1.

2 CALCULAŢIA
1.2.1 Noţiunea şi conţinutul calculaţiei în contabilitate

Calculaţia este un procedeu al metodei contabilităţii utilizat pentru stabilirea

valorică a elementelor patrimoniale.
Calculaţia reprezintă ansamblul operaţiilor matematice efectuate pentru
determinarea, pe baza unor principii şi metodologii stabilite, a indicatorilor economico-
financiari, în vederea evaluării cheltuielilor, veniturilor şi rezultatelor financiare ale unităţii
patrimoniale.
Cu ajutorul calculaţiei indicatorii economico-financiari ai unităţilor patrimoniale
sunt determinaţi şi reprezentaţi cifric. Principalii indicatori economico-financiari prin care
se măsoară, caracterizează, controlează şi conduce activitatea unităţilor patrimoniale sunt
următorii:
-valoarea de intrare a imobilizărilor, valoarea amortizării, a provizioanelor, valoarea netă a
imobilizărilor pe categorii şi feluri. Valoarea netă a imobilizărilor se determină scăzându-
se din valoarea de intrare amortizările şi provizioanele aferente;
-costul de achiziţie, preţul prestabilit al stocurilor achiziţionate, diferenţele dintre preţul de
achiziţie şi cel standard al stocurilor pe feluri de stocuri;
-costul de producţie al bunurilor produse în unitatea patrimonială;
-salariile personalului, impozitul pe salariile individuale, contribuţia unităţii la asigurări
sociale, fondul de şomaj şi alte cheltuieli, cu personalul;
-calculul diferenţelor dintre preţul de înregistrare al stocurilor şi costul de achiziţie sau
costul de producţie şi repartizarea lor asupra bunurilor ieşite din gestiune;
-stabilirea în expresie valorică a cheltuielilor pe feluri după natura lor: cheltuieli de
exploatare, cheltuieli financiare, excepţionale şi pe destinaţii, respectiv pe activităţi, pe
faze de fabricaţie şi secţii în vederea determinării costului efectiv al produselor fabricate,
lucrărilor executate, serviciilor prestate şi producţiei în curs de execuţie;
-calculul veniturilor pe feluri de venituri, după natura lor (din exploatare, financiare şi
excepţionale, din provizioane);
-determinarea rezultatului exerciţiului ca diferenţă între venituri şi cheltuieli după natura
lor (profit sau pierderi);
-alţi indicatori economico-financiari.
Sfera calculaţiei ca procedeu al metodei contabilităţii se extinde asupra tuturor
etapelor şi fazelor de reflectare în contabilitate a elementelor patrimoniale:
-culegerea şi prelucrarea datelor consemnate în documentele primare şi centralizatoare
care reflectă operaţiunile economice;
-evaluarea elementelor patrimoniale, a operaţiilor şi proceselor economice care au fost
consemnate în documente;
-înregistrarea operaţiilor economice cu ajutorul conturilor;
-verificare exactităţii înregistrărilor contabile prin intermediul balanţelor de verificare;
-controlul realităţii datelor şi a gradului de depreciere a activelor cu ajutorul inventarierii;
-întocmirea bilanţului contabil şi a altor lucrări de sinteză.
1.2.2 Principiile calculaţiei contabile
Calculaţia contabilă se realizează după anumite principii:
Principiul stabilirii obiectului calculaţiei, constă în determinarea în timp şi spaţiu a
calculaţiei contabile, ce constituie de fapt punctul de plecare in realizarea sarcinilor
acesteia. Calculaţia contabilă intervine în toate lucrările curente şi periodice ale unităţii
patrimoniale. Pentru toţi indicatorii calculaţi trebuie să se stabilească conţinutul, structura şi
forma de exprimare, momentul sau perioada la care se referă, precum şi natura şi locul
operaţiilor sau proceselor economice pentru care se face calculaţia.
Principiul periodicizării calculaţiei, constă în separarea cheltuielilor şi a veniturilor în
perioade denumite exerciţii financiare, pentru determinarea rezultatelor economice şi
financiare.
Principiul documentării calculaţiei, are în vedere fundamentare tuturor calculaţiilor
privind cheltuielile, veniturile şi a altor operaţii economice pe bază de documente
justificative.
Principiul delimitării calculaţiei cheltuielilor şi veniturilor după natura lor, are în vedere
stabilirea costului producţiei pe fiecare loc de gestiune, respectiv secţie, sector, fermă,
fabrică etc. Totodată se are în vedere determinarea rezultatelor (profit sau pierdere) pe
fiecare loc de gestiune.
Principiul corelării calculaţiei contabile cu calculaţiile economice, are în vedere
integrarea calculaţiei contabile în celelalte calculaţii economice componente ale sistemului
economic ale unităţii patrimoniale.
Principiul organizării, sistematizării şi generalizării calculaţiei contabile, are în vedere
utilizarea principiilor fundamentale ale contabilităţii privind dubla reprezentare a
patrimoniului şi dubla înregistrare a operaţiilor economice în contabilitate, conform cărora
se continuă cu dubla centralizare a existenţelor, a stărilor, a mişcărilor şi transformărilor
elementelor patrimoniale. Specificul calculaţiei se reflectă în calculul rulajelor, a
soldurilor, a egalităţilor şi a corelaţiilor exprimate valoric în cadrul balanţelor de
verificare, a activelor şi pasivelor bilanţului.
Principiul eficienţei calculaţiei, presupune ca această acţiune să se realizeze cu eforturi
financiare minime şi efecte maxime.
1.2.3 Formele calculaţiei contabile
Mai multe criterii stau la baza diferenţierii calculaţiei contabile: perioada de gestiune;
sfera de cuprindere etc.
1. După criteriul perioadei de gestiune calculaţia poate fi previzională şi efectivă.
Calculaţia previzională, denumită şi antecalculaţie, se realizează înainte de a avea loc
procesele sau operaţiile economice. Are ca scop determinarea unor indicatori de program
privind costurile, profitul sau diverse elemente de cheltuieli.
Calculaţia efectivă, denumită postcalculaţie, se realizează după înfăptuirea proceselor sau
operaţiilor economice, bazându-se pe date şi informaţii efectiv consemnate în documente
prelucrate de contabilitate. Calculaţia efectivă poate avea forma de calculaţie
contabilă, calculaţie statistică, calculaţie extracontabilă.
2. După criteriul sferei de cuprindere, calculaţie poate fi completă sau parţială.
Calculaţia completă, priveşte determinarea tuturor elementelor indicatorilor ce trebuie
stabiliţi.
Calculaţia parţială, priveşte folosirea unora dintre elementelor indicatorilor ce trebuie
stabiliţi, de regulă numai până la un anumit nivel. Poate avea forma de calculaţie
contabilă, calculaţie statistică, calculaţie extracontabilă.
1.2.4 Metode de calculaţie contabilă
Aceste metode sunt utilizate de regulă, în cadrul contabilităţii de gestiune.
Documentar, contabilitatea de gestiune îşi extrage costurile din contabilitatea financiară.
Obiectul calculaţiei contabile în contabilitate internă de gestiune îl formează determinarea
structurii cheltuielilor de exploatare.
Pentru determinarea costurilor de produse, lucrări şi servicii în contabilitatea internă
de gestiune se utilizează mai multe metode: metoda costurilor standard, metoda costurilor
directe etc.
Metoda costurilor standard, denumită şi metoda costurilor normate, constă în
efectuarea unor antecalculaţii înainte de începerea fabricaţiei produsului , urmărind abaterile
de la aceste costuri, care se transformă în mărimi de înregistrare şi decontare contabilă.
Diferenţele constatate stau la baza determinării costurilor efective ale produselor.
Metoda pe comenzi, se utilizează de regulă în cazul producţiilor de serie. La baza
evidenţei şi calculaţiei costurilor stă comanda de producţie lansată pentru o anumită cantitate
de produse sau semifabricate ce urmează să fie asamblată în alte fluxuri tehnologice.
Metoda pe faze, se utilizează în unităţile cu producţie de masă unde produsele finite se
obţin ca urmare a unor fluxuri tehnologice succesive. Evidenţa şi calculaţia costurilor se
realizează pe produs şi pe faze succesive parcurse în procesul de fabricaţie. Costul unitar al
produsului va fi egal cu suma costurilor tuturor fazelor componente ciclului de fabricaţie.
Metoda globală, se utilizează de regulă în unităţile care fabrică un singur produs,
neavând pe flux semifabricate sau producţie în curs de execuţie. Costul unitar al produsului se
determină prin împărţirea costurilor totale la volumul fizic de produse obţinute.
Metoda costurilor directe, presupune luarea în calculul costului produselor numai a
cheltuielilor variabile. Cheltuielile fixe se deduc din marja rezultată ca diferenţă dintre preţul
de vânzare şi costul variabil.