Sunteți pe pagina 1din 7

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN REPUBLICA MOLDOVA

ȘCOALA MASTERALĂ ”ADMINISTRAREA AFACERILOR”

REFERAT

TIPURILE ŞI METODELE CERCETĂRII


ŞTIINŢIFICE

ELABORAT:
Matei Alexandra, gr. AA-171FR

CHIȘINĂU
- 2019 -
Cuprins

1. Tipuri de cercetare
2. Metodele cercetării științifice

-3-
1. Tipuri de cercetare

Cercetarea ştiinţifică apare ca un gen de interfaţă între teorie şi practică. Ea se bazează pe o


bună teorie, de la care se inspiră, împrumută şi foloseşte concepte, reguli, procedee sau instrumente
pentru a cunoaşte mai bine realitatea, a căuta şi găsi soluţii, răspunsuri sau explicaţii la probleme
teoretice sau aplicate.
Rezultatele obţinute în cercetare folosesc pentru ameliorarea, construcţia sau reconstrucţia
teoriei, îmbogăţirea cunoaşterii domeniului şi a realităţii, în general.
Teoria este suport şi beneficiar al cercetării ştiinţifice.
Practica, de cealaltă parte, este beneficiar al rezultatelor cercetării, dar şi furnizor al multora
dintre problemele pe care aceasta este chemată să le rezolve.

Sistemul clasic de clasificare a formelor cercetării ştiinţifice cuprinde trei categorii:


  cercetarea fundamentală;
  cercetarea aplicativă;

 
cercetarea de dezvoltare.

După scopul urmărit, cercetarea ştiinţifică se împarte în următoarele categorii:

Cercetarea fundamentală are ca scop final, generalizarea teoretică, formularea de legi şi


legităţi în cadrul unei discipline ştiinţifice conturate sau pentru discipline în curs de a prinde viaţă.
Caracterul de noutate vizează deci teoria respectivă. Problema de abordat poate fi generată de lipsa
sau insuficienţa cunoaşterii dintr-un anumit domeniu, de constatarea sau perspectiva identificării unui
paradox sau a unor fapte în contradicţie cu teoria sau chiar de existenţa unor fapte certe pentru care
nu a fost produsă încă teoretizarea.
În principiu, cercetarea fundamentală se realizează într-un cadru integral teoretic, demersul
fiind deductiv, nu rareori însă cu obligativitatea considerării faptelor ca referinţă în validare.
În economie şi management, asemenea cercetări sunt aproape inexistente. Avem însă uneori
şi aici de rezolvat probleme pentru care apelul la cercetarea fundamentală poate fi util, dacă nu chiar
absolut necesar.
Explicarea comportamentului organizaţiilor în funcţie de anumite variabile fizice (capital,
resurse umane, tehnică) sau socioculturale (motivaţie, incitare culturală, satisfacţie) poate constitui o
astfel de problemă, dacă admitem ideea raportării la realitate nu ca un câmp experimental, ci ca spaţiu
al faptelor probante.

Cercetarea aplicativă realizează fie trecerea de la teorie la practică, punând în exerciţiu


concepte şi metode ale acesteia pentru cazuri reale, fie construirea sau reconstruirea unei explicaţii
teoretice pornind de la fenomene sau proces reale concludente.
Aplicarea este privită deci în sensul ei dublu: de la teorie la practică, respectiv de la practică
la teorie, de la teoretic la empiric şi de la fapte la teorie.
Demersul poate fi inductiv (empiric spre teorie) sau deductiv (teorie spre practică), dar poate
fi mixt şi, de regulă, este în această ultimă situaţie.
Cercetările din management sunt în multe cazuri de tip aplicativ, dominant cu abordări
inductive. Teoretizările cele mai solide în această disciplină vin însă dinspre abordările mixte,
inductiv-deductive, în care faptele sunt la originea ideilor şi nu invers.

Cercetarea experimentală vizează reproducerea în condiţii de laborator a mediului considerat


real în care se produc faptele. Experimentul controlabil, repetabil şi în stare să producă mereu aceleaşi
rezultate, constituie deci artificiul tehnic fundamental al acestui tip de cercetare.

-4-
Acţiunea se va produce asupra unor variabile cu care cercetătorul operează şi pe care le-a fixat a priori,
dar pe care le poate schimba pe parcursul cercetării.
Acest tip de cercetare este folosit în domeniile tehnice şi mai puţin în cele economice.

Cercetarea proiectivă sau simularea se bazează pe exploatarea unor structuri formale,


construite special şi reproducând la scară redusă, de regulă, cadrul producerii proceselor şi
fenomenelor reale.
Structurile respective pot fi de tipul proiectelor la scară redusă, modelelor formale,
laboratoarelor de simulare.
Ele sunt folosite pentru a produce previziuni sau anticipări în domenii care se pretează la
asemenea analize pe bază de mixaje posibile şi unde construirea unor structuri adecvate de simulare
este posibilă şi mai puţin costisitoare decât în cazul testărilor în mediul natural.
Pentru domeniul economic, simularea este, în acelaşi timp, formă şi metodă de cercetare.
Sistemele expert la care se face tot mai mult apel în managementul întreprinderii sunt de fapt
construcţii rezultate din simulări repetate şi apoi verificate.

Mai actual şi mai elaborat este sistemul de clasificare construit pentru ştiinţele socioumane şi
de management, conform tabelului 1.1.
Tabelul 1.1 Clasele de cercetare în ştiinţele umane şi de
management
Specificitate Descrierea Explicarea Predicţia Schimbarea
Natura
cercetării
Fundamentală Acumularea Structuri şi Modelarea Proiect filosofic
de lucrări funcţionări de teoretică bazată
empirice procese pe regularităţi
Aplicată Descrierea Reprezentarea Construcţia Activitate
teoretică a fenomenelor teoretică de situaţii politică
situaţiei locale
Experimentală Raport de Teste de Generalizare Acţiune socială
experienţă cauzalitate prin legi
Proiectivă Anticiparea Scenariu de Normalizarea Sistem expert
viitorului dorit dezvoltare fenomenului şi pentru mijloace
sau posibil reguli de acţiune de acţiune
Sursa: Adaptat după Fr. Wacheux, 1996.

Cele patru forme de cercetare se situează de regulă, într-un spaţiu al continuităţii, formând
un ansamblu unitar relaţional în care se realizează paralel şi succesiv, trecerea de la dimensiunile
teoretic-fundamentale la cele practic-aplicative şi invers.

În literatura epistemologică apar şi alte sisteme de clasificare a formelor cercetării.


Interesantă şi utilă este şi cea realizată în funcţie de caracterul cercetării, sugerată de Usunier
(1993), cuprinzând trei categorii:
 Cercetarea pură este cea care vizează dezvoltarea sau reconstrucţia teoretică şi care poate
sau nu să aibă implicaţii practice. Rezultatele acestei cercetări pot fi de tip descoperire,
 invenţie sau reflecţie teoretică.
 Cercetarea aplicată apare ca fiind aceea prin care se caută soluţii concrete pentru probleme
specifice. Ea se adresează în general satisfacerii unor comenzi ale celor care au nevoie de
asemenea soluţii sau de rezolvarea unor probleme anume.


-5-
 Cercetarea – acţiune este aceea care îşi propune să producă o schimbare, schimbarea fiind
integrată în însuşi procesul de cercetare al cărui obiect este.

Colaborarea corectă între cercetător şi beneficiarul cercetării sau „cercetat” este o condiţie
minimală pentru reuşita acestor demersuri.
Cercetarea nu este însă, aşa cum am spus, aproape niciodată dezvoltată într-o formă pură.
Mixajul teorie-realitate-practică este permanent, ca şi colaborarea cercetător-beneficiar.

În funcţie de modul de realizare, cercetarea poate fi:


o descriptivă – destinată cunoaşterii elementare, pe baza identificării şi relatării faptelor
sau evenimentelor;
o explicativă – propunând descoperirea relaţiilor cauzale pentru a verifica enunţuri
avansate anterior şi a favoriza predicţia;
o fundamentală – realizează generalizarea şi construcţia teoretică;
o aplicativă – propusă pentru rezolvarea unor probleme concrete ale practicii.

2. Metodele cercetării științifice

Metodologia cercetării este un sistem de metode, procedee, tehnici, reguli, postulate, principii
şi instrumente, precum şi know-how-ul aferent, angajate în procesul cunoaşterii ştiinţifice.
Metodologia este de fapt acel know-how prin care se poate ajunge la atingerea unui scop, a
unui scop în cercetare, în particular şi în special. Ea ne furnizează reguli, norme, metode, tehnici sau
practici prin care putem ajunge să ştim „cum să facem” şi cum „să aplicăm” ceva ce ştim sau am
învăţat, cum să parcurgem drumul de la o idee vagă, de la o ipoteza la o soluţie, o generalizare sau o
teorie ştiinţifică.
Metodologia de cercetare are preponderent caracter normativ şi este constituită din:
 principii teoretice (concepţia teoretică a disciplinei);
 metode şi tehnici de culegere a datelor (suportul informaţional-faptic);
  metode şi tehnici de tratare a datelor (dimensiunea prelucrării cantitative);
 procedee logice de analiză şi generalizare (construcţia şi sistematizarea teoriei).

Niciun demers constructiv nu poate fi întreprins fără recurs la metodă sau metodologie.
Metodologia de cercetare poate fi asimilată unui sistem structurat şi coerent de reguli,
principii, metode, instrumente şi know-how din simplul motiv ca elementele sale constitutive sunt
într-un anume raport de complementaritate şi produc acţiune numai prin apel la combinaţii potrivite
(o anumită omogenitate conceptual-metodologică) şi eficace (să fie în măsură a incita şi conduce
respectiva acţiune de cercetare).
Ţinând cont de această „normalitate” a metodologiei cercetării, este preferabil să concepem
sisteme metodologice structurate şi coerente pe care să le putem propune sau recomanda apoi
diferitelor domenii sau pentru rezolvarea diferitelor clase de probleme din acelaşi domeniu sau din
domenii diferite.
O sistematizare a modelelor de referinţă în cercetările din economie şi management ar putea
cuprinde cinci modalităţi de abordare (Churchman şi Mitroff):
1. Sistemul formal-deductiv (Leibnitz) se bazează pe reflexii teoretice exploratorii şi construcţii
logico-matematice (formale) elaborate prin respectarea unor principii logice ale domeniului
de referinţă. Acest demers este aplicabil problemelor care se pretează la structurare pentru a
fi transpuse prin succesiuni de operatori logici. Descriptorii modelelor trebuie sa fie
cantitativi sau cuantificabili.

-6-
2. Sistemul consensual-inductiv (Locke) propune culegerea de opinii şi judecăţi ale
specialiştilor în domeniu, prin care se poate apoi ajunge la formalizarea unei problematici
necesare generării de date şi informaţii. Demersul este recomandat pentru cercetări privind
teme sau probleme a căror natură a fost acceptată prin consens şi pentru abordarea cărora se
poate apela la cercetători diferiţi, ale căror poziţii pot fi acceptate ca fiind obiective.
3. Sistemul reprezentării sintetice (Kant) presupune construcţia şi operarea pe două modele
alternative concurente dintre care ar trebui ales cel mai potrivit. Este un demers prin care se
pot obţine ipoteze şi idei noi şi pertinente la un cost ridicat.
4. Modelul dialectic-conflictual (Hegel) aduce esenţa abordărilor la nivelul dezbaterilor menite
a lămuri caracteristicile şi natura unei probleme. Demonstrarea şi argumentarea joacă rolul
principal pentru clarificarea aspectelor propuse, punctele de vedere oferite fiind în mod
necesar şi normal diferite.
5. Modelul pragmatic-interdisciplinar (Singer şi Churchman) face recurs la construcţii sintetice
cu caracter interdisciplinar şi holistic prin care se poate ajunge la clarificarea supoziţiilor de
bază şi complementare ale teoriei de referinţă în legătură cu problema de rezolvat

3
4

S-ar putea să vă placă și