Infecțiile intraspitalicesti cu Clostridium difficile

Infecția cu Clostridium difficile cunoaște o largă răspândire în întreaga lume, inclusiv în

România, cu o incidență crescută în ultimii ani ca urmare a selectării unei tulpini bacteriene
hipervirulente (ribotipul 027) cu potențial de a cauza forme severe de boală, respectiv cu
rezistență crescută la antibioticele folosite în mod uzual în practica medicală (cefalosporine de
generația III și IV, fluorchinolone, carbapeneme).
Comparativ cu alte regiuni anatomice ale organismului uman, la nivelul intestinului se
regăsește cea mai mare, diversă și complexă populație bacteriană, constituind microbiota
digestivă.
Colonizarea intestinului uman începe imediat după naștere, fiind stabilită în jurul vârstei
de 1 – 2 ani. Compoziția florei intestinale variază de-a lungul tubului digestiv. La nivelul
stomacului și intestinului subțire sunt prezente un număr relativ redus de specii bacteriene, în
contrast cu densitatea crescută a populației bacteriene de la nivelul colonului (aproximativ
1012 celule bacteriene pe gram de conținut intestinal, reprezentând între 300 și 1000 de specii
diferite). Peste 95% dintre bacteriile de la nivelul colonului sunt bacterii anaerobe.
Compoziția florei intestinale este diferită de la un individ la altul, se poate modifica în
timp și poate suferi variații majore în funcție de tipul de alimentație, bolile asociate și
tratamentele administrate, în special cu antibiotice.
Bacteriile de la nivelul intestinului aduc beneficii multiple gazdei umane. Acestea
intervin și ajută la definitivarea proceselor de digestie, favorizează sinteza și absorbția unor
vitamine esențiale, stimulează maturarea și antrenarea răspunsului imun și nu în ultimul
rând,asigură o barieră împotriva infecției cu altebacterii patogene, prin “ocuparea” receptorilor
de la nivelul mucoasei intestinale, prin competiționarea pentru nutrienții locali și producția de
diferite substanțe care inhibă multiplicarea patogenilor intestinali.
Dezechilibrele florei intestinale “benefice” favorizează colonizarea, selectarea și
multiplicarea bacteriilor patogene competitive, ca de exemplu Clostridium difficile.

Principalele cauze care pot duce la dezechilibre ale florei intestinale normale sunt:

 Consumul excesiv de antibiotice, mai ales pe care orală (bucală) – cu apariţia așa-zisei
enterocolite post-antibiotice;
 Administrarea de citostatice;
 Laxativele administrate excesiv, inclusiv preparatele care au rol de “detoxifiere a
intestinului”, fără a preciza că acestea reduc flora intestinală benefică, extrem de utilă şi
dificil de refăcut;
 Expunerea digestivă (de obicei prin consumul de apă sau alimente contaminate) la bacterii
patogene care nu se regăsesc în mod normal în microbiota intestinală;
 Bolile intestinale inflamatorii sau neoplaziile de tub digestiv care alterează condiţiile locale
favorabile dezvoltării florei naturale;
 Alimentația artificială prelungită (parenterală, prin perfuzie);
 Scăderea acidităţii sucului gastric, de diferite cauze, inclusiv prin administrarea prelungită
de medicamente care scad aciditatea gastrică. Cu cât un medicament care reduce aciditatea
 gastrică este mai puternic şi este administrat pe perioade mai lungi de timp, cu atât riscul de
dezechilibru al florei intestinale este mai mare;
 Regimuri alimentare neobișnuite, care pot favoriza sau inhiba anumite specii de bacterii,
ducând la apariția unor dezechilibre între diferitele specii bacteriene;
 Modificarea tranzitului intestinal (constipația sau diareea excesivă), indiferent de cauză;
 Deficitele imunitare – în special deficitul de imunoglobulina A, factorul local de apărare la
nivelul mucoaselor;
 Intervenţiile chirurgicale pe tubul digestiv, modifică circuitul normal al bolului alimentar,
prin excluderea unor segmente de tub digestiv din tranzitul normal sau prin rezecarea unor
segmente de tub digestiv, și creează condițiile favorabile dezvoltării florei patogene;
 Anxietatea (accelerează tranzitul intestinal cu tendinţă la diaree) sau depresia (inhibă tranzitul
intestinal, putând conduce la constipaţie);

Infecția cu Clostridium difficilese produce frecventpe fondul unor perturbări severe în

echilibrul florei intestinale protectoare şi apare, de obicei, la persoanele care urmează tratamente
cu antibiotice. Din acest motiv, se recomandă evitarea tratamentelor antibiotice nejustificate, din
proprie inițiativă, acestea fiindurmate la indicația unui medic specialist. Antibioticele distrug
flora intestinală normală, susceptibilă și selectează speciile de Clostridium difficile, rezistente la
majoritatea anibioticelor folosite în mod uzual.
Clostridium difficile, este o bacterie anaerobă, neinvazivă, oportunistă, care are capacitate de
a forma spori.
A. Forma sporulată reprezintă forma de rezistență a bacteriei la condițiile nefavorabile
de mediu. Sporii pot persista în mediu exterior până la luni de zile, având rezistență crescută la
dezinfectantele alcoolice uzuale, exceptând dezinfectantele pe bază de clor sau cele cu efect
sporicid.
B. Forma vegetativă a bacteriei, secretoare de toxine, are rezistență scăzută la condițiile
de mediu (persistă pe suprafețe până la 24 de ore) și rezultă din germinarea sporilor în anumite
condiții favorizante (ex: lumenul intestinului subțire – nutrienți intestinali, pH-alcalin).
Transmiterea infecției cu Clostridium difficile se produce pe cale digestivă (fecal-orală), cel mai
frecvent prin ingerarea sporilor și mai rar a formelor vegetative.
Infecția se poate transmite direct de la pacient sau purtătorul asimptomatic la contacți
(alți pacienți, personal medical, aparținători), sau indirect, prin contactul cu obiectele
contaminate cu spori sau forme vegetative.
Principalul rezervor de infecție pentru Clostridium difficile este reprezentat în special de
pacienții cu boală manifestă clinic (diaree), respectiv de purtătorii asimptomatici și mediul
exterior contaminat (obiecte de uz personal, aparatură medicală, suprafețe).
Se estimează că portajul asimptomatic de Clostridium difficile este de până la 80% la
nou-născuți și sugari și scade progresiv, până la cca 3%-5%-15%, la adulții sănătoși. De
asemenea, pacienții din centrele de îngrijire pentru boli cronice pot ajunge la o rată de portaj
asimptomatic de cca 50%.
Consecințele portajului asimptomatic sunt atât pentru individ (posibilitatea de apariție a
bolii în condiții favorizante – consum de antibiotice), cât și pentru colectivitate (sursă de infecție
pentru contacți, respectiv pentru contaminarea mediului extern – suprafețe, obiecte de uz
personal, etc).

Cine poate face infecția cu Clostridium difficile?

Pentru apariția infecției cu Clostridium difficile este necesară cumularea mai multor factori de
risc, din care menţionăm:

 Administrarea de antibiotice (modifică flora intestinală protectoare). Principalele clase de

antibiotice responsabile de creșterea riscului de enterocolită cu Clostridium difficile sunt
cefalosporinele de generația III și IV, fluorchinolonele, lincosamidele (clindamicina) și
carbapenemii. Dintre antibioticele cel mai puţin implicate în generarea acestei infecţii putem
enumera ciclinele (doxiciclina), macrolidele (eritromicina, claritromicina, azitromicina) şi
penicilina;
 Existența portajului de Clostridium difficile (pacienții colonizați anterior) sau expunerea
la Clostridium difficile (contactul cu un pacient cu infecție cu Clostridium difficile, contactul
cu purtătorii de Clostridium difficile sau cu obiectele și suprafețele contaminate);
 Alți factori de risc individuali: vârsta avansată, bolile cronice asociate, imunodepresia
secundară bolilor sau tratamentelor, intervențiile chirurgicale digestive, medicația care reduce
pH-ul acid gastric.

În consecință, pentru ca un pacient să dezvolte enterocolită cu Clostridium difficile este
nevoie de expunerea la tulpini bacteriene toxigene (sau portajul intestinal preexistent) și
administrarea de antibiotice, în prezența altor factori de risc care să asigure condițiile necesare
multiplicării bacteriene (ex: vârsta avansată, aciditateagastrică scăzută,imunitate scazută, leziuni
ale mucoasei intestinale, etc).
De obicei, infecția interesează frecvent persoanele cu vârsta peste 60 de ani, la care evoluţia
poate fi uneori severă. S-a stabilit că o persoană de peste 65 de ani are risc de 10 ori mai mare de
infecție cu Clostridium difficile, comparativ cu adultul tânăr.

Alte categorii cu risc de infecție cu Clostridium difficile sunt:

 Persoane cu imunitate scăzută, din diferite motive:

1. tratamente imunosupresoare (corticoizi, citostatice, terapii biologice);
2. persoane diagnosticate cu diverse forme de cancer (hematologice, organe solide);
3. boli cronice debilitante (ciroza hepatică, diabetul zaharat dezechilibrat, insuficiența renală
cronică).

 Persoane cu leziuni intestinale:

1. boli inflamatorii intestinale;
2. boala Hirschprung (megacolonul congenital);
3. ischemia intestinală.

 Persoane cu aciditate gastrică scăzută:

1. tratamentul prelungit cu antisecretorii sau antiacide gastrice;
2. gastritele cronice atrofice;
 3. persoane care au tub de aspiraţie gastrică pentru mai mult timp.

 Situaţii cu risc de infecție cu Clostridium difficile:

1. spitalizări repetate și/sau prelungite;
2. deficiența măsurilor de igienă.

Consecințele infecției cu Clostridium difficile:

Având în vedere rezistența crescută a sporilor la pH-ul acid gastric, aceștia ajung la
nivelul intestinului subțire unde germinează și apar formele vegetative, secretoare de toxine, care
vor acționa la nivelul mucoasei colonului producând inflamația și alterarea acesteia.

Perioada de incubație a bolii:

Definită ca timpul de la momentul infecției până la apariția bolii, este incomplet definită,
variind între aproximativ 7 zile și până la câteva săptămâni.
În funcție de caracteristicile individuale ale pacientului și virulența tulpinii bacteriene, în
urma infecției cu Clostridium difficile poate să apară colonizarea asimptomatică sau boala
manifestă clinic,cu forme ușoare, moderate sau severe, cu risc mare de complicații (colita
pseudomembranoasă, megacolonul toxic, sepsis, disfuncție de organe şi chiar deces).

Cum evoluează infecția cu Clostridium difficile?

Evoluţia infecției cu Clostridium difficile este dictată de caracteristicile individuale ale
pacientului (factorii de risc, bolile asociate), precum și de rapiditatea și corectitudinea
tratamentului instituit. Cu toate acestea, chiar în condițiile unui tratament corect și complet se
estimează că riscul de recădere a bolii (definită ca reapariția manifestărilor clinice de boală în
primele 2-3 luni de la episodul anterior) este de cca 25%, în funcție de existența factorilor de risc
(tratamente antibiotice repetate, boli cronice, vârsta avansată, imunodepresii). În mare parte
recăderea se datorează peristenței sporilor la nivelul tubului digestiv, care germinează odată cu
întreruperea tratamentului antibiotic.

Tabloul clinic în enterocolita cu Clostridium difficile:

 Diaree apoasă sau cu sânge (3-15 scaune zilnic,urât mirositoare);

 Crampe abdominale;
 Febră;
 Greaţă;
 Scăderea poftei de mâncare;
 Deshidratare;
 Scădere în greutate;
 În formele severe, cu megacolon toxic și ileus, apare distensia abdominală, încetinirea
tranzitului intestinal și fenomene de sepsis și șoc septic (instabilitate hemodinamică cu
hipotensiune arterială).
Diagnosticul diferențial:

Infecția cu Clostridium difficile trebuie diferențiată de alte boli care au simptome asemănătoare:
 Gastroenterocolitele infecțioase,de altă etiologie (Salmonella, Shigella, infecții virale, etc);
 Boala Crohn sau alte boli inflamatorii intestinale;
 Diverticulita colonică;
 Infecţiile intraabdominale;
 Sindromul de colon iritabil;
 Sindroamele de malabsorbție.

Diagnosticul infecției cu Clostridium difficile:

Consumul de antibiotice, în ultimele 8 sâptămâni, reprezintă factorul de risc care conduce

la ridicarea suspiciunii de infecție cu Clostridium difficile la un pacient cu tablou clinic de
enterocolită.
De asemenea, orice diaree apărută la un pacient spitalizat, la cel puțin 48-72 de ore de la
internare, respectiv în primele 4-8 săptămâni de la externarea acestuia, se consideră, a priori,
enterocolită cu Clostridium difficile și se tratează ca atare, până la infirmarea diagnosticului.

Practic,pentru diagnosticul infecției cu Clostridium difficile, se folosesc următoarele teste:

 determinarea glutamat dehidrogenazei (GDH) din scaun – test de screening, certifică

colonizarea cu tulpini de Clostridium difficile, fără a se putea preciza caracterul toxigen al
tulpinii; Deși un test pozitiv nu distinge între infecția cu Clostridium difficile
toxigen și netoxigen, un rezultat negativ face puțin probabil diagnosticul de infecție
cu Clostridium difficile;

 determinarea toxinelor A și B din scaunprin tehnici imunoenzimatice – este cea mai

folosită metodă, are sensibilitate de cca 75%-95% și specificitate crescută (80%-98%);

 determinarea genei toxinei A și B prin PCR – au sensibilitate și specificitate ridicată și

reprezintă gold standard-ul de diagnostic;

 în situații particulare – se poate efectua cu prudență colonoscopia, care evidențiază aspectul

de colită pseudomembranoasă;

 testele de cultură din scaun;

 Alte explorări: hemograma (leucocitoza severă este semn indicator al infecției

cu Clostridium difficile), markerii de inflamație (fibrinogen, proteina C reactivă),
albumina serică, ionograma, funcția renală etc..
Este important de menționat că NU se recomandă:

 testarea de rutină a infecției cu Clostridium difficile la pacienții spitalizați, în absența

semnelor de boală (ex: scaun diareic);
 tratarea purtătorilor sănătoși de Clostridium difficile, având în vedere riscul paradoxal de
declanșare a bolii în urma tratamentului antibiotic;
 testarea la pacientul diagnosticat și tratat, pentru confirmarea vindecării bolii;

Principiile tratamentului în infecţia cu Clostridium difficile:

- în primul rând se recomandă oprirea tratamentelor antibiotice inutile; această

măsură poate fi suficientă în formele ușoare de boală, la pacienții fără factori de
risc asociați, ducând la remisiunea bolii în cca 20% din cazuri; dacă simptomele
se ameliorează după oprirea antibioticelor, pacientul trebuie monitorizat cel puțin
48 de ore pentru a se evalua evoluţia ulterioară a bolii.

- tratamentul cu antibiotice active pe Clostridium difficile,pe o perioadă de10-14

zile, în funcție de forma clinică de boală (ex: metronidazol pe cale orală în
formele ușoare și moderate, vancomicină pe cale orală în formele moderat-severe
și severe, sau asociere de metronidazol intravenos și vancomicină pe cale orală în
formele severe de boală, complicate cu megacolon toxic și ileus); În formele
recurente de boală (cel puțin două recăderi) se recomandă tratament cu
vancomicină oral timp prelungit (puls-terapie) pentru scăderea riscului de
recădere.

- recolonizarea colonică cu microbiotă fecală de la donator sănătos – se recomandă

la pacienții cu cel puțin trei episoade de recădere, care nu au răspuns la
tratamentul standard cu antibiotice, cu rezultate foarte bune;

- administrarea de probiotice (Ex: Saccharomyces boulardii, Lactobacillus

bulgaricus) are beneficii controversate în tratamentul bolii și prevenirea recăderii;

- intervenția chirurgicală (colectomia subtotală, rezecția unei porțiuni din colon)

poate fi necesară în cazurile grave,care nu răspund la tratamentul antibiotic
standard (ex: megacolon toxic, perforaţie intestinală, necroza colonului,
coagulare intravasculară diseminată sau insuficienţă multiplă de organe);

- înlocuirea pierderilor de substanţe prin scaunele diareice frecvente (apă,

electroliţi, albumină, alte substante nutritive);

- se interzice administrarea de medicamente care încetinesc peristaltismul intestinal

(antispastice, opiacee, etc).
Regimul alimentar în enterocolita cu Clostridium difficile:

Regimul alimentar este benefic în enterocolita cu Clostridium difficile, ca și în celelalte

boli diareice, în perioada acută a bolii. Regimul alimentar se stabileşte personalizat, pentru
fiecare pacient, de către medicul curant.

Este importantă hidratarea și alimentația corectă a pacientului pentru a preveni

deshidratarea și malnutriția protein-calorică.

În perioada acută a bolii, se recomandă evitarea consumului de:

 Lapte dulce;
 Dulciuri de orice fel;
 Fructe şi legumele crude (nefierte), în afara bananelor și merelor coapte;
 Murături, maioneză, salatecu mult ulei, varză, fasole, cartofi fierți şi vinete.

Măsurile de reducere a riscului de infecție cu Clostridium difficile, destinate pacienților:

 Igiena mâinilor prin spălarea cu apă și săpun. De menționat că dezinfectanţii pe bază de

alcool nu pot distruge, în mod eficient, formele bacteriene sporulate;
 Evitarea utilizării inutile a antibioticelor– se recomandă ca tratamentele antibiotice să fie
urmate la indicația medicului specialist, pentru o perioadă determinată de timp;
 Evitarea utilizării inutile a medicamentelor care reduc aciditatea gastrică, deoarece se
favorizează colonizarea intestinului cu Clostridium difficile.

Măsurile de control intraspitalicesc al infecției cu Clostridium difficile au ca scop reducerea

incidenței bolii și, presupun, în egală masură următoarele măsuri:

1. diagnosticul rapid și tratamentul corect al bolii;

2. izolarea pacientului confirmat sau cu mare suspiciune clinică de boală de restul pacienților
internați cu altă patologie;
3. aplicarea precauțiunilor de contact (folosirea mănușilor și halatelor de unică folosință,
folosirea dezinfectantelor sporicide);
4. igiena mâinilor (spălarea cu apă și săpun, folosirea mănușilor de unică folosință);
5. utilizarea rațională a tratamentelor antibiotice;
6. educația medicală a personalului medical, personalului de îngrijire, a pacienților și
aparținătorilor.
Considerăm, că la nivelul Spitalului Universitar de Urgență Militar Central “Dr Carol Davila”
sunt îndeplinite și aplicate toate măsurile de control al infecției cu Clostridium difficile, având în
vedere: ( in loc de asta putem spune de spitalu judetean din bv. Doar o idee )
 existența permanentă a metodelor de diagnostic rapid;
 disponibilitatea permanentă a tratamentelor etiologice;
 existența capacității de izolare a pacienților cu infecție cu Clostridium difficile de restul
pacienților;
 aplicarea precauțiunilor de contact: mănuși de unică folosință, halate de unică folosință,
dezinfectante sporicide;
 utilizarea rațională a tratamentelor antibiotice prin consulturile interdisciplinare efectuate de
medicii specialiști de boli infecțioase;
 cursuri de educație medicală privind infecția cu Clostridium difficile, efectuate în cadrul
unității noastre;

Cu toate acestea, existența cazurilor de infecție cu Clostridium difficile, reflectă în majoritatea

cazurilor gravitatea și complexitatea patologiei pacienților internați în spitalul nostru, de multe
ori pacienții fiind plurispitalizați și pretratați cu antibiotice fie la domiciliu, fie în alte spitale. La
acestea se adaugă procedurile de diagnostic și tratament complexe ce presupun în multe cazuri
intervenții invazive medicale și chirurgicale, tratamente cu antibiotice, atât în scop de profilaxie
cât și de tratament, tratamente imunosupresoare.
În consecință, riscul acestor pacienți de a dezvolta un proces infecțios estecrescutîn general, și
în special cu Clostridium difficile. Ca urmare, pe lângă precauțiunile standard, din punct de
vedere practic, este foarte importantă aplicarea corectă și rapidă a măsurilor de control la apariția
unui caz de infecție cu Clostridium difficile, așa cum au fost menționate anterior.
Ancheta epidemiologică efectuată în spitalul nostru la apariția unui caz de infecție
cu Clostridium difficile are ca scop principal identificarea factorilor care au condus la apariția
infecției, pentru a defini, îmbunătății și corecta eventualele deficiențe în măsurile de control al
infecției.
Ce trebuie să ştie medicul de familie?
Importanţa acestei infecţii constă în severitatea şi incidenţa în creştere din ultimii ani,
precum şi în riscul crescut de recurenţă.
Contextul favorizant în care un pacient poate dezvolta o infecţie cu Clostridium
difficile trebuie să atragă atenţia medicului de familie asupra etiologiei, atunci când acesta se
prezintă pentru diaree. Un pacient care s-a externat de curând din spital, care are o boală de fond
gravă – tumoră, diabet, accident vascular, o intervenţie recentă pe tubul digestiv, sau a urmat de
curând un tratament cu antibiotice cu spectru larg, sau o combinaţie de antibiotice, poate ridica
suspiciunea unei asemenea infecţii. Prezentarea la cabinet a unui vârstnic care face diaree în
sezonul rece sau care are un tratament imunosupresor şi diaree apoasă cu număr mare de scaune
ne poate orienta clinic.
Infecţia poate fi confirmată printr-o probă de fecale din scaunul diareic, de 1-2 ml, care
poate fi dusă la un laborator, fie pentru cultură, fie pentru detecţia toxinei (prin metoda Elisa sau
PCR).
Dacă pacientul care face infecţia nu este deja spitalizat şi forma de boală pe care o face este
uşoară, el poate fi tratat la domiciliu. Medicul de familie decide dacă respectivul caz poate fi tratat
la domiciliu şi nu prezintă criterii de spitalizare.
Dacă starea pacientului este bună şi se decide tratamentul la domiciliu, medicul de familie
trebuie să se asigure că:
 pacientul face cura completă de antibiotic, chiar dacă starea lui se ameliorează după câteva
zile;
 se hidratează corespunzător şi are o dietă adecvată;
 nu ia alte medicamente antidiareice, nerecomandate;
 păstrează o igienă corespunzătoare a mâinilor, suprafeţelor şi obiectelor din jurul său;
 stă izolat la domiciliu încă 48 de ore de la ultimele scaune diareice;
 instruieşte pacientul să anunţe dacă revin scaunele diareice după terminarea curei de
antibiotic, situaţie în care tratamentul va fi reluat.
Rolul medicului de familie în reducerea incidenţei infecţiei

Confruntat în practica din cabinet cu această infecţie – frecvent întâlnită la preluarea unui
pacient care se externează din spital –, medicul de familie trebuie să se orienteze rapid către
diagnostic, aceasta permiţând identificarea şi eliminarea factorului favorizant şi iniţierea trata-
mentului adecvat sau trimiterea pacientului către secţia de boli infecţioase a unui spital.
1. Pentru a participa la reducerea incidenţei infecţiei, medicul de familie trebuie să acorde
atenţie scăderii numărului de prescripţii nejustificate de antibiotic.
Dacă antibioticele sunt necesare, trebuie evitate cele cu risc crescut de a favoriza infecţia
cu Clostridium difficile, adică fluorochinolonele, cefalosporinele de generaţia a doua şi a treia,
ampicilina, amoxicilina, clindamicina şi carbapenemele.
 Cu riscul cel mai scăzut sunt fosfomicina, cotrimoxazolul, nitrofurantoina şi macrolidele.
Riscul mai mare îl au antibioticele administrate pe cale orală, faţă de cele administrate
intravenos, cele cu spectru larg versus cele cu spectru îngust, administrarea timp îndelungat versus
timp scurt, antibioticele cu excreţie biliară şi dozele de antibiotic mai mari decât cele necesare.
2. Inhibitoarele de pompă de protoni pot fi uneori prescrise în exces sau pentru perioade
mult mai lungi decât este necesar. Există studii care afirmă că utilizarea lor în exces poate creşte
riscul apariţiei infecţiei, mai ales când acestea sunt asociate cu antibiotice (de exemplu, cura de
eradicare pentru Helicobacter pylori).
Prescrierea corectă, în dozele cele mai mici necesare, pentru un timp scurt, sau
administrarea la nevoie şi verificarea periodică a schemei de medicaţie a pacientului pot contribui
la diminuarea apariţiei efectelor adverse şi a riscului de infecţie cu Clostridium difficile.
Ce transmitem pacientului şi aparţinătorilor?
Trebuie să ne asigurăm că toţi cei implicaţi în tratarea unui caz de infecţie cu Clostridium
difficile – adică pacientul, familia acestuia, asistentele de îngrijire, infirmierele şi personalul
medical – constituie o echipă care acţionează unitar şi care cunoaşte bine câteva reguli de urmat.
Ca urmare, pacienţii şi familiile acestora trebuie să primească:
1. Explicaţii despre infecţia cauzată de Clostridium difficile.
2. Informaţii despre transmitere, contaminarea mâinilor şi a mediului ambiant.
3. Informaţii despre ce poate face pacientul ca să reducă diseminarea infecţiei.
4. Informaţii despre cine, cum şi când poate vizita un pacient, cu atenţie la cei în curs de tratament
cu antibiotice sau imunodeprimaţi, care au risc înalt de contaminare.
5. Explicaţii despre regulile de igienă la domiciliu, pentru a păstra curăţenia, despre produse de
igienă, prosoape individuale, spălarea lenjeriei, schimbarea lenjeriei şi a pijamalei după baie,
ajutorul acordat pacientului la spălarea mâinilor după utilizarea toaletei şi înainte de masă.
Personalul medical trebuie să se protejeze prin purtarea mănuşilor, halatului, a măştii şi
eventual a ochelarilor la efectuarea unor proceduri medicale.
Pacientul – protecţie prin decontaminarea suprafeţelor: mobilier, noptiere, pat, perdele,
toalete, chiuvete, aparatură medicală spălată şi dezinfectată corespunzător.
Aparţinătorii – protecţie prin halate de unică folosinţă şi spălarea corectă a mâinilor.
Oprirea măsurilor de precauţie – se ia în considerare la două zile de la oprirea diareei.
Pacientul şi familia trebuie preveniţi că există riscul de a contamina alte persoane în timpul
infecţiei.
Clostridium difficile rezistă mult timp pe mâinile pacientului – dacă nu sunt bine spălate
cu apă şi săpun –, pe obiectele din jur, pe aparatură sau pe echipamentele medicale. Spălarea cu
apă şi săpun nu distruge sporii, dar îi îndepărtează sau scade contaminarea. Soluţiile alcoolice
pentru igienizarea rapidă a mâinilor nu distrug Clostridium difficile. Pentru a preveni apariţia altor
cazuri, pacientul, membrii familiei, vizitatorii săi şi personalul medical care îl îngrijeşte trebuie să
îşi spele mâinile la ieşirea din camera pacientului. Purtarea mănuşilor reduce transmiterea şi
contaminarea mâinilor.
În cazul pacienţilor îngrijiţi la domiciliu, igiena personală trebuie să fie foarte strictă:
 mâini spălate cu apă şi săpun lichid la utilizarea toaletei şi înainte de mese;
 dezinfecţia toaletei cu substanţe cu clor;
 prosoapele de uz personal, hainele şi lenjeria trebuie spălate la temperatură foarte înaltă şi
separate de ale aparţinătorilor;
 plasarea bolnavului în camere individuale, unde este posibil.
Mortalitatea şi morbiditatea prin această infecţie pot fi reduse printr-un efort susţinut de
supraveghere, colectare a datelor, analiza şi interpretarea lor, evaluarea măsurilor de prevenire şi
aplicarea lor.
O echipă formată dintr-un pacient informat, aparţinători educaţi pentru igiena adecvată,
medic de familie care recunoaşte rapid contextul de apariţie şi semnele clinice ale infecţiei,
specialişti (gastroenterologi, infecţionişti, chirurgi, microbiologi sau epidemiologi) care
tratează şi urmăresc corect pacientul şi un întreg sistem medical atent la prescrierea corectă
şi justificată a antibioticelor, dar şi la aplicarea corectă a metodelor de dezinfecţie în spitale
şi facilităţile de îngrijire a vârstnicilor pot reprezenta idealul de îngrijire în cazul infecţiilor
cu Clostridium difficile.

Ar fi fain sa spunem asta la final, mi se pare interesant , semnat iulia ↑😊)

Bibliografie:
1 http://www.scumc.ro/infec%C8%9Bia-cu-clostridium-difficile-cauze-simptome-%C8%99i-tratament/

2. https://www.medichub.ro/reviste/medic-ro/infectia-cu-clostridium-difficile-din-perspectiva-
medicului-de-familie-id-2247-cmsid-51