CALCULAŢIA CONTABILĂ

Importanţa şi principiile calculaţiei

Calculaţia ca procedeu al metodei contabilităţii, constă în folosirea diferitelor feluri, forme,

metode şi principii de calcul economic, în vederea realizării laturii cifrice, cantitative şi valorice, a
obiectului contabilităţii.

Necesitatea calculaţiei în contabilitate se concretizează în determinarea, prin calcul, a

multitudinii şi varietăţii indicatorilor economico-financiari prin care este reprezentat
obiectul contabilităţii.
Conţinutul calculaţiei costurilor se concretizează în determinarea, prin calcul, a multitudinii şi
varietăţii indicatorilor economico-financiari cu ajutorul cărora se măsoară, caracterizează, organizează,
controlează şi conduce activitatea unităţilor patrimoniale (15). Dintre aceşti indicatori pot fi menţionaţi
următorii:
 valoarea de inventar, expresia valorică a uzurii, valoarea rămasă, valoarea reziduală,
valoarea medie anuală şi valoarea de înlocuire a mijloacelor fixe, precum şi amortizarea
acestora;
 preţul de facturare, cheltuielile de transport – aprovizionare şi costul de achiziţie a
materialelor şi obiectelor de inventar;
 salariile datorate personalului, impozitul pe fondul total de salarii şi contribuţiile la
asigurările sociale etc;
 cheltuielile de producţie, de circulaţie sau de administraţie ale unităţilor patrimoniale;
 veniturile şi rezultatele financiare ale unităţilor economice;
 alţi indicatori economico-financiari.
Sfera calculaţiei contabile se extinde în toate etapele şi fazele procesului de reflectare în
contabilitate a patrimoniului economic al unităţii. Cele mai reprezentative dintre aceste
etape şi faze sunt următoarele:
 culegerea şi prelucrarea informaţiilor primare, cu ajutorul documentelor;
 evaluarea elementelor patrimoniale, operaţiilor şi proceselor economice consemnate în
documente;
 înregistrarea operaţiilor economice în evidenţa cronologică şi sistematică, cu ajutorul
conturilor;
 verificarea exactităţii înregistrărilor contabile, prin intermediul balanţelor de verificare;
 controlul realităţii datelor informaţionale contabile cu ajutorul inventarierii;
 întocmirea şi centralizarea bilanţului contabil şi a altor lucrări periodice de sinteză contabilă;
  alte lucrări contabile.

După cum se ştie, calculaţia este un procedeu al metodei contabilităţii comun şi altor
discipline economice. Având în vedere această apartenenţă a calculaţiei la mai multe
discipline economice, conjugată şi cu alte criterii, calculaţia poate fi de mai multe feluri şi
se poate prezenta în diferite forme.
Astfel, din punct de vedere al perioadelor de gestiune pentru care se calculează indicatorii
economico-financiari ai activităţii unităţilor patrimoniale, există calculaţii de program şi
calculaţii efective.
Calculaţiile de program sau antecalculaţiile se realizează înaintea producerii operaţiunilor şi
proceselor economice şi au ca scop determinarea diferiţilor indicatori de program ai activităţii unităţilor
patrimoniale.
Calculaţiile efective sau postcalculaţiile se realizează după înfăptuirea operaţiilor şi proceselor
economice şi urmăresc stabilirea indicatorilor efectivi ai aceleiaşi activităţi a unităţilor patrimoniale.
La rândul lor, calculaţiile efective, după metodologia folosită şi scopul urmărit, pot avea
următoarele forme: calculaţii contabile, calculaţii statistice, calculaţii de analiză şi control a activităţii
economico-financiare din unităţile patrimoniale.
Atât calculaţiile de program cât şi cele efective mai pot fi diferenţiate şi după gradul de
cuprindere în calcule a elementelor structurale ale indicatorilor economico-financiari care fac obiectul
acestei calculaţii. După acest criteriu se deosebesc: calculaţii complete, ce iau în considerare toate
elementele indicatorilor ce-i au de stabilit şi calculaţii parţiale, care folosesc numai unele dintre aceste
elemente, determinând indicatorii respectivi numai până la un anumit nivel, inferior celui final.
Fiecare dintre felurile şi formele calculaţiilor menţionate mai sus, se bazează pe o metodologie
proprie de calcul a indicatorilor economico-financiari pe care îl determină. În cazul contabilităţii,
calculaţia se desfăşoară după cerinţele metodologice specifice acestei ştiinţe, îndeosebi cele ale folosirii
conturilor, balanţei de verificare şi bilanţului contabil.
Calculaţia contabilă, ca şi celelalte procedee ale metodei contabilităţii, se realizează după
anumite principii, care evidenţiază esenţa acestei calculaţii. Astfel de principii se referă la: determinarea
obiectului calculaţiei, alegerea metodologiei de calculaţie, corelarea calculaţiei contabile cu celelalte
calculaţii economice, organizarea calculaţiei după cerinţele sistematizării şi generalizării contabile a
informaţiilor economice, asigurarea eficienţei economice a calculaţiei contabile.
Determinarea obiectului calculaţiei constituie punctul de plecare în realizarea sarcinilor ce revin
acesteia şi constă în delimitarea precisă, în timp şi spaţiu, a conţinutului ei.
Calculaţia contabilă este strâns legată de reflectarea în timp şi spaţiu a obiectului contabilităţii,
intervenind atât în lucrările curente, cât şi în lucrările periodice ale contabilităţii, precum şi în toate
organismele din structura unităţilor patrimoniale. Ca urmare, momentele activităţii curente şi
perioadele de gestiune, structura organizatorică şi tehnologia producţiei unităţilor patrimoniale au un
rol deosebit în realizarea calculaţiei ca procedeu al metodei contabilităţii. De exemplu, este important
de ştiut dacă într-o unitate economică se calculează consumul de materiale pe o lună sau pe un an,
pentru o secţie sau pe întreaga unitate, pentru un produs sau pentru toate produsele.
Asemănător se pun problemele în legătură cu toţi ceilalţi indicatori economico-financiari,
cuprinşi în obiectul calculaţiei contabile. Pentru fiecare dintre aceşti indicatori sau pentru fiecare obiect
al calculaţiei contabile este necesar să se stabilească conţinutul, structura şi forma de exprimare,
momentul sau perioada de gestiune la care se referă, natura şi locul unde se înfăptuiesc procesele
economice pentru care se face calculaţie.
Alegerea metodologiei de calculaţie este o problemă foarte complexă, datorită diversităţii
indicatorilor economico-financiari cuprinşi în obiectul calculaţiei. Ca urmare, este necesară o temeinică
cunoaştere a caracteristicilor acestor indicatori în vederea stabilirii celei mai corespunzătoare
metodologii de calculaţie a lor.
Corelarea calculaţiei contabile cu celelalte calculaţii economice este un principiu izvorât din
faptul că, în totalitatea ei, contabilitatea, inclusiv calculaţia contabilă, face parte din sistemul
informaţional economic şi astfel se integrează organic cu celelalte componente ale acestui sistem – cu
programarea economică, cu statistica şi cu evidenţa operativă. Aceasta presupune existenţa unui
permanent schimb de date informaţionale între componentele respective, care trebuie să fie
determinate în mod unitar.
Corelarea calculaţiilor contabile este impusă şi de cerinţele muncii de analiză şi control a
îndeplinirii programelor economice, care se bazează pe o deplină compatibilitate a indicatorilor de
program cu indicatorii efectivi.
Organizarea calculaţiei după cerinţele sistematizării şi generalizării contabile a informaţiilor
economice este principiul care relevă caracteristicile specifice ale calculaţiei contabile, realizate cu
ajutorul şi în cadrul conturilor, balanţei de verificare şi a bilanţului contabil. La baza acestei organizări
stau principiile fundamentale ale contabilităţii – dubla reprezentare a patrimoniului economic, dubla
înregistrare a operaţiunilor economice şi dubla centralizare a existenţelor, mişcărilor şi transformărilor
mijloacelor şi surselor economice. În aceste condiţii, specificul calculaţiei contabile se manifestă prin
metodologia concretă de calcul a rulajelor totalului sumelor debitoare, totalul sumelor creditoare şi
soldul conturilor, a egalităţilor şi corelaţiilor valorice din balanţele de verificare, dintre grupele,
subgrupele de mijloace şi surse economice şi dintre activul şi pasivul bilanţului.
Calculaţia contabilă, ca oricare altă activitate, trebuie să se realizeze în condiţii de eficienţă, în
sensul desfăşurării ei cu eforturi minime şi efecte cantitative şi calitative maxime. Cheltuielile ocazionate
de înfăptuirea calculaţiei economice, în general, şi a celei contabile, în special, trebuie să se limiteze la
strictul necesar, iar rezultatele acestor calculaţii, adică indicatorii economico-financiari obţinuţi prin
calcule economice să fie corect stabiliţi şi prezentaţi verigilor interesate. În timp optim şi într-o formă
accesibilă.

Calculaţia costurilor de producţie îşi propune stabilirea indicatorului „cost” şi desemnează

o anumită succesiune de consemnări şi calcule desfăşurate după procedee şi tehnici
adecvate îmbinate între ele după o logică economico-contabilă prin care cheltuielile de
producţie sunt identificate ca fiind costuri ale purtătorilor de valori (15).
 Costul de producţie reprezintă expresia valorică a consumurilor de valori productive efectuate în
scopul obţinerii unui produs, executării unei lucrări, prestării unui serviciu la un moment dat, consumuri
care îmbracă forma cheltuielilor de producţie.
Cheltuielile de producţie (potrivit legii contabilităţii) sunt variate şi se pot defini după natura lor
în: cheltuieli de exploatare, cheltuieli financiare, cheltuieli extraordinare, cheltuieli cu amortizările şi
provizioanele, cheltuieli cu impozitul pe profit şi alte impozite.
După natura muncii consumate, cheltuielile de producţie se împart în: cheltuieli cu munca vie şi
cheltuieli cu munca materializată sau materiale, iar după momentul apariţiei lor, cheltuielile pot fi:
cheltuieli curente, cheltuieli preliminate şi cheltuieli anticipate
Având la bază aceste categorii de cheltuieli şi costurile sunt diferite, ca de exemplu: costuri reale
(efective) şi costuri prestabilite (de antecalculaţie).

Calculaţia costurilor este o lucrare deosebit de importantă şi la baza ei trebuie respectate

anumite principii:
 principiul determinării;
 principiul separării;
 principiul delimitării;
 principiul repartizării.
Principiul determinării obiectului de calcul şi al unităţii de măsură conform căruia cost se
calculează pentru fiecare produs (lucrare executată sau serviciu prestat).

În agricultură acesta poate fi o cultură categorie de animale sau lucrare agricolă.

În ce priveşte unitatea de măsură se pot folosi – unităţi naturale (kg, tone, l, hl, bucăţi, capete
etc.) şi unităţi convenţionale (han, UN, PD etc.).
Principiul separării cheltuielilor de producţie de cheltuielile accidentale şi cu caracter special. În
calcularea costului de producţie vor fi luate în calcul cheltuielile productive sau cheltuielile incorporabile
(de exemplu: cheltuielile de exploatare în totalitatea lor), separat de cheltuielile neincluse (ca de
exemplu: cheltuielile finanţate (de la buget, subvenţiile acordate pentru acoperirea diferenţei de preţ
etc.).
Principiul delimitării în timp a cheltuielilor impus de perioada când sunt efectuate aceste
cheltuieli (cheltuieli anticipate, cheltuieli ale perioadei curente şi cheltuieli preliminate). Acest principiu
permite calcularea corectă a costurilor de producţie şi cunoaşterea dinamicii cheltuielilor de producţie în
diferite perioade de evidenţă.
Principiul repartizării cheltuielilor directe şi a celor indirecte pe obiecte de calculaţie.
Cheltuielile directe sunt repartizate în totalitatea lor, în momentul producerii pe fiecare produs, lucrare
sau serviciu, iar cheltuielile indirecte se repartizează pe baza unui coeficient de repartizare şi a cotei
aferentă, în funcţie de mărimea cheltuielilor directe pe produs (15).
Respectarea acestor principii, duce la calcularea corectă a costurilor de producţie pentru fiecare
produs, lucrare sau serviciu, indiferent de caracteristice şi specificul fiecăruia în parte.
8.2. Metode de calculaţie a costurilor

În general, costul de producţie (c) se calculează raportând cheltuielile de producţie (Ch) la

producţia obţinută, după relaţia (3):
Ch
c
Q
Datorită particularităţilor proceselor tehnologice, a complexităţii produselor obţinute şi a
modului de înregistrare în contabilitate a cheltuielilor de producţie se folosesc mai multe
metode de calculaţie a costurilor de producţie:
a) după apariţia în timp, se disting două grupe de metode:
 metode clasice;
 metode moderne.
b) După sfera cheltuielilor de producţie, se disting două grupe de metode:
 metode de calculaţie a costurilor totale;
 metode de calculaţie a costurilor parţiale.
Combinând criteriile de clasificare a acestor metode, prezentăm următoarele metode de
calculaţie a costurilor:
 metoda globală şi metoda pe faze ca metode clasice, de calculare a costurilor totale şi
 metoda costului normat şi a costului direct, ca metode moderne.
Metoda globală este o metodă de postcalculaţie în cadrul căreia se folosesc mai multe
procedee:
 procedeul diviziunii simple – poate fi utilizat dacă de la o cultură sau categorie de
animale se obţine un singur produs principal, fără producţie secundară.
Costul se calculează raportând cheltuielile totale de producţie (Ch) la producţia obţinută (Q):

Ch
c
Q
Procedeul se poate folosi la calcularea costului de producţie pentru: struguri, fructe,
legume şi carnea de porc.
 procedeul valorii rămase (sau repartizării) poate fi utilizat dacă de la o cultură se
obţine pe lângă producţie principală şi producţie secundară. Costul (c) se calculează
astfel: din cheltuielile totale de producţie (Ch) se scade valoarea producţiei secundare
(s) şi se raportează la producţia principală obţinută (Q):
Ch  s
c
Q
Procedeul se foloseşte pentru calculul costului la culturile de cereale.
 O variantă a acestui procedeu se aplică în zootehnie, când de la o specie se obţin mai multe
produse principale (3). Dintre acestea unul va fi „produs principal cu calculaţie” şi pentru acesta se va
calcula costul de producţie, iar celelalte produse vor fi „fără calculaţie”.

Costul (c) se va calcula astfel: din cheltuielile totale de producţie (Ch) se va scade:
 valoarea produselor principale fără calculaţie (v) şi
 valoarea producţiei secundare (s)
 şi se va raporta la producţia principală („produsul principal cu calculaţie (Qc)”.
Ch  s
c
Qc

Procedeul poate fi folosit la calculul costurilor de la categoria: vaci de lapte (lapte, viţei,
gunoi de grajd) şi oi mame (lână, miei, lapte, gunoi de grajd).
 procedeul echivalării care se foloseşte atunci când se obţin mai multe produse
principale, ce se pot echivala între ele.
Costul de producţie (c) se calculează raportând cheltuielile totale de producţie (Ch) la
primul produs principal (Q1), la care se adaugă al doilea produs principal (Q2), înmulţit cu
un coeficient de echivalare (e):
Ch
c
Q1  Q2 * e
Procedeul se poate folosi la calculul costului de producţie la culturile furajere (masă verde
şi fân).
Metoda pe faze poate fi utilizată atunci când produsul finit se obţine prin parcurgere în
procesul tehnologic a mai multe faze pentru care se contabilizează cheltuielile efectuate.
Costul unitar (c) se calculează însumând cheltuielile de producţie din fiecare fază (Chf 1,
Chf2, Chfn), la produsul obţinut (Q):
Chf1  Chf1  ...Chfn
c
Q
Metoda pe faze se poate aplica în agricultură la calculul costului în pepinierele de pomi şi
vie (pomi altoiţi) şi în complexele de îngrăşarea animalelor şi păsărilor (bovine, ovine,
păsări).
Metoda costului normat este o metodă de antecalculaţie. Pentru calcularea costului se iau
în considerare normativele în vigoare privind cheltuielile directe de producţie (materii
prime, materiale consumabile, salarii, contribuţia privind asigurările şi protecţia socială
etc.), iar nivelul cheltuielilor indirecte (cheltuieli comune, cheltuieli generale şi cheltuieli
de desfacere) este cel stabilit în „bugetul de cheltuieli”.
La sfârşitul anului, costul normat se corectează cu abaterea (în plus sau în minus) în
funcţie de cheltuielile reale efectuate.
Metoda costului direct foloseşte pentru calculul costului numai o parte a cheltuielilor şi
anume cheltuielile denumite „variabile”, care influenţează în mod direct obţinerea
produsului respectiv. Cealaltă categorie de cheltuieli, denumită „cheltuieli fixe” este luată
în considerare la stabilirea rezultatului economico-financiar – „Profit şi pierdere”,
diminuând cu valoarea sa, profitul firmei respective, pentru produsul dat.