Lucrare de laborator:DIFUZIUNEA ŞI OSMOZA

A. Studiul influenţei unor factori fizici asupra ratei difuziunii

 A.1 Definirea şi explicarea fenomenelor de agitaţia termică, difuziune şi

osmoză

 A.2 Legile osmozei. Soluţii false şi soluţii adevărate

 A.3 Osmolalitate şi osmolaritate. Calculul presiunii osmotice

 A.4 Aplicaţii medicale

B. Noţiuni generale despre microscopia optică

 B1. Metode de măsurare a dimensiunilor celulare

C. Evaluarea cantitativă a fenomenului de osmoză

 C1. Osmoza la celulele vegetale

 C2. Osmoza la nivelul hematiei

La nivelul membranelor naturale se petrec schimburi de substanţă fără de care

celulele vii nu ar putea supravieţui. Acestea implică fenomene de transport ale
solventului sau/şi ale solvenţilor intra şi extracelulari.

Lucrarea prezentată vă permite să puneţi în evidenţă fenomenul de transport

membranar al solventului, osmoza, în cazul celulelor vegetale şi animale.

Microscopul optic este utilizat pentru a observa şi măsura variaţiile

dimensiunilor celulare
A. Studiul influenţei unor factori fizici asupra ratei difuziunii

A.1 Definirea şi explicarea fenomenelor de agitaţia termică, difuziune şi osmoză

Definiţii:

Soluţie = Lichid mixt omogen, ce conţine

două sau mai multe substanţe

Solvent = Agentul de dizolvare a unei

soluţii. Apa este cel mai versatil solvent
cunoscut.

Solvit = Substanţa ce se dizolvă într-o

soluţie
Difuzie:

Datorită energiei lor cinetice, moleculele unui fluid se găsesc intr-o continuă mişcare,
numită agitaţie termică; aceasta încetează doar la temperatura de zero absolut.

Difuzia este fenomenul de

pătrundere a moleculelor unei substanţe
(lichide sau gazoase) printre moleculele altei
substanţe (lichide, gazoase sau solide).
Difuzia se produce ca urmare a tendinţei
fluidelor de a ocupa întreg volumul aflat la
dispoziţie, datorită agitaţiei termice. Acest
proces conduce la egalizarea diferenţelor de
concentraţie, presiune sau temperatură, fiind
o expresie a tendinţei naturale a sistemelor
de a tinde spre starea de echilibru.
Fenomenul de difuzie este caracterizat de
două legi, cunoscute sub numele de legile
Fick. În cazul difuziunii, prezenţa unei
membrane prin porii căreia să se realizeze
fenomenul este facultativă.

Fig 1 Difuzia [www.williamsclass.com/SeventhScienceWork/ImagesCellBricks/Diffusion]

Difuziunea prin intermediul unei membrane este guvernată de prima lege a lui Fick:
Unde fluxul moleculelor transportate pasiv (moli/s) în sensul gradientului de concentraţie
dc/dx, printr-o suprafaţă S a membranei. Constanta de proporţionalitate, D, poartă numele de
coeficient de difuziune. Semnul minus sugerează că difuziunea are loc întotdeauna de la zonele
de concentraţie mare spre zonele de concentraţie mai mică.

Coeficientul de difuzie depinde de natura substanţei, de temperatură şi de forma şi dimensiunea

particulelor ce difuzează. Pentru particule sferice de mici dimensiuni, coeficientul de difuzie se
scrie sub forma:

kT
D
6r

unde T este temperatura absolută, k este constanta lui Boltzmann, η este vâscozitatea şi r este
raza particulelor.

Fenomenul de difuzie stă la baza a numeroase schimburi de substanţă care au loc în natură între
organisme sau în interiorul unui organism. În toate aceste cazuri însă, substanţele care difuzează
nu sunt în contact direct, ci sunt despărţite printr-o membrană. Această membrană poate fi
permeabilă în mod diferit pentru substanţe diferite, caz în care se numeşte selectiv permeabilă.
Un caz important este acela al membranelor care sunt permeabile pentru solventul unei soluţii,
dar nu sunt permeabile pentru solvit, numite membrane semipermeabile.

Osmoză:

Fenomenul de difuzie selectivă care are loc în cazul a două soluţii de concentraţii diferite,
despărţite printr-o membrană semipermeabilă, poartă numele de osmoză. Efectul osmozei este
egalizarea concentraţiilor celor două soluţii, atâta timp cât osmoza nu este împiedicată de alte
cauze externe.

În cazul unei membrane strict semipermeabile, osmoza este singurul fenomen de

transport transmembranar.

Fig. 2 Membrana celulară [www.philadelphia.edu.jo/courses/biology/diffusion.ppt]

 Pentru o membrană permeabilă sau selectiv permeabilă fenomenele de osmoză şi de
dializă au loc concomitent, în sensuri opuse.

Difuziunea solventului (apa în sistemele vii) are loc din compartimentul în care soluţia
este mai diluată (număr de molecule ale solventului mare, molecule de solvit puţine) înspre
compartimentul în care soluţia este mai concentrată, are un număr mai mic de molecule ale
solventului şi un număr mai mare de molecule de solvit, diluând-o. Datorită procesului de
egalizare a concentraţiei prin difuzia solventului, osmoza redă tendinţa generală pe care o are
sistemul de a-şi mări entropia.

Fig 3.1 Osmoza în cazul unei membrane strict

permeabile. Soluţii hipotonice şi hipertonice

Mecanismele osmozei

Explicarea molecular-cinetică a
fenomenului este următoarea: trebuie să
vedeţi soluţia ca fiind un amestec de două
substanţe, apă (solvent) şi solvit (sau
solviţi), ambele formate din molecule, dar
de dimensiuni diferite; moleculele
solventului vor fi întotdeauna mai mici
decât cele ale solvitului. În acest fel va fi
mai evident pentru dumneavoastră faptul
că ambele specii moleculare se supun
aceloraşi legi, nici una nefiind privilegiată.
De exemplu, într-o soluţie de sare (NaCl) în apă, solventul este reprezentat de moleculele de apă,

iar solvitul este reprezentat de particule de şi de .

Să considerăm două compartimente separate de o membrană strict semipermeabilă şi să

ne reprezentăm situaţia printr-o schemă simplă (fig.1). Molecula de solvent, fiind sufucient de
mică, poate trece prin membrană, pe când molecula de solvit nu. Numărul moleculelor de apă ce
ajung în unitatea de timp la membrana semipermeabilă este mai mic în compartimentul II decât
în compartimentul I, ca urmare a concentraţiei scăzute a apei în II. În intervalul de timp în care
din I trec în II trei molecule de apă, din II în I trece doar o moleculă de apă.
 I II

F Fig. 3.2 Osmoza

Mb.
Semipermeabilă

= moleculă de apă
= moleculă de solvit
I= compartiment cu solvent pur
II= compartiment cu soluţie
F= flux net de solvent

Acest fenomen apare numai în condiţiile existenţei membranei. Solventul difuzează prin
membrană în cele două sensuri, dar viteza de trecere a solventului pur spre soluţie este mai mare
decât trecerea în sens contrar. Această diferenţă de flux este singura responsabilă de fenomenul
de osmoză.

Fluxul net rezultant face ca nivelul lichidului din II să crească, dezvoltându-se în acest
compartiment o presiune; în momentul în care această presiune; va fi echilibrată de presiunea

hidrostatică ascensiunea în II se opreşte.

Dacă s-ar exercita o presiune statică asupra soluţiei din compartimentul II, numărul
moleculelor de solvent care ar ajunge în unitatea de timp la faţa membranei dinspre acest vas ar
creşte. Când numărul acestora egalează numărul moleculelor de solvent ce ajung în unitatea de
timp la membrană în vasul I, se stabileşte un echilibru dinamic între cele două compartimente.
Această presiune ar reprezenta presiunea osmotică a soluţiei din I.

Presiunea osmotică ( ), este presiunea ce ar trebui exercitată asupra soluţiei pentru a

aduce în echilibru cu solvent pur, separat de ea printr-o membrană semipermeabilă, adică pentru
a împiedica orice flux de solvent între cele două compartimente. În exemplul menţionat anterior:
 Valoarea numerică a presiunii osmotice a unei soluţii poate fi măsurată experimental prin
diverse tehnici. De asemenea, ea poate fi calculată teoretic în cazul soluţiilor pentru care poate fi
aplicat un model asemănător celui al gazelor ideale.

A.2 Legile osmozei. Soluţii false şi soluţii adevărate

Botanistul Pfeffer, cu ajutorul osmometrului care îi poartă numele a stabilit următoarea

lege cantitativă a osmozei, pentru soluţii diluate:

unde,
k= constantă
C= concentraţia ponderală a soluţiei (g/l)
M= masa molară a solvitului
T= temperatura absolută
Dacă notăm cu n numărul de moli dizolvaţi în volumul de soluţie V, vom avea:

m reprezintă concentraţia molară (număr de moli/ unitate de volum)

Dacă înlocuim în relaţia iniţială, obţinem:

Unde:

= presiunea osmotică a soluţiei

V= volumul soluţiei
n= numărul de moli de substanţă dizolvată
R= constanta universală a gazelor
T= temperatura absolută
Ea este, pentru soluţiile foarte diluate, identică cu legea gazelor perfecte.
Se numeşte presiune osmotică presiunea care se exercită asupra unei soluţii pentru a o menţine
în echilibru cu solventul, separat de ea printr-o membrană semipermeabilă.
Legile osmozei
  Legea concentraţiilor: la temperatură constantă, presiunea osmotică este proporţională

cu concentraţia molară a corpului dizolvat: ~C

 Legea temperaturii: pentru o soluţie dată, presiunea osmotică creşte proporţional cu

coeficientul (1+ ), valoarea lui fiind aceeaşi ca la gaze, iar t fiind temepratura (lege

valabilă până în ): ~ (1+ )

 Legea lui Van’t Hoff: este independentă de natura solventului şi de substanţa

dizolvantă, ea nu depinde decât de numărul particule prezente în volumul ocupat de

soluţie: * V=n * R* T

 Legea amestecurilor: a unei soluţii în care faza dispersată este alcătuită din substanţe
diferite este egală cu suma presiunilor osmotice determinată de fiecare substanţă în parte.

Soluţii izo-, hipo-, hipertone:

Se impun câteva definiţii: două soluţii A şi B care au aceeaşi presiune osmotică, deci între
ele nu ar exista flux de solvent în prezenţa unei membrane semipermeabile, se numesc

izoosmotice (izo=egal). Dacă A are mai mare decât B spunem că A este hiperosmotică faţă de
B iar B este hipoosmotică faţă de A. În mod asemănător, expresia membrană semipermeabilă se
referă la un anumit solvent; dacă acesta nu este precizat, se subînţelege că este vorba despre apă.
Termenii hipoton şi hiperton sunt folosiţi prin raportare la plasma sanguină, la
temperatura organismului (izoton =izoosmetic cu plasma, hipoton= hipoosmetic faţă de plasmă,
hiperton= hiperosmotic faţă de plasmă).

Soluţii false şi soluţii adevărate:

Legile osmozei nu se aplică riguros la toate categoriile de soluţii. Pentru soluţiile
concentrate presiunea osmotică mai mare decât cea calculată conform legilor osmozei. Aceasta
se datorează faptului că volumul moleculelor încetează de a mai fi neglijabil în raport cu volumul
soluţiei şi distanţa intermoleculară.
Ca urmare a fenomenului de disociaţie electrolitică sărurile, acizii, bazele au în soluţii
apoase o presiune osmotică superioară celei care ar corespunde numărului de molecule prezente

în volumul de soluţie dat. De exemplu o soluţie de va avea o presiune dublă, o soluţie de

va avea o presiune triplă.

În cazul soluţiilor coloidale, formate din agregate moleculare, presiunea osmotică este
mai mică decât cea calculată teoretic, doarece fiecare agregat se comportă ca o singură particulă.
 Având în vedere consideraţiile de mai sus, soluţiile se pot clasifica în adevărate şi false,
după cum se supun sau nu legilor osmozei. Soluţiile adevărate sunt cele cristaloide neelectrolite
diluate, la care numărul de particule corespunde exact cu numărul de molecule dizolvate.
Soluţiile false sunt cele cristaloide şi cele coloidale.

A.3 Osmolalitate şi osmolaritate. Calculul presiunii osmotice

Să considerăm o soluţie conţinând:

moli de solvent de masă molară

moli de solviţi de masă molară

V= volumul soluţiei
= volumul molar (al solventului)

= volumul molar al solvitului

Pentru o soluţie electrolitică sau neelectrolitică, se pot defini:

a) Concentraţia molară (c) (molaritatea sau osmolaritatea). Reprezintă numărul de
soluţie/litru:

Concentraţiile molare sunt aditive; ele sunt aplicabile atât pentru solvent, cât şi pentru solvit.
Osmolaritatea se exprimă în miliosmoli/ litru de soluţie.
b) Molalitatea (m) sau osmolalitate. Reprezintă numărul de moli de solvit considerat per
unitate de masă (în general pe kg) de solvent.

unde,
reprezintă masa solventului, în grame.
Molalităţile sunt aditive; ele sunt aplicabile decât solvenţilor.

În cazul soluţiilor apoase foarte diluate, volumul particulelor din soluţie este neglijabil în raport
cu volumul solventului, iar molaritatea şi molalitatea pot fi confundate. În acest caz un litru de
apă cântăreşte aproape 1 kg. Această aproximaţie nu este corectă în cazul plasmei sanguine,
deoarece volumul proteinelor nu este neglijabil.
Osmolalităţile se exprimă în miliosmoli/kg de solvent.
 c) Concentraţia ponderală (p). Reprezintă masa de solvit per volul de soluţie:

Concentraţiile ponderale nu sunt aditive. Relaţia între concentraţia molară (moli/litru) şi

concentraţia ponderală (grame/litru) va fi:

Osmol- explicaţie şi definiţie

Deoarece osmoza depinde doar de numărul total de particule de solvit din soluţie,
indiferent de natura acestora, în scop de uniformizare a termenilor cu referire atât la soluţiile care
conţin ioni cât şi la cele care conţin molecule s-a introdus noţiunea de osmol, aceasta
reprezentând o particulă oarecare din soluţie (Osm)- particulă gram cinetică, adică o particulă a
cărei mişcare liberă şi dezordonată este asimilabilă unei molecule de gaz. Pentru neelectroliţi sau
electroliţi nedisociaţi, osmolul corespune molului; pentru soluţiile de electroliţi, osmolul
corespunde ionului-gram; pentru ionii monovalenţi, osmolul corespunde şi echivalentului gram.

Osmolaritatea totală a unei soluţii este, deci, suma numărului de moli nedisociaţi şi a
numărului de ioni-gram per litru de soluţie.

Osmolul fiind o unitate prea mare pentru soluţiile biologice, se utilizează un submultiplu

al acestuia- moliosmolul (mOsm): 1 mOsm= Osm.

Pentru soluţiile complexe, osmolalitatea se calculează prin sumarea tuturor concentraţiilor

molare ale constituenţilor, ţinând cont de gradul lor de dizociere. De exemplu, pentru lichidul

extracelular, se consideră constituenţi principali: , glucoză, uree; există formule de

calcul pentru fiecare lichid în parte.

Osmolalitatea plastică se exprimă în număr de miliOsmoli/ litru de plasmă; se determină prin

măsurarea punctului crioscopic al unei soluţii.

A.4 Aplicaţii medicale

În organism, sectoarele celulare, interstiţiale şi intravasculare sunt tot atâtea

compartimente separate prin membrane biologice, cu permeabilitate selectivă, prin care
transportul apei se face prin mecanisme total diferite decât în cazul membranelor biologice pot
exista proteine cu rol de canale pentru molecule de apă. Fiecare celulă sau compartiment
subcelular delimitat (nucleu, vacuolă, lizozomi etc.) reprezintă compartimente microscopice în
care intervin fenomenele osmotice. Se poate vorbi, deci, de presiunea osmotică a oricărui
compartiment lichidian delimitat de o membrană. Osmoza intervine şi în realizarea funcţiei
normale a glomerulului renal.

Cea mai mare parte a lichidelor din organism sunt soluţii complexe. Pentru această
osmolaritate se calculează prin sumarea tuturor concentraţiilor molare ale constituenţilor, aşa
cum s-a menţionat deja.

Atât variaţiile în plus cât şi cele în minus ale osmolarităţii diferitelor sectoare lichidiene
ale organismului pot ameninţa însăşi existenţa individului. Exemplu: o deshidratare celulară
produsă ca urmare a unei evaporări masive a apei prin transpiraţie abundentă. Pierderea unei
cantităţi mari de apă va fi urmată de creşterea presiunii osmotice a lichidelor extracelulare. În
aceste condiţii apa intracelulară se va deplasa extracelular-osmoză la nivelul membranei celulare,
selectiv permeabile. Diminuarea volumului lichidian intracelular va altera metabolismul celular.
Intensitatea şi durata unei astfel de deshidratări condiţionează reversibilitatea sau ireversibilitatea
alterărilor proceselor celulare.

Este sugestiv de menţionat că la un deficit de peste 15 % apă din greutatea corporală,

pentru un interval de timp de 6-7 zile, survine încetarea funcţiilor vitale ale organismului-
moartea.

Stările hipo- şi hiperosmolare, în perioada de reversibilitate, pot fi corectate prin aport

sau eliminări lichidiene controlate, dar aceasta necesită în prealabil avaluarea osmolarităţii
diferitelor comportimente lichidiene.

Stările hipo- şi hiperosmolare:

Osmolalitatea lichidului intra- şi extracelular sunt menţinute în echilibru deşi compoziţia

electrolitică este diferită. Variaţii mai mari de 2% ale osmalităţii plasmatice sunt cunoscute sub
numele de stări de hiperosmolare, respectiv hiperoosmolare, în cazul variaţiilor sub această
valoare.

Stările hiperosmolare pot fi produse de creşterea cantităţii unor substanţe solvite în

sânge : , glucoză sau ureea şi alcoolul care nu au acest efect; în aceste cazuri osmolaritatea

determinată este mai mare decât osmolaritatea totală calculată pentru , glucoză, uree. Stările
hiperosmolare se pot datora: creşterii cantităţii de solvit; scăderii cantităţii de solvent; unui aport
exogen de solvent şi solvit. Tratamentul implică rehidratare prin indigestie sau prin perfuzie cu
soluţii fiziologice hipotone.

Stările hipoosmolare sunt definite de scăderea osmolalităţii sub 235-300mOsm/kg apă şi

de scăderea , concomitent. Tratamentul implică perfuzii cu soluţii hipertone, până la

revenirea, la osmolaritatea plasmatică normală.

Izoosmolaritatea lichidelor biologice:

În condiţiile normale, lichidele biologice sunt izoosmolare. Menţinearea acestei izoosmolarităţi

este asigurată prin schimburi de solvent dar mai ales de solvit. Expresia analitică a osmolarităţii
unui lichid bilogic, stabilită cu ajutorul dozărilor chimice, consideră electroliţii ca fiind total
disociaţi, acestea explicând lipsa unei corespondenţe riguroase între rezultatele obţinute prin
crioscopie (300 mOsm) şi prin calcul.

Contribuţia diverşilor constituenţi plasmatici la osmolaritatea totală a plasmei este prezentată în

tabelul 1.

Tabelul 1. Compoziţia plasmei în mEq

Ioni mEq/l mEq/l apă plasmatică

plasmă
Cationi
143 151,7
5 5,4
5 5,4
2 2,2

Total 155 164,7

Anioni :
103 109
27 29
3 3,2
Fosfaţi şi sulfaţi
Acizi organici 6 6,4
proteine 16 17,1
Total 155 164,7

Lichidele organismului nu sunt soluţii ideale, şi deşi disocierea electroliţilor puternici este
completă, numărul particulelor libere care pot să exercite o presiune osmotică este redus, ca
urmare a interacţiunilor dintre ioni. De aceea efectul osmotic al unui electrolit în soluţie depinde
de concentraţia sa efectivă mai mult decât de numărul de echivalenţi.
 şi anionii ce îl însoţesc în mod obişnuit reprezintă 20 mOsm/l. Ceilalţi cationi şi anioni au
contribuţii mici. Glucoza contribuie cu 5 mOsm/l, deoarece nu disociază şi are greutatea
moleculară 180. Proteinele, deşi se găsesc în concentraţie mare, având greutatea moleculară
mare, aduc o contribuţie redusă la osmolaritatea totală a plasmei.

Să considerăm acum o membrană poroasă care separă două soluţii biologice complexe,
conţinând molecule de diferite tipuri şi dimensiuni. Datorită faptului că diametrul mediu al
porilor membranei are o anumită valoare, moleculele cu diametru mai mic decât acesta vor
difuza uşor, iar pe măsură ce diametrul moleculelor creşte, difuzia se va face din ce în ce mai
greu. Când diametrul moleculei este egal sau mai mare cu cel al porilor, difuzia nu mai are loc.
Acest efect de difuziune selectivă poartă numele de dializă. Acest fenomen permite purificarea
sau prepararea soluţiilor care conţin macromolecule Materiale
şi stănecesare:
la baza funcţionării rinichiului
artificial.
3 eprubete cu agar
PARTEA PRACTICĂ
Soluţii 5mM de:

 Metil orange

 Bicromat de potasiu

 Sulfat de cupru

Difuziunea poate fi influenţată de greutatea moleculară şi de concentraţia moleculelor:

a) Efectul greutăţii moleculare

Mod de lucru:
1. Luaţi trei eprubete conţinând deja o coloană de agar (10 ml gel polizaharidic, în stare
semifluidă)
2. Adăugaţi 3ml din soluţiile de aceeaşi concentraţie a unor compuşi coloraţi, cu masa
moleculară diferită.
3. Notaţi nivelul la care se găseşte limita de separaţie a celor două medii, pentru fiecare
eprubetă
4. La sfârşitul orelor de lucrări practice: notaţi nivelul la care a ajuns soluţia colorată şi
măsuraţi distanţa pe care a difuzat.

Datele se notează în tabelul de rezultate

Substanţa Distanţa (timp: 2 ore)

Metil orange
Bicromat de potasiu
Sulfat de cupru
Materiale necesare:

 3 eprubete cu agar
 Soluţii de 5 mM de:
o Metil orange
o Bicromat de potasiu
o Sulfat de cupru

b) Efectul gradientului de concentraţie

1. Luaţi alte eprubete cu agar.
2. Adăugaţi în fiecare eprubetă 3 ml din soluţia aceluiaşi compus (metil orange) dar de
concentraţii diferite.
3. Realizaţi aceleaşi măsurători ca şi la puctul a) şi notaţi rezultatele în tabelul de rezultate:

Soluţie metil orange Distanţa (timp:2 ore)

1 mmol
5 mmol
10 mmol

Materiale necesare:

 3 eprubete cu agar
 Soluţii de metil orange de concentraţii: 1 mmol, 5 mmol, 10 mmol.

B. Noţiuni generale despre microscopia optică

B1. Metode de măsurare a dimensiunilor celulare

Participarea fenomenului de osmoză la schimbul de substanţă dintre celulă şi mediul

înconjurător poate fi observată prin experienţe simple, utilizând microscopul optic.

Descrierea microscopului optic

Microscopul optic obişnuit este un sistem de lentile convergente astfel realizat încât să poată
fi folosit pentru observarea unor structuri cu dimensiuni în general de ordinul micrometrilor
format din:

 Partea optică, care se compune dintr-un sistem centrat de iluminare şi două sisteme de
lentile convergente: obiectivul cu distanţă focală de câţiva milimetri şi ocularul, cu
distanţă focală de ordinul centimetrilor.
 Sistemul obiectiv este alcătuit dintr-un sistem centrat de lentile aşezate într-o anumită
ordine într-un tub metalic montat direct sau prin intermediul sistemului revolver la partea
 inferioară a tubului microscopului. Obiectivele au notată puterea măritoare care variază
între x10 şi x90.
 Sistemul ocular este alcătuit dintr-un sistem de lentile situate la partea superioară a
tubului microscopului. Puterea măritoare a ocularelor care variază între x5 şi x15. Există
microscoape monoculare şi binoculare.

Sistemul de iluminare serveşte pentru a aduce la obiectul examinat lumina de la o sursă

naturală sau artificială. Este situat sub platina microscopului şi se compune din sursă de lumină,
oglindă, diafragmă şi condensor. Unele microscoape au un sistem de iluminare cu bec situat în
piciorul microscopului şi oglinda detaşabilă.

Partea mecanică serveşte la susţinerea părţii optice şi a obiectului examinat. Ea se compune

din picior, coloană, platină şi un dispozitiv de punere la punct format din şurubul macrometric şi
cel micrometric.

Puterea măritoare a microscopului

este dată de produsul dintre puterea
măritoare a obiectivului şi cea a
ocularului. Microscoapele optice
actuale ating o putere măritoare de
x2000.

Fig. 4 Microscop optic

[Media/Science/Microscopy
/Optical Microscope Diagram
freeinfosociety.com]

Principalele mărimi caracteristice unui microscop optic

Puterea de rezoluţie reprezintă calitatea cea mai importantă a unui microscop. Ea

reprezintă capacitatea
unui sistem optic de a separa două puncte să fie percepute distinct la nivelul imaginii finale. Prin
termenul general de rezoluţie se înţelege abilitatea unui sistem optic de a detecta detaliile unui
obiect. Puterea de rezoluţie este invers proporţioanală cu sitanţa minimă (ε) între două puncte
luminoase ale obiectului, percepute separat. Prin urmare, dacă se notează puterea de rezoluţie cu
P( ). Cu cât ε este mai mic cu atât puterea de rezoluţie P este mai mare. Distanţa minimă ε,

denumită şi distanţa minimă rezolutivă sau minimum separabil este dată de formula lui Abbe:

unde:
= lungimea de undă a luminii utilizate la microscop
n= indicele de refracţie al mediului prin care trece lumina
u= jumătatea unghiului de deschidere a conului luminos ce cade pe obiectiv
Se observă că ε este cu atât mai mic cu cât n şi u sunt mai mari. Mărimea (n x sinu) se numeşte
apertură numerică şi poate fi mărită în două moduri:
1. Mărind indicele de refracţie al mediului existent între obiectiv şi lama ce conţine
preparatul: astfel, obiectivele sunt de două feluri: uscate şi umede, după cum între ele şi
lamelă există aer sau un mediu cu indicele de refracţie mai mare decât 1.
2. Mărind unghiul u, prin construcţie
Puterea separatoare a unui microscop optic este, deci, limitată de lungimea de undă a radiaţiei
utilizate, de indicele de refracţie al mediului şi de construcţia obiectivului, care impune o valoare
maximă a unghiului u.
 Puterea de mărire este mărimea numeric egală cu raportul dintre unghiul u’ sub care se
vede imaginea la microscop şi mărimea obiectului AB.

Puterea de mărire se exprimă în dioptrii şi este invers proporţională cu distanţele focale

ale obiectivului şi ocularului.

 Puterea de pătrundere este o calitate ce aparţine obiectivelor cu putere de mărire mică.

Datorită acestei calităţi se poate vedea în profunzime obiectul examinat. Ea variază în
raport invers cu mărimea unghiului de deschidere a obiectivului.

PARTEA PRACTICĂ

Principiul metodei
Se suprapune imaginea microscopică a obiectului de măsurat peste imaginea unei scări
gradate etalonată în prealabil.
Se utilizează două tipuri de micrometre: ocular şi obiectiv. Micrometrul obiectiv este o
lamă de sticlă pe care sunt marcate diviziuni echidistante cu valoare cunoscută de 10μm. El
serveşte la etalonarea micrometrului ocular acesta este un disc de sticlă introdus în sistemul
ocular şi la rândul lui are marcate diviziuni echidistante. Imaginea lui este dată numai de lentila
ocular, îm timp ce micrometrul obiectiv este mărit de întreaga putere măritoare a microscopului.
A etalona micrometrul ocular inseamnă a stabili o corespondenţă între o diviziune ale
micrometrului obiectiv. În acest fel, diviziunile micrometrului ocular pot fi exprimate în unităţi
de lungime.

Mod de lucru:
1. Se aşează pe platina microscopului lama micrometru obiectiv. Aceasta se fixează
cu ajutorul celor doi cavaleri.
2. Realizaţi acum imaginea la microscop: se aduce în axul microscopului obiectivul
x10 prin rotirea sistemului revolver. Privind din lateral, se roteşte viza
macrometrică spre înainte şi se coboară tubul microscopic până ce obiectivul se
apropie de preparat. Viza macrometrică se mişcă foarte încet. Apoi, privind prin
ocular, cu ajutorul aceluiaşi şurub macrometric, rotit în sens invers, se ridică încet
tubul până ce apare imaginea în câmpul microscopului. În continuare se
procedează la completarea punerii la punct a imaginii cu ajutorul şurubului
micrometric care va fi mişcat în ambele sensuri.
3. Se introduce micrometrul ocular intr-unul dintre ocularele microscopului prin
scoaterea acestuia din tub şi deşurubarea lentilei superioare a ocularului. Sistemul
ocular se introduce apoi în tub. Se observă suprapunerea celor două imagini ale
scalelor micrometrice. Notaţi câte diviziuni ale micrometrului obiectiv corespund
laturii unui pătrat al micrometrului ocular.
4. Cunoscând valoarea unei diviziuni ale micrometrului obiectiv puteţi uşor afla câţi
mm reprezintă latura unui pătrat din reţeaua micrometrului ocular. Acum,
înlocuind lama micrometru obiectiv cu o lamă având un preparat, puteţi măsura
dimensiunile obiectivelor de pe acestea.
5. Dacă se utilizează un obiect liniar de lungime d cunoscută (etalon), aşezat într-un
plan bine determinat, perpendicular pe axa optică a microscopului şi se măsoară
lungimea imaginii reale i=n diviziuni a obiectului cu ajutorul micrometrului
ocular pentru un obiectiv dat se poate determina un factor de transformare Mr
definit prin relaţia:
n
Mr 
d
6. Factorul de transformare Mr este o mărime caracteristică microscopului şi poate fi
utilizat pentru etalonare astfel încât el să poată fi folosit pentru determinarea
lungimii unor obiecte microscopice. Dacă în locul obiectului etalon se aşează
preparatul ce con’ine celule de dimensiuni necunoscute d’ şi se măsoară lungimea
corespunzătoare imaginii n’, în conformitate cu relaţia anterioară se obţine:
n'
Mr 
d'
Evaluarea cantitativă a fenomenului de osmoză

1. La nivelul celulelor vegetale

Celulele vegetale prezintă o membrană citoplasmatică(care include plasmalema şi
tonoplastul); la exteriorul membranei citoplasmatice există o altă membrană sau perete
celulozic rigid, inextensibil, aflat la o oarecare distanţă de membrana citoplasmatică.
Tonoplastul este considerat o membrană semipermeabilă, sediul principal al fenomenului de
osmoză.
După păstrarea în mediu izoosmotic celule îşi conservă volumul, deoarece nu are loc nici
un flux rezultant de solvent, spre interiorul sau exteriorul celulei.
În mediul hipoosmotic apa intră în celulă, traversând peretele celulozic şi membrana
citoplasmatică; celula se măreşte de volum, dar această mărire este limitată prin existenţa
peretului celulozic, rigid. Fenomenul poartă numele de turgescenţă. Turgescenţa este starea
fiziologică normală, de hidratare optimă a celulei vegetale.
În mediul hiperosmotic, apa celulară este extravazată prin membrană, în scopul
restabilirii izotoniei între mediul intra- şi extracelular. Celula îşî micşorează volumul,
fenomenul fiind denumit plasmoliză. Membrana citoplasmatică urmăreşte plasma care se
restrânge în volumul celular mic, îndepărtându-se de peretele celulozic. Plasmoliza are loc în
trei faze:
1. Plasmoliza incipientă, care constă în deprinderea citoplasmei de peretele celulozic
numai la colţurile acesteia;
2. Plasmoliza concavă, care constă în desprinderea parţială a citoplasmei de perete;
3. Plasmoliza convexă, care constă în desprinderea totală a citoplasmei de perete.
Plasmoliza poate fi un fenomen reversibil şi apare doar celula viabilă,
semipermeabilitatea protoplasmei fiind un fenomen caracteristic doar protoplasmei vii;
prin moarte celulară protoplasma devine permeabilă.
Presiunea osmotică a celulei vegetale este numită şi potenţial osmotic şi este dată de
concentraţia sucului vacuular în glucide şi săruri minerale.

2. La nivelul celulelor animale

La celulele animale, lipsa unui perete rigid,care să limiteze mărirea de volum a celulei în
mediul hipoton, duce la ruperea membranei celulare. În cazul particular al hematiei
fenomenul se numeşte hemoliză. În mediul hiperosmotic apa iese prin exosmoză din celule,
membrana citoplasmaticăse retrage împreună cu conţinutul celular spre nucleu, celula
micşorându-şi volumul; fenomenul este denumit ratatinare. Modificările de volum ale
hematiei depind, deci,de modificările de presiune osmotică, astfel încât eritrocitul poate fi
considerat un veritabil osmometru natural. Presiunea osmotică totală în interiorul hematiei
depinde, la rândul său, de concentraţia ionică şi de concentraţia glucozei, precum şi de
conţinutul său în hemoglobină.
 Membrana eritrocitară este permeabilă la apă şi molecule mici, dar este total
impermeabilă la hemoglobină, astfel încât determinantul principal al comportamentului de
osmometru al hematiei rămâne hemoglobina.
Eritrocitul reprezinta însa mecanisme de control ce tind să readucă rapid celula la starea

de echilibru iniţial. Astfel trecerea masivă de spre exterior poate compensa parţial
creşterea volumului. Dacă însa gradientul transmembranar de presiune osmotică este prea
mare, aceste mecanisme devin insuficiente. În plus hemoglobina care nu poate părăsi celula
menţine o presiune care atrage în continuare volumul iar dacă presiunea osmotică a mediului
extracelular scade în continuare, la un moment dat, fiind depăşită rezistenţa mecanică a
membranei, hemoglobina va fi extravazată prin intermediul unor false orificii, fără a se
produce o veritabilă rupere. Membrana eritrocitară, de aspect modificat, va include un
conţinut electrolitic, lipsit de hemoglobină, această nouă structură poartă numele de fantoma
eritrocitară.
În mecanismul hemolizei şi în refacerea integrităţii membranare după eliminarea
hemoglobinei un rol important revine şi citoscheletului eritrocitar.
Dacă introducem hematii normale în soluţie de NaCl, hemoliza apare la concentraţii de
NaCl de 5g/l şi este totală la o concentraţie de 3 g/l.
În unele stări patologice hemoliza poate apare chiar şi în vivo; de exemplu într-o maladie
ereditară, în care hematiile sunt mult mai sensibile la variaţii de presiune osmotică.

PARTE PRACTICA
Materiale necesare:

Microscop binocular

Lame şi lamele de sticlă

3 vase Petri

Soluţii cu osmolarităţi diferite:

NaCl 9g/l (mediu izoton)

http://www.linkpublishing.com/video-transport.htm NaCl 20g/l (mediu hiperton)

Apă distilată (mediu hipoton)

Pipete Pasteur

3 frunze de …

Lamele microscopice
a. Osmoza la alga …..
Utilizând microscopul optic, veţi observa modificările unor celule vegetale puse în medii
izoosmotice, hipoosmotice şi hiperosmotice.
Cele mai evidente modificări apar în privinţa volumului şi formei celulare. Pentru a le
observa aveţi nevoie de a măsura dimensiunile unei celule prin metoda descrisă anterior,
micrometria.
Mod de lucru
1. Se pun în cele 3 vase Petri respectiv cca 20 ml mediu hipoton, mediu izoton şi mediu
hiperton şi în fiecare câteva frunzuliţe de plantă.
2. Se lasă astfel 20 minute după care se examinează la microscop câte o frunză din fiecare
mediu. Pentru a fi examinată la microscop, frunza, aşezată pe lama de sticlă, se
secţionează în grosime. Se aşează fragmentul de frunză pe lama de sticlă, apoi se aşează
pe platina microscopului în aşa fel încât frunza să se afle în dreptul orificiului central al
platinei. Se foloseşte obiectivul x10.
3. Se roteşte dispozitivul revolver şi se formează imaginea cu obiectivul x20, care a fost
folosit şi pentru etalonarea micrometrului ocular.
4. Se măsoară diametrul longitudinal şi transversal pentru un numar de 10 celule; datele se
trec în tabel, în care:
I= mediu izo-osmotic;
II= mediu hipoosmotic;
III=mediu hiperosmotic;
L=diametru longitudinal;
T=diametru transversal;
m=media aritmetică.

I II III

L T L T L T
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
b. Osmoza la hematii
Pentru a pune în evidenţă fenomenul de osmoză la nivelul biomembranelor, se poate realiza
un experiment asemănător, dar de data asta utilizând eritrocitele; acestea reprezinta un model
de studiu deosebit de accesibil în raport cu alte celule animale.
Protocolul de izolare celulara (pentru obţinerea eritrocitelor )consta in centrifugarea sangelui
integral urmata de indepartarea plasmei si a stratului superior ( in care se gasesc tromboci
tele si leucocitele) . Dupa centrifugarea sangelui , eritrocitele se resuspenda in soluţie de
mani tol 0,3M si se spală. Spalarea consta dint r -o serie de centrifugări si resuspendări in
manitol .Stocarea eritrocitelor s-a facut prin tinerea lor la frigider. ( temperatura fiind cupr
insa intre 4-80 C) , in HBSS (Hanks’Balanced Salt Solution) continand saruri , glucoza,
bicarbonat de sodium si fosfati .

Mod de lucru
Veţi observa dimensiunea transversală celulelor. Se va lucra cu 5 recipiente: în A aveţi o
suspensie de eritrocite în mediu izoosmotic lor (NaCl 9g/l); în B şi B1 aveţi soluţii
hipoosmotice de concentraţii diferite (NaCl 3g/l); în C aveţi soluţie izoosmotică (NaCl 9g/l);
în D aveţi soluţie hiperosmotică (NaCl 40g/l).
1. Puneţi cu o pipetă Pasteur câte 1 ml suspensie din recipientul A în fiecare dintre
recipienetele B, C,D.
2. În continuarea la anumite intervale de timp, veţi lua câte o picătură din conţinutul
recipientelor B, C si D şi o veţi examina la microscop.
Veţi remarca că celulele puse în C nu-şi modifică dimensiunile. Celulele puse în D se
ratatinează. Celulele puse în B1 şi scoase după primul interval de timp sunt turgescente iar
cele puse în B sunt parţial sau total distruse.

Intervale de timp:
Pentru B- 35 minute
Pentru B1- 35 minute
Pentru C- 20 minute
Pentru D- 30 minute

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
1. Lucrări practice Iasi….