Bioethical Aspects Regarding Filiation as a Result of Artificial

Fecundation

Ph.D. Maria Marinela MIHĂILĂ

Grant recipient, Romanian Academy, Iaşi Branch
Project POSDRU/89/1.5/S/56815
The Knowledge Based Society – Researches, Debates, Perspectives

Abstract

The remarkable scientific advances in human genetics embodied in what we shall define as artificial or
assisted procreation provides an alternative to the frustrating situation of not having children. The
medical solution culminated with what scientists called the triumph of technology over nature: in vitro
pregnancy. Because science evolves faster than the law, the development of the abovementioned
methods and techniques reveal a wide range of legal possibilities and problems regarding the status of
the embryo, as well as the legitimacy of the techniques used. Moreover, the development of medical
practices in the field, coupled with the socio-legal incongruities, generated a number of issues aimed at
reproductive responsibility. All these required the emergence of a bioethical legal framework, which,
with all the imperfections inherent in any beginning, highlights the sensitive issue of human rights,
namely the “best” interests and rights of the child. Practically, bioethics offers some points of
connection between the biomedical sciences and the law while establishing rules regarding donor
anonymity, the prior consent of the sterile couple and the impossibility of challenging artificial
filliation.

Keywords: artificial or assisted procreation, the status of the embryo, reproductive responsability,
bioethics

1. De la etica filosofică şi teologia morală la bioetică şi etica reproducerii

Fie ca privim dezvoltarea „bioeticii” ca ştiinţă (începutul anilor '60) din perspectiva
expertizei filosofice având atât „competenţe specifice legate de tradiţia morală”, cât şi
„competenţe specifice de etică aplicată” (Frunză 2010, 19), fie că o privim ca pe ştiinţă
teologică în întâlnirea cu teologia morală a Bisericii care raportează tehnologia biomedicală
la „valorile intrinseci ale vieţii umane (în theosis fiind exprimat însuşi sensul Treimic al
fiinţei umane, al persoanei aflată în „comuniune veşnică”) surprindem aceleaşi scopuri,
aceeaşi finalitate şi anume, îmbunătăţirea sau „ameliorarea calităţii vieţii umane, mai precis
„crearea şi menţinerea bios-ului” sau a „vieţii fizice” a oamenilor (Breck 2006, 57-58).
Aceste finalităţi sunt urmărite de bioetică în contextul dezvoltării şi progresului, fără
precedent , în societatea actuală a ştiinţelor biomedicale – de exemplu, „noua biologie” care a
revoluţionat „tratamentul medical curent” la mijlocul secolului XX, apoi „experimentarea cu
subiecţi umani”, precum şi „apariţia şi dezvoltarea eticii clinice” (Frunza 2010, 21-24).
Astfel, s-a conturat obiectul de studiu al bioeticii ca ştiinţă care are în vedere atât
crearea cât şi suprimarea vieţii omeneşti „relativizată”, desacralizată şi privită ca un „produs
oarecare” în contextul multiculturalismului şi mondializării unei lumi în plin proces de
secularizare. În consecinţă, bioetica este axată pe „valorile morale şi spirituale” care trebuie
protejate şi promovate din trei perspective şi anume: a „începutului vieţii” (procrearea
artificială, statutul embrionului, avortul, sexualitatea umană, în general etc.); a „mijloacelor
de menţinere a vieţii” (transplant de organe vitale, dializă etc.) şi a sfârşitului vieţii
(eutanasia, sinuciderea asistată medical etc.) (Breck 2006, 58) şi care reprezintă tot atâtea
„probleme majore” (Breck 2006, 60-63). De aceea, încă din anii 1970, filosofii şi teologii s-
au implicat în medicina clinică devenind colaboratorii medicilor prin participarea, din
perspectivă etică, la procesul decizional privitor la îngrijirea unor pacienţi. Pericolul
semnalat de către specialiştii în etica medicală contemporană este acela al prevalenţei
influenţelor socio-economice asupra bioeticii în detrimentul celor spirituale, aşa încât,
persoana, din „făptură eclesială” caracterizată prin „alteritate şi comuniune” dar şi prin
„dialectica între libertate şi responsabilitate”, este redusă la un „obiect pur corporal”,
manipulabil, la „omul-maşină” din perspectiva ingineriei genetice (Breck 2006, 60-65).
Drept urmare, având în vedere factorii dezvoltării bioeticii în general, dar şi a
subdomeniilor aferente cum este etica clinică – care nu se confundă cu”etica biomedicală”
preocupată mai ales, de problematica politicilor publice în materie – focalizată pe „cazurile
medicale problematice” din practica medicală cotidiană sau pe „etica grijii” sau a îngrijirii
pacientului promovată de exemplu, în reproducerea asistată (Frunză 2010, 149-150), atenţia
noastră este îndreptată asupra eticii reproducerii. Astfel, pe lângă ramurile clasice ale
bioeticii dezvoltate pe trei direcţii – problematica avortului, eutanasia şi terapia genetică – în
prezent, etica reproducerii suscită ample dezbateri şi controverse din partea cercetătorilor şi
speciaiştilor, alături de alte ramuri recent dezvoltate cum ar fi „etica transplantului”, „etica
medicinii complementare şi alternative” sau „etica comunicării şi a informaticii” (Frunză
2010, 25).
Etica reproducerii vizează în ceea ce ne priveşte, corelarea „intereselor superioare”
ale copiilor cu cele ale adulţilor. Astfel, „autoritatea părintească” ca bază juridică a
responsabilităţii parentale se defineşte între dreptul copilului la protecţie – în mediul
familial, protecţie alternativă şi protecţie specială – şi dreptul acestuia la libertatea de
exprimare sau de opinie în orice problemă care îl priveşte. Exprimarea autonomiei copilului,
în funcţie de vârstă şi de gradul de maturitate ce inculcă discernământul prezumat în diverse
grade, nu poate fi realizat decât în asociere cu dreptul la „stabilirea şi păstrarea identităţii
sale”, drept care reuneşte „dreptul la nume, dreptul la cetăţenie, dreptul copilului de a-şi
cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia” (Florian 2005, 42-43). Mai
precis, în situaţia procreaţiei artificiale, dreptul copilului de a-şi cunoaşte originile genetice
devine fundamental în virtutea principiului necesităţii cunoaşterii adevărului biologic
contrabalansat de cel al păstrării confidenţialităţii.
Dorinţa firească de a avea copii şi care în plan socio-juridic este susţinută de
recunoaşterea şi respectarea dreptului la reproducere, respectiv autonomia reproducerii
trebuie să fie dublată de responsabilitatea reproducerii, „circumstanţiată” în vederea evitării
„autoritarismelor” (Robertson 1995, 25-27 apud Frunza 2010, 161-162, n. s. 26) şi prevenirii
discriminărilor de orice natură, care are în vedere patru elemente la care cercetătoarea
Mihaela Frunză se referă şi anume (Robertson 1994, 73 apud Frunza 2010, 162, n. s. 27):
• „importanţa reproducerii” asistate medical pentru pacient;
• probabilitatea şi posibilitatea evitării reproducerii artificiale;
• anticiparea efectelor pozitive contrabalansate de efectele negative asupra
„urmaşilor”, respectiv asupra copilului astfel procreat;
• prospectiva cost/beneficiu asupra membrilor comunităţii cu accent pe „poverile” sau
„costurile impuse” societăţii, în general.
Observăm că pârghiile responsabilităţii reproducerii, cu referire la reproducerea
asistată medical au în vedere autonomia pacientului în luarea „deciziei reproductive”, însă în
condiţiiile ferme ale „consimţământului informat” (Frunza 2010, 160-161). În acest sens, se
impune o relaţie de colaborare şi informare reciprocă între pacient şi medic asistaţi la rândul
lor de către „comisii independente de etică” aşa încât „expertiza medicală” să fie dublată de o
„expertiză etică independentă” complementară celei dintâi (Frunza 2010, 23). În ceea ce ne
priveşte, considerăm că este argumentată necesitatea formării unor echipe interdisciplinare

2
de natură psiho-socio-juridică alcătuite din medici, jurişti, filosofi, preoţi, psihologi, asistenţi
sociali etc., care să asigure informarea potenţialului pacient, precum şi medierea atât a
relaţiilor intrafamiliale – a se vedea rolul asistentului familial (Mihăilă 2011), precum şi a
raporturilor pacientului cu fiecare dintre specialiştii mai sus enumeraţi.
În felul acesta, potenţialul pacient are posibilitatea să aleagă în cunoştinţă de cauză
modalitatea reproductivă dintre alternativele cunoscute şi de asemenea, să-şi asume şi
eventualele riscuri implicite sau explicite ca urmare a alegerii modalităţii celei mai
avantajoase în circumstanţe bine definite. Desigur, nu putem neglija aspectele legate de
contextul mai larg al politicilor demografice şi cele privitoare la familie – de exemplu,
politicile pro-nataliste din cadrul aşa-numitei „culturi pro-reproductive” (Cutas and Bortolotti
2010, 12-14 apud Frunza 2010, 163, n. s. 29) – sau de presiunile sociale tributare „tiparelor
sociale”, „mentalităţilor dominante” sau influenţelor mass-mediei (Frunză 2010, 163). În
concluzie, numai în acest mod putem să analizăm şi să evaluăm autonomia reproductivă în
corelaţie cu responsabilitatea/iresponsabilitatea manifestată în practicile reproductive.

2. Filiaţia ca rezultat al reproducerii artificilale între dreptul la reproducere şi dreptul

la identitate

Problematica parentalităţii şi familiei în modernitate şi post-modernitate (Mihăilă

2012) începe cu definirea şi analiza filiaţiei înţeleasă fie în sens larg ca „şirul descendenţei
unei persoane, una din alta”, fie ca „legătura directă dintre părinţi şi copii” (Bacaci et al.
2009, 169) în strânsă legătură cu maternitatea sau filiaţia faţă de mamă având la bază „faptul
naşterii” şi cu paternitatea sau filiaţia faţă de tată având la bază „faptul concepţiei”. În
contextul restructurării sistemului familial în ansamblu avem în atenţie analiza
interdependenţei dintre subsistemele familiale cu referire la subsistemul cuplu – consensual,
conjugal sau marital – şi subsistemul filiaţiei asociat maternităţii, respectiv paternităţii.
Deoarece în prezent este foarte dificil să definim familia, acesta îndepărtându-se vizibil de la
abordarea tradiţională, autorii de specialitate evidenţiază rolul „discursului familial” sau
„retorica familială”, cu accent pe „practicile interpretative” (Cojocaru 2008, 33-34) în
vederea surprinderii şi descrierii proceselor şi fenomenelor specifice vieţii de familie.
În acest sens, „aranjamentele familiale de gen” sau de „rudenie” sau „familia post
familială” propun redefinirea familiei al cărui fundament juridic nu mai este căsătoria, ci
alternative, unele dintre ele legalizate, ca de exemplu, „uniunea liberă” sau „pactul de
solidaritate” (PACS) în Franţa. Legea face ce poate, într-o lume zguduită de individualism si
egoism dus la extrem, pentru a ordona situaţii din realitatea concretă care se îndepărtează de
la orice este natural şi firesc pentru a face loc „himerelor” şi nefirescului aşa cum sunt
„filiaţiile nefireşti” şi „homoparentalitatea” (Segalen 2011, 190-194). Asistăm aşadar la ceea
ce teologii numesc „secularizare” exprimată prin alienare, reificare, utilitarism şi îndepărtare
de la expresia „teo-cosmicităţii” familiei redusă la „anthropos” într-un destructiv proces de
„dezmembrare” şi „de-spiritualizare” (Vergely 2006, 153). Acelaşi lucru, exprimat de
sociologi, de exemplu, Max Weber se referă la prevalenţa „raţionalităţii cognitiv-
instrumentale” în detrimentul „raţionalităţii moral-practice”, inclusiv prin pierderea
referinţelor în plan religios, viaţa omului contemporan fiind ghidată de scopuri ultra-
pragmatice, nerealiste şi uneori chiar ilicite, acţiunea umană devenind iraţională, imorală şi
anormală (Miftode 2003, 141).
„Modificarea dreptului familiei” în vederea „adaptării statutului acesteia la societatea
contemporană” (Vergely 2006, 153-158) şi care a făcut, în anul 2000 la Paris, obiectul unui
amplu raport solicitat, în acea perioadă, de către primul ministru al Franţei, aduce din nou în
atenţie pericolul redefinirii familiei unii autori invocând chiar „sfârşitul familiei” (Cheal,
1993 apud Cojocaru 2008, 24) care ar însemna „sfârşitul socialului”, dezordinea familială

3
inducând dezordinea socială. Raportul intitulat „Înnoirea dreptului familiei” a fost focalizat,
din perspectiva unei soluţii juridice, pe „consolidarea autorităţii parentale”, ceea ce în
actualul Cod civil român (2011) este încadrat în materia juridică a „autorităţii părinteşti”
înlocuind vechea reglementare din Codul familiei referitoare la „ocrotirea părintească”
(Mihaila 2012).
În acestă opinie, la care subscriem, „conjugalitatea afectivă” şi parentalitatea
asumată reprezintă premisele pentru reconstrucţia familiei contemporane, aceasta
recăpătându-şi statutul de „suveranitate frântă sau schimbătoare” (Roudinesco 2006, 138, n.
s. 8). Răspunsul la întrebarea dacă cuplu, filiaţia şi parentalitatea „se pot baza numai pe
voinţă?” (Vergely 2006, 154) considerăm că este unul negativ pe considerentul că „voinţa
individuală” şi „dreptul familiei” promovate la rangul de „realităţi fundamentale” neagă
tocmai „sensul şi profunzimea devenirii” umane (Vergely 2006, 158).
Observăm că soluţiile de „înnoire a dreptului familiei”, centrate pe consolidarea
„autorităţii părinteşti” sunt dublate de democratizarea relaţiei de cuplu prin flexibilizarea
divorţului, legalizarea uniunilor consensuale, fie ele şi nefireşti, ca alternativă la căsătorie,
prin protecţia şi promovarea dreptului la opinie atât al copiilor, cât şi al femeilor, precum şi
al oricărei persoane interesată de exprimarea unui punct de vedere cu privire la familie.
Problematica cuplului este extrem de actuală, modalităţile de reglementare modificând
dreptul filiaţiei, inclusiv privind filiaţia fictivă ca rezultat al procreaţiei artificiale. Legătura
este exprimată prin ceea ce unii autori definesc ca fiind “logosul separator” ca manifestare a
tendinţei de nivelare şi chiar de desfiinţare a diferenţelor dintre sexe antrenând perturbări
socio-afective la nivelul tuturor subsistemelor familiale, de la cuplul conjugal/consensual
până la cel filial sau parental culminând cu aşa numita “criză a autorităţii parentale”, în
special cea paternă (Roudinesco 2006, 179).
Ideea de cuplu consensual sau cuplu conjugal/marital contrabalansată de „non-
cuplu” (Dekeuwer-Defossez 1995, 249-270) se corelează, din perspectiva fecundaţiei
artificiale, cu dreptul la reproducere a cărei recunoaştere legală este condiţionată de
dovedirea sau probarea, de exemplu, a relaţiei dintre „un bărbat şi o femeie, amândoi în viaţă,
cu vârsta situată în limitele capacităţii de a procrea, căsătoriţi sau în măsură să facă proba
unei vieţi comune de cel puţin doi ani” (Dekeuwer-Defossez 1995, 252). Noutatea pe care o
aduce definirea legală a cuplului constă în aceea că ea conferă acelaşi înţeles cuplurilor
separate şi cuplurilor căsătorite sau unite liber, cu privire la autoritatea parentală instituind
în plan juridic coresponsabilitatea parentală sau autoritatea parentală comună.
În virtutea autonomiei conferită de dreptul la reproducere şi care antrenează
responsabilitatea reproducerii, cu privire la practicile reproductive, unii autori disting între
„drepturile reproductive”, asociate libertăţii decizionale în privinţa urmaşilor şi „drepturile
parentale” aferente calităţii de părinte (Robertson 1994 apud Frunză 2010, 149, n. s. 6). Mai
mult, alţi autori afirmă chiar existenţa unui „drept negativ şi derivat la libertatea reproducerii”
(Tannsjo 2008 apud Frunză 2010, 161, n. s. 25) care înlătură anumite persoane (de exemlu,
văduve, celibatare sau vârstnice) sau anumite cupluri (de exemplu, uniunile consensuale
nedovedite sau homosexualii) de la accesul la metodele şi tehnicile reproducerii asistate
medical. De exemplu, în Franţa unde este legalizată „uniunea liberă”, doar cuplul considerat
stabil are acces la fecundarea in vitro omologată. În acest mod, dreptul filiaţiei fictive sau
artificiale, luând în calcul riscurile, atât pentru copiii procreaţi artificial, cât şi pentru viitorii
părinţi „foster” sau familia fictivă (aşa cum vom vedea cu sau fără aport genetic sau biologic
la procreaţie), aduce în discuţie complexa şi disputata problemă a „iresponsabilităţii
reproductive” (Arras 1995 apud Frunză 2010, 161, n. s. 26).
Având în vedere aspectele anterior prezentate se pare că metodele şi tehnicile de
procreare medical asistată (PMA) au apărut şi s-au dezvoltat, chiar dacă din necesităţi
terapeutice, pe fondul unei mari dileme etice: tratarea bolii cu „riscul sacrificării unor vieţi”

4
sau respectarea vieţii „renunţând la căutarea de remedii”? (Beaufils 2006, 129). De exemplu,
în scopul tratării sterilităţii, ca inaptitudine de a procrea, diversele remedii, au fost mai întâi
de natură socială – înfiinţarea instituţiei adopţiei, apoi pe aceea a mamei "nourricieres"
(doică, dădacă) – şi apoi, de natură biomedicală, culminând cu ceea ce specialiştii au numit
triumful tehnicii asupra naturii: gestaţia in vitro (Mihăilă 2011). Reluând în sinteză metodele
şi tehnicile descrise pe larg încă din anul 2003 într-o lucrare dedicată filiaţiei faţă de tată într-
o monografie a paternităţii în care am analizat într-un un subcapitol distinct filiaţia şi
procreaţia asistată (Sandu 2003, 51-59), acestea pot fi rezumate după cum urmează:
a. Procreaţia asistată sau artificială este o metodă în care fecundarea nu se
realizează prin uniunea naturală dintre bărbat şi femeie, ci într-un mod artificial, prin tehnici
specifice ce presupun operaţii şi manipulări ale gameţilor şi embrionilor umani (Sandu 2003,
52). Tehnicile specifice procreaţiei artificiale, cunoscute încă din sec. al XVII-lea (Anglia) şi
către sfârşitul sec. al XIX-lea (Franţa) pot fi rezumate în esenţă la inseminarea artificială cu
material genetic prelevat în cadrul cuplului şi inseminarea artificială cu terţ donator.
b. Inseminarea artificială, respectiv fecundarea in vitro omologată constă în
fecundarea prin introducerea de gameţi masculi în organele genitale feminine, în afara
oricărui raport sexual; inseminarea artificială poate avea loc în cadrul cuplului (IAC) sau în
afara acestuia – fecundarea în vitro (FIV) – plecând de la gameţii celor doi parteneri urmată
de reimplantarea embrionului (FIVETE) (Sandu 2003, 54). În această situaţie fecundarea se
realizează sub supraveghere medicală de către „cuplurile stabile”, tehnica aplicându-se fără
intervenţia unui terţ şi dacă nu pun probleme de ordin etic de exemplu, „efecte secundare
negative” şi „riscuri” legate de terapia hormonală sau/şi „sarcina multiplă” (Clément 2006,
123-124) râmân fără consecinţe cu privire la filiaţie, concepţia şi gestaţia, în acest caz, fiind
asigurate de cuplul parental.
c. Inseminarea artificială cu terţ donator (IAD) se utilizează în prezent cu păstrarea
anonimatului donatorului, tehnica constând în concepţia sau gestaţia de către unul din
părinţi cu ajutorul unei terţe persoane. Tehnica IAD suscită o serie de probleme legate de
filiaţie, cum ar fi, accesul la cunoaşterea originilor genetice, consimţământul valabil al
cuplului, incontestabilitatea paternităţii, astfel stabilite etc. (David, 1982, 79).
d. Atunci când sterilitatea este de origine feminină există posibilitatea de a se recurge
la maternitatea de substituţie, ce presupune în fapt două practici diferite şi anume: gestaţia
pentru altul sau “mama purtătoare” a unui embrion conceput cu ajutorul gameţilor părinţilor
(full surrogacy); veritabila maternitate de substituţie, când femeia acceptă inseminarea cu
gameţii soţului sau concubinului din cuplul reclamant, urmând să “remită” copilul pe care-l
va naşte (partial surrogacy) (Sandu 2003, 54).
Din punct de vedere juridic, în cazul inseminării artificiale cu terţ donator (în
situaţia sterilităţii masculine), legislaţia în materie de procreaţie asistată manifestă vădite
dezacorduri între adepţii aplicării regulilor de drept comun cu privire la paternitate, de
altfel reticente la aceste metode şi cei care întrevăd necesitatea elaborării unor reguli
specifice. Şi într-un caz şi în celălalt există numeroase ezitări şi inadvertenţe (Sandu 2003,
56).
Conturarea dreptului european al filiaţiei relevă câteva caracteristici cu relevanţă
asupra definirii filiaţiei fictive şi implicit a parentalităţii foster cu referire la „pendularea
filiaţiei naturale între adevărul socio-afectiv şi cel biologic”, „asimilarea” filiaţiei adoptive
sau civile cu filiaţia firească, aceasta situându-se între „fecundaţia naturală şi cea artificială”,
precum şi surprinderea „filiaţiei fictive între adevărul biologic şi utilitarismul modern şi
postmodern” (Mihăilă 2011). Această ultimă caracteristică cu privire la filiaţia fictivă ca
rezultat al fecundaţiei artificiale aduce în discuţie, corelativ problematicii autonomiei şi
(i)responsabilităţii reproductive, complexa şi disputata problemă a cunoaşterii originii

5
genetice, drept recunoscut prin lege cu referire la „stabilirea şi păstrarea identităţii” (Bacaci
2009, 319-320) reunind „dreptul la nume, dreptul la cetăţenie”, precum şi „dreptul copilului
de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia” (Florian 2006, 43-58).
În acest sens, stabilirea şi dovedirea filiaţiei fictive atrage o serie de probleme
inerente şi anume: maternitatea de substituţie şi incertitudinea filiaţiei faţă de mamă;
relativizarea prezumţiei de paternitate, respectiv situaţii incerte cu privire la faptul că soţul,
concubinul sau sau partenerul mamei este tatăl copilului; revendicarea filiaţiei faţă de tatăl
din afara căsătoriei şi expertizarea post-mortem odată cu introducerea probei genetice (Sandu
2009, 137-148) sau solicitarea de informaţii privitoare la genitori, în aumite condiţii expres
menţionate de lege.
Drept urmare, având în vedere egalizarea regimurilor juridice atât între tipurile de
filiaţie, cât şi între formele de filiaţie specifice fiecărui tip precum şi nediscriminarea, cel
puţin în plan juridic, asistăm la o serie de efecte în plan psiho-socio-moral antrenate de
impunerea dualităţii filiaţiei (maternă şi paternă), suprafiliaţia sau suprapunerea filiaţiilor ca
urmare a imposibilităţii contestării paternităţii din filiaţia fictivă, ceea ce modifică în mod
vădit contururile parentalităţii sau asumarea rolurilor parentale realizată, nu numai de către
cei care au calitatea de părinte, ci şi de cei cărora le este delegată această calitate din motive
obiective sau subiective.
Astfel, manifestarea unor fenomene cu relevanţă asupra filiaţiei şi parentalităţii
fictive se referă la generalizarea autorităţii parentale comune sau a „coparentalităţii” în cazul
“uniunii libere”, precum şi la menţinerea coparentalităţii în cazul disocierii uniunii libere sau
în cel al divorţului. De asemenea, „parentalitatea prin alianţă” din cadrul familiilor
recompuse şi a „categoriilor rezidenţiale complexe”, „parentalitatea transgeneraţională” a
bunicilor şi „pluriparentalitatea” evidenţiază atât probleme legate de statutul incert al
părintelui vitreg sau al “părintelui în plus”, cât şi dificultăţi cauzate de suprapunerea unor
funcţii, roluri şi practici parentale. Din perspectiva filiaţiilor aflate rezultate din „disocierea”
sau incongruienţa dintre biologic, juridic şi social, caracteristică a familiilor recompuse, a
celor adoptive, precum şi a celor în care există copii procreaţi artificial considerăm că o
problemă majoră este dată de “filiaţiile nefireşti” şi „homoparentalitate” (Segalen 2011, 190-
194).
Dacă, pe de o parte cercetătorii admit că există avantaje certe ale utilizării tehnicilor
anterior prezentate – tehnicile genetice permit examinarea factorilor ereditari a unui individ
şi stabilirea diagnosticului prenatal în vederea prevenirii unor maladii sau anomalii, precum
şi tratarea celulelor somatice, gameţi sau embrioni; de asemenea, utilizarea manipulărilor
genetice ca mijloc de cercetare – pe de altă parte, aceştia anunţă pericolele utilizării
tehnicilor de procreaţie artificială referindu-se la manipulările genetice cu efect negativ
asupra existenţei umane; utilizarea comercială a embrionului şi a foetusului uman; litigiile
iscate de metodele procreaţiei asistate în legătură cu inseminarea post mortem, anonimatul
donatorului, maternitatea de substituţie etc.
Într-o atitudine extrem de critică, unii autori referindu-se la influenţele nefaste ale
tehnicilor şi practicilor medicale asupra reproducerii umane, văd în aceasta un act de
“barbarie” în cadrul unui “totalitarism biologic la scară mondială” care speculează
subiectivitatea cuplurilor, mai ales a femeilor, întreţinută de o “non-etică a dorinţei”sau de
“capriciu” pe care “tehnica se ambiţionează să îl satisfacă” mărind şi mai mult instabilitatea
familială (Clément 2006, 120-121). Din acest punct de vdere, în răspunsul la întrebarea: “De
ce iti doreşti un copil”? poate fi identificată atât problema, cât şi soluţiile privind o reală şi
eficientă protecţie socială a copilului, în primul rând cea realizată în mediul familial.
Realizând analiza cazului “octupleţilor Suleman” din California, născuţi pe 26 ianuarie 2009,
prin fertilizarea in vitro, caz amplu mediatizat în presa americană, cercetătoarea româncă
Mihaela Frunză a evidenţiat o serie de arii problematice şi “dileme etice” privitoare la

6
reproducerea asistată) în legătură cu nefirescul sau artificialitatea metodei, eşecul sau
insuccesul acesteia, precum şi controversele legate de „sarcinile multiple” insistând pe
“responsabilitatea reproductivă” (Frunză 2010, 145-159).
Pe de o parte, o altă serie de probleme există în legătură cu statutul embrionului,
protecţia acestuia fiind necesară în vederea stopării abuzurilor cauzate de manipulările in
vitro sau in vivo. Statutul incert al embrionului, căruia mult timp i s-a refuzat dreptul la viaţă,
acesta fiind considerat „nici lucru, nici persoană, ci zero” (Guillod 1986, 113-124) a atras
reacţii ferme din partea cercetătorilor şi juriştilor pentru a realiza o distincţie clară între
„persoane” şi „lucruri”. De exemplu, în Germania protecţia embrionului se realizează printr-o
lege penală (Andorno, 1994, 143-145 şi 149-152) comparativ cu legislaţiile care aleg
compromisul considerând avortul licit, dacă este realizat în condiţii certe şi bine precizate. În
consecinţă, legislaţia cu privire la statutul juridic al embrionului nu întârzie să apară în unele
ţări europene ca Spania, Marea Britanie distingându-se între "preembrion" (până la a 14-a zi
plecând de la fecundare) şi embrion (după trecerea termenului de 14 zile). În acest mod sunt
interzise manipulările genetice şi experimentele in vitro, congelarea şi stocarea în vederea
refolosirii, donării şi în final distrugerii embrionilor realizându-se în condiţii expres
reglementate (Frunză 2010, 154).
Pe de altă parte, legitimitatea tehnicilor şi metodelor de procreaţie artificială
evidenţiază probleme grave nu numai în plan social, ci şi în plan filosofic, etic, religios,
economic şi nu în ultimul rând în plan juridic, cu privire la protecţia personalităţii, dreptul de
contractare, responsabilitate civilă şi filiaţie. În această privinţă, la ora actuală, în Europa
există două poziţii opuse ce afirmă existenţa a două tendinţe legislative: una, în care primează
dezvoltarea tehnicii – acceptarea de principiu a oricărei variante tehnice, anonimatul
donatorului de gameţi, mărirea duratei termenului în care embrionul poate fi manipulat
(stadiul preembrionar), flexibilitate privind condiţiile speciale de acces la tehnicile procreaţiei
artificiale (Spania, Marea Britanie, Franţa) – şi alta care pune accentul pe interesul persoanei,
mai precis pe interesul copilului astfel conceput (Germania, Austria, Suedia, Norvegia,
Elveţia) (Andorno, 1994, 141-152).
Orientările sunt foarte variate nu numai în ceea ce priveşte natura penală sau civilă a
legislaţiei, ci şi în ceea ce priveşte, principiile de bază, în sensul eticii filosofice sau a
teologiei morale, din perspectiva cărora aceste tehnici sunt considerate. De aceea, atât
autorităţile statului cât şi societatea civilă au reacţionat promt impunând anumite directive în
domeniul protecţiei vieţii embrionare ca de exemplu, Comitetul Naţional de Etică din Franţa
sau Asociaţia Elveţiană de Ştiinţe Medicale, ultima adoptând un set de reguli „complete” în
acest sens (Clément 2006, 122). De asemenea, Comitetul de Experţi al Comunităţii europene
a elaborat principii privind procreaţia artificialã iar Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale
asupra fecundaţiei in vitro şi a transferului de embrioni (Madrid 1987) oferă standarde şi
modelele legislative (Scripcaru et al. 1998, 125-132).
Astfel, după lungi controverse, literatura de specialitate arată că soluţiile sunt oferite
de perspectiva bioetică care vine să modifice contururile dreptului filiaţiei în încercarea de a
preveni vidul de filiaţie, în contextul respectării drepturilor şi intereselor copilului ca şi a
familiei în ansamblul ei. În acest sens se înscriu şi recomandările de principiu ale Consiliului
Europei, care fără a edicta norme intangibile, ţinând cont de evoluţia rapidă a ştiinţei
biomedicale, oferă o linie de conduită cu privire la următoarele aspecte i (Mihăilă 2011):
a. Condiţii de formă referitoare la competenţă, organizarea serviciilor de asistenţă etc.
b. Condiţii de fond – consimţământul valabil al cuplului heterosexual, anonimatul
donatorului, interdicţia unor înţelegeri cu caracter patrimonial.
c. Recomandări cu caracter general privitoare la limitarea numărului de copii născuţi
prin PMA de către acelaşi donator; interdicţia inseminării post mortem; stabilirea legăturii

7
de filiaţie; interdicţia manipulărilor genetice asupra embrionului – durata conservării,
cercetări cu alte scopuri decât cele de diagnostic şi terapie, transferul embrionului de la o
femeie la alta etc.
d. Obligativitatea securităţii şi confidenţialităţii acestor operaţii.
În general, dispoziţiile în materie de filiaţie denotă imperfecţiuni de ordin tehnic-
legislativ, ambivalenţa dreptului cu privire la procreaţia asistată provenind din faptul că, pe
de o parte, este imposibilă interzicerea acestor practici, iar pe de altă parte, filiaţia copiilor
născuţi în acest mod trebuie să fie incontestabilă (Dreifus- Netter, 1996, 21). De exemplu,
dreptul francez a adoptat în 1994 două legi bioetice care stabilesc cadrul procreaţiei asistate
cu donator şi implicit natura juridică a filiaţiei copilului astfel născut, după următoarele reguli
(Scripcaru şi colab., 1998, 131-132):
a. Anonimatul donatorului justificat prin protecţia acestuia împotriva asumării paternităţii
într-un mod involuntar ca şi prin menţinerea echilibrului familial (Dreifus-Netter, 1996, 22);
b. Consimţământul prealabil al cuplului steril ca bază a oricărei operaţii de asistenţă
medicală a procreaţiei, iar în cazul intervenţiei unui terţ donator, consimţământul trebuie să
fie autentic;
c. Condiţia consimţământului prealabil impune incontestabilitatea filiaţiei cu privire la
toate formele de filiaţie creând totodată, o suprafiliaţie (filiaţie biologică şi filiaţie fictivă).
În dreptul nostru, noul Cod civil a stabilit principii generale privind regimul filiaţiei
– în această situaţie cu terţi donatori – caz în care nu se stabileşte nici o legătură de filiaţie
între copil şi donator – răspunderea tatalui copilului, acţiunea în tăgăduirea paternităţii,
confidenţialitatea informaţiilor, interdicţia procreării şi gestaţiei pentru altul (Bacaci et al.
2009, 209-210), după cum urmează:
• accesibilitatea pentru cuplu heterosexual sau pentru o femeie singură;
• anonimatul donatorului în procreaţia artificială cu terţi donatori, caz în care nu se
stabileşte nici o legătură de filiaţie între copil şi donator;
• răspunderea tatalui copilului pe principiul consimţământul prealabil care atrage
incontestabilitatea paternităţii, precum şi drepturile şi obligaţiile aferente ocrotirii
părinteşti;
• posibilitatea tăgăduirii paternităţii (în lipsa consimţământului prealabil al soţului
mamei);
• confidenţialitatea informaţiilor cu posibilitatea autorizării de către instanţă a
transmiterii unor informaţii în cazul unor riscuri pentru starea de sănătate;
• interdicţia procreării şi a gestaţiei pentru altul, referitor la mternitatea de substituţie.
Aşa cum am arătat şi cu alte prilejuri (Mihăilă 2011), consecinţele, cel puţin
teoretice, ale aplicării acestor reguli normative, se răsfrâng în esenţă la aspecte legate de
vidarea de sens a prezumţiei de paternitate care protejează copilul din căsătorie; de
asemenea, interdicţia contestării paternităţii în cazul copilului născut prin PMA închide
pentru acesta din urmă calea acţiunii în cercetarea paternităţii din afara căsătoriei în
condiţiile consimţământului valabil la procreaţia artificială al partenerul mamei, care
echivalează cu recunoaşterea voluntară de paternitate. De aceea, nerecunoaşterea ulterioară
consimţământului dat la PMA inculcă responsabilitatea soţului faţă de mamă şi copil,
precum şi posibilitatea deschiderii acţiunii în cercetarea paternităţii împotriva acestuia
(Dreifus-Netter 1996, 23-28). Astfel, anonimatul conform căruia între copil şi donator nu
poate fi stabilită nici o legătură juridică, oferă legiuitorilor două opţiuni cu privire la stabilirea
paternităţii din căsătorie sau din afara căsătoriei: fie modalitatea clasică de aplicare a
prezumţiei de paterninate ori a recunoaşterii; fie adopţia copilului de către părintele care n-
are o legătură biologică cu acesta, în cazul nostru soţul ori partenerul mamei.
În concluzie, cadrul legal având la bază principiile bioeticii cu toate imperfecţiunile
inerente oricărui început, aduce în prim plan supremaţia drepturilor omului iar în mod

8
special a drepturilor şi intereselor copilului. În felul acesta, bioetica reprezintă “un punct de
legătură între ştiinţele biomedicale şi drept” oferind alternativa speranţei în sacralitatea
vieţii, a iubirii protectoare în relaţiile interumane şi a respectului pentru “taina persoanei”.

Referinţe bibliografice:

Andorno, R. 1994. „Les droits nationaux européens face a la procreation medicalement assistee:
primaute de la technique ou primaute de la personne? ”. Revue Internationale de Droit Privé
comparé 1: 143-152.
Arras, John, D. 1995. „Reproductive responsability and long-acting contraceptives”. Hastings Center
Report 25, issue 1: S25-S27.
Bacaci, Alexandru, Viorica-C. Dumitrache şi Cristina C. Hageanu. 2009. Dreptul familiei. Bucureşti:
Editura All Beck.
Beaufils, Dominique. 2006. „Genetica şi fecundarea in vitro”. Bioetica şi taina persoanei 129-142.
Bucureşti: Editura Bizantină.
Breck, John. 2006. „Privire asupra bioeticii: punctul de vedere al unui teolog creştin”. Bioetica şi taina
persoanei 57-70. Bucureşti: Editura Bizantină.
Cojocaru, Daniela. 2008. Copilăria şi construcţia parentalităţii. Asistenţa maternală în România. Iaşi:
Editura Polirom.
Cutas, Daniela, E. and Bortolotti, Lisa. 2010. „Natural versus Assisted Reproduction: In Search of
Fairness”. Studies in Ethics, Law and Technology 4, issue 1: 12-14.
Clément, Olivier. „Tehnici ale morţii, tehnici ale vieţii”. Bioetica şi taina persoanei 114-128.
Bucureşti: Editura Bizantină.
David, G. 1982. „L’insémination artificielle: état de la science et problématique médico-
psychologique”. Droit de la filiation et proqres scientifiques. Paris: Economica.
Dekeuwer-Defossez, Françoise. 1995. „Réflections sur les mythes fondateurs du droit contemporain de
la famille”. Revue Trimestrielle de Droit civil 2: 249-270.
Dreifus-Netter, F. 1996. „La filiation de l’enfant issu de l’un des partenaires du couple et d’un tiers”.
Revue Trimestrielle de Droit civil 1: 1-28.
Florian, Emese. 2005. Protecţia drepturilor copilului. Bucureşti: All Beck.
Frunză, Mihaela. 2010. Expertiza etică şi bioetica. Studii de caz. Cluj-Napoca: Editura Limes.
Guillod, O. 1986. „Implications juridiques de certains proqres scientifiques dans la domaine de la
procréation artificielle et du génie génétique. Aspects du droit de la personnalité”. SJ. 113-
124.
Mihăilă, Maria M. 2012. „Parentalitatea în contextul transformărilor familiale actuale”. Repere pentru
construirea unei radiografii sociale, volum colectiv al Conferinţei Catedrei de Sociologie şi
Asistenţă Socială, Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu.
Mihăilă, Maria M. 2011. “Filiaţia şi formele de protecţie socială a familiei”. Revista de Asistenţă
Socială 4.
Miftode, Vasile. 2010. Tratat de Asistenţă Socială. Protecţia populaţiilor specifice şi
automarginalizate. Iaşi: Editura LUMEN.
Robertson, John, A. 1994. Chidren of Choice. Freedom and the New Reproductive Technologies.
Princeton (NJ): Princeton University Press.
Roudinesco, Ėlisabeth. 2006. Familia în dezordine. Bucureşti: Editura Trei.
Sandu, Maria. 2003. Filiaţia, Abordare socio-juridică. Iaşi: Editura Fundaţiei AXIS.
Scripcaru C. et al. 1998. Bioetica. Ştiinţele vieţii şi drepturile omului. Iaşi: Editura Polirom.
Segalen, Martin. 2011. Sociologia familiei. Iaşi: Editura Polirom.
Tansjo, T. 2008. „Our right to in vitro fertilisation – its scope and limits”. Journal of Medical Ethics
34: 802-805.
Vergely, Bertrand. 2006. „Despre modificarea dreptului familiei”. Bioetica şi taina persoanei 153-158.
Bucureşti: Editura Bizantină.

ACKNOWLEDGEMENT:

9
“This paper is supported by the Sectoral Operational Programme Human Resources Development
(SOP HRD), financed from the European Social Fund and by the Romanian Government under the
contract number POSDRU/89/1.5/S/56815"

Investeşte în oameni!
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului
României.

10