxul tehnologic al unei instalaţii de lichefiere a metanului.
113
69 bar
destindere
adiabata comprimare
13,8 bar alimentare
racire macanica
(propan) gaz recirculat
1 bar
produs lichid
Fig. 3.19 Reprezentarea în diagrama p-h a ciclului de lichefiere a metanului.
Reprezentarea grafică, în diagrama p  h , a acestui ciclu de lichefiere, se

află în figura 3.19.
Ciclul cuprinde procesele de răcire: destindere izentropă, laminare, răcire
izobară. Metanul este comprimat la cca 70 bar, răcit în schimbătorul de
căldură principal până la cca 155 K, supus unei laminări, apoi sunt separate
fazele, lichidă, care este evacuată din sistem, respectiv gazoasă, care este
reintrodusă în circuitul de lichefiere.
De menţionat următoarele obsrvaţii:
- Sistemul de lichefiere prin destindere este mai puţin complex decât cel în
“cascadă”;
- Necesită un număr mai mic de schimbătoare de căldură;
- Se utilizează un singur agent termodinamic de răcire;
- Cheltuielile de investiţie la sistemul lichefiere prin destindere sunt mai
reduse decât cel în “cascadă”;
- Dacă, în cazul sistemului de lichefiere prin destindere, expansiunea
adiabatică a fluidului de lucru are loc într-o turbină, se poate produce lucru
mecanic;
- Cheltuielile de exploatare la sistemul lichefiere prin destindere sunt mai
mari decât cel în “cascadă”;
- Consumul de energie este mai mare la sistemul lichefiere prin destindere,
comparativ cu cel în “cascadă”.
114
LICHEFIEREA GAZELOR
3.11 Rezumat
La starea termodinamică determinată de temperatura şi presiunea mediului

ambiant, gazele se pot afla în una din următoarele situaţii: gazele care au
temperatura critică mai mare decât cea a mediului ambiant, de exemplu
fluidele frigorifice precum butan şi propan; gazele care au temperatura
critică mai mică decât cea a mediului ambiant, de exemplu fluidele,
denumite criogenice, printre care azot, oxigen, metan. În funcţie de starea
termodinamică a unei substanţe, la parametrii mediului ambiant, faţă de
starea la parametrii critici, lichefierea gazelor se realizează: fără dificultăţi,
de exemplu printr-o comprimare izotermă, o răcire izobară sau alte
transformări prin care gazul ajunge în stare lichidă, dacă Tcr  Tatm ; printr-
o succesiune de transformări termodinamice (schimb de căldură,
comprimare, destindere, schimbarea stării de agregare), dacă Tcr  Tatm .
Laminarea este o transformare în care entalpia se menţine constantă (proces
izentalpic). Efectul termic al laminării a fost constat experimental de James
Prescot Joule şi studiat teoretic de William Thomson (lord Kelvin). Efectul
Joule-Thomson exprimă variaţia temperaturii cu presiunea, la entalpie
constantă; în cursul laminării, temperatura creşte, scade sau rămâne
constantă. Destinderea izentropă este transformarea adiabată reversibilă în
care entropia este constantă şi scade presiunea gazului. În destinderea
izentropă a unui gaz, odată cu efectuarea unui lucru mecanic exterior, se
micşorează energia internă, ceea ce duce la scăderea temperaturii gazului.
Procese prin expansiune izotermă a gazelor sunt folosite în criogenie, de
obicei în scopul menţinerii la valori constante a temperaturii unor mase
lichefiate, depozitate sau aflate în recipienţi transportabili.
În cadrul proceselor ciclice de obţinere a temperaturilor criogenice în câmp
magnetic constant, ciclul Carnot reversibil inversat este utilizat drept
comparaţie pentru toate ciclurile inversate; conţine două adiabate şi două
izoterme şi este parcurs în sens invers orar. Pentru aprecierea performanţei
termodinamice a ciclului unei instalaţii frigorifice se foloseşte noţiunea de
eficienţă frigorifică, definită ca raportul dintre căldura transportată de la
sursa rece şi lucrul mecanic consumat în acest scop. Alte exemple de cicluri
frigorifice, care au loc în câmp magnetic constant, în regim staţionar, fără
schimbare de fază, sunt Brayton-Joule, alcătuit din două izobare şi două
izentrope şî Stirling, bazat pe două izocore şi două izoterme; maşina
Philips, de lichefiere a aerului, funcţionează pe baza ciclului Stirling.
În continuare se prezintă analiza termodinamică a ciclului teoretic de
funcţionare a unei instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori.
Metoda de lichefiere a gazelor prin răcire este utilizată pentru obţinerea
115
azotului lichid, a metanului lichid ş. a. Metoda constă în montarea în serie a

unor instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori, denumite
trepte. Fiecare treaptă este un ciclu alcătuit din procesele simple de
comprimare, condensare, laminare sau destindere izentropă şi vaporizare.
Procedeul se mai numeşte lichefiere în cascadă. Pentru prima treaptă se
utilizează frecvent ca fluide de lucru amoniac sau propan, pentru treapta a
doua, etan sau etilenă, la treapta a treia metan, iar la a patra, azot. În fiecare
instalaţie, comprimarea se poate desfăsura în 2 - 3 etape, care cuprind
comprimarea propriu-zisă, urmată de răcire izobară. Lichefierea gazului
natural se realizează într-o cascadă ternară. Instalaţia pentru lichefierea
azotului cuprinde patru trepte. Paragraful următor conţine aspecte privind
instalaţii industriale de lichefiere prin procedeul în cascadă. Lichefierea
unui gaz prin metoda destinderii este un procedeu utilizat, în general, atunci
când gazul prezintă caracteristici termodinamice care îl situează în cazul
Tcr  Tatm . Procedeul de lichefiere a unui gaz bazat pe ciclul teoretic de
lichefiere prin destindere, cu o laminare, a fost propus de Hampson şi
ulterior perfecţionat de Linde, care a introdus un schimbător de căldură
regenerativ. Procedeul Linde are două variante, referitoare la destindere (cu
una sau două laminări ale gazului). Aplicarea procedeului Linde se face în
scopul lichefierii industriale a aerului. În final este prezentată schematic o
instalaţie pentru lichefierea prin destindere a metanului.
116
SCR
- 250F - 1850F
1 bar, +350C se incalzeste
C 69 bar 69 bar se raceste 69 bar -1610C

se incalzeste
112,1 K
+400 C 69 bar -2580F
- 116,50C
310C -6,50C 13,8 bar 156,5 K, -17,80F
950F
13,8 bar 308,2 K +200F - 1560C
266,5 K gaz VL gaz
13,8 bar
alimentare Rracire SCV

13,8 bar 1 bar
400 C 13,8 bar 69 bar
69 bar - 56,50C
T S
- 260C 216,5 K
247K - 70 F gaz
- 150F
1 bar
lichid
C propan
Comprimare
C
la schimbarea de
S VL
faza se
vaporizeaza,
13,8 bar
preluand caldura,
racind metanul
-1610C
112,1 K
lichid -2580F
13,8 bar 1 bar
lichid
4
GAZE NATURALE LICHEFIATE
4.1 Consideraţii generale
Atunci când există zăcăminte importante de gaze naturale, iar utilizatorii se

află la distanţă mare sau în astfel de condiţii încât gazele nu pot fi
transportate prin conductă, în stare de gazoasă, se recurge la lichefierea
gazelor naturale. Gaze naturale lichefiate sunt frecvent denumite GNL sau
în engleză LNG adică liquefied natural gas. GNL poate fi considerat o
sursă complementară de energie. Fluxul tehnologic de exploatare a GNL
cuprinde următoarele etape: Extracţia gazelor naturale combustibile (stare
de gaz)  Transportul gazelor naturale prin conductă  Lichefierea
gazelor naturale (obţinerea metanului lichid)  Transportul maritim al
metanului lichid  Depozitarea metanului lichid  Vaporizarea
metanului lichid (obţinerea metanului în stare de gaz) şi încălzirea
metanului în stare de gaz  Depozitarea / Transportul / Consumul de
metan în stare de gaz  Utilizator. Etapele acestui flux tehnologic
presupun o serie de procese termodinamice. Printre cele posibil implicate
se enumeră: transformări termodinamice (încălzire sau răcire izobară,
destindere izentalpă sau izentropă, comprimare izentropă), schimbări de
fază (lichefiere, relichefiere, vaporizare), transfer de căldură. Aceasta
înseamnă că metanul, nu numai în stare de gaz, dar şi în stare lichidă,
prezintă un interes, crescând, ca agent termodinamic. De menţionat că
metanul face parte din categoría combustibililor poluanţi, deoarece în urma
arderii rezultă gaze cu efect de seră. Depozitarea, transportul şi utilizarea
GNL impun, mai mult decat în cazul altor combustibili, respectarea unor
proceduri operaţionale speciale, privind mentenanţa, fiabilitatea, protecţia
muncii, prevenirea şi stingerea incendilor.
4.2 Compoziţia gazelor naturale lichefiate
Gazele naturale conţin în cea mai mare proporţie metan; celelalte

hidrocarburi care intră în compoziţia gazului natural sunt hidrocarburi mai
117
grele decât metanul.

Condiţiile de lichefiere sunt impuse de metan, datorită caracteristicilor
termodinamice ale acestuia. Ca urmare, gazele naturale lichefiate înseamnă,
de fapt, metan lichefiat.
Metanul face parte din categoria fluidelor criogenice, adică a substanţelor
utilizate fie în ciclurile de răcire destinate obţinerii temperaturilor foarte
scăzute, fie pentru realizarea lichefierii proprii.
Gazele naturale lichefiate (GNL) se obţin, de exemplu, prin lichefierea
gazelor naturale la temperaturi scăzute, dar la presiune atmosferică (foarte
puţin mai ridicată). Condiţiile de lichefiere sunt dictate aşadar de presiune,
respectiv de temperatura de saturaţie (vaporizare/lichefiere)
corespunzătoare acesteia.
4.3 Proprietăţi termodinamice ale metanului lichefiat
Câteva dintre datele termodinamice ale metanului sunt:

Formula chimică: (CH4);
Masa molară: M = 16,04 kg/kmol;
Constanta gazului R = 518,722 J/(kg K);
Temperatura de autoaprindere: ta = 537 0C;
Temperatura teoretică de ardere: tt =2040°C;
Puterea calorică inferioară: Hi = 49949 kJ/kg; Hi= 35797 kJ/m3N;
Limitele de explozie, în amestec cu aerul, ale metanului, sunt cuprinse în
intervalul 5...15%.
La temperatura de 00 C şi presiunea p =760 torr:
- Densitatea  = 0,7168 kg/m3;
- Capacitatea calorică masică, c p = 2,117 kJ/(kg K).
La presiunea p =760 torr:
- Căldura latentă specifică de topire: rt =58,615 kJ/kg;
- Temperatura de topire: tt =-182,5 0 C, respectiv Tt =90,65 K;
- Căldura latentă specifică de vaporizare: rv = 548,471 kJ/kg;
- Temperatura de vaporizare: tv =-161,7 0C, respectiv Tv =111.45 K.
- Densitatea fazei lichide, la această temperatură:  v = 415 kg/m3;
În punctul critic, parametrii metanului sunt:
- Temperatura critică: tcr = - 82,5 0C, respectiv Tcr = 190,65 K;
- Presiunea critică: pcr = 46,29 bar;
- Densitatea critică:  cr = 161,8 kg/m3;
118
- Factorul de compresibilitate la punctul critic: Zcr=0,289;

- Factorul acentric:  =0,0104.
În punctul triplu, parametrii metanului sunt:
- Temperatura: ttr = - 182,45 0C, respectiv Ttr = 90,7 K;
- Presiunea : ptr = 11,7 kPa;
Constantele van der Waals, pentru metan, sunt: a = 535,434 Nm4/kg2; b =
= 2,058 dm3/kg.
Pentru evaluarea unor proprietăţi temodinamice ale metanului lichid se
propun, în publicaţiile specifice, o serie de relaţii, dintre care unele sunt
prezentate în cele ce urmează.
Densitatea, măsurată în kg/m3:
  183,9285   60932,1  744,0476  t (4.3.1)

valabilă în intervalul de temperatură -180…- 85 0C. În relaţia (1),
temperatura se introduce în 0C.
Viscozitatea, în cP:
499,3
log   11,67   8,125  10 2  T  226,3  10 6  T 2 (4.3.2)
T
valabilă în intervalul de temperatură -180…- 80 0C.
Capacitatea calorică masică, în J/(kg K):
c  79,7212  10 2  290,223  T  246,676  10 2  T 2  705,31  10 5  T 3

(4.3.3)
valabilă în intervalul de temperatură 93…181 K.
Conductivitatea termică, măsurată în W/(mK):
  0,635914  57,4998  10 4  T  156,975  10 7  T 2 (4.3.4)

valabilă în intervalul de temperatură 73…173 K.
În relaţiile (4.3.2)...(4.3.4), temperatura se introduce în kelvin.
Tensiunea superficială, în N/m:
  103  12,339723  151,83007  10 3 t  129,13783  10 6  t 2 
 1233,6036  10 9 t 3 (4.3.5)
valabilă în intervalul de temperatură -180…-80 0C. În relaţia (4.3.5),
temperatura se introduce în 0C.
119
Lichefierea gazelor naturale are ca principal avantaj scăderea importantă a

volumului acestora.
Volumul ocupat de 1 kg de metan lichid, la presiunea p = 1 atm şi
temperatura tv = -161,7 0C este de 579 ori mai mic faţă de volumul ocupat
de aceeaşi masă de metan, în stare de gaz, aflat la p = 1 atm şi t = 0 0C.
Volumul ocupat de 1 kg de metan lichid, la presiunea p=1 atm şi
temperatura t = -161,70C este de 615,41 ori mai mic faţă de volumul ocupat
de aceeaşi masă de metan, în stare de gaz, aflat la p=1 atm şi t = 15 0C.
În tabelul 4.1 sunt prezentate rezultatele evaluării unor proprietăţi
termodinamice ale metanului aflat în stare lichidă. Calculele au fost
efectuate utilizând relaţiile (4.3.1)...(4.3.5).
4.4 Depozitarea
Depozitarea izotermǎ înseamnă depozitarea la temperatura constantă,

coborâtă, sub temperatura atmosferică. Depozitele de capacităţi mari pentru
GNL cuprind rezervoare care funcţionează în regim izoterm, la temperaturi
de saturaţie (vaporizare/lichefiere) corespunzătoare presiunii la care are loc
stocarea. Denumirea de regim izoterm se referă la faptul că trebuie
menţinută o temperatură constantă, foarte coborâtă.
Gazele naturale lichefiate se depozitează la presiunea absolută de cca 1,02
bar (cu puţin mai mare decât presiunea atmosferică). Temperatura la care
sunt menţinute gazele naturale lichefiate este temperatura de saturaţie
corespunzătoare presiunii de 1,02 bar, adică 111,195 K (-161,9550C ); la
aceşti parametri, volumul specific al lichidului este 0,00236448 m3/kg , iar
densitatea este 422,94 kg/m3. La astfel de temperaturi, oţelurile devin
fragile şi de aceea recipientele destinate depozitării metanului lichid nu pot
fi presurizate. Deşi rezervoarele sunt prevăzute cu izolaţie frigorifică
caracterizată prin coeficienţi de conductivitate termică foarte coborâţi,
totuşi are loc transfer de căldură de la mediul exterior, către fluidul
cantonat în rezervoare. Căldura primită de gazul lichefiat conduce la
vaporizarea unei cantităţi de lichid. Pentru menţinerea constantă a presiunii
în recipient, vaporii formaţi trebuie evacuaţi în permanenţă. Creşterea
presiunii în rezervor pune în pericol funcţionarea în condiţii de siguranţă a
acestuia. La depozitele cu funcţionare permanentă, cum sunt terminalele de
primire a GNL, gazele din rezervoare, rezultate în urma vaporizării, sunt
evacuate, comprimate şi injectate în reţeaua de transport sau de distribuţie.
În cazul vaselor maritime de transport GNL, aceste gaze sunt utilizate
drept combustibil în instalaţiile de turbine cu gaze, aflate pe nave.
120
Tabelul 4.1 Proprietăţi termodinamice ale metanului lichefiat
Denumirea proprietăţii Temperatura Temperatura, Valori ale

termodinamice T , [K] t , 0C proprietăţii
termodinamice
Densitatea, , 93,15 -180 454,107

[kg/m3] 103,15 -170 439,967
113,15 -160 425,00
123,15 -150 409,04
133,15 -140 391,858
143,15 -130 373,122
153,15 -120 352,314
163,15 -110 328,542
173,15 -100 300,000
183,15 -90 261,596
Viscozitatea, , 100 -173,15 9,185
[cP] 110 -163,15 0,117
120 -153,15 0,096
130 -143,15 0,081
140 -133,15 0,068
150 -123,15 0,057
160 -113,15 0,045
170 -103,15 0,035
180 -93,15 0,025
190 -83,15 0,017
Capacitatea calorică 100 -173,15 3435,68
masică, la presiune 110 -163,15 3492,29
120 -153,15 3521,05
constantă, c p , 130 -143,15 3564,29
[J/(kg K)] 140 -133,15 3664,31
150 -123,15 3863,44
160 -113,15 4204,00
170 -103,15 4728,31
180 -93,15 5478,67
Conductivitatea termică, 80 -193,15 0,2763796
 90
100
-183,15
-173,15
0,2455655
0,2178910
[W/(mK)] 110 -163,15 0,1933559
120 -153,15 0,1719604
130 -143,15 0,1537043
140 -133,15 0,1385878
150 -123,15 0,1266107
160 -113,15 0,1177732
170 -103,15 0,1120751
Tensiunea superficială, 93,15 -180 17,99999

  103, 133,15 -140 9,770393
173,15 -100 2,78581
[N/m]
121
La depozitele de conjunctură, care asigură necesarul de gaze în perioadele

de vârf de consum, gazele rezultate în urma vaporizării unor cantităţi de
gaz lichefiat sunt relichefiate şi apoi introduse înapoi în rezervoare.
Montarea rezervoarelor pentru depozitarea izotermă a gazelor lichefiate se
efecuează:
- direct pe o fundaţie care se sprijină pe sol;
- pe o platformă de beton, înălţată faţă de sol cu ajutorul unor stâlpi de
beton.
În primul caz, există pericolul ca, sub fundaţia de beton, să se acumuleze
apă în sol, care, prin îngheţ, cauzat de absorbţia de căldură către fluidul din
rezervor, să producă o lentilă de gheaţă care să deterioreze fundaţia şi să
pună în pericol integritatea rezervorului. Ca să se evite o astfel de situaţie,
sub fundaţie, în sol, se montează elemente electrice de încălzire.
Pentru asigurarea, în condiţii cât mai bune, a mentenanţei şi a fiabilităţii,
rezervoarele de depozitare GNL se construiesc pe principiul dublei
integrităţi. Acest principiu impune ca, scurgerile care pot să apară din cauza
unei defecţiuni a rezervorului, în care este depozitat gazul lichid, să poată fi
în totalitate reţinute de un al doilea rezervor, independent construit, în
exteriorul primului. În spaţiul inelar dintre pereţii rezervorului se montează
izolaţia frigorifică.
Dupǎ lichefiere, gazele naturale sunt depozitate în rezervoare metalice
construite ca şi cele pentru aer lichid sau amoniac lichid; acestea sunt
prevǎzute cu pereţi dubli, între care se introduce un material izolant -
spumǎ de sticlǎ, policlorurǎ de vinil expandatǎ sau alte material.
Există trei categorii de rezervoare pentru depozitarea GNL-ului:
- rezervorul cu un singur compartiment, care este construit în varianta unui
rezervor simplu sau ca un rezervor cu pereţi dubli, astfel că numai peretele
interior trebuie să îndeplinească cerinţele reglementate asupra temperaturii
de depozitare a produsului.
- al doilea tip de rezervor este rezervorul cu două compartimente construit
în aşa fel încât peretele interior, respectiv cel exterior, sunt capabili să
reţină lichidul lichefiat.
- al treilea tip de rezervor este asemănător cu rezervorul precedent, dar
numai peretele exterior al acestuia este proiectat să reţină lichidul şi să
ventileze vaporii rezultaţi în cazul în care există scăpări de GNL. Acesta
este cel mai avansat tip de rezervor.
Cel mai mare rezervor construit în lume este rezervorul de tipul trei, de tip
suprateran. Experienţa acumulatǎ în depozitarea gazelor naturale lichefiate
a impus un principiu nou în construcţia rezervoarelor de acest tip, cunoscut
sub numele principiul dublei integritǎţi. Conform acestui principiu,
rezervoarele au douǎ spaţii de depozitare, aflate unul în interiorul celuilalt,
122
astfel încât dacǎ apare o scurgere a GNL, în urma unei defecţiuni în spaţiul
interior de depozitare, al doilea spaţiu de depozitare ( cel exterior ) sǎ poatǎ
prelua întreaga cantitate de gaz lichefiat. În figura 4.1 este prezentat un
rezervor construit pe principiul dublei integritǎţi. Reperele din figura 4.1
au următoarele semnificaţii: 1 - cupola metalică; 2 - rezervor metalic
interior; 3 - elemente elecrice de încălzire; 4 - izolaţie termică; 5 - perete de
beton armat precomprimat; 6 – conducta de vapori; 7 – supapa. În figura
4.2 sunt prezentate rezervoare GNL. Rezervoarele construite pe principiul
dublei integritǎţi sunt izoterme, fiind prevǎzute cu izolaţii realizate din
materiale speciale (pudrǎ de perlitǎ, sticlǎ poroasǎ, poliuretan) care asigurǎ
menţinerea gazelor naturale lichefiate pânǎ la temperatura de saturaţie. De
regulǎ izolaţia se monteazǎ între pereţii celor douǎ rezervoare. Grosimea
izolaţiei şi materialele în care este realizatǎ aceasta trebuie aleasǎ astfel
încât temperatura pe pereţii exteriori sǎ fie mai mare decât temperatura
punctului de rouǎ al vaporilor de apǎ din atmosferǎ, pentru a împiedica
formarea unei pelicule de gheaţǎ. Oricât de bunǎ ar fi izolaţia, existǎ în
permanenţǎ fluxuri termice cauzate de diferenţe de temperaturǎ. Astfel
datoritǎ diferenţei de temperaturǎ dintre solul de sub rezervor şi GNL,
existǎ tendinţa ca temperatura de sub rezervor sǎ scadǎ, conducând la
apariţia unei lentile de gheaţǎ care poate afecta fundaţia vasului de
depozitare. Pentru a bloca acest flux termic, solul de sub rezervor este
prevǎzut cu dispozitive de încǎlzire. În exploatare se constatǎ existenţa unui
flux termic permanent de la aerul din jurul rezervorului cǎtre GNL, fapt
care determinǎ vaporizarea unei cantitǎţi de gaze lichefiate. Temperatura
scǎzutǎ la care sunt depozitate gazele naturale lichefiate impune utilizarea
unor materiale speciale pentru pereţii vaselor de depozitare. Rezervoarele
metalice interioare se realizeazǎ din oţel aliat cu 9% crom sau din aluminiu
cu mare puritate. Peretele interior este foarte bine etanşat, pentru a nu
exista posibilitatea unor scurgeri de GNL. Aliajul este folosit ca material la
confecţionarea peretelui interior, fiind capabil să reţină lichidul la
temperaturi criogenice de aproximativ –160ºC. Pentru pereţii exteriori se
utilizeazǎ table din oţel carbon, cu compoziţie garantatǎ, sau beton armat
precomprimat.
Figura 4.2, preluată din publicaţiile specifice, sunt prezentate rezervoare de
depozitare a gazelor naturale lichefiate.
În figura 4.3 este ilustrată o situaţie de avarie, în ipoteza unor scăpări dintr-
un rezervor de gaz natural lichefiat, criogenic, la presiune atmosferică. În
cazul unui astfel de rezervor (depozit), presiunea fazei gazoase este, în
general, neglijabilă (câteva sute de milibari), în raport cu presiunea
hidrostatică de la baza rezervorului (fundul rezervorului), care ea însăşi
variază în funcţie de natura produsului depozitat. În caz de scăpări,
123
depresurizarea este foarte slabă şi puţin lichid se vaporizează, instantaneu,

în interiorul rezervorului Majoritatea cantităţii de produs se scurge sub
formă de lichid rece care se împrăştie pe sol. În exteriorul rezervorului,
norul gazos, emis în atmosferă, este cauzat de vaporizarea lichidului rece.
Vaporizarea se produce ca urmare a transferului de căldură dintre lichidul
scurs, aflat la temperatură coborâtă, şi mediul înconjurător (sol, atmosferă).
În cursul scurgerii, debitul de vaporizare creşte pe toată durata fazei de
extensie a produsului criogenic pe sol, apoi se diminuează treptat, pe
măsură ce solul se răceşte. Aportul termic provine de la sol şi de la radiaţia
solară. Un factor de influenţă a procesului de formare şi râspândire a
norului gazos este vântul.
4.5 Transportul
Transportul gazelor naturale lichefiate se efectuează numai în regim

izoterm, la temperaturi scăzute (cca.  162 0 C), corespunzătoare unei
presiuni puţin mai ridicate decât presiunea atmosferică. Gazele sunt
transportate de la zonele producătoare, în stare gazoasă, prin conducte,
până la ţărmul unei mări sau al unui ocean, unde sunt lichefiate şi apoi
gazele lichefiate sunt transportate în ţările consumatoare. Figura 4.4
prezintă o schemă de transport-stocare-vaporizare a metanului lichid.
Transportul gazelor naturale lichefiate se face, în cea mai mare măsură, cu
mijloace navale, deoarece între locaţia producătorilor şi cea a
consumatorilor sunt distanţe foarte mari. Terminalele de încărcare şi de
descărcare a GNL (figura 4.5) sunt amenajări complexe, care sunt
proiectate şi construite pentru expedierea, respectiv primirea unei cantităţi
precizate de GNL, de o calitate de asemenea impusă. La transportul GNL
de la un anumit terminal de încărcare, la un anumit terminal de descărcare
se utilizează, de regulă, aceleaşi vase de transport.
Navele care transportă GNL sunt denumite metaniere, au o construcţie
specială şi au exclusiv această destinaţie. În figura 4.6 este prezentată o
navǎ – tanc GNL Rivers, cu o capacitate de 135.000 m3. În figura 4.7 este
schematizată o secţiune longitudinală printr-un metanier, cu o capacitate de
25 500 m3. În transportul GNL, sunt utilizate numai recipiente izoterme. De
cele mai multe ori, sistemele de recipiente de pe navele de transport
izoterm nu sunt prevazute cu instalaţii de comprimare şi de relichefiere a
vaporilor generaţi de căldura primită de gazul lichefiat, de la mediul
exterior. Gazele combustibile, rezultate din vaporizarea lichidului, sunt
utilizate drept combustibil în instalaţiile de tracţiune ale navei.
124
7 6
1
3
Fig. 4.1 Rezervor construit pe principiul dublei integritǎţi.
Fig. 4.2 Rezervoare GNL.
125
Radiatie solara
VANT
Scapare in faza lichida dintr-un

rezervor criogenic
Radiatie atmosferica
Vaporizarea lichidului
Nivel de Presiune din baltire
lichid atmosferica
Faza gazoasa datorata

Lichid criogenic vaporizarii lichidului rece prin
aportul termic al solului, aerului
si radiatiei solare
Fig. 4.3 Scăpări dintr-un rezervor de gaz natural lichefiat, la presiune atmosferică.
.
Prin vaporizarea unei fracţiuni din lichid, se consumă căldura absorbită din
mediul exterior şi astfel se menţine temperatura coborâtă necasară
menţinerii regimului izoterm. Fracţiunea de gaz care se vaporizeză este
0,18...0,3 %/zi, din încărcătură. Recipientele instalate pe navele de
transport pot fi în formă de sferă, cilindru, prismă sau cilindri orizontali
intersectaţi pe generatoare (lobi). Ele sunt construite, ca şi rezervoarele
staţionare, amplasate suprateran, pe principiul dublei integrităţi. La
proiectarea recipientelor amplasate pe navele care transportă gaze lichefiate
se au în vedere două variante:
- recipiente tip membrană, care au pereţii subţiri, structura lor de rezistenţă
fiind reprezentată de cea a navei; pereţii membrană au un număr mare de
suporţi legaţi de structura navei;
- recipiente autoportante, la care pereţii rezervorului asigură rezistenţa
acestora.
126
Transportul naval al GNL impune măsuri deosebite de siguranţă. Câteva

dintre numeroasele reguli care trebuie respectate sunt:
- dotarea rezervoarelor cu supape de siguranţă;
- impunerea unor viteze maxime admisibile de deplasare a navei pe apă,
respectiv în rada porturilor sau în apropierea acestora;
- dotare navelor cu mijloace de prevenire şi stingere a incendiilor;
- obligativitatea de a exista pe navă o rezervă de gaz inert (azot lichid sau
generator de gaz inert);
- interzicerea circulaţiei navelor încărcate parţial etc.
Creşterea masivǎ a cererii de gaze petroliere pe piaţa mondialǎ şi
necesitatea scǎderii costului de transport au condus la construirea unor nave
specializate( LNG carries/ LPG carriers ), de mare capacitate, concomitent
cu amenajarea unor terminale pentru fiecare categorie de fluide. Prima navǎ
metanierǎ care a navigat pe mare, începând din anul 1959, a fost tancul
petrolier Methane Pioneer, amenajat pentru transportul de gaze naturale
lichefiate. Primul voiaj al acestei nave a demonstrate avantajele acestui gen
de transport şi a fost un imbold pentru construcţia unor nave-tanc mai mari.
În coca unei astfel de nave erau 3 magazii, fiecare conţinând câte trei
tancuri de marfǎ confecţionate din aluminiu, independente între ele şi
având o izolaţie termicǎ întǎritǎ. Metanul era descǎrcat cu ajutorul unor
pompe instalate în interiorul fiecǎrui tanc de marfǎ, pe fundul acestuia.
Navele tanc cu suport propriu pentru transportul gazelor lichefiate sunt
nave specializate, a cǎror construcţie suportǎ atât greutatea proprie cât şi
greutatea încǎrcǎturii. Corpul navei este construit în jurul tancurilor de
marfǎ, care nu fac corp comun şi sunt solidarizate cu aceasta prin articulaţii
laterale, fixate pe bordajul navei; acest sistem permite preluarea variaţiilor
de volum ale cisternelor cauzate de variaţiile mari de temperaturǎ pe timpul
exploatǎrii
Navele tanc membranate pentru transportul gazelor lichefiate sunt nave la
care tancurile de marfǎ fac corp comun cu nava, deci greutatea tancului şi
presiunea încǎrcǎturii se transmit structurii de rezistenţǎ a navei, separate
de o izolaţie corespunzǎtoare. Pereţii tancurilor de marfǎ sunt construiţi din
tablǎ subţire de oţel aliat cu nichel, care preia eforturile mecanice, asociate
contracţiei lor, în timpul rǎcirii. Majoritatea tancurilor au douǎ bariere
termice, una principalǎ şi alta secundarǎ. În acelaşi timp, se asigurǎ o
etanşeitate perfectǎ a tancurilor de marfǎ, pentru a se evita scurgerea de
gaze care ar periclita parâmele de legǎturǎ ale navei; bariera principalǎ este
asiguratǎ chiar de peretele tancului, iar cea secundarǎ de un înveliş special.
127
Fig. 4.4 Schema transport-stocare-vaporizare a metanului lichid.
128
Figura 4.5 Terminal pentru încǎrcare-descǎrcare GNL.
Fig. 4.6 Navǎ – tanc GNL Rivers, cu o capacitate de 135.000 m3.
129
Fig. 4.7 Secţiune longitudinală printr-un metanier cu o capacitate de 25 500 m3 .
130
Terminalele pentru încǎrcarea şi descǎrcarea GNL au în componenţă

următoarele părţi:
a) Terminal de acostare şi braţe de descărcare, care constau în principal
din:
- o platformă la acelaşi nivel cu accesul rutier;
- amortizoare pentru absorbţia energiei cinetice la acostare;
- sistem de ancorare (cârlige, cabestane etc.);
- sistem de alimentare şi de acces la trapa tancului;
- platforma ridicată care susţine braţele de descărcare;
- sistem de automatizare şi control;
- sistem de prevenire şi stingere a incendiilor.
b) Rezervoare
La depozitele cu funcţionare permanentă, cum sunt terminalele GNL, gazul
format din aportul de căldură de la mediul exterior, către lichidul din
rezervor, este injectat în reţeaua de transport – distribuţie. La depozitele de
conjunctură, vaporii sunt relichefiaţi şi reintroduşi în rezervor.
Rezervoarele de GNL sunt poziţionate suprateran şi sunt construite pe
principiul dublei integrităţi.
În funcţie de forma şi construcţia lor, rezervoarele se pot clasifica astfel:
- rezervor de formă cilindrică cu un singur container metalic (cuva
interioară de aluminiu sau oţel cu 9% Ni, izolaţie de perlită) şi cu
diafragmă;
- rezervor de formă cilindrică cu două containere, cuva interioară de metal
(prima învelitoare) şi cuva exterioară din metal sau diafragma din beton
(învelitoare secundară);
- rezervor de formă cilindrică cu cuvă interioară de metal (prima
învelitoare) şi cuva exterioară din metal sau diafragmă de beton
pretensionat (învelitoare secundară);
- rezervor de formă cilindrică din beton pretensionat cu membrană
interioară de metal;
- rezervor de formă cilindrică cu cuvă interioară de beton (prima
învelitoare) şi perete exterior de beton pretensionat (învelitoare secundară);
- rezervoare sferice.
c) Pompe GNL
d) Schimbătoare de căldură
- Aparate de schimb de căldură destinate încălzirii sau răcirii agentului
termodinamic ;
- Vaporizatoare;
- Condensatoare.
e) Compresoarele de vehiculare a vaporilor, proveniţi din gazelor
lichefiate, sunt, în general, compresoare cu piston.
131
4.6 Relichefierea
Nu numai în cazul transportului, dar şi la stocarea gazelor lichefiate, în

cazul de faţă metanul lichid, se pune problema pătrunderii căldurii prin
izolaţie şi ca urmare o parte din lichid se vaporizează. De aceea se impune
relichefierea. Instalaţiile de relichefiere sunt de două tipuri: cu condensare
totală şi cu condensare parţială. La instalaţia pentru relichefiere totală,
prezentată în figura 4.8, agentul de răcire este azotul. Reperele din figură au
următoarele semnificaţii: 1 - motor; 2 - compresor; 3 - schimbător de
căldură ; 4 - pompă; 5 - rezervor tampon; 6 - turbodetentor; 7 - rezervor
pentru gazul lichefiat. Menţinerea constantă a presiunii în tancul cu metan
lichid se realizează prin reglare automată, prin intermediul rezervorului
tampon 5 din circuitul azotului.
La instalaţia pentru relichefiere parţială (figura 4.9), ciclul frigorific este
realizat chiar cu gazul metan, care este comprimat şi apoi, după o răcire
prealabilă este laminat, lichidul fiind reîntors în tanc. Reperele din figură au
următoarele semnificaţii: 1 - motor; 2 - compresor; 3 - schimbător de
căldură ; 4 - separator; 5 - regulator de presiune; 6 - regulator de nivel;
7 - gaz pentru acţionarea motoarelor; 8- rezervor pentru gazul lichefiat.
Cota parte din metanul care se vaporizeză, dar nu este lichefiată este
comprimată şi dirijată:
- în cazul transportului naval, spre focare, unde este arsă pentru a produce
energia necesară deplasării navei maritime
- în cazul stocării la ţărm, este depozitată în stare gazoasă, respectiv
utilizată de un consumator.
Tancurile de la bordul unei nave GNL funcţioneazǎ ca nişte termosuri
gigantice, care pǎstreazǎ gazul în stare lichidǎ pe toatǎ durata
transportului. Întrucât nici o izolaţie nu este perfectǎ, o parte din lichid
revine în stare de vapori în timpul voiajului. Gazul natural rezultat prin re-
vaporizare, este, în mod tradiţional, trimis la cazanele de abur şi folosit
drept combustibil pentru navǎ, dupǎ care este încǎlzit pânǎ la circa 20 0C în
schimbǎtoare de cǎldurǎ. Arzǎtoarele cazanelor primesc gazele fie la
presiunea din tancurile de marfǎ, fie la o presiune superioarǎ, caz în care se
folosesc compresoare de alimentare a arzǎtoarelor.
Combustibilul folosit în mod efectiv de navǎ depinde de mai mulţi factori,
printre care: lungimea voiajului, raportul dintre preţul combustibililor şi cel
al metanului şi altele.
Pentru acoperirea necesarului de combustibil a generatoarelor de abur,
aflate pe navă, existǎ trei variante principale de management al gazelor
lichefiate, care se vaporizează pe tancurile de marfǎ:
132
a) minim gaz lichefiat care se vaporizează / maxim pǎcurǎ. În aceastǎ

variantǎ, presiunile din tancuri sunt menţinute ridicate, pentru a se reduce
la minim cantitatea de gaz vaporizatǎ, iar majoritatea combustibilului
folosit constǎ din pǎcurǎ. Astfel se maximizeazǎ cantitatea de GNL livratǎ
la destinaţie, dar se permite creşterea temperaturii din tancurile de marfǎ, ca
efect al lipsei de vaporizare. Temperaturile ridicate ale mǎrfii pot produce
probleme de depozitare şi de descǎrcare.
b) maxim gaz lichefiat care se vaporizează / minim pǎcurǎ. În acest mod de
management, presiunile din tancuri sunt menţinute reduse, iar cantitatea de
GNL vaporizatǎ este mai mare, dar rǎmâne insuficientǎ pentru alimentarea
generatoarelor de abur, care trebuie sǎ foloseascǎ şi pǎcurǎ. Cantitatea de
GNL livratǎ scade, dar marfa va fi livratǎ rece, fapt preferat de multe
porturi.
c) 100% gaz. Presiunile din tancuri sunt menţinute la un nivel similar cu cel
din varianta b), pentru maximizarea de gaz lichefiat care se vaporizǎrii. În
ipoteza în care cantitatea de GNL vaporizatǎ nu este suficientǎ pentru
acoperirea nevoii de combustibil a cazanelor de abur, se foloseşte pompa
de pulverizare a unui tanc pentru a se scoate GNL lichid, care este trecut
apoi printr-un vaporizator şi folosit drept combustibil. Astfel, nu se
foloseşte pǎcurǎ drept combustibil.
Progrese tehnologice recente au permis instalarea la bordul navelor de
transport GNL a unor instalaţii de relichefiere, astfel încât gazul care se
vaporizează sǎ fie lichefiat şi retrimis în tancuri. În aceste condiţii,
operatorii şi constructorii de nave GNL pot avea în vedere folosirea pentru
propulsie a motoarelor diesel lente, mai eficiente, în locul turbinelor cu
abur şi deci combustibilul folosit poate fi, de exemplu, motorina.
4.7 Vaporizarea
Pentru a fi utilizate, gazele naturale lichefiate trebuie vaporizate şi încălzite.

Sub aspect practic, prin vaporizarea GNL se înţelege trecerea gazului
lichid, aflat la temperatura de vaporizare (lichefiere) de tv = -161,7 0C,
corespunzătore presiunii p = 1 atm, la starea de gaz, urmată de încălzirea
gazului până la temperatura mediului ambiant. Cele două procese decurg
izobar, dacă se neglijează pierderile de presiune (figura 4.10). În cursul
vaporizării şi a încălzirii izobare, sistemul, în speţă gazul lichefiat, primeşte
căldură din exterior. Căldura primită de m =1 kg de metan lichefiat, pentru
a ajunge în starea de gaz destinat utilizatorilor, se calculează cu relaţiile:
133
1 2
3
3
5
2
3
3
2
3
7
5
Fig. 4.8 Schema unei instalaţii de relichefiere totală.
134
2 2
1
7
6
4
Fig. 4.9 Schema unei instalaţiipentr relichefiere parţială.
135
2
1
Fig. 4.10 Vaporizarea şi încălzirea GNL.
- pentru transformarea 1 - 2, vaporizarea izobar – izotermă:
q vap  h2  h2  h II  h I  r (4.7.1)
- pentru transformarea 2 - 3, încălzirea izobară.
qinc  h3  h2  hconsum  h II (4.7.2)


Când evoluează un debit masic m de gaz lichefiat, fluxul termic primit de
fluid se obţine din relaţiile:
 
  
Q primit  mqvap  qinc   m r  hconsum  h II (4.7.3)
sau
 
 
Q primit  m hconsum  h I (4.7.4)
Căldura primită de m =1 kg de metan lichefiat, aflat la p = 1 atm şi tv = -

161,7 0C pentru a ajunge în starea de gaz, destinat utilizatorilor, adică la
temperatura de t = 20 0C, se calculează astfel:
-pentru vaporizarea izobar – izotermă,
q vap  h II  h I  r  548 kJ/kg
136
- pentru încălzirea izobară,

q inc  hconsum  h II  380 kJ/kg
Rezultă: q primit  928 kJ/kg.

Un alt exemplu de evaluare se referă vaporizarea metanului lichid şi deci
obţinerea metanului în stare de gaz. Aşa cum s-a mai arătat, procese prin
expansiune izotermă a gazelor sunt folosite în criogenie, de obicei, în
scopul menţinerii la valori constante a temperaturii unor mase lichefiate,
depozitate sau aflate în recipienţi transportabili. Această metodă de
menţinere constantă a temperaturii este simplă şi uşor de aplicat. Se
consideră un gaz lichefiat care se află în starea termodinamică de la
saturaţie. În aceste condiţii, căldura schimbată de o masă de 1 kg de
substanţă pentru a-şi schimba starea de agregare de la lichid la gaz este rv ,
căldura latentă specifică de vaporizare. În tabelul 4.2 sunt valori ale acestei
caracteristici termodinamice. Se notează cu qS , cu unitatea de măsură
[W/m2], un flux termic unitar, primit de sistem pentru 1 m2 suprafaţă şi
pentru unitatea de timp.
Se scrie ecuaţia de bilanţ energetic:

m S rv  qS (4.7.5)

Din relaţia (4.7.5) rezultă, mS , [ kg/(m2s)], debitul masic de gaz lichefiat,

corespunzător unităţii de suprafaţă care primeşte căldură. Acest mS se
vaporizează şi trebuie evacuat din spaţiul de depozitare:
 qS
mS  (4.7.6)
rv
Se consideră un fluxul termic unitar, corespunzător unui aport de căldură,

pentru 1 m2 suprafaţă insolată şi pentru unitatea de timp, având valorea de
qS =100 W/m2. Pentru evaluarea debitului masic de gaz lichefiat,
corespunzător unităţii de suprafaţă, care se vaporizează şi trebuie evacuat

din spaţiul de depozitare, mS , [ kg/(m2s)], se aplică relaţia (4.7.6). În
tabelul 4.2 sunt prezentate o serie de astfel valori ale debitului masic de gaz
lichefiat, corespunzătoare unităţii de suprafaţă.
137
Tabelul 4.2 Debitul masic de gaz lichefiat, corespunzător unităţii de suprafaţă, care se vaporizează şi
trebuie evacuat din spaţiul de depozitare
Temperatura Presiunea Căldura latentă specifică de Debitul masic,

în spaţiul de absolută, vaporizare, corespunzător unităţii de
depozitare pabs , r, suprafaţă,
T, [kJ/kg] pentru q =100 W/m2
[MPa]
[K] 
m S  103, [ kg/(m2s)]
100 0,03441 529,8 0,18875
110 0,08820 513,3 0,19482
120 0,19158 494,2 0,20234
130 0,36760 471,7 0,21200
140 0,64165 444,8 0,22482
150 1,04065 412,3 0,24254
160 1,59296 372,0 0,26882
170 2,32936 320,0 0,31250
180 3,28655 246,2 0,40617
190 4,52082 79,8 1,25313
Pentru vaporizarea gazului natural lichefiat se utilizează:

- instalaţii care funcţionează în regim permanent; acestea sunt amplasate în
cadrul terminalelor de primire din import a gazului lichefiat. După
vaporizare, gazul natural este introdus în reţeaua de transport şi de
distribuţie.
- instalaţii cu funcţionare intermitentă; sunt amplasate în cadrul instalaţiilor
care preiau vârfurile de consum, de obicei în sezonul cu temperaturi
scăzute.
La alegerea unei instalaţii de vaporizare se ţine seama de o serie de factori,
printre care, reglementările privind protecţia mediului şi existenţa unui
agent termodinamic ieftin, cât mai puţin poluant şi disponibil în cantitate
mare. Instalaţiile de vaporizare pot fi:
- cu combustie inversă (figura 4.11), la care gazele combustibile ard în
prezenţa aerului, iar gazele de ardere rezultate barbotează în apa din vas.
Astfel, are loc transferul de căldură de la gazele de ardere, prin intermediul
apei, către gazele lichefiate, care se vaporizează.
- cu fluid intermediar (figura 4.12), care cuprind un circuit închis, în care
agentul termodinamic este propanul şi două circuite deschise, unul de gaz
lichefiat care se vaporizează şi celălalt de apă de răcire (apa de râu sau de
mare).
138
- vaporizare directă cu apă, care cuprind un schimbător de căldură cu

fascicul vertical de ţevi cu aripioare longitudinale; prin ţevi, de jos în sus,
circulă gazul lichefiat, care se vaporizează, iar de-a lungul ţevilor, în
contracurent, apa de râu sau apa de mare. Parametrii de lucru sunt astfel
aleşi încât să se evite îngheţarea apei, iar gazul natural să fie evacuat la
temperatura mediului ambiant.
Pentru vaporizarea gazului natural lichefiat ar putea fi folosit condensatorul
unei centrale termoelectrice, unde vaporii de apă evacuaţi din turbină se
condensează şi cedează căldură, preluată de gazul lichefiat, care se
vaporizează. Gazeificarea metanului lichid poate fi utilizată şi ca un
potenţial generator de frig, ceea ce ar fi o cale de creştere a eficienţei
energetice; se dau ca exemple:
- utilizarea metanului lichid ca agent de răcire într-o instalaţie de producere
a altui gaz lichefiat;
- cuplarea unei instalaţii de vaporizare a GNL cu un depozit frigorific.
De subliniat că vaporizarea unor cantităţi mari de gaz natural lichefiat duce
la plouarea mediului, prin frigul produs.
4.8 Argumente privind utilizarea gazelor naturale lichefiate
a) Argumente pro-utilizarea gazelor naturale lichefiate

La nivel mondial, se utilizează GNL, drept combustibil, în ţările puternic
dezvoltate. La noi în ţară nu este utilizat gazul natural lichefiat. GNL este
un combustibil cu o mare puritate, care conţine numai metan. Prin
lichefiere, volumul gazului scade foarte mult, de cca 600 de ori.
Temperatura de autoaprindere a gazelor care compun GPL, adică a
propanului, 466 0C, şi a butanului, 430 0C, este mai mare faţă de cea a
benzinei 245 0C, respectiv a motorinei, 250 0C, dar este mai mică faţă de
cea a metanului, 537 0C.
Puterea calorică inferioară a GNL este de 49949 kJ/kg, mai mare decat a
GPL, la care valorile sunt cuprinse în intervalul 45 720…46 348 kJ/kg.
b) Argumente contra utilizării gazelor naturale lichefiate
În cazul gazelor care se caracterizează prin faptul că temperatura critică
este mai mică decât temperatura mediului ambiant, t cr  t atm , lichefierea se
poate realiza numai prin răcirea prealabilă a gazului. Rezultă că lichefierea
metanului se realizează cu mai mare dificultate faţă de cazul GPL, care este
un amestec de propan-butan.
Limitele de explozie, în amestec cu aerul, ale metanului, care sunt cuprinse
în intervalul 5...15%, sunt superioare faţă de celor ale GPL(1,86...9,5).
139
REZERVOR GAZE
GNL COMBUSTIE
APA AER DE COMBUSTIE
GNL GAZ NATURAL LA

CONDUCTA DE
M TRANSPORT
Fig. 4.11 Sistem de vaporizare cu combustie inversă.
REZERVOR
GNL
CODENSATOR
DE PROPAN
GNL GAZ NATURAL
LA CONDUCTA
M
VAPORIZATOR
DE PROPAN
APA DIN RÂU

SAU MARE
M
PROPAN
RETUR APA IN RÂU
M
SAU MARE
Fig. 4.12 Sistem de vaporizare cu fluid intermediar.
140
Producerea, transportul, depozitarea, distribuţia şi utilizarea GNL implică

dificultăţi mari, comparativ cu GPL.
De asemenea transportul, depozitarea, relichefierea şi vaporizarea GNL
sunt operaţiuni complicate în comparaţie cu transportul şi depozitarea
metanului gazos. La vaporizarea metanului lichid se dezvoltă cantităţi mari
de frig, cu impact negativ asupra mediului exterior.
Depozitarea, transportul şi utilizarea GNL impun, mai mult decat în cazul
altor combustibili, respectarea unor proceduri operaţionale speciale,
privind fiabilitatea, protecţia muncii, prevenirea şi stingerea incendilor.
Accidentele în instalaţiile care folosesc sau manevrează acest combustibil
se pot produce din cauza unor defecte mecanice, a unor greşeli de
exploatare, erori de proiectare, modificări de proces, catastrofe naturale,
sabotaje etc.
c) Concluzii
- Gazele naturale lichefiate reprezintă o alternativă în asigurarea
combustibilului necesar arderii, în scopul producerii căldurii.
- GNL au o puritate ridicată, fiind de fapt metan.
- Aceste gaze fac parte din categoría combustibililor poluanţi, deoarece în
urma arderii rezultă gaze cu efect de seră.
- Lichefierea, transportul, depozitarea, relichefierea şi vaporizarea gazelor
naturale lichefiate implică procese termodinamice cu risc mare de
accidente.
- La vaporizarea unor cantităţi mari de GNL rezultă cantităţi mari de frig,
cu efect poluant important.
4.9 Rezumat
Atunci când există zăcăminte importante de gaze naturale, iar utilizatorii se

află la distanţă mare sau în astfel de condiţii încât gazele nu pot fi
transportate prin conductă (în stare de gazoasă) se recurge la lichefierea
gazelor naturale. Gaze naturale lichefiate sunt frecvent denumite GNL sau
în engleză LNG adică liquefied natural gas. LNG. Gazele naturale
lichefiate înseamnă, de fapt, metan lichefiat. În continuare sunt prezentate o
serie de proprietăţi termodinamice ale metanului. Depozitele de capacităţi
mari pentru GNL cuprind rezervoare care funcţionează în regim izoterm, la
temperaturi de saturaţie (vaporizare/lichefiere) corespunzătoare presiunii la
care are loc stocarea. Gazele naturale lichefiate se depozitează la presiunea
absolută de cca 1,02 bar (cu puţin mai mare decât presiunea atmosferică),
iar temperatura este cea de saturaţie, corespunzătoare acestei presiuni, adică
141
111,195 K (-161,9550C ). Transportul gazelor naturale lichefiate se

efectuează numai în regim izoterm, la temperaturi scăzute (cca.  1620 C),
corespunzătoare unei presiuni puţin mai ridicate decât presiunea
atmosferică. Transportul gazelor naturale lichefiate se efectuează cu
mijloace navale, deoarece între locaţia producătorilor şi cea a
consumatorilor sunt distanţe foarte mari. Terminalele de încărcare şi de
descărcare a GNL sunt amenajări complexe, care sunt proiectate şi
construite pentru expedierea, respectiv primirea unei cantităţi precizate de
GNL, de o calitate de asemenea impusă. La transportul GNL de la un
anumit terminal de încărcare, la un terminal anumit de descărcare se
utilizează aceleaşi vase de transport. Navele care transportă GNL sunt
denumite metaniere, au o construcţie specială şi au exclusiv această
destinaţie. Nu numai în cazul transportului, dar şi la stocarea gazelor
lichefiate, în cazul de faţă metanul lichid, se pune problema pătrunderii
căldurii prin izolaţie şi ca urmare o parte din lichid se vaporizează. De
aceea se impune relichefierea. La instalaţia pentru relichefiere totală,
agentul de răcire este azotul, iar la ce de relichefiere parţială ciclul
frigorific este realizat chiar cu gazul metan, care este comprimat şi apoi,
după o răcire prealabilă este laminat, lichidul fiind reîntors în tanc. Cota
parte din metanul care nu se lichefiază este comprimată şi dirijată spre
focare, unde este arsă pentru a produce energia necesară deplasării navei
maritime sau pe ţărm este depozitată în stare gazoasă, respectiv utilizată de
un consumator. Sub aspect practic, prin vaporizarea GNL se înţelege de
fapt trecerea gazului lichid, aflat la temperatura de vaporizare (lichefiere)
de tv = -161,7 0C, corespunzătore presiunii p = 1 atm, la starea de gaz,
urmată de încălzirea gazului până la temperatura mediului ambiant. Cele
două procese decurg izobar, dacă se neglijează pierderile de presiune. În
cursul vaporizării şi a încălzirii izobare, sistemul, în speţă gazul lichefiat,
primeşte căldură din exterior. În finalul capitolului sunt expuse o serie de
argumente pro şi contra utilizării gazelor naturale lichefiate.
142
Cabina de comanda Conducta de gaz lichefiat
Conducta de gaz
20,225m
Rezervor
Rezervor Rezervor Rezervor Rezervor Rezervor Rezervor
6 5 4 3 2
7 7 7 7 7 7
Camera turbinelor 19,550m

Sala cazanelor Capacitatea
Rezervor 1 – Capacitatea
totala: 4087 m3
totala: 1126 m3
Compresor
Lichid
Gaz
Apa
•••
•••
Consumatori industriali si
menajeri
Apa
Rezervoare Gazeificatoare
Abur
Vaporizator
Tanc Pompe
5
GAZE PETROLIERE LICHEFIATE
GPL (LPG) înseamnă gaze petroliere lichefiate sau liquefied petroleum

gas. Conform legislaţiei din România, se definesc: (GNCV) - Gaz Natural
Comprimat pentru Vehicule; GPL- Gaz Petrolier Lichefiat. GNCV şi GPL
sunt amestecuri de hidrocarburi, îndeosebi propan şi butan. Fluxul
tehnologic de exploatare a LPG cuprinde următoarele etape: Producerea
LPG ( în combinate petrochimice sau în staţiile de tratare a petrolului brut)
 Depozitarea la producător  Transport prin conductă / autocisterne /
vagoane-cisterne de cale ferată/vase maritime  Depozitarea la staţiile de
livrare  Linia de umplere a buteliilor sau a autocisternelor  Transport
la utilizator  Utilizator. Etapele fluxurilor tehnologice de exploatare ale
GPL implică o serie de procese termodinamice (lichefiere/vaporizare,
încălzire/răcire, destindere izentalpică/izentropică, destindere izotermă).
GPL sunt hidrocarburi care conţin, în principal, carbon şi hidrogen; sunt
utilizate îndeosebi drept combustibili industriali sau casnici, pentru a se
obţine energie termică. În instalaţiile petrochimice reprezintă materia primă
pentru obţinerea altor produse chimice. Tendinţa actuală este de utilizare
extensivă a acestor hidrocarburi drept carburanţi auto.
Producerea, transportul, depozitarea, distribuţia şi utilizarea GPL implică
dificultăţi mai mici, comparativ cu GNL.
5.2 Compoziţia gazelor petroliere lichefiate
Gazele petroliere lichefiate provin din gazele naturale sau din cele de
rafinărie şi conţin, în principal, butan, C4H10, (C4), propan C3H8, (C3) sau
amestecuri ale acestora. Mai conţin proporţii mici de hidrocarburi uşoare
şi/sau mai grele şi compuşi cu sulf. De obicei metanul este practic absent,
etanul sub formă de urme, pentani sub 1%. De menţionat că normal butan,
izobutan şi propan sunt şi fluide frigorifice, din grupa a III-a (fluide care se
aprind uşor, în amestecuri cu aerul, în concentraţii volumice de sub 3,5 %).
143
Gazele petroliere lichefiate se obţin în principal:

- prin fracţionarea gazolinei brute care rezultă la degazolinarea gazelor
naturale;
- din petrol;
- din gazele de rafinărie rezultate din diferite procese de prelucrare şi
separare.
În figura 5.1 se prezintă schema fluxului de prelucrare a gazelor naturale sau a
gazelor asociate (care reprezintă partea gazoasă din petrolul extras).
În cazul utilizării unor cantităţi relativ mici de gaze petroliere lichefiate,
căldura necesară vaporizării provine din mediul ambiant; în cazul unor
cantităţi mari de gaze petroliere lichefiate, se utilizează scheme de încălzire în
care agentul termic este apa caldă sau aburul.
Din cauză că hidrocarburile formează amestecuri explozive cu aerul, se impun
măsuri pentru depistarea rapidă a eventualelor „scăpări” de gaze în atmosferă,
înainte de a se ajunge la limita inferioară de explozie. Scurgerile de gaze pot
să se producă, de exemplu, la locul de utilizare drept combustibil a
hidrocarburilor. În acest scop, obligatoriu, la admisia în reţelele de distribuţie
şi la îmbutelierea gazului petrolier destinat uzului menajer, acestea sunt
odorizate, utilizându-se substanţe care trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
GAZOLINA/
DEZBENZINARE STABILIZARE
GAZOLINA CONDENSAT
SEPARARE (SEPARARE CONDENSAT SI
GAZE NATURALE CONDENSAT) CONDENSAT SEPARARE GPL GPL
GAZE
SAU BOGATE
GAZE ASOCIATE
(PARTEA GAZOASA
DIN PETROL)
GAZE SARACE
USCARE
DESULFURARE
GAZE IN CONDUCTA
Fig. 5.1 Schema fluxului de prelucrare a gazelor naturale sau a gazelor asociate .
144
- să fie decelabile în concentraţii foarte mici;
- să aibă un miros caracteristic, pătrunzător, deosebit de alte mirosuri cu
care poate fi confundat.
În gazele petroliere lichefiate se introduce o cantitate suficientă de metil
sau etil mercaptan, pentru a conferi produsului un miros caracteristic care
să permită detectarea eventualelor pierderi de gaze. Odorizarea se
realizează cu un agent puternic mirositor, care să indice distinct prezenţa
gazelor în atmosferă, când au o concentraţie de până la o cincime din
concentraţia limită de explozie. Condiţia de odorizare este satisfăcută dacă
pentru 1 m3 de gaze petroliere lichefiate se folosesc 12 – 13 ml etil
mercaptan lichid.
GPL sunt utilizate drept combustibili industriali, casnici şi ca solvenţi.
Atunci când gazele petroliere lichefiate sunt destinate uzului casnic este de
dorit să nu conţină hidrocarburi nesaturate pentru a evita depunerile.
GPL se pot produce ca:
- propan lichefiat utilizat ca solvent în procesele de dezasfaltare şi deparafi-
nare a uleiurilor, drept combustibil casnic şi de motoare, precum şi ca
materie primă pentru petrochimie (piroliză);
- n - butan, materie primă pentru petrochimie;
- amestec de izo şi n - butan, conţinând şi proporţii de până la 15% de
propan şi urme de izopentan, pentru combustibilul casnic.
Propanul comercial se obţine prin concentrarea şi fracţionarea gazelor
provenite din procesele de cracare catalitică şi reformare catalitică. Se
utilizează în scopuri industriale şi neindustriale. Specificaţiile de calitate
standardizate pentru propanul comercial sunt prezentate în tabelul 5.1.
Caracteristici tehnice pentru propan sunt prezentate în tabelul 5.2.
Gazul petrolier lichefiat (aragaz) este un amestec de hidrocarburi gazoase,
în care predomină fracţia C4 (butan), adus în stare lichefiată, în recipiente
sub presiune.
În tabelul 5.3 sunt prezentate câteva condiţii de calitate ale gazelor
petroliere lichefiate de tip aragaz
Compoziţia gazelor lichefiate se poate determina: prin cromatografia de
gaze pe baza eluţiei, prin metoda de adsorbţie sau cea de repartiţie gaz-
lichid, prin distilare fracţionată, prin metodele spectrometriei de masă în
infraroşu şi ultraviolet.
Reziduul de evaporare este necesar de stabilit pentru cazul când
combustibilul se foloseşte atât sub formă lichidă, în dispozitivele de
alimentare, cât şi sub formă de vapori.
Cunoaşterea prezenţei apei libere este importantă în cazul butanului şi
amestecurilor propan-butan, folosite în mod obişnuit pentru uz casnic.
145
Determinarea umidităţii (apa dizolvată) este necesară în cazul propanului

lichid şi a gazelor lichefiate similare, din cauza inconvenientelor produse
de depunerile de gheaţă.
Gazele petroliere lichefiate care conţin, în afară de hidrocarburi, compuşi
de sulf, azot, oxigen, pot provoca coroziuni.
Hidrogenul sulfurat reprezintă compusul cu sulf care există în gazele
petroliere lichefiate obţinute din ţiţeiuri sulfuroase şi care provoacă
coroziuni. Conţinutul de sulf este necesar să fie limitat, când combustibilul
este ars în spaţii de locuit, iar hidrogenul sulfurat trebuie să nu depăşească
50 ppm pentru a preveni coroziunea.
În cazurile în care apa dizolvată în gazele petroliere lichefiate este sub
limita de solubilitate, efectul coroziv este diminuat.
Tabelul 5.1 Specificaţii tehnice pentru propanul comercial
Caracteristică Valoare
1. Compoziţia chimică
-fracţie (C3-C3 '), % (m/m), min 92,0
-etan, etilenă+butan, butene, % (m/m), max 7,5
-izopentan+n-pentan, % (m/m), max 0,5
2. Presiunea de vapori la 40ºC, kPa, max 1 560
3. Densitatea la 15ºC, kg/m3 -
4. 200
5. Sulf total, mg/Nm3, max
6. Dozarea sulfului prin combustie Wickbold 0,5
7. Hidrogen sulfurat, cm3/ m3N, max
8. -38,3
9. Temperatura la care se evaporă 95%, ºC, max 40 600
10. Puterea calorică inferioară, kJ/kg, min
Tabelul 5.2 Caracteristici tehnice pentru propan
tip I tip II
1) Compoziţia chimică, %, masă:
-propan, min 92,0 93,5
-hidrocarburi (C2) total, max* 5 2,5
-hidrocarburi (C4) total, max 2 2
2) Sulf total, mg/m3N, max 100 100
3) Apa. %, max** 0,05 0,05
* Cu acordul părţilor, propanul tip I se poate livra si cu conţnut total de hidrocarburi C2 peste 5%.
** Se garantează de producător şi se determină la cerere.
146
Tabelul 5.3 Condiţii tehnice de calitate ale GPL aragaz
Compoziţia chimică % masă (masică):
-hidrocarburi C3 (saturate/nesaturate), max. 12
-hidrocarburi C4 (saturate/nesaturate), min. 87
-hidrocarburi C5 (saturate/nesaturate), max 1
Miros caracteristic
tN , pN * 500
Sulf total, ( ST ) mg/m3, max
t N , pN * 50
Sulf mercaptanic ( S m ), mg/m3, max
Presiune de vapori absolută, bar:

-la 40ºC, kPa, max 1560
-la 70ºC, max 11
-la 50ºC, max 7,5
-la 10ºC, min 2
Temperatura reziduului de evaporare, ºC, max 1
3 3
Puterea calorică inferioară, kJ/m (kcal/m ), min 112 860
(27 000)
Densitatea produsului
-lichid la 50ºC kg/dm3, min 0,525
-gazos ( 
t N , pN * 2,55
), kg/m3N, min.
Apă lipsă
*) t N , pN - temperatura normală, respectiv presiunea normală.
Pentru uzul casnic, gazele petroliere lichefiate de tip butan se transportă în

butelii de 12,5 kg şi presiunea de 15 bar.
Gazul petrolier lichefiat de tip auto auto este un amestec de hidrocarburi
lichide foarte volatile, fiind păstrate sub o presiune de circa 13 bar, care,
vaporizate, sunt introduse ulterior în motoarele clasice cu aprindere prin
scânteie. Utilizarea acestuia drept carburant auto se face la motoarele care
sunt adaptate să funcţioneze atât cu benzină cât şi cu GPL. În România se
produce GPL auto după standard de firmă (de exemplu PETROM);
termenul de valabilitate al unui asemenea carburant gazos este de 3 luni de
la fabricaţie, în condiţiile respectării tuturor condiţiilor de ambalare,
transport şi depozitare. În tabelul 5.4 sunt prezentate câteva condiţii de
calitate ale gazelor petroliere lichefiate de tip carburant auto.
147
Tabelul 5.4 Condiţii de calitate pentru GPL-carburant auto
Valoarea
Caracteristica
Carburant A Carburant B
Butan Propan
1.Compoziţie:
-hidrocarburi C3, %, v/v 28,0-32,0 83,0-87,0
-hidrocarburi C4, %, v/v echilibru echilibru
-hidrocarburi C3+C4+, %, v/v, max 2 2
-total olefine, din care
butadiene, %, v/v, max 9,0±3,0 12,0±3,0 (0,5)
(0,5)
2.Reziduu de evaporare, ppm, max. 50,0 50,0
3.Conţinut de apă . lipsă lipsă
4.Conţinut de sulf total, ppm, max . 50,0 50,0
5.Conţinut de sulf mercaptanic, ppm, min. 25,0 25,0
6. Conţinut de hidrogen sulfurat. lipsă lipsă
7.Coroziune asupra cuprului (1 h la 40ºC),
cotare clasa I clasa I
8.Presiune de vapori la 40ºC, kPa, max 1550 1550
9.Miros specific specific
10.Cifra octanică motor, COM, min 89,0 89,0
Compoziţia gazului petrolier lichefiat de la o schelă petrolieră este

prezentată în tabelul 5.5.
Tabelul 5.5 Compoziţia GPL de la o schelă petrolieră
Compoziţie (% molar) (% masic)

propan 35 – 85 30 – 73
n-butan 65 – 15 70 - 27
Densitatea gazului petrolier lichefiat la 15ºC: ρ = 650 kg/m3 ;

Conţinutul de apă: a = 50 ppm;
Masa moleculară a amestecului: M = 51,24 kg/kmol.
La nivel mondial, utilizarea GPL drept carburant auto nu reprezintă decât

circa 5% din totalul de GPL produs, dar există o tendinţă actuală de
extindere; alte aplicaţii sunt petrochimia (25%) şi utilizarea drept
combustibil industrial şi casnic (70%). Deşi este un combustibil ieftin,
răspândirea sa, chiar în ţările dezvoltate, este restrânsă, îndeosebi din
următoarele cauze:
- reticenţa automobiliştilor;
- utilizarea propanului şi a butanului (fracţiile C3 - C4 ) ca materii prime în
procese de alchilare, eterificare, adaos în amestecul de benzină.
148
5.3 Proprietăţi termodinamice ale GPL
În cazul gazelor care se caracterizează prin faptul că temperatura critică

este mai mare decât temperatura mediului ambiant, t cr  t atm , lichefierea se
poate realiza chiar şi numai prin comprimare izotermă. Deoarece
parametrii critici ai propanului sunt temperatura critică t cr  96,8 0C,
presiunea critică pcr  42,46 3bar, iar pentru i-butan t cr  133,7 0C,
pcr  36,97 1bar, respectiv n-butan t cr  153,2 0C, pcr  36,48 1 bar, rezultă
că lichefierea propanului şi a butanului se realizează relativ uşor. Prin
lichefiere, volumul gazului scade foarte mult. Astfel, volumul ocupat de
unitatea de masă, în condiţiile stării de saturaţie, la temperatura de saturaţie
corespunzătoare presiunii de 1 atm, faţă de volumul ocupat la starea
standard, caracterizată de aceeaşi presiune, dar de temperatura t0  150C,
adică în starea de lichid faţă de starea de gaz, în condiţiile termodinamice
specificate, în cazul i-butan este de 242,18 mai mic, la n-butan de 245,18,
iar la propan 315,29. Temperatura teoretică de ardere a propanului şi a
butanului, 21070C, respectiv 2117 0C, este superioară faţă de metan
(20400C). Temperatura de autoaprindere a gazelor care compun GPL, adică
a propanului, 466 0C, şi a butanului, 430 0C, este mai mare faţă de cea a
benzinei 245 0C, respectiv a motorinei, 250 0C, dar este mai mică faţă de
cea a metanului, 537 0C. Limitele de explozie în amestec cu aerul ale
GPL(1,86...9,5) sunt inferioare faţă de metan, la care sunt cuprinse în
intervalul 5...15% şi sunt superioare faţă de benzină, la care sunt cuprinse
în intervalul 1,3...6 %, respectiv petrol, 1,16...6 %. Puterea calorică
inferioară a GPL are valori cuprinse în intervalul 45 720…46 348 kJ/kg, iar
motorina, cu densitatea ρ = 870 kg/m3, are puterea calorică inferioară
41843 kJ/kg, respectiv benzina de petrol, cu densitatea ρ = 760 kg/m3,
42035 kJ/kg. Aşadar, puterea calorică inferioară a GPL este mai mare decât
a altor combustibili utilizaţi drept carburanţi auto. Din bilanţul material al
arderii rezultă că, în urma arderii unui amestec propan-butan, fracţia
volumetrică de dioxid de carbon în gazele de ardere are valori cuprinse în
intervalul 10,64…10,95 % , în timp ce la benzină este cca 11,7%, iar
motorină cca 12,1…12,8 %. Ca urmare, la arderea GPL, poluarea mediului
ambiant este mai mică. Numirea, uneori, a GPL, combustibil ecologic, este
improprie, deoarece, de fapt, face parte din categoria combustibililor care
conţin carbon; prin arderea acestuia rezultă dioxid de carbon care este un
poluant. La fel ca în cazul arderii motorinei sau a benzinei rezultă de
asemenea monoxid de carbon, dioxid de sulf şi oxizi de azot care sunt
149
poluanţi şi în plus favorizează formarea ozonului troposferic. Avantajul

important al utilizării gazelor petroliere lichefiate constă în principal, în
aceea că totuşi este mai puţin poluant, în comparaţie cu motorina şi
benzina, deoarece GPL reprezintă un amestec de hidrocarburi simple cu 3
şi 4 atomi de carbon, care nu are multe impurităţi (sulf puţin, aditivi lipsă -
deci lipsă plumb) şi nici aromate.
Conform unei fişe specifice, de la o schelă petrolieră, sunt prezentate o
serie de proprietăţi fizico-chimice.
- Numele produsului: gazolină
- Compoziţia/informaţii despre ingrediente: hidrocarburi parafinice 30-
50%, hidrocarburi naftenice 30-50%, hidrocarburi aromatice 1-20%.
Concentraţia admisibilă, mg/mc, 700 la timp de expunere 8 ore şi 1000 la
timp de expunere 15 minute.
- Identificarea pericolelor substanţei/preparatului chimic periculos: Punct
inflamabilitate <45°C, temperatură de aprindere >250°C, limită inferioară
de explozie 0,6 % vol. limită superioară de explozie 6% vol.
- Pericol de aprindere sau explozie: Prezintă risc de incendiu şi explozie din
cauza inflamabilităţii coborîte şi a vaporizării rapide la temperatura
mediului ambiant. Deoarece vaporii de gazolină sunt mai grei decît aerul,
există pericolul acumulării acestora în zonele mai puţin ventilate.
Amestecurile potenţial explozive, de vapori cu aer, pot traversa distanţe
considerabile pînă la cele mai îndepărtate surse de foc.
- Aspect: lichid incolor, cu vâscozitate foarte mică, densitate la 15°C, g/ml,
max.0,650, distilare iniţial, °C, 20 - 28, final, max. 165°C, conţinut de apă,
ppm, max. 50, tensiune de vapori, kgf/cm2 la 37,8°C, max.1,5.
- Miros specific solvenţilor.
- Informaţii importante pentru sănătate, securitate şi mediu:
Descompunerea termică oxidativă poate genera diferite hidrocarburi şi
derivaţi ai acestora, precum şi produşi de oxidare parţială cum sunt:
dioxidul de carbon, monoxidul de carbon şi dioxidul de sulf. Este
obligatoriu să se evite contactul cu agenţi oxidanţi puternici, încălzirea
containerelor, prezenţa surselor de aprindere, apariţia electricităţii
electrostatice.
- Stabilitate şi reactivitate.
Este instabilă la temperatura camerei şi de aceea se depozitează în
containere închise, în condiţii specifice de depozitare şi manipulare.
- Informaţii toxicologice:
Cancerogenoză : este suspectat a fi produs cancerogen profesional.
Riscuri: Intoxicaţiile profesionale cu gazolină se produc, în majoritate, în
urma pătrunderii vaporilor pe cale respiratorie. Pătrunderea produsului în
stare lichidă în căile respiratorii poate surveni accidental, mai ales în cursul
150
sifonării prin aspirare cu gura şi duce de cele mai multe ori la instalarea
unei pneumopatii acute; în cazuri fatale se pot întîlni hemoragii în plămîni,
bronşite, edem pulmonar sau congestii ale ficatului, rinichiului, splinei şi
pancreasului. Pot să apară şi leziuni ale sistemului nervos. Susceptibilitatea
pentru intoxicaţii cu acest produs este mai mare la femei, îndeosebi
gravide, ca şi la distiroidieni, hipotensivi, nevrotici, tuberculoşi; în cazul
unei expuneri de durată pot apărea melanodermii toxice. Organe afectate:
Laringe, plămîni, tub digestiv, sistemul nervos.pielea şi mucoasele. Trebuie
să se afle departe de surse de foc. Nu suferă polimerizare.
Materiale de evitat: materiale generatoare de oxidanţi puternici, materiale
fierbinţi.
Produse de descompunere periculoase :descompunerea termică oxidativă
poate genera diferite hidrocarburi şi derivaţi ai acestora, precum şi alţi
produşi de oxidare parţială cum sunt: dioxidul de carbon, monoxidul de
carbon şi dioxidul de sulf.
Căi primare de intrare: Inhalare, ingestie.
Efecte acute: Intoxicaţia acută şi subacută survine după inhalarea unor
concentraţii foarte ridicate de vapori. Se caracterizează prin tulburări
narcotice urmate de cefalee, greţuri, vărsături, palpitaţii, trnspiraţii
abundente, tulburarea vederii, iritaţie, faringo-laringiană şi conjunctivală cu
lacrimare. Dacă expunerea la concentraţii mari continuă poate apărea delir,
urmat de comă, tresăriri musculare şi convulsii tonice. Expunerea
prelungită laa vapori duce la instalarea unor fenomene iritative cronice:
conjuctivite, faringite, traheite şi bronşite. Oxigenoterapia favorizează
eliminarea mai rapidă a toxicului, iar respiraţia artificială este necesară cînd
există hipoventilaţie alveolară.
Efecte cronice: Intoxicaţia cronică se întîlneşte la muncitorii expuşi timp
îndelungat la concentraţii uşor crescute de toxic. Tulburările nespecifice
constau din astenie, irascibilitate, nelinişte, tulburări de somn, inapetenţă,
greţuri, pierdere în greutate, trmurături ale mîinilor, slăbiciune musculară,
tahicardie, hipotensiune arterială, transpiraţii abundente. Rareori se
semnalează confuzie mintală, scădere a memoriei, depresie, apatie.
Intoxicaţia cronică impune schimbarea locului de muncă, un timp variabil,
în funcţie de regresiunea tulburărilor.
- Informaţii ecologice
Toxicitate: DL50 (şobolani, oral) > 5g/kg.
Ecotoxicitatea: DL50 (şobolani, oral) = 9g/kg produc tulburări
gastrointestinale(hipermotilitate, diaree).
- Măsuri privind evacuarea substanţei/preparatului chimic periculos
151
Eliminare: Pentru a colecta scurgerile mari şi reziduurile se va folosi o

substanţă absorbantă necombustibilă (nisip, pământ). în cazul scurgerilor
de amploare se va construi un canal de retenţie la distanţă.
Lichidul trebuie colectat în vederea recuperării sau eliminării. Nu este
permisă deversarea în canalizare sau cursuri de apă datorită pericolului
pentru sănătate, de incendiu şi/sau explozie. Scurgerile de gazolină pot
constitui pericole pentru mediul înconjurător.
- Informaţii privind transportul: Conform reglementărilor în vigoare face
parte din categoria mărfurilor periculoase.
- Încadrare posibilă după acordul ADR: cod ONU 3295: hidrocarburi
lichide N.S.A.(tensiune de vapori la 37,8°C max.1,5 kgf/cm2, clasa 3, cod
clasificare FI, grupa de ambalaje II, eticheta 3, cantităţi limitate LQ4.
Instrucţiuni de ambalare P001, dispoziţii de ambalare în comun MP19,
cisterne mobile T7, dispoziţii speciale TP1, TP8, TP28, cisterne ADR: LI,
5BN, vehicul pentru transport în cisterne FL, categoria de transport 2,
dispoziţii speciale de transport S2, S20, numărul de identificare a
pericolului 33.
Eticheta : Simboluri de pericol: F-foarte inflamabil ; Xn-nociv pentru
sănătate; N- periculos pentru mediu.
Fraze de risc : R12-40-51/53-65-66-67
Fraze de securitate : S36/37- A se purta mănuşi, îmbrăcăminte de protecţie;
S40-pentru a se curăţa solul sau obiectele contaminate de acest produs se
folosesc materiale absorbante şi detergenţi biodegradabili specificaţi de
producător.
5.4 Înmagazinarea GPL
Înmagazinarea gazelor petroliere lichefiate în cantităţi mari se realizează

prin stocarea în rezervoare izotermice supraterane, în sol îngheţat, în
cavităţi saline sau în mine abandonate.
Depozitarea unor cantităţi medii se efectuează în instalaţii de depozitare şi
alimentare auto sau la staţii specifice acestor combustibili.
Depozitarea în cantităţi mici se face în butelii. Când sunt utilizate cantităţi
mici de GPL, nu este necesară instalaţie de vaporizare a gazelor lichefiate.
Depozitarea GPL impune, ca în cazul oricărui combustibil, respectarea
unor proceduri operaţionale speciale, privind fiabilitatea, protecţia muncii,
prevenirea şi stingerea incendilor. Accidentele în instalaţiile care folosesc
sau manevrează acest combustibil se pot produce din cauza unor defecte
mecanice, a unor greşeli de exploatare, erori de proiectare, modificări de
proces, catastrofe naturale, sabotaje etc. Depozitele de hidrocarburi gazoase
152
Tabelul 5.6 Condiţii de depozitare pentru hidrocarburile gazoase lichefiate
Temperatura şi presiunea de depozitare Principalele hidrocarburi

care se depozitează
La temperatura mediului ambiant şi la presiunea de vapori Aragazul, butanul, propanul,
corespunzătoare hidrocarburilor care se depozitează propilena
De la 0ºC la -50ºC şi la presiunea de 1 bar abs. Butanul, G.P.L., propanul, propilena
De la -50ºC la -150ºC la presiunea de 1bar abs. Etilena, etanul, acetilene
lichefiate se proiectează pentru a lucra fie la temperaturi ale mediului

ambiant, sub presiune, fie la temperaturi scăzute, dar la presiuni puţin mai
ridicate decât presiunea atmosferică (tabelul 5.6).
În funcţie de poziţia faţă de suprafaţa solului, mijloacele de depozitare a
hidrocarburilor gazoase se clasifică în următoarele categorii:
- Rezervoare supraterane, care sunt rezervoare metalice sau din beton
armat, de diferite tipuri montate direct pe sol sau supraînălţate faţă de
acestea;
- Rezervoare semiîngropate, care sunt rezervoare metalice, de formă
cilindrică, verticală, care au partea inferioară sub nivelul solului, iar partea
superioară deasupra acesteia;
- Mijloace de depozitare subterană, cum sunt cavernele naturale sau
amenajate special în masive de sare ale subsolului terestru, unele
rezervoare din beton armat sau metalice amplasate în peşteri sau în caverne
naturale sau amenajate;
- Mijloace de depozitare îngropate, din categoria cărora fac parte
rezervoarele din beton armat şi rezervoarele în pământ îngheţat.
a) Înmagazinarea gazelor petroliere lichefiate în cantităţi mari
Depozitarea gazelor petroliere lichefiate se realizează prin diferite metode,
dintre care, cele mai des utilizate sunt:
- Metoda de depozitare la presiune egală sau apropiată de cea atmosferică,
caracterizată prin aceea că temperatura de depozitare este egală cu
temperatura de vaporizare a gazului lichefiat. Depozitarea la presiune
apropiată de cea atmosferică se caracterizează printr-o sistematică pierdere
de produs depozitat, proporţională cu aportul de căldură dinspre exterior.
- Metoda de depozitare în regim izotermic - caracterizată prin aceea că, în
timpul depozitării, temperatura gazului lichefiat rămâne practic constantă,
aceasta asigurându-se prin relichefierea unei anumite cantităţi de vapori
într-un circuit închis de răcire.
- Depozitarea gazelor petroliere lichefiate sub presiune se realizează în
rezervoare sferice sau cilindrice orizontale.
Sunt considerate depozite ingropate, acele depozite la care nivelul maxim
al lichidului în rezervor se află cu cel puţin 200 mm mai jos decât cota
153
terenului în care este amplasat depozitul. Aceste depozite se amplasează în

formaţii geologice constituite din roci impermeabile, iar îngheţarea
pământului se face cu sisteme de conducte îngropate în pământ prin care
circulă agentul frigorific.
Pentru înmagazinarea în puncte fixe pe uscat se folosesc mai multe metode:
- în rezervoare (tancuri) izolate termic, instalate pe sol;
- în bazine de depozitare în solul îngheţat (se realizează la temperaturi de
vaporizare corespunzătoare unei presiuni de saturaţie a hidrocarburilor
lichefiate puţin mai mare decât presiunea atmosferică);
- în pungi de acumulare, construite sub sol.
Înmagazinarea în rezervoare izotermice supraterane se realizează folosind
tancuri sferice, cilindrice sau de o formă combinată, cu manta dublă, una
exterioară caldă, alta interioară rece; fiecare manta este cu pereţi dubli, iar
spaţiul dintre cele două mantale este de asemenea protejat. Protecţia
termică a unui asemenea rezervor asigură pierderi de gaz reduse (intre 1 şi
0,1 % în cazul lipsei unei instalaţii frigorifice anexe pentru relichefierea
gazelor pierdute). În anul 1961 a fost pusă în funcţiune în Minneapolis
(SUA) o instalaţie de depozitare a 19 000 m3 propan lichefiat. Instalaţia
frigorifică, anexată depozitului, asigură menţinerea lichidului la
temperatură constantă de –46oC. În figura 5.2 este prezentată schema
simplificată a unei instalaţii fixe de depozitare a propanului lichid. Reperele
din această figură au următoarea semnificaţie: 1 – livrarea de propan, cca
35 m3 /h, la temperatura mediului ambiant; 2 – uscător; 3 – condensator –
vaporizator; 4 – rezervor pentru propan, 14 300 l; 5 – rezervor tampon cu
gaz inert; 6 – compresor de joasă presiune; 7 - compresor de propan de
înaltă presiune; 8 – condensator răcit cu aer; 9 - condensator răcit cu apă;
10 – separator de impurităţi; 11 – reglaj de presiune; 12 – reglaj de nivel;
13 – facla; 14 – pompe; 15 – schimbător de căldură; 16 – priza de propan
110 m3 /h, la 5 0C. Legenda corespunzătoare este:
Lichefierea propanului brut

Ciclul frigorific al propanului pur
Reglaj
Funcţionarea unei asemenea instalaţii rezultă din figură. Propanul, livrat în

stare gazoasă, aflat la temperatura mediului ambiant, în tancuri sub
presiune, 1, este trimis, prin uscătorul 2 şi prin condensatorul – vaporizator
3, după laminare, în rezervorul 4. Vaporii formaţi prin expansiune, după
comprimarea în 6, sunt reintroduşi în condensatorul – vaporizator 3. care,
154
Fig. 5.2 Scema simplificată a unei instalaţii fixe de depozitare a propanului lichid.
155
la rândul său, prin intermediul instalaţiei frigorifice 7, 8. 9, este menţinută

temperatura constantă de - 15 0C. Pe de altă parte, pentru menţinerea
constantă a temperaturii fluidului, de - 46 0C, la rezervorul 4, este folosită o
instalaţie frigorifică. Preluarea fluidului din rezervor se efectuează cu
dispozitivului de încălzire 14, 15, 16, care asigură vaporizarea şi încălzirea
propanului.
În figura 5.3 este prezentat un rezervor izotermic. Semnificaţia reperelor
este următoarea: 1 – rezervor interior din oţel; 2 – cupola din oţel; 3 –
capac suspendat; 4 - rezervor exterior din oţel; 5 – izolaţie frigorifică.
Rezervoarele cu pereţi dubli metalici sunt construite din două rezervoare
metalice concentrice, între cele două rezervoare aflându-se intercalată
izolaţia frigorifică. Rezervorul interior este complet închis, cu capac
metalic de tip cupolă, şi acesta asigură etanşeitatea sistemului, rezervorul
exterior are un capac uşor din tablă de oţel cu grosime mică şi cu izolaţie
frigorifică, care este suspendat prin bare de oţel de cupola rezervorului
exterior. Capacul suspendat este prevăzut cu coşuri de evacuare a vaporilor,
care sunt evacuaţi prin racordurile rezervorului exterior. În spaţiul inelar
creat între cei doi pereţi se montează izolaţia frigorifică, care umple
complet acest spaţiu sau parţial, rămânând un spaţiu de inspecţie a izolaţiei
şi peretelui interior, când se utilizează blocuri de sticlă poroasă.
1 4
Fig.5.3 Rezervor izotermic pentru depozitarea GPL.
156
Peretele interior este construit din oţel cu 9 % crom sau din aluminium.
Peretele exterior trebuie să fie construit din materiale la care să nu apară
fisuri; el este construit din tablă de oţel carbon, cu specificaţii speciale de
compoziţie chimică, tehnologie de sudură etc. Rezervoarele pentru
depozitarea izotermă a hidrocarburilor gazoase lichefiate, pot fi montate
direct pe fundaţia care se sprijină pe sol sau pe o platformă de beton,
înălţată faţă de sol pe stâlpi de beton.
În anumite condiţii geologice se pot realiza depozite de gaze petroliere
lichide în solul ingheţat. Astfel, în anul 1963 s-a realizat în SUA (la Salt
Lake City) un rezervor pentru propan lichid, având o capacitate de circa 19
000 m3 (cu un diametru de circa 30 m şi o adâncime de circa 29 m). În
figura 5.4 este prezentată schema simplificată a unui depozit amplasat în
sol îngheţat.
7
6
3
INTRARE 1
PROPAN
2
5 4
100'
SOL INGHETAT
95'
TEAVA DE
CONGELARE
STRAT IMPERMEABIL
Fig. 5.4 Schema simplificată a unui depozit pentru propan lichid, amplasat în sol
îngheţat.
157
Mantaua de pământ îngheţat s-a realizat cu ajutorul propanului lichid trimis

prin ţevi de congelare (duble) de 35 mm diametru, până la o adâncime de
47 m. Economicitatea acestei metode este favorabilă la durate mai lungi de
depozitare (peste câteva luni), după ce s-a format un echilibru între
creşterea masei de pământ îngheţat şi micşorarea pierderilor de frig din
lichidul din rezervor.
O metodă de înmagazinare a gazelor petroliere lichefiate, în cantităţi mari,
este în caverne realizate în masive de sare. Aceste cavităţi sunt în special
indicate pentru depozitarea gazelor lichefiate cu un punct de fierbere mai
ridicat decât cel al metanului, ca de exemplu propanul lichid. Depozitarea
în pungi subterane s-a aplicat în Germania pentru butan, într-o masă de
sare. Sarea are avantajul că este total inertă faţă de hidrocarburile
considerate (butan, propan, în stare lichidă) şi în plus constituie un mediu
impermeabil pentru acestea. În figura 5.5 este prezentată schema
simplificată a unui depozit pentru butan, realizat într-o pungă subterană.
Reperele din această figură au semnificaţiile: 1- pompă pentru apa curată; 2
– separator; 3 – uscător; 4 – pompă pentru butan; 5 – recipient sferic
exterior. Pentru realizarea acestiu depozit s-a folosit apa provenită de la un
foraj iniţial de cca 850 m, care a dizolvat sarea, realizându-se astfel, în
câteva luni, o pungă de cca 23 m diametru. După cum se vede şi în figură, o
astfel de instalaţie este cuplată cu un rezervor sferic, amplasat suprateran.
Se apreciază că metoda este foarte economică, atât ca investiţie cât şi
ulterior, ca exploatare.
Pentru înmagazinarea în mine abandonate a GPL este necesar ca aceste
cavităţi, rezultate în urma unei exploatări miniere, să fie etanşe, iar
formaţiunile geologice în care sunt create cavităţile să nu reacţioneze cu
butanul sau propanul. În cazul când o mină răspunde acestor condiţii şi
amenajarea acesteia se încadrează în limitele economice acceptabile, se
poate opta pentru alegerea unui astfel de depozit. Sarea şi argila sunt
recunoscute ca fiind roci care asigură condiţii de stabilitate unei cavităţi,
dar în anumite condiţii se pot utiliza şi cavităţi existente în calcar, granit
etc. Apoi se efectuează studii privind dimensiunea cavităţii, existenţa unor
tunele, galerii miniere, stabilitatea galeriei şi a pilonilor de susţinere, se
evaluează costul săpării unei sonde în galerie. În cazul rocilor etanşe
plastice se realizează un strat de beton în scopul eliminării deformărilor
cavităţii. Exploatarea se poate realiza în două moduri:
- Cu nivel constant de apă, cu o zonă de gaze în partea superioară;
- Cu nivel de apă, iar cavitatea este tot timpul plină cu apă şi GPL.
Pentru extracţie este necesar un volum de apă suplimentar, care va fi
injectat în cavitate; se monitorizeză în permanenţă nivelul piezometric cu
sonde de control.
158
Fig. 5.5 Schema simplificată a unui depozit pentru butan, realizat într-o pungă
subterană.
159
1. Sistemele ‘’mecanice’’ cele mai frecvent utilizate în serviciile pentru

hidrocarburi gazoase lichefiate sunt poliuretanul şi sticla spongioasă.
Poliuretanul are o conductibilitate termică cu circa 50% mai scăzută decât a
sticlei spongioase, dar utilizarea acestui material necesită instalarea de
‘’bariere de vapori’’ pentru împiedicarea condensării şi îngheţării apei în
masa materialului izolant, iar în timp materialul ‘’îmbătrâneşte’, pierzându-
şi parţial proprietăţile izolatoare. Din această cauză, deşi implică costuri de
investiţie ceva mai mari, sticla spongioasă este utilizată în măsură mai
mare.
2. Sistemele ‘bulk’ sunt vata minerală şi pulberea de perlită. Vata minerală
se utilizează în cazul conductelor sub formă de ‘cochilii’. Ambele materiale
necesită instalarea lor într-o incintă închisă ermetic în care se asigură o
uşoară suprapresiune cu azot sau cu vapori ai hidrocarburii lichefiate, aşa
fel încât să fie evitată pătrunderea şi condensarea umidităţii atmosferice şi
îngheţul apei în masa de izolaţie.
3. Sistemele de vid au fost luate în consideraţie numai pentru conducte şi
au fost puţin utilizate, în special datorită costului mare necesitat de
instalarea a două conducte concentrice, cu compensatori lenticulari separaţi
pe fiecare din cele două conducte. În câteva cazuri au fost utilizate
combinaţii de izolaţie mecanică sau bulk cu vid.
În cazul rezervoarelor cu pereţi dubli este preferabil ca izolaţia frigorifică
să fie montată la partea interioară a peretelui exterior, astfel încât în cazul
apariţiei unei fisuri şi a migrării lichidului din rezervorul interior în spaţiul
inelar dintre cei doi pereţi, lichidul să fie totuşi izolat faţă de temperatura
mediului ambiant, evitându-se astfel unor volume mari de vapori.
Rezervoarele sferice sunt utilizate pentru depozitarea de gaze petroliere
lichefiate (propan, butan); au capacităţi de depozitare de 2000…5000 tone.
Pentru aceeaşi hidrocarbură, depozitarea în rezervoare sferice este mai
economică, din punct de vedere al consumului specific de metal pe unitatea
de volum, decât în cazul rezervoarelor cilindrice, datorită repartiţiei
uniforme a presiunii pe pereţii sferei, ceea ce conduce la o grosime mai
mică a peretelui.
b) Depozitarea GPL în cantităţi medii
Rezervoarele cilindrice orizontale de diferite tipuri şi capacităţi de
depozitare au o foarte largă răspândire, servind în mod obişnuit pentru
depozitarea gazelor lichefiate. În figura 5.6 este prezentat un rezervor
cilindric orizontal, metalic, suprateran, cu depozitare sub presiune, la
temperatura mediului ambiant, utilizat pentru depozitarea GPL. S-au notat:
LI – indicator de nivel; PI – indicator de presiune; TI – indicator de
temperatură. Reperele au semnificaţiile: 1 – supapă; 2 – rezervor; 3 –
suporţi. Capacitatea acestor rezervoare este de obicei redusă (sub 100 m3).
160
Se amplasează la consumatori, precum şi în depozitele şi staţiile de produse

petroliere. Sunt confecţionate din două părţi distincte şi anume: corpul,
executat din tablă de oţel prin sudare şi fundurile, îmbinate prin sudare.
Rezervoarele pentru depozitarea gazelor lichefiate au o suprapresiune
interioară ce poate ajunge până la zeci sau chiar sute de bar.
Rezervoarele cilindrice orizontale prezintă următoarele avantaje principale:
- Au o formă constructivă simplă;
- Se pot fabrica în serie în uzine specializate;
- Se pot transporta gata montate la locul de amplasare;
- Permit o creştere considerabilă a suprapresiunii interioare şi a vacuumului
faţă de rezervoarele cilindrice verticale, ceea ce conduce la lichidarea
completă a pierderilor prin vaporizare de lichide volatile.
Ca dezavantaje ale rezervoarelor cilindrice orizontale, se menţionează
următoarele:
- Necesitatea instalării unor reazeme (suporturi) speciale;
- Capacitatea de depozitare este relativ mică faţă de suprafaţa mare a
platformei de montaj şi deservire;
- Se calibrează cu dificultate, deoarece secţiunea rezervorului este variabilă
cu înălţimea.
1 FACLA
CONDUCTA DE
PI EGALIZARE
LI
TI
UMPLERE LI
GOLIRE 3
2
3
Fig. 5.6 Rezervor cilindric orizontal, metalic, suprateran, cu depozitare sub presiune,
la temperatura mediului ambiant, utilizat pentru depozitarea GPL.
161
Rezervoarele cilindrice orizontale se pot rezema fie pe două sau mai multe
reazeme de construcţie specială, fie pe un pat elastic profilat special, aşezat
direct pe teren; cele folosite pentru depozitarea GPL au capace (funduri)
plate sau bombate (sferoidale semiatmosferice).
Tendinţa către realizarea de rezervoare cilindrice orizontale cu capacităţi de
depozitare a GPL din ce în ce mai mari este justificată prin motive de ordin
economic şi de mărire a securităţii depozitării. Într-o staţie PECO, unde se
comercializează GPL, atât sub formă de gaz-aragaz îmbutieliat, cât şi sub
formă de carburant auto, gazele petroliere lichefiate se depozitează în
rezervoare cilindrice orizontale a căror capacitate este umplută circa 80 %.
Alimentarea acestor rezervoare se face cu autocisterne de capacităţi mici.
Încărcarea rezervoarelor se face cu ajutorul pompei de pe autocisternă prin
intermediul unui furtun, iar alimentarea autoturismelor se face cu ajutorul
unei pompe volumetrice. Schema unei astfel de instalaţii este prezentată în
figura 5.7.
c) Depozitarea GPL în cantităţi mici-butelii
Distribuţia gazelor petroliere lichefiate către consumatori se face cel mai
adesea în butelii de oţel proiectate şi construite în funcţie de caracteristicile
gazului lichefiat ce urmează a fi îmbuteliat în ele. Îmbutelierea gazelor
lichefiate se realizează în staţii de îmbuteliere, special amenajate – dotate
de regulă cu linii automate de umplere. Staţiile de îmbuteliere primesc
hidrocarburile gazoase lichefiate din rafinării, combinate petrochimice sau
de la alţi producători. Acestea sunt transportate prin conducte, autocisterne
sau cisterne de cale ferată şi sunt descărcate în rezervoarele proprii ale
staţiei. În tabelul 5.7 este prezentată o definire a gazelor petroliere
lichefiate, iar tabelul 5.8 cuprinde date privind umplerea şi verificarea
GPL AUTO
Motor
electric
Pompă Alimentare
volumetrică autoturisme
Fig 5.7 Schema unei staţii de alimentare cu GPL a autovehiculelor.
162
tehnică periodică a unor recipiente butelii pentru gaze lichefiate, conforme

cu legislaţia în vigoare. Prin recipient butelie se înţelege orice recipient
transportabil, în care se poate obţine sau se dezvoltă o presiune mai mare
de 0,5 bar la un fluid (gaze comprimate, lichefiate sau dizolvate sub
presiune). Recipientul butelie, numit în continuare şi butelie, este un
ansamblu format din: recipientul sub presiune, având capacitatea cuprinsă
între 0,5 şi 150 litri inclusiv şi care serveşte la transportul şi depozitarea
gazelor comprimate, lichefiate sau dizolvate. Recipientele butelii din
componenţa instalaţiilor de alimentare cu gaze petroliere lichefiate de la
motoarelor autovehiculelor sunt executate din oţel, sudate. Recipientele
butelii pentru gaze comprimate, lichefiate sau dizolvate sub presiune vor fi
supuse unor verificări tehnice :
- periodic (la scadenţa stabilită şi indicată pe recipient);
- după efectuarea unei reparaţii la recipient;
- ori de câte ori se constată un defect care poate periclita siguranţă în
funcţionare a acestuia.
Pe fiecare butelie trebuie să existe următoarele inscripţionări permanente
(pe postament, pe piesa de gât sau pe garda de protecţie nedemontabilă):
- sigla agentului economic constructor;
- numărul de fabricaţie: anul şi luna fabricaţiei, masa buteliei, în kg,
capacitatea buteliei, în litri;
- presiunea de încărcare şi cea de încercare hidraulică, în MPa (sau bar);
- luna şi anul verificării/scadenţa acordată;
- masa încărcăturii şi tara recipientului în cazul recipientelor butelii pentru
gaze lichefiate sau dizolvate, atunci când încărcarea se face prin cântărire;
- poansonul RSL care a efectuat verificarea periodică.
Buteliile care formează o baterie nu pot conţine decât un singur tip de gaz
sau amestecuri de gaze şi au scadenţa de verificare într-un interval de
maxim 6 luni. Umplerea recipientelor butelii cu gaze lichefiate se face
numai prin cântărire. cu o exactitate de ± 0,1 kg, pentru buteliile de până la
12 l inclusiv, şi de ± 0,2 kg, pentru cele de peste 12 l. Armăturile aferente
buteliilor sau a bateriilor de butelii pot fi: dispozitive de umplere şi golire;
dispozitive de descărcare a presiunii; dispozitive de securitate; dispozitive
de măsurare; elemente de îmbinare pentru conducte; elemente de rigidizare
fixate pe recipient; elemente pentru fixare şi protecţie; dispozitive de
protecţie termică.
pp = 1,5 x pmax - presiunea de încercare la 15°C în cazul gazelor
comprimate; pentru gazele lichefiate aceasta este stabilită în funcţie de
tensiunea de vapori la 70°C (presiunea absolută redusă cu 1 bar, presiunea
minimă fiind totuşi 10 bar).
163
pmax = presiunea maximă admisă pentru încărcarea recipientelor mobile

pentru gaze comprimate.
În acest sens, conform legislaţiei în vigoare, se defineşte şi o altă noţiune.
Grad masic de umplere este un termen relevant în domeniul autogazului şi
se defineşte astfel: raportul dintre cea mai mare masă permisă de autogazul
dintr-un recipient şi masa de apă la 150C care ar umple complet recipientul.
Gradul de umplere maxim admis este egal cu 0,95 înmulţit cu densitatea
o o
fazei lichide la 50 C iar faza de vapori nu trebuie să dispară sub 65 C.
Tabelul 5.7 Definire a gazelor petroliere lichefiate
Gazul lichefiat sau amestecul de gaze lichefiate Gaze lichefiate (A.2); sunt
considerate gaze lichefiate, în
sensul prezentei clasificări,
gazele a căror temperatură
critică este egală sau mai mare
de -10 0C.
Propanul; butanul Gaze lichefiate care au o
temperatură critică egală sau mai
mare de 70°C (A.2.1); Gaze pure
din punct de vedere tehnic
(A.2.1.1); 3b inflamabile .
Amestec A au la 70°C o tensiune de vapori care nu depăşeşte Amestecuri de gaze lichefiate
1,1 MPa (11 bar) şi la 50°C o masă volumică nu mai mică de A.2.1.2
0,525 kg/l; 4b inflamabile; 4b1
Amestec A0 au la 70°C o tensiune de vapori care nu depăşeşte
1,6 MPa (16 bar) şi la 50°C o masă volumică nu mai mică de Denumiri folosite în comerţ
0,495 kg/l; Amestec A, amestec A0; butan
Amestec A1 au la 70°C o tensiune de vapori care nu depăşeşte Amestec C; propan
2,1 MPa (21 bar) şi la 50°C o masa masă volumică nu mai mică
de 0,485 kg/l;
Amestec B au la 70°C o tensiune de vapori care depăşeşte 2,6
MPa (26 bar) şi la 50°C o masă volumică nu mai mică de 0,450
kg/l;
Amestec C au la 70°C o tensiune de vapori care nu depăşeşte
3,1 MPa (31 bar) şi la 50°C o masă volumică nu mai mică de
0,440 kg/l.
Tabelul 5.7 Date privind recipiente butelii pentru gaze lichefiate
Gazul lichefiat sau Nr. Grad de umplere Presiunea de Termen de

amestecul de gaze identificare maxim admis, încercare verificare
lichefiate conf. ADR kg / l hidraulică, p p , bar periodică, ani
Propan 1978 0,42 25 10
Butan 1011 0,51 10 10
Izobutan 1069 0,49 10 10
Amestec A 1965 0,50 10 10
Amestec A0 1965 0,47 15 10
Amestec A1 1965 0,46 20 10
Amestec B 1965 0,43 25 10
Amestec C 1965 0,42 30 10
164
5.5 Transportul GPL
Iniţial a apărut necesitatea transportului de GPL în cantităţi şi pe distanţe

relativ reduse, pe uscat, ceea ce se efectua în butelii şi în vagoane cisterne.
Apoi, în jurul anului 1960, a început transportul masiv, la distanţe mari, a
hidrocarburilor gazoase lichefiate, prin tancuri speciale maritime. Pentru
transportul pe distanţe mari, din motive economice, s-a impus transportul
hidrocarburilor lichefiate, deoarece volumul de transportat, în aceste
condiţii, este de sute de ori mai mic decât al gazelor. Gazele petroliere
lichefiate pot fi transportate la temperatura ambiantă, în recipiente de
presiune corespunzătoare sau în regim izoterm, la temperaturi scăzute,
corespunzătoare unor presiuni uşor mai mari decât cea atmosferică.
Transportul gazelor petroliere lichefiate se efectuează pe căi ferate cu
vagoane – cisternă, pe căi rutiere cu autocisterna sau în butelii (pe
platforme), pe cale maritimă şi prin conducte.
Odorizarea gazelor petroliere lichefiate
Deoarece hidrocarburile formează amestecuri explozive cu aerul se impune
intervenţia rapidă în cazul scăpărilor da gaze în atmosferă, înainte de a se
ajunge la limita de explozie. În acest scop, reţelele de distribuţie a gazelor
naturale şi cele de îmbuteliere a gazelor petroliere lichefiate destinate
uzului menajer sunt odorizate. Cei mai întrebuinţaţi odorizanţi sunt
mercaptanii care sunt compuşi cu sulf ai hidrocarburilor aciclice nesaturate.
Se utilizează astfel etilmercaptan pur C2H5SH, metilmercaptan sau
amestecuri ale acestora. Aparatele cu ajutorul cărora se introduce
odorizantul în gaze poartă denumirea de odorizatoare. Odorizatoarele se
montează, în general, în apropierea instalaţiilor de măsurare a gazelor. În
funcţie de principiul de funcţionare ales, odorizarea se realizează prin
vaporizare, picurare sau injecţie.
Transportul gazelor petroliere lichefiate pe căi ferate poate fi realizat cu
ajutorul vagoanelor-cisternă sau în recipiente butelii. Încărcarea mijloacelor
feroviare de transport gaze petroliere lichefiate se face numai în rampe de
încărcare special amenajate pentru acest scop, care au toate dotările
necesare încărcării în condiţii de siguranţă, precum şi dotările necesare
intervenţiei în cazul unui accident urmat de incendiu.
Deoarece depăşirea gradului de încărcare prezintă un pericol deosebit,
încărcarea vagoanelor cisternă şi a recipientelor se face pe cântar astfel
încât să se cunoască tara vagonului cisternă sau a recipientului inainte de
începerea incărcării, cantitatea incărcată şi, de aici, gradul de umplere. În
timpul încărcării vagoanelor cisternă acestea se leagă la pământ pentru
165
scurgerea electricităţii statice. Pentru transportul gazelor lichefiate pe calea

ferată, în afară de cisterne, se mai folosesc următoarele tipuri de recipiente:
- butelii cu capacităţi de până la 150 l;
- recipiente, altele decât butelii, având capacitatea 100…1000 l sau cu
capacitatea mai mare de 1000 l;
- ansambluri de butelii legate între ele printr-un cadru rigid bine fixat cu o
armătură metalică (fiecare până la 150 l).
Pentru uzul casnic, gazele petroliere lichefiate de tip butan se transportă în
butelii de 12,5 kg, la presiunea p=15 bar. Pe platforma vagoanelor de cale
ferată, buteliile de gaze petroliere lichefiate se aşează în poziţie verticală. În
figura 5.8 este prezentată o rampă de încărcare – descărcare a gazelor
petroliere lichefiate în vagoane – cisternă. Cisternele în care se transportă
gaze petroliere lichefiate sunt marcate cu GPL/aragaz şi au o dungă lată.
Garniturile de vagoane cisternă sunt remorcate de pe liniile de triere şi
staţionate pe liniile rampelor cu viteză limitată (5 km/h) şi regim de frânare
progresivă. După poziţionarea vagoanelor ele sunt asigurate impotriva
deplasării accidentale cu saboţi şi prin manevrarea frânei de mână. Se leagă
la pământ cisternele şi dispozitivele de umplere sau golire; se înlătură
sursele de scântei şi de foc deschis şi se respectă gradul de umplere
prescris. În timpul încărcării, recipienţii vor fi legaţi la pământ şi în cazul în
care se folosesc pentru prima dată, vor fi inertizaţi. Încărcarea şi
descărcarea gazelor petroliere lichefiate se face pe rampe special amenajate
care să respecte prevederile prescripţiilor legale de prevenire a incendiilor
şi a accidentelor. Se leagă la pământ cisternele şi dispozitivele de umplere
sau golire; se înlătură sursele de scântei şi de foc deschis şi se respectă
gradul de umplere prescris. În figura 5.9 este prezentat un vagon – cisternă
pentru gaze petroliere lichefiate.
Umplerea vagoanelor cisternă GPL cuprinde următoarele operaţii:
- se deschide capacul de protecţie a domului şi se deşurubează capacele de
pe robinetele de umplere, indicatoare de nivel şi de egalizare a presiunii;
- se montează furtunurile de umplere şi de egalizare a presiunii între
cisternă şi rezervor (tanc);
- se deschid robinetele de umplere şi primul robinet indicator de nivel;
- se umple cisterna până la nivelul prescris, urmărind indicaţiile de nivel
prin apariţia fazei lichide la robinetele respective;
- se închid toate robinetele;
- se deschide robinetul de control (cu puţin deasupra gradului maxim de
umplere); dacă prin acesta ies vapori incărcarea este corectă; dacă iese
lichid se evacuează o parte din încărcătura înapoi în tanc;
166
Fig. 5.8 Rampă de încărcare – descărcare GPL.
Fig. 5.9 Vagon cisternă pentru GPL.
167
- se închide robinetul de control, se demontează furtunurile şi se montează

capacele filetate ale robinetelor şi conductelor;
- se deschide robinetul manometrului şi se citeşte presiunea produsului;
- se închide robinetul manometrului;
- se închide capacul de protecţie al domului şi se sigilează domul şi
conductele de golire.
Operaţiile de golire a unui vagon cisternă pentru GPL se efectuează astfel:
- se verifică integritatea sigiliilor (aflate pe capacul domului) apoi se
deschide capacul domului şi se scot capacele de protecţie ale robinetelor;
- se montează furtunurile flexibile de golire şi de egalizare a presiunii;
- se deschid robinetele de egalizare a presiunii şi de golire (eventual şi cel
indicator de nivel minim pentru prelevarea de probe);
- se goleşte cisterna măsurând cantitatea transvazată;
- se închid toate robinetele; se demontează furtunurile şi se montează
capacele de protecţie;
- se închide capacul domului şi se aplică sigiliile;
- se scoate vagonul se pe rampa de descărcare; eventual se trece pe linia de
garare a staţiei pentru a fi expediat.
Curăţarea vagoanelor cisternă trebuie efectuată în următoarele situaţii:
- înaintea verificării periodice (revizie);
- înaintea calibrării (periodice sau după reparaţii) a cisternei;
- înainte de repararea vagonului;
- în cazul trecerii cisternei de la o grupă de produse superioare;
- în cazul contaminării accidentale a produsului transportat.
Curăţarea cisternelor se efectuează în rafinării, depozite sau rampe de
încărcare - descărcare şi constă din aerisire, îndepărtarea impurităţilor
mecanice şi depunerilor de hidrocarburi grele şi apoi curăţarea la rece sau
la cald. Curăţarea la rece se face prin ştergerea suprafeţei interioare a
cisternei cu cârpe înmuiate în petrol lampant şi apoi cu cârpe uscate, până
la îndepărtarea completă a urmelor de produs.
Curăţarea la cald are următoarele etape:
- spălarea cisternei cu jet de apă fierbinte (60ºC - 70ºC );
- introducerea de abur care este lăsat să condenseze complet;
- ştergerea cu cârpe uscate a suprafeţei interioare;
- a doua încălzire cu abur cu durata de 1-4 ore asfel încât pereţii cisternei să
atingă temperatura de 70-80ºC;
- spălare cu jet de apă rece;
- scurgerea cisternei;
- uscarea finală prin suflare de aer cald.
168
Transportul gazelor petroliere lichefiate cu mijloace de transport
rutier se poate face atât în recipiente sub presiune, cât şi în recipiente
izolate special, cu mantale duble, în regim izoterm. Pentru transportul GPL
ambalat în butelii se folosesc autocamioane amenajate cu stelaje, iar pentru
GPL în vrac se folosesc autocisterne de construcţie specială, similare
cisternelor feroviare pentru GPL. În timpul încărcării, recipienţii vor fi
legaţi la pământ şi în cazul în care se folosesc pentru prima dată, vor fi
inertizaţi. Încărcarea şi descărcarea gazelor petroliere lichefiate se face pe
rampe special amenajate care să respecte prevederile prescripţiilor legale de
prevenire a incendiilor şi a accidentelor. Mijloacele de transport trebuie să
fie amenajate cu sisteme de prindere a buteliilor, asigurate impotriva
rostogolirii, alunecării, răsturnării sau căderii şi să indeplinească condiţiile
de funcţionare în siguranţă. Conducătorii auto trebuie să fie instruiţi pentru
a cunoaşte prescripţiile tehnice pentru hidrocarburile gazoase lichefiate,
circulaţia în condiţii de siguranţă şi măsurile pe care trebuie să le ia în cazul
în care se produc pierderi accidentale de gaze petroliere lichefiate.
Transportul cu autocisterna
Autocisterna se compune din următoarele părţi principale:
- autoşasiul este al unui autocamion obişnuit, dar cu următoarele
modificări: se echipează cu suporţi pentru cisternă, cu pompă
autoabsorbantă antrenată de motorul vehicolului prin priza de putere
montată la ieşirea cutiei de viteze; se modifică poziţia ţevii de eşapament
fie sub cabină în partea din stânga faţă, fie în spatele cabinei în stânga sus;
- cisterna este confecţionată din tablă de oţel obişnuit sau inoxidabil, aliaje
uşoare sau răşină epoxidică armată cu fibre de sticlă. Pereţii cisternei sunt
asamblaţi prin sudură electrică din foi de tablă cu grosimea de 4 - 8 mm.
Majoritatea cisternelor sunt compartimentate pentru a se putea transporta
simultan mai multe produse. În compartimente sunt montate table pentru
spargerea valurilor. Accesul la compartimentele cisternei se face pe o scară
verticală fixată pe capacul din spate al cisternei şi continuată cu o pasarelă
de acces la gurile de vizitare şi de umplere, indicatoarele de nivel şi
supapele de egalizare a presiunii. La baza fiecărui compartiment se află o
conductă de golire al cărei capăt final prevăzut cu robinet se află, împreună
cu cele ale celorlalte compartimente, într-o cutie dispusă în spatele (în
lateral) cisternei. Pe peretele exterior al cisternei este fixată tabela de
calibrare pe care sunt înscrise capacităţile fiecărui compartiment pentru
fiecare centimetru citit pe rigla de măsurare şi exprimate în litri. Susţinerea
cisternei se face cu două lonjeroane solidarizate între ele cu bare
transversale, iar legătura dintre cisternă şi şasiu este demontabilă şi constă
din suporţi prevăzuţi cu tampoane de cauciuc şi asamblaţi prin şuruburi;
- sistemul de antrenare a pompei constă din priza de putere şi o transmisie
169
cardanică;
- instalaţia de deservire se compune din:pompă conducte de golire,robinete
şi furtunuri. Pe conductele de absorbţie (tragere) sunt montate filete;
- echipamentul PSI cuprinde stingătoare portabile cu CO2, ladă cu nisip,
lopată şi târnăcop. Pentru scurgerea la pământ a electricităţii statice
autocisterna are un tambur cu cablu electric de legătură şi ţăruşi metalici
(folosite în timpul operaţiei de transvazare) precum şi un dispozitiv de
contact permanent cu solul în timpul deplasării;
- furtunurile sunt dispuse în tuburi metalice fixate de-a lungul cisternei şi
sunt prevăzute la ambele capete cu piuliţe olandeze prin care se racordează
la conductele pompei şi rezervorul în care se preia/introduce lichidul;
- lada de scule cuprinde sculele necesare întreţinerii şi micilor reparaţii,
accesorii şi piese de schimb de mare uzură.
Cu echipamentul de pe autocisternă se pot efectua următoarele operaţii:
- umplerea cisternei proprii din rezervoarele depozitului fie cu pompa
autocisternei, fie cu pompele rampei de incărcare prin gurile de umplere
ale compartimentelor;
- golirea cisternei cu pompa proprie sau gravitaţional;
- transvazarea produselor între două recipiente oarecare cu pompa
autocisternei.
În figura 5.10 este prezentată o autocisternă destinată transportului gazelor
petroliere lichefiate.
Încărcarea autocisternei cu pompa proprie constă în următoarele operaţii:
- deschiderea capacului gurii de vizitare a compartimentului;
- racordarea unui furtun la conducta de absorbţie a pompei şi la sursa
furnizorului;
- cuplarea unui furtun la conducta de refulare a pompei şi la racordul
conductei de golire a compartimentului ce urmează a fi umplut;
- deschiderea robinetului de pe conducta de golire a compartimentului;
- cuplarea pompei şi menţinerea turaţiei motorului autocisternei la valoarea
prescrisă pentru pompare;
- decuplarea pompei, închiderea robinetului de pe conducta de goilre şi a
capacului gurii de vizitare;
- demontarea furtunurilor de legătură.
Golirea autocisternei cu pompa proprie constă din următoarele operaţii:
- se deschide capacul gurii de vizitare;
- se cuplează un furtun la ştuţul (racordul) conductei de golire la conducta
de absorbţie a pompei şi un alt furtun de la refularea pompei la instalaţia
beneficiarului;
170
- se deschide robinetul de pe conducta de golire a compartimentului, se
cuplează pompa şi se menţine turaţia motorului la valoarea
corespunzătoare;
- după terminarea operaţiei se opreşte pompa, se închid robinetele şi
capacul gurii de vizitare şi se demontează furtunurile.
Golirea gravitaţională a autocisternei se face la fel ca mai sus dar produsul
nu mai trece prin pompă ci se scurge liber printr-un furtun racordat la
conducta de golire a compartimentului şi la instalaţie beneficiarului.
Verificarea autocisternelor se face zilnic, înaintea plecării în cursă şi are în
vedere: starea de curăţenie a compartimentelor goale; existenţa
dispozitivului de legare la pământ; deblocarea frânei de parcare, a
boghiului semiremorcii; ridicarea la limita superioară a trenului de sprijin şi
cuplarea corectă a pivotului pe şaua autotractorului; închiderea robinetelor
şi a capacelor gurilor de vizitare; starea tehnică a furtunurilor; existenţa şi
buna funcţionare a echipamentului PSI.
/descărcarea autocisternelor sunt construite în rafinării şi în depozite de
produse petroliere, în scopul efectuării rapide şi sigure a operaţiilor de
manipulare. Rampele din rafinării pot fi specializate pe categorii de
produse (albe, negre şi uleiuri).
Transportul cu autotrenul cisternă
Autotrenul cisternă este un autovehicul specializat de mare capacitate
apărut ca urmare a nevoii de a creşte capacităţile de transport rutier al
lichidelor; se compune din:
- autotractor independent pe două sau trei axe de rulare dotat cu pompă,
sistemul de antrenare a pompei şi un suport pentru semiremorcă numit şa.
- semiremorca cu cisternă; cisterna propriu-zisă este confecţionată în mod
asemănător celei de pe autocisterne dar este mult mai lungă divizată în
5…10 compartimente şi are aceleaşi accesorii ca la autocisterne. Cisterna
este confecţionată din tablă de oţel obişnuit sau inoxidabil, aliaje uşoare sau
răşină epoxidică armată cu fibre de sticlă. Pereţii cisternei sunt asamblaţi
prin sudură electrică din foi de tablă cu grosimea de 4 - 8 mm. Majoritatea
cisternelor sunt compartimentate pentru a se putea transporta simultan mai
multe produse. În compartimente sunt montate table pentru spargerea
valurilor. Accesul la compartimentele cisternei se face pe o scară verticală
fixată pe capacul din spate al cisternei şi continuată cu o pasarelă de acces
la gurile de vizitare şi de umplere, indicatoarele de nivel şi supapele de
egalizare a presiunii. La baza fiecărui compartiment se află o conductă de
golire al cărei capăt final prevăzut cu robinet se află, împreună cu cele ale
celorlalte compartimente, într-o cutie dispusă în spatele (în lateral)
cisternei. Pe peretele exterior al cisternei este fixată tabela de calibrare pe
care sunt înscrise capacităţile fiecărui compartiment pentru fiecare
171
Fig. 5.10 Autocisternă pentru transport GPL.
centimetru citit pe rigla de măsurare şi exprimate în litri. În figura 5.11

este prezentată o autocisternă de capacitate mare.
Susţinerea cisternei se face cu două lonjeroane solidarizate între ele cu bare
transversale, iar legătura dintre cisternă şi şasiu este demontabilă şi constă
din suporţi prevăzuţi cu tampoane de cauciuc şi asamblaţi prin şuruburi.
Un autotren cisternă de capacitate mare are sarcina utilă de 25 – 30 tone,
capacitatea de 35.000 - 40.000 litri, masa totală rulantă între 38 şi 48 tone.
Vagoanele – cisterne utilizate pentru transportul GPL cuprind o
suprastructură, constituită din rezervorul recipient sub presiune, de 90 m3 şi
şasiul, dotat cu echipamentul de rulare, suspensie, tracţiune, frână şi
inscripţionare.
Transportul cu mijloace navale
Există o mare varietate de vase maritime destinate transportului
hidrocarburilor gazoase lichefiate, determinată de:
172
Fig. 5.11 Autotrenul cisternă pentru transport GPL.
- varianta constructivă adoptată de specialiştii în domeniu;

- deosebirile mari între caracteristicile termofizice ale gazelor lichefiate
transportate, dar şi în comparaţie cu alţi combustibili, de exemplu, cu
petrolul sau cărbunele, (densitatea, conductivitatea termică, temperatura
critică, temperatura de vaporizare la diferite presiuni ş.a.)
Pentru transportul gazelor petroliere lichefiate cu mijloce navale sunt
utilizate atât recipiente sub presiune (gazul lichefiat se transportă la
temperatură ambiantă), cât şi recipiente izoterme, de presiune uşor peste
cea atmosferică şi temperatură de saturaţie corespunzătoare.
În funcţie de presiunea sub care se află fluidul în timpul transportului s-au
stabilit următoarele categorii de nave:
I - Transportul fluidului cu suprapresiune în raport cu presiunea
atmosferică şi fără răcire; gazul se află în stare lichidă la temperatura
ambiantă şi fără răcire;
II - Transportul fluidului cu uşoară suprapresiune, cu circuit de răcire
pentru menţinerea temperaturii constante, la o valoare între temperatura
atmosferică şi cea de vaporizare, corespunzătoare presiunii atmosferice;
III - Transportul fluidului la presiune atmosferică, cu sau fără răcire; gazul
lichefiat se află la presiune atmosferică şi temperatura de saturaţie
coresunzătoare acestei presiuni. Menţinerea acestei temperaturi se
efectuează fie prin vaporizarea unei mici cantităţi de gaz lichefiat
173
(expansiune izotermă), fie prin utilizarea unei instalaţii frigorifice existentă

pe navă.
Sistemele de recipiente de pe navele de transport izoterm a hidrocarburilor
gazoase lichefiate, cel mai adesea, nu sunt prevăzute cu instalaţii de
comprimare şi relichefiere a vaporilor generaţi de căldura absorbită de
hidrocarbura lichefiată din mediul ambiant, aceşti vapori fiind utilizaţi
drept combustibil pentru nava de transport. Prin vaporizarea unei părţi din
hidrocarbura lichefiată se menţine temperatura scăzută a gazelor lichefiate
din recipient. Izolaţia recipientelor vaselor maritime de transport izoterm a
hidrocarburilor gazoase lichefiate se proiectează pentru o rată de vaporizare
de 0,18 – 0,30 % din încărcătura pe zi. Recipientele instalate pe vasele de
transport maritim a hidrocarburilor gazoase lichefiate pot fi de formă
sferică, cilindrică, prismatică sau de formă lobată (cilindrii orizontali
intersectaţi pe generatoare). Transportul fluidului cu suprapresiune se
realizează în recipienţi sub presiune, de formă sferică sau cilindrică, cu
pereţii de secţiune mare, până la volume de cca 1 000 m3, pentru butan,
propan, propilenă şi amoniac. Transportul fluidului la volume mai mari de
1 000 m3 se efectuează cu fluidul aflat la o uşoară suprapresiune, în
condiţiile menţionate anterior, la cazul III.
Din cauza varietăţii proprietăţilor termofizice, navele maritime sunt
calificate să transporte anumite fluide, ca de exemplu:
- tancuri pentru transportul propanului, butanului, amoniacului ş.a., cu
temperatura de transport până la – 470C;
- tancuri pentru transportul etanului şi etilenei, cu temperatura de transport
până la – 1040C;
- tancuri pentru transportul exclusiv al metanului, cu temperatura de
transport de – 1620C;
Cele mai obişnuite capacităţi de transport pentru vasele maritime sunt de
circa 80.000 m3 pentru GPL şi circa 125.000 m3 pentru GNL.
Transportul prin conducte a gazelor petroliere lichefiate
Este soluţia cea mai economică, când traseul sursă - utilizator este
realizabil. În ţara noastră se transportă GPL prin conducte. Pomparea se
realizează prin energie proprie, menţinându-se o presiune constantă pe
tancul din care se pompează (aproximativ 26 bar).
5.6 Fişa tehnică de securitate pentru un gaz petrolier lichefiat

auto
În tabelul 5.9 sunt prezentate date specifice unui gaz petrolier lichefiat,
utilizat drept combustibil la un autovehicul.
174
Tabelul 5.9 Fişa tehnică de securitate - gaz petrolier lichefiat auto
SIGLA DENUMIRE SOCIETATE Ediţia: xxxx

SOCIETATE Revizia: xxxx
Data emiterii 2011
Pagina: xxxx
FIŞĂ TEHNICĂ DE SECURITATE

GAZ PETROLIER LICHEFIAT AUTO
9. PROPRIETĂŢI FIZICE ŞI CHIMICE
9.1. Informaţii generale
9.1.1. Aspect : gaz incolor, transparent
9.1.2. Miros : particular şi neplăcut la 20%
9.2. Informaţii importante pentru sănătate, securitate şi mediu
pH nu se determină
Presiune de vapori relativă la 40°C : 1550kpa
Solubilitatea
- în apă foarte puţin solubil
Vâscozitatea: nu este cazul
Densitatea la 15°C: 0.53-0.57g/cm3
9.3. Alte informaţii
9.3.1. Temperatura de autoaprindere 105°C
9.3.2 Caracteristici de explozivitate: - Limita inferioară de explozie: 2% vol. în aer
- Limita superioară de explozie: 10% vol. în
aer gaz sau vapori mai grei decât aerul; se
poate acumula în locurile joase, în special în
canale, subsoluri, gropi.
10. STABILITATE ŞI REACTIVITATE
Produsul este stabil la temperatura camerei, în condiţii normale de depositare şi manipolare.
Reacţionează cu materialele oxidante (peroxizi,
azotaţi)
Nu suferă polimerizări accidentale
10.1 Condiţii de evitat Se va evita: depozitarea în locuri fără o bună
ventilaţie; depozitarea în apropierea surselor de
căldură şi de aprindere; contactul cu materialele
oxidante; formarea electricităţii statice
10.2 Materiale de evitat materiale oxidante (peroxidul, acidul azotic,
percloratul)
10.3 Produse de descompunere periculoase Monoxid de carbon şi fum toxic
11. INFORMAŢII TOXICOLOGICE
11.1 Căi de pătrundere în organism Poate pătrunde în organism prin inhalare
11.2. Efecte locale expunerea îndelungată la gaz petrolier lichefiat
chiar în concentraţii mici, generează dureri de cap,
greaţă, pierderea coordonării
Contactul pielii cu produsul duce la degerături
severe.
Contactul stropilor de lichid cu ochii poate duce la
afectări grave ale acestora.
11.3. Sensibilitate La concentraţii de la 160-270 ppm duce la iritări ale
pielii şi gâtului în câteva ore.
11.4.Toxicitate acută În caz de inhalare: poate produce iritări intense ale
nasului, gâtului şi plămânilor, dureri de cap,
confuzii mentale, perturbarea mersului,
tulburări de exprimare, pierderi de cunoştinţă,
convulsii.
175
În caz de ingerare – putin probabilă, degerături ale

cavităţii bucale şi tractului digestiv
11.5. Toxicitate cronică: inhalarea cronică poate duce la pierderea poftei de
mâncare, greaţă, pierderi în greutate, insomnii şi
sensibilitate neobişnuită (hipersensibilitate)
afectarea sistemului nervos central
11.6. Efecte specifice: Asfixiant
12 INFORMAŢII ECOLOGICE PRIVIND MEDIUL
12.1. Ecotoxicitate GPL – auto este asfixiant pentru organismele vii
12.2. Mobilitatea datorită volatilităţii se dispersează rapid în fază
gazoasă
12.3. Persistenţă/degradabilitate degradabil
5.7 Instalaţii pentru gaz petrolier lichefiat auto
Sistemele de depozitare a autogazului la autovehicule sunt:

Sisteme independente
- cu depozitare în recipiente sub presiune orizontale sau verticale de
suprafaţă (supraterane), în sistem monobloc (tip skid), cu capacitatea totală
maximă de depozitare de 13 m3 apă;
- cu depozitare în recipiente sub presiune, orizontale sau verticale de
suprafaţă (supraterane), separate de punctul de distribuţie, cu capacitatea
totală maximă de depozitare de 20m3 apă;
- cu depozitare în recipiente sub presiune, orizontale semiîngropate,
acoperite sau îngropate (subterane), separate de punctul de distribuţie
(distribuitor), cu capacitatea totală maximă de depozitare de 50m3 apă.
Sisteme mixte (comune) cu alte sisteme pentru distribuţia carburanţilor:
- cu depozitare în recipiente sub presiune orizontale sau verticale de
suprafaţă (supraterane), în sistem monobloc (tip skid), cu capacitatea totală
maximă de depozitare de 13m3 apă;
- cu depozitare în recipiente sub presiune, orizontale sau verticale de
suprafaţă (supraterane), separate de punctul de distribuţie, cu capacitatea
totală maximă de depozitare de 20m3 apă;
- cu depozitare în recipiente sub presiune, orizontale semiîngropate,
acoperite sau îngropate (subterane), separate de punctul de distribuţie, cu
capacitatea totală maximă de depozitare de 30m3 apă;
Câteva caracteristici ale recipientele sub presiune pentru depozitarea
autogazului sunt:
- orizontale sau verticale, se instalează la suprafaţă (suprateran) pe fundaţii
individuale sau pe o structură metalică monobloc amplasată pe o fundaţie
(la sistemele tip skid).
176
- orizontale pe amplasament semiîngropat, acoperit sau îngropat(subteran)
se instalează pe fundaţii individuale, în cuve sau pe strat din nisip curat şi
tasat.
- instalate la suprafaţă(suprateran), care intră în compunerea sistemelor
monobloc (tip skid), de distribuţie a autogazului, vor avea capacitatea totală
de depozitare ≤ 13m3 apă.
- instalate la suprafaţă (suprateran) care intră în compunerea sistemelor de
distribuţie cu recipiente separate de distribuitorul de autogaz vor avea
capacitatea totală de depozitare ≤ 20m3 apă.
- instalate semiîngropat, acoperit şi/sau îngropat (subteran) separate de
distribuitorul de autogaz care intră în compunerea sistemelor de distribuţie
independente vor avea capacitatea totală de depozitare ≤ 50m3 apă.
- instalate semiîngropat, acoperit si/sau îngropat (subteran) separate de
distribuitorul de autogaz care intra in compunerea sistemelor de distribuţie
mixte vor avea capacitatea totala de depozitare ≤ 30m3 apa.
- semiîngropate, acoperite şi/sau îngropate (subterane) care intră în
compunerea tuturor sistemelor de distribuţie a autogazului se vor instala
separat de distribuitor, în amplasamente împrejmuite şi marcate cu
etichetele de pericol , însoţite de frazele de risc şi securitate.
- instalate la suprafaţă (suprateran) care intră în compunerea sistemelor de
distribuţie a autogazului cu recipiente separate se vor instala separat de
distribuitor, în amplasamente împrejmuite şi marcate cu etichete de pericol
însoţite de frazele de risc şi securitate specifice autogazului.
- acoperite, îngropate (subterane şi semiîngropate) vor fi împrejmuite cu
gard din plasă metalică, cu înălţimea de 1,80m, cu poarta/ porţi asigurată/e
împotriva accesului persoanelor neautorizate, cu etichete vizibile,
inscripţionate cu etichete de pericol, însoţite de frazele de risc şi securitate
aferente autogazului.
5.8 Numere unice de clasificare
Gazele petroliere lichefiate au caracteristici specifice, care permit

clasificarea şi identificarea acestora la nivelul UE şi nu numai.
Pentru identificare imediată, la nivelul producătorilor şi al pieţei, GPL este
caracterizat de numere unice de clasificare după cum urmează:
- numărul ONU/UN cuprins în recomandările privind transportul mărfurilor
periculoase serveşte ca bază pentru reglementările în transportul naval,
feroviar şi rutier naţional, regional şi internaţional; numărul ONU/UN a
fost stabilit de Comitetul de experţi (COE) în transportul mărfurilor
periculoase al Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) sub egida ONU şi
177
este utilizat în întreaga lume în comerţul şi transportul internaţional pentru

identificarea produselor chimice sau a claselor de mărfuri periculoase fiind
cuprins în regulamentele privind transportul mărfurilor periculoase.
Eticheta atrage atenţia persoanelor care manipulează sau utilizează
substanţe şi preparate periculoase asupra pericolelor inerente ale anumitor
astfel de materiale.
- numărul CAS (Chemical Abstract Service Registry Number) care
defineşte produsul chimic, dar nu concentraţia sau amestecurile specifice;
Numărul CAS defineşte produsul chimic, dar nu concentraţia sau
amestecurile specifice. Din punctul de vedere al securităţii şi al modului de
inventariere a substanţelor chimice reprezintă cel mai bun criteriu în
privinţa eliminării ambiguităţilor;
- numărul EINECS – European Inventory of Existing Commercial
Chemical Substances (Inventarul European al Substanţelor Chimice
Existente Comercializate) introdus prin Decizia 81/437/EEC a Comisiei
Comunităţii Europene şi este compus din două grupe de trei cifre şi un grup
de două cifre (digiţi).
- numărul ICSC este caracteristic identificării internaţionale a substanţelor
periculoase al International Chemical Safety Cards (Fişa internaţională de
securitate chimică).
În afară de acestea mai există şi numărul EC, care a fost introdus în baza
Directivei 87/548/EEC. OUG 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi
ambalarea substanţelor periculoase prevede numerele de identificare EC
caracteristice GPL – propan si butan, precum şi amestecurilor acestora aşa
cum sunt definite în Regulamentele de transport a mărfurilor periculoase
ADR/RID.
5.9 Instalaţii GPL de tip SKID pentru autovehicule
În figura 5.12 este prezentată schema unei staţii de distribuţie GPL la

autovehicule, cu rezervoare supraterane. numită prescurtat SKID, iar în
figura 5. 13 recipientul de stocare aferent. Instalaţia monobloc de
distribuţie GPL la autovehicule – tip Skid se amplasează pe o fundaţie de
beton. La amplasarea Skid-ului se respectă distanţele de siguranţă faţă de
obiectivele din incinta staţiei şi faţă de obiectivele din vecinătate, existente
după limita de proprietate, conform legislaţiei în vigoare, privind de
proiectarea, execuţia şi exploatarea sistemelor de alimentare cu gaze
petroliere lichefiate pentru autovehicule. Accesul, staţionarea, circulaţia în
zona pompei de alimentare cu GPL şi ieşirea autovehiculelor din staţie, se
organizează astfel încât să asigure:
178
Fig. 5.12 Instalaţie de tip SKID pentru GPL-auto.
Fig. 5.13 Recipientul de stocare GPL

de la o instalaţie de tip SKID pentru GPL-auto.
179
- siguranţa autovehiculelor, utilizatorilor şi autocisternelor cu GPL;

- neafectarea fluxurilor prevăzute la pompele de benzină şi motorină;
- intrarea în zona de distribuţie GPL, fără manevre suplimentare;
- reducerea la maximum a riscului de coliziune între autovehicule intrate la
pompele de benzină, respectiv la pompa de GPL;
- intrarea în zona de distribuţie GPL, fără manevre suplimentare.
În zona Skid-ului se amplasează marcaje şi inscripţionări pentru
identificarea şi avertizarea conducătorilor auto privind pericolul de
incendiu şi explozie, sensurile de acces, de circulaţie şi de ieşire a
autovehiculelor. Autocisterna de GPL va staţiona pe timpul alimentării
paralel cu Skid-ul, la distanţa de minim 5,00 m. În perioada cât se
realizează descărcarea, nu este permis accesul autovehiculelor în zonă.
Distanţele faţă de obiectele existente în zonă se încadrează în cele minime
de siguranţă prevăzute în tabelul 5.10.
Planul de zonare Ex cuprinde atât zonarea Ex pentru Skid, cât şi cea pentru
instalaţia de distribuţie a combustibililor lichizi (benzine/motorine) pentru
autovehicule. La amplasarea Skid-ului se are în vedere şi respectarea
cerinţelor din normativelor pentru proiectarea, executarea, exploatarea,
dezafectarea şi postutilizarea staţiilor de distribuţie a carburanţilor la
autovehicule (benzinării). Punerea în funcţiune a instalaţiei monobloc tip
Skid se face numai după obţinerea autorizaţiei de funcţionare, eliberate de
ISCIR, pe baza proiectului. Utilajele din componenţa Skid-ului sunt
montate pe un cadru metalic, care se fixează pe o fundaţie de beton armat.
Instalaţia SKID se livrează cu toate utilajele, armăturile, aparatele,
echipamentele şi conductele montate, instalaţia monobloc fiind garantată de
producător.
Componente ale instalaţiei de distribuţie de gaze petroliere lichefiate
pentru autovehicule
A) Recipientul de stocare
Recipientul de stocare GPL (fig. 5.13) trebuie să fie avizat ISCIR şi să
corespundă prescripţiilor tehnice specifice.
Acesta este prevăzut cu următoarele racorduri:
- racord cu supapă pentru încărcarea GPL din autocisterne;
- racord pentru conducta de aspiraţie a pompei centrifuge;
- racord pentru supapa de siguranţă;
- racord pentru indicatorul de nivel;
- racord pentru returul fazei lichide şi fazei gazoase în recipient;
- racord pentru manometru.
Recipientul se protejează împotriva supratensiunilor interne cu o supapă de
siguranţă cu arc, reglată să se deschidă în atmosferă la depăşirea
parametrilor stabiliţi prin prescripţiile tehnice specifice.
180
Tabelul 5.10 Distanţele minime de siguranţă, faţă de obiectele existente în zona de amplasare a unui
Skid cu GPL pentru autovehicule.
Nr. CATEGORIILE DE CONSTRUCŢII, INSTALAŢII ŞI Distanţa

crt. ALTE AMENAJĂRI faţă de
instalaţia
tip Skid
A. Civile
(Publice)
1 Clădiri de locuit : 40 m
- birouri amplasate în cartiere de locuinţe;
- locuinţe unifamiliale (individuale) amplasate în
construcţii izolate.
2 Construcţii de învăţământ (grădiniţe, şcoli primare şi 40 m
gimnaziale, licee, şcoli profesionale şi postliceale,
instituţii de învăţământ superior).
3 Construcţii de sănătate (spitale, policlinici, creşe speciale,case de copii, 50 m
cămine de bătrâni, staţii de salvare şi alte unităţi sanitare).
4 Construcţii de cultură: 40 m
- expoziţii, biblioteci, muzee, cluburi, săli de reuniune, cazinouri, case de
cultură, cinematografe, centre şi complexe culturale, teatre;
- săli polivalente şi circuri.
5 Construcţii de cult: 40 m
- lăcaşe de cult;
- mănăstiri, schituri şi cimitire.
6 Construcţii comerciale: 40 m
- magazine generale, construcţii pentru comerţ alimentar şi nealimentar;
- supermagazine, pieţe agroalimentare, depozite en-gros.
7 Construcţii şi amenajări sportive: 50 m
- complexe sportive, stadioane, patinoare, poligoane de tir, săli de competiţii
sportive;
- săli de antrenamente, popicării.
8 Construcţii de agrement: 50 m
- locuri de joacă pentru copii, parcuri, scuaruri;
B.
Industriale
de
producţie
şi
depozitare
9 Cu procese tehnologice din categoria A, B pericol de 25 m
incendiu.
10 Cu procese tehnologice din categoria C, D, E pericol de incendiu. 15 m
11 Mici ateliere de producţie, depozite de mărfuri (cu 15 m
suprafaţa construită sub 100 m2).
12 Depozite lichide inflamabile supraterane. 25 m
13 Depozite lichide inflamabile subterane, altele decât din benzinării. 15 m
181
Supapa de siguranţă trebuie verificată şi sigilată o dată pe an, pe standuri

autorizate ISCIR. Supapa de siguranţă este prevăzută cu un element de
închidere - sub-supapa (menţinută în poziţia deschis pe timpul funcţionării)
care asigură închiderea circuitului în cazul demontării supapei pentru
verificare sau înlocuire. Recipientul este echipat de furnizor cu următoarele
aparate de indicare şi măsură:
- manometru care indică permanent presiunea vaporilor de GPL în
interiorul rezervorului;
- indicator de nivel, cu indicare permanentă.
Volumul de stocare GPL maxim admis în recipient este de 4000 l (80 %
din capacitatea recipientului). Pe recipient este aplicată, în loc vizibil, o
placă de timbru cuprinzând datele, parametrii de lucru şi de încercare ai
vasului, conform parametrilor stabiliţi prin prescripţiile tehnice specifice.
Recipientul este protejat împotriva radiaţiilor solare cu vopsea albă având
proprietăţi reflectorizante. În zona mediană, pe întreg perimetrul
recipientului se trasează o dungă de culoare portocalie cu lăţimea de 200
mm, pe care, cu culoare albă, se inscripţionează pe ambele părţi <<GAZ
PETROLIER LICHEFIAT>>. Racordul pentru umplere se prevede cu un
dispozitiv (supapa deîncărcare) care permite alimentarea recipientului
numai sub presiunea realizată prin pornirea pompei din echiparea
autocisternei de GPL. Conducta de retur (by-pass) a fazei lichide este
prevăzută cu o supapă limitatoare de debit şi un robinet manual, cu rol de a
prelua surplusul de fază lichidă dinspre pompa centrifugă în recipient.
B) Electropompa centrifugă
Pentru vehicularea fazei lichide, dinspre recipient spre pompa de distribuţie
GPL la autovehicule, se prevede o pompă centrifugă acţionată de un motor
electric în construcţie adecvată mediului cu degajări de vapori GPL
(protecţia echipamentului electric). Pompa centrifugă are prevăzute ventile
manuale de izolare. Acţionarea şi comanda pompei centrifuge se realizează
prin butoane de pornire - oprire amplasate într-un tablou electric, protejat
într-o carcasă metalică de construcţie Ex.
C) Distribuitorul GPL la autovehicule este prevăzut cu:
- robinete electromagnetice pe faza lichidă, respectiv a fazei gazoase;
- filtru pe traseul de intrare a fazei lichide;
- contor volumetric;
- separator de faze;
- afişaj electronic a cantităţii de GPL livrate şi a preţului;
- aparatură de măsură şi control;
- furtun flexibil prevăzut cu pistol de alimentare şi cuplaj de închidere
automată a circuitului în cazul smulgerii accidentale a furtunului. Pistolul
pompei de alimentare cu GPL a recipientelor din echiparea autovehiculelor
182
trebuie astfel conceput încât să asigure livrarea GPL numai atunci când s-a
realizat cuplarea etanşă a pistolului cu valva de alimentare de pe recipientul
autovehiculului. Închiderea automată a circuitului la atingerea nivelului
maxim de umplere se realizează de către valva din rezervorul automobilului
alimentat cu GPL.
D) Instalaţii utilitare
Alimentarea cu energie a pompei centrifuge se realizează din tabloul
general de distribuţie, amplasat în cabina staţiei. Compresorul, care asigură
aerul necesar deschiderii robinetului de pe aspiraţia pompei, este amplasat
în camera tehnică şi se alimentează cu energie din traseul de prize de 220V,
prin intermediul unei prize cu contact de protecţie. Butonul de emergenţă
(prin a cărui acţionare se închide automat robinetul de pe aspiraţia pompei
şi se întrerupe alimentarea cu energie electrică a pompei centrifuge) se
montează pe peretele magazinului pe latura dinspre Skid. Traseul de aer
comprimat, de la compresor la ventilul de închidere rapidă, se realizează
printr-un tub capilar flexibil din polipropilenă care este furnizat de
producător. Traseu tubului capilar de la compresor pe porţiunea îngropată
se protejează în tub de PVC şi se pozează pe un pat de nisip împreună cu
cablurile electrice.
E) Coloneta apă-aer, prezentată în figura 5.15, pentru staţia de distribuţie a
carburanţilor, este de tip Auto Air II-K.
Amenajări constructive, punerea în funcţiune, fluxul tehnologic şi modul de
operare a SKID-ului
Montarea Skid-ului se va face în incinta staţiei, într-un amplasament ce nu
contravine normelor în vigoare. Pentru descărcarea electricităţii statice,
Skid-ul se leagă la pământ. Aceasta se poate face prin racordarea Skid-ului
la centura de împământare a clădirii prin intermediul unei platbande
metalice, sau printr-un cablu multifilar de 10 mm şi o bară metalică cuprată
în lungime de 2 m, înfiptă în pământ. Legăturile se realizează prin bride
care vor asigura un contact perfect. Pentru montarea Skid-ului este necesară
realizarea unei platforme din beton armat cu dimensiuni de 5,00 × 2,00 m şi
grosime de minim 50 cm, din care 35 cm suprateran. Înainte de punerea în
funcţiune a Skid-ului, întreaga instalaţie trebuie să fie inertizată cu azot sau
dioxid de carbon. Punerea în funcţiune a instalaţiei se face numai după
avizul ISCIR şi după ce s-a efectuat testul de etanşeitate al întregii instalaţii
tip Skid la presiune minimă de 5 bar, timp de 30 minute, cu fluid de lucru
sau cu gaz inert, în prezenţa ISCIR. La încărcarea recipientului de stocare
este interzisă distribuirea oricărui carburant, de asemenea accesul oricărui
autovehicul sau persoană neautorizată, cu excepţia personalului autorizat
ISCIR.
183
Fig. 5.14 Pompa centrifugă

de la o instalaţie de tip SKID pentru GPL-auto.
Fig. 5.15 Coloneta apă-aer.
184
Autocisterna cu GPL intră în staţie pe platforma betonată cu o viteză de

maxim 10 km/h. Cisterna va staţiona în perioada descărcării la 5,00 m faţă
de Skid. Din momentul intrării cisternei, staţia devine neoperaţională,
interzicându-se accesul sau continuarea alimentării autovehiculelor la
pompa de GPL. Pistolul pompei de distribuţie se asigură prin închiderea
locaşului cu lacăt. Obligatoriu, se va scoate de sub tensiune pompa
centrifugă, se va opri compresorul, ceea ce va conduce la izolarea
recipientului ca urmare a închiderii robinetului acţionat pneumatic de pe
aspiraţia pompei. Se vor închide robinetele manuale de pe aspiraţia,
respectiv refularea pompei centrifuge şi de pe retur faza lichidă şi gazoasă
în recipient. La încărcarea recipientului de stocare de la autocisternă, acesta
trebuie să aibă cel puţin 10 % gaz în el. Premergător descărcării,
conducătorul auto va lua toate măsurile privind asigurarea vehiculului
(oprirea motorului, tragerea frânei de mână şi montarea saboţilor la roţi).
Conducătorul autovehiculului va asigura împământarea autocisternei şi va
racorda furtunul flexibil de la autocisternă la ştuţul de încărcare de pe
recipient prin intermediul sistemului de cuplare (personalul de deservire va
supraveghea corectitudinea operaţiilor). În cazul în care autocisterna este
prevăzută şi cu furtun pentru faza gazoasă, se va efectua racordarea
acestuia la ştuţul prevăzut cu manometru, pentru egalizarea presiunii între
recipientul de pe autocisternă şi recipientul Skid-ului. După cuplarea
furtunurilor flexibile, conducătorul auto va deschide ventilul pe faza lichidă
de la recipientul autocisternei şi va porni pompa, în prima fază
descărcându-se circa 100 l GPL, după care opreşte pompa. Manevra are
scopul de a verifica etanşeitatea sistemului de alimentare şi a Skid-ului,
precum şi funcţionarea aparaturii de măsură şi control de pe recipientul
respectiv de la autocisternă (manometrul şi indicatorul de nivel). În situaţia
în care nu se sesizează scăpări de GPL, operaţia de încărcare cu GPL a
recipientului se continuă, repornindu-se pompa şi urmărindu-se permanent
indicaţiile aparaturii de măsură şi control (manometru, termometru) de la
Skid, respectiv manometrul, indicatorul de nivel şi contorul de la
autocisternă. Pe perioada încărcării este interzis conducătorului auto şi
personalului de deservire să părăsească zona. Încărcarea este considerată
terminată la indicarea nivelului de 80 % la aparatul de pe recipientul Skid-
ului. Cantitatea de GPL livrată se verifică prin indicaţia contorului de pe
autocisternă (prin diferenţă). Încărcarea la capacitate maximă a Skid-ului se
poate verifica prin deschiderea şurubului de pe ştuţul pe care este montat
manometrul de la Skid (la atingerea nivelului de 80 % se evacuează în
atmosferă faza lichidă). După descărcare, conducătorul auto decuplează
furtunul şi îl strânge pe tambur, scoate împământarea şi scoate autocisterna
185
în afara incintei staţiei. După plecarea autocisternei, personalul de

distribuţie GPL va face o nouă verificare a etanşeităţii sistemului, utilizând
soluţie de apă cu săpun. Pentru ca staţia de distribuţie GPL la autovehicule
tip Skid să devină operaţională, personalul de distribuţie va efectua
următoarele manevre :
- pornirea compresorului care deschide robinetul cu închidere rapidă de pe
aspiraţia pompei;
- deschiderea robinetelor manuale de pe aspiraţia şi refularea pompei, de
izolare şi de pe returul fazelor lichidă-gazoasă şi eventual a robinetului de
pe by-pass-ul pompei centrifuge, dacă apar vibraţii la conducta de retur.
Alimentarea cu GPL a autovehiculelor presupune ridicarea pistolului din
locaş şi racordarea cuplei la gura de alimentare de pe autovehicul,
decuplarea pârghiei pistolului şi pornire pompei de distribuţie. Obligatoriu,
pe timpul alimentării, se vor urmări contorul (afişajul) şi manometrul
pompei de distribuţie GPL, precum şi etanşeitatea cuplării pistolului la gura
de încărcare de la autovehicul. Cuplarea şi încărcarea recipientului de pe
autovehicul se face numai de către personalul de distribuţie, autorizat
ISCIR. Pe timpul alimentării autovehiculului, faza gazoasă, separată pe
traseul spre pistolul de distribuţie, se întoarce în recipient pe conducta de
retur, asigurându-se echilibrarea presiunilor între Skid şi recipientul de pe
autovehicul. Presiunea vehiculată de pompă, la încărcarea rezervoarelor
autovehiculelor, este de circa 8-10 bar, atingerea nivelului de 80 %, în
rezervorul de pe autovehicul, conducând la întreruperea automată a pompei
de distribuţie. Cantitatea de GPL livrată, este indicată de contorul
electronic al distribuitorului, putându-se citi ulterior de către beneficiar prin
indicaţia aparatului de măsurare a nivelului montat în grupul multivalvă de
pe rezervorul autovehiculului. După încărcare, se opreşte pompa de distri-
buţie prin trecerea manetei pe poziţie închis, se decuplează pistolul apăsând
pe pârghie, şi se asigură pistolul prin punerea în locaşul de la pompa de
distribuţie. În cazul în care nu sunt alte autovehicule la alimentat se asigură
pistolul prin închiderea cu lacăt, se opreşte compresorul şi se scoate de sub
tensiune pompa centrifugă, Skid-ul trecând în poziţie de aşteptare.
5.10 Principii de proiectare, siguranţă şi risc la instalaţiile

GPL
a) Principii de amplasare
În faza de proiectare, trebuie respectate anumite cerinţe generale legate de
modul de amplasare a instalaţiilor de GPL, cât şi de doi factori foarte
importanţi în cazul GPL-ului, şi anume temperatura şi presiunea. Astfel, se
186
precizează că la amplasarea infrastructurii din domeniul GPL, proiectantul

trebuie să stabilească gradul de prioritate a factorilor specifici, în ordinea
următoare:
1. respectarea jurisdicţiei în amplasarea sistemelor;
2. delimitarea geografică a amplasamentului;
3. asigurarea accesului pentru serviciile de urgenţă şi a evacuării
personalului prin trasee de urgenţă;
4. interacţiunea cu alte instalaţii din locaţie;
5. prevenirea prin delimitare a locului unde pot să apară scăpări de
substanţe inflamabile;
6. asigurarea condiţiilor acceptabile de lucru pentru personalul de
exploatare;
7. necesitatea operabilităţii şi mentenabilităţii;
8. interacţiunea dintre facilităţile existente sau planificate din amplasament,
precum căi de acces, canalizare şi traseele utilităţilor;
9. existenţa unor distanţe până la minimum posibil care să reducă costurile
şi riscurile pentru transferul materialelor, între instalaţii/unitatea de
depozitare;
10. necesitatea de a localiza amenajările materialelor periculoase cât mai
departe posibil de la graniţa amplasamentului şi vecinatatea populaţiei
active locale.
b) Temperatura de proiectare
Un parametru important în proiectarea instalaţiilor de GPL este temperatura
de proiectare, la care trebuie să se aibă în vedere următorii factori:
1. temperatura fluidului care trebuie manipulat;
2. temperaturile medii de încălzire şi răcire ale fluidului;
3. efectul Joule-Thomson;
4. temperaturile ambiante;
5. efectul radiaţiei solare.
c) Presiunea de proiectare
Un alt parametru important este presiunea, astfel încât echipamentele sub
presiune trebuie să fie proiectate să reziste la presiunea maximă acceptabilă
în exploatare; pentru echipamentele sub presiune este necesară prevederea
unui set de supape de siguranţă care să lucreze cu ±5% faţă de presiunea
normală de lucru. Suprapresiunea acumulată în echipamentul sub presiune
conduce, în situaţii de urgenţă, la creşterea în sistem a presiunii peste
presiunea de proiectare, până la presiunea maximă admisibilă acumulată –
PMAA, aşa cum este menţionată în coduri tehnice şi standarde. Se mai
precizează, de asemenea, că echipamentele care sunt proiectate să lucreze
sub vacuum trebuie să fie proiectate la presiune negativă totală de -1 bar şi
187
trebuie să fie prevăzute cu un dispozitiv de spargere/cedare la vacuum

dimensionat la presiunea de lucru.
d) Prin proiectare, trebuie avute în vedere următoarele aspecte privind
securitatea sistemului:
– prevenirea, limitarea şi/sau reducerea escaladării evenimentelor adiacente
(efecte Domino);
– asigurarea securităţii construcţiilor ocupate din şantier şi de pe locaţia
sistemului;
– controlul accesului personalului neautorizat;
– facilitarea accesului pentru serviciile pentru situaţii de urgenţă;
– facilităţi de comunicare rapidă cu serviciile pentru situaţii de urgenţă;
– evaluarea condiţiilor de securitate intrinsecă. Trebuie, de asemenea, să se
respecte principiul major al securităţii intrinseci - îndepărtarea totală a
pericolelor:
– evaluarea indicilor de pericol (Dow/Mond) – care se utilizează pentru
evaluarea proceselor sau proiectelor, ierarhizându-i în funcţie de facilităţile
existente şi repartizându-i în funcţie de clasificarea accidentelor;
– evaluarea condiţiilor de explozie, pentru care metodele de securitate
intrinsecă/ proprie trebuie să fie:
a. stabilirea distanţelor de securitate astfel încât instalaţiile adiacente nu vor
fi afectate în situaţia cea mai rea;
b. instalarea/prevederea de bariere, panouri de dispersie, ziduri
antiexplozie, construcţii/clădiri rezistente;
c. prevederea de canale, diguri, taluzuri, teren în pantă care să reţină şi să
colecteze scăpările, limitând efectele asupra mediului înconjurător;
d. dirijarea colectoarelor de evacuare, în caz de explozie, departe de zonele
vulnerabile, clădiri sau căi de comunicaţie, lângă graniţele locaţiei;
e. depozitarea separată a materialelor inflamabile/explozive în afara zonei
de procesare;
f. localizarea instalaţiilor periculoase, astfel încât să nu fie afectate cele mai
importante căi de acces ale locaţiei;
g. poziţionarea armăturilor (mecanismelor de acţionare) de siguranţă în
afara locaţiilor vulnerabile;
h. amplasarea sistemelor în aer liber, pentru a se asigura dispersia rapidă a
scurgerilor minore de GPL, astfel încât să se prevină concentrarea de-a
lungul construcţiilor, care care ar putea provoca incendii sau explozii;
i. clasificarea zonelor periculoase de GPL, astfel încât să se indice zonele
unde sursele de aprindere trebuie eliminate;
j. stabilirea distanţelor faţă de clădirile de locuit, astfel încât să fie reduse
pericolele de explozie, incendii şi emisii noxe;
k. evitarea blocării sau intersectării traseelor de evacuare.
188
5. 11 Zone de pericol şi evaluarea riscului
Clasificarea zonelor de pericol pentru infrastructura în domeniul GPL se

face în conformitate cu prevederile :
a) HG 752/ 2004 privind echipamentele şi sistemele utilizate în atmosfera
potenţial explozivă ;
b) Ordinul MMSSF 476/ 2004 privind standardele armonizate aferente HG
752/ 2004 ;
c) Ordinul 176/ 2005 al MTCT privind aprobarea reglementărilor tehnice
NP 099-04 pentru proiectarea, execuţia, verificarea şi exploatarea
instalaţiilor electrice în zone cu pericol exploziv.
Zonele cu pericol exploziv sunt:
Zona 0 care corespunde unei arii în care atmosfera explozivă gazoasă este
prezentă permanent sau pe perioade lungi de timp, în condiţii normale de
funcţionare a sistemului (peste 1000 ore/an);
Zona 1 care corespunde unei arii în care este probabilă apariţia atmosferei
explozive gazoase, în condiţii normale de funcţionare a sistemului (între
10…1000 ore/an);
Zona 2 care corespunde unei arii în care nu este posibilă apariţia unei
atmosfere explozive gazoase, în condiţii normale de funcţionare a
sistemului, iar dacă totuşi apare, este posibil ca aceasta să se întâmple doar
pentru o perioadă scurtă de timp (mai puţin de 10 ore/an) .
Delimitarea zonelor de pericol pentru activităţile desfăşurate în domeniul
GPL este în strânsă legătură cu gradul de degajare şi debitul de degajare,
generat de sursa de degajare , în condiţii de funcţionare normală.
Gradele de degajare pot fi:
a) continuu, care se produce permanent sau care este de aşteptat să se
producă pentru perioade lungi de timp; o degajare de grad continuu -
caracterizează zona 0;
b) primar, care este de aşteptat să se producă periodic sau ocazional; o
degajare de grad primar - caracterizează zona 1;
c) secundar, care nu este de aşteptat să se producă şi care, dacă totuşi se
produce, este de aşteptat să se producă rareori şi pentru perioade scurte de
timp; degajarea de grad secundar - caracterizează zona 2.
Condiţia esenţială în controlul dispersiei degajărilor de GPL o constituie
ventilaţia naturală a tipului de zonă cu pericol exploziv. Ventilaţia naturală
depinde de amplasamentul sursei de degajare, este caracterizată de
condiţiile geografice şi meteorologice specifice locaţiei şi este suficientă
pentru a asigura dispersia întregii atmosfere explozive care ar apărea în
zonă. În cazul ventilaţiei naturale este important să se cunoască direcţia
189
predominantă a vântului care trebuie marcată vizibil. Eficienţa ventilaţiei în

controlul dispersiei şi persistenţei atmosferei explozive, caracterizată de
gradul de ventilare ( puternică, medie sau slabă), poate, în condiţii
specifice, să modifice nivelul de încadrare a zonelor periculoase;
După cum s-a arătat în paragraful 2.7, concentraţia GPL în amestec cu
aerul defineşte limita inferioară şi superioară de explozie. La clasificarea
zonelor cu pericol exploziv, specifice activităţilor în domeniul GPL, se vor
întocmi: lista fluidelor inflamabile, caracteristicile lor şi lista surselor de
degajare.
5.12 Vaporizarea
În cazul utilizării unor cantităţi mari de GPL se impune existenţa unor

instalaţii de vaporizare. În cazul consumatorilor industriali, pentru
vaporizarea gazului lichefiat se folosesc schimbătoare de căldură la care, în
mod frecvent, agentul cald este aburul (fig. 5.16).
REGULATOR DE PRESIUNE
GAZE LA
CONSUMATOR
ABUR
GPL CONDENS
REGULATOR
DE NIVEL
Fig. 5.16 Instalaţie pentru vaporizarea gazului petrolier lichefiat..
Vaporizarea GPL poate să apară şi din cauza aportului de căldură de la

mediul exterior către fluidul stocat în diverşi recipienţi. Insolaţia este cea
mai frecventă formă care determină acest transfer de căldură. Studiul
referitor la vaporizarea unui gaz lichefiat a fost prezentat în paragraful 4.7.
Modelul matematic (relaţiile 4.7.1...4.7.6) se aplică şi în cazul GPL. Pentru
menţinerea constantă a temperaturii scăzute a masei unui gaz lichefiat,
cantonat într-un recipient, are loc un proces de vaporizare izobar-izoterm,
în care căldura primită de gazul lichefiat (prin transfer termic de la mediul
exterior) este utilizată pentru vaporizarea unei părţi din masa de lichid.
Gazul lichefiat se află în starea termodinamică de la saturaţie, deci căldura
190
schimbată de o masă de 1 kg de substanţă, este r , căldura latentă specifică

de vaporizare; în tabelul 5.11 sunt valori ale acestei caracteristici
termodinamice. Se consideră un flux termic unitar, corespunzător unui
aport suplimentar de căldură, pentru 1 m2 suprafaţă insolată şi pentru
unitatea de timp, având valorile de q =100 W/m2, respectiv q =150 W/m2.
Pentru evaluarea debitului masic de gaz lichefiat, corespunzător unităţii de
suprafaţă insolată, care se vaporizează şi trebuie evacuat din spaţiul de

depozitare, mS , [ kg/(m2s)], se aplică relaţia (4.7.6). Rezultatele astfel
obţinute sunt prezentate în tabelul 5.12.
Tabelul 5.11. Căldura latentă specifică de vaporizare pentru propan şi i-butan.
Nr. Temperatura, Presiune, Căldura latentă specifică de

Crt. t, p, vaporizare, r ,
0
C bar kJ/kg
Propan 30 10,80693 331,050
20 8,33369 348,551
10 6,33902 364,168
0 4,68366 378,654
i-Butan 30 4 320
20 3 337
10 2,4 350
0 1,6 360
Tabelul 5.12 Debitul masic de gaz lichefiat, corespunzător unităţii de suprafaţă insolată, care se
vaporizează şi trebuie evacuat din spaţiul de depozitare
Nr. Temperatura Debitul masic, corespunzător Debitul masic, corespunzător

Crt. în spaţiul de unităţii de suprafaţă insolată unităţii de suprafaţă insolată
depozitare  
t, m S  10 , [ kg/(m s)]
3 2
m S  103, [ kg/(m2s)]
0
C Pentru q =100 W/m2 Pentru q =150 W/m2
Propan 30 0,3021 0,4531

20 0,2869 0,4303
10 0,2746 0,4119
0 0,2641 0,3961
i-Butan 30 0,3125 0,469

20 0,297 0,445
10 0,286 0,429
0 0,278 0,417
191
Gazele petroliere lichefiate reprezintă o alternativă în asigurarea

combustibilului necesar arderii, în scopul producerii căldurii. Ele pot
înlocui alţi combustibili în procesele de ardere, dar fac parte tot din
categoría combustibililor poluanţi. Preţul acestui combustibil este mai mic,
comparativ, de exemplu, cu benzina. Posibilitatea transportului şi a stocării
oferă oportunităţi pentru importul lor, astfel încât GPL să reprezinte o parte
a resurselor de combustibili într-o balanţă energetică. De asemenea, GPL
pot constitui o variantă de combustibil de rezervă, alături de gazele naturale
sau alt combustibil, în situaţiile în care se impune acest lucru.
5.13 Rezumat
GPL (LPG) înseamnă gaze petroliere lichefiate sau liquefied petroleum

gas. Conform legislaţiei din România, se definesc: (GNCV) - Gaz Natural
Comprimat pentru Vehicule; GPL- Gaz Petrolier Lichefiat. GNCV şi GPL
sunt amestecuri de hidrocarburi, îndeosebi propan şi butan. La inceput sunt
prezentate proprietăţi termodinamice ale gazelor petroliere lichefiate.
Capitolul conţine apoi aspecte specifice privind înmagazinarea şi
transportul GPL. Un fluid, precum, de exemplu, gazul petrolier lichefiat
auto, este caracterizat de o fişă tehnică de securitate şi este prezentat un
astfel de model. Capitolul mai cuprinde aspecte privind instalaţii pentru gaz
petrolier lichefiat auto. Gazele petroliere lichefiate au caracteristici
specifice, care permit clasificarea şi identificarea acestora la nivelul UE,
prin numere unice de clasificare. În continuare, temele abordate se referă la
componenţa unei instalaţii GPL de tip SKID pentru autovehicule, principii
apropriate de proiectare, siguranţă şi risc, clasificarea zonelor de pericol şi
aspecte despre evaluarea riscului. Sunt enumerate de asemenea prevederi
legale care stabilesc modul de realizare a infrastructurii în domeniul GPL şi
clasificarea zonelor de pericol. În cazul utilizării unor cantităţi mari de GPL
se impune existenţa unor instalaţii de vaporizare şi este prezentată o
schemă specifică. În finalul capitolului, sub formă tabelată, se află
rezultatele obţinute prin aplicarea unui modelul matematic, original, pentru
evaluarea debitului masic de gaz lichefiat, care se vaporizează şi trebuie
evacuat din spaţiul de depozitare, pentru menţinerea constantă a unei
temperaturi scăzute.
192
3
1 2
10 13
11
7
12 6
12
4 15
5 16
5
3 Apa sarata
4 1
Butan
Butan Apa evacuata
Apa sarata
6
LEGISLAŢIE
În domeniul gazelor, respectiv în cel al hidrocarburilor gazoase lichefiate,

există o serie de normative prin care se definesc termenii utilizaţi, se
precizează reguli şi măsuri care trebuie respectate, astfel încât să se asigure
proiectarea şi exploatarea în condiţii de siguranţă a sistemelor de
producere, înmagazinare, transport şi utilizare a gazelor petroliere
lichefiate. La acestea se adaugă aspectele legislative apropriate din
domeniul calităţii, al comercializării, al protecţiei mediului ş.a. Se enumeră
câteva dintre acestea:
- Legea 12/2012 pentru modificarea art. 3 din Legea gazelor nr. 351/2004.
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 27 din 12 ianuarie 2012.
- Legea 19/2012 - pentru modificarea art. 3 din Legea gazelor nr. 351/2004
Monitorul Oficial 27/2012.
- Legea 71/2011 - pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil Monitorul Oficial 409/2011.
- Lege-cadru nr. 330/2009 - privind salarizarea unitară a personalului
plătit din fonduri publice Monitorul Oficial 762/2009.
- OUG 122/2007 - pentru modificarea şi completarea Legii gazelor nr.
351/2004 Monitorul Oficial 756/2007.
- OUG 33/2007 - privind modificarea şi completarea Legii energiei
electrice nr. 13/2007 şi Legii gazelor nr. 351/2004 Monitorul Oficial
337/2007.
- OUG 116/2005 - pentru modificarea şi completarea Legii gazelor nr.
351/2004 Monitorul Oficial 660/2005.
- PT C4-2010 - Recipiente metalice stabile sub presiune, Monitorul Oficial,
partea I, Nr. 385 bis/10. VI . 2010.
- PT C7-2010 - Dispozitive de siguranţă, Monitorul Oficial, partea I, Nr.
385 bis/10. VI . 2010.
- PT C8-2010 – Instalaţii de distribuţie gaze petroliere lichefiate, Monitorul
Oficial, partea I, Nr. 385 bis/10. VI . 2010.
193
- Normativ pentru exploatarea sistemelor de alimentare cu gaze petroliere

lichefiate (GPL) I 33-99, Editura Fast Print, Bucureşti, 2004.
- Normativ pentru proiectarea şi executarea sistemelor de alimentare gaze
petroliere lichefiate (GPL) I 31-99, Editura Fast Print, Bucureşti, 2004.
- Normativ de proiectarea, execuţia şi exploatarea sistemelor de alimentare
cu gaze petroliere lichefiate (GPL) pentru autovehicule, NP 037-99, Editura
Fast Print, Bucureşti, 2004.
- Hotărârea de Guvern nr. 1408/2008 privind clasificarea, ambalarea şi
etichetarea substanţelor periculoase.
6.2 Elemente din Legea gazelor
Legea 12/2012 pentru modificarea art. 3 din Legea gazelor nr. 351/2004.
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 27 din 12 ianuarie 2012
Articol-unic: La articolul 3 din Legea gazelor nr. 351/2004, publicata in
Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 679 din 28 iulie 2004, cu
modificarile si completarile ulterioare, punctul 16 se modifica şi va avea
urmatorul cuprins:
"16. client – persoana fizică sau persoana juridică care utilizează gaze
naturale pentru consumul propriu; este asimilat clientului, în sensul
prezentei legi, şi titularul de acord petrolier care utilizeaza aceste resurse
pentru activităţi proprii la toate locurile de consum, la sediul principal,
precum şi la sediile filialelor, sucursalelor, reprezentanţelor şi ale celorlalte
sedii secundare, în derularea tuturor activităţilor, cu excepţia operaţiunilor
petroliere şi a consumurilor tehnologice specifice acestora;"
S-au selectat şi sunt prezentate în continuare o serie de elemente din Legea
351/ 2004- Legea gazelor.
CAPITOLUL I Dispoziţii generale
Art. 1
(1) Prezenta lege stabileşte cadrul legal necesar pentru desfăşurarea
activităţilor specifice sectorului gazelor naturale, în condiţii de
competitivitate şi transparenţă.
(2) Politica energetică a statului în domeniul gazelor naturale trebuie să
asigure satisfacerea cererii de gaze naturale pentru toate categoriile de
consumatori, în condiţii de creştere a eficienţei energetice şi prin
constituirea unui cadru instituţional corespunzător.
Art. 2
(1) Obiectivele şi principiile prezentei legi sunt:
a) siguranţa şi continuitatea în alimentarea cu gaze naturale a
consumatorilor;
194
LEGISLAŢIE
b) eficienţa economică, în general, şi eficienţa energetică, în special;

c) protecţia mediului;
d) protejarea intereselor legitime ale consumatorilor;
e) promovarea şi asigurarea concurenţei pe piaţa de gaze naturale;
f) armonizarea legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară în domeniu, cu
respectarea principiului subsidiarităţii;
g) transparenţa preţurilor şi a tarifelor reglementate la gazele naturale;
h) dezvoltarea sectorului gazelor naturale în condiţii de eficienţă economică
şi protecţie a mediului;
i) asigurarea accesului nediscriminatoriu la sursele de gaze naturale;
j) interconectarea Sistemului naţional de transport al gazelor naturale la
sistemele europene;
k) asigurarea condiţiilor necesare pentru continuarea liberalizării pieţei
gazelor naturale şi a accesului nediscriminatoriu al terţilor la conductele din
amonte, depozitele de înmagazinare, sistemele de transport şi de distribuţie
a gazelor naturale;
l) operarea instalaţiilor tehnologice de suprafaţă din câmpurile de
producţie, a depozitelor de înmagazinare, a sistemelor de transport şi de
distribuţie a gazelor naturale, în condiţii de siguranţă şi eficienţă;
m) asigurarea capacităţii de înmagazinare a gazelor naturale atât pentru
nevoile curente, cât şi pentru cele strategice.
(2) Realizarea obiectivelor prevăzute la alin. (1) revine Ministerului
Economiei şi Comerţului, Autorităţii Naţionale de Reglementare în
Domeniul Gazelor Naturale şi persoanelor juridice din sectorul gazelor
naturale, potrivit statutului, competenţelor şi atribuţiilor acestora.
Art. 3
În sensul prezentei legi, următorii termeni se definesc după cum urmează:
1. acces la depozite de înmagazinare - dreptul unui producător, furnizor,
transportator, consumator eligibil şi/sau al persoanelor juridice străine
beneficiare ale tranzitului pe teritoriul României de a utiliza depozitele;
2. acces la sistemul de distribuţie - dreptul unui furnizor şi/sau consumator
de a utiliza sistemul de distribuţie;
3. acces la sistemul de transport - dreptul unui producător, distribuitor,
operator de înmagazinare, furnizor, consumator şi/sau al investitorilor de a
utiliza sistemul de transport;
4. acord tehnic - acordul tehnic de exploatare a punctelor de
predare/preluare comercială, aprobat de Autoritatea Naţională de
Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale, denumită în continuare
ANRGN;
5. agent economic din sectorul gazelor naturale - persoană juridică care
desfăşoară cel puţin una dintre următoarele activităţi: producţie, transport,
195
distribuţie, furnizare sau depozitare de gaze naturale, precum şi activităţi de

proiectare şi execuţie, aferente acestora;
6. aparat de utilizare - sistemul complex destinat să consume gaze naturale
(combustibil sau materie primă), cu îndeplinirea condiţiilor legale pentru
funcţionare, parte componentă a instalaţiei de utilizare a gazelor naturale;
7. autorizaţie - actul administrativ individual emis de ANRGN, acordat
unei persoane fizice/juridice;
8. aviz tehnic - documentul necesar obţinerii unei autorizaţii, emis de către
operatorul de sistem în urma analizei unei documentaţii de proiectare, care
atestă respectarea condiţiilor impuse de prescripţiile tehnice şi de legislaţia
în vigoare;
9. bunuri proprietate a terţilor - obiective componente ale Sistemului
naţional de transport sau ale sistemelor de distribuţie, puse în funcţiune
până la data intrării în vigoare a prezentei legi, utilizate de către operatorii
licenţiaţi pentru realizarea serviciilor publice de interes naţional de
transport sau de distribuţie, bunuri neincluse în patrimoniul acestora;
10. capacitate disponibilă - capacitatea utilizabilă de transport, de
distribuţie sau a depozitului de înmagazinare, determinată în condiţiile
reglementărilor specifice, pe care operatorul sistemului o poate pune la
dispoziţie utilizatorilor sau consumatorilor;
11. cod - colecţie de reglementări cu caracter tehnic şi comercial, emise de
autoritatea competentă, prin care se stabilesc reguli şi proceduri obligatorii
pentru agenţii economici din sectorul gazelor naturale;
12. conductă de alimentare din amonte - conductă, inclusiv instalaţiile,
echipamentele şi dotările aferente, prin care se asigură vehicularea gazelor
naturale de la obiectivele de producţie/înmagazinare până la sistemul de
transport/distribuţie;
13. conductă de interconectare - conductă de transport care traversează o
frontieră dintre state pentru unicul scop al conectării sistemelor de transport
naţionale ale acestor state;
14. conductă magistrală - conductă care funcţionează în regim de înaltă
presiune, mai mare de 6 bari, inclusiv instalaţiile, echipamentele şi dotările
aferente, prin care se asigură transportul gazelor naturale între punctele de
preluare din conductele din amonte, punctele de predare la consumatorii
distribuitori/furnizori şi, respectiv, tranzitul între punctele de intrare şi
punctele de ieşire în/din ţară;
15. conductă magistrală dedicată - conductă magistrală, incluzând
instalaţiile, echipamentele şi dotările aferente, prin care se asigură, în
exclusivitate, tranzitul gazelor naturale;
16. client - persoana fizică sau persoana juridică care utilizează gaze
naturale pentru consumul propriu; este asimilat clientului, în sensul
196
LEGISLAŢIE
prezentei legi, şi titularul de acord petrolier care utilizează aceste resurse

pentru activităţi proprii la toate locurile de consum, la sediul principal,
precum şi la sediile filialelor, sucursalelor, reprezentanţelor şi la celelalte
sedii secundare, în derularea tuturor activităţilor, cu excepţia operaţiunilor
petroliere şi a consumurilor tehnologice specifice acestora;
17. consumator captiv - consumatorul care, din considerente de
reglementare, nu poate alege furnizorul;
18. consumator eligibil - consumatorul care poate să aleagă furnizorul şi
care are acces la sistem în condiţiile menţionate în prezenta lege;
19. consumator casnic - consumatorul care achiziţionează gaze naturale
pentru consumul casnic propriu;
20. consumator noncasnic - consumatorul care achiziţionează gaze naturale
ce nu sunt destinate consumului casnic propriu;
21. depozit de înmagazinare subterană - spaţiul din scoarţa terestră având
calităţi naturale sau dobândite ca urmare a unor operaţiuni petroliere sau
activităţi miniere anterioare, proprii pentru injectarea, stocarea şi extragerea
unor volume de gaze naturale;
22. dispecerizare - activitatea specifică de corelare şi echilibrare
permanentă şi operativă, la nivelul sistemelor, a cantităţilor de gaze
naturale intrate şi, respectiv, ieşite, la parametrii rezultaţi din obligaţiile de
livrare, precum şi luarea măsurilor de limitare a efectelor situaţiilor
excepţionale, cum ar fi: temperaturi foarte scăzute, calamităţi naturale,
avarii majore şi altele asemenea, prin folosirea de mijloace specifice;
23. distribuţia gazelor naturale - activitatea de vehiculare a gazelor naturale
printr-un sistem de distribuţie în regim de presiuni de până la 6 bari
inclusiv; 24. furnizarea gazelor naturale - activitatea comercială de
vânzare-cumpărare a gazelor naturale, desfăşurată de o persoană juridică, în
baza licenţei de furnizare, în condiţiile prezentei legi;
25. furnizor - persoană juridică titulară a licenţei de furnizare, care
comercializează gaze naturale, în baza unui contract de furnizare;
26. gaze naturale - gazele libere din zăcămintele de gaz metan, gazele
dizolvate în ţiţei, cele din capul de gaze asociat zăcămintelor de ţiţei,
precum şi gazele rezultate din extracţia sau separarea hidrocarburilor
lichide;
27. gaz natural comprimat pentru vehicul (GNCV) - gazul natural stocat în
butelii, prin comprimare la peste 200 de bari, în scopul utilizării drept
combustibil pentru vehicule cu motoare termice;
28. gaz natural lichefiat (GNL) - gazul natural care, în urma unor procese
specifice, este adus în stare lichidă şi stocat în recipiente speciale;
197
29. gaz petrolier lichefiat (GPL) - amestecul de hidrocarburi cu conţinut de

peste 90% în volum al unei hidrocarburi aciclice nesaturate, alta decât
etilena şi propilena sau unul dintre izomerii lor izolaţi;
30. instalaţie de utilizare - ansamblul de conducte, aparate şi accesorii,
inclusiv focarul şi coşul de evacuare a gazelor de ardere, situat după
staţia/postul de reglare a presiunii şi măsurare a debitului, după caz, cu
excepţia aparatului de măsurare a debitului, care face parte din sistemul de
distribuţie;
31. instalaţie tehnologică de suprafaţă aferentă înmagazinării gazelor
naturale - instalaţia utilizată pentru înmagazinarea gazelor naturale şi care
este exploatată de un titular de licenţă de înmagazinare a gazelor naturale,
inclusiv instalaţiile GNL utilizate pentru stocare;
32. înmagazinarea gazelor naturale - ansamblul de activităţi şi operaţiuni
desfăşurate de titularul licenţei de înmagazinare pentru sau în legătură cu
rezervarea capacităţii de depozitare în depozitele subterane şi pentru
injecţia, depozitarea şi extracţia din aceste capacităţi a unor cantităţi
determinate de gaze naturale;
33. întreprindere integrată pe verticală - întreprindere sau un grup de
întreprinderi din sectorul gazelor naturale care îndeplineşte cel puţin una
dintre activităţile reglementate de transport, distribuţie, GNL sau depozitare
şi cel puţin una dintre activităţile de producţie ori de furnizare a gazelor
naturale;
34. întreprindere integrată pe orizontală - întreprindere din sectorul gazelor
naturale care desfăşoară cel puţin una dintre activităţile de producţie,
transport, distribuţie, furnizare sau depozitare a gazelor naturale, precum şi
o activitate din afara sectorului gazelor naturale;
35. licenţă - actul administrativ individual emis de ANRGN, care conferă
titularului, persoană juridică, dreptul de a desfăşura activităţi comerciale şi/
sau de prestări de servicii în legătură cu una sau mai multe dintre
activităţile de furnizare, înmagazinare, transport, tranzit, dispecerizare şi
distribuţie a gazelor naturale;
36. licenţă provizorie - actul administrativ individual emis de ANRGN,
care conferă titularului dreptul de a participa la o licitaţie publică în
vederea obţinerii concesiunii serviciilor publice de distribuţie a gazelor
naturale;
37. magistrală directă - conductă de gaze naturale complementară
sistemului interconectat, pentru alimentarea unui consumator elibigil direct
din conductele din amonte sau din punctele de import;
38. monopol natural în domeniul gazelor naturale - situaţie în care
serviciile de transport, înmagazinare sau de distribuţie a gazelor naturale se
asigură de către un singur operator pentru o zonă determinată;
198
LEGISLAŢIE
39. operator de înmagazinare - persoană juridică titulară a licenţei de

înmagazinare;
40. operator de distribuţie (distribuitor) - persoană juridică titulară a licenţei
de distribuţie, în condiţiile prezentei legi, care are ca specific activitatea de
distribuţie a gazelor naturale în una sau mai multe zone delimitate;
41. operator de transport (transportator) - persoană juridică titulară a
licenţei de transport, în condiţiile prezentei legi, având ca obiect de
activitate transportul gazelor naturale;
42. preţ reglementat - preţul la care este realizată furnizarea către
consumator, în baza unui contract-cadru, în condiţiile stabilite de ANRGN;
43. racord - conducta de legătură între o ramură principală (conductă din
amonte, conductă de transport, conductă de distribuţie a gazelor naturale) şi
o staţie de măsurare sau o staţie de reglare, măsurare, predare a gazelor
naturale, care alimentează un sistem de distribuţie, un consumator sau un
grup de consumatori;
44. reţea de transport şi/sau de distribuţie - ansamblul de conducte
conectate între ele, inclusiv instalaţiile şi echipamentele aferente pentru
vehicularea gazelor naturale în regim de presiune, conform reglementărilor
tehnice specifice;
45. rezervare de capacitate - menţinerea unei părţi din capacitatea
disponibilă de transport/distribuţie/înmagazinare la dispoziţia utilizatorilor
în vederea transportului/distribuţiei/înmagazinării unei cantităţi de gaze
naturale determinate;
46. sectorul gazelor naturale - ansamblul instalaţiilor şi activităţilor
desfăşurate de agenţii economici pentru producţia, transportul, tranzitul,
înmagazinarea, distribuţia, furnizarea şi utilizarea gazelor naturale, precum
şi instalaţiile şi echipamentele folosite pentru realizarea acestor activităţi;
47. securitatea şi continuitatea alimentării - totalitatea măsurilor luate de
către operatorii licenţiaţi în scopul satisfacerii cererii de gaze naturale a
sistemului, al diversificării surselor şi al asigurării livrărilor către clienţi în
condiţii de siguranţă;
48. servicii auxiliare - ansamblul de activităţi şi operaţiuni desfăşurate de
operatorul de transport/operatorul de distribuţie/operatorul de înmagazinare
pentru şi în legătură cu echilibrarea sistemului de transport/sistemului de
distribuţie, după caz, dispecerizarea cantităţilor de gaze naturale notificate
de utilizatori, inclusiv pentru acces;
49. serviciul public în sectorul gazelor naturale - obligaţia care constă în
activitatea organizată şi/sau autorizată de stat în vederea satisfacerii
cerinţelor de interes public din sectorul gazelor naturale;
50. siguranţă - asigurarea continuităţii în furnizarea gazelor naturale la
parametri optimi de funcţionare şi securitatea tehnică a obiectivelor;
199
51. sistem de distribuţie - reţea de distribuţie, respectiv ansamblul compus

din conducte, instalaţii de reglare-măsurare, aparate şi accesorii, care
funcţionează la presiunea de lucru de până la 6 bari inclusiv, cu excepţia
instalaţiei de utilizare;
52. Sistem de transport/sistem naţional de transport (SNT) - reţea de
transport al gazelor naturale, respectiv ansamblul de conducte magistrale,
precum şi instalaţiile, echipamentele şi dotările aferente acestora, care
funcţionează la presiune mai mare de 6 bari, prin care se asigură preluarea
gazelor naturale extrase din perimetrele de exploatare sau a celor provenite
din import şi transportul acestora în vederea livrării către distribuitori,
consumatorii direcţi, la înmagazinare, la export şi către beneficiarii din
terţe ţări;
53. stocare în conductă - stocarea gazelor prin compresie în sistemele de
transport şi distribuţie a gazelor, dar excluzând instalaţiile rezervate pentru
operatorii sistemului de transport care îşi realizează activităţile proprii;
54. transportul gazelor naturale - activitatea organizată pentru vehicularea
gazelor naturale prin SNT sau prin alte sisteme de transport;
55. zonă de protecţie - zona adiacentă obiectivelor din sectorul gazelor
naturale, extinsă în spaţiu, în care se instituie interdicţii privind accesul
persoanelor, regimul activităţilor şi al construcţiilor, stabilite prin norme
tehnice;
56. zonă de siguranţă - zona adiacentă obiectivelor din sectorul gazelor
naturale, extinsă în spaţiu, în care se instituie restricţii şi interdicţii, în
scopul asigurării funcţionării normale şi pentru evitarea punerii în pericol a
persoanelor, bunurilor şi mediului, stabilite prin norme tehnice; zona de
siguranţă cuprinde şi zona de protecţie.
CAPITOLUL II Politici în domeniul gazelor naturale

Art. 4
(1) Politica statului în domeniul gazelor naturale constă în stabilirea
obiectivelor sectorului gazelor naturale şi a modalităţilor optime de
realizare a acestora, în condiţiile asigurării unei dezvoltări durabile.
(2) Politica în domeniul gazelor naturale este elaborată pe baza
Programului de guvernare, acceptat de Parlament, cu consultarea
organismelor guvernamentale cu atribuţii în domeniu şi a societăţii civile,
pentru un interval mediu, avându-se în vedere evoluţiile probabile pe
termen lung şi, în principal:
a) constituirea cadrului instituţional corespunzător, prin stabilirea
organismelor şi a autorităţii competente pentru realizarea acestei politici;
b) asigurarea securităţii în aprovizionarea cu gaze naturale;
c) prognozarea importurilor şi a exporturilor de gaze naturale;
200
LEGISLAŢIE
d) elaborarea programelor de dezvoltare în sectorul gazelor naturale;

e) asigurarea protecţiei mediului;
f) asigurarea transparenţei preţurilor şi a tarifelor reglementate la gazele
naturale;
g) creşterea eficienţei în producţia, înmagazinarea, transportul, distribuţia şi
utilizarea gazelor naturale;
h) dezvoltarea şi asigurarea capacităţilor de depozitare a gazelor naturale;
i) precizarea liniilor directoare privind cercetarea şi dezvoltarea specifică
sectorului gazelor naturale şi promovarea tehnologiilor avansate în
domeniu;
j) dezvoltarea cooperării internaţionale;
k) propuneri de reglementări specifice sectorului gazelor naturale.
(3) Guvernul, Ministerul Economiei şi Comerţului şi celelalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale iau măsuri pentru realizarea
obiectivelor înscrise în programul prevăzut la alin. (2) şi examinează, anual
sau ori de câte ori este necesar, stadiul îndeplinirii prevederilor acestuia.
CAPITOLUL III Autoritatea de reglementare

Art. 6
(1) Autoritatea competentă în sectorul energiei electrice şi gazelor naturale
este Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE),
instituţie publică autonomă, cu personalitate juridică, finanţată integral din
venituri proprii, aflată în coordonarea primului-ministru, prin Cancelaria
Primului-Ministru, care îşi desfăşoară activitatea în baza regulamentului
propriu de organizare şi funcţionare, aprobat prin hotărâre a Guvernului.
Art. 8
(1)ANRGN are următoarele atribuţii şi responsabilităţi:
a) elaborează şi propune spre aprobare Guvernului Regulamentul privind
acordarea autorizaţiilor şi licenţelor în sectorul gazelor naturale;
i) elaborează, aprobă şi aplică reglementări pentru organizarea şi
funcţionarea pieţei de gaze naturale, privind asigurarea continuităţii şi
siguranţei alimentării cu gaze naturale a consumatorilor;
j) asigură liberalizarea totală a pieţei interne de gaze naturale;
p) monitorizează:
1. piaţa internă de gaze naturale;
2. respectarea reglementărilor privind organizarea şi funcţionarea pieţei de
gaze naturale;
3. respectarea reglementărilor privind accesul la conductele din amonte,
depozitele de înmagazinare şi la sistemele de transport şi de distribuţie;
4. respectarea criteriilor şi a metodelor pentru aprobarea preţurilor şi pentru
stabilirea tarifelor reglementate în sectorul gazelor naturale;
201
5. aplicarea regulilor privind gestionarea şi alocarea capacităţilor de

interconectare, împreună cu autoritatea sau cu autorităţile de reglementare
din statele cu care există interconectare;
6. modul de rezolvare a problemei capacităţii supraaglomerate a SNT al
gazelor naturale;
7. publicarea informaţiilor de interes de către operatorii sistemelor de
transport şi de distribuţie privind conductele de interconectare, utilizarea
reţelei şi alocarea capacităţii către părţile interesate, ţinând cont de
necesitatea de a păstra confidenţialitatea datelor cu caracter comercial;
8. separarea efectivă a conturilor pentru activităţile de înmagazinare,
transport, distribuţie şi furnizare a gazelor naturale şi GNL - gaz natural
lichefiat, GPL - gaz petrolier lichefiat, GNCV - gaz natural comprimat
pentru vehicule, pentru evitarea subvenţiilor încrucişate între acestea;
9. respectarea de către operatorii licenţiaţi a condiţiilor de valabilitate
pentru licenţe;
10. activitatea operatorilor licenţiaţi pentru asigurarea securităţii şi
continuităţii în furnizarea gazelor naturale;
CAPITOLUL IV Prevederi generale privind producţia, transportul,

tranzitul, distribuţia, înmagazinarea subterană şi furnizarea gazelor naturale
Art. 19
Obligaţiile principale ale producătorului de gaze naturale sunt:
a) să asigure operarea, întreţinerea, reabilitarea şi modernizarea instalaţiilor
tehnologice de suprafaţă aferente extracţiei, tratării, comprimării şi
măsurării gazelor naturale în condiţii de siguranţă, eficienţă şi de protecţie
a mediului; b) să asigure accesul furnizorilor şi al consumatorilor eligibili
la conductele din amonte în condiţii nediscriminatorii, conform
reglementărilor specifice.
Art. 20
Principalele drepturi ale producătorului de gaze naturale sunt:
a) să elaboreze norme tehnice specifice activităţii proprii şi să le supună
spre aprobare ANRGN;
b) să comercializeze gazele naturale rezultate ca urmare a procesului de
extracţie; c) să întrerupă funcţionarea instalaţiilor pentru timpul strict
necesar, în vederea executării lucrărilor de întreţinere şi de reparaţii,
precum şi în alte situaţii prevăzute de lege, cu anunţarea prealabilă a
dispecerilor sistemelor afectate şi, după caz, a consumatorilor; d) să refuze
accesul terţilor la conductele din amonte, conform prevederilor art. 64.
Art. 21
(1) Activitatea de transport al gazelor naturale constituie serviciu public de
interes naţional.
202
LEGISLAŢIE
(2) Lucrările de realizare, reabilitare, retehnologizare, exploatare şi

întreţinere a obiectivelor/sistemelor de transport de gaze naturale sunt
lucrări de utilitate publică.
Art. 22
În vederea asigurării independenţei operatorului de transport, se aplică
următoarele criterii minime: a) persoanele care asigură conducerea
operatorului de transport nu pot face parte din structurile întreprinderii
integrate din sectorul gazelor naturale în care răspund, direct sau indirect,
de coordonarea furnizării gazelor naturale; b) operatorul de transport
trebuie să aibă drepturi efective de luare a deciziilor, independent de
întreprinderea integrată din sectorul gazelor naturale, cu privire la activele
necesare pentru exploatarea, întreţinerea sau dezvoltarea reţelei de
transport; c) operatorul de transport stabileşte un program de măsuri, astfel
încât să existe garanţia că practicile discriminatorii sunt excluse, şi asigură
condiţiile monitorizării acestuia.
Art. 23
(1) Punctele de delimitare ale SNT/sistemelor de transport sunt de la
robinetul de la ieşirea din staţia de reglare-măsurare-predare aparţinând
producătorilor sau operatorilor sistemelor de înmagazinare, respectiv
punctul de trecere a frontierei în cazul conductelor de interconectare la
sistemele de transport din ţările vecine, până la robinetul de la ieşirea din
staţia de reglare-măsurare-predare aparţinând operatorului de transport,
respectiv punctul de trecere a frontierei în cazul conductelor de
interconectare la sistemele de transport din ţările vecine.
(2) SNT face parte din proprietatea publică a statului, fiind de importanţă
strategică.
Art. 24
Operatorul de transport nu se va angaja, în mod direct sau indirect, în
operaţiuni de exploatare, extracţie, distribuţie şi furnizare a gazelor naturale
la consumatori, inclusiv prin deţinerea de acţiuni sau pachete de acţiuni ori
printr-un contract de administrare în care sunt implicate persoanele juridice
care desfăşoară astfel de activităţi.
Art. 27
Tranzitul de gaze naturale constă în transportul prin SNT şi/sau prin
conducte magistrale dedicate acestui scop peste teritoriul României, cu sau
fără transbordare, al gazelor naturale provenite din alt stat şi destinate unui
stat terţ.
Art. 28
Tranzitul de gaze naturale se efectuează pe baze juridice şi comerciale, cu
respectarea legislaţiei în vigoare şi a acordurilor internaţionale la care
România este parte.
203
Art. 29
Activitatea de tranzit al gazelor naturale prin conductele existente este
asigurată de către operatorul SNT, care poate realiza inclusiv lucrări de
dezvoltare a capacităţilor de tranzit.
Art. 37
Gazele naturale se înmagazinează în scopul:
a) asigurării securităţii în alimentarea cu gaze naturale a consumatorilor;
b) armonizării variaţiilor consumului sezonier, zilnic şi orar cu sursele de
gaze disponibile; c) asigurării permanente a echilibrului fizic al SNT;
d) realizării serviciului public obligatoriu; e) asigurării consumului propriu
de către consumatorii eligibili; f) realizării altor activităţi comerciale.
Art. 38
Operatorul de înmagazinare are, în principal, următoarele obligaţii:
a) operarea, întreţinerea, reabilitarea şi modernizarea instalaţiilor
tehnologice de suprafaţă aferente depozitelor de înmagazinare, în condiţii
de siguranţă, eficienţă şi de protecţie a mediului;
b) asigurarea accesului terţilor la depozitele de înmagazinare, în condiţii
nediscriminatorii, conform reglementărilor specifice emise de ANRGN.
Art. 39
Operatorul depozitului de înmagazinare are, în principal, următoarele
drepturi:
a) să încaseze tariful aferent prestării serviciului de înmagazinare subterană
a gazelor naturale, să limiteze şi/sau să întrerupă prestarea serviciului în caz
de neplată, conform reglementărilor ANRGN;
b) să elaboreze norme tehnice specifice activităţii proprii şi să le supună
spre aprobare ANRGN;
c) să întrerupă funcţionarea instalaţiilor pentru timpul strict necesar, în
vederea executării lucrărilor de întreţinere şi de reparaţii, precum şi în alte
situaţii prevăzute de lege, cu anunţarea prealabilă a dispecerilor sistemelor
afectate şi, după caz, a consumatorilor;
d) să refuze în mod justificat accesul terţilor la depozitele de înmagazinare.
Art. 44
Sunt supuse regimului de autorizare în sectorul gazelor naturale:
a) instalaţiile tehnologice de suprafaţă aferente activităţii de producţie;
b) instalaţiile tehnologice de suprafaţă aferente activităţii de
înmagazinare/stocare;
c) capacităţile de transport; d) capacităţile de tranzit; e) capacităţile de
dispecerizare; f) capacităţile de distribuţie.
Art. 45
Autorizaţiile pentru obiectivele din sectorul gazelor naturale sunt:
a) de înfiinţare; b) de funcţionare; c) de modificare.
204
LEGISLAŢIE
Tipurile de licenţe sunt: a) de furnizare; b) de transport; c) de

înmagazinare; d) de dispecerizare; e) de distribuţie; f) de tranzit.
CAPITOLUL X Prevederi generale privind gazul petrolier lichefiat (GPL),

gazul natural comprimat pentru vehicule (GNCV) şi gazul natural lichefiat
(GNL)
Art. 74
Reglementările tehnice şi comerciale cu privire la stocarea, distribuţia şi
utilizarea GPL sunt elaborate de ANRGN cu consultarea persoanelor
juridice interesate.
Art. 75
(1) Reglementările tehnice şi comerciale privind tratarea şi comprimarea
gazelor naturale pentru producerea GNCV, precum şi cele privind stocarea
acestora în recipientele din staţiile de umplere sunt elaborate de ANRGN
cu consultarea agenţilor economici interesaţi.
(2) În scopul realizării cadrului general de reglementare pentru producerea,
stocarea, livrarea şi utilizarea GNCV, ANRGN, în colaborare cu Inspecţia
de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi
Instalaţiilor de Ridicat şi Registrul Auto Român, elaborează Codul tehnic al
GNCV.
Art. 76
Cadrul general de reglementare privind GNL este elaborat de ANRGN prin
Codul tehnic al GNL.
Art. 77
Agenţii economici şi/sau persoanele fizice care doresc să desfăşoare
activităţi de proiectare, execuţie şi exploatare în domeniul GNL, GNCV
(tratare, comprimare şi stocare în recipientele din staţiile de umplere), GPL
(producere, stocare şi distribuţie) trebuie să deţină autorizaţii/licenţe emise
de ANRGN în baza unor regulamente specifice.
Art. 78
Desfăşurarea de către agenţii economici a activităţilor comerciale în
legătură cu GNL, GNCV şi GPL se realizează în baza licenţelor emise de
ANRGN conform regulamentelor specifice.
CAPITOLUL XIII Preţuri şi tarife

Art. 100
(1) Piaţa internă a gazelor naturale este formată din:
a) segmentul concurenţial, care cuprinde comercializarea gazelor naturale
între furnizori şi între furnizori şi consumatorii eligibili. În segmentul
concurenţial preţurile se formează liber, pe baza cererii şi a ofertei, ca
rezultat al mecanismelor concurenţiale;
205
b) segmentul reglementat, care cuprinde activităţile cu caracter de monopol

natural şi furnizarea la preţ reglementat şi în baza contractelor-cadru. În
segmentul reglementat al pieţei, sistemele de preţuri şi tarife se stabilesc de
ANRGN pe baza metodologiilor proprii elaborate în acest sens.
(2) Activităţile aferente segmentului reglementat cuprind:
a) furnizarea gazelor naturale la preţ reglementat şi în baza contractelor-
cadru către consumatori;
b) administrarea contractelor comerciale şi de echilibrare contractuală a
pieţei interne;
c) transportul gazelor naturale;
d) înmagazinarea subterană a gazelor naturale;
e) distribuţia gazelor naturale;
f) tranzitul gazelor naturale, cu excepţia tranzitului desfăşurat prin conducte
magistrale dedicate; tranzitul prin conductele magistrale dedicate se supune
regimului stabilit prin acordurile internaţionale în baza cărora acestea au
fost realizate;
g) activităţile subsecvente care sunt necesare şi decurg din activităţile
menţionate la lit. a)-f).
(3) Pe măsura dezvoltării pieţei interne şi/sau a integrării în pieţele
internaţionale, ANRGN are obligaţia de a decide deschiderea treptată, în tot
sau în parte, a activităţilor reglementate către concurenţă.
(4) Consumatorii eligibili au dreptul să negocieze direct contracte de
vânzare-cumpărare cu furnizorii licenţiaţi.
(5) Pentru acoperirea necesarului de gaze naturale, toţi consumatorii au
dreptul de a fi alimentaţi cu gaze naturale în aceeaşi structură intern/import
a surselor. Pentru piaţa reglementată, asigurarea, în această structură, a
cantităţilor de gaze naturale se realizează de către furnizorii licenţiaţi,
aceştia având acces nediscriminatoriu la sursele interne de gaze naturale.
(6) Prevederile alin. (5) se aplică până la convergenţa preţului gazelor
naturale din producţia internă cu cel al gazelor naturale din import.
6.3 Aspecte privind GPL, conform PT C8 – 2010
S-au selectat şi sunt prezentate în continuare o serie de elemente din PT C8

– 2010 - Instalaţii de distribuţie gaze petroliere lichefiate, ISCIR.
Capitolul I Generalităţi
Secţiunea 1 Scop
Art. 1 (1) PT C8 – 2010 - Instalaţii de distribuţie gaze petroliere lichefiate,
ISCIR, stabileşte condiţiile şi cerinţele tehnice pentru instalarea, montarea,
autorizarea funcţionării, exploatarea, verificarea tehnică periodică,
206
LEGISLAŢIE
întreţinerea, repararea, verificări tehnice în utilizare pentru investigaţii /

examinări cu caracter tehnic pentru instalaţiile GPL.
Secţiunea a-2-a. Domeniu de aplicare
Art. 2 Prevederile prezentelor prescripţii tehnice se aplică următoarelor
categorii de instalaţii de distribuţie GPL:
a) instalaţii de distribuţie GPL la autovehicule, tip SKID (monobloc);
b) instalaţii de distribuţie GPL la autovehicule, montate la locul de
funcţionare;
c) instalaţii de distribuţie GPL la consumatori casnici şi/sau industriali,
montate la locul de funcţionare.
Art. 3 Recipientele sub presiune din componenţa instalaţiilor GPL se pot
instala:
a) suprateran;
b) suprateran acoperit cu pamânt sau nisip;
c) subteran acoperit cu pamânt sau nisip.
Art. 4 (1) Instalaţiile GPL şi echipamentele din componenţa acestora
trebuie să corespundă condiţiilor climaterice din România, după cum
urmează:
a) temperatura maximă admisibilă de lucru: +500 C;
b) temperatura minimă admisibilă de lucru: între -400 C şi -200 C.
(2) În cazul în care temperatura maximă admisibilă de lucru declarată de
documentaţia recipientelor din componenţa instalaţiilor de distribuţie GPL
are valoarea +400 C, prin documentaţia tehnică de instalare/ documentaţia
tehnică preliminară de montare trebuie prevăzute măsuri compensatorii
prin care să se evite în timpul funcţionării depăşirea acestei temperaturi.
Secţiunea a 4-a Termeni, definiţii, abrevieri
Art 7 (1) În sensul prezentei prescripţii tehnice, termenii şi expresiile de
mai jos au următoarele semnificaţii:
a) acceptare – acţiunea prin care se admite şi se dă un acord scris privind
folosirea unor materiale, proceduri şi altele în baza unor verificări
preliminare şi în conformitate cu prevederile prezentei prescripţii tehnice;
b) accident – evenimentul fortuit care întrerupe funcţionarea normală a unei
instalaţii/echipament, provocând avarii şi/sau afectând via
h) avarie - deteriorare produsă la o/un instalaţie/echipament, care scoate
din funcţiune pe aceasta/acesta;
k) conducte – părţi componente de conductă destinate pentru transportul
fluidelor atunci când sunt montate împreună pentru a fi integrate într-un
sistem sub presiune;
l) deţinător – persoană fizică sau juridică care deţine sub orice titlu o/un
instalaţie/echipament în exploatare;
207
m) documentaţie tehnică – totalitatea documentelor şi instrucţiunilor

elaborate conform prevederilor prescripţiilor tehnice, de către producător,
pentru construirea, montarea,instalarea, punerea în funcţiune, realizarea
reviziilor, reparaţiilor, şi/sau pentru întreţinerea instalaţiilor/echipamentelor
sau, respectiv, totalitatea documentelor întocmite de către persoane fizice
sau juridice autorizate pentru efectuarea acestor activităţi în vederea
realizării sarcinilor specifice ce le revin; documentaţia tehnică include,
după caz, descrierea generală a instalaţiei/echipamentului, proiectele de
execuţie, procesul de fabricaţie şi schemele componentelor, subansamblelor
şi circuitelor, descrieri şi explicaţii necesare pentru înţelegerea acestor
desene şi scheme, rezultatele calculelor de proiectare, rapoartele
încercărilor şi examinărilor şi altele asemenea;
r) instalaţie GPL de distribuţie la consumatori casnici şi/sau industriali –
ansamblu compus din recipient/recipiente şi conductele aferente până la
limita de cuplare la consumator;
s) instalaţie GPL de distribuţie la autovehicule tip SKID (monobloc) -
ansamblu compus din recipient/recipiente şi conductele aferente până la, şi
inclusiv, pistolul de alimentare al pompei de distribuţie, montat pe acelaşi
cadru;
t) instalaţie GPL de distribuţie la autovehicule cu pompă de distribuţie la
distanţă - ansamblu compus din recipient/recipiente şi conductele aferente
până la, şi inclusiv, pistolul de alimentare al pompei de distribuţie, montat
la locul de funcţionare;
y) operator instalaţie de îmbuteliere – persoană specializată şi atestată de
către ISCIR pentru efectuarea operaţiilor de umplere a instalaţiilor de
alimentare cu GPL, montate pe autovehicule, din instalaţiile GPL de
distribuţie la autovehicule;
cc) presiune de încercare – presiunea la care se încearcă hidraulic
recipientul sub presiune pentru verifiarea rezistenţei şi etanşeităţii acestuia,
stabilită de producător sau conform prevederilor prezentei prescripţii
tehnice, după caz;
dd) presiune maximă admisibilă PS – presiunea maximă pentru care a fost
proiectat echipamentul sub presiune, aşa cum este specificată de
producător;
mm) temperatura minimă/maximă admisibilă TS - temperatura
minimă/maximă pentru care echipamentul sub presiune a fost proiectat, aşa
cum este specificat de producător;
rr) volum V – volumul interior al incintei sub presiune, inclusiv volumul
ştuţurilor până la prima legătură sau sudură, exclusiv volumul
componentelor interioare fixe.
208
LEGISLAŢIE
(2) În conţinutul prezentei prescripţii tehnice sunt folosite următoarele

abrevieri:
a) ADR – Acordul european referitor la transportul rutier internaţional al
mărfurilor periculoase, încheiat la Geneva la 30 septembrie 1957;
b) GPL – Gaz petrolier lichefiat;
c) ISCIR – Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipintelor sub
Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat;
d) RADTE – Personal tehnic de specialitate, responsabil cu avizarea
documentaţiei tehnice de verificări în utilizare pentru investigaţii/examinări
cu caracter tehnic;
e) RADTI - Personal tehnic de specialitate, responsabil cu avizarea
documentaţiei tehnice de instalare;
f) RADTP - Personal tehnic de specialitate, responsabil cu avizarea
documentaţiei tehnice preliminare de montare/reparare;
g) RAR – Registrul Auto Român;
h) RSL - Personal tehnic de specialitate, responsabil cu supravegherea
lucrărilor;
i) RSVTI – operator responsabil cu supravegherea şi verificarea tehnică şi
verificarea tehnică a instalaţiilor;
j) RTS – Responsabil tehnic cu sudura.
Dintre prevederile stabilite în PT C8 – 2010, s-au selectat şi sunt prezentate
în continuare câteva, dintre cele cuprinse în secţiunea a 4-a, referitoare la
montarea instalaţiilor GPL (cu excepţia instalaţiilor GPL tip SKID).
Art. 16 Montarea instalaţiilor GPL se efectuează pe baza unei documentaţii
tehnice preliminare de montare care trebuie avizată, înainte de începerea
lucrărilor, de către responsabil cu avizarea documentaţiei tehnice
preliminare de montare/reparare RADTP.
Art. 17 Toate subansamblele şi părţile componente, care urmează să fie
montate şi sunt supuse prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 584/2004 cu
modificările şi completările ulterioare, trebuie să poarte marcajul de
conformitate;
Art.18 (1) La instalaţiile GPL de distribuţie la consumatorii casnici şi/sau
industriali se utilizează 3 trepte de presiune:
a) treapta I – presiune înaltă, cuprinsă între 18 şi 2 bar, inclusiv;
a) treapta II – presiune medie, cuprinsă între 2 şi 0,05 bar, inclusiv;
a) treapta I – presiune joasă, sub 0,05 bar.
(2) În instalaţiile GPL de distribuţie la consumatorii industriali se pot
utiliza toate treptele de presiune menţionate anterior.
(3) În instalaţiile GPL de distribuţie la consumatorii casnici se utilizează
numai treptele de medie şi joasă presiune, imediat după ieşirea din recipient
209
(recipientele) de stocare şi până la limita clădirilor, iar în clădiri numai

treapta de joasă presiune.
Art. 19 Pe racordurile de distribuţie GPL, fază gazoasă sau lichidă ( în
cazul existenţei vaporizatoarelor), ale instalaţiilor GPL, se montează
robinete de închidere sau dispozitive de reglare sau blocare, care limitează
sau opresc complet livrarea de GPL în caz de necesitate sau în caz de
avarie a conductei de distribuţie.
Art. 20 Instalaţiile GPL trebuie să fie protejate cu dispozitive de siguranţă
împotriva creşterii presiunii peste limitele de funcţionare admise.
Art. 21 Dispozitivele de siguranţă sunt astfel montate încât GPL să fie
evacuat liber (fără obstacole) în atmosferă. Acestea sunt protejate împotriva
acumulării de condensat şi formării de obstacole care să reducă din
capacitatea de evacuare.
Art. 22 (1) Racordurile (traseele) de purjă trebuie să fie protejate împotriva
manevrării neautorizate.
(2) Manevrarea se face numai de persoane juridice autorizate pentru
întreţinere.
Art. 23 La execuţia lucrărilor de montare, persoanele juridice, autorizate
ISCIR pentru activitatea de montare, respectă şi prevederile celorlalte
prescripţii tehnice aplicabile în vigoare.
Art.24 Verificarea tehnică a instalaţiei GPL în timpul şi la finalul lucrărilor
de montare se efectuează de către responsabilul cu supravegherea lucrărilor
RSL al persoanei juridice montatoare, atestat de ISCIR.
Art. 25 (1) După montare, persoana juridică care a efectuat lucrările de
montare întocmeşte o documentaţie tehnică;
(2) Documentaţia tehnică trebuie să rămână la deţinător (utilizator).
(3) Pe instalaţiile GPL se aplică la final placa de timbru conform
documentaţiei tehnice;
(4) Instalaţiile GPL la care se obţin rezultate corespunzătoare sunt supuse
examinărilor şi verificărilor în vederea obţinerii de autorizare a
funcţionării.
6.4 Etichetarea şi ambalarea substanţelor
Etichetarea
O primă identificare şi informaţii esenţiale asupra riscurilor potenţiale ale
substanţelor chimice sunt date de eticheta substanţei. Pentru utilizarea fără
riscuri a substanţelor chimice, sunt necesare informaţii mult mai detaliate
decât cele prezentate pe etichetă, informaţii ce se găsesc în fişele tehnice de
securitate. Elementele de bază ale unei etichete se referă la:
210
LEGISLAŢIE
1. Identificarea agentului chimic

Substanţele chimice au de multe ori denumiri ştiinţifice sinonime, denumiri
tehnice şi populare (ele sunt prezentate în fişele tehnice de securitate).
Pentru o corectă identificare se recomandă utilizarea unei denumiri
recunoscută internaţional.
2. Identificarea pericolelor
Tipurile de pericole asociate unui agent chimic sunt precizate prin simbolul
de pericol şi frazele de risc. În cazul simbolurilor de pericol utilizate pentru
mai multe clase de substanţe (de exemplu simbolurile pentru substanţe
toxice utilizate şi pentru substanţe cancerigene, mutagene, etc.) frazele de
risc permit o încadrare neechivocă a agentului chimic în clasa
corespunzătoare. Există 64 de fraze de risc (fraze R) care se pot utiliza ca
atare sau în combinaţie. Eticheta unei substanţe chimice sau preparat
periculos trebuie să conţină obligatoriu următoarele elemente:
- Numele substanţei sau o denumire recunoscută internaţional;
- Numele, adresa completă şi telefonul celui care răspunde de plasarea pe
piaţă a substanţei sau a preparatului, respectiv producătorul, importatorul
sau distribuitorul;
- Simbolurile referitoare la pericol şi dacă este cazul, indicaţii despre
pericolele rezultate din folosirea substanţei;
- Fraze tip specifice utilizării substanţelor periculoase, referitoare la
riscurile care pot apărea la utilizarea substanţei periculoase (fraze R);
- Fraze tip de securitate indicând recomandări referitoare la prudenţa cu
care trebuie utilizată substanţa periculoasă (fraze S);
- Atribuirea numărului Comunităţii Economice Europene din IESCE, dacă
acesta este alocat;
- Cantitatea nominală (masa nominală sau volumul nominal) de produs
conţinută în ambalaj, în cazul preparatelor chimice periculoase
comercializate persoanelor fizice.
Exemple de fraze de risc: R1 Exploziv în stare uscată; R45 Poate determina
apariţia cancerului; R23 Toxic prin înghiţire; R47 Poate determina efecte
mutagene.
Exemple de fraze de securitate: S3 A se păstra la rece; S 22 A nu se inhala
praful; S33 A se lua măsuri împotriva descărcărilor de electricitate statică
Pentru cazurile în care unui agent chimic îi corespund mai multe simboluri
de avertizare se aleg primele două, în ordinea descrescătoare a gradului de
risc. În dreapta etichetei se amplasează pericolul cu gradul de risc cel mai
mare, iar în stânga, cel cu gradul de risc mai redus.
Ambalarea
Conform legislaţiei în vigoare, plasarea pe piaţă a agenţilor chimici este
permisă numai dacă sunt respectate următoarele cerinţe pentru ambalaje:
211
- să fie astfel proiectate şi realizate încât să împiedice orice pierdere de

conţinut prin manipulare, transport şi depozitare;
- materialele din care sunt fabricate ambalajele şi dispozitivele de etanşare
să fie rezistente la atacul conţinutului şi să nu formeze compuşi periculoşi
ca acesta;
- ambalajele şi sistemele de etanşare să fie solide şi rezistente pentru a evita
orice pierdere şi pentru a îndeplini criteriile de siguranţă în condiţiile unei
manipulări normale;
- ambalajele şi sistemele de închidere care se reînchid vor fi proiectate
astfel încât să se poată reînchide în mod repetat fără pierderi de conţinut;
- ambalajul trebuie să fie închis iniţial cu un sigiliu a cărui violare să fie
vizibilă în momentul deschiderii ambalajului, iar sigiliul să fie ireparabil
distrus odată cu prima deschidere.
6.5 Documente de transport pentru mărfuri periculoase
a) Documentele care însoţesc transportul (care se pot găsi la şofer):

- Document de transport în colete ADR, în care se precizează expeditorul,
destinatarul, denumirea chimică sau tehnică a substanţei transportate, clasa
ADR, grupa, subgrupa, numărul de identificare al substanţei (nr. ONU),
precedat de literele UN, descrierea ambalajelor şi numărului ambalajelor,
masa brută totală, masa netă în kg pentru materiale explozibile;
- Instrucţiuni scrise pentru şofer (fişa de siguranţă, specificaţia sau
consemnele mărfii), care cuprind date privind: denumirea substanţei sau a
grupei de substanţe, clasa ADR şi numărul de identificare ONU al
substanţei, natura pericolului şi echipamentul de protecţie individuală
indicat, măsuri de ordin general, măsuri suplimentare de limitare a
pierderilor/deversărilor uşoare, măsuri speciale în cazul scurgerilor de
produse cu pericole deosebite, măsuri de prim ajutor. Instrucţiunile de
securitate se găsesc, de regulă, în interiorul cabinei vehiculului, iar în cazul
cisternelor ele sunt puse într-un loc vizibil din cabină, eventual într-un
ambalaj de culoare portocalie.
- Scrisoarea de transport tip CMR conţine următoarele date privind
materialele periculoase transportate: denumirea chimică sau tehnică a
substanţei, numărul de identificare ONU al substanţei periculoase, clasa
căreia îi aparţine, iniţialele ADR, numărul şi descrierea coletelor, masa
brută sau masa netă (numai pentru clasa 1).
- Carnetul TIR : în convenţia TIR se stipulează că în situaţia când există un
pericol iminent, conducătorul auto poate lua măsurile necesare
şi să acţioneze, fără să mai aştepte intervenţia autorităţilor competente. In
212
LEGISLAŢIE
acest caz însă, el va trebui să dovedească de o manieră convingătoare că a

fost nevoit să procedeze astfel pentru protecţia vehiculului, ambalajului sau
încărcăturii.
După luarea măsurilor preventive de primă urgenţă, el va face imediat
menţiunea respectivă în carnetul TIR şi va anunţa autorităţile competente
pentru ca acestea să constate faptele, să verifice încărcătura, să sigileze
vehicolul şi să redacteze un proces verbal de constatare ce va fi anexat la
carnetul TIR şi va însoţi încărcătura până la biroul vamal de destinaţie.
- Panourile de semnalizare, etichetele şi simbolurile speciale care însoţesc
transportul.
- Producătorul materialelor şi al substanţelor periculoase.
b) Documente ale agentului economic
În cazul unui accident la un agent economic, în care sunt implicate
materiale periculoase, forţele de intervenţie pot identifica substanţele şi
pericolele pe care acestea le presupun, având următoarele surse de
informare:
- Informaţiile generale primite de la factorii de conducere din cadrul
agentului economic/personalul responsabil cu activitatea de P.S.I./şeful
serviciului de pompieri civili;
- Lista cuprinzând substanţele periculoase: este documentul care conţine
toate substanţele periculoase manipulate, utilizate, depozitate şi/sau
transportate de agentul economic, pentru fiecare din acestea specificându-
se informaţii privind: denumirea comercială a substanţei, clasa şi subclasa
de pericol, numărul ONU, numărul KEMLER, etichetele de pericol şi
manipulare, cantitatea de substanţă, locurile de depozitare şi numărul fişei
caracteristice.
6.6 Identificarea substanţelor şi a pericolelor
Vehiculele care transportă materiale şi substanţe periculoase sunt

obligatoriu semnalizate prin panouri de semnalizare a pericolului şi etichete
de pericol, iar locurile unde sunt depozitate materialele şi substanţele
periculoase, respectiv ambalajele acestora sunt prevăzute cu etichete de
pericol şi de manipulare.
A. Panouri de semnalizare a pericolului.
Sunt de forma unui dreptunghi cu baza de 40 cm şi înălţimea de 30 cm şi
au culoarea portocaliu reflectorizant. Pe aceste panouri sunt înscrise, de
regulă, numerele de identificare a pericolului (deasupra) şi a substanţei
(dedesubt). Aceste numere furnizează informaţii privind intervenţiile ce se
213
pot face în caz de accident, cu referire, în principal, la măsurile de prim

ajutor, la siguranţa circulaţiei şi la utilizarea echipamentelor de protecţie.
Dacă vehiculul este împărţit în compartimente în care sunt transportate mai
multe substanţe, panourile de semnalizare, cu numerele de identificare a
pericolului, respectiv a substanţei, vor fi expuse pe părţile laterale ale
cisternei, pe fiecare compartiment în parte. În acest caz, panourile de
semnalizare din faţa şi spatele vehiculului nu vor mai fi inscripţionate.
1. Numărul de identificare a pericolului (numărul KEMLER), este alcătuit
din 2 sau 3 cifre, care indică pericolul principal şi respectiv pericolul
secundar:
- Prima cifră de identificare a pericolului se referă la pericolul principal pe
care îl prezintă substanţa şi se bazează pe modul de repartizare a
substanţelor periculoase în clase, conform tabelului 6.1:
Tabelul 6.1 Identificarea substanţelor periculoase
Prima cifră a
numărului de Substanţă
Pericol
identificare a din clasa
pericolului
Scăpari de gaze dintr-un recipient sub
2 2
presiune sau dintr-o reacţie chimică
Inflamabilitatea unei substanţe lichide,
3 3, 3.2
a unui gaz sau autoaprinderea unui lichid
Inflamabilitatea sau autoaprinderea
4 4.1, 4.2, 4.3
unei substanţe solide
Inflamabilitatea sau autoaprinderea
5 5.1, 5.2
unei substanţe solide
6 Toxicitate sau pericol de infecţie 6.1
7 Radioactivitate 7
8 Corosivitate 8
9 Reacţie violentă spontană 9
- Dacă a doua sau a treia cifră a numărului de identificare este diferită de

prima (sau de a doua) ea se referă la pericolul secundar.
- Cand numărul de identificare a pericolului este precedat de litera “X”
aceasta indică faptul că substanţa reacţionează foarte periculos în contact
cu apa. Pentru aceste substanţe se impune interdicţia totală a contactului cu
apa, care poate fi utilizată doar cu aprobarea experţilor.
- Cand numărul de identificare al pericolului este urmat de cifra “0”, nu
există pericol secundar.
- Dublarea unei cifre indică un pericol principal sau secundar foarte ridicat.
2. Numărul de identificare al substanţei (Numărul ONU). Defineşte şi
identifică substanţa periculoasă prin compoziţia sa chimică şi este
întotdeauna compus din 4 cifre. Acest număr de ordine a fost atribuit într-
un tabel de substanţe periculoase, redactat de un comitet de experţi ai CEE
214
LEGISLAŢIE
care funcţionează sub egida ONU şi este inclus în acordul ADR, fiind
valabil pentru recunoaşterea fiecărei substanţe în ţările care au aderat la
ADR şi pentru toate categoriile de transport (rutier, maritim, feroviar).
B. Etichetele
Cu etichetele de pericol şi manipulare se pot identifica rapid şi cu uşurinţă
pericolul prezentat de substanţele periculoase, precum şi modul de
manipulare a acestora.
1. Etichetele de pericol (fig 6.1 şi 6.2) completează panourile de
semnalizare, fiind expuse la vedere pe părţile laterale şi pe partea din
spatele vehiculului. Au formă de pătrat cu latura de cel puţin 25 cm şi sunt
fixate cu diagonala pătratului poziţionată vertical. La partea inferioară a
etichetei pot fi inscripţionate cifrele sau literele care indică clasa substanţei
respective şi natura pericolului. Etichetarea se face în funcţie de
prescripţiile corespunzătoare clasei de pericol a fiecărei substanţe
periculoase, respectiv în funcţie de grupa de risc.
2. Etichetele de manipulare (fig.6.3) sunt aplicate pe ambalajul utilizat.
Sistem de culori pentru buteliile de gaze
Norma SN EN 1089-3 privind buteliile de gaz – marcaje ale buteliilor de
gaz/coduri de culori, defineşte culorile convenţionale uniforme în plan
european pentru buteliile de gaz. Norma este valabilă pentru butelii de gaz
industrial şi medical, exceptând buteliile de gaz lichid (GPL), care au
culoarea producătorului şi stingătoarele, care au culoarea rosie.
OBSERVAŢIE: Eticheta este principalul element ce indică conţinutul unei
butelii. Marcarea în culori a ogivei buteliei furnizează informaţii
complementare privind proprietăţile gazului (combustibil, oxidant, toxic,
etc). Acest marcaj are avantajul că se poate observa chiar şi atunci când
eticheta nu se poate citi de la o anumită distanţă.
6.7 Noţiuni preluate din prescripţii tehnice C4-2010
PT C4-2010 - ISCIR. este intitulat Recipiente metalice stabile sub

presiune. Din conţinutul acestui document s-au selectat şi sunt prezentate în
continuare câteva elemente.
- Prezenta prescripţie tehnică stabileşte condiţiile şi cerinţele tehnice pentru
instalarea, autorizarea funcţionării, utilizarea/exploatarea, verificarea
tehnică periodică, repararea şi verificarea tehnică în utilizare pentru
recipientele metalice stabile sub presiune, denumite în continuare
“recipiente”.
- Prevederile prezentei prescripţii tehnice se aplică doar în măsura în care
nu există alte dispoziţii specifice (cu acelaşi obiectiv) în legislaţia
215
Fig. 6.1 Etichete de pericol.
216
LEGISLAŢIE
Fig. 6.2 Etichete de pericol.
217
Fig. 6.3 Etichete de manipulare.
comunitară.
- Prevederile prezentei prescripţii tehnice se aplică recipientelor metalice
stabile sub presiune, denumite în continuare recipiente, instalate/montate pe
fundaţii sau pe alte reazeme fixe. Se asimilează cu recipientele metalice sub
presiune şi recipientele fixate pe platfome deplasabile sau pe sisteme
mobile proprii.
- Recipientul este limitat la primele îmbinări cu conductele de legătură
realizate prin sudură, prin flanşe sau prin filet.
- Prezenta prescripţie tehnică se aplică recipientelor sub presiuni maxime
admisibile de lucru mai mari de 0,05 MPa (0,5 bar).
- recipiente care conţin gaze, respectiv lichide din grupa 1 (fluide
periculoase);
- recipiente care conţin gaze, respectiv lichide din grupa 2;
Note: 1) Grupa 1 cuprinde fluide periculoase definite conform HG
1408/2008. Din grupa 1 fac parte fluidele definite ca explozive, extrem de
inflamabile, foarte inflamabile, inflamabile, la care temperatura maximă
admisă de lucru este mai mare decât punctul de aprindere, foarte toxice,
toxice şi oxidante.
2) Grupa 2 cuprinde abur şi celelalte fluide care nu sunt incluse în grupa 1.
3) În cazul în care un recipient se compune din mai multe incinte, acesta se
clasifică în categoria cea mai severă care se poate aplica unei incinte luată
individual.
4) Dacă într-o incintă se află fluide diferite, clasificarea se face în funcţie
de fluidul care impune categoria cea mai severă.
Art.4 (1) Prezenta prescripţie se aplică şi pentru:
a) recipientele care transportă pe vehicule de cale ferată sau rutiere diverse
lichide sau materiale exceptate de regulamentele privind transportul
internaţional feroviar, respectiv rutier, al mărfurilor periculoase (RID şi
ADR) şi care sunt sub presiune numai în momentul transvazării/descărcării
lichidelor sau materialelor conţinute, indiferent de presiunea de descărcare;
218
LEGISLAŢIE
b) recipientele pentru transportul lichidelor, care au presiunea absolută de

vapori la 50 0C până la 0,3 MPa (3 bar) inclusiv;
c) recipientele de la lit. b), care transportă lichide sub pernă de gaz, a cărui
presiune este mai mare de 0,05 Mpa (0,5 bar) şi până la maxim 0,2 Mpa
(2bar) inclusiv, la temperatura de 15 0C.
(2) Pentru recipientele care transportă pe vehicule de cale ferată sau rutiere
gaze comprimate, lichefiate sau dizolvate sub presiune se aplică prevederile
prescripţiei referitoare la cisterne, containere şi butoaie metalice pentru
gaze comprimate, lichefiate sau dizolvate sub presiune.
Art. 5 (1) Pentru recipientele din subteran, prezenta prescripţie tehnică se
completează cu cerinţele tehnice stabilite prin instrucţiuni specifice,
întocmite de unităţile deţinătoare, care să ţină seama de condiţiile în care
funcţionează acestea.
(2) Verificările în vederea admiterii funcţionării cât şi pe parcursul
exploatării, la verificarea tehnică periodică (VTP), se efectuează de către
responsabilul cu supravegherea şi verificarea tehnică a instalaţiilor
(RSVTI) al unităţii deţinătoare, autorizat ISCIR.
Dintre noţiunile şi abrevierile prezentate în C4-2010, în sectiunea a 4-a, s-
au selectat câteva şi acestea au următoarele semnificaţii:
(1) f) autorizare – activitatea de evaluare şi atestare efectuată de către
ISCIR, a competenţei şi capabilităţii unei persoane fizice sau juridice de a
desfăşura o activitate specifică în legătură cu un recipient;
m) echipament sub presiune – recipiente, conducte, accesorii de securitate
şi accesorii sub presiune; echipamentele sub presiune includ, după caz,
elemente fixate pe părţile solicitate la presiune, cum sunt flanşe, racorduri,
cuplaje, elemente de susţinere, urechi pentru ridicare şi altele asemenea;
p) fluide – gaze, lichide sau vapori în stare pură, precum şi amestecuri ale
acestora; un fluid poate conţine şi o suspensie de substanţe solide;
ff) recipient – orice înveliş metalic (incintă închisă) care conţine fluide sub
presiune, inclusiv toate componentele fixate limitat la dispozitivele de
legare la alte echipamente; un recipient poate fi compus din una sau mai
multe incinte;
gg) recipient simplu sub presiune – orice recipient sudat, supus unei
presiuni interioare relative mai mari de 0,5 bar, care este destinat umplerii
cu aer sau azot şi care nu trebuie să fie expus la foc;
mm) stat membru – stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului
Economic European;
oo) utilizator – persoană fizică sau juridică ce are în folosinţă o/un
instalaţie/echipament.
(2) g) RID – Regulamentul referitor la transportul internaţional feroviar al
substanţelor periculoase.
219
Alţi termeni, care apar în C4 – 2010, au fost prezentaţi în paragraful 6.3,

conform PT C8 – 2010- Instalaţii de distribuţie gaze petroliere lichefiate –
ISCIR şi nu sunt reluaţi, deoarece au aceleaşi semnificaţii.
C4 - 2010 cuprinde, în capitolele şi secţiunile sale, noţiuni despre:
- instalare (condiţii generale şi specifice);
- autorizarea/admiterea funcţionării (prevederi generale, condiţii privind
autorizarea funcţionării, verificări tehnice în vederea autorizării
funcţionării, concluzii;
- utilizarea/exploatarea;
- verificarea tehnică periodică şi verificarea tehnică neprogramată
(prevederi generale, revizia interioară, încercarea la presiune hidraulică,
revizia exterioară, încercarea pneumatică de etanşeitate, verificarea
dispozitivelor de siguranţă, condiţii specifice cu privire la verificarea
tehnică periodică, prelungirea autorizării funcţionării şi modificarea
termenelor scadente pentru realizarea verificărilor tehnice periodice);
- repararea;
- verificări tehnice în utilizare pentru investigaţii/examinări cu caracter
tehnic;
- timbrarea şi retimbrarea;
- avarii şi accidente;
- scoaterea din uz şi casarea;
- atestări şi autorizări;
- obligaţii şi responsabilităţi şi altele.
6.8 Prescripţii tehnice privind stocarea, transportul,

distribuţia şi utilizarea GNL
a) Scopul şi obiectivele codului tehnic al GNL

Scopul codului tehnic al Gazelor Naturale Lichefiate (GNL) este
promovarea cerinţelor tehnice minime, specifice gazelor naturale lichefiate,
precum şi definirea autorităţilor statului care, prin legislaţia în vigoare, au
atribuţii şi competenţe în domeniul stocării, transportului, distribuţiei şi
utilizării GNL. Cerinţele tehnice minime pentru stocarea, transportul,
distribuţia şi utilizarea GNL au la bază norme europene şi internaţionale,
precum şi standarde recomandate, europene şi internaţionale. Cerinţele
tehnice stipulate în Codul Tehnic al GNL sunt menite să ofere cadrul de
reglementări necesare pentru introducerea, în condiţii de siguranţă,
stabilitate şi eficienţă economică, pe teritoriul României, a instalaţiilor
pentru stocarea, transportul, distribuţia şi utilizarea GNL.
220
LEGISLAŢIE
Obiectivele codului tehnic al GNL sunt:

- îndeplinirea condiţiilor de sănătate şi siguranţă pentru populaţie şi
asigurarea protecţiei mediului pe termen scurt, mediu şi lung;
- stabilirea cerinţelor tehnice pentru activităţile de bază legate de
infrastructura de stocare, transport, distribuţie şi utilizare a GNL;
- stabilirea condiţiilor generale de calitate a GNL;
- stabilirea cadrului general privind autorizarea şi licenţierea în domeniul
GNL;
- transmiterea fluxurilor informaţionale de la titularii de autorizaţii / licenţe
către autorităţile competente;
- precizarea modalităţilor de exercitare a controlului şi inspecţiilor în
domeniul GNL;
Prevederile Codului Tehnic al GNL nu se aplică instalaţiilor şi
echipamentelor existente pe vasele maritime care asigură transportul GNL.
b) Stabilirea cerinţelor tehnice pentru activităţile de bază legate de
infrastructura de stocare, transport, distribuţie şi utilizare
Procesul de depozitare a GNL-ului este afectată de un risc specific,
cunoscut ca risc de rostogolire. Prezenţa într-un rezervor a unor volume de
GNL de densităţi şi temperaturi diferite duce la supraîncălzirea volumului
din partea de jos a rezervorului şi la instabilitatea sa termodinamică. După
o anumită perioadă de timp, volumele de GNL se amestecă dând naştere
unui volum de evaporare anormal şi unui risc de suprapresiune în rezervor.
Încălzirea bruscă a GNL poate conduce uneori la suprapresiune, datorită
fenomenului de tranziţie rapidă din faza lichidă în faza gazoasă.
c) Proiectarea infrastructurii de stocare, transport, distribuţie şi utilizare a
GNL
Standardul european EN 1473 «Instalaţii şi echipamente pentru gazul
natural lichefiat – proiectarea instalaţiilor terestre » precizează principalele
aspecte legate de proiectarea în sectorul GNL. La proiectarea, execuţia şi
exploatarea infrastructurii de stocare, transport, distribuţie şi utilizare a
GNL trebuie avute în vedere următoarele:
- cerinţa fundamentală de asigurare a siguranţei şi sănătăţii populaţiei şi
protecţia mediului înconjurător;
- posibilitatea apariţiei pericolelor naturale precum cutremurele, şi
fenomenelor meteorologice extreme;
- desfăşurarea lângă instalaţiile de GNL a traficului rutier, feroviar şi
aerian, apropierea de alte instalaţii industriale periculoase;
- activităţile specifice care vor fi desfăşurate după punerea în funcţiune a
obiectivului GNL;
- lucrările în cadrul zonei unde va fi construit obiectivul GNL.
221
d) Elemente de proiectare a echipamentelor de stocare şi transfer

- determinarea solicitărilor la care sunt supuse rezervoarele (presiune;
greutatea structurii si a GNL depozitat; probele de rezistenţă,alunecări de
teren, echipamente de conectare, operaţii de transfer GNL);
- prevederea de dispozitive pentru minimizarea «riscului de rostogolire»;
- prevederea de aparate de măsură şi control al temperaturii, presiunii şi
nivelului GNL din rezervoare, indicatori de mişcare între diversele straturi
componente ale rezervorului;
- controlul spaţiului de izolare dintre straturile componente ale rezervorului
(impurităţi, umiditate etc.);
Sistemul de transfer al GNL trebuie să fie echipat cu robinete de secţionare
aşa cum rezultă din studiul de risc, pentru a face posibilă intervenţia în caz
de accident sau pentru a permite controlul periodic şi întreţinerea
sistemului.
La proiectarea, execuţia şi exploatarea obiectivelor aferente GNL se vor
respecta prevederile legislaţiei în vigoare privind protecţia mediului
precum şi cerinţele din directivele europene privitoare la protecţia
mediului.
Gazele naturale lichefiate trebuie să îndeplinească condiţiile de calitate
impuse de reglementările în vigoare.
e) Distanţe de siguranţă în domeniul GNL
Distanţele între instalaţiile şi echipamentele aferente terminalelor GNL,
precum şi faţă de diverse obiective aflate în împrejurimi se determină astfel
încât:
- să se reducă la minim pericolul legat de consecinţele unui incendiu;
- să se reducă la minim pericolul legat de scurgerile de GNL (nori de gaz);
- să minimizeze dimensiunile unui accident;
- să faciliteze accesul echipelor de intervenţie în caz de accident.
6.9 Rezumat
Acest capitol cuprinde aspecte legislative care privesc, în general, gazele şi,
în special, hidrocarburile gazoase lichefiate. Dintre acestea se enumeră:
Legea 12/2012, Legea gazelor nr. 351/2004, cu modificările si completările
ulterioare, PT C4-2010 - Recipiente metalice stabile sub presiune, PT C8-
2010 – Instalaţii de distribuţie gaze petroliere lichefiate, codul tehnic al
Gazelor Naturale Lichefiate (GNL). Sunt prezentate şi noţiuni despre
etichetarea şi ambalarea substanţelor, documentele de transport pentru
mărfuri periculoase, identificarea substanţelor şi a pericolelor.
222
7
PROTECŢIA MUNCII,
PREVENIREA ŞI STINGEREA INCENDIILOR
7.1 Cauze care au favorizat producerea de accidente
Principalele cauze de accident sunt defecte mecanice, greşeli de exploatare,

erori de proiectare, modificări de proces, catastrofe naturale, sabotaje şi
altele, necunoscute. Din publicaţiile de specialitate a rezultat că cele mai
multe accidente au fost generate de erori umane.
Principalele cauze sunt prezentate în continuare.
a) Defecţiuni mecanice
Execuţia şi recepţia necorespunzătoare ale unor instalaţii sau utilaje pot
conduce la pierderi de substanţe la sistemele de etanşare ale pompelor,
compresoarelor, la îmbinări, la aparatura de control sau de automatizare, la
sistemul de transport sau de încărcare-descărcare şi la vibraţii ale utilajelor,
respectiv conductelor.
b) Necunoaşterea prevederilor specifice de exploatare şi întreţinere
Lipsa de instruire a personalului operativ în problemele specifice de lucru
cu hidrocarburi gazoase şi lichefiate duce la greşeli în efectuarea unor
manevre precum:
- punerea şi scoaterea din funcţiune;
- intervenţia in cazul unor avarii;
- prelevarea probelor destinate analizei de laborator;
- respectarea gradului de umplere a recipientelor;
- efectuarea inspecţiilor şi reviziilor periodice.
c) Indisciplina
Cîteva aspecte ale lipsei de disciplină sunt:
- acceptarea la lucru a personalului insuficient instruit, obosit sau fără
echipament de protecţie potrivit;
- neefectuarea corectă a predării-primirii serviciului prin nerealizarea pe
teren a unui control amănunţit al fiecărui aparat, conductă, armătură ş.a.;
- nerespectarea metodologiei prescrise pentru efectuarea în condiţii de
siguranţă a fiecărei operaţiuni;
223
- fumatul, execuţia unor lucrări de sudură, folosirea unor scule sau a unor
echipamente care pot produce scântei în instalaţie;
- improvizarea unor legături de conducte;
- funcţionarea cu medii de lucru erozive sau corozive, peste limitele
admise;
- neefectuarea analizelor de laborator;
- efectuarea de intervenţii riscante la aparatele aflate în funcţionare;
Ca urmare, nu este permis ca în instalaţiile în care se lucrează cu gaze
lichefiate să opereze personal neinstruit sau nedisciplinat.
Este necesar să se respecte următoarele principii care stau la baza fiabilităţii
instalaţiilor:
- elaborarea regulamentelor, instrucţiunilor şi a procedeelor de operare,
întreţinere şi inspecţie a instalaţiilor, utilajelor, aparatelor, sistemelor de
prevenire şi stingere a incendiilor;
- selecţionarea şi instruirea personalului de operare, întreţinere şi
inspecţie;
- testarea periodică a personalului;
- analiza şi avizarea lucrărilor sub aspectul siguranţei în funcţionare;
- întocmirea planurilor privind delimitarea zonelor cu pericol de incendiu
şi explozie;
- stabilirea sistemelor de prevenire şi combatere a incendiilor;
- organizarea instruirii şi a exerciţiilor practice prin simularea producerii
unor accidente;
- analiza tuturor accidentelor şi a avariilor care s-au produs în instalaţiile
proprii sau in cele similare pentru a aplica măsurile corespunzătoare de
prevenire a producerii unor accidente asemănătoare;
- analiza regimurilor de avarii, a riscurilor de exploatare şi stabilirea
cauzelor deviaţiilor, precum şi a măsurilor de siguranţă potrivite.
7.2 Elemente de fiabilitate
Pentru exploatarea în condiţii de siguranţă a instalaţiilor care lucrează cu

hidrocarburi gazoase sau lichefiate se impun o serie de cerinţe dintre care
câteva se vor expune în continuare.
a) Funcţionarea în limitele parametrilor de lucru ai fluxului tehnologic
- Presiunea
Creşterile şi scăderile de presiune se vor face în mod progresiv şi controlat
pentru a se evita răcirile şi vaporizările bruşte.
La punerea în funcţiune, creşterea presiunii se va efectua în corelaţie cu
variaţia temperaturii.
224
PROTECŢIA MUNCII,
La temperaturi mai mici decât temperatura la care a avut loc încercarea,

presiunea nu va depăşi 0,2 pcr. După atingerea acestei temperaturi, creşterea
presiunii se va face lent, fără şocuri, până la temperatura de regim
(funcţionare continuă). Se recomandă ca, după atingerea temperaturii de
50% din temperatura de regim, creşterea presiunii să se facă în trepte, cu
prag de egalizare la 0,5 pcr şi 0,75 pcr.
Viteza maximă admisă de variaţie a presiunii este de 0,20 bar/s. După
intrarea în regimul de funcţionare normală, pentru evitarea oboselii,
fluctuaţia de presiune va fi (0,8 … 1,0) pcr.
În exploatare, trebuie evitate depresurizările necontrolate deoarece, într-un
timp foarte scurt, temperatura poate să scadă foarte mult, ceea ce ar putea
duce la accidente tehnice.
- Temperatura
Variaţia de temperatură se efectuează progresiv pentru a evita şocurile
termice. Se recomandă viteze de încălzire sau răcire de 30 grade/oră.
Gradienţii de 50-70 grade/oră prezintă riscuri notabile, iar cei de 100
grade/oră sunt extremi de riscanţi.
Coborârea bruscă a temperaturii prin destindere conduce la îngheţarea şi
scoaterea din funcţiune a regulatoarelor sau a robinetelor.
- Nivelul lichidelor
În cazul gazelor lichefiate nu este permis să se funcţioneze fără a
monitoriza nivelul din vase. Este interzisă depăşirea nivelelor maxime
prescrise.
- Supapele de siguranţă
Nu se vor deschide voit supapele de siguranţă de pe vasele cu hidrocarburi
gazoase lichefiate, prin apăsarea bruscă a pârghiei de refulare, deoarece se
poate produce o scădere instantanee a presiunii, însoţiţă de blocarea
supapei.
- Evacuarea apei
Prezenţa apei în hidrocarburile gazoase lichefiate poate conduce la
accidente grave prin îngheţarea apei, în special în condiţii de iarnă.
Scurgerile de apă, din punctele în care se acumulează, trebuie efectuate
conform prescripţiilor tehnice şi de către operatori instruiţi.
- Compuşi corozivi
Hidrogenul sulfurat, aminele, mercaptanii, hidroxidul de sodiu etc
corodează oţelul şi pun în pericol siguranţa instalaţiei. Aceşti compuşi
trebuie menţinuţi în limite maxime admisibile şi trebuie să se efectueze un
control sistematic a stării metalului.
b) Prevenirea scăpărilor de hidrocarburi gazoase lichefiate în atmosferă
Scăpările acestor gaze în atmosferă crează situaţii periculoase, care se pot
solda cu accidente umane, incendii şi explozii. Evacuarea gazelor din
225
aparate şi conducte trebuie să se efectueze în sistemul de faclă sau în

sisteme de golire rapidă în zone izolate şi sigure.
Utilajele de rezervă (pompe, compresoare, recipiente) trebuie să fie în
perfectă stare de funcţiune, pentru a fi pornite atunci când la cele în
funcţiune apar neetanşeităţi. Armăturile se manevrează de regulă manual
sau cu ajutorul unor cârlige cu braţ scurt, confecţionate din materiale ce nu
produc scântei prin lovire sau frecare. Robinetele nu vor fi supuse lovirii,
încălzirii cu abur sau şocurilor mecanice. Se efectuează periodic control cu
explozimetre şi se face accesul cu echipamente de protecţie
corespunzătoare, în spaţiile închise sau canalele instalaţiilor.
c) Evaluarea gradului de pericol al hidrocarburilor gazoase lichefiate
Fiabilitatea unei instalaţii care lucrează cu hidrocarburi gazoase lichefiate
este o rezultantă a gradului de pericol al substanţelor, al zestrei de produs,
al reacţiilor care au loc şi al variaţiei parametrilor de lucru, în condiţiile în
care calitatea proiectului, a materialelor, a execuţiei şi a operării sunt
corespunzătoare. Conform prescripţiilor tehnice ale industriei chimice şi
petrochimice, substanţele se încadrează în trei categorii de pericol
referitoare la toxicitate, declanşarea de incendiu şi explozie, apariţia unor
reacţii necontrolate. Pentru fiecare categorie s-au stabilit 5 grupe
numerotate de la 4 la 0. În grupa 4 sunt încadrate substanţele cele mai
periculoase, iar în grupa 0, cele care nu prezintă pericol deosebit. Din cauza
pericolului deosebit de declanşare a unor incendii şi explozii,
hidrocarburile gazoase lichefiate sunt încadrate în gradul 4 de pericol.
d) Posibilităţi de reducere a factorilor de risc
În publicaţiile de specialitate se recomandă metode pentru reducerea
factorilor de risc, dintre care se menţionează:
- folosirea unor sisteme eficiente de golire a instalaţiilor şi a unor
dispozitive pntru captarea scăpărilor de hidrocarburi;
- realizarea unor elemente de izolare a utilajelor cu grad mare de pericol;
- asigurarea unor perdele de abur sau de apă pentru diluarea vaporilor
substanţelor inflamabile;
- echiparea cu dispozitive pentru captarea substanţelor toxice evacuate
accidental;
- dotarea cu sisteme de prevenire a depăşirii regimului de presiuni şi
temperaturi de lucru.
7.3 Accidente cu hidrocarburi gazoase lichefiate
De-a lungul timpului s-au petrecut accidente grave cu hidrocarburi gazoase

şi lichefiate.
226
PROTECŢIA MUNCII,
a) Accidente în spaţiu nelimitat

Se numesc accidente de tip BLEVE, cu corespondentul în limba română
EVEX, cele care au avut loc în urma exploziei vaporilor expandaţi.
Ponderea cea mai mare a accidentelor de tip EVEX o deţin accidentele în
timpul transportului, scăpărilor de gaze petroliere lichefiate, a purjelor şi la
operaţiunile de încărcare-descărcare. Ca urmare a neetanşeităţii apărute la
un recipient sau la o conductă, se formează un nor de gaze. În momentul în
care noruîntâlneşte o sursă de aprindere se produce explozia vaporilor
expandaţi şi se formează o ciupercă de foc. Norii de vapori de metan
prezintă un pericol mai redus de explozie decât cei ai hidrocarburilor etan,
propan, butan deoarece densitatea metanului este mai mică decât cea a
aerului ceea ce duce la ridicarea lor în straturile superioare ale atmosferei.
b) Accidente în spaţiu limitat
În recipientele de depozitare a hidrocarburilor gazoase lichefiate pot avea
loc incendii şi explozii ca urmare a existenţei în spaţiile respective a
elementelor combustibile şi a oxigenului din aer. Are loc, în condiţii
izocore, o creştere foarte mare a presiunii şi temperaturii.
La rezervoarele izoterme pentru depozitarea gazelor naturale lichefiate s-au
produs accidente de tip ROLLOVER care au constat în debordarea gazelor
naturale (DEGAN) prin inversarea straturilor cu densităţi diferite.
Pentru evitarea acestui tip de accident în publicaţiile de specialitate sunt
indicate măsuri de siguranţă precum:
- încărcarea GNL pe la partea superioară a rezervorului;
- introducerea de lichid mai dens la suprafaţa GNL-depozitat;
- recircularea GNL care staţionează un timp mai mare;
- supradimensionarea rezervoarelor de depozitare a GNL şi a sistemelor
de vehiculare a vaporilor.
c) Triunghiul de foc
Scăpările necontrolate de gaze în atmosferă conduc la formarea unor
amestecuri combustibile (gaze combustibile şi aer care conţine oxigen) care
coboară la sol (propan şi butan, care au densitate mai mare decât a aerului)
sau formează nori (metan, cu densitatea mai mică decât a aerului).
Pentru producerea unei deflagraţii sau detonaţii, în afară de amestecul
combustibil format, mai este necesară sursa de aprindere.
Triunghiul de foc, constituit din combustibil, oxigen şi sursa de aprindere,
însumează condiţiile necesare producerii incendiilor şi exploziilor.
Accidentele cu hidrocarburi gazoase lichefiate prezintă un pericol deosebit,
conducând la explozii care pot provoca pierderi considerabile umane şi
materiale, deoarece:
- evoluţia este foarte rapidă;
227
- incidente minore pot degenera în explozii ale norilor de vapori

expandaţi;
- în cazul formării norilor de gaze, posibilităţile de dispersie sunt reduse;
- incendiile provoacă arsuri care pot să ducă la decesul celor accidentaţi;
- inhalarea gazelor provoacă intoxicaţii, uneori letale;
- când gazul lichefiat vine în contact cu corpul omenesc, se produc
degerături.
7.4 Mijloace de protecţie şi de intervenţie
În cazul unor pierderi de gaze în atmosferă, intervenţiile rapide pot

contribui la lichidarea accidentului în fază incipientă. Prin intervenţie
urgentă, scăpările previzibile pot fi lichidate. Altfel, din cauza acţionării cu
întârziere, accidente minore pot degenera în accidente catastrofale.
Când întreruperea pierderilor de gaze nu este posibilă (blocări pe deschis a
unor robinete sau supape, spargeri de garnituri etc) trebuie să se intervină
pentru depresurizarea sistemului în scopul reducerii cantităţii de produs
pierdute în atmosferă.
Pentru prevenirea aprinderii norului de gaze format, se pun în funcţiune
perdele de abur şi apă şi se întrerup sursele de aprindere din instalaţie şi din
zonele adiacente.
Dacă aprinderea norului de gaze are loc, se intervine pentru limitarea
pierderilor.
a) Protecţii pentru limitarea distrugerilor în cazul unor incendii
În cazul unor incendii cu hidrocarburi gazoase lichefiate, construcţiile
metalice şi din beton, protejate necorespunzător, pot ceda, conducând la
pagube materiale considerabile.
În cazul incendiilor cresc temperatura şi presiunea interioare în recipientele
din zona respectivă şi se reduce rezistenţa pereţilor, ceea ce are ca urmare
distrugerea rezervorului.
Experienţa arată că dacă flacăra este directă, în apropierea recipientului,
temperatura, corespunzătoare ruperii pereţilor sub acţiunea flăcării, poate fi
atinsă într-un minut, iar dacă flacăra este la o oarecare distanţă, în 10-15
min.
În publicaţiile de specialitate sunt prezentate, pentru recipiente neprotejate
termic, în caz de incendiu, următoarele concluzii:
- în circa 30 s de încălzire a recipientelor se depăşeşte presiunea de calcul
a rezervoarelor;
- după circa 90 s de încălzire a pereţilor până în jur de 330 0C apare o
deformaţie plastică;
228
PROTECŢIA MUNCII,
- după circa 200 s, ca urmare a creşterii presiunii interioare şi a reducerii

rezistenţei oţelului, are loc pierderea rezistenţei rezervorului
b) Protecţii termice la construcţii, instalaţii şi la recipientele cu GPL
Protecţiile la foc ale structurilor metalice se execută cu materiale care să
asigure o rezistenţă la foc de minimum 2 ore.
Construcţiile metalice se protejează cu un strat de beton de minimum
5 cm grosime sau prin cămăşuire cu materiale ignifuge de eficienţă
echivalentă.
Izolaţiile trebuie să reziste la şocurile termice produse de creşterea
temperaturii la circa 11000C în mai puţin de 1 min din momentul
declanşării unui incendiu şi la răcirea provocată de jeturile de apă folosite
pentru combaterea incendiilor.
Instalaţiile electrice şi de automatizare se protejează antifoc pentru a rezista
cel puţin 20 min.
Pentru protecţia termică a recipientelor sub presiune care conţin GPL, o
largă aplicabilitate o au sistemele de răcire cu apă, astfel realizate încât să
asigure un film continuu de apă pe întreaga suprafaţă a utilajelor.
c) Instalaţii de răcire cu apă
Răcirea cu apă, pentru combaterea incendiilor şi pentru protecţia termică a
construcţiilor, utilajelor şi conductelor din instalaţiile care lucrează cu GPL,
reprezintă una din principalele măsuri pentru limitarea pierderilor în cazul
declanşării unor incendii.
Instalaţiile fixe pentru combaterea şi menţinerea sub control a incendiilor
funcţionează cu apă.
Alimentarea cu apă trebuie să se asigure din surse sigure şi în mod continuu
în întrega perioadă în care se acţionează pentru combaterea incendiilor.
Rezerva de apă pentru incendiu trebuie să corespundă pentru o intervenţie
de 4 ore la un debit de 150% din capacitatea pompelor de apă de incendiu.
Instalaţiile fixe cu apă de incendiu se compun din rezervoare, staţii de
pompe, reţele de apă, tunuri fixe cu sisteme de pulverizare, hidranţi de
incendiu şi sisteme fixe de stropire cu apă.
Alimentarea cu apă de incendiu în instalaţiile cu GPL se asigură prin reţele
inelare, dimensionate pentru debitul şi presiunea (minim 8 bar) necesare
combaterii incendiilor. Conductele magistrale sunt îngropate pentru a nu
îngheţa şi a nu fi deteriorate în cazul unor incendii sau explozii. Pe acestea
se montează robinete care să permită izolarea liniei când apare o
neetanşeitate.
Tunurile fixe se montează în poziţii în care să se poată asigura răcirea
utilajelor care, în condiţii normale, lucrează cu o cantitate mai mare de
GPL şi care nu sunt protejate termic. Raza de acţiune a tunurilor de apă, cu
229
debit de 180 m3/h pentru ceaţă sau jet compact, este de 25 –30 m şi se
amplasează la minimum 15 m distanţă faţă de zona periculoasă.
Hidranţii cu câte două conexiuni pentru furtune se folosesc în acţiunile de
combatere a incendiilor, asigurând apa necesară în zonele pe care tunurile
nu le pot acoperi.
În instalaţiile cu GPL pentru răcirea utilajelor se combină utilizarea
tunurilor, hidranţilor şi a sistemelor fixe de pulverizare a apei.
Pentru realizarea perdelelor de apă pulverizatoare sunt concepute şi
amplasate sisteme de răcire care să asigure stropirea eficientă (picături de
0,1-1 mm şi un debit de apă de cel puţin 10 l/min/m2 de suprafaţă de
rezervor cu GPL).
Instalaţiile semifixe şi mobile pentru răcirea cu apă sunt alcătuite din tunuri
remorcabile care preiau apa de la hidranţi, furtunuri cu ţevi de refulare a
apei, autotunuri şi autocisterne pentru intervenţii.
7.5 Intervenţii în cazuri de accidente şi incendii cu GPL

a) Intervenţii în cazul scăpărilor de GPL
Intervenţiile în cazul accidentelor cu GPL sunt considerate ca activităţi
periculoase care pot fi efectuate numai de personal experimentat specializat
în folosirea unor tehnici adecvate.
La apariţia unor scăpări de GPL trebuie să se intervină de urgenţă pentru
oprirea pierderilor de gaze.
Când nu este posibilă izolarea sursei de gaze şi nici depresurizarea
sistemului, gazele ce se pierd în atmosferă trebuie să fie aprinse sau nu,
după cum efectul focului local în cazul aprinderii acestor gaze poate avea
consecinţe mai puţin grave decât riscul pe care-l prezintă explozia norului
de gaze.
Înainte de a acţiona, conducătorul operaţiei de intervenţie trebuie să aibă în
vedere:
- mijloacele de împrăştiere a norului de gaze sau de deturnare a acestuia
într-o zonă fără risc;
- posibilităţi de diluare sau de dispersie (direcţia vântului, perdele de abur
sau apă, obstacole naturale etc.);
- durata scăpărilor de gaze;
- persoanele prezente în zonă şi în vecinătate;
- distrugeri care se pot produce în zonă.
b) Caracteristicile incendiilor cu GPL
Hidrocarburile gazoase uşoare ard cu flacără de culoare galben deschis, iar
cele lichide, cu o flacără de culoare portocalie.
230
PROTECŢIA MUNCII,
Incendiile care se produc la îmbinările prin flanşă produc flăcări sub formă
de evantai, iar cele cauzate de ruperea unor conducte au formă alungită.
În cazul spargerii unor vase cu GPL şi a aprinderii acestora, flăcările au
forma unor ciuperci.
c) Intervenţii în cazul incendiilor cu GPL
Se evacuează personalul care nu este necesar în stingerea incendiilor.
Personalul care trebuie să intervină trebuie să poarte echipamentul de
protecţie corespunzător.
Se acţionează pentru evacuarea hidrocarburilor la faclă sau la rezervoare de
golire rapidă.
Pentru protejarea termică a utilajelor, conductelor etc. se utilizează
sistemele de răcire, perdelele de abur pentru a preveni extinderea
incendiilor.
Agenţii de stingere în incendiile provacate de hidrocarburi sunt:
- spume obţinute cu ajutorul emulgatorilor;
- prafuri stingătoare;
- substanţe diluante (bioxid de carbon, azot, vapori de apă).
Pentru a se impiedica explozia metanului şi pentru stingerea incendiilor cu
metan trebuie să se realizeze concentraţii volumice de minimum 26%
bioxid de carbon sau 39% azot; metanul nu se mai aprinde dacă oxigenul
scade cu 14,6%, fracţie volumică, în atmosferă de bioxid de carbon sau sub
12,1% în atmosferă de azot; bioxidul de carbon şi azotul se folosesc în
special pentru stingerea incendiilor din încăperi şi hale închise.
d) Instalaţii pentru combaterea incendiilor cu GPL
Instalaţiile fixe de stingere cu gaze inerte sunt utilizate pentru a reduce,
într-un timp cât mai scurt, concentraţia volumică de oxigen din aer sub
14%.
Gazul inert cel mai folosit este bioxidul de carbon. Consumul de bioxid de
carbon necesar stingerii se calculează considerând min. 8 kg CO2 pentru
fiecare m2 de suprafaţă.
Instalaţiile fixe de stingere cu abur asigură stingerea cu jeturi pe suprafeţe
mici, stingerea prin inundare a unor cămine, canale sau spaţii închise
precum şi pentru formarea unor perdele de protecţie.
Instalaţiile fixe de stingere cu pulbere trebuie să conţină cantitatea de
pulbere necesară stingerii unui incendiu. Aceasta se calculează în funcţie de
mărimea zonei protejate (volum sau arie) pe baza consumurilor specifice
precizate de producător.
Instalaţiile semifixe de combatere a incendiilor pot fi cu apă, abur, gaze
inerte sau pulberi stingătoare.
Instalaţiile mobile constau din stingătoare carosabile cu CO2, recipiente
montate pe camioane cu furtunuri flexibile de presiune cu lungime de max.
231
29 m terminate la capete cu duze, autospeciale cu praf, apă sau gaze inerte,

remorci, generatoare de gaze de ardere ş.a
7.6 Inspecţia depozitelor de GPL
Depozitele GPL sunt în general mici instalaţii, iar din punct de vedere
tehnologic, sunt relativ simple. Riscul asociat acestui tip de activităţi este în
principal legat de manipularea GPL şi de posibilitatea de apariţie a
scurgerilor de GPL din conducte şi/sau din rezervoare de stocare. În cadrul
evaluării tehnice este necesar să se realizeze verificarea respectării
concordanţelor, cel puţin pentru elementele critice cu reglementările
specifice sectorului. Responsabilitatea acestor controale amănunţite, nu
revine numai tehnicianului care inspectează aceste depozite în temeiul
legislaţiei Seveso, ci şi organismelor specializate în acest domeniu (în
special pompierii). Personalul implicat trebuie să aibă pregătirea tehnică
adecvată şi care necesită investiţii substanţiale în formare.
De obicei, inspecţiile se efectuează:
a) Cu ocazia evaluării Sistemul de Management al Siguranţei. În această
fază atenţia Comisiei care efectuează inspecţia se axează pe procedurile
adoptate de companie pentru a reduce probabilitatea de apariţie a unui
accident major. În general, evaluarea sistemului de management al
siguranţei în unităţile de complexe, cum ar fi o rafinărie, necesită o
inspecţie pe durata a 5-7 zile. Aceste activităţi includ, de obicei, şi
executarea unui testări a unui scenariu de urgenţă.
b) Cu ocazia evaluării raportului de securitate (SR). În acest caz, evaluările
sunt concentrate pe evaluarea conţinutului raportului de securitate şi pe
controlul fiabilităţii calculelor efectuate pentru identificarea scenariilor de
accidente posibile şi a măsurilor luate pentru reducerea sau pentru a
înlătura marjele de risc asociat cu diverse activităţi operate. Analiza este în
principal de tip documentare şi este, în general, foarte complicată. Inspecţia
pe amplasament a unui operator Seveso are ca scop principal verificarea
concordanţei dintre realitatea din teren şi cea descrisă în Raportul de
securitate. Această inspecţie trebuie să includă şi controale specifice, pentru
a stabili dacă unele dintre ipotezele luate ca referinţă pentru calculele
efectuate sunt în concordanţă cu instalaţia.
c) După investigarea incidentelor/ accidentelor. În aceste cazuri activităţile
sunt, în general, împărţite în două faze: o primă fază, care apare în timpul
producerii incidentului şi o a doua fază, ce o urmeză pe prima, de analiză
(în colaborare cu operatorul şi alte autorităţi) a cauzelor evenimentului şi
permite evaluarea măsurilor preventive care trebuie luate pentru instalaţie,
232
PROTECŢIA MUNCII,
pentru a preveni reapariţia evenimentului. În aceste activităţi, atentia este

axată pe echipamentele specifice sau liniile de ţevi ale instalaţiei care nu
sunt, în general, evaluate în cadrul unei inpecţii generale a instalaţiei.
Activităţile menţionate mai sus, cu referire la reglementările specifice
trebuie să fie efectuate pentru primele două, la intervale de timp prestabilite
şi în conformitate cu normele legale, iar pentru a treia, atunci când
evenimentul are loc.
Nu există reguli prestabilite pentru inspecţia tehnică efectuată în instalaţiile
ce prezintă risc de accidente majore, care au, ca o prioritate, acumularea de
cunoştinţe la nivel de amănunt a sistemului de monitorizare a
managementului instalaţiei, a controlului activităţilor de întreţinere şi a
procedurilor de prevenire a riscurilor. De asemenea, executarea acestor
activităţi în unităţi complexe necesită un angajament substanţial de
personal specializat. Activităţile care urmează să fie efectuate sunt
complexe şi necesită deţinerea unor cunoştinţe tehnice semnificative, de la
înţelegerea procesului de fabricaţie specific controlului, a metodologiilor
pentru controale nondistructive, cunoaşterii (cel puţin la nivel de bază)
tehnologiilor de prevenire a incendiilor, la capacitatea de a evalua
caracterul adecvat al procedurilor operaţionale adoptate de către operator.
De asemenea include o cunoaştere aprofundată a normelor juridice din
domeniu şi a tehnicilor de analiză a riscului.
Inspecţiile efectuate pe durata activităţilor de rutină pot include obţinerea
prealabilă a tuturor informaţiilor disponibile, ca urmare a activităţilor de:
- Evaluare a unor aspecte specifice care pot apărea din interacţiunea dintre
amplasament şi planificarea urbană existentă; analiză tehnică a procedurilor
de operare (inclusiv, dar nu numai, cele de urgenţă) în gestionarea
instalatiilor;
- Evaluare a stării de operare a instalaţei şi a nivelului de instruire a
angajaţilor, evidenţiind deficienţele şi zonele de îmbunătăţire identificate;
- Examinarea, în comparaţie cu tehnicienii de pe instalaţie, a integralităţii
instalaţiei din punct de vedere al întreţinerii echipamentelor;
- Evaluarea să se desfăşoare, în strânsă colaborare cu celelalte autorităţi
pentru a evalua respectarea standardele tehnice (distanţe minime ce trebuie
respectate între elemente critice ale instalaţiilor, tipul de pompe utilizate,
accesorii de siguranţă şi metodele constructive ale rezervoarelor,
caracteristicile tehnice ale furtunurilor de transfer GPL, etc.).
Această activitate va fi suplimentată în timpul perioadelor de întreţinere
extraordinare. În asemenea momente, este posibil să se facă o serie de
verificări şi controale la instalaţie, care în condiţiile unei activităţi obişnuite
nu sunt posibile. În această etapă, activităţile inspectorilor tehnici vor fi
concentrate pe evaluarea planului de întreţinere, pe supravegherea
233
activităţilor de control (în special seturi de teste pe echipamente critice), pe

testele privind starea integrităţii echipamentelor critice, cu privire la
punerea în aplicare a liniilor de teste non - distructive şi a echipamentelor.
Lista de verificare de mai jos, cu precizarea punctelor critice apropriate,
este o pistă în desfăşurarea acestor activităţi care pot fi încorporate cu
verificarea conformităţii, în cazul în care se poate construi o relaţie de
cooperare cu organisme tehnice de specialitate sau după un curs adecvat de
formare pentru tehnicieni.
a) Pregătirea preliminară; achiziţionarea şi examinarea documentelor şi a
datelor deţinute de organismele de control public
- Documentaţia tehnică în ceea ce priveşte societatea include o descriere
suficient de precisă a instalaţiilor?
- Care sunt cantităţile de GPL manipulate în fiecare an? Este definită
cantitatea maximă de GPL în instalaţie?
- Compania a respectat obligaţiile în ceea ce priveşte legislaţia cu privire la
riscul de accidente majore? În special, s-a prezentat raportul de securitate şi
s-a adoptat un sistem de management al siguranţei?
- A fost raportul de securitate aprobat de către autoritatea competentă? Au
fost trecute cerinţe sau recomandări?
- După ultima inspecţie de SMS, autorităţile competente au emis măsuri
sau recomandări? A realizat operatorul aceste măsuri sau recomandări?
- Există o serie de evenimente accidentale sau accidente care au avut loc în
instalaţie? De la ce dată? La ce nivel sunt descrise evenimentele?
b) Verificarea documentelor şi prima evaluare a amplasamentului
- Sunt definite proceduri privind intrarea în amplasament a personalului
care nu este angajat şi a camioanelor? Care sunt acestea? Aceste proceduri
sunt îndeplinite aşa cum s-a stabilit? Sunt prevăzute echipamente personale
de securitate şi instrucţiuni pentru comportamentul în caz de urgenţă
pentru vizitatori?
- Utilizează personalul care lucrează în instalaţie echipamente de protecţie
personală?
- Câţi angajaţi are compania şi cum sunt distribuiţi în personalul tehnic şi
administrativ?
- Sunt operaţiunile de încărcare şi descărcare de GPL prevăzute în
proceduri specifice? Sunt aceste proceduri suficient de detaliate pentru a
asigura siguranţa operaţiunilor?
- Cum se realizează parcul de vehicule utilizate pentru comercializarea de
produse finite? Este personalul angajat sau este o activitate externă? În
ambele cazuri, ce condiţii de formare sunt prevăzute?
- Există planuri detaliate de întreţinere a echipamentelor disponibile?
234
PROTECŢIA MUNCII,
- Sunt detaliate procedurile operaţionale pentru gestionarea situaţiilor de

urgenţă şi de desfăşurare a activităţilor normale?
c) Control tehnic şi operaţional
- Care sunt componenţa şi nivelul de educaţie al echipei de pompieri? Care
este disponibilitatea resurselor? Care este disponibilitatea de apă de la
sistemul de prevenire a incendiilor? Care sunt tipurile şi cantităţile de
mijloace de stingere disponibile?
- Arată tehnicienii din camera de control suficientă stăpânire pentru
gestionarea software-ului instalaţiei?
- Există un manual operational cu proceduri operaţionale şi de urgenţă?
Personalul din acest departament arată că poate folosi acest manual?
- Camera de control este construită cu scopul de a asigura securitatea
operatorilor şi de gestionare a oricărui eveniment accidental? Este echipată
cu generatoare de curent, în caz de urgenţă?
- Printre activităţile planificate pentru inspecţia periodică a companiei este
prevăzută o inspecţie vizuală de zi cu zi a conductelor şi rezervoarelor?
- Este activitatea de încărcare şi descărcare a GPL efectuată în prezenţa
conducătorului vehiculului şi de asemenea, este implicat şi un tehnician de
instalaţie?
- Este zona de pompe adăpostită într-un loc adecvat şi la o distanţă de
siguranţă faţă de elementele critice ale instalaţiei? Există un număr
corespunzător de pompe de auto-alimentare? Au deschideri de ventilaţie
adecvate?
d) Inspecţia pe amplasament
- Tehnicienii au cunoştinţe adecvate despre procedurile operaţionale? (Se
recomandă să se solicite simularea operaţiunilor de securitate pentru unul
sau mai multe echipamente critice - pentru unul din evenimentele
identificate în raportul de securitate);
- În ce stare de curăţenie se află instalaţia? Există miros de GPL care poate
fi datorat pierderii eficacităţii de etanşare?
- Dispunerea şi componenţa dispozitivelor stingătoare (bariere de vapori,
hidranţi, stingătoare mobile, etc.) corespund cu planul disponibil? Care este
starea de conservare a echipamentului?
- După o inspecţie vizuală a conductelor, există semne acute de coroziune?
Este izolarea (dacă este cazul) în stare bună?
e) Simularea unei situaţii de urgenţă (În această fază se identifică un
scenariu de accident ales dintre cele identificate în raportul de securitate şi
este necesar simularea de la evenimentul iniţiator până la procedura de
intervenţie)
- Cât de mult timp a trecut de la activarea semnalului de alarmă de către
iniţiatorul evenimentului simulat? Este în concordanţă cu timpul estimat (în
235
special în ceea ce priveşte timpul de intervenţie prevăzut pentru

evenimentul simulat)?
- A fost clar auzită sirena de alarmă în întreaga zonă a instalaţiei?
- De cât timp a fost nevoie ca echipa de urgenţă să se regrupeze, să poarte
(să îmbrace) echipamentul personal de securitate şi să fie activă? Este acest
timp în concordanţă cu timpul maxim aşteptat (estimat)?
- Operatorii şi personalul extern prezent au înţeles uşor semnificaţia
semnalului de alarmă? Personalul care nu era direct implicat în procedurile
de intervenţie a plecat la punctele de adunare? A fost disponibilă în timp
real o listă a prezenţei pe amplasament şi s-a făcut apelul acestora? Sunt
puncte de întâlnire uşor accesibile şi situate în zone suficient de sigure?
- Echipa de urgenţă a fost suficient expertizată prin procedurile din planul
de urgenţă?
- Au fost scoase în evidenţă deficienţele de comunicaţii între echipajele de
urgenţă, camera de control şi orice alte organe interne care au participat la
gestionarea situaţiilor de urgenţă?
- S-au dovedit de încredere sistemele de izolare şi sistemele de siguranţă la
foc?
- Au fost identificate deficienţe, în procedurile existente, în gestionarea
comunicării cu entităţi externe, afectate de situaţia de urgenţă?
- Timpii de răspuns sunt acoperitori în concordanţă cu procedurile cerute de
planul de urgenţă?
- Se efectuează de către companie o analiză a activităţilor desfăşurate în
timpul identificării punctelor critice?
7.7 Prevenirea şi stingerea incendiilor GPL
a) Acţiuni şi măsuri de protecţie la intervenţie

1. La sosirea la locul accidentului verificaţi dacă sunt implicate materiale
periculoase şi dacă acest lucru se confirmă, identificaţi substanţa. Pe timpul
acestor acţiuni veţi respecta următoarele măsuri de protecţie:
- Oprirea vehiculelor departe de accident:
Distanţele recomandate pentru dispunerea autospecialelor de intervenţie
sunt următoarele sunt de 50 m în cazul unor scurgeri minore de gaz
lichefiat (picătură cu picătură, şiroi subţire), respectiv 100 m când sunt
scurgeri majore.
- Apropierea cu atenţie din direcţia din care bate vântul. Rezistaţi tentaţiei
de a vă grăbi, deoarece vă veţi convinge că nu puteţi acorda ajutor până
cand situaţia nu este complet evaluată.
- Izolarea zonei accidentului
236
PROTECŢIA MUNCII,
Fără să pătrundeţi în zona din imediata apropiere a accidentului, izolaţi

suprafaţa afectată de pierderile de produs şi asiguraţi securitatea oamenilor
şi a mediului înconjurător, îndepărtaţi curioşii în afara perimetrului izolat.
Aveţi grijă să dispuneţi pe cât posibil de spaţiu suficient pentru a vă mişca
în voie şi a manevra echipamentul necesar.
2. Identificaţi pericolele.
Etichetele de pericol şi/sau manipulare, panourile de semnalizare a
pericolului, documentele specifice (de transport, lista cuprinzând
substanţele periculoase, fişa caracteristică a substanţelor) şi/sau orice
persoane care au asistat la accident sunt surse importante de informaţii.
Evaluaţi şi valorificaţi toate informaţiile disponibile şi consultaţi
îndrumătorul pentru a reduce riscurile imediate.
3. Evaluaţi situaţia.
Analizaţi următoarele aspecte:
- Există un incendiu sau numai o pierdere de substanţe periculoase
(scurgere, degajare de vapori, etc.)?
- Care sunt condiţiile meteorologice?
- Cum este terenul?
- Cine/ce se află în pericol – oameni, mediu sau bunuri?
- Ce măsuri trebuie luate – este necesară o evacuare?
- Ce resurse umane şi materiale sunt necesare?
- Care sunt măsurile care pot fi luate imediat?
4. Interveniţi corespunzător situaţiei.
In funcţie de evoluţia evenimentelor, reevaluaţi în permanenţă situaţia şi
modificaţi acţiunile întreprinse. Salvaţi răniţii şi evacuaţi zona dacă este
necesar, menţinând în permanenţă situaţia şi modificaţi acţiunile
intreprinse. Nu uitaţi că obiectivul principal este siguranţa persoanelor
aflate în apropiere de locul accidentului, inclusiv siguranţa dumneavoastră.
De aceea, pe timpul intervenţiei, utilizaţi echipamentul corespunzător de
protecţie individuală. Nu pătrundeţi în zona accidentului decât cu
echipament de protecţie individuală corespunzător şi cu aparat independent
de protecţie respiratorie.
b) Acţiuni ale forţelor de intervenţie, în funcţie de tipul accidentului
În tabelul 7.1 sunt sistematizate acţiuni specifice, in caz de incendiu,
respectiv scurgeri sau deversări de substanţe periculoase.
c) Acordarea primului ajutor
Dacă victima a intrat în contact cu un produs chimic periculos acordaţi
primul ajutor astfel:
1. Transportaţi victima într-o zonă neafectată;
2. Contactaţi medicul şi spuneţi-i numele produsului cu care victima a
intrat în contact;
237
Tabelul 7.1 Acţiuni ale forţelor de intervenţie, în funcţie de tipul accidentului
A. INCENDII
Gaz incendiat Materiale diverse Cisternă
Risc de BLEVE
Asezaţi vehiculele de intervenţie Evitaţi amplasarea vehiculelor de Asezaţi vehiculele de intervenţie
la intervenţie în zona cu fum cât
o distanţă de 20-50 m Evacuaţi populaţia pe o rază de mai departe posibil
Evacuaţi populaţia pe o rază de 300 m Interveniţi cu personal cât mai
100-200 m Utilizaţi agent stigător puţin
Nu stingeţi scăpările inflamate de corespunzător Utilizaţi agent stingător
gaz (doar dacă scăpările au fost corespunzător
înlăturate) Răciţi puternic cisterna expusă
Răciţi recipienţii Evacuaţi populaţia pe o rază de
500 m
Retrageţi-vă imediat dacă
cisterna vibrează, se decolorează
sau
începe să crape
B.-SCURGERI ŞI / SAU DEVERSĂRI
Scurgeri sau deversări reduse Scurgeri sau deversări mari
Gaz Lichid Solid Gaz Lichid Solid
Populaţia va fi evacuată pe o rază de 100 m. Populaţia va fi evacuată pe o rază de 300 m.
Vehiculele trebuie să fie regrupate pe o/la o Vehiculele trebuie să fie regrupate pe o/la o
distanţă de 50 m din direcţia vântului. distanţă de 100 m din direcţia vântului.
Va intra doar personalul necesar, care va avea Va intra doar personalul necesar, care va avea
obligatoriu echipament de protecţie individuală şi obligatoriu echipament de protecţie individuală
aparat independent de protecţie respiratorie. şiaparat independent de protecţie respiratorie.
Se va purta vizieră atâta timp cât este pericol de Se va purta vizieră atâta timp cât este pericol de
explozie. explozie.
Victimele vor fi evacuate rapid. Victimele vor fi evacuate rapid.
Se vor evita sursele de aprindere. Se vor evita sursele de aprindere.
3. În cazul în care victima a intrat în stop cardiac, încercaţi să o reanimaţi;

ATENŢIE: Nu utilizaţi metoda gură la gură dacă victima a ingerat sau
inhalat substanţa.
4. În cazul în care victima are probleme respiratorii, conectaţi-o la tubul de
oxigen;
5. Scoateţi hainele şi pantofii contaminaţi şi luaţi măsuri de izolare a
acestora;
ATENŢIE: Nu scoateţi hainele care s-au lipit de piele ;
6. În cazul unui contact cu o substanţă, se vor spăla imediat mâinile şi ochii
timp de 10 minute;
7. Calmaţi victima şi acoperiţi-o cu o pătură;
8. Ţineţi cont de faptul că efectele datorate expunerii (inhalare, ingestie sau
contact cu pielea) se pot manifesta mai târziu.
238
PROTECŢIA MUNCII,
7.8 Incidente în transportul GPL
Din relatări ale mass-media sunt redate în continuare o serie de incidente

care au survenit în transportul GPL.
a) Un incendiu a izbucnit în incinta unei firme, din zona industrială a
oraşului X, flăcările cuprinzând o cisternă încărcată cu peste o tonă de
propan. Din cauza incendiului există risc de explozie, iar persoanele care se
aflau în zonă au fost evacuate. O autospecială încărcată cu spumă a ajuns la
locul incidentului, iar pompierii încearcă să stingă focul. Poliţia a oprit
circulaţia pe drumul Y. "Din informaţiile pe care le-am primit ştim că
şoferul executa o reparaţie la tamburul din spate ce alimenta eventuali
beneficiari. S-a produs o scânteie, iar focul s-a aprins. Incendiul a luat
amploare din cauza scurgerilor mari. Am încercat răcirea şi stingerea, dar
nu am reuşit aşa că am decis să ne retragem. Am recurs la evacuarea
întregului personal şi acum căutăm soluţii să ne apropiem şi să stingem
incendiul", s-a declarat la TVR Info. Cisterna a explodat, fără a provoca
însă victime, iar incendiul a fost stins după mai bine de două ore.
b) Drumul Judeţean Z este blocat, după ce o cisternă cu gaz petrol lichefiat
a fost implicată într-un accident. Astfel, traficul rutier în zonă va fi
întrerupt pentru cel puţin trei ore. În urma accidentului nu au rezultat
victime, iar posibilitatea producerii unei explozii este extrem de redusă,
informează Centrul Infotrafic al Poliţiei Române. La faţa locului acţionează
lucrători de la drumuri, Garda de Mediu şi ai Inspectoratului Judeţean
pentru Situaţii de Urgenţă. Conducătorii auto sunt rugaţi să respecte
semnalele agenţilor de poliţie rutieră aflaţi la faţa locului.
c) O cisternă care transporta gaz petrolier lichefiat s-a răsturnat duminică
dimineaţă pe Şoseaua D, existând pericolul de explozie. Timp de 5 ore
circulaţia a fost întreruptă, pompierii reuşind în cele din urmă să evacueze
zona. Accidentul s-a produs în momentul în care şoferul cisternei a acroşat
un refugiu de tramvai, iar autovehiculul s-a răsturnat. Şoferul, care circula
dinspre comuna C spre B, le-a declarat politiştilor că a încercat să evite o
alta maşină care i-a tăiat calea, relatează Realitatea TV.
d) O cisternă plină cu GPL a luat foc pe DN X, în urma unui accident
rutier. O persoană a fost rănită. Cisterna a schimbat brusc direcţia de mers
şi a intrat într-un autoturism Logan care a fost strivit de impact, a povestit
un martor. Autoutilitara s-a întors şi ea şi a luat foc. Traficul este blocat pe
ambele sensuri de mers pe DNX, formându-se coloane de masini de
kilometri întregi.
e) 15 persoane au murit şi alte 50 au fost rănite după ce două vagoane-
cisternă care transportau GPL au explodat în nord-vestul Italiei. Accidentul
239
s-a produs cu puţin înainte de miezul nopţii, în apropiere de gara din oraşul
Viareggio, informează AFP. Din cele 50 de persoane rănite, 35 sunt în
stare gravă sau foarte gravă, cu arsuri pe o mare parte a corpului. Un tren
marfar format din 14 vagoane, care venea dinspre portul La Spezia şi se
îndrepta spre Pisa, a deraiat din motive încă necunoscute. În urma
incidentului, două dintre vagoanele-cisternă pline cu gaz au explodat.
Locuitorii mai multor imobile din apropierea gării au fost evacuaţi de
teama unor noi explozii.
7.9 Accidente de tip Rollover
La rezervoarele criogenice pentru depozitarea gazelor naturale s-au produs

mai multe accidente, ca urmare a fenomenului denumit ,,Rollover’’, care s-
ar putea traduce prin debordarea gazelor naturale prin inversarea straturilor
cu densitǎţi diferite. Acest fenomen s-a produs în special în cazurile în care
peste gazul natural lichefiat, existent în rezervor, s-au descǎrcat, din
tancurile de transport, gaze naturale lichefiate mai calde cu o tensiune de
vapori mai mare. Conducta prin care se introducea gazul natural în
rezervor se afla lateral în apropiere de fundul rezervorului. În timpul
pompǎrii gazul natural din rezervor mai rece şi cu o tensiune de vapori mai
micǎ, este dislocat şi împins în sus. Datoritǎ diferenţei de temperaturǎ
dintre straturi, are loc un transfer de cǎldurǎ de la stratul inferior la stratul
superior, ceea ce favorizeazǎ vaporizarea unei pǎrţi din metanul existent în
stratul superior, o îmbogǎţire a acestui strat în etan şi propan. Aceastǎ stare
dinamicǎ conduce la creşterea densitǎţi produsului din stratul superior care
la un moment dat depǎşeşte densitatea gazului lichefiat din stratul inferior
şi se produce o mişcare violentǎ spontanǎ de schimbare a poziţiei straturilor
(roll-over) însoţitǎ de ieşirea unui volum mare de gaze în atmosferǎ. În
cazul în care sistemele pentru evacuarea gazelor nu au fost proiectate
pentru a face faţǎ acestor situaţii, se depǎşeşte presiunea în rezervor şi se
produce fisurarea rezervorului. Factorii care determinǎ timpul în care se
egalizeazǎ densitǎţile într-un sistem în care existǎ douǎ straturi de GNL,
sunt:
- schimbarea compoziţiei datoritǎ vaporizǎrii din stratul superior;
- transferul de cǎldurǎ şi masǎ dintre straturi;
- acumularea cǎldurii în stratul din partea inferioarǎ.
Pentru prevenirea accidentelor generate de egalizarea densitǎţii straturilor
de GNL, însoţitǎ de vaporizarea bruscǎ şi violentǎ a metanului (Rollover),
s-au stabilit o serie de mǎsuri de siguranţǎ printre care:
- încǎrcarea GNL pe la partea superioarǎ a rezervorului;
240
PROTECŢIA MUNCII,
- introducerea de lichid mai dens la suprafaţa GNL – depozitat;

- recircularea GNL – în cazurile în care nu se prevedeau expedieri în
perioade scurte de timp;
- introducerea GNL printr-un distribuitor care sǎ asigure amestecarea şi
omogenizarea straturilor din rezervor cu lichidul adǎugat;
- omogenizarea prin amestecare mecanicǎ;
- supradimensionarea rezervoarelor de depozitare a GNL şi a sistemelor de
vehiculare vapori.
7.10 Mijloace de protecţie şi de intervenţie specifice GNL
În cazul unor pierderi de gaze în atmosferǎ, intervenţiile rapide pot

contribui la lichidarea accidentului în faza incipientǎ. Prin intervenţie
urgentǎ, scǎpǎrile previzibile pot fi lichidate. Altfel, din cauza acţionǎrii cu
întârziere, accidente minore pot degenera în accidente catastrofale.
Când întreruperea pierderilor de gaze nu este posibilǎ (blocǎri pe deschis a
unor robinete sau supape, spargeri de garnituri etc ) trebuie sǎ se intervinǎ
pentru depresurizarea sistemului în scopul reducerii cantitǎţii de produs
pierdute în atmosferǎ.
Pentru prevenirea aprinderii norului de gaze format se pun în funcţiune
perdele de abur şi apǎ şi se întrerup sursele de aprindere din instalaţie şi din
zonele adiacente.
Dacǎ aprinderea norului de gaze are loc, se intervine pentru limitarea
pierderilor.
a) Protecţii pentru limitarea distrugerilor în cazul unor incendii
În cazul unor incendii cu hidrocarburi gazoase lichefiate, construcţiile
metalice şi din beton, protejate necorespunzǎtor, pot ceda, conducând la
pagube materiale considerabile.
În cazul incendiilor cresc temperatura şi presiunea interioarǎ în recipientele
din zona respectivǎ şi se reduce rezistenţa pereţilor, ceea ce are ca urmare
distrugerea rezervorului.
Experienţa aratǎ cǎ dacǎ flacǎra este directǎ, în apropierea recipientului,
temperatura, corespunzǎtoare ruperii pereţilor sub acţiunea flǎcǎrii, poate fi
atinsǎ într-un minut, iar dacǎ flacǎra este la o oarecare distanţǎ, în 10 – 15
minute.
În publicaţiile de specialitate sunt prezentate, pentru recipiente neprotejate
termic, în caz de incendiu, urmǎtoarele concluzii:
- în circa 30 s de încǎlzire a recipientelor se depǎşeşte presiunea de calcul a
rezervoarelor;
241
- dupǎ circa 90 s de încǎlzire a pereţilor pânǎ în jur de 330 0C apare o

deformaţie plasticǎ;
- dupǎ circa 200 s, ca urmare a creşterii presiunii interioare şi a reducerii
rezistenţei oţelului, are loc pierderea rezistenţei rezervorului.
b) Mǎsuri de siguranţǎ
În industria GNL se produc aceleaşi dezastre obişnuite ca şi în cazul altor
tipuri de instalaţii de gaze, şi sunt luate măsuri de siguranţă care apar în
orice altă activitate industrială. Sistemele de micşorare a riscului trebuie
instalate pentru a reduce posibilitatea accidentelor de muncă şi pentru a
asigura protecţia mediului înconjurător şi a ecosistemului. Ca în orice altă
ramură industrială, operatorii GNL trebuie să se supună tuturor regulilor,
standardelor şi codurilor în vigoare pe plan internaţional, naţional sau local
În afară de dezastrele industriale şi măsurile de siguranţă obişnuite, GNL
prezintă şi măsuri de siguranţă specifice. În eventualitatea unei scăpări
accidentale de GNL, zona de siguranţă din jurul obiectivului protejează
comunităţile învecinate de rănirea persoanelor, afectarea proprietăţilor sau
de foc. Singurul accident care a afectat populaţia şi mediul înconjurător a
avut loc în Cleveland , Ohio, în 1944. Rezultatele cercetării accidentului de
la Cleveland au influenţat standardele de siguranţă folosite în zilele noastre.
În general, multitudinea cerinţelor de protecţie a creat patru condiţii de
siguranţă, care sunt integrate cu o combinaţie de standarde industriale şi
regulamente de utilizare. Cele patru condiţii de siguranţă sunt :
1. Conţinutul primar;
2. Conţinutul secundar;
3. Sistemele de siguranţă;
4. Distanţele minime de siguranţă.
Cele patru cerinţe pentru siguranţă sunt aplicate întregului lanţ de procese
ale obţinerii şi utilizării GNL, de la producţie, lichefiere şi transport,
înmagazinare şi până la readucerea în stare de gaz.
Conţinutul primar
Prima şi cea mai importantă cerinţă de siguranţă pentru această industrie
este îndeplinită prin utilizarea materialelor potrivite pentru rezervoare şi
alte echipamente şi printr-un design ingineresc corespunzător întregului
proces.
Conţinutul secundar
Al doilea tip de protecţie ne informează că dacă apar scăpări sau degajări
locale de GNL, acestea poate fi reţinute sau izolate. Pentru instalaţiile de
suprafaţa sunt prevăzute rigole ce înconjoară rezervoarele pentru a captura
produsul în cazul unei deversări accidentale. Pentru anumite instalaţii, un
rezervor din beton armat înconjoară rezervorul din interior ce conţine GNL.
Sistemele din conţinutul secundar sunt proiectate pentru a controla volumul
242
PROTECŢIA MUNCII,
rezervoarelor. Sistemele secundare pot elimina necesitatea folosirii

rigolelor.
Sistemele de siguranţă
În al treilea tip de protecţie, scopul este de a reduce la minim scăpările de
GNL şi de a anihila efectele negative ale acestor scăpări. Pentru acest nivel
de siguranţă, în procesele GNL se folosesc sisteme cum ar fi detectoare de
gaz, detectoare de lichid combustibil, detectoare de foc, pentru a identifica
prompt orice breşă şi pentru a închide automat sistemele şi a minimiza
scăpările în cazul unei defecţiuni. Sistemele operaţionale (proceduri,
exerciţii de răspuns rapid), de asemenea previn sau reduc riscul dezastrelor.
Respectarea cu stricteţe este vitală pentru a asigura buna funcţionare, în
condiţii de siguranţa a instalaţiilor de GNL.
Distanţele minime de siguranţă
Regulamentele au cerut întotdeauna ca uzinele de lichefiere a gazelor
naturale să fie situate la o distanţă de siguranţă faţă de celelalte obiective
industriale învecinate, comunităţi sau alte zone publice. De asemenea sunt
stabilite zonele de siguranţă în jurul vaselor ce transportă GNL în apele
teritoriale. Distanţele de siguranţă sau zonele cu grad de periculozitate sunt
prevăzute conform unor date privind dispersarea vaporilor de GNL, a
ariilor de radiaţie termică şi alţi factori specificaţi în regulamente.
c) Tipuri de accidente survenite din cauza GNL- ului
Potenţialele accidente privesc în mare măsură pe operatorii unităţilor de
GNL şi comunităţile înconjurătoare. Conţinutul primar, cel secundar,
sistemele de securitate şi distanţele de siguranţă constituie multiple nivele
de protecţie. Aceste măsuri asigură protecţia împotriva accidentelor ce au la
bază GNL .
Explozia
O explozie are loc când o substanţă îşi schimbă rapid starea chimică, este
aprinsă sau este scăpată incontrolabil de sub presiune. Gazul metan se va
aprinde doar dacă amestecul de vapori de gaz în aer este în limitele de
inflamabilitate. Un accident ce apare mai des este iniţierea arderii din cauza
flamelor şi scânteilor .
Temperatura de autoaprindere este cea mai joasă temperatură la care
vaporii de gaz inflamabil se vor aprinde spontan, fără o sursă de căldură.
Temperaturi mai ridicate decât temperatura de aprindere vor cauza
aprinderea după o mai scurtă perioadă de expunere. Cu temperaturi foarte
înalte, în intervalul de inflamabilitate, arderea poate avea loc aproape
instantaneu. Pentru vaporii de metan derivaţi din GNL, cu un amestec de
carburant aer de aproximativ 10% metan în aer şi presiune atmosferică,
temperatura de autoaprindere este de peste 540 C°. Această temperatură
243
extrem de înaltă necesită o sursă puternică de radiaţie termică, căldură sau

suprafeţe fierbinţi. Daca GNL este vărsat pe pământ sau în apă şi gazul
inflamabil nu întâlneşte o sursă de aprindere (scânteie sau o altă sursă de
căldură), vaporii, în general, se vor disipa în atmosferă şi nu va izbucni
niciun incendiu.
Norii de vapori
De îndată ce GNL părăseşte un container cu temperatura controlată, începe
să se încălzească, transformându-se din lichid în gaz. Iniţial, gazul este rece
şi mai greu decât aerul. Se va crea o ceaţă – nor de vapori deasupra scăpării
de lichid. Cum gazul se încălzeşte, se amestecă cu aerul şi începe să se
disperseze. Norul de vapori se va aprinde numai în situaţia când întâlneşte
o sursă de aprindere şi atât timp cât concentraţia sa se încadrează între
limitele inflamabilităţii. Dispozitivele de siguranţă şi procedurile
operaţionale sunt prevăzute pentru a minimaliza probabilitatea unei scăpări
şi ulterior apariţia unui nor de vapori care să afecteze zonele din afara
perimetrului unităţii de exploatare.
Lichidul îngheţat
Dacă GNL este scăpat de sub control, în contactul direct al omului cu
lichidul criogenic, va îngheţa punctul de contact, deci, vor rezulta
degerături. Sistemele de reţinere din jurul unui rezervor de depozitare , sunt
proiectate să retina 110% din conţinutul unui rezervor. Mai mult, tot
personalul unităţii trebuie să poarte mănuşi, cizme, măşti şi alte elemente
de îmbrăcăminte de protecţie pentru a se proteja împotriva lichidului, când
pătrund într-o zonă cu pericol de accident. Acest potenţial pericol este
restricţionat şi nu afectează comunităţile învecinate.
Rostogolirea
Când încărcăturile de GNL cu densităţi diferite sunt încărcate în rezervor
una câte una, ele nu se amestecă la început, ci se dispun în straturi multiple,
cu densităţi diferite. După o perioadă de timp la aceste straturi poate apărea
fenomenul de rostogolire, un fenomen nedorit, astfel lichidul stabilizându-
se în interiorul rezervorului. Pe măsură ce stratul de GNL cel mai de jos
este încălzit de scăpările normale de căldură, îşi schimbă densitatea până
când în cele din urmă devine mai uşor decât stratul cel mai de sus. În acel
moment o rostogolire a lichidelor va apărea cu o vaporizare bruscă a GNL,
care ar putea fi prea masivă pentru a fi eliberate prin valvele normale de
evacuare, în caz de creştere a presiunii, cu care este prevăzut rezervorul. La
un anumit moment, creşterea de presiune poate cauza crăpături sau alte
dereglări structurale în rezervor. Pentru a preveni stratificarea, operatorii, în
timp ce încarcă un transport de GNL, măsoară densitatea, iar dacă este
necesar, ajustează procedurile de încărcare conforme. Rezervoarele de
244
PROTECŢIA MUNCII,
GNL au sisteme de protecţie la rostogolire, care includ senzori de

temperatură şi sisteme circulare de pompare şi amestecare.
7.11 Prevenirea şi stingerea incendiilor de GNL
În ţările unde există industria de lichefiere a gazelor naturale combustibile

şi este în continuă creştere, un mare accent se pune pe procedeele de
stingere a incendiilor în cazul unor accidente nedorite. Au fost făcute filme
şi lucrări de specialitate care să prezinte pericolul pe care îl constituie
staţiile de lichefiere/descărcare sau depozitele de GNL. Măsurile de
prevenire a accidentelor sunt foarte stricte în această ramură a industriei.
Proasta publicitate, care îi este atribuită industriei GNL, poate fi combătută
practic prin construirea unor terminale, depozite şi ambarcaţiuni sigure în
exploatare. Oamenii care intervin la astfel de accidente sunt foarte bine
pregătiţi şi vor şti ce este de făcut în orice situaţie ivită. Lumea este speriată
şi greşit informată, crezând despre această industrie că este un pericol
pentru siguranţa lor. Experţii în domeniu pot demonstra că nu au de ce să se
îngrijoreze, dovada fiind şi timpul care a trecut de la începuturile industriei,
fără incidente. Într-adevăr, GNL este un lichid criogenic transportat şi
depozitat în volume foarte mari şi deversarea accidentală prin spargerea sau
crăparea pereţilor unui rezervor presupune unele riscuri. Lichidul deversat
se vaporizează, rezultând gaze naturale combustibile care în prezenţa unor
surse de aprindere pot deveni foarte periculoase. Industria se dezvoltă,
astfel că, de la cargourile ce înmagazinează 145.000 m³ vor fi construite
ambarcaţiuni care să transporte cantităţi de până la 215 000 – 265 000m³.
Pompierii trebuie să fie foarte bine pregătiţi, pentru a interveni rapid în
cazul unui accident. O intervenţie întârziată sau necorespunzătoare ar putea
cauza pagube majore. Au fost construite centre speciale pentru
antrenamentul pompierilor. Stingerea gazului natural lichefiat deversat
dintr-un rezervor este făcută cu spumă de o înaltă înfoiere şi cu pulbere
stingătoare. Astfel de centre de învăţare, instrucţie şi antrenament au fost
construite iniţial în America, urmând ca apoi ele să se facă în Europa şi
Asia. Sesiunile de antrenament au multe teme, în funcţie de posibilul
accident care ar surveni. Pericolul unei explozii este redus deoarece gazele,
într-un spaţiu deschis, nu explodează. Arderea se produce atunci când
concentraţia vaporilor în aer se află în limitele de inflamabilitate, adică
intre 5 şi 15% vapori de gaz în aer. Gazele naturale ard de trei ori mai
repede decât benzina şi degajă un flux termic de 1,3 ori mai mare decât
aceasta. În centrele de antrenament o atenţie mare se acordă lucrului cu
spuma de înaltă înfoiere, pentru că aceasta limitează formarea vaporilor de
245
gaz, şi implicit dimensiunile incendiului. Apa nu poate fi folosită la

stingerea unor incendii de GNL pentru că aceasta ar agrava incendiul. Apa
poate fi folosită pentru răcirea rezervoarelor, instalaţiilor precum şi pentru
diluarea norilor de vapori de gaz formaţi.
7.12 Rezumat
Acest capitol conţine aspecte privind protecţia muncii şi măsuri pentru

prevenirea şi stingerea incendiilor. Sunt prezentate cauze care au favorizat
producerea de accidente, elemente de fiabilitate privind exploatarea
instalaţiilor care lucrează cu hidrocarburi gazoase lichefiate, o clasificare a
accidentelor cu hidrocarburi gazoase şi lichefiate. În cea ce priveşte GPL
sunt enumerate mijloace de protecţie şi de intervenţie specifice, intervenţii
în cazuri de accidente şi incendii, aspecte privind inspecţia depozitelor şi
câteva incidente în transportul acestor substanţe. De asemenea, în cazul
GNL sunt abordate aspecte privind prevenirea şi stingerea incendiilor,
accidente de tip Rollover, mijloace de protecţie şi de intervenţie specifice
GNL, prevenirea şi stingerea incendiilor de GNL.
246
8
PROTECŢIA MEDIULUI
8.1 Principii şi dispoziţii generale conform legii de protecţia

mediului
1) Cererea de autorizaţie este obligatorie la punerea în funcţiune a

obiectivelor noi care au acord de mediu şi, în termen de un an de la intrarea
în vigoare a legii, pentru activităţile existente. Acordul şi /sau autorizaţia de
mediu se eliberează după obţinerea tuturor celorlalte avize necesare,
potrivit legii.
2) Procedura de evaluare a impactului asupra mediului constă din fazele:
preliminară, propriu-zisă şi cea de analiză şi validare. Autoritatea pentru
protecţia mediului organizează şi decide aplicarea fazelor procedurii, după
cum urmează:
a) Cererea, însoţită de descrierea proiectului, adresată în scris autorităţii
pentru protecţia mediului de către titularul proiectului sau al activităţii;
b) Încadrarea acţiunii propuse în tipurile de activităţi care se supun sau nu
studiului de impact asupra mediului; dacă sunt necesare informaţii
suplimentare, se poate cere titularului un studiu preliminar;
c) Analiza scopului acţiunii propuse, cu participarea autorităţii pentru
protecţia mediului, a titularului, a unor experţi şi reprezentanţi ai
administraţiei publice locale, care pot fi afectaţi de modificările de mediu
generate de punerea în aplicare a acesteia;
d) Întocmirea de către autoritatea pentru protecţia mediului a îndrumarului
cu problemele rezultate pe baza analizei şi care trebuie urmărite în raportul
privind studiul de impact asupra mediului; comonicarea acestuia către
titular, o dată cu lista celorlalte avize necesare a fi obţinute;
e) Prezentarea, de către titularul proiectului sau al activităţii, a raportului
privind studiul de impact asupra mediului, ţinând seama de toate
alternativele, inclusiv de cea de renunţare la acţiunea propusă;
f) Analiza preliminară a raportului de către autoritatea pentru protecţia
mediului şi acceptarea sau dispunerea motivată a refacerii acestuia;
247
g) Aducerea la cunoştinţă şi dezbaterea publică a raportului; consemnarea

observaţiilor şi al concluziilor rezultate;
h) Decizia finală a autorităţii pentru protecţia mediului, făcută publică şi
motivată pe baza celor constatate la literele f) şi g);
i) Eliberarea sau respingerea motivată a acordului sau a autorizaţiei în
maximum 30 de zile de la decizia finală.
3) Protecţia apelor de suprafaţă şi subterane şi a ecosistemelor acvatice are
ca obiect menţinerea şi ameliorarea calităţii şi productivităţii naturale ale
acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii
umane şi bunurilor materiale.
4) Prin protecţia atmosferei se urmăreşte prevenirea, limitarea deteriorării
şi ameliorarea calităţii acesteia pentru a evita manifestarea unor efecte
negative asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale.
5) Protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre, prin măsuri
adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi amenajare a teritoriului
este obligatorie pentru toţi deţinătorii, indiferent cu ce titlu.
Definirea unor termeni din cuprinsul acestei legi:
- Autorizaţie de mediu-actul tehnico - juridic prin care sunt stabilite
condiţiile şi parametrii de funcţionare, pentru activităţile existente şi pentru
cele noi, pe baza acordului de mediu;
- Bilanţ de mediu- procedura de a obţine informaţii asupra cauzelor şi
consecinţelor efectelor negative cumulate anterioare şi anticipate, care face
parte din acţiunea de evaluare a impactului asupra mediului;
- Emisii - poluanţi evacuaţi în mediu, inclusiv zgomote, vibraţii,radiaţii
electromagnetice şi ionizante, care se manifestă şi se măsoară la locul de
plecare din sursă;
- Evaluarea impactului de mediu- cuantificarea efectelor activităţii umane
şi a proceselor naturale asupra mediului, a sănătăţii şi securităţii omului,
precum şi a bunurilor de orice fel;
- Monitorizarea mediului - sistem de supraveghere, prognoză, avertizare şi
intervenţie, care are în vedere evaluarea sistematică a dinamicii caracte-
risticilor calitative ale factorilor de mediu, în scopul cunoaşterii stării de
calitate şi semnificaţiei ecologice a acestora, evoluţiei şi implicaţiilor
sociale ale schimbărilor produse, urmate de măsuri care se impun;
- Poluant – orice substanţă solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori
sau formă de energie (radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică
sau vibraţii) care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor
acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale.
248
PROTECŢIA MEDIULUI
8.2 Aspecte privind poluarea mediului
În ceea ce priveşte Poluarea atmosferică –Terminologie se definesc:

- Pulberi sedimentabile sunt “pulberi de dimensiuni şi densităţi care le
favorizează depunerea conform legii gravitaţiei”.
Pulberile în suspensie: ”pulberi care rămân în aer timp îndelungat”.
- Aerosolii reprezintă “sisteme compuse din particule fine solide sau lichide
(sub 100 microni), dispersate într-un gaz”.
- Fumul -“aerosoli vizibili, formaţi din particule fine solide, provenind din
combustibil sau din diferite procese tehnologice”.
- Emisiile de poluare ale autovehiculelor prezintă două particularităţi:
- eliminarea se face foarte aproape de sol fapt care duce la realizarea
unor concentraţii ridicate la înălţimi foarte mari, chiar pentru gaze cu
densităţi mici şi mare capacitate de difuziune în atmosferă:
- emisiile se fac pe întreaga suprafaţă a localităţii, diferenţa de
concentraţie depinzând de intensitatea traficului şi de posibilitatea de
ventilaţie a străzii.
Sursele de poluare din industrie, pe plan mondial, acţionează prin poluanţii
indicaţi în tabelul 8.1, iar cele din transport se fac prezente prin poluanţii
din tabelul 8.2.
Tabelul 8.1 Poluanţii prin care se fac prezente sursele de poluare pentru industrie
Mil. t/zi % din totalul de emisii antropogene

Dioxid de carbon 3500 50
Metan 84 24
Oxid azotos 0,2 13
Amoniac 7 20
Oxizi de sulf 89 90
Oxid azotic 30 44
Particule totale în suspensie 23 40
Hidrocarburi 26 50
Compuşi florocarbonaţi (haloni) 12 100
Tabelul 8.2 Poluanţii prin care se fac prezente sursele de poluare din transport
Mil. t/zi % din totalul de emisii antropogene

Oxizi de sulf 3,0 3
249
Particule totale în suspensie 7,4 13

Oxizi de azot 28,6 42
Monoxid de carbon 106,2 60
Hidrocarburi 21,2 40
Dioxid de carbon 1050,2 15
8.3 Poluarea cauzată de ozon şi de compuşii organici volatili
Ozonul (O3) este o formă alotropică a oxigenului, cu molecula formată din

trei atomi; este oxidant puternic, are miros caracteristic, este foarte toxic şi
are culoare albăstruie. Pe cale naturală se formează în atmosferă, în urma
descărcărilor electrice şi sub acţiunea razelor solare. Pe cale artificială, tot
în atmosferă, rezultă în urma reacţiilor unor substanţe nocive, provenite de
la surse de poluare terestre. Ozonul în ţările şi oraşele puternic industri-
alizate constituie poluantul principal al atmosferei. Se precizează că este
vorba de ozonul care se formează în troposferă, nu de cel din straturile
înalte - din stratosferă, care în ansamblul lui constituie stratul de ozon.
Trebuie făcută următoarea precizare: în timp ce ozonul troposferic este
dăunător vieţii pe pământ, stratul de ozon protejează viaţa pe pământ.
Substanţele de bază ale formării ozonului troposferic, provenite în cea mai
mare parte de la autovehicule sunt oxizii de azot, în principal dioxidul de
azot şi compuşii organici volatili şi într-o măsură mult mai mică monoxidul
de carbon şi monoxidul de azot, respectiv. Oxizii de azot sunt produşi de
ardere ai diverşilor carburanţi (lemn, reziduuri agricole etc.). În urma
reacţiilor chimice care au loc între aceste substanţe, se formează ozonul.
Formarea ozonului este ajutată de razele solare care favorizează
desfăşurarea reacţiilor chimice.
Sursele de poluare - poluanţi. Sursele care contribuie la formarea ozonului
sunt:
- sursele mobile: gazele de eşapament, NOx, CO şi CnHm
(hidrocarburi), prezente în special în timpul orelor de vârf ale circulaţiei
autovehiculelor, când se merge încet şi arderile nu se fac complet.
250
PROTECŢIA MEDIULUI
- sursele staţionare: fabricile de produse chimice, rafinăriile de

petrol, manufacturile de vopsit, instalaţiile de spălat, în uscat, staţiile de
benzină etc.
Impactul asupra mediului. În oraşele mari cu circulaţia intensă, în timpul
orelor de vârf, evoluţia şi efectele ozonului sunt foarte bine sesizate. Odată
cu formarea ozonului se produce (pe cale fotochimică) şi aşa-numitul smog,
al cărui component principal este ozonul. Smogul are aspectul unei ceţe
dese. Smogul se defineşte ca o poluare atmosferică cu aerosoli (particule
fine solide sau lichide, sub 100 microni, dispersate într-un gaz).
Compuşii organici volatili (COV) Cei mai reprezentativi compuşii organici
volatili sunt produsele petroliere: benzină, eteri de petrol, benzen, acetonă,
cloform, esteri, fenoli, sulfură de carbon etc., adică hidrocarburile.
Sursele de poluare-poluanţi. Compuşii organici volatili provin din surse
mobile – autovehicule, din surse de poluare staţionare - procese industriale,
în care se ard combustibili (păcură, lemn) şi de compostarea a gunoaielor
menajere şi industriale.
Impactul asupra mediului: COV contribuie hotărâtor la formarea gazului
nociv, O3.
8.4 Substanţe periculoase
Substanţele şi preparatele periculoase sunt următoarele:

a) substanţe şi preparate explozive: substanţele şi preparatele solide,
lichide, păstoase sau gelatinoase, care pot să reacţioneze exoterm în absenţa
oxigenului din atmosfera, producând imediat emisii de gaze, şi care, în
condiţii de probă determinate, detonează, produc o deflagraţie rapidă sau
sub efectul căldurii explodează când sunt parţial închise;
b) substanţe şi preparate oxidante: substanţele şi preparatele care în contact
cu alte substanţe, în special cu cele inflamabile, prezintă o reacţie puternic
exotermă;
c)substanţe şi preparate extrem de inflamabile: substanţele şi preparatele
chimice lichide cu un punct de aprindere foarte scăzut şi cu un punct de
fierbere scăzut, precum şi substanţele şi preparatele gazoase care sunt
251
inflamabile în contact cu aerul, la temperatura şi la presiunea mediului

ambiant;
d) substanţe şi preparate foarte inflamabile:
- substanţele şi preparatele care pot să se încalzească şi apoi să se aprindă
în contact cu aerul la temperatura ambiantă, fără aport de energie;
- substanţele şi preparatele solide care se pot aprinde cu uşurinţă după un
scurt contact cu o sursă de aprindere şi care continuă să ardă sau să se
consume şi după îndepărtarea sursei;
- substanţele şi preparatele lichide cu un punct de aprindere foarte scăzut;
- substanţele şi preparatele care în contact cu apa sau cu aerul umed emană
gaze foarte inflamabile în cantităţi periculoase;
e) substanţele şi preparatele inflamabile - substanţele şi preparatele lichide
cu un punct de aprindere scăzut;
f) substanţele şi preparatele foarte toxice - substanţele şi preparatele care
prin inhalare, ingestie sau penetrare cutanată în cantităţi foarte mici pot
cauza moartea sau afecţiuni cronice ori acute ale sănătăţii;
g) substanţele şi preparatele toxice - substanţele şi preparatele care prin
inhalare, ingestie sau penetrare cutanată în cantităţi reduse pot cauza
moartea sau afecţiuni cronice ori acute ale sănătăţii;
h) substanţele şi preparatele nocive - substanţele şi preparatele care prin
inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot cauza moartea sau afecţiuni
cronice ori acute ale sănătăţii;
i) substanţele şi preparatele corosive - substanţele şi preparatele care în
contact cu ţesuturile vii exercita o acţiune distructivă asupra acestora din
urmă;
j) substanţele şi preparatele iritante - substanţele şi preparatele necorosive
care prin contact imediat, prelungit sau repetat cu pielea ori cu mucoasele
pot cauza o reacţie inflamatorie;
k) substanţele şi preparatele sensibilizante - substanţele şi preparatele care
prin inhalare sau penetrare cutanată pot da naştere unei reacţii de
hipersensibilizare, iar în cazul expunerii prelungite produc efecte adverse
caracteristice;
l) substanţele şi preparatele cancerigene - substanţele şi preparatele care
prin inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot determina apariţia
afecţiunilor cancerigene ori pot creşte incidenţa acestora;
m) substanţele şi preparatele mutagene - substanţele şi preparatele care prin
inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot cauza anomalii genetice
ereditare sau pot creşte frecvenţa acestora;
n) substanţele şi preparatele toxice pentru reproducere - substanţele şi
preparatele care prin inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot produce
ori pot creşte frecvenţa efectelor nocive neereditare asupra produsului de
252
PROTECŢIA MEDIULUI
concepţie sau care pot dăuna funcţiilor ori capacităţilor reproductive

masculine sau feminine;
o) substanţele şi preparatele periculoase pentru mediu - substanţele şi
preparatele care, folosite în mediu, ar putea prezenta sau prezintă un risc
imediat ori întârziat pentru unul sau mai multe componente ale mediului.
Substanţele se pot afla sub formă:
- gazoasă: oxigen, monoxid de carbon, azot, etc.
- lichidă: soluţii acide, bazice, solvenţi, etc.
- solidă: oxid de calciu (var nestins), hidroxid de sodiu (sodă caustică), oxid
de siliciu (nisip), etc.
- materii în suspensie:
- pulberi: suspensie de materii solide în aer, rezultată din procese
mecanice sau prin turbionare;
- fumuri : suspensie de materii solide în aer, rezultată din procese
termice şi/sau chimice;
- ceaţă (aerosoli): suspensie de materii lichide în aer, produsă prin
condensare sau dispersie.
8.5 Pericole asociate substanţelor
a) Pericol de explozie şi de incendiu

Explozivitate
Nu doar substanţele utilizate ca explozivi (supuşi unor reglementări şi
norme speciale) ci şi alte substanţe, gazoase, lichide sau solide, pot provoca
explozii în amestec cu aerul, în anumite limite de concentraţie. Limitele
inferioare şi superioare de explozie reprezintă intervalul de concentraţii în
care amestecul dintre substanţă şi aer explodează în prezenţa unei surse de
aprindere.
Inflamabilitate
Temperatura de inflamabilitate a fost definită în cap.2. Cu cât punctul de
aprindere este mai coborât cu atât substanţa este mai inflamabilă.
Temperatură (punct) de ardere este temperatura începând cu care arderea
iniţiată într-un amestec inflamabil persistă şi se propagă.
Substanţele oxidante (cloraţi, percloraţi, azotaţi, acidul cromic, apa
oxigenată, peroxizii etc) pot degaja oxigen, element ce întreţine arderea şi
provoacă incendii în contact cu materialele combustibile, în prezenţa unei
surse de aprindere.
b) Pericol pentru sănătate
Toxicitate
253
Toxicitatea poate fi definită ca proprietatea unei substanţe de a provoca

efecte negative asupra stării de sănătate.
Clasificarea efectelor asupra sănătăţii:
- În funcţie de locul în care se manifestă efectul:
- efect local: se manifestă la locul contactului cu agentul chimic;
- efect sistemic: se manifestă în alte zone ale organismului, la
distanţă faţă de punctul de contact cu agentul chimic;
- În funcţie de durata de expunere:
- efect acut: apare după o expunere de scurtă durată, în general
manifestarea este imediată;
- efect cronic: apare după o expunere de durată/repetată, se poate
manifesta după perioade de timp îndelungate de la expunere.
- În funcţie de evoluţia în timp a efectelor:
- efect reversibil: manifestările asupra stării de sănătate încetează
după încetarea expunerii, pe cale naturală sau ca urmare a unui tratament;
- efect ireversibil: manifestările asupra stării de sănătate persistă şi
după încetarea expunerii, indiferent de tratament.
Toxicitatea este generală, dacă efectul agenţilor chimici se manifestă
nediferenţiat asupra organelor. Atunci când toxicitatea se manifestă asupra
unui număr restrâns de organe, acestea se numesc organe ţintă. Organele
ţintă sunt organele asupra cărora efectul toxic al unei substanţe se manifestă
cel mai pregnant.
Există trei căi de pătrundere a agenţilor chimici în organism: inhalare,
contact cu pielea, ingestie.
Inhalarea constă în pătrunderea în organism prin inspirarea substanţelor sub
formă de: gaze; vapori; pulberi.
Contactul cu pielea şi mucoasele: constă în absorbţia în organism prin
contactul cu: substanţe; materiale; echipamente de protecţie impregnate.
Ingestia este o cale de pătrundere în organism întâlnită mai ales în cazul:
- accidentelor (o substanţă este confundată cu un aliment (ex. zahăr, sare);
- nerespectării normelor de lucru (ex. pipetare cu gura, identificarea
substanţelor prin degustare);
- nerespectării normelor de igienă (mâncatul şi fumatul cu mâinile
nespălate).
Corozivitate
Substanţele corozive atacă ţesuturile vii distrugându-le în profunzime
(arsuri chimice). Sunt afectate în principal pielea şi mucoasele nazale,
oculare şi bucale, dar în caz de ingestie este atacat şi tractul gastro-
intestinal, cu consecinţe foarte grave.
Corozivitatea se manifestă şi asupra materialelor şi este un factor important
în alegerea materialelor de execuţie a rezervoarelor de depozitare, a
254
PROTECŢIA MEDIULUI
instalaţiilor tehnologice şi auxiliare precum şi a recipienţilor de depozitare

a deşeurilor corozive.
Cele mai întâlnite substanţe corozive sunt acizii şi bazele tari dar în această
clasă intră şi compuşi oxidaţi (anumiţi peroxizi, de exemplu).
Caracter iritant
Caracterul iritant al substanţelor se manifestă:
- la nivelul pielii, de la senzaţii de înţepătură, usturime până la arsuri.
- la nivelul ochilor, cu acţiuni diferite în funcţie de produs (acţiunea bazelor
este mai periculoasă decât cea a acizilor): conjunctivite, cheratite chiar şi
perturbări ale vederii.
- la nivelul bronhiilor, unde produc disconfort respirator însoţit sau nu de
tuse şi chiar afecţiuni mai grave cum ar fi edemul pulmonar, etc.
Soluţiile diluate ale agenţilor corozivi pot avea, în funcţie de concentraţie,
caracter iritant.
c) Pericol pentru mediu
Substanţe periculoase pentru mediu
Pe lângă efectele negative asupra sănătăţii şi securităţii la locul de muncă,
proprietăţile periculoase ale substanţelor se manifestă şi asupra mediului
înconjurător.
Aspectul cel mai important privind efectele agenţilor chimici în mediu este
potenţialul de afectare a stării de sănătate a populaţiei. Alte caracteristici ce
pot avea un impact asupra mediului sunt mobilitatea, persistenţa
/degradabilitatea, potenţialul de bioacumulare, toxicitatea acvatică, etc.
Pentru fiecare clasă de substanţe au fost stabilite:
- denumirea, printr-un termen consacrat (din păcate, din cauza traducerilor,
în legislaţia românească există neconcordanţe de termeni între documente);
- definiţia, care precizează tipurile de substanţe încadrabile în clasa
respectivă;
- simbolul grafic de avertizare, pentru a permite o identificare sigură şi
rapidă a clasei căruia îi aparţine un agent chimic. Simbolul grafic de
averizare cuprinde :
- simbolul de pericol, constituit dintr-o pictogramă;
- semnul grafic, constituit dintr-o literă, o literă şi semnul +, sau
două litere (dintre care prima majusculă). Semnul grafic contribuie la
identificarea neechivocă a claselor de agenţi chimici care au acelaşi simbol
grafic;
- inscripţionarea semnificaţiei acestuia, constituită din unu sau doi
termeni ce descriu pericolul. În general, termenii din inscripţionare coincid
cu denumirea clasei de agenţi chimici, conform definiţiei.
În unele cazuri acelaşi simbol este folosit pentru mai multe clase de agenţi,
de exemplu simbolurile pentru clasele de substanţe toxice sau nocive se
255
aplică şi substanţelor ce aparţin claselor: sensibilizante, cancerigene,

mutagenice, toxice pentru reproducere.
România a adoptat prevederile internaţionale privind clasificarea agenţilor
chimici şi simbolurile grafice de avertizare corespunzătoare.
 explozive: substanţele şi preparatele solide, lichide, păstoase sau
gelatinoase, care pot să reacţioneze exoterm, în absenţa oxigenului din
atmosferă, producând imediat emisii de gaze şi care, în condiţii de probă
determinate, detonează, produc o deflagraţie rapidă sau sub efectul căldurii
explodează când sunt parţial închise;
 oxidante: substanţele şi preparatele care în contact cu alte substanţe,
în special cu cele inflamabile, prezintă o reacţie puternic exotermă;
 extrem de inflamabile: substanţele şi preparatele chimice lichide cu
un punct de fierbere scăzut, precum şi substanţele şi preparatele gazoase
care sunt inflamabile în contact cu aerul la temperatura şi la presiunea
mediului ambiant;
 foarte inflamabile: substanţele şi preparatele care pot să se
încălzească şi apoi să se aprindă în contact cu aerul la temperatura
ambiantă, fără aport de energie sau substanţele şi preparatele solide care se
pot aprinde cu uşurinţă după un scurt contact cu o sursă de aprindere şi care
continuă să ardă sau să se consume şi după îndepărtarea sursei. De
asemenea, în acest cadru se află şi substanţele şi preparatele lichide cu un
punct de aprindere foarte scăzut sau substanţele şi preparatele care în
contact cu apa sau cu aerul umed emană gaze foarte inflamabile în cantităţi
periculoase;
 inflamabile: substanţele şi preparatele lichide cu un punct de
aprindere scăzut;
 foarte toxice: substanţele şi preparatele care prin inhalare, ingestie
sau penetrare cutanată în cantităţi foarte mici pot cauza moartea sau
afecţiuni cronice ori acute ale sănătaţii;
 toxice: substanţele şi preparatele care prin inhalare, ingestie sau
penetrare cutanată în cantităţi reduse pot cauza moartea sau afecţiuni
cronice ori acute ale sănătaţii;
 nocive: substanţele şi preparatele care prin inhalare, ingestie sau
penetraţie cutanată pot cauza moartea sau afecţiuni cronice ori acute ale
sănătaţii;
 corosive: substanţele şi preparatele care în contact cu ţesuturi vii
exercită o acţiune distructivă asupra acestora din urmă;
 iritante: substanţele şi preparatele necorosive care, prin contact
imediat, prelungit sau repetat cu pielea sau mucoasele pot cauza o reacţie
inflamatorie;
256
PROTECŢIA MEDIULUI
 sensibilizante: substanţele şi preparatele care prin inhalare sau

penetrare cutanată pot da naştere unei reacţii de hipersensibilizare,
iar în cazul expunerii prelungite produc efecte nefaste caracteristice;
 cancerigene: substanţele şi preparatele care prin inhalare, ingestie
sau penetrare cutanată pot determina apariţia afecţiunilor cancerigene sau
pot creşte incidenţa acestora;
 mutagenice: substanţele şi preparatele care prin inhalare, ingestie sau
penetrare cutanată pot cauza anomalii genetice ereditare sau pot creşte
frecvenţa acestora;
 toxice pentru reproducere: substanţele şi preparatele care prin
inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot produce ori pot creşte
frecvenţa efectelor nocive neereditare în progenitură. De asemenea, în acest
cadru se află şi substanţele şi preparatele care pot dăuna funcţiilor sau
capacităţilor reproductive masculine sau feminine;
 periculoase pentru mediul înconjurător: substanţele şi preparatele
care, introduse în mediul înconjurător, ar putea prezenta sau prezintă un
risc imediat ori întârziat pentru unul sau mai multe componente ale
mediului înconjurător.
8.6 Depozitarea, manipularea şi transportul agenţilor chimici
Amplasarea depozitelor
Locul de amplasare a depozitelor trebuie:
- să fie uşor accesibil pentru vehicule (inclusiv pentru cele cu gabarit mare:
de transport, de pompieri, etc);
- să fie, pe cât posibil, situat la depărtare de zonele de lucru şi de cele
locuite. Depozitele deschise pentru agenţi chimici care produc pulberi la
manipulare vor fi amplasate la o distanţă de 20 m faţă de clădirile
industriale şi la 50 m faţă de clădirile sociale şi sanitare ale complexului
industrial.
- să fie organizat pe clase de produse distincte, identificabile fără risc de
confuzie, prin utilizarea clasificării de etichetare, de exemplu produse
inflamabile, produse corozive, etc.
Gestionarea/organizarea depozitelor
Depozitarea agenţilor chimici se face astfel încât să se excludă pericolul de
accidentare, incendiu, explozie. Agenţii chimici care nu sunt explozivi,
inflamabili, caustici sau corozivi şi sunt ambalaţi în lăzi, saci sau baloturi
se depozitează în stive cu rânduri întreţesute.
257
Depozitarea agenţilor chimici pe rafturi şi stelaje se face astfel încât să nu

fie posibilă căderea acestora.
Se va scrie la loc vizibil sarcina maximă admisă care nu trebuie depăşită.
Pe ambalaje se menţionează masa brută prin scriere directă, pe ambalaj sau
prin etichetare, rezistenţă la coroziune, recipienţii în care sunt depuşi
agenţii chimici, trebuie să fie rezistenţi la coroziune.
Marcare
Depozitele de agenţi chimici trebuie să fie identificabile prin panouri cu
indicaţii clare privind natura produsului depozitat. În cazul rezervoarelor
este bine să se marcheze şi capacitatea de depozitare. Canalizarea ce
deserveşte depozitele trebuie să fie şi ea uşor identificabilă.
Controlul umplerii
Fiecare rezervor sau cisternă trebuie să fie dotat cu un indicator care să
permită controlul nivelului de umplere.
Cuve de retenţie - rezervoarele sau cisternele trebuie să fie dotate cu o cuvă
de retenţie care:
- să fie executată dintr-un material rezistent la produsul depozitat;
- să aibă o capacitate cel puţin egală cu capacitatea rezervorului;
- să permită evacuarea apelor pluviale.
Legarea la pământ (împământarea): toate rezervoarele sau cisternele fixe
conţinând substanţe inflamabile trebuie să fie legate la pământ.
Separarea produselor: unele produse pot reacţiona violent cu substanţe cu
care sunt incompatibile. De exemplu, substanţele combustibile pot
reacţiona violent cu produşii oxidanţi existând pericol de incendiu. Este
recomandabil să se depoziteze împreună agenţii chimici aparţinând aceleaşi
clase. Separarea claselor de agenţi chimici se poate face prin:
 depozitarea la distanţe suficient de mari a agenţilor chimici
incompatibili;
 depozitarea în localuri diferite sau în compartimente închise;
 depozitarea în dulapuri speciale pentru produse inflamabile;
 depozitarea în spaţii exterioare ventilate natural.
Ventilaţia depozitelor
În cazul depozitelor închise, acestea trebuie să fie ventilate corespunzător.
Ideală este o ventilaţie mecanică dar, în lipsa acesteia, depozitele trebuie să
aibă cel puţin o ventilaţie naturală cu intrare de aer în zona inferioară a
încăperii şi ieşire de aer pe partea opusă a încăperii, în zona superioară.
Echipamente de iluminat, de încălzire, de transport şi de mentenanţă
Toate echipamentele utilizate în cadrul depozitelor de agenţi chimici
inflamabili trebuie să respecte reglementările privind zonele cu risc de
incendiu şi explozie.
Amenajările pentru situaţiile de urgenţă sunt:
258
PROTECŢIA MEDIULUI
 mijloacele de stingere a incendiilor şi de acordare a primului ajutor

trebuie să fie disponibile în locuri accesibile, semnalizate corespunzător;
 căile de evacuare trebuie să fie degajate şi semnalizate corespunzător.
Manipularea şi transportul agenţilor chimici: pentru încărcarea /descărcarea
agenţilor chimici este recomandabilă elaborarea unei proceduri care să
precizeze obligaţiile transportatorului şi ale celui care face recepţia.
Această procedură va conţine şi planul de circulaţie al vehiculului în
întreprindere, modul de operare, protecţia individuală şi măsurile în caz de
accident.
Locurile de încărcare/descărcare şi depozitare a agenţilor chimici caustici,
corozivi sau toxici, vor fi dotate cu soluţii neutralizante precum şi cu surse
de apă, respectiv duşuri pentru spălare.
Angajaţii care participă la manipularea şi transportul agenţilor chimici
trebuie să fie instruiţi corespunzător, în privinţa sarcinilor de lucru cât şi în
privinţa:
 riscurilor legate de manipularea/transportul agenţilor chimici;
 măsurilor preventive;
 eliminării deşeurilor periculoase;
 planului de acţiune în caz de avarii sau incendiu;
 acordării primului ajutor.
Toţi recipienţii în care se află agenţi chimici trebuie etichetaţi
corespunzător; ATENŢIE: Nu se amestecă în acelaşi recipient deşeuri din
clase diferite! Recipienţii în care au fost depozitate deşeuri a căror
compoziţie nu este cunoscută se etichetează cu “ pericol general”.
8.7 Emisia de CO2 la arderea hidrocarburilor
Hidrocarburile conţin carbon şi în urma arderii acestora rezultă dioxid de

carbon, CO2. Pentru estimarea cantităţii de dioxid de carbon emis în urma
arderii combustibililor este utilizat factorul de emisie de CO2. Emisia de
dioxid de carbon CO2 este exprimată în g/kWh, respectiv masa de dioxid de
carbon emanată, raportată la căldura dezvoltată în urma arderii, de aceeaşi
masă de combustibil. Prin prelucrarea relaţiilor apropriate, din publicaţiile
specifice, au fost obţinute relaţii de calcul pentru factorul de emisie de
dioxid de carbon, considerându-se fie dezvoltarea puterii calorice
inferioare, fie a celei superioare. Pentru combustibilii petrolieri lichizi, la
care este cunoscută densitatea relativă, 15 15 , dacă se consideră că sunt
alcătuiţi numai din carbon şi hidrogen şi nu conţin apă, se propun
următoarele relaţii:
- pentru emisia de CO2 , faţă de puterea calorică inferioară:
259
2714  550 15

CO2  15
(8.7.1)
12,898  0,88 15 15
15  2,442 15   2
- pentru emisia de CO2, faţă de puterea calorică superioară, la combustibilii

petrolieri lichizi, de umiditate nulă:
2714  550 15
15
CO 2  (8.7.2)
14,529  0,06115 15
15  2,442 15  2
Pentru metan, propan şi butan (GPL) şi pentru combustibili petrolieri
lichizi caracterizaţi prin diferite valori ale densităţii relative, 15 15 , s-au
efectuat calcule cu relaţiile (8.7.1) şi 8.7.2). Valorile emisiilor de dioxid de
carbon, astfel obţinute, sunt consemnate în tabelul 8.3. Conform datelor
furnizate de S.C. Enel Energie Muntenia S.A., emisiile de CO2 sunt de
370...448 g/kWh, la nivelul României, funcţie de ponderea surselor primare
utilizate în obţinerea energiei electrice (cărbune, păcură, nuclear, alte
surse). Dacă se compară emisia de CO2, în cazul arderii GNL, GPL, cu cea
Tabelul 8.3 Emisiile de CO2 in cazul arderii GNL, GPL şi a unor produse petroliere lichide
Denumirea hidrocarburii Emisia de CO2 Emisia de CO2

Faţă de puterea calorică Faţă de puterea
inferioară calorică superioară
[g CO2 /kWh] [g CO2 /kWh]
Metan CH4 (C1) 198 178
Propan C3H8 (C3) 233 214
Normal butan C4H10(C4) 239 220
Izo-butan C4H10(C4) 239 221
Produs petrolier lichid , ρ 15 235 215
15 = 0.5
Produs petrolier lichid , ρ15 243 224
15 = 0.6
15
Produs petrolier lichid , ρ 15 = 0.7 251 233

15 = 0.8
15 = 0.9
a altor combustibili petrolieri lichizi sau cu cea medie pe ţară, se observă

valori mai mici în primul caz. Aceasta constituie un argument important
pentru ca GPL şi GNL să reprezinte o alternativă în asigurarea
combustibilului necesar arderii, în scopul producerii căldurii.
De menţionat însă şi faptul că vaporizarea unor cantităţi mari de GNL sau
GPL poate să ducă la o poluare semnificativă, zonală, prin frigul rezultat.
260
PROTECŢIA MEDIULUI
8.8 Rezumat
Acest capitol conţine aspecte privind principii şi dispoziţii generale

conform legii de protecţia mediului, poluarea mediului, poluarea cauzată
de ozon şi de compuşii organici volatili. Următoarele subcapitole se referă
la substanţele periculoase, pericolele asociate acestora şi atenţionări în
cazul depozitării, manipulării şi transportului agenţilor chimici. În urma
calculelor efectuate, folosind relaţii originale, s-a efectuat o comparaţie cu
privire la emisia de CO2 la arderea GNL sau GPL, respectiv produsele
petroliere lichide; s-a constatat avantajul obţinerii căldurii prin arderea
hidrocarburilor gazoase lichefiate. De menţionat însă şi faptul că
vaporizarea unor cantităţi mari de GNL sau GPL poate să ducă la o poluare
semnificativă, zonală, prin frigul rezultat.
261

Transportul Si Inmagazinarea Gazelor Lichefiate

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Transportul Si Inmagazinarea Gazelor Lichefiate

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

1.1 Frigul industrial şi frigul adânc 13

2.1 Parametri critici 57

3.1 Metode de lichefiere a gazelor 85

4 GAZE NATURALE LICHEFIATE 117

4.1 Consideraţii generale 117

5 GAZE PETROLIERE LICHEFIATE 143

5.1 Consideraţii generale 143

6.1 Consideraţii generale 193

7 PROTECŢIA MUNCII, PREVENIREA

7.1 Cauze care au favorizat producerea de accidente 223

7.5 Intervenţii în cazuri de accidente şi incendii cu

8 PROTECŢIA MEDIULUI 247

8.1 Principii şi dispoziţii generale conform legii de

α coeficient de dilatare volumică izobară K-1

1.1 Frigul industrial şi frigul adânc

În funcţie de temperatura fluidului, utilizat în procesele de obţinere a

1.2 Fluide frigorifice

Fluidele frigorifice sunt agenţii de lucru din instalaţiile frigorifice. Aceste

mirosul caracteristic. solubilitate redusă în ulei, nu corodează fierul sau

1.3 Fluide criogenice

Se numesc fluide criogenice substanţele utilizate în ciclurile de răcire

1.4 Substanţe periculoase

Hotărârea de Guvern nr. 1408/2008 instituie cadrul legal pentru clasifica-

Tabelul 1.2 Fluide criogenice

Fluid Masa Constanta Densitatea, Temperatura Parametrii critici

Oxigen, O2 32 296,76 1,43/4,48/1131/1370 90,18 154,35/5,0406/430

Tabelul 1.2 (continuare)

Fluid criogenic Capacitatea Exponentul Conductivitatea Vâscozitatea

b) substanţele şi preparatele oxidante - substanţele şi preparatele care, în

e) substanţele şi preparatele inflamabile - substanţele şi preparatele lichide

1.5 Ecuaţii de stare pentru gaze

Ecuaţia de stare a gazelor perfecte sau ecuaţia Clapeyron, pentru o masă

Pentru debitele volumetrice de gaze corespunde relaţia:

Gazele reale au o comportare diferită faţă de cea a gazelor perfecte,

Pe baza ecuaţiei de stare redusă s-a enunţat teorema stărilor corespondente

b) Factorul de neidealitate, Z , este definit de ecuaţia de stare:

1.6 Amestecuri de gaze

- Participaţia sau fracţia volumetrică, ri , a unui gaz dintr-un amestec se

- Participaţia sau fracţia molară, yi , a unui gaz dintr-un amestec se defi-

- Relaţiile de transformare între fracţiile masice şi molare sunt:

Se consideră că un amestec de gaze perfecte poate fi considerat, din punct

Din relaţia (1.6.9) rezultă:

- Constanta amestecului se poate calcula cu relaţia:

- Relaţia dintre fracţiile volumetrice şi cele molare arată că, pentru un

- Presiunea parţială, p i , a unui gaz dintr-un amestec de gaze se defineşte

La starea normală fizică, densitatea unui amestec de gaze perfecte se

Într-un amestec de gaze reale, trebuie să se ţină seama de forţele care se

în care pi reprezintă presiunile parţiale ale gazelor care compun amestecul,

amestec. Considerând comportarea unui amestec de gaze reale ca fiind cea

în care, Z am , este factorul de neidealitate al amestecului de gaze reale.

Parametrii pseudocritici, ppcr şi Tpcr, se calculează astfel:

În relaţiile (1.6.19), pcri şi Tcri sunt parametrii de stare în punctul critic, ai

1.7 Relaţii matematice între mărimile termodinamice

Se numesc funcţii caracteristice, funcţiile de stare ale unui sistem

Comparând cu ecuaţia fundamentală a termodinamicii, scrisă sub forma:

du  Tds  pdv (1.7.3)

Comparând cu ecuaţia fundamentală a termodinamicii, scrisă sub forma:

 sdT  pdv  du  dTs (1.7.12)

Entalpia liberă (potenţialul Gibbs)

Dacă se compară relaţia (1.7.25) cu relaţia (1.7.27) şi se identifică termenii,

Conform teoremei lui Schwartz, derivatele parţiale mixte de ordinul doi

De asemenea, efectuând derivatele parţiale ale expresiilor (1.7.4) şi (1.7.5),

Expresiile (1.7.33) … (1.7.36) sunt denumite relaţiile Maxwell şi permit, în