Aspectele, atitudini şi comportamentele vizate pentru dezvoltarea abilităţilor de comunicare

necesare cadrului didactic pentru a maximiza efectele de învăţare pentru elev, ale procesului
didactic.

COMPETENŢE ÎN COMUNICARE – PERFORMANŢĂ ÎN EDUCAŢIE

CADÂR EMEL, Prof. psihopedagogie specială

C.S.E.I . ,,M. Montessori”, Constanţa

Comunicarea educaţională, constituie factor facilitator şi barieră în procesul de învăţare şi în

relaţia profesor - elev. Pentru a se obține performanță în procesul instructiv – educativ
profesorul trebuie să posede competenţe de comunicare veritabile şi nu doar teoretice. Predarea
eficientă este condiţionată în procent de 50% de informaţii şi cunoştinţe şi 50% competenţe de
comunicare interpersonală. Competenţele de comunicare ale cadrului didactic sunt cel puţin la
fel de importante ca şi cunoaşterea în profunzime a conţinutului disciplinei pe care este
autorizat să o predea.
În faţa unei mase de elevi cu profil individual de personalitate, cu stiluri diferite de învăţare, cu
combinaţii unice de puncte forte şi vulnerabilităţi, cu repertorii comportamentale variate ce
acoperă nevoi complexe, cu un management customizat al emoţiilor, profesorul de vocaţie va
reuşi să genereze soluţii de învăţare creative, eficiente şi personalizate dacă va poseda un set de
abilităţi de comunicare interpersonală ce îi va permite întâlnirea fericită cu fiecare dintre sutele
de elevi aleclaselor sale.
Câteva dintre aspectele, atitudinile şi comportamentele vizate:
 Activarea motivaţiei elevului şi captarea atenţiei pozitive
Elevii unei clase vor avea întotdeauna preferinţe şi interese diferite în raport cu disciplinele care
le sunt predate. Este misiunea fiecărui cadru didactic să creeze în mintea şi sufletul elevului
entuziasm şi interes pentru disciplina pe care o predă.
De asemenea, este responsabilitatea fiecărui cadru didactic să elimine frica şi inhibiţia pe care
orice elev le-ar putea resimţi în prezenţa sa la clasă.
 Utilizarea adecvată a limbajului corporal, cel mai puternic instrument de comunicare al
cadrului didactic.
Congruenţa dintre gest/ton/postură/mimică şi cuvânt condiţionează autenticitatea mesajului ca
întreg şi lasă urme adânci în mintea şi emoţiile elevului.
 Utilizarea umorului
Constant subestimat, simţul umorului „ţine” elevul activ şi interesat în sala de clasă şi contribuie
la starea lui de bine. Studiile arată că atât adulţii cât şi copiii învaţă mai mult, mai uşor şi mai
eficient atunci când experimentează emoţii pozitive. Eficienţa comunicării atunci când profesorul
e relaxat, când ştie să facă o glumă, este evidentă, atmosfera creată astfel făcând procesul
educaţional mai fluent, mai acceptabil.
 Înţelegerea perspectivei elevului
Actul educaţional înseamnă dialog, nu monolog; dialogul presupune empatie, atenţie la nevoile
celuilalt, disponibilitate şi deschidere, integrarea perspectivei celuilalt, chiar şi atunci sau mai
ales atunci, când apare conflictul. Identificarea şi luarea în considerare a opiniei/poziţiei elevului
este primul pas către soluţie.
 Demonstrarea spiritului de echipă
Activitatea educaţională înseamnă muncă în doi, muncă în microgrup sau în grupul mare. Munca
în echipă stimulează interacţiunea şi presupune abilităţi de coordonare, delegare de
responsabilităţi, aşteptarea rândului, utilizarea în comun a aceloraşi resurse limitate – obiective
de învăţare la fel de importante precum calcului aritmetic şi cititul.
 Utilizarea competenţelor tehnice
Metode interactive de predare, utilizarea calculatorului, aducerea mediului virtual în spaţiul
clasei, tehnici eficiente de evaluare – menţin interesul ridicat şi atenţia trează, facilitează
transferul de informaţii în memoria de lungă durată şi modelează abilităţi şi comportamente.
Câteva dintre aspectele, atitudinile şi comportamentele vizate pentru dezvoltarea abilităţilor de
comunicare necesare cadrului didactic pentru a maximiza efectele de învăţare pentru elev, ale
procesului didactic:
• Profesorul trebuie să fie conştient de propriile bariere de comunicare („Noi trebuie să ne facem
educaţie întâi nouă şi apoi copiilor”).
• Includerea unei componente care să dezvolte capacitatea de adaptare la nevoi şi exigenţe în
continuă schimbare, sub presiunea dinamicii sociale şi a evoluţiei tehnologiei informaţiei.
• Mutarea accentului de pe teorie pe practica comunicării, suportul teoretic e necesar, dar nu
ajunge. E importantă învăţarea pe baza unor situaţii concrete.
• Necesitatea accentuării componentei empatice a interacţiunii cu elevul este motivată de faptul
că acesta este principalul actor instituţional la nivelul căruia se măsoară performanţele şcolare.
• Învăţarea prin schimburi de experienţă sau pe baza unor modele de succes. Să învăţăm de la
educatori ideali care pun în practică aceste modele de comunicare eficientă.
• Formarea unor cunoştinţe temeinice de psihologia copilului; a ţine cont de particularităţile de
vârstă ale copiilor şi adolescenţilor devine o condiţie absolut necesară unei comunicări eficiente
şi în ultimă instanţă unei educaţii care să-şi atingă obiectivele.
• Un aspect unde apar diferenţe importante între percepţia elevilor şi cea a profesorilor este
acela al strategiilor de facilitare a transmiterii de cunoştinţe.
• Diminuarea rolului autoritar performat de cadrul didactic şi perceput de acesta în majoritate ca
fiind un rol de succes.
• Axarea pe o relaţie partenerială profesor – elev presupune utilizarea de către cadrul didactic în
primul rând a unui instrumentar care să sprijine diminuarea caracterului personal al conflictului,
centrarea pe strategii de dramaturgie socială menite să asigure un management eficient al
conflictului cu o atenţie specială pe etapele de debut al conflictului şi de escaladare a
conflictului. Recomandabil este exerciţiul prioritar pe situaţii care afectează stima de sine a
elevului şi încrederea în instituţia şcolară, aceste două elemente având impact negativ pe termen
mediu şi lung.
• Important este ca profesorul să aibă abilitățile de interacţiune cu copii cu situaţii speciale, să
știe să interacţioneze cu copiii cu dificultăţi, cu deficit de atenţie sau hiperactivitate, sau cu alte
probleme.

Bibliografie
Cerghit, Ioan, Metode de învăţământ, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1997;
Cristea, D., Tratat de psihologie socială, Editura Pro Transilvania
Cristea, Sorin, Dicţionar de pedagogie, Chişinău: Grupul Editorial Litera Educaţional, 2002;
Oprea, Crenguţa - L., Strategii didactice interactive, repere teoretice și practice, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 2009;
Gueguen, N., Psihologia consumatorului. Iași: Polirom, 2006;
Pânişoară I. O., Comunicarea eficientă, ediţia a III a. Iaşi: Polirom; 2010