Infecţii nosocomiale

Infecțiile nosocomiale (I.N., numiteînprezent si ,,infecţiiasociateîngrijirilormedicale,,)

sunt îmbolnăviri de naturăinfecţioasămanifestate clinic, contractateînspital (saualteunitățimedicale)şi
care se manifestăîntimpulspitalizăriisaudupăexternare.
Etimologic: gr. nosos = boală, nosokomia = spital; deci, boli dobândite în spital/unități medicale.
Definitia (conform Ord. 994 din 10 aug. 2004):
Infecţia nosocomială = infectia contractata in spital sau in alte unitati sanitare cu paturi si se
refera la orice boala datorata microorganismelor, boala ce poate fi recunoscuta clinic sau
microbiologic, care afecteaza fie bolnavul datorită internarii lui in spital sau ingrijirilor primite, fie
pacientul spitalizat sau în tratament ambulatoriu, fie personalul sanitar datorita activității sale,
indiferent dacă simptomele bolii apar sau nu, în timp ce persoana respectiva se afla in spital.
Etiologia infecţiilor nosocomiale:
- bacterii (cu frecvenţa cea mai mare), virusuri, microfungi, paraziţi.
Diagnosticul infecţiei nosocomiale se bazeazâ pe date clinice, de laborator şi alte teste:
 dovada clinică derivă din observarea bolnavului sau din analiza informaţiilor din foaia de
observaţie a pacientului şi alte evidenţe din salon şi din unitate;
 dovada de laborator constă în rezultatele culturilor şi observaţiilor microscopice, ale testelor
serologice calitative (de detectare a antigenelor sau anticorpilor);
 alte teste de diagnostic: ex. radiologice, ecografice, tomografie computerizată, rezonanţă
magnetică, imagini cu radioizotopi, ex. endoscopice, biopsii şi puncţii.
Pentru ca o infecţie să fie dovedită nosocomială trebuie să nu existe dovada că infecţia era
prezentă sau în incubaţie în momentul internării în spital.
Trebuie considerate ca nosocomiale şi infecţiile dobândite în spital, dar diagnosticate după
ieşirea din spital (infecţia nou-născutului, rezultată prin trecerea prin tractul genital şi diagnosticată
după externare).
Fiecare caz de I.N. trebuie dovedit că se datoreaza spitalizării sau îngrijirilor medico-sanitare
ambulatorii în unităţi sanitare. Nu se consideră I.N. :
 infecţiileasociatecu o complicaţiesau o extindere a uneiinfecţiiprezente la internare, dacă nu s-
a schimbatagentulpatogensaudacăsemnele nu arată o nouăinfecţie;
 infecţiiletransplacentare la nou-născut (ex.: infecţiilecuherpes simplex
saucitomegalovirus,rubeola, sifilis, toxoplasmoza), boli ce devin evidente la scurttimp de la
naştere.
I.N. au o incidenţă mai mare de 10% printre pacienţii spitalizaţi, mai ales în serviciile
chirurgicale. Anumite operaţii, cum ar fi amputările şi chirurgia intestinală sunt însoţite de o rată a
infecţiilor de 30%. Pacienţii unui spital alcătuiesc o populaţie, o comunitate cu densitate mare,
compusă din indivizi neobişnuit de sensibili. O varietate de tulpini de bacterii/microorganisme
patogene abundă în acest mediu şi altele noi sunt introduse de pacienţii noi si apartinatorii lor.
În plus, utilizarea pe scară largă a agenţilor antimicrobieni (antibiotice, dezinfectante,
antiseptice) contribuie la creşterea numărului de tulpini rezistente, iar personalul medical devine
purtător al acestor tulpini. Mulţi pacienţi au deja probleme legate capacitatea de apărare
(imunodeficienţe, tranzitorii sau permanente), cum ar fi: o breşă în bariera reprezentată de integritatea
tegumentelor – plăgi chirurgicale, radioterapie în bolile maligne, terapia imunosupresoare sau prezenţa
de dispozitive protetice folosite în scop terapeutic sau explorator: catetere venoase, urinare. Când
aceşti factori sunt reuniţi, se creează condiţii pentru apariţia de infecţii nosocomiale.
Agenţii infecţioşi care determină infecţii nosocomiale sunt în general oportunişti, care în
general nu determină îmbolnăvirea indivizilor cu capacitate de aparare normala, dar sunt agenţi foarte
periculoşi pentru indivizii imunocompromişi. Cei mai comuniagenţietiologici ai I.N. sunt :
 bacili Gram negativi, dintreenterobacteriilecondiţionat-patogene: E.coli,
Klebsiellapneumoniae, Proteus sp.,Enterobacteraerogenes, E. cloacae, Serratiamarcescens,;
 coci Gram pozitivi: Staphylococcus (aureus, epidermidis), Streptococcus sp.;
 alțibacili Gram negativi: Pseudomonas aeruginosa – specie care reprezintă o
problemăserioasăînsecţiile de arşi; este o specie de bacili non-fermentativi,
cucreştererapidășiexigențe nutritive reduse (supraviețuieșteînapadistilată), pigmentogenă
(pigment fluorescent); Acinetobacterbaumannii– specie ce face parte dinacelașigrup,
 cuproprietățibiochimiceasemănătoare, ambeleprezentândniveluriînalte de antibiorezistență;
determinăinfecții mai ales la paciențiiimunocompromiși (Gheorghe și col., 2015)
 levuri: Candida albicans (infecţiialemucoaselor), C.
krusei(infecţiiasociatefrecventcateterelorşidispozitivelorprotetice).
 Cele mai frecventespeciiimplicate in etiologia I.N. suntceledingrupul ESKAPE(Enterococcus
faecium, Staphylococcus aureus, Klebsiella pneumoniae, Acinetobacter baumannii,
Pseudomonas aeruginosa, Enterobacter sp.),care prezintașiniveluriinalte de antibiorezistență.

Pentru prevenirea/ supravegherea I.N.înspitalexistă:

 un medic epidemiolog care are responsabilitatea de a identifica, a
localizasituaţiileşiîmprejurările care arputeadetermina o creştere a incidenţei I.N.;
 o comisie de control al infecţiilor, din care fac parte: medici, personal medical
mediuşiauxiliar, ca şi personal de laborator, care monitorizeazăechipamentele,
procedurilemedicale, cu scopul de a întrerupeciclulprocesuluiinfecțios (izvor de infecţie, căi
de eliminare, transmitereşipătrundereînorganismuluneigazde).
Toateautorităţilesunt de acordcăcelmai important prim pas estespălatulfrecvent al mâinilor,
ca şialtemăsuri de igienăprivindcazarea, microclimatul, alimentaţia, aprovizionarea cu apă,
îndepărtareareziduurilor/materiale contaminate, curăţenia, sterilizarea, dezinfecţia.
Alte măsuri:
 alegereaprocedurilor de investigareşitratamentcuriscminim de infecţie, tehniciaseptice, măsuri
de antisepsie, la care se adaugăutilizareajudicioasă a antibioticelor;
 aplicareamăsurilor de izolare a surselor de infecţie, caşiizolarea de protecţie a receptivilor;
 supraveghereaclinică a bolnavilorpentrudepistareainfecţiilorintraspitaliceştişi a altor infecţii, a
stării de sănătate a personalului, a aplicăriimăsurilor de combatere, a
informăriiepidemiologice, înregistrarea, analiza şiraportareacazurilor;
 asigurareapregătiriicorespunzătoare a întregului personal din spital (cursuri de perfectionare).
Scop final: evitareaizbucnirilorepidemice, reducerearateimorbidităţiişimortalităţii, mai ales la
copii (nou-născuţi, prematuri, distrofici, risculfiindfoarte mare înpediatrieîn general).
Clasificarea I.N.
1) Boli transmisibile apărute în spital, determinate de obicei de agenţi strict patogeni;
 nu prezintă diferenţe epidemiologice importante faţă de bolile transmisibile apărute în alte
colectivităţi, în afara faptului că la unele grupuri de bolnavi gravitatea îmbolnăvirilor poate fi
mai mare decât la persoanele sănătoase.
 ex. infecţii acute ale căilor respiratorii, favorizate în mediile aglomerate şi care impun măsuri
riguroase, chiar carantina spitalului; boli diareice acute, favorizate de deficienţe în condiţiile
de alimentaţie, cazare, aprovizionarea cu apă etc.
2) Îmbolnăviri produse mai ales de agenţi condiţionat-patogeni, asociate cu o serie de
factori de risc, specifici persoanelor spitalizate, cum ar fi:
a. rezistenţa scăzută la infecţii, datorată vârstei (cei mai expuşi fiind nou-născuţii, dar şi
bătrânii), unor stări fiziologice (lăuzie), afecţiunii care a determinat internarea, altor afecţiuni
pe care le prezintă bolnavul (diabet, alte boli de nutriţie, imunodeficienţe, hemopatii), ca şi
unor stări imunodepresive asociate cu tratamentele chirurgicale;
b. tratamente prelungite cu antibiotice de spectru larg, care determină starea de disbioză, ca şi
selecţia de tulpini multirezistente la antibiotice = ,,agenti infecțiosi endemici,, de spital;
c. expunerea la proceduri medico-chirurgicale invazive (puncţii, cateterizare, perfuzii, transfuzii,
respiraţie artificială, alimentaţie parenterală, intervenţii chirurgicale, dializă) care asigură
supravieţuirea în momente de mare handicap biologic, dar creează riscuri majore de infecţii.
Rolul personalului din spital, în funcţie de pregătire, experienţă şi disciplină, poate avea o
contribuţie importantă în prevenirea infecţiilor nosocomiale sau dimpotrivă, prin deficienţe în
comportamentul profesional poate constitui un factor de risc suplimentar în apariţia infecţiilor
sporadice sau chiar a unor izbucniri epidemice. Prevenirea I.N. se face şi printr-un control
microbiologic riguros, standardizat: al personalului şi al asistaţilor, al sterilizării şi sterilităţii
materialelor utilizate, al condiţiilor igienico-sanitare ale mediului (aer, suprafeţe, inventar moale).