SCRISOAREA I

-1-

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,

Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.

- primul tablou = cadrul reveriei romantice, cadrul nocturn; motive: luna; codrul; izvoarele;
timpul → bivalent:
⇒ etern (“lung-a timpului cărare”)-timpul universal, eternitatea
⇒ efemer (“ceasornicul urmează”)-timpul individual, masurabil
= perspectiva cosmică; ochiul poetului se substituie ochiului universal;
meditaţie asupra condiţiei umane;egalitatea în faţa morţii;
Tabloul întâi (alcătuit din primele şase versuri) fixează cadrul natural al reveriei poetice.
Motivul timpului creează o atmosferă solemnă prin inversiunea - metaforă care sugerează trecerea
eternă: “Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, / Doar ceasornicul urmează lung-a timpului
cărare…”.
Primul tablou este dominat de motivul lunii, învestită cu atributele feminităţii ideale: “Luna
varsă peste toate voluptoasa ei văpaie”. Meditaţia atenuează legăturile cu prezentul, determinând
evadarea intr-o lume a visului: “Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate / De dureri, pe care
insă le simţim ca-n vis pe toate.”
Trecerea de la persoana I singular ( „suflu” ) la persoana a II-a singular ( „Căci perdelele-ntr-
o parte când le dai, şi în odaie… ” ) si la persoana I plural ( „De dureri, pe care însă le simţim ca-n
vis pe toate…” ) marchează lărgirea cadrului meditaţiei (de la imaginea eu-lui, care este
caracteristică liricii eminesciene, se trece la imaginea unui interlocutor ipotetic, prin impersonalizare
şi la implicarea acestuia nemijlocit in meditaţia poetică).
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 -2-

Lună, tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci

Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!
……………………………………………………………
Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac...
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
…………………………………………………………..
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

- tabloul al doilea = imaginea bătrânului dascăl

- portret romantic:
⇒ contrastul aparenţă/esenţă
⇒ comparaţia cu Atlas
⇒ reliefarea capacităţii spirituale

meditaţie
= problemele lumii
Tabloul al doilea, mult mai întins (33 de versuri), realizează trecerea de la un plan la altul.
Pretextul este luna. Contemplarea astrului este urmată de o invocaţie – „Lună, tu, stăpân-a mării, pe a
lumii boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă suferinţelor întuneci” – şi de substituţia planului terestru
cu cel cosmic: „Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, / Şi câţi codri-ascund în umbra
strălucire de izvoară!”. Folosirea epitetului “lumina…fecioară” ( în cadrul căruia substantivul
“fecioară” a devenit, prin conversiune, adjectiv ) accentuează puritatea ideală a astrului nocturn.
Substituţia ochiului uman cu ochiul lunii conferă cosmicului perspectiva grandiosului: “Peste câte
mii de valuri stăpânirea ta străbate, / Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!”. Motivele
romantice – codri, izvoare, pustiuri, valuri, mări – pot fi puse in relaţie cu motivul timpului bivalent
din primul tablou: sugerând eternitatea, elementele macrocomosului intră în relaţie cu “lung-a
timpului cărare”, într-un ritm lent, universal. În antiteză cu timpul etern, timpul uman este efemer,
măsurabil (“ceasornicul urmează…”). Imaginea poetică eminesciană poate fi pusă în relaţie cu o
imagine poetică aparţinând lui Lucian Blaga: „Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici
iubire şi, totuşi, te rog, Doamne, opreşte ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea”.
Din perspectivă cosmică, spectacolul umanităţii este detaliat printr-o amplă enumeraţie a
invariantelor tipologice prin care se instituie inegalitatea în societate. Lumina lunii îi învăluie,
deopotrivă, pe rege si pe sărac, diferiţi în destinul lor social, dar egali în absolut, prin raportarea la
“geniul morţii”. Tipurile enumerate de poet încadrează umanitatea în “slabi şi puternici”, “genii ori
neghiobi”, mediocri sociabili şi moderni, înţelepţi solitari “care caută în lume şi în vreme adevăr”.
Printre ei, marginalizat de societate, sub o înfăţişare modestă, se situează geniul, în ipostaza
„bătrânului dascăl”. Dispreţuindu-şi destinul lumesc, bătrânul dascăl trăieşte exclusiv la nivel
spiritual. Portretul lui este alcătuit pe motivul aparenţelor înşelătoare: în haina lui roasă în coate,
tremurând de frig, “gârbovit şi de nimic”, el este preocupat de marile taine ale universului: “Uscăţiv
aşa cum este, gârbovit şi de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic, / Căci sub frunte-i
viitorul şi trecutul se încheagă, / Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă”. Comparaţia cu
miticul Atlas sugerează forţa spirituală a celui care poate schimba lumea prin puterea gândului:
“Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr / Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr”.
Capacitatea spirituală neobişnuită a bătrânului dascăl este cu atât mai evidentă cu cât el devine
stăpânul „numărului”, care, în filozofia lui Platon este treapta cea mai înaltă a cunoaşterii şi esenţa
armoniei cosmice şi interioare. Pitagora îl considera instrument al acestei armonii. În gândirea
chineză, numărul reprezenta cheia spre armonia cosmică, iar în filozofia lui Kant, numărul este
unitatea care decurge din sinteza multiplului. Având în vedere aceste semnificaţii ale numărului, cel
care le stăpâneşte este un om excepţional.
 -3-

Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri, (tom-volum; brac-ramasita)

Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...
……………………………………………………………
Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
…………………………………………………………….
De-atunci negura eternă se desface în fâşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
…………………………………………………………..
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric...
……………………………………………………………..
În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ'
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...
 Meditaţia bătrânului dascăl cu privire la sensurile existenţei umane introduce tabloul al
treilea – tabloul cosmogonic, divizat în trei părţi. Tabloul cosmogonic asimilează şi reconstituie, în
asocieri originale, idei şi motive din:
- vechile scrieri indice (Rig Veda adica „Veda-cunoaştere Ric-laudă, preamărire" - colecție de
imnuri din India antică, dedicată zeităților, în care se povesteşte că lumea a apărut dintr-un
sacrificiu)
- miturile greceşti („Se povesteşte, în legendă, că lumea noastră cea de astăzi: pămîntul plin
de flori şi fructe, cu rîuri limpezi şi izvoare, soarele, luna, ziua, noaptea şi vînturile, suflînd
repezi, n-au fost întotdeauna astfel. Lumea întreagă era-n haos, haos învîrtejit şi negru, fără
hotare, fără formă. Însă, precum cîntau poeţii, din haos s-a desprins pămîntul. Pămîntul nostru
larg şi darnic.” – Alexandru Mitru, Legendele Olimpului)
- miturile creştine („Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi
Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor.” – Biblia, Geneza/ Facerea 1:2)
- filozofia lui Kant (sistemul solar apare dintr-o nebuloasă)
- filozofia lui Schopenhauer (lumea este un fenomen cerebral al fiinţei umane).
Cele trei secvenţe configurează haosul iniţial, geneza şi extincţia universului.

- tabloul al treilea = cosmogonia – nasterea Universului

kosmos – univers, gonos – origine
= escatologia – stingerea, moartea Universului (finalul)
eschatos – ultim, logos – cuvânt

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
I. Haosul primordial este sugerat printr-o enumeraţie de termeni antitetici, obţinuţi prin
prefixare negativă şi prin asocieri antonimice: “La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, /
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns, /
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns…”. O altă enumeraţie, alcătuită dintr-o
succesiune de interogaţii retorice conturează o lume a absenţelor, fără conştiinţă de sine, dominată de
nemişcare: “Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?”. Inversiunea “eterna pace”
accentuează starea iniţială de nemişcare şi trimite la ideea timpului primordial. Acest fragment se
organizează în jurul conceptului poetic de nefiinţă. Semnificaţiile acestuia sunt multiple. Nefiinţă ar
putea însemna moarte; opusul fiinţei; non – fiinţă, adică tot ceea ce nu este fiinţă. Când foloseau
termenul de nefiinţă, grecii nu se gândeau la neant, ci la materia nedeterminată, ce n-a căpătat încă
formă (după cum sublinia C. Noica); fiinţă ar mai putea avea semnificaţia de fiinţă divină care
creează lumea pentru a se autocunoaşte, pentru a se proiecta într-o imagine – oglindă: „Imaginea
cercurilor vide, a divinităţii ca nefiinţă coexistă în ultima etapă a creaţiei eminesciene cu imaginea
aparent contradictorie a divinului identificat cu <<fiinţa ce nu moare>>” ( Ioana Em. Petrescu ).

⇒ haosul: I
⇒ nemişcare: primele 6 versuri ale tabloului al treilea
⇒ împerecherea fantastică a absenţelor (antonimia obţinută
prin prefixare negativă):
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
⇒ succesiunea interogaţiilor retorice
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
 II. Geneza universului este legată de mişcarea punctului, care ordonează haosul: „Dar
deodat-un punct se mişcă…”. În jurul punctului se creează o forţă demiurgică (creatoare),
determinând apariţia tuturor formelor de viaţă: “Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba
spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii…/ De-atunci negura eternă se desface
în fâşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…”. Imaginile genezei sunt construite pe
bază antitetică. Punctul „mult mai slab ca boaba spumii” devine „stăpân fără margini” (antiteza
având drept termen comun puterea), şi tot acest punct nu are limite, spre deosebire de lumea pe care
o creează („stăpânul fără margini” / „marginile lumii”).
În antiteză cu spectacolul grandios al genezei universului este introdus un mic pasaj satiric în
care este surprinsă imaginea lumii alcătuite din “microscopice popoare”, fixate pe o planetă cât firul
de praf. Oamenii, “muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”, sunt exponenţi ai voinţei
oarbe de a trăi (idee preluată de filozofia schopenhaueriană), ai mecanismelor egoiste, succedându-se
generaţii după generaţii fără a înţelege modul de acţiune a legilor universului: „Iar în lumea asta
mare, noi, copii ai lumii mici, / Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici; / Microscopice
popoare, regi, oşteni şi învăţaţi / Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; / Muşti de-o zi
pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum
că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, / Că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată.”
Un şir de antiteze (lumea asta mare – copii ai lumii mici; lume mică – nemărginire) şi de
metafore (muşuroaie de furnici, clipă suspendată) accentuează efemeritatea condiţiei umane,
nesemnificativă în raport cu universul etern. Satira la adresa umanităţii este subliniată prin
desemnarea acesteia cu ajutorul unor apelative sugerând lipsa de importanţă: furnici, microscopice
popoare, muşti de-o zi.
Posibilităţile umane limitate de a percepe timpul şi spaţiul sunt sugerate printr-o comparaţie
plastică: galaxiile, în rătăcirea lor (“roiuri luminoase izvorând din infinit”) sunt ca firele de praf
plutind într-o rază de lumină care pătrunde într-o cameră obscură: “Cum s-o stinge, totul piere, ca o
umbră-n întuneric, / Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…”.
Ideea că “viaţa e vis al morţii eterne” apare frecvent în poezia şi proza lui Mihai Eminescu (în
“Memento mori”, “Împărat şi proletar”, “Sărmanul Dionis”). Motivul este preluat, prin intermediul
lui Schopenhauer, de la dramaturgul spaniol Pedro Calderón de la Barca (Pedro Calderón de la
Barca y Barreda González de Henao Ruiz de Blasco y Riaño), autorul poeziei “La vida es
sueño”:
¿Qué es la vida? Un frenesí. Ce e viaţa? O frenezie
¿Qué es la vida? Una ilusión, Ce e viaţa? O iluzie
una sombra, una ficción, O umbră, o ficţiune,
y el mayor bien es pequeño. iar marele Bine este mic.
¡Que toda la vida es sueño, Căci toată viaţa e un vis,
y los sueños, sueños son! Iar visele-s doar vise!

⇒ geneza universului: II
⇒ punctul de mişcare
Dar deodat-un punct se mişcă
E stăpânul fără margini peste marginile lumii
⇒ totul se invarte in jurul Tatalui:
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit
⇒ satirizarea umanităţii (“viaţa ca vis al morţii”)
 Ultima parte a tabloului cosmogonic prezintă stingerea universului, sfârşitul lumii. Motiv
mitic fundamental, extincţia universală este o succesiune de etape: mai întâi se produce moartea
termică a sistemului solar: “Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş / Cum se-nchide ca o
rană printre norii-ntunecoşi”, urmată de prăbuşirea întregului sistem planetar: “Cum planeţii toţi
îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ / Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi; / Iar
catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit”.
Reluarea motivului timpului aduce noi semnificaţii.
Timpul cosmic este prezentat prin intermediul unei metafore specifice poeziei eminesciene:
“Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie”.
Extincţia universală este urmată de reinstaurarea haosului primordial: “Şi în noaptea
nefiinţei totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…”.
⇒ extincţia universului: III
⇒ moartea soarelui
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi
⇒ degradarea planetelor
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ'
⇒ revenirea la timpul etern
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...
 -4-

Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti

Şi suind în susul scării pân' la frunţile crăieşti,
De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,
Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi...
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită -
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...
Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...

Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
"De-oi muri - îşi zice-n sine - al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"
O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

- tabloul al patrulea = satiră violentă la adresa societăţii contemporane

= superficialitatea fiintei umane
= iluzia gloriei si a nemuririi
= ironia dispretuitoare
= imaginea înmormântării bătrânului dascăl

Tabloul al patrulea este o satiră. Meditaţia eminesciană trece de la o contemplare detaşată a

spectacolului cosmic, recreat prin forţa spirituală a minţii geniale a bătrânului dascăl, la
contemplarea sarcastică a mizeriei umane, caracteristică unei societăţi mărginite, incapabile să-şi
depăşească limitele. Satira ia forme romantice, este vehementă şi dominată de dispreţ. Tema de la
care porneşte poetul este aceea a destinului social al geniului, simbolizat prin “bătrânul dascăl”.
Identitatea indivizilor – “unul e în toţi tot astfel precum una e în toate” – căutarea succeselor
efemere (“şi de-asupra tuturor se ridică cine poate”) este pusă în antiteză cu condiţia geniului, care
stă în umbră şi se pierde neştiut în taină, “ca şi spuma nevăzută”. Neînţeles şi izolat în timpul vieţii,
geniul va încerca să-i întineze memoria: “Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, /
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…/ Iar deasupra tuturor va vorbi vrun mititel, / Nu
slăvindu-te pe tine…lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă”.
Imaginea înmormântării, prezentată în termeni sarcastici, apare şi la Alexandru Macedonski,
în Noapte de noiemvrie, cu aceleaşi semnificaţii ca în poemul eminescian.
 -5-

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,

Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării...
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!

- tabloul al cincilea = revenirea la imaginea cadrului iniţial, impresia de epilog

= spectacolul naturii eterne si al umanitatii efemere
= omul – supus al destinului
= motive: luna; codrul; izvoarele; timpul (perspectiva cosmică)

Tabloul al cincilea reprezintă o revenire la cadrul romantic iniţial. Dominat de un ton

elegiac, acest tablou readuce în prim plan motivul lunii şi al codrului. Perspectiva se lărgeşte, ochiul
omului se substituie planului cosmic (la fel ca in primul tablou): “Mii pustiuri scânteiază sub
lumina ta fecioară, / Şi câţi codri-ascund în urmă strălucire de izvoară!”
Concluzia, lucidă şi amară, dominată de scepticism, sugerează că omul nu poate ieşi din
determinările sale cosmice: “Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i
stăpâneşte raza ta şi geniul morţii”. Simetria obţinută prin reluarea, în finalul poemului, a motivelor
iniţiale, este specifică marilor poeme eminesciene. Pendularea între planul cosmic şi planul terestru,
dominată de antiteze, amplifică imaginea fragilităţii condiţiei umane, temă a poemului.