12.-Hrituleac-Ceobanu-Dimensiuni-ale-rezilientei 271 PDF

Dimensiuni ale rezilienței psihologice.
Abordări teoretice și aplicative
Aurora Hrițuleac, Ciprian Marius Ceobanu

(coordonatori)
Dimensiuni ale rezilienței psihologice
1
.
2
Dimensiuni ale rezilienței psihologice. Abordări teoretice și aplicative

(coordonatori)
Dimensiuni ale rezilienței psihologice

3
Referenți științifici:
Conf. univ. dr. Ștefan Boncu, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași
Prof. univ. dr. Alois Gherguț, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași
Autorii volumului își asumă întreaga responsabilitate pentru respectarea normelor legale
în ceea ce privește drepturile de autor și a normelor etice și deontologice ale cercetării,
inclusiv utilizarea echitabilă (fair use) a lucrărilor supuse legislației copyright-ului.
Drepturile de proprietate intelectuală aferente tuturor lucrărilor publicate în cadrul

volumului aparțin Academiei Române – Filiala Iași. Volumul poate fi citat fără
permisiune scrisă, doar cu specificarea sursei, în condițiile respectării regulilor utilizării
echitabile a lucrărilor supuse legislației copyright-ului.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Dimensiuni ale rezilienţei psihologice : abordări
teoretice şi aplicative / coord.: Aurora Hriţuleac, Ciprian
Marius Ceobanu. - Bucureşti : Pro Universitaria, 2015
Bibliogr.
ISBN 978-606-26-0360-1
I. Hriţuleac, Aurora (coord.)

II. Ceobanu, Ciprian (coord.)
159.9
4
Cuprins
Cuvânt înainte (Aurora Hrițuleac, Ciprian Marius Ceobanu)....................................... 7

I. Aspecte teoretice privind reziliența psihologică

Reziliența psihologică din perspectiva dezvoltării pe toată durata vieții .................... 11
Aurora Hrițuleac
Reziliență și dezvoltare personală posttraumatică ...................................................... 27

Ciprian Marius Ceobanu

II. Reziliența în grupuri

Rolul rezilienței în cazul bullying-ului la locul de muncă .............................................. 43
Teodora Maidaniuc-Chirilă
Rezilienţa cognitivă şi diversitatea în grup ................................................................. 67

Mihaela Bucur

III. Starea de sănătate și reziliența

Reziliență psihologică și sănătate mentală în contextul expunerii vicariante la
stres ............................................................................................................................. 97
Cornelia Măirean
Predictori ai rezilienței pacientelor cu cancer mamar ............................................... 119

Irina Crumpei
5
Cuprins
IV. Reziliența familială

Armonizarea obiectivelor comune – impactul factorilor de personalitate și a
rezilienței familiale în dezvoltarea relațiilor personale............................................. 153
Cristina Maria Bostan
Stres și reziliență în familiile copiilor cu autism ...................................................... 183

Diana-Sînziana Duca
Rolul învățării transformative a părinților și al rezilienței familiale în

îmbunătățirea situației școlare a copilului ................................................................ 217
Camelia-Liliana Pavel

V. Mecanisme reziliente la copii

Dezvoltarea rezilienței în relația părinte-copil.......................................................... 247
Marius Marici
Efectele utilizării noilor tehnologii şi a Internetului asupra dezvoltării reziliente

a elevilor ................................................................................................................... 271
Smaranda Gabriela Onofrei
Abstract .................................................................................................................... 295
Note despre autori..................................................................................................... 297
6
Cuvânt înainte
Volumul Dimensiuni ale rezilienței psihologice. Abordări teoretice și aplicative

este rezultatul activității de cercetare a bursierilor și tutorilor grupei „Teorii și practici
psihologice și educaționale. Dezvoltarea rezilientă și provocările societății actuale” din
cadrul proiectului POSDRU/159/1.5./S/133675 Inovare și dezvoltare în structurarea și
reprezentarea cunoașterii prin burse doctorale și postdoctorale (IDSRC – doc postdoc),
proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial
pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
Conținutul și structura volumului au fost determinate de obiectivul general al acestei
grupe de cercetare, acela de a studia, din perspectiva teoriilor și practicilor psihologice și
educaționale și cu instrumentele acestora, problematica rezilienței psihologice atât în
accepțiunea sa inițială, de caracteristică individuală, cât și, sau mai ales, în accepțiunea sa
recentă de sumă de abilități și competențe dobândite în cursul unui proces dinamic și
longitudinal, specific nu doar indivizilor ci și grupurilor și comunităților. Ca urmare, volumul,
care conține atât studii teoretice cât și cercetări empirice, este structurat în cinci părți, fiecare
abordând o dimensiune specifică a rezilienței psihologice.
Primele studii au caracter teoretic, schițând cadrul istoric al apariției și evoluției
conceptului de reziliență psihologică și făcând o analiză critică a câtorva dintre teoriile
cele mai semnificative construite în jurul acestui concept. Aurora Hrițuleac abordează, în
context istoric, caracterul dinamic al conceptului de reziliență psihologică, evidențiind
glisarea dinspre înțelegerea rezilienței ca atribut personal către înțelegerea acesteia ca
proces dinamic longitudinal, care se desfășoară pe toată durata vieții. Istoria rezilienței
psihologice este analizată comparativ cu evoluțiile din psihologia dezvoltării, din care
teoria rezilienței se originează și al cărei parcurs pare a-l repeta.
Ciprian Marius Ceobanu abordează relația dintre reziliența psihologică și
dezvoltarea personală posttraumatică. Constatând diversitatea conceptuală, uneori
deconcertantă, referitoare la recuperarea personală în urma unor situații stresante, autorul
își propune să treacă în revistă câteva din teoriile de dezvoltare personală posttraumatică.
În consecință, studiul său prezintă și analizează, în relație cu reziliența psihologică,
modelele care concep dezvoltarea ca rezultat al parcurgerii situațiilor traumatizante,
modelele care abordează dezvoltarea ca o strategie de adaptare la episoade de viață dificile
și dureroase și modelele integrative.
Secțiunea a doua a volumului este dedicată rezilienței în grupuri. Teodora
Maidaniuc-Chirilă abordează reziliența psihologică din perspectiva fenomenului de
bullying la locul de muncă. Pe lângă o trecere în revistă a unor controverse semantice
privind conceptul de bullying, studiul cuprinde o cercetare empirică al cărei scop este
acela de a stabili și analiza relația dintre expunerea la bullying-ul de la locul de muncă,
nivelul rezilienței psihologice, comportamentele adictive, simptomele depresive și nivelul
stării de încordare fizică și mentală.
Mihaela Bucur, plecând de la strategiile pe care organizațiile trebuie să le adopte
pentru a răspunde cu succes provocărilor și complexității sarcinilor unui mediu dinamic și
competitiv, abordează raportul dintre reziliența cognitivă și diversitatea în grup. Studiul ei
7
Cuvânt înainte
își propune să răspundă unor întrebări precum ,,Ce este reziliența cognitivă?”, „Care sunt
factorii care compun reziliența cognitivă?” și „Cum putem să creștem rolul rezilienței
cognitive la locul de muncă?”.
În secțiunea a treia a volumului sunt cuprinse două studii care abordează relația
dintre reziliența psihologică și sănătate. Cornelia Măirean studiază fenomenul rezilienței
vicariante, relevând importanța schimbărilor personale de durată, de natură pozitivă,
atribuite confruntării indirecte cu un eveniment traumatic. Analizând distincția dintre
adaptare la evenimente potențial traumatizante și dezvoltare personală posttraumatică,
autoarea face o prezentare a factorilor personali, contextuali și situaționali, care facilitează
apariția fenomenului de dezvoltare personală posttraumatică vicariantă.
Propunându-și, prin studiul său, să contribuie la eforturile de prevenție,
monitorizare și gestionare a cancerului mamar în cadrul specific autohton, Irina Crumpei
abordează problema rezilienței pacientelor cu cancer mamar începând cu faza
asimptomatică, când boala încă nu s-a instalat. Urmărirea eforturilor de adaptare ale
pacientelor până în faza de „supraviețuire” îi permite să constate că reziliența se
construiește complex pe acest parcurs, reprezentând folosirea optimă a resurselor
disponibile pentru adaptarea continuă la circumstanțele bolii.
Reunind trei studii, secțiunea a patra a volumului este consacrată explorării
specificului rezilienței psihologice din perspectiva unității de analiză care este familia.
Studiul elaborat de Cristina Maria Bostan se focalizează pe impactul factorilor de
personalitate și a rezilienței familiale în dezvoltarea relațiilor personale, respectiv pe
armonizarea obiectivelor comune care pot asigura construirea unei relații stabile, de lungă
durată care să aducă confort și stare psihologică de bine ambilor parteneri.
Diana-Sînziana Duca analizează relația dintre stres și reziliență în familiile
copiilor cu autism. Studiul evidențiază că puternicul stres parental asociat cu îngrijirea
unui copil care are Tulburarea de Spectru Autist poate fi compensat de unele evoluții
pozitive care apar în cursul acestui proces, precum creșterea rezilenței familiale.
Cel de-al treilea studiu din această secțiune, elaborat de Liliana-Camelia Pavel,
analizează rolul pe care îl joacă implicarea părinților în procesul de învățare
transformativă și reziliența familială în îmbunătățirea situației școlare a copilului.
Autoarea pledează pentru implicarea părinților în programe de parenting sau grupuri de
suport care să le maximizeze competența parentală.
În fine, cea de-a cincea secțiune a volumului analizează mecanismele reziliente la
copii. Plecând de la aserțiunea că rolul parental în dezvoltarea rezilientă a copiilor este
crucial, Marici Marius sintetizează critic rezultatele cercetărilor privind reziliența copiilor
și argumentează necesitatea dezvoltării și implementării unor programe de psihoeducaţie
parentală specifice rezilienței psihologice.
Plasând problematica rezilienței în contextul erei digitale, în care copiii
dobândesc atributul de „nativi digitali”, Smaranda Gabriela Onofrei analizează modul în
care nativii digitali sunt capabili să identifice strategii de coping pentru a le aplica în
gestionarea stresului și pentru a dezvolta rezistență digitală.
Abordând reziliența psihologică în multidimensionalitatea sa și îmbinând
perspectiva teoretică și cea aplicativă, sperăm ca volumul Dimensiuni ale rezilienței
psihologice. Abordări teoretice și aplicative să ofere o imagine cât mai comprehensivă
asupra celor mai recente evoluții din domeniul teoriei și cercetării rezilienței psihologice.
8
I. Aspecte teoretice privind reziliența

psihologică
9
Cuvânt înainte
10
Reziliența psihologică din perspectiva dezvoltării pe toată

durata vieții
Aurora Hrițuleac
Introducere
Complexitatea și dinamica societății actuale confruntă indivizii și

comunitățile cu provocări complexe, ample și în cascadă. Volatilitatea contextelor
socio-economice și politice, globalizarea crizelor, fenomene precum terorismul și
conflictele religioase fac din ambiguitate, incertitudine, risc, adversitate și stres
elemente definitorii ale existenței cotidiene.
Acest gen de circumstanțe explică de ce reziliența, definită în sens extrem de larg
ca abilitate și competență a indivizilor, grupurilor și comunităților de a răspunde flexibil și
adaptativ situațiilor de risc și adversitate, a devenit o temă prioritară de cercetare nu doar
în domeniul psihologiei ci și în multe alte discipline. Dar extinderea continuă a
domeniului rezilienței și creșterea exponențială a studiilor și cercetărilor pe această temă
devin ele însele o provocare.
Din perspectiva cercetării psihologice, reziliența nu este doar un concept de
stringentă actualitate ci și unul provocator, având în vedere caracterul său
multidimensional și dinamic. Capacitatea de a depăși de o manieră pozitivă situațiile
de risc, adversitate și stres a fost prezentată inițial, în literatura de specialitate, drept o
trăsătură excepțională, proprie doar anumitor indivizi „speciali”. În realitate, așa cum
au demonstrat ulterior o serie de cercetări empirice, unele devenite de referință pentru
înțelegerea rezilienței psihologice, cea mai mare parte a subiecților aflați în situație de
adversitate și risc ridicat au depășit cu succes provocările existențiale, chiar și cele
mai dramatice.
O altă idee cu impact puternic în rândul specialiștilor a fost aceea că
reziliența psihologică este exclusiv o abilitate sau o competență dobândită în prima
parte a dezvoltării ontogenetice, mai precis în perioada copilăriei.
Trecând în revistă literatura de specialitate, studiul de față își propune să
argumenteze, pe de o parte, ipoteza că reziliența psihologică reprezintă mai degrabă
norma și nu excepția și, pe de altă parte, ipoteza că reziliența psihologică este un
proces ontologic longitudinal, cu evoluții și acumulări specifice pe toată durata vieții.


Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului POSDRU/159/1.5/S/133675 „Inovare şi
dezvoltare în structurarea şi reprezentarea cunoaşterii prin burse doctorale şi postdoctorale
(IDSRC- doc postdoc)”, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul
Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
11
Aurora Hrițuleac
Contextualizare istorică și precizări terminologice
Istoria dezvoltării umane ar putea fi prezentată ca fiind înseși istoria

emergenței și manifestării rezilienței psihologice. Pentru că, în fond, ce este istoria
umanității dacă nu o paradigmă a depășirii cu succes a situațiilor de risc și
adversitate? Ann S. Masten (2001) precizează, de altfel, că eroii și eroinele care apar
în mituri, povești, basme și chiar în scrierile sapiențiale sunt expresia elocventă a
fascinației ancestrale a umanității față de reziliența individuală. Ceea ce confirmă
aserțiunea că, asemenea altor concepte psihologice, reziliența are o istorie oficială
scurtă dar o existență îndelungată.
În fapt, anii 1960 și 1970 marchează perioada în care o serie de cercetători,
specializați în psihopatologia dezvoltării, au început să studieze un fenomen ignorat
anterior de investigația psihologică: faptul că un număr de copii ale căror condiții de
dezvoltare le erau clar defavorabile sau chiar adverse reușeau să le depășească fără
sechele intrapsihice și interpersonale majore și să aibă un parcurs existențial normal
sau chiar de succes.
Această constatare a schimbat centrul de interes al specialiștilor de pe aspectele
psihopatologice, sau, cum subliniază Luthar (2006), de pe „problemă” în sens de
tulburare, dezechilibru, deficiență, eșec, pe aspectele de funcționare pozitivă și de
menținere a competenței în ciuda riscului și adversității. S-a produs o schimbare de
paradigmă, identificarea și analizarea punctelor forte ale indivizilor devenind prioritare în
raport cu studierea factorilor de risc (Richardson 2002).
În momentele inițiale ale constatării fenomenului, respectiv a faptului că unii
copii se descurcau bine în ciuda riscului și adversității, prima explicație avansată a
fost aceea a existenței unei calități intrinseci a copiilor respectivi, motiv pentru care,
conform termenului avansat de Anthony (1987), ei au fost etichetați ca
„invulnerabili”.
Termenul „invulnerabil” este legat de „metafora celor trei păpuși” elaborată
anterior de Anthony, metaforă care a avut, în prima fază a cercetării rezilienței
psihologice, o influență puternică în interpretarea reușitei unor copii în ciuda
condițiilor adverse. Cele trei păpuși, de sticlă, de plastic și de oțel, reflectau clar
paralela cu știința și ingineria materialelor, domeniu din care conceptul de reziliență a
fost, de altfel, preluat. Lovite, cu aceeași intensitate, cu un ciocan, prima este complet
distrusă, a doua rezistă, deși rămâne cu urma loviturii primite, iar a treia nu este
practic afectată. Se conturau astfel trei tipologii, inclusiv aceea a invulnerabilității.
Cercetările ulterioare asupra rezilienței psihologice au infirmat această perpectivă de
care, trebuie precizat, însuși autorul ei s-a delimitat ulterior (cf. Tisseron și Cyrulnik
2007, 25).
Ipoteza „invulnerabilității”, deși într-o formă nuanțată, a fost promovată într-
o primă fază chiar și de către Werner și Smith (1982) în interpretarea rezultatelor
obținute prin evaluarea copiilor cuprinși în faimoasa cercetare longitudinală din
Kauai. Nuanțarea avea în vedere raportul dintre vulnerabilitate și surmontarea ei.
Astfel, din cohorta de 698 de copii, aproximativ 30% erau considerați a fi în situație
de risc ridicat, deci vulnerabili, ca urmare a provocărilor cu care se confruntau: stres
perinatal, sărăcie cronică și mediu familial advers (părinți suferind de boli psihice,
12
dependenți de consumul de alcool și/sau droguri etc.). Faptul că, la fiecare nouă
evaluare, cei mai mulți dintre ei atingeau standardele psihosociale ale unei dezvoltări
normale, în ciuda adversității considerabile cu care se confruntau, le conferea o aură
de invincibilitate.
Pe măsură ce desfășurarea cercetărilor evidenția că surmontarea adversității
reprezenta nu atât o trăsătură individuală înnăscută ci mai degrabă o mobilizare
inteligentă, de către individ, a unor resurse interne dar și externe, ambele la fel de
importante în vederea adaptării și funcționării adecvate, termenul de invulnerabilitate
a fost treptat abandonat.
De asemenea, o altă consecință a progresului epistemic a fost înțelegerea
faptului că indivizii nu pot fi considerați ca fiind rezilienți la modul absolut, invariant.
Dacă invulnerabilitatea implica permanență și continuitate în confruntarea cu succes a
riscului și adversității, reziliența exprima cu mai multă acuratețe dar și flexibilitate
faptul că, în funcție de modificarea circumstanțelor, individul se poate comporta de o
manieră mai mult sau mai puțin adaptativă. Pe măsura evoluției cercetărilor și a
înțelegerii aprofundate pe care ele o furnizau, conceptul de invulnerabilitate a fost
treptat înlocuit cu acela de reziliență.
Dintre pionierii cercetării rezilienței psihologice, Norman Garmezy este
singular în respingerea ab initio a ipotezei invulnerabilității. Conceptualizarea
rezilienței propusă de Garmezy (1974, 1983, 1987, 1991) avea în vedere nu doar
trăsăturile pozitive de personalitate ci și mediul familial protectiv și sistemele sociale
de suport. De asemenea, respingând ideea interpretării rezilienței ca atribut fix al
persoanei, Garmezy a argumentat necesitatea studierii și interpretării rezilienței ca
proces, deschizând o direcție de cercetare foarte activă astăzi, aceea a studierii
rezilienței psihologice din perspectiva teoriei dezvoltării.
Această orientare inițiată de Garmezy a permis o trecere treptată de la
studierea, aproape exclusivă, a rezilienței la vârsta copilăriei la cercetarea ei și la alte
categorii de vârstă. Și chiar dacă, din varii motive, pe care le voi preciza ulterior,
copiii continuă să fie preferați ca subiecți ai cercetărilor dedicate rezilienței, studiile
focalizate pe evoluția rezilienței psihologice pe toată durata vieții sunt în creștere
sensibilă.
Cercetarea rezilienței psihologice – probleme specifice
Ipoteza inițială, oarecum intuitivă, a rezilienței psihologice ca manifestare

exclusivă a unei trăsături individuale excepționale a constituit nucleul a ceea ce
Masten (2007) și Masten și Wright (2010) au considerat a fi prima dintre cele patru
mari etape, sau „valuri”, care alcătuiesc istoria științei rezilienței psihologice. Acestei
prime etape, în care accentul a fost pus pe descrierea, definirea și măsurarea
rezilienței psihologice prin raportare la diferențele individuale, i-a urmat cea a
studierii rezilienței în dimensiunea sa procesuală, investigându-se mecanismele și
procesele specifice prin care se realizează. A treia etapă marchează trecerea de la
teorie la praxis, cunoașterea disponibilă fiind folosită în scopul „asistării” specializate
a indivizilor în vederea valorificării potențialului de reziliență naturală de care dispun
(Ionescu, 2013). În fine, în cea de-a patra etapă, aflată în plină evoluție, problematica
13
Aurora Hrițuleac
rezilienței psihologice intră în aria de investigare a neuroștiințelor, cu perspectiva

unor contribuții decisive pentru înțelegerea mecanismelor neurobiologice care
influențează, pozitiv sau negativ, potențialul rezilient al individului (Cicchetti 2010).
Chiar dacă, sub raport strict istoric, periodizarea mai înainte menționată poate
fi justificată, punctând momentele apariției unor paradigme noi în câmpul rezilienței
psihologice, sub raportul realității factuale delimitarea este mai degrabă relativă, dat
fiind că paradigmele coexistă, uneori susținându-se reciproc, alteori negându-se una
pe cealaltă.
Apreciind încercarea pe care o face Masten de a sistematiza, din perspectivă
istorică, cercetarea științifică dedicată rezilienței, Lipsitt și Demick (2012, 44) îi
reproșează, totuși, că valurile pe care ea le identifică riscă să producă „un tsunami de
confuzie extremă”. Obiectivitatea ne impune să precizăm că Masten nu poate fi
responsabilizată pentru ambiguitățile care aparțin stării de fapt din cercetarea rezilienței
psihologice și nu istoricului pe care ea nu a făcut decât să-l consemneze.
Studierea rezilienței psihologice este incitantă dar dificilă, prima provocare
majoră fiind tocmai lipsa, în literatura de specialitate ca și în domeniul clinic, a unei
definiții consensuale, ceea ce fragilizează serios perspectiva configurării unei teorii
științifice unitare și solide. În acest sens, trecând în revistă literatura științifică
existentă pe problematica riscului, vulnerabilității, stresului și adversității, Layne și
colegii (2007) au identificat nu mai puțin de opt accepțiuni diferite pentru conceptul
de reziliență psihologică iar Fletcher și Sarkar (2013) au mai adăugat una, precizând
că s-au rezumat doar la cele care sunt strict construite în jurul conceptelor centrale de
adversitate și adaptare pozitivă.
Ceea ce complică și mai mult studierea rezilienței psihologice este ambiguitatea
sau ambiguitățile care apar în conceptualizarea ei. Astfel, reziliența poate fi
conceptualizată atât ca o trăsătură cât și ca un proces, atât ca un răspuns în fața stresului și
a traumei cât și ca un proces care mediază răspunsul la stres și traumă.
În ceea ce privește definițiile orientate pe proces ale rezilienței psihologice,
acestea au în vedere cognițiile, reacțiile emoționale și comportamentele care au caracter
adaptativ în raport cu stresul și trauma. După cum precizează Southwick, Litz, Charney și
Friedman (2011), dacă avem în vedere coping-ul activ și căutarea suportului social,
acestea au fost definite, concomitent, ca procese reziliente care facilitează rezistența la
confruntarea cu stresorii traumatici dar și ca recuperarea din confruntarea cu stresori
traumatici. Alte procese pe care cercetătorii le apreciază ca fiind adaptative în relație cu
stresul și trauma includ capacitatea de a genera emoții pozitive, capacitatea de a accepta
ceea ce nu poate fi schimbat și capacitatea de a transmuta negativul în pozitiv.
Reziliența psihologică fiind, prin natura sa, multidimensională, indivizii
confruntați cu adversitatea pot demonstra reziliență în anumite domenii, cum ar fi cel
profesional, dar pot eșua în alte domenii, cum ar fi relațiile parentale sau acelea de cuplu.
De asemenea, reziliența psihologică a individului poate varia pe parcursul ciclului vieții,
în funcție de tipul de experiențe adaptative, eficiente sau ineficiente, pe care le-a parcurs
într-una sau alta din etapele anterioare de dezvoltare.
Conceptul de reziliență psihologică a fost elaborat inițial pentru a „descrie
rezistența relativă la experiențele de risc psihosocial” (Rutter1996, 119), căpătând
ulterior un număr în continuă creștere de semnificații. Mai întotdeauna definițiile
14
rezilienței psihologice sunt urmate de precizarea, oarecum tautologică, a faptului că

aprecierea unei persoane ca fiind rezilientă presupune confruntarea unei adversități
semnificative, evaluarea făcându-se post factum. Este oarecum surprinzător că această
precizare apare, după cum voi puncta ulterior, chiar și în studii al căror scop este
tocmai acela de a argumenta caracterul comun al adversității și al rezilienței.
Formularea teoriei în psihopatologia dezvoltării (Luthar, Cicchetti și Becker
2000) a fost generată de studiile longitudinale centrate pe dezvoltarea tipică și atipică
a copilului, studii care au dus la elaborarea unui model evolutiv al rezilienței
(Richardson 2002; Werner și Smith 1992).
Cercetarea inițială a rezilienței psihologice a identificat o relație pozitivă între
nu număr de trăsături individuale și variabile contextuale și rezistența la o varietate de
factori de risc în rândul copiilor și adolescenților. Mai recent, cercetarea rezilienței a
examinat modul de funcționare a acestor factori și la stadiile tânărului adult, adultului
matur și vârstnicului.
Este adversitatea excepțională?
Chiar și adversitatea, unul din conceptele centrale pe care îl întâlnim în multe

din definițiile propuse pentru reziliența psihologică, beneficiază de partea sa de
controversă. Luthar și Cicchetti (2000, 858) consideră că adversitatea include „acele
circumstanțe negative ale vieții cunoscute pentru asocierea lor statistică cu dificultăți
de adaptare”.
Reluând această aserțiune, Masten nota, într-un studiu devenit de referință, că
putem vorbi de reziliența psihologică a indivizilor doar atunci când aceștia au fost
confruntați „cu o amenințare semnificativă pentru dezvoltarea lor; trebuie să existe
pericole trecute sau actuale considerate a avea potențialul de a deturna dezvoltarea
normativă” (2001, 228).
Afirmația poate părea paradoxală într-un text programatic, supraintitulat
„Ordinary Magic”, al cărui obiectiv principal este tocmai acela de a argumenta
caracterul firesc, comun, obișnuit, cotidian al rezilienței. Firește, a vorbi despre
reziliență în absența unui risc sau a unei amenințări semnificative este un nonsens.
Dar, ne putem întreba, cum se poate stabili de o manieră infailibilă, în raport cu
imensa diversitate a experiențelor individuale, marcate de diferențe culturale,
religioase, de gen etc., că o adversitate este sau nu suficient de serioasă pentru a fi
termen de referință în stabilirea rezilienței?
Evident, marile cataclisme naturale, sociale sau economice țin de domeniul
evidenței; magnitudinea consecințelor le face instantaneu vizibile. Lor li se adaugă o serie
de vulnerabilități și riscuri clasice: sărăcia, îngrijirea parentală deficitară, pierderea sau
separarea părinților, abuzul de toate tipurile în copilărie sau la vârsta adultă, traumele de
orice gen, moartea unei persoane semnificative, bolile debilitante etc. Dar aceste
vulnerabilități și riscuri clasice, după cum o demonstrează o serie de cercetări, par a ține
mai mult de cotidian decât de excepție.
Bonnano și Mancini (2008, 2009) atrăgeau atenția că majoritatea indivizilor, dacă
nu cumva toți, se confruntă cu cel puțin un eveniment potențial traumatic în decursul vieții
lor. Ceea ce face diferența este intensitatea și modul în care reacționează în raport cu el.
15
Aurora Hrițuleac
Gama diferențelor individuale este ilustrată de faptul că unii indivizi ajung să clacheze sub
presiunea dificultăților și presiunilor cotidiene (DeLongis, Coyne, Dakof, Folkman și
Lazarus 1982), în timp ce alții pot depăși de o manieră pozitivă experiențe cu adevărat
dramatice (Bonanno 2004).
Prevalența, la nivelul populației, a ratelor de adversitate în perioada copilăriei
variază foarte mult, reflectând marea diversitate de experiențe adverse pe care copiii o pot
întâlni într-o societate sau alta, într-o varietate de contexte (de exemplu, sărăcie cronică,
războaie, dezastre naturale, boli debilitante, abuz/molestare, moarte a părintelui/părinților).
La această variație contribuie, printre altele, și diferențele în definirea adversității, precum
și metodele de obținere a datelor.
Sunt disponibile câteva studii longitudinale, realizate în S.U.A., care au
documentat ratele de incidență ale unor adversități „comune”. Studiul longitudinal
realizat în insula Kauai, la care am făcut referire anterior, a stabilit că aproximativ o
treime din copiii evaluați erau în situație de „mare risc” ca urmare a complicațiilor de
la naștere, sărăcie cronică, boală mentală parentală sau conflicte în familie (Werner și
Smith 1982, 1992).
De asemenea, alte câteva studii de anvergură s-au focalizat în mod specific pe
diverse aspecte ale mediului familial din perioada copilăriei, incluzând abuzul fizic, sexual
și emoțional; moarte parentală sau separare prelungită de un părinte; divorț/separare
parentală; violență domestică; boală psihică parentală sau abuz de droguri; comportament
potențial delincvent sau criminal. Estimările epidemiologice sugerează că aceste tipuri de
experiențe sunt obișnuite în S.U.A., acolo unde au fost realizate mai multe studii de
amploare. Dacă aceasta este situația într-una dintre cele mai dezvoltate țări ale lumii, nu e
greu de imaginat ce se întâmplă în țările sărace, în curs de dezvoltare sau în zonele de
conflict.
Astfel, în urma analizării datelor obținute în cursul unei anchete la nivel
național (The Adverse Childhood Experiences – ACE), Anda și colegii (2006) au
constatat că 64% dintre respondenți (cu vârste cuprinse între 19 și 92 de ani) au
raportat cel puțin o experiență familială adversă (10,6% abuz emoțional; 28,3% abuz
fizic; 20,7% abuz sexual; 26,9% abuz parental de substanțe interzise; 19,4% boală
mentală parentală; 12,7% martor la violență domestică împotriva mamei).
Procente semnificative de incidență au fost raportate și de alte studii. Astfel,
Felitti et al. (1998) și Kendall-Tackett, Williams și Finkelhor (1993) au identificat rate
de abuz fizic și sexual de 11-30%, în timp ce Walker și colegii (1999) au înregistrat
istorii de abuz și/sau neglijare în copilărie la 43% din femeile (cu vârste cuprinse între
18 și 65 de ani) care au fost chestionate prin intermediul unei organizații de
management al sănătății.
Se apreciază că aproximativ 3,5% din copiii sub 18 ani trăiesc experiența
morții unui părinte (Social Security Administration 2000; cf. Luecken și Gress 2010).
Deloc surprinzător, separarea sau divorțul părinților este și mai frecvent. Deși există
unele variații minore, se estimează, per ansamblu, că 18-23%, dintre copii trăiesc
experiența divorțului parental (Anda et al. 2006). Conform rezultatelor obținute de
Bumpass și Lu (2000), o treime dintre copiii sub 16 ani trăiesc experiența separării
sau divorțului parental.
16
Incidența expunerii la alte tipuri de adversitate este mai puțin studiată. Chiar și
așa, o serie de date sunt disponibile. Astfel, o cercetare de amploare desfășurată tot în
S.U.A. (U.S. National Comorbidity Survey) între 1990 și 1992, la nivelul a 8000 de
locuințe americane (participanții având vârste cuprinse între 18 și 54 de ani), a stabilit
următoarele rate de incidență: 9,3% expunere în copilărie la dezastre naturale sau dezastre
declanșate de om; 6,6% accidente; 9,3% martor la un episod traumatic; 3,8% subiect al
jafului sau al răpirii (Kessler et al. 1997).
Incluzând și adversitățile legate de familie, s-a estimat că 74,4% din eșantion
au trăit experiența a cel puțin unei adversități semnificative în copilărie. Un procent
cu adevărat impresionant, sugerând că numărul celor care experimentează
adversitatea existențială în diversele ei forme îl excede pe cel al celor care au fost
„privați” de o asemenea experiență.
În România, unde cercetările longitudinale sunt aproape inexistente iar
informațiile statistice sunt mai mult decât precare și greu accesibile, este dificil de realizat
o apreciere documentată a ratelor de prevalență a adversității la vârsta copilăriei. Dar
faptul că România se situează pe primul loc în Uniunea Europeană la mortalitate infantilă,
cu o rată de 9% în 2012, ne arată că, de o manieră concretă, pentru copiii români
confruntarea adversității începe în chiar momentul nașterii.
De altfel, o analiză a biroului UNICEF din România, care conține o serie de
date statistice și face o analiză pertinentă a adversităților cu care se confruntă copiii
români, este intitulată emblematic „Copii la limita speranței”. Categoria copiilor
vulnerabili, conform analizei citate, include: copii lipsiți de îngrijire parentală
adecvată, abandonați sau instituționalizați; copii obligați să muncească/ cerșească;
copii victime ale traficului; copii care trăiesc pe străzi; copii aflați în conflict cu legea;
copii discriminați, inclusiv cei de etnie romă, cei cu HIV/SIDA și cei cu diferite tipuri
de dizabilități (2006, 13).
Tipurile de adversitate cu care se confruntă copiii din România nu diferă, în
esență, de cele identificate de cercetările menționate anterior. Ceea ce le face, însă, mult
mai greu de surmontat vine din lipsa unor rețele de suport social, din incoerența și/sau
subfinanțarea instituțiilor de specialitate care, prin programe specifice, ar trebui să asigure
reziliența asistată în favoarea căreia pledează, cu argumente teoretice și de ordin practic
mai mult decât pertinente, Șerban Ionescu (2013).
În ceea ce privește adversitatea vârstei adulte, privită grosso modo, ea este
determinată, în principal, de sarcinile de dezvoltare specifice și de responsabilitățile
ce decurg din specificul acestei etape de vârstă. Responsabilitățile profesionale și cele
familiale vin, fiecare, cu doza lor de provocări, incertitudini și stres. Spre deosebire de
copii sau adolescenți, care sunt victimele secundare ale turbulențelor socio-
economice, adulții le suportă frontal consecințele și trebuie să se adapteze rapid
circumstanțelor adverse.
Crizele economice și financiare care sunt tot mai frecvente și îndelungate,
competiția acerbă pe piața muncii, dinamica informațională și relațională, toate
contribuie la o existență cotidiană tot mai greu de gestionat. „Viața a devenit dură în
secolul XXI”, clamează Christina Berndt (2014, 11) într-una din tot mai multele cărți
prin care adultul zilelor noastre este consiliat, succint și fără prea multe subtilități,
cum să fie rezilient indiferent de problema cu care se confruntă.
17
Aurora Hrițuleac
Dar cercetările științifice vin cu date îngrijorătoare, deși paradoxale pentru

explicitarea rezilienței în perioada copilăriei, care leagă starea de sănătate fizică și psihică
a adultului de experiențele de adversitate din copilărie. Sunt disponibile o serie de date
empirice care documentează că adversitatea din perioada copilăriei crește semnificativ
riscul de evoluții negative ale sănătății fizice și psihologice pe parcursul ciclului vieții.
Cele mai frecvent constatate sunt: depresia majoră, tulburările de somn, obezitatea severă,
tulburările sexuale, alcoolismul, comportamentul suicidar, uzul și abuzul de substanțe
interzise, tulburări care implică agresiune etc. (Afifi et al. 2008; Anda et al. 2006; Felitti et
al. 1998; Kessler et al. 1997).
Alte studii au legat expunerea la adversitate în copilărie de sindromul
oboselii cronice și de durere cronică la vârsta adultă (Davis, Luecken și Zautra 2005;
Heim et al. 2006), existând totodată, după cum subliniază Anda et al. (2006, 183), o
„convergență frapantă a dovezilor dinspre neuroștiințe și dinspre studiile
epidemiologice care susțin o relație cauzală între adversitatea din copilărie și
problemele de sănătate fizică și mentală de lungă durată”.
De asemenea, o literatură de specialitate în continuă creștere susține
aserțiunea că stresul din perioada timpurie a vieții cauzează schimbări de durată în
structura și funcționarea hipocampusului și cortexului frontal, datele sugerând efecte
comparabile asupra creierului în cazul copiilor abuzați și al adulților cu tulburare de
stres posttraumatic (Bremner 2003).
În plus, dat fiind că o sarcină normativă fundamentală de dezvoltare la vârsta
adultă o reprezintă „obținerea și menținerea unei performanțe satisfăcătoare în cariera
profesională” (Chickering și Havighurst 1981; cf. Sugarman 2005, 105), adultul zilelor
noastre este confruntat cu serioase provocări. Atunci când Havighurst (1955/1972)
stabilea lista sarcinilor concrete de dezvoltare, cariera implica prezumția unui loc de
muncă unic în care, pe baza competențelor și performanțelor, individul trebuia să urmeze
o cale securizată. Performanța satisfăcătoare presupunea punctul maxim de evoluție
profesională pe care individul îl putea atinge în organizația respectivă. Dar situația s-a
schimbat radical între timp, piața muncii oferind rareori astăzi o asemenea oportunitate.
După cum precizează Arnold și Jackson (1997), managementul carierei presupune
actualmente existența unui portofoliu, a unor competențe profesionale multiple care
trebuie extinse în permanență pentru eventualitatea unei schimbări radicale a orientării
profesionale.
În ceea ce privește adversitatea vârstei înaintate, aceasta este determinată de
specificul evoluției biologice și psihologice pe parcursul ciclului vieții. Una dintre cele
șapte caracteristici ale dezvoltării pe toată durata vieții indicate de către Baltes este aceea
că dezvoltarea implică atât câștiguri cât și pierderi. Dat fiind că, după aprecierea aceluiași
autor, balanța între câștiguri și pierderi nu este constantă pe tot parcursul vieții (Baltes
1987), pe măsura înaintării în vârstă balanța se poate înclina în direcția pierderilor. Cauza,
susțin Baltes și Baltes (1990), trebuie căutată în normele sociale și în diminuarea
resurselor biologice și/sau mentale.
18
Este reziliența excepțională?
Adversitatea nefiind, după cum arată studiile, un fenomen excepțional, pe cale de

consecință putem infera că nici reziliența psihologică nu este un fenomen excepțional.
Există tot mai mulți cercetători care atrag atenția asupra acestei realități.
Șerban Ionescu (2013, 31) subliniază caracterul destul de comun al
adversității, punându-l în legătură cu evenimentele și grijile existențiale cotidiene care
„au efecte cumulative și semnificative asupra bună stării psihologice”. Pe de altă
parte, cercetări recente realizate în urma unor evenimente profund traumatice, precum
atacurile teroriste din 11 septembrie 2011, demonstrează caracterul la fel de comun al
rezilienței.
Astfel, la aproximativ 6 luni după producerea atacurilor teroriste, cercetarea
realizată de Bonanno, Galea, Bucciarelli și Vlahov (2007) privind prevalența
rezilienței la nivelul unui eșantion aleatoriu de persoane din New York și zonele
limitrofe a furnizat cifre surprinzătoare. Peste 65% din eșantion demonstrau reziliență
și, ceea ce este și mai semnificativ, nici chiar la cei expuși personal procentul de
reziliență nu a scăzut sub 33%.
În cazul copiilor, din perspectiva dezvoltării pe toată durata vieții, depășirea
cu succes a adversității este evaluată, în majoritatea cercetărilor făcute pe acest
segment de vârstă, prin performanța și competența pe care le demonstrează în
sarcinile de dezvoltare specifice (rezultate școlare, relații normale cu congenerii etc.)
sau prin absența patologiei.
Majoritatea cercetătorilor susțin că, deși amploarea și frecvența adversității în
copilărie sunt mai extinse decât se crede îndeobște, majoritatea copiilor reușesc să o
confrunte cu succes, evoluând în adulți adaptați și competenți, ceea ce demonstrează,
după cum subliniază Luecken și Gress (2010, 242), „potențialul uman pentru
reziliență”.
Totuși, există o serie de cercetări, dintre care câteva au fost menționate
anterior, care par să infirme viziunea excesiv de optimistă asupra depășirii fără
consecințe intrapersonale, la nivel psihic și somatic, a adversității din perioada
copilăriei. Cercetările, realizate în principal din perspectiva teoriei organizaționale a
dezvoltării, la care se adaugă cele de natură neurobiologică, stabilesc o conexiune
directă între experiențele de adversitate din copilărie și dezvoltarea unei varietăți de
probleme mentale, psihice și comportamentale în copilărie, adolescență, maturitate și
vârsta a treia, adică pe tot parcursul vieții. Aceasta reprezintă, după cum subliniază
Kessler, Davis și Kendler (1977), o foarte serioasă problemă de sănătate publică.
Chiar dacă majoritatea acestor probleme se rezolvă în timp, faptul că un
număr semnificativ de cercetări furnizează date empirice care susțin ipoteza că
traumele din perioada timpurie a vieții cresc riscul de tulburări fizice și psihologice pe
tot parcursul ciclului vieții este o provocare la adresa unor asumpții general acceptate
în cercetarea rezilienței psihologice.
Dat fiind că, din perspectiva teoriei dezvoltării pe toată durata vieții,
evaluarea rezilienței se face prin raportare la nivelul de realizare al sarcinilor de
dezvoltare proprii fiecărui grup de vârstă, prin această grilă au fost abordate și vârsta
adultă (tânără și mijlocie) și vârsta a treia (sau vârsta adultă târzie).
19
Aurora Hrițuleac
Deși anul 2010 a marcat apariția primului tratat dedicat specificul rezilienței
psihologice la vârsta adultă, multe cercetări continuă să se focalizeze pe adversitățile cu
care adulții s-au confruntat în perioada copilăriei și pe modul în care acestea le
influențează îndeplinirea sarcinilor de dezvoltare specifice vârstei adulte.
Dar există și cercetări care explorează stresul și adversitatea în contextul
propriu-zis al acestei etape de vârstă. Astfel, conform analizelor făcute de Almeida și
Horn (2004), numărul agenților stresori pe care îi raportează adulții de vârstă mijlocie
îi depășesc pe cei raportați de adulții tineri sau de cei vârstnici. De asemenea, după
cum a relevat o anchetă reprezentativă la nivelul populației americane (American
Psychological Association 2004), 39% dintre respondenții cu vârsta între 35 și 54 de
ani au considerat că se confruntă, o dată la patru zile, cu stres extrem. Conform
acelorași respondenți, principalele elementele generatoare de stres la această vârstă
sunt relațiile de familie, munca, banii și locuința. Adulții mai tineri, între 18 și 34 de
ani, precum și cei care se apropie de vârsta a treia declară niveluri mai scăzute de
stres: 29%, respectiv 25%.
Almeida și Horn (2004) consideră că, la această vârstă, principala cauză a
stresului rezidă în schimbările de rol: tranzițiile în carieră, separarea de copiii deveniți
adulți și angajați în propria lor traiectorie de dezvoltare, reconfigurarea relațiilor
parteneriale ca urmare a plecării copiilor etc. Ceea ce face cu totul specială
confruntarea adversității la vârsta adultă mijlocie este experiența, competența de care
dispune individul în acest segment al parcursului existențial.
Oamenii de vârstă mijlocie par a fi mai bine pregătiți, atât din punct de vedere al
cunoștințelor cât și din punct de vedere al experienței acumulate, să facă față stresului
decât cei din alte grupe de vârstă (Lachman 2004). Lor le este mai clar ce anume pot face
și cum pot acționa în confruntarea cu circumstanțele adverse, fiind capabili să pună în
practică sau să elaboreze strategii mai eficiente pentru evitarea sau minimizarea stresului.
Totodată, ei par să fi dobândit suficientă înțelepciune (sau blazare) pentru a accepta de o
manieră matură ceea ce nu poate fi schimbat.
Chiar și așa, conform rezultatelor unei analize online întreprinse de Miller și
Rahe (1997), rezultă că stresul determinat de majoritatea schimbărilor din viață este în
continuă creștere, fiind cu 45% mai ridicat în 1997 decât în 1967. Este important de
subliniat că, deși stresul cotidian, reprezentat de iritări, frustrări și suprasolicitări, are
un impact mai scăzut decât schimbările din viață, cercetările (Almeida et al. 2006)
evidențiază că, atunci când se produce o acumulare a mai multor factori stresori,
efectul depășește magnitudinea schimbărilor din viață.
Faptul că numărul persoanelor vârstnice active și relativ sănătoase este în
continuă creștere a determinat o modificare a percepției îmbătrânirii, sintagma
„îmbătrânire frumoasă” sau „îmbătrânire optimă” fiind tot mai uzitată în cercetarea
psihologică a vârstei a treia (Papalia, Wendkos Olds și Duskin Feldman 2010).
Deși vârsta înaintată este marcată de sentimente de pierdere și de alți stresori
developmentali, cercetarea (Hardy et al. 2002, 2004) evidențiază că majoritatea
persoanelor vârstnice sunt totuși capabile să modereze satisfăcător impactul acestor
adversități în viața de zi cu zi. S-a demonstrat, de asemenea, că starea subiectivă de
bine psihologic nu se diminuează fatalmente la vârsta înaintată, cercetătorii (Henchaz
20
et al. 2008; cf. Janssen, Van Regemortel și Abma 2011) identificând-o la majoritatea
persoanelor vârstnice.
Explorând sursele forței care dă naștere rezilienței persoanelor vârstnice,
Janssen, Van Regemortel și Abma (2011) au concluzionat că principalele surse de
forță ale acestora pot fi grupate în trei domenii de analiză: individual, interacțional și
contextual.
La rândul său, domeniul individual include trei subdomenii, respectiv
credințele privind competențele proprii, capacitatea de a exercita controlul și
capacitatea de a analiza și înțelege situația dată. În cadrul acestor subdomenii,
punctele forte identificate sunt multiple, cele mai semnificative fiind: mândrie privind
propria personalitate, acceptare și deschidere vizavi de propria vulnerabilitate,
anticiparea pierderilor viitoare, acceptarea ajutorului și suportului oferite, o viziune
echilibrată asupra vieții, respingerea rolului de victimă și adoptarea filosofiei
existențiale de tip carpe-diem.
Cel de-al doilea domeniu, interacțional, reprezintă calea prin care persoanele
vârstnice interferează și cooperează cu ceilalți pentru a-și duce la îndeplinire scopurile
personale. Conform autorilor citați, sursele de tărie în acest domeniu sunt relațiile,
formale și informale, care îi capacitează pe vârstnici, precum și puterea dăruirii.
În fine, cel ce-al treilea domeniu, cel contextual, vizează nivelul politico-
societal și are ca surse de forță accesibilitatea îngrijirii, disponibilitatea resurselor
materiale și practicile sociale.
Analiza a demonstrat interrelaționarea celor trei domenii menționate anterior,
ceea ce înseamnă că dezvoltarea unor intervenții pozitive, proactive, care să ajute
persoanele în vârstă trebuie să construiască pe aspectele pozitive ale vieții lor și
trebuie să includă acțiuni specifice fiecăreia dintre ele.
Specificul rezilienței psihologice pe toată durata vieții
Copiii au fost, din chiar momentul constituirii rezilienței psihologice ca

domeniu de cercetare, subiecții predilecți ai demersurilor investigative. Ei și-au
păstrat acest privilegiu până în prezent, când asistăm totuși la o extindere și
diversificare evidente ale categoriilor de vârstă și ale problematicilor abordate de
cercetarea rezilienței. Cauzele sunt multiple și nu pot fi reduse la explicația, oarecum
malițioasă deși nu întru totul lipsită de fundament, sugerată de Vandenplas-Holper, că
psihologii „și-au cantonat explorările la o perioadă a vieții în care schimbările legate
de vârstă sunt spectaculoase iar subiecții pot fi cu ușurință recrutați și chestionați la
școală” (1998, 7).
Această focalizare a cercetării rezilienței pe perioada copilăriei repetă, oarecum,
un fenomen specific începuturilor teoriei dezvoltării. Imaginea secolelor anterioare asupra
copilului ca „adult în miniatură” și influența extraordinară a concepției piagetiene,
conform căreia dezvoltarea cognitivă se încheia, în principiu, la sfârșitul adolescenței, au
blocat inițial extinderea cercetării și la alte perioade de vârstă.
Abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea, mai precis în anii 1960 și
1970, au început să se contureze primele elemente ale cercetării dezvoltării pe toată
durata vieții. Contribuția fundamentală îi revine lui Paul Baltes (1987) care a trasat
21
Aurora Hrițuleac
obiectivele și a definit principiile psihologiei dezvoltării pe toată durata vieții, de la

concepție până la moarte. Totodată, Baltes a elaborat și conceptele de influențe
ontogenetice normative și nenormative care, împreună cu sarcinile de dezvoltare
specifice fiecărei vârste, identificate și sistematizate de către Havighurst (1972), au
constituit cadrele de referință pentru explorarea etapelor de vârstă marginalizate sau
chiar ignorate anterior.
Perspectiva asupra rezilienței psihologice care prevalează astăzi, după câteva
decenii de cercetare, este în principal aceea a unui proces developmental ale cărui
baze se pun în copilărie și care continuă pe tot parcursul vieții, pe măsură ce
individul, după cum notează Yates, Egeland și Sroufe (2003, 250), identifică și
valorizează noi resurse interne și externe în confruntarea cu riscul, incertitudinea,
adversitatea și stresul. Din punctul de vedere al autorilor citați, succesul în
confruntarea cu adversitatea nu este cauzată propriu-zis de reziliență. Aceasta nu face
decât să „reflecte” abilitățile de a folosi resursele interne și externe de a confrunta
adversitatea pe care individul le-a dobândit în procesul dezvoltării.
Prin urmare, reziliența poate fi interpretată ca un proces de dezvoltare care se
desfășoară pe tot parcursul vieții, bazele sale, solide sau fragile, fiind edificate în
perioada copilăriei, existând însă posibilitatea surmontării unui deficit inițial pe
măsura înaintării în vârstă și a identificării și valorificării de noi resurse interne și
externe. Ca fenomen complex, reziliența psihologică reprezintă interacțiunea dintre
persoană, cu o istoria sa specifică de dezvoltare, mediul complex în care evoluează și
factorii stresori caracteristici. Din această perspectivă, modelul dezvoltării pe toată
durata vieții se detașează drept cadru privilegiat de analiză al rezilienței psihologice.
Concluzii
Trecerea în revistă, oricât de succintă, a câtorva dintre cele mai semnificative

date, teoretice și empirice, acumulate în decursul evoluției istorice de către cercetarea
științifică a rezilienței psihologice conduce la concluzia că nici adversitatea, nici
reziliența nu sunt fenomene cu caracter excepțional.
Deși societatea actuală este mult mai marcată de evenimente impredictibile
decât cele anterioare, de schimbări și reorientări frecvente și adeseori drastice ale
carierei profesionale, potențialul uman de adaptare pare a fi suficient de bogat în
resurse pentru a răspunde eficient tuturor provocărilor.
Chiar dacă, în încheierea unui studiu publicat în 2002, reprezentând de fapt
conținutul unei comunicări științifice susținute în 1994, Howard B. Kaplan
concluziona că reziliența era „un concept al cărui timp a venit și a trecut”, stadiul
actual al cercetării din domeniul rezilienței psihologice îi infirmă aserțiunea. Totuși,
el pare să fi avut dreptate în argumentarea necesității imperative a constituirii unui
cadru teoretic articulat și unitar, care să confere coerență numeroaselor, și adeseori
contradictoriilor, date empirice acumulate.
Paradigma dezvoltării pe toată durata vieții, care ia în considerare modul în
care individul, mediul și factorii situaționali interacționează complex în fiecare etapă
a ciclului vieții, influențând de o manieră specifică dezvoltarea și evoluția individului
pe întreaga durată a vieții sale, poate constitui un asemenea cadru teoretic unificator.
22
Deși marcată încă de unele imprecizii teoretice și metodologice, de

controverse și paradoxuri, cercetarea rezilienței psihologice este departe de momentul
obsolescenței sale. Studierea tot mai aplicată a rezilienței din perspectiva teoriei
dezvoltării, respectiv a teoriei dezvoltării pe toată durata vieții, contribuțiile actuale și
mai ales de perspectivă din zona cercetării neurobiologice, la care se adaugă o
realitate socio-economică și culturală care valorizează tot mai mult individul
autonom, agent al propriei sale reușite, reprezintă argumente în favoarea menținerii
rezilienței psihologice în atenția comunității științifice.
Referințe bibliografice
Almeida, David M. și Melanie C. Horn. 2004. „Is Daily Life More Stressful During
Middle Adulthood?”. În How Healty We Are? A National Study of Well-Being at
Midlife, ed. Orville G. Brim, Carol D. Ryff și Ronald C. Kessler, 425-451. Chicago,
Il: The University of Chicago Press.
Almeida, David M., Joyce Serido și Daniel Mc Donald. 2006. „Daily Life Sressors of
Early and Late Baby Boomers”. În The Baby Boomers Grow Up: Contemporary
Perspectives on Midlife”, ed. Susan Krauss Whitbourne și Sherry .L. Willis, 165-
1183. Mahwah, Nj: Erlbaum.
Affifi, Tracy O., Murray W. Enns, Brian J. Cox, Gordon J.G. Asmunson, Murray B. Stein
și Jitender Sareen. 2008. „Population Attributable Fractions of Psychiatric Disorders
and Suicide Ideation and Attempts Associated with Adverse Childhood
Experiences”. American Journal of Public Health 98(5): 946-952.
Anda Robert F., Vincent J. Felitti, J. Douglas Bremner, John D. Walker, Charles
Whitfield, Bruce D. Perry, Shanta R. Dube și Wayne H. Giles. 2006. „The Enduring
Effects of Abuse and Related Adverse Experiences in Childhood: A Convergence of
Evidence from Neurobiology and Epidemiology”. European Archives of Psychiatry
and Clinical Neurosciences 256: 174-180.
Anthony, Elwyn J. 1987. „Risk, Vulnerability and Resilience: An Overview”. În The
Invulnerable Child, ed. Elwyn J. Anthony și Bertram J. Cohler, 3-48. New York:
Guilford Press.
Arnold, John și C. Jackson. 1997. „The New Career: Issues and Challenges”. British
Journal of Guidance and Counselling 25(4): 427-433.
Baltes, Paul B. 1987. „Theoretical Propositions of Life-Span Developmental
Psychological”. Developmental Psychology 23: 611-626.
Baltes Paul B. și Margaret M. Baltes. 1990. „Psychological Perspectives on Successful
Aging: The Model of Selective Optimization with Compensation”. În Successful
Aging: Perspectives from Behavioral Science, ed. Paul B. Baltes și Margaret M.
Baltes, 1-34. Cambridge: Cambridge University Press.
Berndt, Christina. 2014. Reziliența. Secretul Puterii Psihice. București: All Educational.
Bonanno, George A. 2004. „Loss, Trauma, and Human Resilience: Have We
Underestimated the Human Capacity to Thrive after Extremely Aversive Events?”.
American Psychologist 59(1): 20-28.
23
Aurora Hrițuleac
Bonanno, George A., Sandro Galea, Angela Bucciarelli și David Vlahov. 2007.
„Psychological Resilience after Disaster”. Current Directions in Psychological
Science 17: 181-186
Bonanno, George A. și Anthony D. Mancini. 2008. „The Trauma Capacity to Thrive in
the Face of Potential Trauma”. Pediatrics 121: 369-375.
Bonanno George A. și Anthony D. Mancini. 2009. „Predictors and Parameters of
Resilience to Loss: Toward an Individual Differences Model”. Journal of
Personality 77(6): 1805-1832.
Bremner, J. Douglas. 2003. „Long-term Effects of Childhood Abuse on Brain and
Neurobiology”. Child and Adolescent Psychiatric Clinics of North America 12(2):
271-292.
Bumpass, Larry L. și Helen H. Lu. 2000. „Trends in Cohabitation and Implications for
Children’s Family Contexts in the United States”. Population Studies 54: 29-41.
Cicchetti, David. 2010. „Resilience under Conditions of Extreme Stres: A Multilevel
Perspective”. World Psychiatry 9: 145-154.
Davis, Denise, Linda J. Luecken și Alex Zautra. 2005. „Developmental Traumatology: A
Contributory Mechanism for Alcohol and Substance Use Disorders”.
Psychoneuroendocrinology 27: 155-170.
DeLongis, Anita, James C. Coyne, Gayle A. Dakof, Susan Folkman și Richard S. Lazarus.
1982. „Relationship of Daily Hassles, Uplifts, and Major Life Events to Health
Status”. Health Psychology 1: 119-136.
Lipsitt Lewis P. și Jack Demick. 2012. „Theory and Measurement of Resilience: Views
from Development”. În The Social Ecology of Resilience: A Handbook of Theory
and Practice, ed. Michael Ungar, 43-52. New York: Springer.
Felitti, Vincent J., Robert F. Anda, D. Nordenberg, D.F. Williamson, A.M. Spitz, V.
Edwards, M.P. Koss și J.S. Marks. 1998. „Relationship of Childhood Abuse and
Household dysfunction to Many of the Leading Causes of Death in Adults”.
American Journal of Preventive Medicine 14: 245-258.
Fletcher, David și Mustafa Sarkar. 2013. „Psychological Resilience. A Review and Critique of
Definitions, Concepts, and Theory”. European Psychologist 18(1): 12-23.
Garmezy, Norman. 1974. „The Study of Competence in Children at Risk for Severe
Psychopathology”. În The Child in His Family: Children at Psychiatric Risk, ed.
Elwyn J. Anthony și Cyrille Koupernik, vol.3, 77-97. New York: Wiley.
Garmezy, Norman. 1983. „Stressors of Childhood”. În Stress, Coping and Development in
Children, ed. Norman Garmezy și Michael Rutter, 43-48. New York: McGraw-Hill.
Garmezy, Norman. 1987. „Stress, Competence, and Development: Continuities in the Study of
Schizophrenic Adults, Children Vulnerable to Psychopathology, and the Search for
Stress-resistant Children”. American Journal of Orthopsychiatry 52(2): 159-174.
Garmezy, Norman. 1991. „Resilience and Vulnerability to Adverse Developmental
Outcomes Associated with Poverty”. American Behavioral Scientist 34: 416-430.
Hardy, Susan E., John Concato și Thomas M. Gill. 2002. „Stressful Life Events among
Community-Living Older Persons”. Journal of General Internal Medicine 17 (11):
841-847.
Hardy, Susan E., John Concato și Thomas M. Gill. 2004. „Resilience of Community
Dwelling Older Persons”. Journal of the American Geriatrics Society 52:257-262.
Havighurst, Robert J. 1972. Developmental Tasks and Education, 3rd. ed. New York:
David Mc Kay.
24
Ionescu, Șerban. 2013. „Domeniul rezilienței asistate”. În Tratat de Reziliență, coord.

Șerban Ionescu, 27- 40. București: Editura Trei.
Janssen, Bienke M., Tine Van Regenmortel și Tineke A. Abma. 2011. „Identifying
Sources of Strength: Resilience from the Perspective of Older People Receiving
Long-Term Community Care”. European Journal of Aging 8:145-156.
Kaplan, Howard B., 2002. „Toward an Understanding of resilience: A Critical Review of
Definitions and Models”. În Resilience and Development. Positive Life Adaptations,
ed. Meyer D. Glantz și Jeannette L. Johnson, 17-83. New York: Kluwer Academic
Publishers.
Kendall-Tuckett, Kathleen, Linda Meyer Williams și David Finkelhor. 1993. „Impact of
Sexual Abuse on Children: A Review and a Syntthesis of Recent Empirical Studies”.
Psychological Bulletin 113: 164-180.
Kessler, Ronald C., Cristopher G. Davis și Kenneth S. Kendler. 1997. „Childhood
Adversity and Adult Psychiatric Disorder in the U.S. National Comobordity
Survey”. Psychological Medicine 27: 1102-1119.
Lachman, Margie E. 2004. „Development in Midlife”. Annual Review of Psychology 55:
305:331.
Layne, Christopher M., Jared S. Warren, Patricia J. Watson și Arieh Y. Shalev. 2007.
„Risk, Vulnerabilty, Resistance, and Resilience: Toward an Integrative
Conceptualization of posttraumatic Adaptation”. În Handbook of PTSD: Science and
Practice, ed. Matthew J. Friedman, Terence R. Keane și Patricia A. Resick, 497-520.
New York: Guilford Press.
Luecken, Linda J. și Jenna L. Gress. „Early Adversity and Resilience in Emerging
Adulthood”. În Handbook of Adult Resilience, ed. John W. Reich, Alex J. Zautra și
John Stuart Hall, 238-257. New York: The Guilford Press.
Luthar, Suniya S. 2006. „Resilience in Development: A Synthesis of Research Across
Five Decades”. În Developmental Psychopathology, vol. 3: Risk, Disorder, and
Adaptation, ed. Donald J. Cohen și Dante Cicchetti, 739-795. Hoboken, NJ: Wiley.
Luthar, Suniya S. și Dante Cicchetti. 2000. „The Construct of Resilience: Implications for
interventions and social policies”. Development and Psychology 12: 857-885.
Luthar, Suniya S., Dante Cicchetti și Bronwyn Becker. 2000. „The Construct of
Resilience: A Critical Evaluation and Guidelines for Future Work”. Child
Development 71(3): 543-562.
Masten, Ann S. 2001. „Ordinary Magic: Resilience Processes in Development”. American
Psychologist 56(3): 227-238.
Masten, Ann S. 2007. „Resilience in Developing Systems: Progress and Promise as the
Fourth Wave Rise”. Development and Psychopathology 19: 921-930.
Masten, Ann S. și Margaret O’Dougherty Wright. 2010. „Resilience over the Lifespan.
Developmental Perspectives on Resistance, Recovery, and Transformation”. În
Handbook Of Adult Resilience, ed. John W. Reich, Alex J. Zautra și John Stuart
Hall, 238-257. New York: Guilford Press.
Miller, Marc A. și Richard H. Rahe. 1997. „Life Changes Scaling for the 1990s”. Journal
of Psychosomatic Research 43: 279-292.
Papalia, Diane E., Sally Wendkos Olds și Ruth Duskin Feldman. 2010. Dezvoltarea
Umană, Ediția a XI-a. București: Editura Trei.
Richardson, Glenn E. 2002. „The Metatheory of Resilience and Resiliency”. Journal of
Clinical Psychology 58: 307-321.
25
Aurora Hrițuleac
Rutter, Michael. 1996. „Resilience Concepts and Findings: Implications for Family
Therapy”. Journal of Family Therapy 21: 119-144.
Southwick, Steven M., Brett T. Litz, Dennis Charney și Matthew J. Friedman. 2011.
„Preface”. În Resilience and Mental Health: Challenges Across the Lifespan, ed.
Steven M. Southwick, Brett T. Litz, Dennis Charney, Matthew J. Friedman, XI-XV.
New York: Cambridge University Press.
Sugarman Léonie. 2005. Life-Span Development. Frameworks, Accounts and Strategies,
second edition. Taylor & Francis e-Library.
Supkoff, Laura M., Jennifer Puig și L. Alan Stroufe. 2012. „Situating Resilience in
Developmental Context”. În The Social Ecology of Resilience: A Handbook of
Theory and Practice, ed. Michael Ungar, 127-142, Springer Science.
Tisseron, Serge și Boris Cyrulnik. 2007. „Controverse: la résilience en question”. În
Résiliences. Réparation, élaboration ou création?, coord. Joyce Aïn, 15-53.
Ramonville Saint-Agne: Editions Erès.
UNICEF. 2006. Copii La Limita Speranței. București: Vanemonde.
Vandenplas-Holper, Christiane. 1998. Le Développment Psychologique à l’Ăge Adulte et
Pendant la Vieillesse. Paris: Presse Universitaires de France.
Walker, Edward A., Anne Gefland, Wayne J. Katon, Mary P. Koss, Michael Von Korff,
David Berstein și Joan Russo. 1999. „Adult Health Status of Woman with History of
Childhood Abuse and Neglect”. American Journal of Medicine 107(4): 332-339.
Werner, Emmy E. și Ruth S. Smith. 1982. Vulnerable but Invincible: A Study of Resilient
Children. New York: McGraw-Hill.
Werner, Emmy E. și Ruth S. Smith. 1992. Overcoming the Odds: High Risk Children
from Birth to Adulthood. Ithaca, NY: Cornell University Press.
Yates, Tuppet M., Byron Egeland și L. Alan Sroufe. 2003. „Rethinking Resilience: „A
Developmental Process Perspective”. În Resilience and Vulnerability: Adaptation in
the Context of Childhood Adversities, ed. Suniya S. Luthar, 243-266. New York:
Cambridge University Press.
26
Reziliență și dezvoltare personală posttraumatică
Este general acceptat faptul că dezvoltarea personală posttraumatică se referă

la o schimbare psihologică pozitivă datorată unor efecte adverse sau parcurgerii unor
situații stresante cu scopul îmbunătățirii nivelului individual de funcționare. Aceste
seturi de circumstanțe traumatizante reprezintă provocări semnificative pentru
resursele adaptative personale. Există, în literatura de specialitate, o serie de precizări
terminologice care sunt făcute de pe diverse poziții teoretice, îmbrățișând anumite
orientări conceptuale. Astfel, în psihologia tradițională termenul consacrat ce descrie
eforturile individuale pentru o adaptare cu succes la situațiile traumatizante și pentru
revenirea la starea inițială șocului traumatic este cel de reziliență. „La modă” de ceva
vreme, conceptul de reziliență a fost și este extrem de studiat.
Oarecum dintr-o perspectivă mai deschisă, psihologia umanistă preferă
conceptului de reziliență termenul de creștere sau dezvoltare posttraumatică
(thriving). Creșterea posttraumatică nu înseamnă doar revenirea la viața anterioară
parcurgerii evenimentelor traumatice ci mai degrabă este vorba despre un set de
schimbări psihologice semnificative în ceea ce privește concepția despre lume și viață
(Tedeschi și Calhoun 2004). Deși dureros și dificil acest proces are adesea urmări
pozitive în plan personal: pe de o parte scăderea reactivității și a sensibilității la
factorii de stres și, pe de altă parte, o creștere a capacității de recuperare ca răspuns la
viitori factori de stres. Aceste efecte apar ca rezultate ale expunerii la evenimentele
traumatice dar și ca urmare a unui proces de învățare ulterioară.
Remarcăm astfel faptul că principala diferență dintre reziliență și dezvoltare
posttraumatică vizează tocmai modul de recuperare a individului. Daca reziliența
presupune o revenire la punctul anterior traumei, dezvoltarea personală presupune o
creștere și o funcționare psihologică optimă dar și o desensibilizare față de viitori
factori traumatizanți. În literatura de specialitate se constată o „migrare” a sensului
termenului de creștere posttraumatică spre conceptul tradițional de reziliență astfel
încât, pe ansamblu, analizele asupra celor doi termeni vizează aceeași realitate
psihică.


27
1. Modele teoretico - explicative privind creșterea personală posttraumatică
Interesul crescut al cercetătorilor asupra fenomenului rezilienței și dezvoltării

posttraumatice a dus la apariția unui număr semnificativ de modele teoretico –
explicative. Deși interesante și sugestive, cele mai multe dintre acestea sunt
descriptive și speculative, nereușind să explice procesele care stau la baza dezvoltării
și să determine cauzalitatea dintre diferiți factori personali și contextuali și rezultatele
posttraumatice. Dintr-o perspectivă clinică, poate fi remarcat faptul că faptul că
teoriile dezvoltării personale posttraumatice au tendința de a copia sau de a pleca de la
teoriile explicative asupra stresului posttraumatic. Deosebirea de esență vine tocmai
dinspre psihologia umanistă și pozitivistă în sensul că acestea nu pun accent pe
patologie, ci pe rezultatele pozitive care pot apărea după confruntarea cu un
eveniment extrem de negativ.
Într-un studiu de referință, Zoellner și Maercker (2006) au rezumat o serie de
modele care descriu schimbările pozitive personale apărute ca urmare a trăirii unor
situații adverse. Cei doi autori au analizat diversele abordări teoretice ale acestui
fenomen, făcând distincția între modele care pun accentul pe o schimbare rapidă,
neintenționată, în cazul în care dezvoltarea este rezultatul neașteptat al confruntării cu
un eveniment traumatic și modelele care privesc dezvoltarea ca strategie de adaptare,
voluntară și de lungă durată. Pe această direcție, analiza teoriilor dezvoltării personale
posttraumatice, poate fi focalizată asupra câtorva categorii:
- modele care concep dezvoltarea ca rezultat al parcurgerii situațiilor
traumatizante;
- modele care abordează dezvoltarea ca o strategie de adaptare la episoade
de viață dificile și dureroase;
- modele integrative care conceptualizează dezvoltarea personală
posttraumatică atât ca pe un rezultat al expunerii la circumstanțe critice de
viață, cât și ca pe o strategie utilizată în vederea adaptării la astfel de
situații.
1.1. Modele ale dezvoltării personale ca rezultat al expunerii la situații

traumatizante
Acest grup de modele se caracterizează prin faptul că prezintă fenomenul de
dezvoltare personală într-o manieră extrem de detaliată, integrând descrieri
minuțioase asupra formelor de expresie ale evoluțiilor personale, dar oferă mult mai
puține informații asupra proceselor și mecanismelor care stau la baza fenomenului în
discuție. Un exemplu concludent în acest sens este modelul propus de O'Leary și
Ickovics (1995); cele două autoare descriu în amănunt principalele răspunsuri pe care
o persoană le dezvoltă ca urmare a trecerii printr-o situație traumatică, fără însă a
dezvolta mecanismele explicative din spatele acestor răspunsuri.
Tot din această categorie pot fi aduse în discuție o serie de modele care
prezintă fenomenul de dezvoltare personală ca un rezultat al expunerii la diferite
situații de viață. În egală măsură aceste teorii încearcă să ofere și unele explicații
pentru mecanismele care conduc și mențin în timp percepția dezvoltării personale
posttraumatice. Cu toate acestea, cele mai multe dintre aceste modele sunt descriptive,
28
dezvoltarea personală fiind conceptualizată ca o stare finală și nu ca un proces, iar

interacțiunea dintre indivizi și situațiile de viață nu este prezentată în mod clar.
Modelul dezvoltării personale posttraumatice ca și criză de viață (Schaefer și

Moos 1992)
Una dintre primele teorii care încearcă să explice modul în care apar
răspunsurile la evenimentele traumatice este modelul propus de către Schaefer şi
Moos. Cei doi autori au emis ipoteza conform căreia există trei rezultate primare la
care poate conduce expunerea la evenimente traumatice: (i) dezvoltarea resurselor
sociale (de exemplu, relații mai bune cu prietenii și membrii familiei), (ii) dezvoltarea
resurselor personale (de exemplu, autocunoaștere și înțelegere de sine, empatie,
altruism) și (iii) dezvoltarea competențelor de a face față diferitelor situații și
circumstanțe de viață (de exemplu, abilitatea de a aborda și soluționa problemele și nu
de a le amâna, abilitatea de a căuta ajutor atunci când este nevoie și capacitatea de
autocontrol asupra afectele puternice) (Schaefer și Moos 1992). În cadrul acestei
teorii, accentul principal cade asupra factorilor personali (resurse socio-demografice
și personale: auto-eficiență, rezistență, optimism, motivație, etc.) și situaționali (relații
interpersonale, sprijinul familial, resurse financiare, etc.) care pot juca un rol
important în dezvoltarea răspunsurilor posttraumatice pozitive.
Toți acești factori personali și situaționali se influențează reciproc și
permanent, determinând, la rândul lor, procesele de evaluare cognitivă și strategiile de
confruntare a situațiilor adverse. Acest model subliniază importanța copingului activ,
precum și efectul negativ al evitării confruntării cu situațiile problematice. Factorii
specifici situației critice întâlnite, respectiv gravitatea, durata, momentul apariției
evenimentului, influența sa la nivel individual sau de grup, sunt, de asemenea, luați în
considerare în cadrul acestui model. Un element definitoriu al acestui model este
acela că toate elementele componente au potențialul de a se influența reciproc.
Teoria valorizării organismice (Organismic Valuing Theory of Growth

Through Adversity) (Linley și Joseph 2005)
Modelul propus de cei doi autori a fost în mod evident influențat de psihologia
umanistă. Teoria valorizării organismice a dezvoltării în pofida adversității pornește de la
premisa că ființele umane sunt organisme active, orientate spre dezvoltare, înclinate să
integreze experiențele lor în cadrul propriei identități și să se integreze pe ele însele în
cadrul unor grupuri și structuri sociale mai ample (Joseph și Linley 2005). Teoria
valorizării organismice a creșterii prin adversitate, postulează o motivație intrinsecă spre
creștere, arătând cum aceasta duce la stările de intruziune și evitare și care sunt
caracteristicile de prelucrare cognitiv-emoțională a informației, după traumă.
În cadrul acestei abordări, oamenii sunt caracterizați prin intermediul
nevoilor lor, a valorilor și aspirațiilor care îi determină să depună eforturi în vederea
dobândirii bunăstării și împlinirii. Unul dintre principiile centrale ale acestei teorii
este reprezentat de ideea că fiecare persoană are tendința înnăscută de a „cunoaște”
direcția proprie, specifică, în viață. Interacțiunea permanentă dintre caracteristicile
mediului social și nevoile individuale, valorile, scopurile și convingerile personale
determină modul în care o persoană se comportă: în consonanță sau nu cu propriul
29
proces de evaluare organismică. Cei care reușesc să gestioneze bine această

interacțiune permanentă și acționează mai mult în funcție de acest proces de evaluare
sunt caracterizați prin autenticitate, auto-cunoaștere și o împlinire mai mare. Potrivit
autorilor, teoria organismică este foarte bine ilustrată în cadrul procesului de
dezvoltare personală posttraumatică, directă sau vicariantă.
Procesul de evaluare organismică se referă la capacitatea oamenilor de a ști ceea
ce este important pentru ei și ceea ce este esențial pentru o viață împlinită. Ideea de bază a
acestei teorii este aceea că oamenii prezintă o motivație intrinsecă pentru a se orienta în
direcția dezvoltării. Metafora dezvoltării adoptată de acest model este în concordanță cu
perspectiva psihoterapeutică centrată pe persoană. Ulterior, această perspectivă a fost
integrată în cadrul psihologiei pozitive, oferind o analiză teoretică mai cuprinzătoare
asupra dezvoltării personale prin adversitate (Joseph și Linley 2005).
Plecând de la o terminologie propusă de către Piaget, teoria postulează trei
rezultate posibile ale acestei prelucrări cognitiv-emoționale și anume: asimilarea,
acomodarea negativă, și acomodarea pozitivă. Modelul propus de către cei doi autori,
arată modul în care procesul de evaluare va conduce în mod automat la schimbări
pozitive în bunăstarea psihologică, prin actualizarea pozitivă a noilor informații legate
de traumă, cu condiția ca mediul social să fie capabil să susțină acest proces de
actualizare pozitivă.
Teoria se concentrează asupra integrării proceselor axiologice care au în
vedere evaluarea și credințele personale despre lume. Ca urmare a expunerii directe
sau indirecte la evenimente traumatice, persoanele trec printr-o serie de stări
emoționale, fie pentru a asimila, fie pentru a se acomoda (pozitiv sau negativ)
informațiilor de natură traumatică. Se consideră că există două modalități posibile
prin care noile informații achiziționate în urma unei experiențe traumatice sunt
prelucrate – credințele existente, formate anterior confruntării cu astfel de experiențe,
fie sunt confirmate sau întărite, fie sunt infirmate. În cel de-al doilea caz, este necesar
ca persoana să asimileze noile informații în cadrul sistemelor existente de credințe
prin care aceasta se raportează la realitatea înconjurătoare.
Dezvoltarea, prin definiție, implică acomodare, nu asimilare. Trebuie însă
ținut cont de faptul că nu toate tipurile de acomodare sunt pozitive permițând
individului să se dezvolte cognitiv și emoțional; există și situații în care unii oamenii
se pot acomoda realității cu care se confruntă, într-o direcție negativă. Conform
teoriei, trei sunt mijloacele prin care indivizii prelucrează și interpretează informațiile
oferite de diferite experiențe de viață.
În primul rând, persoanele care asimilează aceste informații pot folosi strategii de
pentru a face față situațiilor dezadaptative, cum ar fi auto-învinovățirea sau chiar negarea,
pentru a-și menține credințele lor despre lume. Asistăm în acest caz la o formă particulară
de funcționare a mult mai celebrei teorii a disonanței cognitive propusă de Leon Festinger.
Aceste persoane revin la nivelurile pre-eveniment de funcționare și dezvoltă mecanisme
stricte de apărare, care le pot face mai vulnerabile la viitoarele evenimente stresante sau
traumatice. În al doilea rând, persoanele care sunt capabile să se adapteze situațiilor critice
de viață sau care își schimbă viziunea asupra lumii, pot manifesta atât schimbări fie
pozitive, cât și negative. În al treilea rând, acomodarea poate fi privită doar ca un rezultat
30
pozitiv, persoanele în cauză fiind capabile de a folosi strategii adaptative, precum

evaluarea și acceptarea noilor realități.
Adaptarea pozitivă poate conduce la dezvoltare personală posttraumatică,
manifestată prin creșterea puterii personale, schimbarea perspectivei asupra vieții sau
îmbunătățirea relațiilor interpersonale cu cei din jur. Cei care se adaptează într-un
mod negativ, prezintă o probabilitate mai mare de a manifesta rezultate
posttraumatice negative și o creștere a psihopatologiei (de exemplu, depresie,
neputință). Teoria subliniază, de asemenea, importanța sprijinului social în vederea
adaptării la situațiile critice întâlnite. Suport empiric preliminar pentru acest model
teoretic a fost oferit de cercetări atât calitative (Payne, Joseph și Tudway 2007), cât și
cantitative (Ransom, Sheldon și Jacobsen 2008). Este necesară, însă, testarea lui în
cadrul diferitelor populații, inclusiv cele expuse indirect evenimentelor traumatice,
pentru validarea și acceptarea asumpțiilor sale.
Modelul revizuit al dezvoltării posttraumatice (Tedeschi și Calhoun 2004)

Modelul lui Tedeschi și Calhoun este, probabil, cel mai cuprinzător model
descriptiv al dezvoltării personale posttraumatice considerată ca rezultat al
confruntării cu situații adverse. Modelul s-a dezvoltat pe baza datelor empirice și a
fost îmbunătățit de-a lungul anilor de către aceiași autori. Acesta a fost construit în
jurul ideii de dezvoltare personală prin luptă, atât cu evenimentele de viață nefaste,
cât și cu urmările sale multiple (reacții emoționale, schimbarea mediului, pierderea
abilităților și/ sau a posibilităților, etc.). O premisă de bază a modelului este aceea că
dezvoltarea personală posttraumatică apare atunci când un eveniment de viață nefast
provoacă individul la schimbare sau chiar modifică schemele cognitive ale unei
persoane cu privire la lume și la propria persoană. Din acest punct de vedere,
dezvoltarea personală este un rezultat al proceselor utilizate de o persoană pentru a se
adapta la evenimentele de viață (personale sau din viața celor cu care interacționează)
și a le include într-o nouă viziune asupra lumii (Tedeschi și Calhoun 2004). În această
formulare, procesul primar de adaptare este unul de natură cognitivă, însă poate fi
mediat de strategii de coping comportamental și social. Tedeschi și Calhoun pledează
în favoarea utilizării metaforei „eveniment seismic” în loc de „eveniment traumatic”,
deoarece dezvoltarea personală posttraumatică este posibilă numai în cazul în care
evenimentul trăit a avut un impact extraordinar sau, cel puțin, a fost suficient de
provocator pentru a declanșa mecanisme specifice de prelucrare cognitivă
indispensabile pentru perceperea dezvoltării personale (Tedeschi și Calhoun 2004).
Dezvoltarea personală posttraumatică este concepută ca un construct
multidimensional, incluzând schimbări ale credințelor, obiectivelor,
comportamentelor și ale propriei identități, precum și dezvoltarea unei narațiuni de
viață și de înțelepciune. Ca și în prima conceptualizare a modelului, din 1996, în
varianta revizuită se presupune faptul că variabilele pre-traumatice personale și
variabilele specifice suportului social influențează procesul de adaptare și de apariție
a dezvoltării. La începutul cercetărilor cu privire la dezvoltare personală
posttraumatică, trei domenii principale ale schimbării au fost identificate: schimbări
ale percepției de sine, schimbări ale relațiilor interpersonale, precum și schimbări ale
filosofiei de viață (Tedeschi și Calhoun 2004). Mai multe cercetări recente au rafinat
31
aceste domenii, ajungându-se la concluzia că cea mai mare parte a dezvoltării

personale posttraumatice se poate manifesta în cinci domenii majore: a) o mai bună
apreciere a vieții și o schimbare a priorităților; b) îmbunătățirea relațiilor
interpersonale; c) un sentiment mai mare de putere personală; d) recunoașterea unor
noi posibilități și e)dezvoltarea spirituală. În continuare, vom prezenta pe scurt cele
cinci componente ale dezvoltării, conform modelului.
Creșterea aprecierii vieții. Oamenii care se confruntă cu evenimente extrem
de negative, prezintă de multe ori o apreciere crescută a vieții în general și/ sau a
diferitelor aspecte particulare ale acesteia. În cadrul acestei dimensiuni, mai
observabilă este diferența dintre persoanele care reflectă cu privire la aspectele
negative ale situațiilor cu care se confruntă (de exemplu, „ce s-a întâmplat cu mine?”)
și cele care încearcă să găsească anumite beneficii în ceea ce a rămas ca urmare a
experienței trăite (de exemplu, „e bine că nimeni nu și-a pierdut viața”). Unele
persoane, în special cele care au prezentat diferite pierderi, raportează și o modificare
a priorităților în viață și o reconsiderare a lucrurilor importante asupra cărora trebuie
să își concentreze atenția (Tedeschi și Calhoun 2004).
Îmbunătățirea relațiilor interpersonale. Această dimensiune implică
percepția unor legături mai strânse cu cei din jur. În cadrul acestei dimensiuni,
oamenii pot raporta, de asemenea, o dezvoltare a compasiunii, a empatiei pentru cei
care suferă, a abilității de auto-dezvăluire și expresivitate emoțională. În context
profesional, dezvoltarea capacității de compasiune și empatie cu nevoile celor din jur
este relevantă în vederea oferirii unor servicii de bună calitate. Aceasta este
considerată o dimensiune extrem de importantă, deoarece ar putea promova
dezvoltarea și/ sau menținerea suportului social și emoțional, considerat ca fiind unul
dintre cei mai importanți factori de protecție în situații adverse, identificați atât în
studiile cu privire la rezultatele posttraumatice negative, cât și în cele cu privire la
rezultatele pozitive (cf. Ozer, Best, Lipsey și Weiss 2003). Cu toate acestea, trebuie
recunoscut faptul că nu toate tipurile de sprijin social sunt întotdeauna benefice și că
ar trebui acordată o mai mare atenție diferențelor dintre implicațiile pozitive și cele
negative ale suportului social și ale relațiilor interpersonale (Wortman 2004). În plus,
această dimensiune are și o latură negativă, prin faptul că experiența unor relații mai
profunde și mai satisfăcătoare poate fi însoțită de pierderea sau dispariția altor relații.
Sentimentul de putere personală. Confruntarea constantă cu situații care
amenință viață sau starea de bine, precum și necesitatea adaptării și depășirii reacțiilor
emoționale provocate de aceste situații, în vederea desfășurării optime a activităților
curente, poate conduce în timp la autoevaluări mai favorabile cu privire la capacitatea
personală de a rezista situațiilor adverse. În unele situații, percepția puterii personale
nu atenuează impactul amenințător al unei situații potențial traumatice. Astfel, unele
persoane au recunoscut o mai mare percepție a puterii personale de a depăși diferite
dificultăți întâlnite, în cadrul procesului de adaptare (Aldwin, Levenson și Spiro 1994;
cf. Kállay 2011), alături de o conștientizare sporită a vulnerabilității lor proprii.
Identificarea noilor posibilități. Schimbarea priorităților și identificarea de
noi posibilități fac obiectul celei de-a patra dimensiuni a dezvoltării personale
posttraumatice. Cel mai important aspect în cadrul acestei dimensiuni pare a fi
recunoașterea faptului că unele obiective merită să fie urmărite și să se depună efort în
32
vederea atingerii lor, în timp ce la altele, dimpotrivă, ar trebui să se renunțe. Astfel, se

poate stabili un nou drum în viață, o nouă cale de urmat, cu o mai mare importanță.
Un sentiment al noilor posibilități sau al necesității de a urma un traseu nou și diferit
în viață reprezintă domenii ale dezvoltării bazate pe o reconsiderare a schemelor cu
privire la propria persoană (Tedeschi și Calhoun 2004).
Dezvoltarea spirituală și schimbarea filosofiei de viață. Dimensiunea
schimbărilor în ceea ce privește filosofia de viață cuprinde două sub-dimensiuni. Aceste
subdomenii, care nu se exclud reciproc, sunt reprezentate de modificări existențiale și
spirituale/religioase. Modificările temelor existențiale și ale sensului vieții sunt, în general,
determinate de zdruncinarea credințelor pre-traumatice fundamentale, de bază ale
oamenilor, cu privire la existență și la sistemul de semnificații global (Park și Folkman
1997). Cel mai adesea, literatura de specialitate consideră că astfel de modificări sunt
reprezentative pentru dezvoltarea personală posttraumatică, deși ele sunt cel mai frecvent
însoțite de disconfort și experiențe afective dureroase. Cele mai ridicate niveluri de stres
au fost înregistrate în cazurile în care situațiile potențial traumatice au condus la
schimbarea convingerilor despre sensul vieții și au determinat persoana să se confrunte cu
situația inevitabilă a propriei morți. A doua dimensiune vizează schimbările spirituale,
precum și o dezvoltare a unor convingeri religioase mai puternice. S-a arătat că
spiritualitatea nu este doar un aspect al dezvoltării personale, ci și un factor care contribuie
la apariția fenomenului și la persistența lui.
Pornind de la teoretizarea acestor domenii, s-a construit cel mai des utilizat
instrument de măsurare a fenomenului de dezvoltare posttraumatică – Inventarul
dezvoltării personale posttraumatice (Tedeschi și Calhoun 1996).
Fiecare dintre cele cinci domenii ale dezvoltării personale posttraumatice tinde să
aibă un element paradoxal reprezentat de faptul că dincolo de pierdere și stres, situația
traumatică poate conduce la un câștig în plan personal. Astfel, în momentul în care o
persoană este mai vulnerabilă ca niciodată, aceasta poate să dezvolte un sentiment de
putere, care să-i permită să depășească situația traumatizantă, așa după cum din îndoielile
spirituale poate apărea o credință profundă. Prelucrarea cognitivă reprezintă, în acest caz,
fundamentul pentru reconstruirea credințelor despre lume, un element distinctiv al
procesului de adaptare și dezvoltare personală posttraumatică. Reflectarea deliberată
asupra experiențelor trăite este un element cheie al acestei prelucrări cognitive (Zoellner și
Maercker 2006). În acest context, reflectarea este definită prin gândurile conștiente,
asociate unui anumit eveniment, ușor accesibile și recurente. Aceasta este diferită de
gândirea negativă, persistentă întâlnită în cazul depresiei și a afectelor negative (Tedeschi
și Calhoun 2004).
În conformitate cu aserțiunea propusă de Tedeschi și Calhoun (2004), un
impuls pentru apariția dezvoltării se manifestă datorită discrepanței dintre un
eveniment de viață nefast și percepția unei persoane cu privire la ea însăși și la lume.
Un astfel de model asupra modului în care evenimentele pot declanșa această
schimbare a schemelor cognitive, citat de Tedeschi și Calhoun, este cel al credințelor
cu privire la lume al lui Janoff-Bulman (2004). Acest model include convingeri de
bază centrate în jurul a trei teme: bunăvoință sau bunătate, semnificație sau
previzibilitatea evenimentelor (justiție, nivel de control) și sinele (auto-valoare și
auto-control). Autorul mai sus citat susține că există o tendință normativă spre
33
aprobarea puternică a credințelor cu privire la bunăvoință și semnificație, aprobare

care funcționează ca mecanism de adaptare, menținând un sentiment de securitate,
care ne permite să acționăm în lume cu optimism și încredere. Un eveniment advers,
apărut pe neașteptate, poate contrazice aceste asumpții pozitive și dezvăluie
vulnerabilitatea inerentă ce poate apare de-a lungul vieții. Potrivit lui Janoff-Bulman
(2004), procesul de ajustare include o revizuire a schemelor pentru ca acestea să se
potrivească evenimentelor trăite sau întâlnite, în diferite contexte de viață, într-o lume
presupusă a fi mult mai realistă decât construcția mentală a acesteia care este mai
mult idealistă. Schimbările intervenite în ceea ce privește aspectele emoționale,
sociale și comportamentale ale funcționării individului, pot facilita o nouă structurare
a credințelor personale, a valorilor instrumentale și a scopurilor finale ale vieții.
În conformitate cu ipoteza credințelor cu privire la lume (Janoff-Bulman
2004), potențialul de dezvoltare personală este într-o oarecare măsură dependent de
credințele pre traumatice pozitive ale unei persoane și de gradul în care acestea sunt
influențate de evenimentele trăite. Un studiu al lui Tedeschi, Calhoun și Cooper
(2000) a arătat că dezvoltarea personală a fost asociată pozitiv cu autocontrolul și
dreptatea și negativ asociată cu norocul într-un eșantion de persoane non-clinice cu
vârsta între 57 și 85 de ani. În pofida acestor studii, se poate afirma că în prezent,
există însă o relativă lipsă a cercetărilor care vizează asocierile dintre credințele cu
privire la lume și dezvoltarea personală posttraumatică.
Modelul revizuit al dezvoltării posttraumatice propus de Tedeschi şi Calhoun
(2004) a încercat să ofere o explicație completă a procesului de dezvoltare personală.
Autorii au propus modelul ca pe o reprezentare generalizată, capabilă să explice
variațiile în domeniile de dezvoltare, în funcție de factori individuali, contextuali și
specifici evenimentelor traumatice. Modelul subliniază importanța angajamentului
emoțional, precum și impactul stresului emoțional asociat evenimentului. Astfel,
pentru ca dezvoltarea să apară, un eveniment trebuie să fie îndeajuns de stresant
pentru a conduce la o schimbare a scopurilor, credințelor și abilității de a controla
stresul și pentru a provoca schimbări cu privire la percepția asupra lumii. Cu alte
cuvinte, evenimentul poate fi privit ca un „cutremur psihologic”, care acționează
pentru a destabiliza bazele psihologice ale unui individ (Tedeschi şi Calhoun 1996).
Dezvoltarea personală este considerată a fi determinată nu doar de natura și gravitatea
evenimentului, ci și de proximitatea temporală a experiențelor trăite. Aceste constatări
sunt dificil de interpretat, deoarece auto raportările participanților cu privire la
dezvoltarea lor personală au avut în vedere un eveniment de viață, la alegerea lor.
Studii ulterioare care să controleze natura evenimentelor traumatice trăite sunt
necesare pentru a susține acest model. În plus, poate fi necesară studierea mai
profundă a modelului la persoane care sunt expuse în mod indirect dar constant,
experiențelor traumatice din viața altor persoane.
1.2. Modele care abordează dezvoltarea personală ca o strategie de

adaptare (coping)
Așa cum s-a menționat, o altă perspectivă în analiza teoriilor dezvoltării
posttraumatice, atât directă, cât și vicariantă, a fost considerată, în multe cazuri, o
strategie specifică de adaptare a persoanei la situații traumatizante (Affleck și Tennen
34
1996). În cele ce urmează, vor fi prezentate pe scurt câteva dintre cele mai importante
modele ale dezvoltării personale posttraumatice, abordate din această perspectivă.
Dezvoltarea personală ca iluzie pozitivă (Taylor și Brown 1988)

În cadrul teoriei propuse cu privire la adaptarea cognitivă la evenimente
amenințătoare, Taylor și Brown (1988) consideră dezvoltarea personală
posttraumatică ca o formă de „iluzie pozitivă”, având o valoare extremă de adaptare.
Astfel, fenomenul dezvoltării personale nu apare în mod real, ci reprezintă doar o
schimbare a percepțiilor unei persoane cu privire propria imagine și propria viață.
Chiar dacă, în cadrul acestei abordări, dezvoltarea personală este o iluzie, percepția sa
poate schimba atât imaginea de sine, cât și evaluările ulterioare ale evenimentelor
trăite, consecințele și posibilitățile ulterioare, sporind, astfel, adaptarea cu succes la
diferite situații de viață. Percepția dezvoltării personale ajută individul în a face față
amenințării reprezentate de diferite situații critice.
Dezvoltarea personală posttraumatică în cadrul unui proces de acordare de

sens (Park și Folkman 1997)
Acest model al dezvoltării personale posttraumatice este construit pe baza
teoriei cognitiv-motivaționale a stresului dezvoltată de Lazarus (1991). În acest cadru,
autorii fac o importantă distincție între sistemul de sensuri globale și sistemul de
sensuri situaționale pe care o persoană le atașează diverselor evenimente de viață.
Primul sistem include convingerile de bază ale individului, cele de durată, sistemul de
valori, obiectivele, motivația, etc., în timp ce sistemul de sensuri situaționale este
format în momentul în care un eveniment de viață amenință elemente ale sistemului
de sensuri globale. Atunci când individul percepe o discrepanță între parametrii unui
eveniment particular și componentele sistemului global, sistemul de sensuri
situațional intervine ca o tranzacție/ interacțiune dintre aceste elemente cu scopul de a
le armoniza. Deoarece evenimentul traumatic amenință sistemul de sensuri global,
persoana recurge la un proces de acordare de sens în încercarea de a fi restabilite
sensurile vechi, de a le modifica sau de a crea altele noi.
Este o provocare a proceselor de coping aceea de a integra sensul unor
situații dificile în cadrul sistemului global de credințe. În acest cadru, diferite zone de
dezvoltare posttraumatică se clasifică în categorii diferite de găsire a sensului. Găsirea
beneficiilor după un eveniment traumatic (cum ar fi puterea personală) s-ar încadra în
categoria de asimilare, adică schimbarea sensul situației pentru a se potrivi sensului
global. În contrast, modificarea filosofiei de viață vizează schimbările de durată, din
cadrul sensului global.
Dezvoltarea personală posttraumatică considerată ca rezultat al construirii

sensului (Davis, Nolen-Hoeksema și Larson 1998)
Recunoașterea valorii adaptative a găsirii unei semnificații în urma unui
eveniment traumatic a fost preluată în mod repetat de către teoreticieni diferiți. Astfel,
în abordarea lui Davis și a colaboratorilor săi (1998), dezvoltarea personală
posttraumatică a fost considerată rezultatul uneia dintre cele două moduri posibile de
găsire a semnificațiilor: construcția sensului prin răspunsul la întrebarea „de ce s-a
35
întâmplat?” sau focalizarea atenției asupra găsirii unui răspuns la întrebarea „pentru
ce?”, „ce poate fi câștigat?”. A doua variantă presupune încercarea unei persoane de a
găsi beneficii în urma experiențelor trăite, fapt care ar spori în mod semnificativ
posibilitatea de a percepe dezvoltarea personală.
Dezvoltarea personală posttraumatică ca un proces de interpretare (Filipp 1999)

Filipp (1999) consideră dezvoltarea personală ca un proces de interpretare, în
cadrul căruia oamenii care se confruntă cu pierderi și traume trec printr-o serie de
procese, în eforturile lor de adaptare. Inițial, „realitatea perceptivă” este interpretată
de către procesele atenţionale care vizează apărarea iluziilor pozitive, iluzii de auto-
îmbunătățire și de speranță. Etapa de „realitate perceptivă” este urmată de stadiul
„realității interpretative”, care evoluează ca urmare a gândirii reflexive, a încercării de
găsire a explicațiilor pentru întrebările „ce s-a întâmplat?” și „de ce?”. În această
conceptualizare, dezvoltarea personală oferă posibilitatea de a construi „realitatea
interpretativă”. Printr-o nouă interpretare și chiar reconstrucție a realității, o persoană
poate să identifice și aspecte pozitive ale acesteia, dincolo de pierdere și suferință.
1.3. Modele integrative. Modelul dezvoltării personale posttraumatice

Janus-Face (Zoellner și Maercker 2006)
Dezvoltarea personală posttraumatică este considerată a avea o parte
funcțională, constructivă, la fel ca în modelul lui Tedeschi și Calhoun, dar și o latură
iluzorie, înșelătoare sau disfuncțională. Aceasta din urmă a fost subiect de cercetare
pentru Taylor și colaboratorii săi (Taylor, Kemeney, Reed, Bower și Gruenwald
2000), care au folosit termenul de iluzii pozitive. Deoarece este dificil să distingem
dacă dezvoltarea personală reflectă o dezvoltare reală sau o iluzie, modelul lui Taylor
include atât o latură adaptativă, cât și una dezadaptativă a dezvoltării personale
posttraumatice. Partea constructivă reprezintă o dezvoltare veridică, în timp ce partea
înșelătoare, iluzorie este concepută ca un proces de coping. Conform modelului
propus, persoanele care continuă să experimenteze disconfort psihologic după o
experiență traumatică, folosesc mecanisme de coping pentru a contracara sau
echilibra reacțiile lor emoționale iar o astfel de dezvoltare este considerată a fi
iluzorie. Pentru persoanele expuse, direct sau indirect, diferitelor experiențe
traumatice, care au înregistrat o scădere a stresului emoțional, dezvoltarea personală
poate reprezenta mai mult o adaptare pozitivă sau un rezultat al procesului de coping.
Se presupune că cele două aspecte ale dezvoltării personale posttraumatice sunt
componente care coexistă în contextul dezvoltării personale posttraumatice. Cei mai mulți
autori și cercetători au acordat o atenție exclusivă laturii funcționale, constructive a
fenomenului de dezvoltare personală; din nefericire, conceptualizarea unilaterală a
fenomenului sub o formă strict funcțională nu poate fi justificată în multe cazuri.
Pe această direcție, modelul Janus-Face presupune că percepțiile cu privire la
dezvoltare sunt, cel puțin în parte, iluzii pozitive, care ar putea ajuta oamenii să
contrabalanseze suferința emoțională. Se presupune că aceste două componente au
cursuri diferite în timp și sunt asociate în mod diferit cu capacitatea de adaptare.
Partea constructivă a dezvoltării personale este corelată cu adaptarea sănătoasă, cu
efectele sale pozitive manifestate pe termen lung. În contrast, partea iluzorie a
36
dezvoltării personale ar putea fi corelată cu negarea pe termen scurt sau lung. Cu toate
acestea, partea iluzorie nu conduce întotdeauna la rezultate dezadaptative. Dacă
percepția iluzorie coexistă cu gândirea deliberată despre situațiile traumatice și nu
exclude eforturile de coping activ, atunci aceasta poate servi ca o strategie adaptivă pe
termen scurt și în situații limitate.
Modelul celor două componente ar putea explica și integra observația că
studiile longitudinale cu privire la dezvoltarea personală posttraumatică raportează, în
cele mai multe cazuri, relații pozitive cu adaptarea psihologică, în timp ce concluziile
din studiile transversale, de obicei, sunt mai neconcludente. În cazul studiilor
longitudinale, se consideră că este mai probabil să se manifeste partea constructivă a
dezvoltării personale, împreună cu efectele sale adaptive pe termen lung.
2. Concluzii
Cele mai cuprinzătoare teorii ale dezvoltării personale posttraumatice sunt

reprezentate de modelul funcțional descriptiv al dezvoltării posttraumatice (Tedeschi și
Calhoun 2004) și de teoria organismică a dezvoltării (Joseph și Linley 2005). Ambele
susțin faptul că o experiență traumatică poate zdruncina credințele unui individ despre
lume, creând disonanță între viziunea asupra lumii pre- și post traumă, conducând astfel la
o suferință psihologică semnificativă. Persoana trebuie să rezolve această disonanță și să
reconstruiască perspectiva asupra lumii, fapt care favorizează dezvoltarea și care conduce
la modificări ale percepției de sine, relațiilor cu ceilalți și filozofiei de viață. Factori cum
ar fi structura de personalitate, sprijinul social și stilul de coping sunt considerați de către
ambele teorii că moderează stresul emoțional experimentat și conduc la dezvoltare
personală (Joseph și Linley 2005; Tedeschi și Calhoun 2004).
Teoria organismică a dezvoltării este explicită în descrierea credințelor meta-
teoretice ale dezvoltării pe termen lung, dezvoltarea fiind înțeleasă ca un rezultat
natural al experiențelor traumatice, iar procesul este descris ca fiind parte a unui efort
uman intrinsec. Atât teoria organismică a dezvoltării a lui Joseph și Linley (2005), cât
și modelul descriptiv al dezvoltării al lui Tedeschi și Calhoun ( 2004) se bazează pe
abordarea social-cognitivă a lui Janoff-Bulman (2004) care, așa cum s-a arătat,
postulează că persoanele dezvoltă și sunt ghidate de credințe de bază despre sine
(auto-valoare, auto-controlul și de noroc), despre bunăvoința generală (a persoanelor
și a lumii) și despre semnificația sau previzibilitatea evenimentelor (dreptate,
controlabilitate). Este postulat faptul că aceste credințe de bază pot fi amenințate de
diferite experiențe traumatice și pot necesita revizuire, în lumina noilor informații
legate de traume. Potrivit lui Zoellner și Maercker (2006), definirea vagă a unor
predictori împiedică într-o mare măsură testarea empirică a acestor două modele, ele
servind drept cadre euristice, cu rolul de a ghida și rafina cercetarea, cu scopul de a
îmbunătăți viitoarele modele.
Prezentarea unor concepte diferite pentru fenomenul de dezvoltare
posttraumatică a opus în mod artificial dezvoltarea personală ca strategie de adaptare
la dezvoltarea personală ca rezultat al copingului. Cu toate acestea, mulți teoreticieni
recunosc faptul că fenomenul de dezvoltare personală posttraumatică poate fi privit
37
atât ca un proces de coping în curs de derulare, cât și ca un rezultat al copingului

(Affleck și Tennen 1996).
În concluzie, se poate menționa faptul că nici unul dintre modelele descrise
nu este capabil să descrie într-o manieră completă dinamica care stă la baza
proceselor care conduc de la evenimentul țintă potențial traumatic, la diferite reacții,
cognitive, comportamentale și emoționale. Perspectiva integratoare propusă de unii
autori (Zoellner și Maercker 2006) pare a fi o abordare judicioasă cu potențial
explicativ rezonabil și cu perspective consistente pentru lărgirea cadrului de analiză.
În acest context, cercetările viitoare pe această temă sunt mai mult decât binevenite.
Davis, Christopher G., Susan Nolen-Hoeksema și Judith Larson. 1998. ,,Making sense of
loss and benefiting from the experience: two constructs of meaning.” Journal of
Personality and Social Psychology 75 (2): 561-574.
Fillip, S. H. 1999. ,,A three-stage model of coping with loss and trauma”. În
Posttraumatic stress disorder: a lifespan development perspective, edit. A.
Maercker, M. Schutzwohl și Z. Solomon, 43-78. Seattle: Hogrefe & Huber
Janoff-Bulman, Ronnie. 2004. „Posttraumatic growth: Three explanatory models.”
Psychological Inquiry 15: 30-34.
Joseph, Stephen și Alex P. Linley. 2005. „Positive Adjustment to Threatening Events: An
Organismic Valuing Theory of Growth Through Adversity.” Review of General
Psychology 9 (3): 262-280.
Kallay, Eva. 2011. ,,Benefits of expressive writing in a sample of Romanian female
cancer patients.” Abstracts Psychology & Health 26:47.
Lazarus, Richard, S. 1991. Emotion and adaptation. Oxford University Press.
Linley, P., Alex și Stephen Joseph. 2005. ,,The human capacity for growth through
adversity.” American Psychologist 60 (3): 262-264.
O'Leary, Virginia, E. și Jeannette R. Ickovics. 1995. ,,Resilience and thriving in response
to challenge: an opportunity for a paradigm shift in women's health.” Women's
health 1(2): 121-142.
Ozer, Emily, J., Suzanne R. Best, Tami, L. Lipsey și Daniel, S. Weiss. 2003. ,,Predictors
of posttraumatic stress disorder and symptoms in adults: a meta-analysis.”
Psychological Bulletin 129 (1): 52-73.
Park, Crystal, L. și Susan Folkman. 1997. ,,Meaning in the context of stress and coping.”
Review of General Psychology 1 (2): 115-144.
Payne, Alexandra, J., Stephen Joseph și Jeremy Tudway. 2007. ,,Assimilation and
accommodation processes following traumatic experiences.” Journal of Loss and
Trauma 12 (1): 75-91.
Ransom, Sean, Kennon M. Sheldon și Paul B. Jacobsen. 2008. ,,Actual change and
inaccurate recall contribute to posttraumatic growth following radiotherapy.”
Journal of Consulting And Clinical Psychology 76 (5): 811-819.
Schaefer, Jeanne, A. și Rudolf H. Moos. 1992. ,,Life crises and personal growth.” În
Personal coping: Theory, research, and application, ed. Bruce N. Carpenter, 149-
170. Westport, CT: Praeger Publishers/Greenwood Publishing Group.
38
Taylor, Shelley, E. și Jonathon D. Brown. 1988. ,,Illusion and well-being: a social

psychological perspective on mental health.” Psychological Bulletin 103 (2): 193-210.
Taylor, Shelley, E., Margaret E. Kemeny, Geoffrey M. Reed, Julienne, E. Bower și Tara,
L. Gruenewald. 2000. ,,Psychological resources, positive illusions, and health”,
American Psychologist 55(1): 99-109.
Tedeschi, Richard, G. și Lawrence G. Calhoun. 1996. ,,The Posttraumatic Growth
Inventory: Measuring the positive legacy of trauma.” Journal of Traumatic Stress
9(3): 455-471.
Tedeschi, Richard, G., Lawrence G. Calhoun și L. Cooper. 2000. ,,Rumination and
posttraumatic growth in older adults.” Paper presented at the Meeting of the
American Psychological Association, Washington, DC.
Tedeschi, Richard, G. și Lawrence G. Calhoun. 2004. ,,Posttraumatic Growth: Conceptual
Foundations and Empirical Evidence.” Psychological Inquiry 15 (1):1-18.
Wortman, Camille, B., 2004. ,,Posttraumatic growth: Progress and problems.”
Psychological Inquiry 15 (1): 81-90.
Zoellner, Tanja și Andreas Maercker. 2006. ,,Posttraumatic growth in clinical psychology
- A critical review and introduction of a two component model.” Clinical Psychology
Review 26(5): 626-653.
39
40
II. Reziliența în grupuri
41
42
Rolul rezilienței în cazul bullying-ului la locul de muncă
1. Introducere
Fenomenul de bullying la locul de muncă a început să fie studiat mai profund

în ultimii douăzeci de ani. Diferite forme de bullying au fost analizate începând cu
anii 70 sub multiple denumiri precum hărțuire (Brodsky 1976), țapul ispășitor
(Thylefors 1987), mobbing sau teroare psihologică (Leymann 1990), trauma de la
locul de muncă (Wilson 1991), hărțuirea de la locul de muncă (Bjorkvist, Osterman și
Lagerspetz 1994a) comportamentul abuziv sau abuzul emoțional (Keashly 1998),
hărțuire interpersonală (Meglich-Sespico, Faley și Knapp Erdos 2007), agresiunea de
la locul de muncă (Smith, Singer, Hoel și Cooper 2003).
După cum se poate observa, studierea aceluiași fenomen s-a realizat sub o
varietate de denumiri, fapt ce a dus la o îngreunare a procesului de stabilire a unei
denumiri unitare. În ultimii cinci ani, specialiștii par să fi ajuns la un consens în ceea
ce privește folosirea mai pregnantă a sintagmei englezești workplace bullying pentru a
denumi fenomenul studiat. Studiile recente din domeniul literaturii de specialitate
folosesc tot mai mult această sintagmă. În ceea ce privește găsirea unei denumiri în
limba română care să fie similară celei din limba engleză, demersul reprezintă un alt
aspect dificil. După cum se poate observa, nu există un sinonim în limba română
pentru termenul de bullying. Propunerile de denumiri precum agresiune psihologică,
abuz psihologic, hărțuire sau intimidare duc la reducerea fenomenului la părțile sale
componente sau la anularea unor fenomene deja consacrate. Pentru a se păstra pe
deplin sensul și autenticitatea fenomenului s-a realizat compromisul de a traduce în
limba română doar cuvântul workplace (i.e. locul de muncă) și realizarea sintagmei de
bullying la locul de muncă.
Fenomenul de bullying la locul de muncă se distinge de situația conflictuală de la
locul de muncă prin faptul că acesta persistă în timp și ia forme subtile de manifestare.
Heinz Leymann a fost printre primii cercetători din domeniu care a fost interesat de
identificarea acelor caracteristici care permit delimitarea acestui fenomen de cazul unui
conflict interpersonal. Printre caracteristicile identificate de autor se regăsesc aspecte
precum durata manifestării (i.e. o perioadă de minimum șase luni), repetitivitatea (i.e.
recurența actelor de bullying) și frecvența manifestării (i.e. măcar o dată pe săptămână).


43
Ulterior, autorul adaugă o a patra caracteristică și anume intenționalitatea actelor de

bullying (i.e. existența unei intenții conștiente și mascate care deservește unui scop bine
definit). Dintre toate aceste patru caracteristici intenționalitatea este caracteristica ce poate
fi greu de surprins din punct de vedere metodologic.
Bullying-ul la locul de muncă este un proces social distructiv în decursul
căruia o persoană este ridiculizată, umilită și împinsă spre a-și da demisia de la locul
de muncă. Agresorii pot fi persoane (i.e. superiorii ierarhici sau colegii de muncă ce
acționează independent), grupuri de persoane (i.e. colegii de muncă ce acționează în
grup) sau chiar organizații. Studiul lui Wager, Fieldman și Hussey (2003) a arătat că
munca desfășurată sub supervizarea mai puțin favorabilă a unui șef a fost asociată cu
niveluri mai ridicate ale presiunii sanguine, niveluri atestate clinic. Ceea ce este mai
grav este că atât victimele, cât și apropiații acestora (i.e. familia, prietenii, colegii de
muncă) nu reușesc să înțeleagă ce s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat și, mai important,
ce se va întâmpla pe viitor. Faptul de a fi expus bullying-ului la locul de muncă
determină victima să își piardă sentimentul de siguranță personală și de securitate în
lume, sensul identității și apartenenței și să înceapă să creadă că această lume nu este
corectă și justă.
La locul de muncă apar mereu situații conflictuale ocazionale din cauza unor
situații particulare ce țin de caracteristicile locului de muncă sau din cauza
diferențelor de personalitate. De obicei aceste situații conflictuale sunt înțelese și
tolerate iar angajații găsesc resursele personale pentru a le face față. Nu la fel se
întâmplă și în cazul bullying-ului. În această situație, cercetătorii din domeniu vorbesc
adesea despre acele acte negative îndreptate către o persoană într-o manieră repetată,
sistematică și frecventă, pe o perioadă mai lungă de timp (i.e. o perioadă de minim
șase luni) cu scopul de a umili, ridiculiza, de a-i diminua credibilitatea profesională și
rezultatele profesionale și, în cele mai grave situații, cu scopul de determina persoana
să părăsească locul de muncă (Chirilă și Constantin 2013).
Pentru a supraviețui situației economice actuale, organizațiile au fost forțate
să se adapteze și să se schimbe. Ca rezultat a crescut complexitatea muncii, crescând
totodată și sursele de stres atât pentru angajații din prima linie, cât și pentru manageri
(Chirilă și Constantin 2014b). Cel mai adesea, pe fondul acestor schimbări, încep să
se manifeste primele simptome ale fenomenului de bullying, iar studiile din domeniu
au arătat că este frecvent relaționat cu mediile de muncă competitive și stresante
(Einarsen 2000; O’Moore, Seigne, McGuire și Smith 1998). În aceeași linie de idei,
un studiu românesc a arătat că bullying-ul la locul de muncă corelează pozitiv cu
supraîncărcarea în muncă, ambiguitatea de rol și conflictul de rol, iar climatul precar
al locului de muncă prezice 30% din varianța manifestării comportamentelor de
bullying (Salin 2003).
Bullying-ul la locul de muncă este un fenomen care a atras tot mai mult
atenția cercetătorilor în domeniu, în principal, datorită consecințelor psihologice și
economice provocate.
Primele cercetări au fost interesate de identificarea procentelor de incidență
ale fenomenului. În Norvegia au fost identificate procente de incidență cuprinse între
3% și 12% (Einarsen și Hauge 2006), în Danemarca au fost găsite procente de
incidență cuprinse între 2% și 18% (Hogh și Dofradottir 2001), în Suedia au fost
44
evidențiate procente cuprinse între 3.5% și 14.4% (Salin 2003), în Finlanda au fost
găsite procente cuprinse între 1.6% și 18% (Vartia și Hyyti 2002), în Irlanda s-au
înregistrat procente între 6.2% și 14% (O’Moore 2000), în Germania au fost
evidențiate procente cuprinse între 2.9% și 6% (Leymann 1990), în Anglia au fost
găsite procente cuprinse între 1.4% și 55% (Hoel, Cooper și Faragher 2001). În
Spania au fost identificate procente între 5.8% și 62.69% (Gonzalez Trijueque și
Grana Gomez 2010), în Franța au fost evidențiate procente între 8.92% și 30%
(Niedhammer și colegii 2006) iar în România au fost găsite procente cuprinse între
7% și 15% (Chirilă 2012; Maidaniuc-Chirilă 2014).
Studiile interesate de incidența fenomenului au arătat că sectoarele cele mai
vulnerabile de activitate sunt cele din domeniul militar, sănătății și academic. În
aceste sectoare se obțin cele mai mari procente de prevalență.
De cele mai multe ori, la nivel individual, are loc o deteriorare mentală și
fizică a persoanei, lăsând loc în cele mai grave situații unor acțiuni extreme precum
violența îndreptată către alte persoane sau chiar cea îndreptată către propria persoană
(Duffy și Sperry 2014).
Un studiu realizat de Vartia (1996) obține rezultate care arată o legătură
directă și strânsă între competiție și manifestarea comportamentelor de bullying.
Angajații puternic competitivi care doresc obținerea aprobării superiorului și
avansarea profesională sunt mai predispuși să manifeste comportamente de bullying
îndreptate către colegii lor. Într-un alt studiu se sugerează că apariția
comportamentelor de bullying joacă un rol instrumental pentru obținerea rezultatelor
profesionale dorite și nu este doar un comportament reactiv la răutatea produsă de
ceilalți, ci poate fi înțeles ca un comportament proactiv (Keashly și Jagatic 2000). Cu
alte cuvinte, proactivitatea poate fi un comportament de obținere a rezultatelor
profesionale dorite prin realizarea de comportamente de bullying îndreptate către
colegii de muncă (i.e. discreditarea profesională a celorlalți colegi, sabotarea,
defăimarea sau chiar umilirea lor).
Fenomenul de bullying la locul de muncă cuprinde o serie de comportamente
cu valență negativă incluzând acte de hărțuire psihologică, intimidare, agresivitate,
violență (Fox și Stallworth 2005) iar aceste comportamente trebuie să apară cu o
frecvență de măcar o dată pe săptămână pe o perioadă de minim șase luni.
Acest fenomen are consecințe negative asupra stării de sănătate fizică și
mentală a angajatului afectat care va manifesta simptome precum oboseală, dureri
musculare, scăderea stimei de sine, insomnii, depresie, simptome de victimizare,
nervozitate și probleme psihosomatice. Mai mult, studii (Fox și Stallworth 2005) din
domeniul bullying-ului la locul de muncă au arătat că expunerea la injustiție la locul
de muncă se asociază cu comportamente nesănătoase (i.e. fumatul, consumul de
alcool, abuzul de substanțe și tulburări alimentare). Mai mult, un studiu (Rospenda,
Richman și Shannon 2009) a arătat că bullying-ul la locul de muncă mediază nu
numai relația dintre constrângerile postului de muncă și simptomele depresive, ci și
relația dintre constrângerile postului și tulburările somnului. Cele două relații de
mediere arată că atunci când angajații sunt confruntați persistent cu comportamente
de bullying la locul de muncă, aceștia prezintă niveluri mai ridicate ale simptomelor
depresive și ale tulburărilor de somn.
45
În plan organizațional, consecințele se resimt la nivelul productivității,

eficacității și respectării termenelor limită impuse. De cele mai multe ori, un angajat
care se confruntă cu bullying-ul la locul de muncă va fi mai puțin productiv prin
faptul că începe să își piardă încrederea în misiunea organizației și în importanța
propriului loc de muncă pentru îndeplinirea scopului organizației, începe să întârzie
sau chiar să lipsească repetat de la muncă. Atunci când nu lipsește, rezultatele muncii
sale lasă de dorit prin faptul că se strecoară omisiuni și greșeli. Mai mult, la nivelul
implicării emoționale, angajatul este detașat de sarcinile de muncă, nu le mai
îndeplinește la timp sau nu le mai îndeplinește cu aceeași seriozitate. În cazurile
extreme, angajați insatisfăcuți de climatul locului de muncă ajung să părăsească
organizația, acțiune ce aduce acesteia noi costuri financiare asociate cu procesele de
recrutare și selecție de personal.
La nivel individual, impactul bullying-ului poate fi evaluat prin intermediul
deteriorărilor de sănătate înregistrate de individ ca urmare a bullying-ului. Cercetările
din domeniul bullying-ului au arătat că fenomenul în cauză are efect negativ atât
asupra sănătății fizice cât și asupra sănătății psihologice (Leymann 1996; Fox și
Stallworth 2005). Cele mai frecvente simptome fizice raportate de victime au fost:
tulburări ale somnului, letargie, dureri de cap, iritații ale pielii, dureri generalizate ale
corpului, dureri de stomac și tulburări digestive (Lewis 2006a). Studiul lui Lewis
(2006b) a evidențiat faptul că femeile care acuzau dureri generalizate resimțite la
nivelul corpului nu au reușit să identifice cu adevărat cauza declanșatoare. În general,
victimele bullying-ului au apelat la investigații medicale pentru a căuta o cauză
organică însă, în final, conștientizând tensiunea pe care o experimentau zilnic la locul
de muncă, au concluzionat că fenomenul de bullying a fost cauza durerilor
generalizate resimțite la nivelul corpului.
Printre simptomele psihologice înregistrate de persoanele țintă ale bullying-
ului se numără: anxietate, iritabilitate, mânie, furie, depresie, putere de concentrare
slabă, încredere de sine foarte scăzută, oboseală mentală și lipsa energiei personale
(Leymann 1990; Bjorkvist și colegii 1994a; Agervold și Mikkelsen 2004). De
asemenea, victimele au raportat niveluri ridicate ale lipsei de control asupra situației
sociale și au prezentat tendințe de retragere socială. Într-un studiu (Lewis 2004) s-a
explicat tendința victimelor de retragere ca o reacție a rușinii resimțite în urma
experimentării situației de bullying. Mai mult, aceste persoane au descris bullying-ul
ca fiind o situație antecedentă apariției sentimentului de rușine. În cazurile cele mai
severe, victimele au raportat trăirea unor simptome caracteristice tulburării de stres
posttraumatic (Leymann și Gustafsson 1996 ; Mikkelsen și Einarsen 2002a;
Matthiesen și Einarsen 2007). Comportamentele de bullying manifestate cu frecvențe
ridicate au fost asociate simptomelor stărilor depresive (Niedhammer și colegii 2006),
în sensul că acele persoane care realizează frecvent comportamente de bullying la
locul de muncă au niveluri ridicate ale depresiei.
Mai nou, cercetările din domeniul bullying-ului la locul de muncă sunt
interesate de identificarea strategiilor de coping eficiente pentru a face față și pentru a
supraviețui fenomenului. Un studiu recent (Sauer 2013) studiază relația dintre
reziliența psihologică și expunerea la fenomenul de bullying, iar rezultatele sale au
arătat că acele persoane cu niveluri ale rezilienței psihologice mai scăzute aveau șanse
46
mai mari să fie expuse fenomenului de bullying la locul lor de muncă comparativ cu
colegii lor cu niveluri ridicate ale rezilienței. Pe baza rezultatelor acestui studiu se
asertează că reziliența poate fi un factor protector în cazul experimentării bullying-
ului la locul de muncă.
2. Studierea rezilienței în cazul victimelor bullying-ului la locul de muncă
Interesul pentru studierea rezilienței angajaților expuși fenomenului de

bullying la locul de muncă este relativ scăzut. Abia în ultimii patru ani, cercetătorii
din domeniu au început să acorde atenție acestei resurse personale atunci când vine
vorba de cazul angajaților expuși sistematic bullying-ului la locul de muncă.
În contextul organizațional, reziliența este măsurată ca fiind abilitatea
organizației de a face față oricărei întreruperi a bunei funcționări și recuperarea
organizației în timp ce aceasta oferă serviciile sale de bază.
În majoritatea domeniilor de activitate definițiile oferite rezilienței au scos în
evidență caracteristica de bază a fenomenului și anume aceea că este capacitatea de a
reveni în forță după experimentarea stresului și a schimbării.
Termenul de reziliență provine din latinescul resiliens și a fost inițial utilizat
pentru a descrie calitatea elastică a unei substanțe (Joseph 1994). Dicționarul Webster
al limbii engleze din secolul douăzeci definește reziliența ca fiind capacitatea de a
reveni în forță după o perioadă de constrângere sau ca fiind capacitatea de recuperare
a spiritului iar dicționarul american Heritage definește reziliența ca fiind abilitatea de
recuperare rapidă după boală, schimbare sau nenorocire.
Cincizeci de ani de studiu a rezilienței au scos în evidență patru perspective
(Glantz și Johnson 1999; Thomsen 2002; Ungar 2005). Până în momentul de față nu
există un consens asupra utilizării unei singure definiții a fenomenului de reziliență,
iar cercetătorii din domeniu definesc reziliența într-o varietate de moduri (Carle și
Chassin 2005).
Reziliența a fost definită ca fiind procesul de adaptare la evenimentele
distrugătoare și stresante într-o manieră care să îi ofere individului un plus protector și
abilități de adaptare noi, inexistente până la apariția evenimentul negativ. În mod
similar, reziliența a mai fost văzută ca fiind procesul de dezvoltare personală a
individului și capacitatea acestuia de a-și reveni rapid, de a face față greutăților și de a
se reface rapid. Reziliența a mai fost definită și ca abilitatea persoanei de a se adapta
pozitiv la schimbările și la evenimentele negative de viață (Luthar și Chicchetti 2000).
Un studiu concluzionează că reziliența face referire la persoanele din
grupurile cu risc ridicat de expunere la factori adverși, la abilitățile bune de adaptare
la evenimentele stresante apărute și la recuperarea după traumă. Mai mult, în pofida
diverselor definiții oferite fenomenului de reziliență, autoarea sugerează ca reziliența
ar trebui privită și înțeleasă ca un proces (Masten 2001). Mai mult, Ann Masten
concluzionează că reziliența trebuie privită ca interfața dintre caracteristicile
individuale ale persoanelor și caracteristicile mediului înconjurător, ca o balanță
dintre factorii de stres și abilitățile personale de a-i face față, dar și ca un proces
dinamic de dezvoltare, ce este hotărâtor în momentele de tranziție ale vieții.
47
Per ansamblu, reziliența este procesul care permite indivizilor, familiilor și

grupurilor umane să depășească situațiile dificile, trauma, să nu prezinte tulburări
psihice, să continue să trăiască la fel ca înainte (sau aproape ca înainte), putând chiar
să dea dovadă de o mai bună funcționare psihică decât înainte grație a ceea ce poartă
numele de dezvoltare sau creștere posttraumatică.
În primii ani de cercetare a fenomenului de reziliență, cercetătorii tindeau să îi
privească și să îi denumească pe indivizii care traversau cu succes perioade grele în viață
ca fiind persoane puternice, invulnerabile și invincibile (Werner și Smith 1982). Aceste
descrieri implică faptul că aceste persoane dețin un set de calități rare și remarcabile,
calități ce sunt mai curând înnăscute decât obținute în urma unui proces de dezvoltare
personală. Viziunea asupra rezilienței se apropia de imaginea unor persoane invincibile,
persoane ce aveau capacitatea de a se proteja de orice eveniment negativ din viață. Cu
timpul, cercetările din domeniul rezilienței ajung la concluzia că reziliența este rezultatul
unui proces de dezvoltare personală și nu o calitate înnăscută a persoanei.
Un motiv pentru care studierea rezilienței rămâne anevoioasă se referă la
dificultatea izolării factorilor de risc de factorii protectori, factori ce sunt studiați în
contexte diferite, pe populații diferite și utilizând metodologii diferite. Majoritatea
studiilor continuă să măsoare reziliența sau factorii protectori prin evaluarea unui prag
de risc. Astfel, un studiu realizat pe copii ai căror mame erau prizoniere, a fost
interesat de investigarea factorilor protectori (Hagen, Myers și Mackintosh 2005), un
alt studiu a fost interesat de studierea rezilienței comportamentale a copiilor ai căror
părinți sunt alcoolici (Carle și Chassin 2005) și un al treilea studiu a fost interesat de
investigarea rezilienței școlare a copiilor din centrele de copii (Hines, Wyatt și
Merdinger 2005). În timp ce aceste tipuri de studii sunt informative, rezultatele lor nu
pot fi generalizate la o populație mai largă.
Până acum cercetările în domeniul rezilienței au abordat nișe particulare de
populații, situații dificile, experiențe traumatice și au studiat factorii de risc și factorii
protectori în condiții specifice. Cercetătorii din domeniu constată, plecând de la
studiile existente, că este nevoie de o conceptualizare mai cuprinzătoare și de o
măsurare mai largă a fenomenului de reziliență psihologică. Este practic imposibil să
studiezi legătura dintre fiecare factor protector sau factor de risc pe fiecare tip de
populație în parte și în legătură cu toate situațiile dificile sau evenimentele traumatice
care ar putea să apară în viața unei persoane.
Este, de asemenea, important de notat faptul că multe studii psihologice
cercetează reziliența utilizând instrumente inadecvate. Spre exemplu, un studiu
analizează reziliența utilizând un instrument ce măsoară în fapt starea psihologică de
bine a persoanei; reziliența și starea psihologică de bine a persoanei sunt două
constructe psihologice total diferite (Hemenover 2003).
Studii realizate în domeniul școlar în legătură cu fenomenul de bullying au
măsurat reziliența utilizând instrumente ce măsurau indicatori ai absenței factorilor
psihopatologici însă acești factori nu reprezintă fenomenul de reziliență. Mai mult,
reziliența este mai mult decât lipsa tulburărilor mentale sau lipsa simptomelor de stres
posttraumatic, însă multe studii interesate de studierea rezilienței au folosit
instrumente ce măsurau absența tulburărilor mentale sau absența tulburărilor de stres
posttraumatic (Almedon și Glandon 2007).
48
Poate unul dintre cele mai comprehensive și globale studii care a utilizat
metode mixte de cercetare (atât calitative cât și cantitative), incluzând peste 1500 de
tineri aparținând mai multor culturi diferite, a fost cel realizat de Ungar (2005).
Echipa sa de cercetare a realizat studiul în peste 11 țări diferite și a fost interesată
de investigarea expunerii la factori de risc și de investigarea strategiilor de coping cu rol
adaptativ. Printre factorii de risc investigați au fost cei de expunere la violența provenită
din partea comunității, procesul de instituționalizare, problemele de sănătate mentală,
dezrădăcinarea socială, absența căminului personal, sărăcia și războiul. Michael Ungar
(2005) precizează că reziliența este un concept multidimensional iar definirea sa este
negociată între indivizii particulari și comunitățile mai largi din care fac parte. Acest
concept prezintă tendințe atât omogene cât și eterogene, după cum reiese din cercetările
realizate în contexte culturale diferite.
O altă carență a studiilor din domeniul rezilienței s-a observat la nivelul
studiilor cantitative utilizând instrumente validate empiric.
Studiul rezilienței la nivelul populației adulte vine să acopere acest gol prin
faptul că Gail Wagnild, în 2011, reușește să propună o variantă scurtă în paisprezece
itemi a scalei de reziliență psihologică, scală ce a beneficiat de o serie de studii
empirice în vederea verificării și stabilirii unor proprietăți psihometrice acceptabile
(Wagnild 2011).
La ora actuală, scala rezilienței psihologice cu paisprezece itemi a lui
Wagnild este cea mai utilizată scală în cercetările din domeniul rezilienței investigate
pe populație adultă. Conform cercetătoarei există cinci factori caracteristici ai
rezilienței: existența unui scop în viață, perseverența, echilibrul personal, încrederea
personală și existența independentă (Wagnild 2009). O persoană este rezilientă dacă
are un scop bine stabilit în viață, motiv pentru care își dorește să trăiască.
Perseverența presupune determinarea cu care persoana luptă pentru a face față
factorilor adverși de stres cu scopul de a-și menține și a-și îndeplini scopul în viață.
Echilibrul desemnează abilitatea individului de a-și menține o perspectivă echilibrată
asupra vieții apelând deseori la umor. Încrederea personală reprezintă capacitatea
persoanei de a se baza pe propria persoană pentru a reuși să-și îndeplinească scopul
stabilit. Acest aspect presupune faptul că persoana își cunoaște propriile puncte tari și
le folosește eficient în conexiune cu experiențele de succes din trecut pentru a putea
lua decizii pentru viitor.
Existența independentă reprezintă capacitatea individului de a se simți
confortabil cu propriul eu fără a simți nevoia de a se conforma majorității.
Activitatea inițiată de Michael Ungar (2005) în domeniul școlar a fost
continuată de Gail Wagnild în 2009 și 2011 pe populație adultă, existând la ora
actuală un instrument global, comprehensiv și valid de măsurare a rezilienței
psihologice în rândul persoanelor adulte.
49
3. Reziliența psihologică și bullying-ul la locul de muncă-dovezi empirice
Deși conceptul de adaptare la stres beneficiază de definiții diferite în

literatura de specialitate, strategia de adaptare la stres poate fi văzută ca răspunsul la o
situație stresantă cu scop de adaptare (McCrae 1984). Strategiile de adaptare la stres
includ strategii orientate pe problemă și strategii orientate pe emoții.
Literatura de specialitate arată o relație strânsă între experimentarea
comportamentelor de bullying și adaptarea psihologică. Mai mult, această relație este
mediată de strategiile de coping implementate de persoană (Runtz și Schallow 1997).
În plus, strategiile de coping sunt un instrument de asigurare a nivelului
ridicat de reziliență personală prin aplicarea de strategii precum utilizarea umorului,
utilizarea strategiei de reinterpretare pozitivă, abordarea directă a problemei și
planificarea activităților. Studiile din domeniul bullying-ului au arătat o preferință a
angajaților expuși de a apela la strategii de coping precum negarea, evitarea,
dezangajarea mentală și comportamentală de sarcinile locului de muncă și centrarea
pe emoții (Runtz și Schallow 1997). Studiile au arătat că aceste strategii de coping,
deși sunt des utilizate de victimele bullying-ului, au o eficiență incertă deoarece
nivelul stării de sănătate a angajaților nu se ameliorează.
Relația dintre strategiile de coping și reziliența personală a fost studiată de
Ungar (2005), care a fost interesat să vadă până în ce punct aceste două concepte se
suprapun și cum anume încep să se diferențieze. Concluzia autorului a fost că
strategia de coping este un proces conștient, un act conștientizat adoptat de individul
ce traversează o perioadă dificilă cu scopul de a face față, pe când reziliența personală
este un proces semiconștient care îi permite individului nu numai să facă față
fenomenului ci și să manifeste o creștere post-traumatică, devenind o persoană mai
puternică după experimentarea traumei.
Gail Wagnild (2009) vorbește despre o serie de caracteristici ale persoanei
reziliente precum perseverența, încrederea în forțele proprii, prezența unui scop în
viață, singurătatea existențială și echilibrul personal. Conform autoarei, persoanele
reziliente dețin toate aceste caracteristici și reușesc să facă față mai rapid adversității
fără să manifeste perioade de retragere, izolare socială și profesională.
La ora actuală, studiile din domeniul bulllying-ului la locul de muncă care au
fost interesate de studierea rolului rezilienței în cazul victimelor acestui fenomen se
situează mai curând la nivel teoretic, existând studii de trecere în revistă a literaturii
existente și mai puțin studii empirice interesate de investigarea modalității prin care
victimele fenomenului ajung să devină reziliente. Puține studii (Duffy și Sperry 2014;
Maidaniuc-Chirilă 2015) au arătat că victimele bullying-ului la locul de muncă
reușesc să devină reziliente doar în urma unor programe de formare și dezvoltare
profesională prin care acestea sunt informate asupra simptomelor fenomenului,
modalității specifice de manifestare și sunt antrenate să adopte tehnici de reflecție și
tehnici creative de reinterpretare a situației aplicând terapii complementare de
reducere a stresului.
Mai mult, într-un studiu s-a arătat că reziliența, ca trăsătură, prezice starea de
bine a victimei fenomenului de bullying (Fraccaro 2014). Rutter precizează că unele
50
victime ale bullying-ului pot manifesta dezvoltări pozitive similare celor din procesul
de creștere posttraumatică ca urmare a experimentării acestui fenomen (Rutter 2006).
Un studiu din 2014 a arătat că persoanele se simt mai puternice, mai
inteligente social și mai abile după experimentarea fenomenului de bullying la locul
de muncă (Van Haugthen 2014).
Studiile din domeniul bullying-ului la locul de muncă interesate de studierea
rolului rezilienței vorbesc despre un proces de recuperare al victimei pe care îl
denumesc revenire după experimentarea traumei sau a adversității (Gross 2009). Mai
mult, un studiu din domeniul școlar a arătat că reziliența mediază relația dintre
victimizare și autoeficacitatea percepută în sensul că persoanele cu autoeficacitate
percepută ridicată sunt mai reziliente în cazul experimentării situației de bullying
(Naranayan și Betts 2014), iar într-un alt studiu tot din domeniul școlar s-a arătat că
victimele bullying-ului care au avut niveluri de reziliență mai ridicate au prezentat
mai puțin simptome psihopatologice comparativ cu victimele care aveau niveluri mai
scăzute ale rezilienței. Un studiu românesc (Maidaniuc-Chirilă 2015) a arătat că
angajații români ce au fost expuși fenomenului de bullying la locul lor de muncă și
care au avut niveluri mai ridicate ale rezilienței au resimțit niveluri mai scăzute ale
încordării fizice comparativ cu victimele care prezentau niveluri mai scăzute ale
rezilienței. Acest studiu a stat la baza realizării unui alt studiu românesc (Maidaniuc-
Chirilă 2015) care a arătat că nu doar nivelul rezilienței mediază relația dintre
victimizare, ca urmare a experimentării bullying-ului și starea de încordare resimțită
de angajat, ci și strategia de coping centrată pe exprimarea emoțiilor. Conform
rezultatelor acestui studiu, acele persoane expuse bullying-ului la locul de muncă,
care au niveluri mai scăzute ale rezilienței personale și care folosesc frecvent
exprimarea emoțiilor ca strategie de coping au niveluri mai ridicate ale încordării
mentale comparativ cu cele care au niveluri mai ridicate al rezilienței și folosesc mai
rar strategia de coping centrată pe exprimarea emoțiilor.
Studiul de față face primii pași către elucidarea relației dintre expunerea la
bullying-ul la locul de muncă și reziliența psihologică a angajatului expus
fenomenului, identificând influențele fenomenului asupra nivelul stărilor de
deprimare și a comportamentelor adictive manifestate de angajații expuși.
4. Modalități de asigurare a rezilienței în cazul victimelor bullying-ului la

locul de muncă
Psihoterapia bazată pe punctele forte ale persoanei se focalizează pe înțelegerea

dezvoltării în stare de sănătate și pe construirea rezilienței, urmărește dezvoltarea
punctelor forte și abilităților care să permită prevenirea apariției ulterioare a problemelor,
promovează sănătatea și starea de bine în rândul tinerilor. Mai mult, se centrează pe
emoțiile, gândurile, trăsăturile și comportamentele pozitive, vizează ameliorarea calității
vieții și acordă credit persoanei, urmărește susținerea familiei, se bazează pe punctele forte
ale acesteia și valorizează resursele familiale, concepe acțiuni pentru transformarea
mediului și identifică resursele existente în comunitate și le utilizează.
În general, specialiștii care lucrează din perspectiva rezilienței asistate trebuie să
pună în evidență și să dezvolte potențialitățile persoanelor considerate în situație de risc.
51
Accentul cade pe o serie de factori de protecție și de facilitatori ai rezilienței precum:

stima de sine, capacitatea de a suscita simpatia, imaginea de sine pozitivă, sentimentul de
control asupra propriei vieți, creativitate și umor. Totodată, specialiștii se centrează și pe
descoperirea resurselor existente în anturajul persoanei, pe mentorii sau pe persoanele
considerate puncte de ancoraj, pe rețeaua socială (colegi, prieteni, asociații) care
contribuie la crearea unui cadru securizant și primitor pentru persoanele agresate
psihologic sistematic în cadrul procesului de bullying la locul de muncă.
Transformarea riscului presupune modificarea percepției persoanei prin
repetarea răspunsurilor date în situațiile de risc-sursă. Permite jucarea dramei într-o
manieră mai adaptativă.
Reducerea reacțiilor negative în lanț este o tehnică utilizată de mai mult timp
în cazul tratării tulburărilor de orice natură. În general, o persoană tulburată mental,
emoțional sau psihologic tulbură și persoanele din jurul ei dând posibilitatea apariției
unei reacții în lanț, iar punctele de cauză-efect nu mai sunt la fel de clare. Terapia prin
joc crează posibilitatea mobilizării unei serii de reacții în lanț, însă de data aceasta
pozitive. Persoanele își imaginează conflictele având posibilitatea de a le pune în
practică prin joc. Se pune în scenă conflictul și se rezolvă treptat. Pentru a favoriza
crearea unor soluții alternative, terapeutul poate adăuga un personaj sau poate adresa
o întrebare, aici pot fi implicate și alte persoane semnificative pentru persoana care
este în psihoterapie.
Întărirea stimei de sine se realizează prin întărirea relațiilor socio-familiale
ale persoanei, relații care sunt evaluate ca fiind sigure și armonioase și au ca efect
realizarea cu succes a sarcinilor din viața persoanei.
Întărirea oportunităților înseamnă alegerea mediilor favorabile dezvoltării
personale, respectiv alegerea acelor medii care permit înmulțirea contactelor sociale,
diversificarea situațiilor trăite și conectarea la resursele familiale și sociale.
Într-un studiu anterior, Maidaniuc-Chirilă (2015) reușește evidențierea
impactului pozitiv al unui program de training destinat îmbunătățirii rezilienței
mentale a angajaților expuși fenomenului de bullying la locul de muncă adoptând o
tehnică cognitiv-comportamentală de reanalizare a situației stresante, de reinterpretare
a acesteia în așa manieră încât să se reducă nivelul subiectiv al interpretărilor, să se
îmbunătățească capacitatea persoanei de a distinge situația bullying-ului de o situație
de conflict general. Studiul de față continuă rezultatele obținute anterior prin faptul că
analizează relația dintre expunerea la bullying, reziliența angajatului, pe de o parte, și
comportamentele adictive și starea de deprimare a angajatului, pe de altă parte.
5. Noi frontiere în cercetarea rezilienței
Richardson și colegii (1990) au precizat că a apărut un nou val de cercetări în

domeniul rezilienței, val interesat de integrarea componentelor personale și climatice
ale rezilienței (Richardson, Neiger, Jensen și Kumpfer 1990). Această nouă tendință a
cercetărilor examinează reziliența într-o manieră holistică și o plasează într-un
domeniu interdisciplinar fiind studiată psihologic, biologic, social, implicând o
interacțiune a caracteristicilor de mediu și a caracteristicilor individuale (Kim-Cohen
2007). Autorul argumentează că studiile experimentale pe șoareci au arătat că gradul
52
de îngrijire primit în primele momente de viață și condițiile de mediu pot altera modul
de exprimare a genelor implicate în reacția la stres și în mecanismele de
recompensare care pot sta la baza manifestării atașamentului și relaționării și că acest
lucru poate fi extrapolat în rândul ființelor umane.
Mai recent, cercetările din domeniu arată că interacțiunea dintre gene și
interacțiunea dintre gene și mediu pot contribui la procesul de adaptare și de asigurare
a rezilienței într-o manieră complexă. Deși interacțiunile dintre mecanismele
biologice și factorii protectivi și de risc din mediu nu sunt pe deplin înțeleși,
cercetătorii care explorează aspectele genetice ale rezilienței cred că partea biologică
studiată separat nu poate edifica modalitatea prin care un individ va răspunde la
adversitate. În schimb, factorii genetici și biologici pot fi văzuți ca factori protectori,
factori asemănători celor aparținând mediului înconjurător.
Deși reprezintă o adevărată provocare să determini modalitatea prin care factorii
de mediu, factorii biologici și factorii genetici pot interacționa astfel încât să determine
nivelul rezilienței fiecărui individ în parte, există totuși evidențe empirice care arată că
factorii neurologici sunt implicați în nivelul predefinit al rezilienței fiecărui individ
(Waugh, Wager, Fredrickson, Noll și Taylor 2008). Un studiu empiric a arătat că atunci
când unui grup de persoane reziliente le-au fost arătate imagini neutre sau imagini cu un
real potențial amenințător, acestea au prezentat reacții neuronale doar la imaginile cu
potențial amenințător. Mai mult, persoanele reziliente au revenit mai rapid la nivelul lor
inițial cardiac și neuronal comparativ cu grupul persoanelor cu reziliență scăzută (care au
reacționat mai rapid, mai îndelungat la stimuli și și-au revenit mai greu după ce aceștia au
încetat să mai acționeze), după cum au arătat probele biologice preluate din amigdale și
din zonele insulare ale creierului. Datorită sistemelor variate implicate în studierea
rezilienței, Kim-Cohen (2007) argumentează că aceasta ar trebui studiată la niveluri
diferite de la nivelurile moleculare la cele comportamentale și culturale. Este dificil de
studiat toate aceste contexte și interacțiunea lor simultan iar cercetarea la aceste niveluri
este utilă tuturor cercetătorilor interesați de înțelegerea fenomenului de reziliență. Totuși,
legătura dintre neuroștiință și educație stă în etapele sale de dezvoltare, de aceea este
important pentru cercetători să construiască cercetări plecând de la evidențele existente în
literatură.
Noutatea studiului de față constă în faptul că studiază fenomenul de reziliență
văzută ca trăsătură în conexiune cu un fenomen nou și anume cel de bullying la locul de
muncă. Până acum reziliența a fost studiată în situații traumatice precum cele de pierdere
familială, pierdere a sănătății, calamitate naturală precum cutremure, inundații și războaie,
iar studiul de față aduce în prim plan rolul rezilienței psihologice în experimentarea
bullying-ului la locul de muncă și analizează potențialele efecte în plan individual prin
studierea comportamentului distructiv al victimei (i.e. apelarea la comportamente
adictive), prin studierea nivelului de deprimare și de încordare fizică și mentală.
6. Obiectivul studiului
Obiectivul studiului este de a explora relațiile existente între reziliența

psihologică, bullying-ul la locul de muncă, starea de încordare fizică și mentală,
starea de deprimare și comportamentele adictive (i.e. consumul de alcool, tutun).
53
7. Ipotezele studiului
1. Reziliența psihologică va corela negativ și semnificativ cu bullying-ul de

la locul de muncă.
2. Reziliența psihologică va corela negativ și semnificativ cu starea de
încordare fizică și mentală.
3. Bullying-ul va corela pozitiv și semnificativ cu starea de încordare fizică
și mentală.
4. Nivelul de reziliență psihologică poate prezice expunerea la
comportamente de bullying la locul de muncă.
8. Întrebări de cercetare
1. Există o legătură între expunerea la bullying și nivelul deprimării angajatului?

2. Există o legătură între expunerea la bullying și starea de sănătate a
angajatului?
3. Există o legătură între expunerea la bullying și practicarea unei diete?
4. Există o legătură între expunerea la bullying și consumul de tutun?
5. Există o legătură între expunerea la bullying și consumul de alcool?
9. Participanții și procedura utilizată
151 (106 gen feminin și 45 gen masculin) angajați români au participat la

acest studiu prin completarea unui pachet de chestionare în format electronic în
perioada august 2014-decembrie 2014. Instrumentele măsurau expunerea la
comportamente de bullying la locul de muncă, reziliența psihologică și starea de
încordare fizică și mentală. Vârsta participanților este cuprinsă între 22 și 62 ani
(M=32.71; SD=8.84), cu o vechime în muncă între trei și 240 de luni (M=44.06;
SD=22.01). 39 de angajați lucrează în instituții publice, 41 lucrează în instituții
private, 55 lucrează în firme private și 11 angajați lucrează în organizații
nonguvernamentale. 60 angajați dețin o diplomă de licență, 65 angajați dețin o
diplomă de master și 15 angajați dețin o diplomă de doctorat. 34 de angajați lucrează
în organizații cu mai puțin de 10 angajați, 37 de angajați lucrează în organizații cu 10-
40 de angajați, 35 lucrează în organizații cu 40-200 de angajați, 20 lucrează în
organizații cu un număr de angajați cuprins între 201-1000 angajați și 20 lucrează în
organizații cu peste 1000 de angajați.
Participanții au fost rugați să își dea acordul de a mai participa la etape
ulterioare ale studiului precum participarea la un program de training de informare
asupra fenomenului de bullying la locul de muncă și de exersare a unor modaltăți de
îmbunătățire a nivelului de reziliență psihologică și 149 dintre aceștia și-au dat
acordul să participe la etapele viitoare ale studiului.
Chestionarele au fost plasate într-o ordine specifică primul chestionar fiind
cel de măsurare a expunerii la bullying-ul de la locul de muncă, cel de al doilea
54
chestionar a fost cel de reziliență psihologică și cel de al treilea chestionar măsoară

starea de încordare fizică și mentală.
10. Instrumentele
Bullying-ul de la locul de muncă a fost măsurat prin varianta românească a

chestionarului de comportamente negative la locul de muncă (Einarsen, Hoel și Notelaers
2009; tradus și adaptat pe populație românească de Chirilă și Constantin 2014b).
Chestionarul conține 22 de itemi ce se grupează pe trei dimensiuni: bullying-ul oritentat
spre persoană, bullying-ul îndreptat spre contextul muncii și comportamentele de
intimidare. Coeficientul alpha Cronbach pe întreg chestionarul este .92.
Reziliența psihologică a fost măsurată prin scala de reziliență psihologică în

14 itemi a lui Wagnild (Wagnild 2011). Coeficientul alpha Cronbach este de .86
Starea de încordare fizică și mentală a fost măsurată prin două scale ale
inventarului de stres ocupațional (Evers, Frese și Cooper 2000). Scala de încordare
fizică a fost compusă din cinci itemi și scala de încordare mentală a fost compusă din
șapte itemi. Coeficientul alpha Cronbach pentru încordarea fizică este de .68 și de .60
pentru încordarea mentală.
11. Rezultate
Tabel 1. Corelații între bullying-ul la locul de muncă, reziliența psihologică și

starea de încordare fizică și mentală
Variabile M SD 1 2 3 4
bullying-ul la locul de muncă .56 1
reziliența psihologică .67 -.18* 1
încordarea fizică .53 .43** -.21** 1
încordarea mentală 2.08 .42 .02 -.39** .47** 1
*, p<.05; **, p<.01
Rezultatele din tabel arată o corelație semnificativă, negativă și mică între

bullying-ul de la locul de muncă și reziliența psihologică. Acest lucru înseamnă că
persoanele expuse persistent la bullying la locul lor de muncă au niveluri scăzute ale
rezilienței psihologice. Prima ipoteză a fost confirmată.
Bullying-ul la locul de muncă este corelat semnificativ, pozitiv și mediu cu
starea de încordare fizică. Cu cât angajatul este mai persistent expus la bullying-ul de
la locul de muncă cu atât acesta va experimenta niveluri mai ridicate ale stării de
încordare fizică. Cea de a treia ipoteză care postula o relație semnificativă și pozitivă
între expunerea la bullying-ul de la locul de muncă și starea de încordare fizică și
mentală a fost confirmată doar pentru cazul stării de încordare fizică.
Reziliența psihologică corelează semnificativ, mic și negativ cu starea de
încordare fizică și semnificativ, mediu și negativ cu starea de încordare mentală, ceea ce
înseamnă că persoanele cu reziliență psihologică ridicată au niveluri mai scăzute de
55
încordare fizică și mentală. Cea de a doua ipoteză, care postula o relație negativă și
semnificativă între reziliența psihologică și starea de încordare fizică și mentală, a fost
confirmată. Cu cât persoana va avea niveluri mai ridicate ale rezilienței cu atât mai puțin
aceasta va experimenta niveluri mai scăzute ale stării de încordare fizică și mentală.
Tabel 2. Predicția expunerii la bullying la locul de muncă având ca predictor

nivelul rezilienței psihologice
Predictor B SE β R2 ∆R2 F p
Reziliența psihologică -.156 .067 -.188 .035 .029 5.433 .021
Criteriu: bullying-ul la locul de muncă
2.9% din varianța bullying-ului la locul de muncă este explicată de nivelul de
reziliență psihologică
Ecuația de regresie nestandardizată:

Bullying-ul la locul de muncă=2.678-.156 * reziliența psihologică
Ecuația de regresie nestandardizată:
Bullying-ul la locul de muncă= -.188 * reziliența psihologică
Ecuația de regresie, indiferent de forma acesteia (i.e. nestandardizată sau
standardizată) este negativă ceea ce semnifică că expunerea la locul de muncă este
mai redusă atunci când persoana are niveluri mai ridicate ale rezilienței psihologice.
În cazul de față reziliența psihologică joacă rolul de factor protector sau factor de risc
pentru expunerea la bullying-ul de la locul de muncă.
1. Există o legătură între expunerea la bullying și nivelul deprimării angajatului?

Deprimare
Tot timpul des Uneori Niciodată Total
Expunere nu 0 6 51 37 94
Da, din când în când 1 3 24 7 35
Da, de 2 sau 3 ori 0 1 6 5 12
Da, o dată pe săptămână 0 0 1 1 2
Da, de câteva ori pe
săptămână 0 1 3 2 6
Da, zilnic 0 0 2 0 2
Datele descriptive din tabelul de mai sus arată în primă fază, conform datelor
din coloana total, numărul persoanelor expuse fenomenului de bullying la locul de
muncă. Conform acestei coloane un număr de 84 de persoane nu au întâlnit
comportamente de bullying la locul lor de muncă, 35 au întâlnit această categorie de
comportamente din când în când, 12 dintre angajați au întâlnit comportamentele de
bullying de 2 sau trei ori, doar 2 persoane au fost expuși bullying-ului cu o frecvență
săptămânală, 6 angajați au spus că au fost expuși de mai multe ori pe săptămână
acestor comportamente și doar doi angajați au fost expuși zilnic.
La nivel descriptiv, în ceea ce privește asocierea dintre expunerea la
comportamente de bullying și frecvența experimentării stărilor de deprimare, 3 angajați
care au fost expuși bullying-ului ocazional (i.e. frecvența din când în când) au
56
experimentat des și o stare frecventă de deprimare. Un număr de 24 de angajați care au

fost expuși ocazional bullying-ului au experimentat uneori stări de deprimare și doar o
persoană expusă ocazional bullying-ului a raportat că se simte tot timpul deprimată.
În rândul angajaților care au experimentat expunerea la bullying de doua sau trei
ori la locul de muncă (i.e. 12), doar o singură persoană a precizat că simte des sentimente
de deprimare și alți șase angajați au raportat că uneori resimt sentimente de deprimare.
Dintre angajații care au raportat că au fost expuși bullying-ului săptămânal
(i.e. 2), o singură persoană a precizat că resimte uneori sentimente de deprimare.
Din numărul total de angajați (i.e. 6) care au precizat că au fost expuși
bullying-ului cu o frecvență de câteva ori pe săptămână, doar unul singur a precizat că
simte des sentimente de deprimare și alți trei angajați au precizat că resimt uneori stări
de deprimare. Mai mult, în rândul angajaților expuși zilnic bullying-ului la locul de
muncă (i.e. 2) au raportat că resimt sentimente de deprimare.
Conform acestor date descriptive, asocierea dintre expunerea la
comportamente de bullying în rândul angajaților români și experimentarea stărilor de
deprimare pare să fie în direcția precizată (i.e. expunerea la bullying se asociază cu
experimentarea stărilor de deprimare) dar sunt, cu siguranță alte cauze care luate
cumulat pot explica apariția stărilor de deprimare, dovadă stau datele descriptive din
rândul angajaților care au răspuns că nu au întâlnit comportamente de bullying și
totuși resimt des (i.e. 6 angajați) și uneori (i.e. 51 angajați) stări de deprimare.
Testele de asociere tau c ale lui Kendall arată o valoare a puterii efectului egală
cu -.08 pentru un prag de semnificație p=.140. Puterea efectului asocierii este foarte
mică, aproape de valoarea zero, fiind nesemnificativă din punct de vedere statistic.
Pentru a înțelege mai bine legătura dintre expunerea la comportamente de
bullying și starea de deprimare a angajatului ar trebui luați în considerare și alți factori
precum constrângerile organizaționale generale, factori ce țin de caracteristicile
intrinseci ale postului de muncă, poziția ierarhică a postului, factori ce țin de persoană
(e.g. experiențe negative profesionale și personale anterioare), constrângeri familiale.
2. Există o legătură între expunerea la bullying și starea de sănătate a angajatului?

Starea de sănătate
Precară Normală Bună Foarte Excelentă Total
bună
Expunere nu 2 18 33 37 4 94
Da, din când în când 3 10 8 11 3 35
Da, de 2 sau 3 ori 1 2 4 5 0 12
Da, o dată pe săptămână 1 1 0 0 0 2
Da, de câteva ori pe 1 0 1 3 1 6
săptămână
Da, zilnic 0 1 1 0 0 2
Datele descriptive din tabelul de mai sus arată că doar un număr de 8 angajați
din 151 de angajați care au participat la prezentul studiu și-au evaluat propria sănătate
ca fiind precară, un număr de 32 de angajați și-au evaluat sănătatea ca fiind una
normală, 47 de angajați și-au evaluat sănătatea ca fiind bună, 56 ca fiind foarte bună
57
și doar 8 angajați ca fiind una excelentă. Mai mult, în rândul angajaților care au
întâlnit comportamente de bullying la locul lor de muncă ocazional (i.e. din când în
când) 3 și-au evaluat sănătatea ca fiind precară, 10 ca fiind normală, 8 ca fiind bună,
11 ca fiind foarte bună și 3 ca fiind excelentă.
În rândul angajaților care au experimentat de două sau trei ori bullying-ul la
locul lor de muncă (i.e. un număr de 12 angajați), o singură persoană și-a evaluat
sănătatea ca fiind precară, doi angajați și-au evaluat sănătatea ca fiind normală, patru
ca fiind bună, cinci angajați ca fiind foarte bună și niciun angajat nu a precizat că
starea lor de sănătate este una excelentă.
Dintre angajații care au întâmpinat săptămânal comportamente de bullying la
locul lor de muncă (2), un angajat a precizat că starea lui de sănătate este precară iar
celălalt ca fiind una normală. Mai mult, din șase angajați care au întâlnit
comportamente de bullying de mai multe ori pe săptămână un angajat și-a evaluat
sănătatea ca fiind precară, unul ca fiind bună, trei angajați și-au evaluat sănătatea ca
fiind foarte bună și un angajat și-a evaluat sănătatea ca fiind excelentă.
Din rândul angajaților care au precizat că s-au confruntat cu comportamente
de bullying zilnic, un angajat a precizat că starea lui de sănătate este normală și cel de
al doilea angajat și-a apreciat sănătatea ca fiind bună.
Pentru a vedea dacă aceste asocieri sunt semnificative, din punct de vedere
statistic, s-a calculat coeficientul de asociere tau c al lui Kendall; acest coeficient are
o valoare a puterii efectului egală cu -.06 la un prag de semnificație de p=.284.
Asocierea dintre expunerea la bullying și starea de sănătate pare să meargă în direcția
precizată și anume că angajații care raportează experimentează comportamente de
bullying la locul lor de muncă par să raporteze niveluri mai puțin satisfăcătoare ale
propriei stări de sănătate dar puterea efectului nu este mare și nici semnificativă din
punct de vedere statistic.
Conform acestor date, pentru a înțelege mai bine asocierea dintre
experimentarea bullying-ului la locul de muncă și starea de sănătatea a angajatului, ar
trebui să se ia în considerare și alți factori, precum cei care țin de probleme de
sănătate anterioare ale angajatului și acei factori care ar putea fi răspunzători pentru
apariția anumitor tulburări biologice.
3. Există o legătură între expunerea la bullying și practicarea unei diete?

Practic o dietă
Nu Da Total
Expunere nu 35 59 94
Da, din când în când 9 26 35
Da, de 2 sau 3 ori 5 7 12
Da, o dată pe săptămână 1 1 2
Da, de câteva ori pe săptămână 3 3 6
Da, zilnic
2 0 2
Datele descriptive arată că din cele 94 de persoane care au precizat că nu au

fost expuse bullying-ului la locul de muncă, 59 practică o dietă.
58
În ceea ce privește numărul persoanelor care au precizat că au întâmpinat

ocazional (i.e. din când în când) comportamente de bullying la locul lor de muncă, un
număr de 26 de angajați practică o dietă, comparativ cu 9 persoane care au precizat că nu
practică o dietă și că întâlnesc ocazional comportamente de bullying la locul lor de muncă.
Din cei 12 angajați care au precizat că au întâlnit de două sau trei ori
comportamente de bullying, 7 au precizat că practică o dietă.
În ceea ce privește numărul persoanelor care se confruntă săptămânal cu
comportamente de bullying (i.e. doi angajați) și în ceea ce privește numărul
persoanelor care se confruntă cu bullying-ul la locul lor de muncă cu o frecvență mai
mare de o dată pe săptămână (i.e. șase angajați), numărul celor care practică dietă nu
diferă de numărul celor care nu practică dietă (i.e. o persoană din două practică dietă
și se confruntă săptămânal cu bullying-ul la locul de muncă și trei persoane din șase
practică o dietă și se confruntă cu bullying-ul la locul de muncă cu o frecvența mai
mare de o dată pe săptămână). Din rândul angajaților expuși zilnic fenomenului de
bullying (i.e. doi angajați), nicio persoană nu practică o dietă.
Datele descriptive arată că, în general, persoanele tind să practice o dietă iar
acest lucru nu este asociat în mod semnificativ cu faptul de a fi expus la fenomenul de
bullying la locul de muncă. Testul de asociere lambda arată o valoare a puterii
efectului λ=.018 la un prag de semnificație p=.527. Testul de asociere arată o putere a
efectului foarte mică, aproape de zero la un prag nesemnificativ ceea ce evidențiază
faptul că expunerea la bullying și practicarea unei diete nu sunt semnificativ asociate.
Cu siguranță sunt alți factori care s-ar asocia semnificativ cu practicarea unei
diete și anume prezența unor boli sau predispoziții către boli coronariene.
4. Există o legătură între expunerea la bullying și consumul de tutun al angajatului?

Nu consum tutun
Nu Da Total
Expunere nu 51 43 94
Da, de câteva ori pe săptămână
Da, zilnic 2 4 6
0 2 2
Datele descriptive arată că 51 persoane din 94 care au spus că nu au fost

expuse bullying-ului au precizat că fumează, 15 din 35 angajați care au întâlnit
ocazional bullying-ul la locul lor de muncă fumează, 7 din 12 angajați care au
experimentat de două sau trei ori bullying-ul la locul de muncă, fumează, doi angajați
care se confruntă săptămânal cu bullying-ul la locul de muncă, fumează, 2 din 6
angajați care întâlnesc de mai multe ori pe săptămână la locul lor de muncă, fumează
însă doi angajați care se confruntă aproape zilnic cu comportamente de bullying la
locul lor de muncă, nu fumează.
Datele descriptive arată că, în general, angajații care au răspuns la acest
studiu fumează (77 din 151 de respondenți fumează) dar că acest lucru nu se asociază
59
semnificativ cu expunerea la bullying la locul de muncă. Testul de asociere lambda

arată o valoarea a puterii efectului foarte mică, λ=.069, p=.167 și nesemnificativă din
punct de vedere statistic.
Conform acestor date cu siguranță sunt alți factori care se asociază
semnificativ cu practica fumatului și aceștia pot fi puterea obișnuinței, stresul general
experimentat la locul de muncă și plăcerea de a fuma.
5. Există o legătură între expunerea la bullying și consumul de alcool?

Consum puțin alcool
Nu Da Total
Expunere Nu 25 69 94
Da, de câteva ori pe săptămână 1 5 6
Da, zilnic
0 2 2
Datele descriptive din tabelul de mai sus arată că dintr-un număr total de 151
angajați care au participat la prezentul studiu, un număr de 40 de angajați consumă
cantități mai mari de alcool (i.e. mai mult de două pahare de alcool ce conțin mai mult
de 200 ml/zi pentru bărbați și mai mult de 100 ml alcool/zi pentru femei). Un număr
de opt persoane care au fost expuse bullying-ului ocazional consumă mai mult alcool,
patru angajați care s-au confruntat de două sau trei ori cu bullying-ul la locul de
muncă consumă mai mult alcool, doi angajați expuși bullying-ului săptămânal
consumă mai mult alcool și un angajat expus bullying-ului de mai multe ori pe
săptămână consumă alcool. Datele arată că acele persoane care s-au confruntat cu
bullying-ul la locul de muncă cu o frecvență săptămânală consumă alcool, însă testul
de asociere lambda este nesemnificativ din punct de vedere statistic (i.e. p=.155) și
arată o putere a efectului foarte mică, aproape de valoarea zero, λ=.021. Consumul de
alcool poate fi asociat semnificativ cu alți factori ce țin mai curând de persoană, de
experiențele anterioare de viață decât de faptul de a fi experimentat bullying-ul la
locul de muncă. Totuși rezultatele indică o nouă direcție de cercetare ce merită a fi
explorată mai amănunțit.
12. Discuții
Studiul empiric raportat evidențiază relații semnificative între bullying-ul la

locul de muncă, nivelul rezilienței psihologice și starea de încordare fizică și mentală.
Toate ipotezele studiului au fost confirmate cu excepția celei de a doua
ipoteze care a fost parțial confirmată. Relația de corelație dintre bullying și starea de
încordare resimțită de angajat a fost semnificativă doar pentru cazul încordării fizice.
Rezultatele studiului de față sunt convergente studiilor din literatura de specialitate
care evidențiază că experimentarea persistentă a comportamentelor de bullying are un
impact negativ asupra stării de sănătate a individului în general și asupra stării de
60
încordare fizică și mentală în special. Conform rezultatelor acestui studiu, persoanele

care se confruntă frecvent cu comportamente de bullying la locul lor de muncă au
niveluri mai ridicate ale încordării fizice și mentale.
Rezultatele studiului arată o relație negativă între expunerea la bullying-ul la
locul de muncă și nivelul rezilienței psihologice, ceea ce înseamnă că niveluri ridicate
ale rezilienței psihologice vor corela cu niveluri scăzute ale expunerii la bullying-ul
de la locul de muncă și niveluri scăzute ale rezilienței psihologice vor corela cu
niveluri ridicate ale expunerii la bullying-ul de la locul de muncă. Aceste rezultate
sunt, din nou, în concordanță cu cele existente în literatura de specialitate, ceea ce
înseamnă că, într-adevăr, reziliența poate juca rolul de factor protector în caz de
experimentare a fenomenului de bullying la locul de muncă. Mai mult, analiza de
regresie arată că un procent de 2.9% din varianța bullying-ului de la locul de muncă
poate fi prezisă de reziliența psihologică, iar ecuația de regresie descrie o ecuație
negativă ceea ce înseamnă că nivelul expunerii la bullying-ul de la locul de muncă va
scădea atunci când nivelul rezilienței psihologice crește. Acest rezultat arată că
reziliența psihologică poate juca efectiv rolul de factor protector în cazul expunerii la
comportamente de bullying la locul de muncă.
Mai mult, există corelații semnificative, negative, mici și medii, între reziliența
psihologică și starea de încordare fizică și mentală ceea ce înseamnă că persoanele cu
niveluri ridicate ale rezilienței psihologice vor experimenta niveluri scăzute ale încordării
fizice și mentale, iar persoanele cu niveluri ale rezilienței psihologice scăzute vor
experimenta niveluri mai ridicate ale stării de încordare fizică și mentală.
Aceste rezultate au o mare aplicabilitate practică pentru specialiștii din
domeniul resurselor umane deoarece sugerează că anumite programe de training
menite să dezvolte reziliența angajatului pot fi eficiente nu numai pentru angajat în
sine, ci și pentru întreaga organizație.
În ceea ce privește asocierea dintre experimentarea fenomenului de bullying
la locul de muncă și variabile efect precum experimentarea stărilor de deprimare,
deteriorarea stării de sănătate, practicarea unei diete, consumul de alcool și tutun, nu
arată asocieri semnificative deși pot fi evidențiate câteva tendințe spre consum de
alcool, de tutun, către experimentarea stărilor de deprimare în rândul angajaților
români expuși bullying-ului. Aceste rezultate nu confirmă rezultatele studiilor
anterioare, însă prezintă aceeași tendință de asociere anticipată în literatura de
specialitate. Persoanele care se confruntă cu bullying-ul la locul de muncă au o mai
mare predispoziție să fumeze, să consume alcool, să dezvolte simptome depresive și
chiar să practice o dietă.
Rezultatele acestui studiu deschid noi perspective de cercetare în sfera
efectelor bullying-ului la locul de muncă asupra stării de sănătate și asupra strategiilor
de coping ineficiente pentru supraviețuirea în fața fenomenului. Până în momentul de
față literatura de specialitate a arătat că cele mai frecvente strategii de coping utilizate
în cazul experimentării bullying-ului la locul de muncă sunt negarea, evitarea,
dezangajarea mentală și comportamentală față de sarcinile de la locul de muncă,
abuzul de substanțe (i.e. alcool, tutun) sau alte comportamente dăunătoare (i.e.
privarea de somn, practicarea unei diete stricte). Toate aceste comportamente
reprezentând încercări persistente ale angajatului expus fenomenului de bullying la
61
locul de muncă sunt ineficiente pe termen lung deoarece duc la o înrăutățire a stării de
sănătate, la o scădere a productivității în muncă, la o creștere a absenteismului la locul
de muncă și, în final, la o creștere a ratei demisiilor.
Studiul de față pune în evidență relația dintre expunerea la locul de muncă și
nivelul rezilienței angajatului, arătând o relație negativă, ceea ce înseamnă că o expunere
prelungită la bullying la locul de muncă duce la o scădere a rezilienței angajatului și la o
creștere a frecvenței de utilizare a strategiilor de coping considerate ineficiente.
Plecând de la evidențe empirice existente în literatura de specialitate, studiul
de față reprezintă un punct de plecare pentru viitoarele cercetări care doresc să
aprofundeze relația dintre reziliență și expunerea la fenomenul de bullying prin chiar
implementarea unor programe de training cu rol de dezvoltare a rezilienței angajatului
afectat de bullying-ul la locul de muncă.
13. Concluzii și implicații pentru viitoarele cercetări din domeniu
Deși au fost realizate multe progrese în domeniul cercetării rezilienței, nu

există la ora actuală un set definitiv al factorilor de risc și al factorilor protectori.
Aceștia ar putea fi reprezentați de orice variabilă responsabilă de creșterea sau
descreșterea varietăților efectelor pozitive sau negative. Factorii de risc sunt de obicei
definiți ca fiind acei factori care își au originea în copilărie și sunt câteodată opuși
factorilor protectivi (e.g. puternice abilități sociale versus slabe abilități sociale;
atașament securizant versus atașament insecurizant).
Cercetările din domeniul rezilienței au identificat o multitudine de factori
protectivi, cei mai proeminenți fiind un stil de atașament securizant, o relație
sănătoasă cu un adult pe timpul copilăriei, temperamentul, locul de control intern,
sentimentul coerenței, factorii genetici și biologici. Totuși, instrumentele utilizate
pentru a măsura reziliența nu au fost foarte bine dezvoltate, ceea ce face dificilă
generalizarea rezultatelor și compararea lor între studiile realizate.
Au existat teoreticieni care au contestat și criticat conceptul de reziliență. Mai
precis, au fost autori care au criticat promovarea imaginii „persoanei de succes”,
imagine care implică faptul că oricare dintre noi ar putea avea succes, că
oportunitățile sunt egale tuturor și că dezavantajele sunt doar obstacole ce trebuiesc
depășite de fiecare persoană în parte. Alți teoreticieni găsesc termenul de reziliență ca
fiind prea vag. Cu siguranță, conceptul de reziliență poate fi definit într-o mare
varietate de forme și este în continuă evoluție.
Cercetări viitoare ar trebui să ia în considerație aceste variabile și să
implementeze strategii metodologice mai elaborate de a investiga relația de asociere
dintre expunerea la fenomenul de bullying și comportamentele adictive.
62
Agervold, Mogens și Egberg G. Mikkelsen. 2004. „Relationships between Bullying,

Psychosocial Work Environment and Individual Stress Reactions”. Work & Stress
18(4): 336-351.
Almedom, Astier și Douglas Glandon. 2007. „Resilience is Not the Absence of PTSD
Anymore than Health is the Absence of Disease”. Journal of Trauma and Loss 12:
127-143.
Bjorvist, Kaj, Karin Osterman și Monika Lagerspetz. 1994a. „Aggression among
University Employees”. Aggressive Behavior 20(3): 173-184.
Brodsky, Carroll. 1976. The Harassed Worker. Lexington: D.C. Health and Company.
Carle, Adam și Laurie Chassin. 2005. „Resilience in a Community Sample of Children of
Alcoholics: Its Prevalence and Relation to Internalizing Symptomatology and
Positive Effect”. Applied Developmental Psychology 25: 577-595.
Chirilă, Teodora. 2012. „Perceived Victimisation as a Consequence of Bullying among
Romanian Employees: Gender Differences”. Annals of the Al. I. Cuza University,
Psychology Series 21(2): 85-98.
Chirilă, Teodora și Constantin Ticu. 2013. „Understanding Workplace Bullying Through
its Concepts: A Literature Review”. Procedia-Social and Behavioral Journal 84(4):
1175-1179.
Chirilă, Teodora și Constantin Ticu. 2014a. „Verifying the Psychometric Properties of
Two Instruments Measuring Workplace Bullying among Romanian Employees”.
Annals of Alexandru Ioan Cuza University, Psychology Series 3(1): 91-109.
Chirilă, Teodora și Constantin Ticu. 2014b. „Correlates and Predictors of Workplace
Bullying among Romanian Employees”. Romanian Journal of Human Resources
Psychology 12(1): 59-68.
Duffy, Maurren și Len Sperry. 2014. Overcoming Mobbing. A recovery Guide for
Workplace Aggression and Bullying. Oxford University Press.
Einarsen, Stäle, Helge Höel și Guy Notelaers. 2009. „Measuring Exposure to Bullying and
Harassment at Work: Validity, Factor Structure and Psychometric Properties of the
Negative Acts Questionnaire-Revised”. Work&Stress 23(1): 24-44.
Einarsen, Stäle și Lars Johan Hauge. 2006. „Antecedents and Consequences of Workplave
Mobbing: a Literature Review”. Revista de Psicología del trabajo y de las
Organizaciones 22(3): 251-273.
Einarsen, Stäle. 2000. „Harassment and Bullying at Work. A Review of the Scandinavian
Approach”. Aggression & Violent Behaviour 5(4): 371-401.
Evers, Anne, Michael Frese și Carry Cooper. 2000. „Revisions and Further Developments
of the Occupational Stress Indicator: LISREL Results from four Dutch Studies”.
Journal of Occupational & Organizational Psychology 73(2): 221-240.
Fox, Steven și Leila Stallworth. 2005. „Racial/Ethnic Bullying: Exploring Links between
Bullying and Racism in the US Workplace”. Journal of Vocational Behaviour 66(3):
438-456.
Fraccaro Rebecca. 2014. „Bouncing Back from Bullying: Resilience and Benefit-Finding
in Victims of Bullying”. Thesis submitted to the Faculty of Graduate Studies in
partial fulfilment of the requirements for the degree of master of science, University
of Calgary, Alberta, September 2014.
63
Glantz, Meyer și Jeannette Johnson. 1999. Resiliency and Development. New York, NY:
Kluwer Academic.
González Trijueque, David și José L. Graña Gómez, 2010. „Workplace Bullying:
Prevalence and Descriptive Analysis in a Multi-Occupational Sample”. Psychology
in Spain 14(1): 15-21.
Gross, Elisheva. 2009. „Logging on, Bouncing Back: An Experimental Investigation
Online Communication Following Social Exclusion”. Developmental Psychology
45(6): 1787-1793.
Hagen, Karen, Barbara Myers și Henry Mackintosh. 2005. „Hope, Social Support, and
Behavioural Problems”. American Journal of Orthopsychiatry 75: 211-219.
Hemenover, Scott. 2003. „The Good, the Bad, and the Healthy: Impacts of Emotional
Disclosure of Trauma on Resilient Self-Concept and Psychological Distress”.
Society for Personality and Social Psychology 29: 1236-1244.
Hines, Alice, Paige Wyatt și Joan Merdinger. 2005. ”Former Foster Youth Attending
college: Resilience and the Transition to Young Adulthood.” American Journal of
Orthopsychiatry 75: 381-394.
Höel, Helge, Catherine Cooper și Brian Faragher. 2001. „The Experience of Bullying in
Great Britain: The Impact of Organizational status”. European Journal of Work &
Organizational Psychology 10(4): 443-465.
Høgh, Annie și Andrea Dofradottír. 2001. „Coping with Bullying in the Workplace”.
European Journal of Work and Organizational Psychology 10(4): 485-495.
Joseph, Jonathan. 1994. The Resilient Child. New York, NY: Insight Books.
Keashly, Loraleigh și Karen Jagatic. 2000. „The Nature, Extent, and Impact of Emotional
Abuse in the Workplace: Results of a State-Wide Survey”. Academy of Management
Conference. Toronto, Canada.
Kim-Cohen, Julia. 2007.„Resilience and Developmental Psychopathology”. Child and
Adolescent Psychiatric Clinics of North America 16: 271-283.
Leymann, Heinz. 1990. „Mobbing and Psychological Terror at Workplaces”. Violence &
Victims 5(2): 119-126.
Leymann, Heinz.1996. „The Content and Development of Mobbing at Work”. European
Journal of Work and Organizational Psychology 5(2): 165-184.
Leymann, Heinz și Annelie Gustafsson. 1996. „Mobbing at Work and the Development of
Posttraumatic Stress Disorders”. European Journal of Work & Stress Psychology
5(2): 251-276.
Lewis, Sian. 2004. „Bullying at Work: The Impact of Shame among University and
College Lecturers”. British Journal of Guidance and Counselling 32(3): 281-299.
Lewis, Sian. 2006a. „Nurse Bullying: Organizational Considerations in the Maintenance
and Perpetration of Health Care Bullying Culture”. Journal of Nursing Management
14(1): 52-58.
Lewis, Sian. 2006b. „Recognition of Workplace Bullying: A Qualitative Study of Women
Targets in the Public Sector”. Journal of Community & Applied Social Psychology
16(2): 119-135.
Luthar, Suniya și Dante Cicchetti. 2000. „The Construct of Resilience: Implications for
Interventions and Social Policies”. Development and Psychopathology 12: 857-885.
Maidaniuc-Chirilă, Teodora. 2014. „Study on Workplace Bullying Exposure among
Romanian Employees: Gender Differences”. Romanian Journal of Human
Resources Psychology 12(2): 147-158.
64
Maidaniuc-Chirilă, Teodora. 2015. „The Mediation Role of Resilience on the Relationship

between Workplace Bullying and Romanian Employees’ Strain”. Revista de
Cercetare si Interventie Socială,[Journal of Research and Social Intervention] 48:
120-133.
Maidaniuc-Chirilă, Teodora. 2015. „A Multi-Mediation Model of the Relationship
between Workplace Bullying, Psychological Resilience, Coping Strategies and
Employees’ Strain: Insights for a Training Programme”. Romanian Journal of
Human Resources Psychology [Revista de Psihologie a Resurselor Umane] 3: 63-83.
Matthiessen, Stig B. și Stäle Einarsen. 2007. „Perpetrators and Targets of Bullying at
Work: Role Stress and Individual Differences”. Violence & Victims 22(6): 735-753.
Psychologist 56: 227-238.
McCrae, Robert. 1984. „Situational Determinants of Coping Responses: Loss, Threat, and
Challenge”. Journal of Persanility and Social Psychology 46: 919-28.
Meglich-Sespico, Patricia, Robert Faley și Deborah Knapp Erdos. 2007. „Relief and
Redress for Targerts of Workplace Bullying”. Employee Responsibilities and Rights
Journal 19: 31-43.
Mikkelsen, Eva Gemzøe și Einarsen, Stäle. 2002a. „Basic Assumptions and Symptoms of
Post-Traumatic Stress among Victims of Bullying at Work”. European Journal at
Work & Organizational Psychology 11(1): 87-111.
Narayanan, Annalakshmi și Lucy Betts. 2014. „Bullying Behaviours and Victimization
Experiences among Adolescent Students. The Role of Resilience”. The Journal of
Genetic Psychology: Research and Theory on Human Development 175(2): 134-146.
Niedhammer, Isabelle, Simone David, Stephanie Degioanni et al. 2006. „Association
between Workplace Bullying and Depressive Symptoms in the French Working
population”. Journal of Psychosomatic Research 61 (2): 251-259.
O’Moore, Mona, Elizabeth Seigne, Lynanne McGuire și Mark Smith. 1998. „Victims of
Workplace Bullying in Ireland”. The Irish Journal of Psychology 19(2–3): 345–57.
O’Moore, Mona. 2000. „A national Survey on Bullying in the Workplace”. Dublin: The
Anti-Bullying Centre: Trinity College.
Richardson, Glenn, Brad Neiger, Peter Jensen și Karol Kumpfer. 1990. „The Resiliency
Model”. Health Education 21(6): 33-39.
Rospenda, Kathleen M., Judith A. Richman și Candice A Shannon. 2009. „Prevalence and
Mental Health Correlates of Harassment and Discrimination in the Workplace
Results from a National Survey”. Journal of Interpersonal Violence 24(5), 819-843.
Runtz, Marsha și John Schallow. 1997. „Social Support and Coping Strategies as
Mediators of Adult Adjustment Following Childhood Maltreatment”. Child Abuse
Neglect 2: 211-226.
Rutter, Michael. 2006. „Implications of Resilience Concepts for Scientific
Understanding”. Annals of the New York Academy of Sciences 1094: 1-12.
Salin, Denise. 2003. „Bullying and Organisational Politics in Competitive and Rapidly
Changing Work Environments”. International Journal of Management and Decision
Making 4(1): 35–46.
Sauer, Paul. 2013. „Does Resilience Mediate the Effects of Bullying in Nurses?”.
Dissertation Submitted to the Faculty of the Graduate School at The University of
North Carolina at Greensboro in Partial Fulfilment of the Requirements for the
Degree Doctor of Philosophy, Greensboro.
65
Smith, Peter, Monika Singer, Helge Höel și Catherine Cooper. 2003. „Victimization in the
School and in the Workplace: Are There Any Links?”. British Journal of Psychology
94: 175-188.
Thomsen, Kate. 2002. Building Resilient Students. Thousand Oaks, CA: Corwin Press,
Inc.
Thylefors, Ingela. 1987. Om utstötning och Mobbning i Arbetslivet. (Scapegoats. Exlusion
and Bullying in Worklife). Stockholm: Natur och Kultur.
Ungar, Michael. 2005. Handbook for Working with Children and Youth. Thousand Oaks,
CA: Sage Publications.
Van Haughten, Kate. 2014. Resilience as an Under-explored Outcome of Workplace
Bullying. Health Policy & Services.
Vartia, Maarit. 1996. „The Sources of Bullying - Psychological Work Environment and
Organizational Climate”. European Journal of Work and Organizational Psychology
5(2): 203-214.
Vartia, Maarit și Hyyti Jary. (2002). „Gender Differences in Workplace Bullying among
Prison Officers”. European Journal of Work and Organizational Psychology 11(2):
113-126.
Wager, Nadia, George Fieldman și Trevor Hussey. 2003. „The Effect on Ambulatory
Blood Pressure of Working Under Favourably and Unfavourably Perceived
Supervisors”. Occupational and Environmental Medicine 60(7): 468-474.
Wagnild, Gail. 2009. „A Review of the Resilience Scale”. Journal of Nursing
Measurement 17(2): 105-113. doi: 10.1891/1061-3749.17.105
Wagnild, Gail. 2011. The Resilience Scale Users's Guide (3.20 ed.). Worden, Montana:
Resilience Center.
Waugh, Chirstian, Tor Wager, Barbara Fredrickson, Doug Noll și Stephan Taylor. 2008.
„The Neural Correlates of Trait Resilience When Anticipating and Recovering from
Threat”. Social Cognitive and Affective Neuroscience 3: 322-332.
Werner, Emmy and Ruth Smith. 1982. Vulnerable But Not Invincible: A Longitudinal
Study of Resilient Children and Youth. New York, NY: R. R. Donnelley and Sons,
Inc.
Wilson, Barbara. 1991. „U.S. Businesses Suffer from Workplace Trauma”. Personnel
Journal 47–50.
66
Rezilienţa cognitivă şi diversitatea în grup
Mihaela Bucur
Diversitatea în grup
1. Diversitatea în grup. Introducere
Procesul de globalizare devine mai pregnant pe zi ce trece şi, odată cu el,

aduce schimbări majore în ceea ce priveşte numeroasele aspecte ale vieţii de zi cu zi
dar, în principal, în ceea ce priveşte economia. Astfel, forţa de muncă este din ce în ce
mai variată. Diversitatea este cauzată de factori demografici, precum imigrarea
(Christian, Porter şi Moffitt 2006), creşterea numărului de femei care ocupă posturi de
conducere şi îmbătrânirea populaţiei (Tossi 2002). Procesul de globalizare presupune,
mai mult decât oricând, interacţiune între oameni din diferite culturi, cu credinţe şi
cunoştinţe diverse. Oamenii nici nu mai trăiesc şi nici nu mai lucrează într-o piaţă
economică izolată. Ei sunt parte a unui întreg la nivel mondial, în care informaţia dar
şi competiţia apar de pe toate continentele. În vederea obţinerii unui avantaj
competitiv, companiile integrează forţă de muncă din ce în ce mai diversă,
diversitatea devenind astfel o practică des întâlnită în organizaţii (Horowitz 2005). O
altă modalitate de a creşte performanţa organizaţiilor, în afară de forţa de muncă
diversă, este crearea de echipe de lucru sau grupuri de lucru. Importanţa echipelor de
lucru pare să crească direct proporţional cu creşterea complexităţii structurilor
organizaţionale şi a scopurilor lor (Naquin şi Tynan 2003).
Astfel, lucrul în echipă şi diversitatea forţei de muncă reuşesc să fie
combinate cu succes în momentul în care companiile întâmpină sarcini cu un nivel de
complexitate ridicat, rezultând astfel echipe de lucru/grupuri de lucru diverse, menite
să rezolve sarcini care depăşesc capacitatea unui singur individ (Salas, Cooke şi
Rosen 2008; Cox şi Blake 1991). Mai mult, companiile creează echipe a căror
membrii au un backgroud divers, cunoştinţe şi expertiză din diverse domenii pentru a
creşte avantajul competitiv şi pentru a-şi îmbunătăți strategiile interne. Literatura de
specialitate oferă o multitudine de definiţii conceptului „diversitate”. O mare parte
dintre definiţii fac referire la diferenţele obiective sau subiective care există între
membrii unui grup (Knippenberg şi Schippers 2007, 515), la „diferenţele existente
între membrii unui grup, în funcţie de un atribut particular”, (Harrison şi Klein 2007,


67
Mihaela Bucur
453) sau la „diferitele idei şi orientări care sunt aduse de fiecare dintre membrii
grupului, cu referire la o problemă particulară” (Miura şi Hida 2004, 321). Mai mult,
în acord cu Ely şi Thomas (2001), considerăm că cercetarea asupra diversităţii are un
spectru larg, deoarece studiază diversitatea dintr-o multitudine de perspective,
pornind de la caracteristici vizibile (caracteristici fizice) şi mai puţin vizibile
(atitudine) (Milliken şi Martin 1996), la caracteristici care au legătură cu locul de
muncă şi la caracteristici care nu au legătură cu locul de muncă (Pelled 1996), şi până
la analizarea caracteristicilor diversităţii de suprafaţă sau a celei de profunzime
(Larson 2007). Mai mult, studiul diversităţii analizează caracteristici mai deosebite,
precum greutatea, experienţa militară sau apartenenţa la un anumit partid politic
(Hickman şi Creighton-Zollar 1998; Bucur şi Constantin 2014).
Diversitatea poate face referire la orice atribut, unele vizibile, altele mai puţin
vizibile, unele aflate într-o strânsă legătură cu locul de muncă şi altele care nu sunt
atât de importante atunci când discutăm despre legătura lor cu locul de muncă.
Lucrarea de faţă abordează diversitatea cognitivă care, în modelul lui Hong şi Page,
se referă la diversitate ca fiind o diversitate a modurilor în care oamenii văd lumea,
interpretează problemele care apar în lume şi caută soluţii la aceste probleme. Mai
exact, analiza celor doi cercetători denotă o diversitate a perspectivelor (moduri de a
reprezenta situaţiile şi problemele), o diversitate a interpretărilor (moduri de a
categoriza şi selecta perspectivele), o diversitate a euristicilor (a modurilor de a
genera soluţii în rezolvarea problemelor) şi o diversitate a modelelor predictive
(moduri de a infera cauzele şi efectele) (Page 2007, 7). Existenţa diversităţii în rândul
fiinţelor umane este susţinută şi de faptul că indivizii deţin instrumente cognitive
diferite. Specificitatea procesului individual este o proprietate determinată, aşa cum
majoritatea cercetătorilor susţin, de o multitudine de factori, precum cei genetici,
culturali şi ai experienţelor de viaţă, care variază într-o foarte mare măsură de la un
individ la celălalt. Mai mult, aceşti factori pot să difere şi la un singur individ, de-a
lungul vieţii sale. Important de menţionat este faptul că diversitatea cognitivă este
distinctă din punct de vedere conceptual atât faţă de unele dintre cauzele sale (ex: gen,
etnie, date genetic), cât şi faţă de unele simptome ale sale (ex: diferenţa de opinii şi
puncte de vedere). Este foarte uşor să confundăm diversitatea cognitivă fie cu cauzele,
fie cu manifestările sale, deoarece aceasta este deseori corelată cu diversitatea de gen,
de etnie, economică şi cu diversitatea în opinii şi idei (Landemore 2013).
2. Diversitatea în grup. Cost sau beneficiu?
Având în vedere creşterea complexităţii posturilor şi a organizaţiilor, lucrul

în echipe ai căror membri să provină din background-uri diferite, care să deţină
experienţe şi expertiză diferită, au făcut ca răspunsul la întrebarea „este diversitatea în
grup un cost sau un beneficiu în vederea creşterii performanţei grupului?” să fie din
ce în ce mai râvnit (Zaccaro, Rittmann şi Marks 2001, 451). În paralel cu
popularitatea crescândă a lucrului în echipe diverse, practicat în organizaţii, creşte şi
interesul cercetătorilor asupra acestei arii de cercetare (Campion, Medsker şi Higs
1993; Williams şi O’Reilly 1998).
68
Odată cu creşterea popularităţii studiului diversităţii în grup, au apărut şi

numeroase studii care au vizat măsura în care diversitatea în grup influenţează
performanţa în grup sau celelalte procese de grup. Încă după apariţia primelor
rezultate ale studiilor empirice, diversitatea a fost văzută ca o „sabie cu două tăişuri”
(Williams şi O’Reilly 1998, 79). Pe de o parte, se află cercetătorii care susţin efectele
pozitive ale diversităţii în grup asupra rezultatelor grupului şi asupra proceselor care
se desfăşoară în grup (Cox și Blacke 1991; Devine, Clayton, Philips şi colab. 1999;
Easley 2001). Pe de altă parte, se află cercetătorii care susţin că diversitatea poate să
cauzeze dificultăţi semnificative (Jakson, May şi Whitney 1995; Jehn, Northcraft şi
Neale 1999). Întrucât rezultate studiilor care au investigat relaţia dintre diversitate
grupului şi performanța grupului au fost inconsistente, cercetătorii au înţeles
importanţa studierii proceselor şi stărilor care apar în grupurile diverse în momentul
în care membrii acestuia interacţionează. Stresul este una dintre stările des identificate
de cercetători în cadrul interacţiunilor între membrii diverşi ai unui grup, întrucât
aceştia consumă mai multe resurse cognitive, au mai multe conflicte şi un grad de
coeziune scăzut. Astfel, lucrarea de faţă îşi doreşte să investigheze efectul pe care
stresul îl are în echipele diverse. Mai mult, întrucât stresul a devenit prezent în viaţa
organizaţională, prezenta lucrarea abordează rezilienţa cognitivă ca modalitate de a
face faţă factorilor stresori.
Stresul
1. Stresul în echipele diverse
Una dintre dificultăţile pe care diversitatea le poate crea se referă la nivelul

de stres pe care membrii grupurilor diverse îl pot resimţi. Stresul a devenit cel mai
mare duşman al angajaţilor şi al angajatorilor, deopotrivă. Mai mult, acest fenomen
s-a extins, devenind o parte inevitabilă a vieţii moderne. Stresul este definit ca o stare
fiziologică şi psihică rezultată în momentul în care resursele unui individ nu sunt
suficiente pentru a face faţă cerinţelor sau presiunii impuse de o anumită situaţie
(Michie 2002). Împrejurările care pot să conducă la apariţia stresului sunt multiple.
Însă, în echipele diverse, situaţiile care provoacă stres fac referire la o serie de factori,
precum: scăderea atracţiei faţă de persoanele diverse, care creşte indirect proporţional
cu judecăţile negative referitoare la membrii diferiţi (Tsui, Egan şi O’Reilly 1992),
conflictele puternice dintre membrii grupului (Pelled şi colab. 1999) şi scăderea
coeziunii grupului (Watson, Kumar şi Michaelsen 1993). Mai mult, unul dintre
factorii care pot cauza stres reiese din existenţa stereotipurilor şi a categorizării
sociale care apare în grupurile diverse (Devine 1989). Acest factor este cu atât mai
stresant cu cât procesul de categorizare necesită un efort cognitiv considerabil.
Literatura care vizează această arie de cercetare menţionează faptul că acest surplus
de activitate cognitivă este neplăcut şi afectul negativ asociat cu acesta influenţează
răspunsul afectiv general faţă de membrii diferiţi ai grupului (Shawn şi Barett-Power
1998). Stresul provocat de aspectele care reies din munca în echipe diverse conduce
mai departe către o altă serie de consecințe negative, precum probleme de sănătate,
scăderea performanţei, scăderea satisfacţiei cu privire la locul de muncă şi
69
Mihaela Bucur
absenteism. Aceste consecinţe negative au, mai departe, implicaţii negative de ordin
economic şi practic.
Având în vedere multiplele implicaţii pe care stresul le are în mediul
organizaţional, cercetătorii au devenit interesaţi de acest subiect. Astfel, numărul
studiilor care vizează stresul la locul de muncă creşte semnificativ (Beehr 1998). Aşa
cum spuneam şi mai sus, stresul la locul de muncă este un fenomen universal, cu
numeroase implicaţii. Colligan şi Higgins (2005) afirmă faptul că stresul ocupaţional
este un construct ştiinţific complex care necesită, în primul rând, înţelegerea
conceptului de bază – stres. Definit ca schimbare a stării fizice sau mentale care
survine ca răspuns la o situaţie (stresor) cu potenţial ameninţător (Zimbardo, Weber şi
Johnson 2003), stresul conduce la emoţii puternice şi boli de ordin fizic. Mai mult,
Lazarus (1991) afirmă faptul că stresul provine din orice situaţie sau circumstanţă
care necesită o adaptare comportamentală. Orice schimbare, fie ea pozitivă sau
negativă, este stresantă şi conduce la acelaşi tip de răspuns psihologic.
2. Stresul, funcţionarea cognitivă şi performanţa umană
În urma expunerii individului la un stresor, acesta dezvoltă reacţii la nivel

comportamental, fiziologic şi cognitiv. În ceea ce priveşte componenta
comportamentală a reacţiei la stres, aceasta poate să fie demonstrată prin bătăi ale
inimii şi tremur, împreună cu hiperactivitate. Indivizii tind să îşi crească ritmul atunci
când sunt stresaţi: merg, mănâncă şi beau mai repede, folosesc o gestică mai bogată
atunci când vorbesc, transformă colaborarea într-o competiţie şi devin neliniştiţi în
preajma persoanelor care sunt mai încete. În ceea ce priveşte reacţiile fiziologice la
stres, acestea cuprind un număr mai mare de bătăi ale inimii pe minut, un puls mai
ridicat, o presiune a sângelui mai mare şi o tensiune a muşchilor. Mai mult, sângele
din creier este condus din centrii care se ocupă de rezolvarea de probleme către părţile
creierului care se ocupă de controlul mişcării muşchilor. Din această cauză, indivizii
gândesc mai puţin clar atunci când sunt stresaţi (Malec şi colab. 2000). În ceea ce
priveşte reacţia cognitivă la stres, de cele mai multe ori aceasta exagerează gravitatea
ameninţării sau a situaţiilor şi minimizează eforturile de coping ale individului. În
general, odată cu creşterea nivelului de stres, creşte şi interferenţa cu capacitatea
indivizilor de a se angaja într-o evaluare cognitivă acurată. De exemplu, atunci când
oamenii sunt stresaţi, tind să exagereze natura sau intensitatea situaţiei pe care o
întâmpină, tind să exagereze consecinţele care ar putea să nu apară, dacă nu există un
răspuns optim. Toate acestea conduc la minimizarea abilităţilor de coping.
Reacţiile la stres tind să apară simultan, la cele 3 niveluri - comportamental,
fiziologic şi cognitiv - ca un răspuns integrat care implică evaluare, activitate
cognitivă neadecvată şi hiperactivitate. În funcţie de individ, reacţia poate să fie mai
accentuată la unul dintre cele trei niveluri (Malec şi colab. 2000).
Având în vedere reacţiile la stres, şi în acord cu LeBlanc (2009), un grad
ridicat al stresului poate împiedica performanţa într-o sarcină care necesită procese
cognitive, precum atenţia distributivă, memoria de lucru, reamintirea de informaţii
sau luarea de decizii.
70
2.1. Stresul şi performanţa umană

Efectele stresului asupra performanţei umane au fost studiate într-o mare
măsură în medii de lucru care impun lucrul în condiţii dificile şi riscante (aviaţie,
centrale nucleare). Cu toate acestea, studiul impactului stresului asupra performanţei
umane a întâmpinat numeroase piedici având în vedere imposibilitatea etică de
manipula un nivel acut al stresului. De asemenea, un alt aspect important care face
dificilă studierea reacţiilor indivizilor la stres în lumea reală face referire la
multitudinea de factori stresori care pot să apară. Cu toate aceste limite, cercetătorii
au reuşit să identifice efectele restrictive ale stresului asupra gândirii analitice, efecte
care conduc la afectarea modului în care o persoană ia decizii. Un alt efect negativ pe
care îl are stresul asupra performanţei umane face referire la scăderea flexibilităţii
cognitive şi diminuarea capacităţii de evaluare a acţiunilor alternative. Perspectivele
de lungă durată sunt şi ele afectate, la fel ca şi slaba evaluare a deciziilor. Astfel,
deciziile sunt luate în funcţie de soluţiile de scurtă durată şi tind să fie liniare, fără să
fie luate în considerare perspective complexe necesare rezolvării unei probleme mai
dificile (Schager 2008).
2.2. Stresul şi sănătatea

Stresul, definit ca „boala unei încordări prelungite”, conduce la o multitudine
de efecte negative asupra sănătăţii. În mare parte, toate sistemele din corp sunt
afectate iar efectele de lungă durată ale stresului asupra sănătăţii fizice şi mentale sunt
devastatoare.
Efectele stresului asupra sănătăţii fizice includ boli cardiovasculare, diabet,
dureri de cap, ulcer, dureri de spate, slăbirea sistemului imunitar, căderea părului,
fluctuaţii în greutate, probleme digestive şi cancer. In ceea ce priveşte sănătatea
mentală, persoanele care resimt un nivel ridicat de stres sunt mai predispuşi la a
dezvolta simptome asociate depresiei (Krantz, Thorn, Kiecolt-Glaser, WEB).
Rezilienţa cognitivă
1. Stresul şi rezilienţa cognitivă
Rezilienţa este un construct care s-a dezvoltat în ultimele decenii, fiind

studiat, de cele mai multe ori, în strânsă legătură cu cel de stres. Rezilienţa este un
termen larg, care cuprinde o serie de noţiuni relaţionate din punct de vedere
conceptual. Din punct de vedere istoric, originile conceptului de rezilienţă provin din
literatura psihiatrică care şi-a concentrat atenţia pe studierea copiilor care păreau să
fie invulnerabili la situaţiile de viaţă dificile. Mai târziu, termenul de „invulnerabil” a
fost înlocuit cu termenul „rezilient”, născându-se astfel o nouă arie de cercetare
(Earvolino-Ramirez 2007). Noul termen a primit şi o serie de definiţii. Rezilienţa a
fost descrisă în termeni de rezultat: un copil care, în ciuda condiţiilor economice
precare, reuşeşte să frecventeze cursurile la şcoală şi să atingă performanţe academice
(Phillips 2011). Apoi, rezilienţa a fost definită ca fiind o abilitate sau o trăsătură a
unui individ care facilitează abilitatea de a depăşi situaţiile dificile (Rutter 1985). În
ultimele decenii, rezilienţa a fost redefinită ca fiind un proces dinamic, care poate
71
Mihaela Bucur
suferi schimbări (Luthar, Cicchetii şi Becker 2000). Aşa cum definiţia rezilienţei a
suferit schimbări de-a lungul timpului, fiind văzută mai întâi ca trăsătură şi apoi ca
proces, şi definiţia conceptului „stres” a suferit modificări. Astfel, una dintre cele mai
mari realizări în ceea ce priveşte cercetarea în domeniul stresului este
conceptualizarea stresului ca fiind un proces multidimensional sau o tranzacţie
multidimensională (Lazarus 1990). În acord cu această conceptualizare, procesul
multidimensional al stresului parcurge o serie de etape. Prima etapă cuprinde
antecedentele procesului – personalitatea, factorii de mediu şi, desigur, stresorii. În a
doua etapă, variabilele de interes sunt variabilele evaluării cognitive. În momentul în
care situaţia şi abilitatea de a face faţă au fost evaluate într-un anumit fel, în acel
moment începe a treia etapă. În cadrul acestei etape pot fi iniţiate o serie de procese
de coping, procese care constituie actuala reacţie la factorii stresori. A patra etapă
cuprinde rezultatele stresului, care pot fi identificate la mai multe niveluri ale
organizării personale. Dacă ne întrebăm unde îşi are locul rezilienţa în acest model,
este important să ne reamintim faptul că rezilienţa înseamnă şi absenţa efectelor
negative pe care un stresor real obiectiv poate să le aibă. Astfel, rezilienţa are un nivel
ridicat în momentul în care factorii stresori sunt procesaţi într-o manieră în care nu
permite efectelor negative ale acestora să apară (Velichkovsky 2009). Mai mult, aşa
cum spune şi axioma cercetării în domeniul stresului (Lazarus 1990), stresul apare în
momentul în care cerinţele situaţiei cu care un individ se confruntă depăşesc resursele
de coping pe care acesta le deţine.
Având în vedere legătura tot mai strânsă dintre stres şi rezilienţă, sub umbrela
rezilienţei s-a dezvoltat un concept nou - rezilienţă cognitivă. Acest concept a atras
recent atenţia cercetătorilor şi nu este încă foarte bine înţeles. Rezilienţa cognitivă a
fost descrisă ca fiind capacitatea de a face faţă efectelor negative ale stresului asupra
funcţiei cognitive sau asupra performanţei cognitive. Astfel, rezilienţa poate fi
înţeleasă ca un continuum al funcţionalităţii sau al rezultatului comportamental. La un
capăt al continuumului, procesele cognitive sunt depăşite şi ineficiente. Pe de altă
parte, la celălalt capăt, efectele negative ale stresului se resimt foarte puţin sau deloc.
Între aceste două extreme, diferenţele individuale interacţionează, diminuând sau
îmbunătățind procesul rezilienţei cognitive, ca răspuns la efectele pe care stresul le
poate avea asupra proceselor cognitive (Staal, Bolton, Yaroush şi Bourne 2008).
Pentru a înţelege într-o mai mare măsură rezilienţa cognitivă şi implicațiile
sale în situaţiile stresante din viaţa de zi cu zi, Butler şi Hope (2007) ne oferă
exemplul a două persoane care lucrează pentru aceeaşi companie, având acelaşi statut
în cadrul companiei, acelaşi salariu şi ambii fiind la fel de satisfăcuţi de locul de
muncă deţinut şi care îşi pierd slujbele în cadrul unui restructurări. Autorii ne prezintă
faptul că, iniţial, amândoi au experimentat amărăciune şi deprimare, regretând faptul
că au arătat companiei atât de multă recunoştinţă. În urma acestui eveniment, ei au
început să manifeste diferenţe în ceea ce priveşte modul în care au tratat experienţa
pierderii locului de muncă. Prima persoană acceptă, fără plăcere, faptul că primul lui
loc de muncă nu mai este şi îşi ia angajamentul de a căuta altul. În acest proces de
căutare a unui alt loc de muncă, el primeşte suportul familiei şi al prietenilor.
Eventual, după câteva încercări, acceptă un loc de muncă cu un salariu mai mic decât
cel pe care l-a avut dar este fericit că este din nou pe piaţa muncii. Pe de altă parte, a
72
doua persoană a găsit „tăria” în amărăciunea pierderii locului de muncă, crescând

nivelul alcoolului consumat, odată cu credinţa lui că restructurarea postului pe care îl
deţinea este o greşeală. Soţia şi copiii lui îşi arată dezacordul faţă de abordarea sa, dar
fără rezultat. Încercările sale de a-şi căuta un nou loc de muncă sunt neînsemnate
(Butler şi Hope 2007).
În urma prezentării celor două cazuri, ne întrebăm de ce persoanele nu au
reacţionat la fel (fie să cedeze, fie să lupte)? Până la urmă, au avut de înfruntat acelaşi
eveniment. Un prim pas în a înţelege rezilienţa este de a descoperi semnificaţia
(atitudinea) pe care oamenii o atribuie diverselor evenimente pe care le trăiesc.
La întrebarea privind motivele pentru care cei doi indivizi nu au reacţionat la
fel, facem referire la o multitudine de factori care îi diferenţiază. Astfel, factori
interni, precum flexibilitatea cognitivă, evaluarea cognitivă, stiluri de coping, emoţiile
pozitive, auto-eficacitatea, gradul de optimism, rezistenţa, şi percepția controlului, dar
şi factori externi, precum suportul oferit de sistemele sociale, au fost prezentaţi în
literatura de specialitate (Bandura, Barbaranelli, Caprara şi Pastorell 2001; Lazarus
1990; Lazarus 1991; Rhodwalt şi Zone 1989; Seligman şi Csikszentmihalyi 2000) ca
fiind în strânsă legătură cu conceptul de rezilienţă cognitivă. Având în vedere
importanţa lor pentru conceptul central al lucrării de faţă, este importantă şi utilă
analizarea individuală a fiecărui factor.
2. Factorii care compun rezilienţa cognitivă
2.1. Evaluarea cognitivă

Evaluarea cognitivă a fost definită ca fiind procesul prin care o persoană
evaluează dacă un factor specific din mediu este relevant pentru starea sa de bine, şi
dacă da, în ce fel (Folkman, Lazarus, Dunkell-Schetter, Delongis şi Gruen 1986, 992).
Evaluările cognitive şi înţelesurile pe care le generează sunt mereu în relaţie, deoarece
acestea trebuie să ia în calcul, simultan, atât factorii personali, cât şi cerinţele,
constrângerile şi oportunităţile pe care mediul le impune. Această interacţiune creează
necesitatea de a vedea evaluarea stresului şi a strategiilor de coping ca fiind un
proces, o tranzacţie între persoană şi eveniment care, în timp, se poate modifica sub
influenţa schimbării circumstanţelor (Lazarus 1993). Strategiile de coping care sunt
relevante într-o fază a tranzacţiei pot fi folosite într-o mai mică măsură, într-o altă
fază a tranzacţiei. Mai mult, aceeaşi strategie de coping poate să aibă efecte diferite,
în funcţie de etapa în care este tranzacţia (Devonport şi Lane 2006).
Modelul dezvoltat de Folkman şi Lazarus ne prezintă evaluarea cognitivă ca
având două faze: evaluarea primară şi evaluarea secundară. În etapa evaluării primare,
persoana evaluează măsura în care este în pericol sau nu la întâlnirea cu factorul
specific din mediu. De exemplu, persoana se poate gândi dacă există vreun pericol
sau vreun avantaj în ceea ce priveşte valorile, ţelurile sau angajamentele sale. Mai
mult, persoana se poate gândi dacă în această interacţiune există riscul ca o persoană
dragă să fie rănită. În această primă etapă a evaluării primare există două abordări –
cea cognitivă şi cea emoţională. Abordarea cognitivă are în vedere măsurarea mizei
pe care un individ o are într-o situaţie cu potenţial stresant. Această abordare este grav
limitată de numărul infinit de situaţii care pot fi stresante şi a numeroaselor valori
73
Mihaela Bucur
personale ale indivizilor. A doua abordare în cadrul evaluării primare se referă la

măsurarea reacţiei emoţionale la factorul stresor. Reacţiile emoţionale ale unui individ
ne informează, într-o mai mare măsură, de felul în care individul a evaluat o anumită
situaţie (Lazarus şi Folkman 1987). Tot în cadrul evaluării primare, Lazarus (1999,
2001) identifică trei subtipuri de evaluări primare: 1) vătămare/ pierdere – ceva care
s-a întâmplat deja; 2) ameninţare – posibilitate ca în viitor să se întâmple ceva rău şi
3) evaluarea ca beneficiu – atunci când indivizii văd un beneficiu ce poate reieşi
dintr-o situaţie stresantă. În a doua fază, în evaluarea secundară, persoana evaluează
dacă se poate acţiona pentru a elimina riscurile sau pentru a creşte posibilele beneficii.
Tot în această etapă sunt evaluate diferitele opţiuni de coping, precum modificarea
sau acceptarea situaţiei, căutarea de noi informaţii sau reţinerea de a acţiona impulsiv
şi neproductiv. Cele două faze de evaluare converg pentru a determina dacă tranzacţia
persoană – mediu este semnificativă pentru starea de bine şi dacă este ameninţătoare
(cu posibilitate de a cauza un rău sau o pierdere) sau avantajoasă (având posibilitatea
obţinerii unui beneficiu sau a recunoașterii) (Lazarus şi colab. 1986). Mai mult,
Lazarus (1999) menţionează faptul că eticheta „evaluare secundară” nu face această
etapă mai puţin importantă. Diferenţa dintre cele două tipuri de evaluări nu face
referire la momentul în care acestea se desfăşoară ci la conţinutul fiecăreia. Având în
vedere această diferenţă, cercetătorul anunţă însă că cele două evaluări sunt părţi ale
unui proces comun, proces care ajută la modelarea evenimentului stresant.
Cu toate că acest model a fost acceptat, progresul studiilor care au cercetat
procesul evaluării cognitive a fost unul lent. Mai mult, având în vedere strânsa legătură
care a fost identificată între evaluarea cognitivă şi rezilienţa cognitivă, ideea de a măsura
rezilienţa prin intermediul măsurării evaluării cognitive pare justificată (Holahan şi Moos
1990). Astfel, a fost identificată nevoia de a dezvolta un instrument care să măsoare
evaluarea cognitivă. Au existat încercări de a dezvolta un astfel de instrument. Pe de o
parte, unele instrumente au încercat să măsoare emoţiile care au fost văzute ca fiind un
produs al evaluării. Pe de altă parte, unele instrumente au încercat să măsoare evaluarea
persoanei cu privire la situaţia din mediu. În unele situaţii, instrumentele care au fost
dezvoltate au confundat conceptul de evaluare cognitivă cu cel de coping. De aceea,
pentru a elimina aceste neajunsuri, Peacock şi Wong (1990) au construit „The Stress
Appraisal Measure” - (SAM), care are în vedere evaluarea primară, cea secundară şi o
evaluare a gradului de stres total resimţit.
În concluzie, cu cât o persoană prezintă într-o mai mare măsură trăsătura
rezilienţă, cu atât va evalua evenimentele stresante ca fiind mai puţin stresante sau
ameninţătoare (Major, Richards, Cooper, Cozzarelli şi Zulek 2006).
2.2. Coping-ul
Dacă evaluarea cognitivă secundară este procesul prin care un individ caută
un răspuns la o situaţie stresantă, coping-ul este procesul prin care acel răspuns este
executat.
Coping-ul a fost operaţionalizat în foarte multe moduri iar numărul de studii
care s-au efectuat cu privire la acest concept este foarte mare. Mai mult, termenul de
coping a fost deseori echivalat cu cel de rezilienţă. În orice caz, rezilienţa se referă la
un rezultat adaptativ ca răspuns la o situaţie stresantă, în vreme ce coping-ul -
74
gândurile şi comportamentele folosite pentru a face faţă cerinţelor interne şi externe

pe care le cere o situaţie care a fost evaluată ca fiind stresantă (Folkman şi Moskowitz
2000, 754) - se referă la un răspuns psihologic şi/ sau comportamental care
diminuează efectele fizice, emoţionale şi psihologice (sau creşte posibilitatea unui
răspuns cu valenţă pozitivă) ale unui eveniment negativ (Davey, Eaker şi Walters
2003). În ceea ce priveşte rezilienţa cognitivă, coping-ul este văzut ca fiind o variabilă
ce contribuie la creşterea sau scăderea nivelului de rezilienţă cognitivă pe care un
individ îl deţine (Staal şi colab. 2008). De asemenea, coping-ul a fost văzut ca un
factor care stabilizează şi care îi asistă pe indivizi în menţinerea unui nivel psihosocial
de adaptare în momentul în care se confruntă cu situaţii stresante. Procesul de coping
este un răspuns foarte complex care apare atunci când un individ încearcă să
îndepărteze un stresor sau o ameninţare din exterior. Astfel, reacţia la un eveniment
din mediu poate să fie la fel de importantă ca evenimentul însuşi (Singh, Sharma şi
Sharma 2011).
Folkman şi Lazarus (1980) propun trei stiluri de coping - coping focusat pe
problemă, coping focusat pe emoţii şi cel evitant - care sunt actuale şi până în acest
moment. Coping-ul focusat pe problemă schimbă situaţiile care cauzează stres.
Indivizii care utilizează acest tip de coping, îşi centrează toată atenţia pe acumularea
de resurse - deprinderi, instrumente şi cunoştinţe – necesare pentru a face faţă
factorului stresor. Acumularea de resurse implică o serie de strategii precum
acumularea de informaţii, rezolvarea de conflicte, planificarea şi luarea de decizii.
Coping-ul focusat pe emoţii implică negarea realităţii situaţiei care cauzează stres şi
evitarea problemei şi a emoţiilor negative care pot reieşi din aceasta. Astfel, acest tip
de coping este orientat către acţiune. Al treilea tip de coping, cel evitant, poate fi
descris ca reunind eforturile cognitive şi comportamentale de direcţionare către
minimizarea, negarea sau ignorarea situaţiei stresante. Comparativ cu coping-ul
centrat pe emoţii care este activ, coping-ul evitant este pasiv întrucât încearcă să evite
factorul stresor (van Berkel 2009).
Diferenţele individuale în coping

Există două moduri prin care ne putem raporta la rolul pe care diferenţele
individuale le au în strategiile de coping. Prima face referire la faptul că indivizii
deţin „stiluri” de coping sau „dispoziţii” pe care le folosesc în momentul în care
întâmpină situaţii sau evenimente stresante. În acord cu această viziune, oamenii nu
abordează fiecare context de coping ci, mai degrabă, se folosesc de un set se strategii
de coping preferate, set care rămâne stabil chiar dacă situaţiile stresante se schimbă.
Ideea conform căreia se susține existenţa unor stiluri de coping stabile este
controversată întrucât Folkman şi Lazarus (1985) au evidenţiat în mod repetat faptul
că coping-ul ar trebui să fie văzut ca un proces dinamic care îşi modifică natura în
funcţie de stadiul tranzacţional dintre individ şi situaţia stresantă. Mai mult, se
consideră contraproductivă acţiunea de dezvoltare a unui stil de coping stabil întrucât
nu ar permite unui individ libertatea şi flexibilitatea de a schimba răspunsurile în
funcţie de modul în care circumstanţele se modifică. Al doilea mod de raportare a
diferenţelor individuale la coping argumentează că strategiile de coping preferate ale
unui individ derivă din dimensiunile de personalitate. Astfel, anumite caracteristici de
75
Mihaela Bucur
personalitate pe care o persoană le are influenţează modul în care persoanele răspund

în momentul în care întâlnesc situaţii stresante. Întrucât şi această abordare are criticii
săi, în studiul rezilienţei cognitive ambele viziuni ar trebui avute în vedere.
2.3. Emoţiile pozitive

Deşi emoţiile au fost de foarte mult timp văzute ca fiind o funcţie adaptativă în
perioadele stresante (Folkman şi Lazarus 1985; Frijda 1987; Frederickson 1998), se ştie
încă puţin despre rolul emoţiilor pozitive în perioadele stresante ale indivizilor. Emoţiile
pozitive – bucurie, satisfacţie, mulţumire, dragoste – au o serie de efecte asupra
indivizilor, fiind indicatori ai sănătăţii şi prosperităţii (Frederickson 2001). Studiile
teoretice şi empirice au indicat că emoţiile pozitive conduc la o creştere a flexibilităţii
cognitive, contribuie la rezolvarea problemelor (Frederickson şi Branigan 2005) şi
facilitează coping-ul adaptativ (Folkman şi Moskowitz 2000). Ong şi Allaire (2005)
demonstrează că emoţiile pozitive contracarează efectele psihologice negative ale
emoţiilor negative, iar Frederickson şi Branigan (2001) arată că emoţiile pozitive ajută la
crearea de resurse sociale de durată. Mai mult, Frederickson (2001) demonstrează prin
modelul său „extinde-şi-construieşte” (broaden-and-built) al emoţiilor pozitive faptul că
acestea sunt un facilitator important în procesul de revenire în urma unui eveniment
stresant. În mai multe studii de laborator în care emoţiile pozitive şi cele negative au fost
induse, Frederickson şi colegii săi descoperă faptul că emoţiile pozitive ajută la o
recuperare cardiovasculară mai rapidă. Investigaţii mai recente (Zautra, Johson, Davis şi
colab. 2005) confirmă importanţa emoţiilor pozitive în adaptarea şi recuperarea în urma
unor evenimente stresante. Astfel, cercetătorii demonstrează faptul că emoţiile pozitive
sunt o componentă crucială a rezilienţei (Tugade şi Frederickson 2004; Tugade,
Frederickson şi Barette 2004).
Dacă unii cercetători (Tugade şi Frederickson 2004; Tugade, Frederickson şi
Barett 2004) susţin că emoţiile pozitive sunt o componentă a rezilienţei, alţi
cercetători (Folkman şi Moskowitz 2000; Affleck şi Tennen 1996) afirmă că emoţiile
pozitive nu sunt un simplu derivat al rezilienţei, ci au beneficii adaptative în procesul
de coping. Suportul empiric al acestei afirmaţii demonstrează faptul că indivizii care
deţin trăsătura rezilienţei folosesc strategii de coping care implică emoţii pozitive,
precum umorul sau conferirea de valenţe pozitive unor evenimente obişnuite. Astfel,
aceste studii demonstrează că o trăsătură cu proprietăţi funcţionale, precum rezilienţa
asociată cu emoţii pozitive, poate să servească la întărirea rezistenţei la stres prin
accesarea resurselor emoţionale pozitive (Ong, Bergeman, Biscoti şi Wallace 2006).
În plus, la promovarea rezistenţei la stres, o serie de studii care au vizat diferenţele
între indivizi în ceea ce priveşte rezilienţa demonstrează faptul că indivizii care
posedă trăsătura rezilienţă se recuperează mai repede în urma evenimentelor stresante.
Din studiul efectuat de Tugade şi colab. (2004) reiese faptul că indivizii cu scoruri
mari la rezilienţă au fost capabili să facă faţă unui stresor indus în laborator,
recuperându-se din punct de vedere cardiovascular mai repede decât participanţii la
studiu care aveau scoruri mai mici la trăsătura rezilienţă. Mai mult, cercetătorii
demonstrează că emoţiile pozitive mediază relaţia dintre gradul de rezilienţă al unui
individ şi rapiditatea cu care acesta se recuperează în urma unui eveniment stresant.
76
Cultivarea şi susţinerea emoţiilor pozitive

Anterior am prezentat importanţa emoţiilor pozitive în relaţia cu rezilienţa şi
influenţa pozitivă pe care o au acestea în depăşirea şi recuperarea după evenimentele
stresante. Mai departe, Diener (2000) afirmă că majoritatea oamenilor îşi doresc să fie mai
fericiţi. Astfel, creşterea nivelului emoţiilor pozitive resimţite de indivizi devine un
obiectiv empiric (Sheldon şi Lyubomirsky 2006). De aceea, considerăm importantă
prezentarea a două modalităţi prin care emoţiile pozitive vor fi cultivate şi susţinute.
Emmons şi McCullough (2003), în studiul lor, i-au rugat pe participanţi să
scrie cinci lucruri pentru care sunt recunoscători. Aceştia au resimţit semnificativ mai
multe emoţii pozitive, comparativ cu participanţii care nu au fost rugaţi să scrie aceste
lucruri. Exprimarea mulţumirii pentru experienţele pozitive din viaţa fiecărui individ
prezintă posibilitatea de a avea emoţii pozitive din următoarele motive: gândul
apreciativ conduce la satisfacţia cu privire la experienţele şi situaţiile din viaţa de zi
cu zi, astfel încât oamenii pot extrage maximum de bucurie din circumstanţele lor. De
asemenea, abilitatea de a aprecia circumstanţele şi situaţiile din viaţa de zi cu zi poate
reprezenta o strategie de coping prin care oamenii pot să reinterpreteze cu valenţe
pozitive experienţele problematice sau stresante pe care le resimt. Pe de altă parte,
Lyubomirsky, Sheldon, şi Schkade (2005) au dezvoltat un model al „fericirii
durabile” (sustainable happiness), prin care au caracterizat dinamica procesului de
creştere şi susţinere a stării de bine. Cercetătorii au descris în studiul lor un set de
factori care au un rol foarte important în creşterea şi susţinerea stării de bine, printre
care efectuarea de strategii de menţinere a stării dispoziționale pozitive, urmărirea
atingerii ţelurilor proprii, efectuarea de activităţi care sunt plăcute pentru fiecare
individ în parte. Exemplele de exerciţii care au fost propuse fac referire la exprimarea
în scris a mulţumirii pentru evenimentele pozitive din viaţă şi exprimarea în scris a
celui mai bun sine (best possible selves).
Mesajul cel mai important ce reiese din prezentarea importanţei emoţiilor
pozitive în relaţie cu evenimentele stresante face referire la faptul că merită să
cultivăm acest tip de emoţii. Acestea sunt mai mult decât o stare, ele trebuie văzute ca
un mijloc prin care indivizii pot ajunge la o creştere psihologică şi la o stare generală
de bine (Frederickson 2001).
2.4. Optimismul
Oamenii diferă, în mod substanţial, unul de celălalt în ceea ce priveşte modul în
care abordează stimulii. Unii oameni tind să fie pozitivi în ceea ce priveşte viziunea lor
asupra lumii, aceştia fiind numiţi optimişti. Această categorie de oameni se aşteaptă ca
lucrurile să se desfăşoare aşa cu vor ei şi cred că, în general, urmează să li se întâmple
lucruri bune. Pe de altă parte, există persoane care au un set de credinţe total opus. Această
categorie este compusă din pesimişti, adică oameni care se aşteaptă ca lucrurile să nu se
desfăşoare aşa cum şi-au propus. Mai mult, ei anticipează că o să li se întâmple lucruri
negative. Astfel, optimismul este definit de Scheier şi Carver (1985) ca fiind o dispoziţie
cognitivă de a aştepta rezultate favorabile. Mai mult, aceeaşi autori menţionează, în urma
observaţiilor cauzale, că diferenţele individuale între aceste două tipuri de persoane sunt
relativ stabile în timp şi în diferite contexte. Optimiştii sunt optimişti „în general”,
expectanţele lor cu privire la rezultatele pozitive nu sunt limitate la o anumită clasă de
77
Mihaela Bucur
comportamente sau de contexte. Pe de altă parte, în acelaşi mod, dar în sen opus,
pesimiştii se aşteptă la rezultate negative în urma acţiunilor lor, indiferent de context
(Scheier şi Carver 1985).
În ceea ce priveşte legătura dintre optimism şi ceilalţi factori care compun
rezilienţa cognitivă, optimismul este puternic corelat cu coping-ul angajant şi slab
corelat cu coping-ul evitant, atât în domeniile focusate pe problemă, cât şi în cele
focusate pe emoţii. Mai mult, dacă optimismul conduce la utilizarea unui coping
focusat pe problemă, atunci oamenii vor percepe stimulii ca fiind controlabili (Solber,
Nes şi Segerstrom 2006). Întrucât rezilienţa cognitivă este definită ca fiind abilitatea
de a face faţă evenimentelor stresante, şi factorii care o compun, precum optimismul,
au o influenţă asupra stresului, având un rol important în abordarea situaţiilor
percepute ca fiind stresante. Aceste influenţe ale optimismului asupra stresului sunt
datorate credinţelor optimiste conform cărora discrepanţele dintre obiectivele propuse
şi rezultatele dorite vor fi rezolvate sau, în cazul eşecului, emoţiile negative vor fi
minimizate. În acest fel, optimiştii se dovedesc a avea mai mult succes decât
pesimiştii în atingerea rezultatelor dorite. De asemenea, optimismul a fost asociat cu o
sănătate fizică mai bună (Segerstrom, Taylor, Kemeny şi Fahey 1998). O posibilă
explicaţie a succesului optimiştilor face referire la stilul de coping pe care aceştia îl
abordează în momentul în care abordează problemele sau situaţiile stresante. Dacă
optimiştii abordează stiluri de coping care implică alcătuirea de planuri şi parcurgerea
de paşi clari în vederea obţinerii rezultatului, pesimiștii sunt înclinaţi să folosească
strategii de coping care implică evitarea mentală şi comportamentală din situaţia
evaluată ca fiind stresantă (Shepperd, Maroto şi Pbert 1996).
Optimismul ar putea să fie o forţă pozitivă şi la locul de muncă. Angajaţii
optimişti sunt motivaţi să lucreze mai mult, sunt mai satisfăcuţi de munca lor, îşi
setează obiective mai înalte şi clare, sunt persistenţi în faţa obstacolelor. Mai mult,
aceştia îşi consideră nereuşitele ca fiind temporare, atribuind corect cauzele lor.
Importanţa optimismului a fost recunoscut şi de către teoreticienii leadership-ului.
Aceste beneficii ale optimismului asupra angajaţilor conduc, mai departe, la o stare de
bine a acestora şi la un grad mai ridicat de satisfacţie (Malika 2013).
2.5. Auto-eficacitatea
Auto-eficacitatea se referă la o credinţă a oamenilor conform căreia abilităţile
lor pot produce niveluri de performanţă prestabilite, influenţând evenimentele care se
petrec în viaţa lor (Bandura 1994). O altă definiţie a auto-eficacităţii este dată de
Wood şi Bandura (1989, 407) care descriu auto-eficacitatea ca fiind credinţa pe care
un individ o are în abilităţile sale de a mobiliza motivaţia, răspunsurile cognitive şi
cursul unei acţiuni necesare pentru a face faţă unei situaţii.
Auto-eficacitatea îi ajută pe oameni să-şi proiecteze obiective ambiţioase în
viaţă, influenţând astfel viaţa personală şi profesională pe parcursul vieţii. Rezilienţa,
pe de altă parte, este definită ca fiind abilitatea de a face faţă stresului sau factorilor
traumatici. Astfel, rezilienţa se află în strânsă legătură cu situaţiile sau evenimentele
stresante pe care oamenii le au de înfruntat. În cazul celor două concepte – rezilienţa
şi auto-eficacitatea – cel din urmă este văzut ca fiind un factor care compune
rezilienţa (Schwarzer şi Warner 2013). Astfel, în acord cu cercetările efectuate de
78
Ozer şi Bandura (1990), indivizii care au percepţia auto-eficacităţii vor respinge într-o
mai mare măsură gândurile negative cu privire la sine şi vor considera că sunt apţi să
facă faţă evenimentelor stresante. Mai mult, Bandura şi colab. (2001) menţionează
faptul că oamenii care nu cred că pot atinge obiectivele în urma acţiunilor lor, nu vor
putea face faţă adversităţilor. În acord cu această afirmaţie, auto-eficacitatea este o
trăsătură importantă în dezvoltarea competenţelor în momentul unei situaţii dificile.
Auto-eficacitatea percepută influenţează abilitatea indivizilor de a se adapta situaţiilor
stresante, ţelurile individuale, gândirea analitică şi perseverenţa în faţa eşecului.
Întrucât simţul auto-eficacităţii este un factor important al rezilienţei cognitive,
prezentare modalităţilor de a spori percepţia auto-eficacităţii devine foarte importantă.
Credinţele oamenilor cu privire la eficacitatea lor pot fi dezvoltate din patru surse
importante. Cel mai eficient mod prin care un individ îşi poate cultiva simţul eficacităţii
este experimentarea succesului. Pe de altă parte, eşecul destabilizează credinţa unui
individ despre eficacitatea sa. Un simţ al auto-eficacităţii necesită experienţă în depăşirea
unor obstacole care presupun efort şi perseverenţă. După ce oamenii devin convinşi de
faptul că au tot ce este nevoie pentru a reuşi, ei pot face faţă adversităţilor. De asemenea,
îşi revin mai repede în urma unor evenimente stresante. Mai mult, auto-eficienţa percepută
influenţează tipurile de scenarii pe care indivizii le construiesc şi le exersează. Cei care se
consideră eficienţi vizualizează scenarii în care obţin rezultate cu succes. Cei care nu au
un simţ al auto-eficacităţii, îşi imaginează scenarii în care vizualizează eşecul (Bandura
1993). Un al doilea mod de cultivare a simţul eficacităţii este dobândit pe baza exemplelor
oferite de modelele sociale. Succesul sau eşecul celorlalţi similari influenţează nivelul de
auto-eficacitate pe care oamenii îl resimt. O a treia modalitate de a întări credinţa
oamenilor cu privire la auto-eficacitatea lor este dată de persuasiunea socială. Oamenii
care primesc întăriri verbale cu privire la capacitatea lor de a face faţă unor activităţi deţin
o credinţă stabilă despre auto-eficacitatea proprie comparativ cu persoanele care nu
primesc această întărire socială. Al patrulea aspect care îi face pe oameni să fie conştienţi
de auto-eficacitatea lor, face referire la emoţiile şi stările fizice resimţite atunci când
întâmpină situaţii dificile. Atunci când resimt tensiune, oamenii o interpretează ca fiind un
semn al vulnerabilităţii şi al unei performanţe scăzute. Pe de altă parte, o stare
dispoziţională pozitivă creşte credinţa unui individ în auto-eficacitatea sa. Astfel, oamenii
îşi pot modifica credinţele cu privire la eficacitatea lor prin diminuarea reacţiilor negative
la evenimentele stresante (Bandura 1994).
2.6. Rezistenţa
Din punct de vedere teoretic, conceptul de rezistenţă (hardness) îşi are
originile în lucrările filozofilor și psihologilor existenţialişti precum Heidegger,
Frankl şi Binswanger şi implică crearea unui sens în viaţă, în ciuda experienţelor
stresante sau dureroase. Acest concept reprezintă o perspectivă generalizată a unui
individ şi afectează modul în care se percepe pe sine, pe ceilalţi şi mediul psihologic
(Bartone 2012).
Ulterior, conceptul de rezistenţă a fost dezvoltat de Kobasa (1979) pornind de la
o teorie a personalităţii deja existentă. Din punct de vedere conceptual, rezistenţa a fost
considerată a fi o trăsătură de personalitate care distinge persoanele care rămân sănătoase
în urma unui eveniment stresant, de cele care dezvoltă simptome şi probleme de sănătate.
79
Mihaela Bucur
Rezistenţa cuprinde trei aspecte: înfruntare, angajament şi control. Termenul înfruntare se

referă la viziunea unui individ asupra vieţii care îi permite să perceapă schimbarea ca
fiind, mai degrabă, o oportunitate şi nu o ameninţare. În cadrul acestei viziuni, schimbarea
şi nu stabilitatea este văzută ca un mod de viaţă. Indivizii cu un angajament puternic cred
în adevăr și îşi valorează propria persoană şi lucrurile pe care le fac. Aceste persoane au
un simţ al semnificaţiei şi al scopului atât în ceea ce priveşte sarcinile pe care le au de
rezolvat, cât şi în cadrul relaţiilor pe care le dezvoltă. Pe ambele planuri, ei sunt foarte
implicaţi, fără să resimtă nesiguranţă sau plictiseală. Termenul control reflectă credinţa
unei persoane că poate influenţa cursul evenimentelor care se petrec în viaţa sa. Astfel,
indivizii rezistenţi au un simţ al eficacităţii personale, confruntă problemele cu încredere
în abilităţile pe care le posedă. Indivizii care nu posedă această trăsătură simt că nu pot
influenţa cursul evenimentelor care se petrec în viaţa lor, le lipseşte încrederea în forţele
proprii şi iniţiativa (Soderstrom, Dolbier, Leiferman şi Steinhardt 2000).
Dacă Kobasa a văzut rezistenţa psihologică ca fiind o caracteristică a
personalităţii, Adler consideră rezistenţa ca fiind o modalitate de a aborda viaţa. Mai
exact, un cadru general pe care oamenii îl aplică pentru a interpreta toate experienţele
pe care le au. Este un stil de funcţionare universal care include componentele
cognitive, emoţionale şi comportamentale şi caracterizează persoanele care rămân
sănătoase - mintal şi fizic – în condiţii de stres (Bartone 2012).
Plecând de la cele trei elemente - înfruntare, angajament şi control –
rezistenţa a fost văzută ca un factor important în lupta unui individ cu situaţiile
stresante, acţionând ca un tampon între individ şi evenimentele stresante. Acţionând
în aceeaşi direcţie precum motivaţia şi curajul, rezistenţa permite unei persoane să
facă faţă evenimentelor stresante (fără să le nege sau să le evite) și să evalueze ce
poate fi făcut pentru a transforma potenţiale dezastre în oportunităţi şi să se angajeze
în acţiuni dificile, chiar riscante, pentru a ajunge la rezultatul dorit. Mai mult, studiile
efectuate de Maddi şi colab. (2006) au demonstrat faptul că rezistenţa este un factor
care ajută la îmbunătăţirea performanţei şi a sănătăţii mentale şi fizice în ciuda
adversităților. Studiile efectuate de Bartone, Roland, Picano, şi Williams (2008)
consideră rezistenţa un stil psihologic asociat cu rezilienţa cognitivă, cu o bună
sănătate şi o performanţă ridicată în condiţii de stres.
2.7. Percepţia controlului

O altă credinţă importantă a oamenilor face referire la percepţia acestora cu
privire la măsura în care mediul în care trăiesc este controlabil. Percepţia controlului este
definită ca fiind credinţa unui individ că îşi poate determina stările interne şi
comportamentele, că poate influenţa mediul înconjurător şi rezultatele acţiunilor sale
(Wallston, Wallston, Smith şi Dobbins 1987). Există două aspecte importante în exersarea
controlului. Primul aspect face referire la nivelul de auto-eficacitate personală pe care un
individ consideră că îl deţine pentru a-l ajuta să facă schimbări prin efort susţinut şi
utilizarea creativă a resurselor. Al doilea aspect implică gradul de modificabilitate al
mediului. Această faţetă reprezintă constrângerile şi oportunităţile oferite de mediu pentru
a exersa eficacitatea personală. Oamenii care au îndoieli cu privire la auto-eficacitatea lor
anticipează inutilitatea efortului de a-şi modifica situaţia. Acest tip de oameni produc
schimbări minime chiar şi atunci când mediul le oferă oportunităţi. Pe de altă parte, cei
80
care au o credinţa a auto-eficacităţii stabilă găsesc modalităţi de a-şi exercita controlul,

prin ingeniozitate şi perseverenţă, chiar şi atunci când mediul le oferă puţine posibilităţi şi
foarte multe obstacole (Bandura 1993).
În ceea ce priveşte termenul „percepţia controlului”, acesta a primit o serie de
conceptualizări, existând cinci mari teorii care îl explică: 1) modelele valoare-
expectanţă, 2) locul controlului, 3) atribuirile cauzale, 4) auto-eficacitatea şi 5)
neajutorarea învăţată. În cadrul modelul valoare-expectanţă, expectanţele cu privire la
succes se referă la estimarea unui individ cu privire probabilitatea de a produce
rezultatul dorit. Locul controlului prezintă contingenţa dintre rezultatul dorit şi
factorii interni (caracteristici stabile ale unui individ) versus cei externi (şansa,
norocul şi soarta). Procesul prin care oamenii atribuie succesele sau eşecurile unei
varietăţi de cauze reprezintă definiţia atribuirii cauzale. Modul în care oamenii fac
aceste atribuiri diferă în funcţie de dimensiunile atribuirii cauzale – intoversiune,
stabilitate, intenţionalitate şi controlabilitate. Într-o strânsă legătură cu percepţia
controlului este un termen discutat anterior, şi anume auto-eficacitatea. Cu cât o
persoană consideră mai mult că poate obţine un anumit rezultat, cu atât percepţia
controlului asupra rezultatului este mai mare (Skinner şi Greene 2008). Alături de
accepțiunile oferite acestui concept, un aspect teoretic important face referire la
distincţia dintre cele două tipuri de control perceput: primar şi secundar. Controlul
perceput primar influenţează realităţile existente (alţi oameni, obiecte, circumstanţele
din mediu, probleme de comportament), în vreme ce controlul perceput secundar
ajută la acomodarea cu realităţile dorite (dorinţe, ţeluri, percepţii, atitudini,
interpretări şi atribuiri). Controlul secundar contrastează cu cel primar îmbunătăţind
acomodarea la realităţile deja existente şi ajutând la obţinerea de rezultate
mulţumitoare în circumstanţele date.
De asemenea, percepţia controlului a fost studiată de foarte multe ori în legătură
cu un alt factor care compune rezilienţa cognitivă, şi anume coping-ul. Mai multe studii
care au abordat tema coping-ului au inclus ca variabilă percepţia controlului. Mai mult,
este recunoscut în literatura de specialitate că percepţia controlului pe care o persoană o
are asupra unui eveniment stresant poate avea efecte puternice asupra modului în care un
individ face faţă acelui eveniment stresant. Mineka şi Henderson (1985) au demonstrat
faptul că efectele pe care controlului perceput le are sunt similare cu efectele pe care le are
deţinerea unui control real asupra unor evenimente stresante. Cu alte cuvinte, simpla
percepţie a controlului este suficientă pentru a reduce stresul, nu este nevoie să existe un
control real, percepţia controlului este suficientă. În acord cu această afirmaţie, există şi
alte dovezi fiziologice care susţin că percepţia controlului, şi nu comportamentul de
control, este cea care reduce indicatorii fizici ai stresului. În funcţie de aceste dovezi,
există două tipuri de control: perceput (subiectiv) şi propriu-zis (obiectiv) (Endler, Speer,
Johnson şi Flett 2000).
2.8. Flexibilitatea cognitivă

Kashdan (2010) defineşte flexibilitatea cognitivă ca fiind abilitatea unui
individ de a se adapta la cerinţele unei situaţii; de a schimba repertoriilor mentale sau
comportamentale în momentul în care strategiile alese iniţial compromit funcţionarea
personală şi socială; de a menţine un echilibru între principalele domenii ale vieţii şi
81
Mihaela Bucur
de a efectua comportamente care sunt în acord cu valorile morale deţinute. În ciuda

numărului mare de studii care au analizat acest concept, nu există o definiţie clară a
acestuia. În general, flexibilitatea cognitivă este văzută ca fiind abilitatea de a
schimba seturile cognitive în vederea adaptării la stimulii externi, iar acest aspect pare
să fie o componentă pe care multe dintre definiţiile din literatura de specialitate o
includ (Dennis şi Vander Wal 2010). De asemenea, definiţiile aduc în lumină
caracterul multidimensional şi dinamic al acestui concept.
Conceptul de flexibilitatea cognitivă semnalează o schimbare de la teoriile simple
ale emoţiilor – negative sau pozitive – către o măsurare a funcţionării stilurilor de coping
şi a emoţiilor, o măsurare ce necesită ancorarea în context. În acord cu conceptul de
flexibilitate cognitivă, nicio experienţă, emoţie sau stil de coping nu este optim atunci
când este de sine stătător. Două aspecte sunt necesare 1) testarea în raport cu alte
experienţe, emoţii sau stiluri de coping pe care o persoană le deţine şi 2) relaţia dintre
acestea şi circumstanţele pe care contextul le oferă (Kashdan 2010). Având în vedere
faptul că flexibilitatea cognitivă oferă acces la o multitudine de moduri de a face faţă
cerinţelor interne şi externe, acces care conduce la creşterea adaptării la realitatea mereu în
schimbare, cercetările menţionează faptul că flexibilitatea cognitivă este strâns relaţionată
cu sănătatea mentală şi starea de bine. Pe de altă parte, lipsa flexibilităţii cognitive induce
anxietate, îngrijorare, inabilitatea de a planifica obiective pe termen lung şi depresie (Ben-
Itzhak, Bluvstein şi Maor 2014).
În ceea ce priveşte rezilienţa şi flexibilitatea cognitivă, acestea au un punct
comun în ceea ce se numeşte control executiv. Flexibilitatea cognitivă este o
componentă de bază a controlului executiv, iar funcţia executivă este considerată un
element de bază în studiul rezilienţei. Controlul executiv este un tip de proces
cognitiv care „supervizează” şi care este necesar pentru domeniile comportamentale şi
cele ale gândirii complexe. Acest tip de control implică folosirea reprezentărilor
interne pentru a organiza un plan care ghidează comportamentul şi abilitatea de a
schimba registrele dacă apar situaţii neaşteptate care necesită un răspuns diferit.
Abilitatea de a gândi flexibil, de a dezvolta explicaţii alternative şi recadrarea
situaţiilor negative în pozitive a fost identificate ca fiind elemente vitale pentru
rezilienţa cognitivă. Mai mult, indivizii rezilienţi tind să evalueze mai realist şi pozitiv
evenimentele negative decât indivizii mai puţin rezilienţi. De asemenea, indivizii
resilienţi văd deseori problemele ca fiind mai degrabă temporare, fără să fie
generalizate (Haglund, Nestadt, Cooper, Southwick şi Charney 2007).
2.9. Suportul social

Importanţa relaţiilor interpersonale în viaţa de zi cu zi a devenit foarte clară.
Atât căutarea, cât şi primirea de suport din partea celorlalţi sunt văzute ca o formă de
coping. Abilitatea cuiva de a oferi ajutor sau suport emoţional poate să îi protejeze pe
indivizi de consecinţele negative pe care situaţiile stresante le pot avea. Mai mult,
interesul asupra conceptului de suport social a crescut semnificativ datorită faptul că
acesta poate avea un impact favorabil asupra sănătăţii şi stării de bine (Sherbourne şi
Steward 1991). Suportul social a fost definit ca fiind o provizie de resurse materiale şi
psihologice ale reţelei sociale care oferă ajutor unui individ pentru a face faţă stresului
(Cohen 2004).
82
Stresul apare în momentul în care un individ evaluează o situaţie ca fiind

ameninţătoare sau stresantă şi nu deţine mecanisme de coping adecvate. În astfel de
situaţii, individul consideră că este important să răspundă dar nu are un răspuns
imediat disponibil. Efectele caracteristice ale evaluării cognitive includ emoţii
negative şi adaptări comportamentale. Deşi un singur eveniment negativ nu pune o
presiune foarte mare pe mecanismele de coping ale unui individ, o acumulare de
probleme poate să afecteze capacitatea unui individ de a face faţă acestora. Astfel,
există posibilitatea ca acestea să potenţeze apariţia unor dezechilibre la nivelul
sistemului imunitar, endocrin sau efectuarea de comportamente nesănătoase, precum
consumul de alcool în exces sau o alimentaţie deficitară. În astfel de situaţii, suportul
social poate să acţioneze ca un tampon şi să intervină în două puncte diferite în
legătura cauzală dintre stres şi boală. În primul rând, suportul poate să intervină între
evenimentul stresant şi reacţia la acest eveniment prin atenuarea sau prevenirea unui
răspuns la situaţia care iniţial a fost evaluată ca fiind stresantă. În această primă
situaţie, percepţia faptului că suportul celorlalţi va oferi resursele necesare pentru
depăşirea situaţiei poate să schimbe evaluarea iniţială pe care un individ o face cu
referire la un eveniment stresant. Astfel, un eveniment stresant poate să fie considerat
mai puţin stresant în baza suportului social. În al doilea rând, suportul social adecvat
poate să intervină prin influenţarea proceselor psihologice care mediază relaţia dintre
evenimentul stresant şi răspunsul pe care un individ îl poate da ca răspuns la acesta.
Mai mult, suportul social poate să diminueze impactul evaluării evenimentului prin
furnizarea unei soluţii la problemă sau prin reducerea importanţei pe care un individ o
acordă unei anumite probleme (Cohen şi Wills 1985).
Întrucât stresul la locul de muncă a devenit o variabilă care nu poate fi
eliminată, cercetătorii au încercat să găsească factorii care pot să o diminueze. Cu atât
mai mult cu cât lucrul în echipele diverse a devenit foarte des întâlnit, suportul social
a ocupat în literatura de specialitate un loc important ca variabilă care poate conduce
la reducerea stresului. Dar cine oferă acest suport social? La locul de muncă, suportul
social vine din partea colegilor şi a superiorilor, consideraţi ca fiind surse secundare
de suport social. Familia şi prietenii apropiaţi sunt consideraţi surse primare de suport
social, în funcţie de criteriu - grad de intimitate. Cohen şi Wills (1985) remarcă faptul
că suportul social oferit de colegi şi de superiori este foarte important în reducerea
efectelor negative ale stresului - scăderea satisfacţiei, reducerea absenteismului.
În ceea ce priveşte impactul suportului social asupra rezilienţei, acesta este
acceptat pe scară largă. Studiile au demonstrat că indivizii cu un grad ridicat de
rezilienţă beneficiază de mai mult suport social în raport de indivizii cu un nivel
scăzut al rezilienţei. Mai mult, acei indivizi care beneficiază de mai mult suport social
au fost cu 40% - 60 % mai rezilienţi decât cei care au primit mai puţin suport social
(Netuvelli şi colab. 2008). Într-un alt studiu, autorii au demonstrat faptul că un nivel
înalt de rezilienţă şi suport social după pierderea locului de muncă a fost asociat cu o
descreştere a nivelului de stres resimţit (Pietrzak şi colab. 2009).
Pentru o mai bună înţelegere a relaţiei dintre toate conceptele dezbătute

propunem schema (vezi figura 1)
83
Mihaela Bucur
3. Rezilienţa la pierdere – un model similar
Deşi este o variaţie în modul în care persoanele fac faţă situaţiilor în care
pierd pe cineva drag, există deja certitudinea că majoritatea oamenilor fac faţă
evenimentelor puternic stresante (Bonanno 2004). Astfel, cercetătorii s-au întrebat de
unde apare capacitatea rezilientă în faţa pierderii unei persoane dragi.
Mancini şi Bonanno (2009) propun un model, asemănător celui prezentat mai
sus, care integrează o serie de factori individuali (bias-urile de auto-îmbunătăţire,
coping-ul represiv, credinţele apriori, continuitatea identităţii, ataşamentul de tip
desconsiderare, emoţiile pozitive), focusându-se pe rolul procesului de evaluare şi
utilizare a resurselor sociale.
Prezentăm acest model al rezilienţei la pierdere întrucât pierderea, la fel ca şi
stresul, este un aspect inevitabil al vieţii. În trecut, absenţa suferinţei după pierdere a
fost considerată patologică şi un indicator al unor viitoare dificultăţi. Astăzi, un număr
considerabil de studii demonstrează că majoritatea persoanelor îndoliate prezintă un
nivel de funcţionare fizic şi psihic stabil şi sănătos, generând emoţii pozitive la puţin
timp după evenimentul stresant (Bonanno 2004).
Un număr mare de factori conduc către posibilitatea ca un individ să
manifeste un comportament rezilient. Aceşti factori includ caracteristicile asociate
pierderii şi mediul persoanei. De asemenea, foarte importante sunt diferenţele
individuale între membrii, diferenţe care au fost prezentate în modelul propus de
Mancini şi Bonanno (2009). Autorii menţionează faptul că factorii – diferenţe
individuale interacţionează cu factorii de mediu în moduri foarte complexe.
84
Definirea rezilienţei la pierdere implică stabilirea faptului că măsura în care

oamenii prezintă rezilienţă poate fi definit doar după ce evenimentul stresant s-a
produs. Deşi oamenii prezintă atribute asociate rezilienţei, rezilienţa nu poate fi
definită în absenţa factorului adversiv. Astfel, definirea rezilienţei face referire la
abilitatea oamenilor de a-şi menţine funcţiile mentale şi fizice în urma pierderii.
Diferenţa principală dintre indivizii rezilienţi şi cei mai puţin rezilienţi este dată de
faptul ca cei dintâi vor fi capabili să facă faţă situaţiilor dificile într-o manieră în care
nu interferează cu abilitatea de a menţine buna funcţionare a organismului.
Coping-ul represiv este unul dintre factorii pe care Bonanno şi Mancini îl
propun în modelul lor. Acest tip de coping este marcat de o evitare simultană a
stimulilor negativi sau ameninţători şi o creştere a excitării la nivel fiziologic ca
răspuns la aceştia. Dacă la început coping-ul represiv a fost văzut ca neadaptativ şi cu
influenţe negative asupra sănătăţii, lucrări mai recente demonstrează ca pentru
persoanele îndoliate, coping-ul de acest tip este asociat cu raportarea a mai puţine
probleme de sănătate (Coifman, Bonanno, Ray şi Gross 2007). La întrebarea de ce
acest tip de coping aduce beneficii în cazul pierderii, Bonanno, Davis, Singer şi
Schwartz (1991) ne oferă răspunsul. Coping-ul represiv este un proces automat în
care persoanele se îndepărtează fără efort de stimulul care îi ameninţă, păstrându-şi
astfel resursele cognitive.
Dinamica ataşamentului este un alt factor care contribuie la un nivel mai
mare de rezilienţă la pierdere şi descrie impactul pe care experienţele de îngrijire
timpurii le au asupra relaţiilor adulte.
Asemănător modelului rezilienţei cognitive care considera factorul auto-
eficacitate unul important în a face faţă evenimentelor stresante, modelul rezilienţei la
pierdere propune o viziune pozitivă despre sine ca fiind unul dintre factorii importanţi
în a face faţă pierderii. Pentru că experienţele adversive reprezintă o potenţială
ameninţare la starea de bine şi pot să includă sentimente de vulnerabilitate şi
slăbiciune, persoanele îndoliate sunt motivate să restabilească pe de o parte, controlul
asupra evenimentelor iar, pe de altă parte, să restabilească un grad optim al
optimismului cu privire la viitor (Mancini şi Bonanno 2009). Referitor la percepţia
asupra sinelui, autorii introduc în modelul lor simţul identității. În cazul pierderilor,
indivizii raportează absenţa unei părţi din ei, un sine incomplet. Persoanele cu un
nivel ridicat al rezilienţei raportează mici schimbări în ceea ce priveşte identitatea,
putând astfel să răspundă flexibil la schimbările care se petrec în mediul lor
înconjurător (Bonanno, Papa şi O’Neill 2001).
Un alt factor pe care Mancini şi Bonanno (2009) îl propun, şi care se
regăseşte şi în modelul rezilienţei cognitive, face referire la emoţiile pozitive. Este
deja recunoscut faptul că trăirea emoţiilor pozitive oferă o serie de beneficii de ordin
adaptativ, atât pentru funcţionarea generală cât şi pentru a răspunde situaţiilor
stresante. În ceea ce priveşte rezilienţa la pierdere, emoţiile pozitive au un rol
important în a anula emoţiile negative, reducând astfel nivelul stresului resimţit în
urma pierderii (Tugade şi Fredrickson 2004). Mai mult, emoţiile pozitive facilitează
mecanismele de coping şi creşte disponibilitatea suportului social.
Ultimul factor al rezilienţei la pierdere face referire la confortul oferit de
amintirile pozitive cu persoana pe care un individ a pierdut-o. Bonanno, Wortman şi
85
Mihaela Bucur
Nesse (2004) au descoperit faptul că oamenii rezilienţi experimentează emoţii

pozitive atunci când îşi reamintesc de persoana dragă pe care au pierdut-o.
Ca şi în modelul anterior, evaluarea cognitivă reprezintă un aspect crucial al
modalităţii în care un individ face faţă pierderii.
4. Rezilienţă şi stres – programe de training
Aşa cum am prezentat mai sus, efectele adversive ale stresului asupra
funcţionării normale a unui individ sunt majore. Intensitatea reacţiilor la stresor şi
abilitatea de a face faţă acestuia depind de o serie de factori prezentaţi mai sus, precum şi
de măsura în care individul este pregătit să facă faţă experienţei adversive. Pe de altă
parte, chiar şi persoanele specializate în a oferi suport persoanelor care trec printr-o
situaţie stresantă sau care doresc să fie pregătite pentru a face faţă eficient în faţa
problemelor întâmpină o serie de dificultăţi. Aceste dificultăţi au fost sistematizate de
Elliot şi Eisdorfer (1982) şi vizează diversele forme de evenimente stresante care pot să
apară în viaţa unui individ. In primul rând, există stresorii acuţi cu limită de timp care
includ evenimente precum pregătirea pentru un o procedură medicală, investigaţii
medicale sau confruntarea cu o evaluare (aşa cum se întâmplă în cazurile în care se
lucrează în grupuri diverse). O altă formă de eveniment stresant este prezentat sub forma
unei secvenţe dintr-un eveniment stresant care poate să urmeze expunerii la un eveniment
traumatic sau stresant (pierderea unei persoane dragi, pierderea locului de muncă). Fiecare
dintre aceste situaţii semnifică pierderea unor resurse, dând naştere astfel unor provocări.
A treia formă de stres pe care autorii o identifică este dată de stresorii cronici intermitenţi
care caracterizează expunerea în mod repetat la stres (evaluări continue sau presiunea
permanentă a competiţiei, tratamente medicale). Ultima formă de stres implică factorii
stresori continui, precum dezabilităţi mentale sau fizice care au survenit în urma unui
eveniment traumatic sau puternic adversiv (arsuri, violenţă urbană, rasism sau locuri de
muncă foarte stresante). Aceste tipuri de evenimente stresante diferă, începând de la
evenimentele cu resurse temporale limitate şi care necesită adaptarea situațională şi
încheind cu evenimentele stresante care sunt persistente şi care necesită adaptarea pe
termen lung. O altă diferenţă între tipul de stresori este aceea dată de măsura în care aceşti
factori adversivi au potenţial de a fi sau nu controlaţi. Important de menţionat este faptul
că indivizii sunt expuşi la mai multe forme de evenimente stresante (Meichenbaum 2007).
The Penn Resilience Program (PRP) – Programul de rezilienţă Penn

Acest program a fost dezvoltat la Universitatea din Pennsylvania, Statele
Unite ale Americii şi s-a centrat pe o serie de factori pe care Masten şi Reed (2002)
i-au identificat. Printre aceşti factori s-au aflat şi o serie de factori pe care i-am
prezentat ca aparţinând şi rezilienţei cognitive – optimism, auto-eficacitate,
flexibilitate şi suport social. Pe de altă parte, sunt şi o serie de factori noi precum
auto-reglarea, empatia şi identificarea emoţiilor. Acest training a fost dezvoltat pentru
a-i susține pe studenţi să dezvolte depinderi care să îi ajute să evite sau să facă faţă
stresorilor şi includea sesiuni de training pentru toţi factorii menţionaţi mai sus.
86
Acest program de training devine unul dintre cele mai cunoscute şi cele mai
folosite actualmente, efectuându-se numeroase studii care îi atestă eficienţa (Reivich
și Seligman 2011).
Stress Inoculation Training (SIT)

SIT adoptă modelul tranzacţional al stresului şi coping-ului propus de
Lazarus, prezentat mai sus. În acord cu modelul lui Lazarus, şi în acest tip de training
stresul este definit ca o relaţie dinamică, tranzacţională şi bidirecţională dintre individ
şi mediul în care un individ sau un grup percepe cerinţele acestuia. SIT este un
program de terapie cognitiv-comportamentală flexibil şi individualizat ce oferă un set
de principii generale care îi ajută pe indivizi să facă faţă evenimentelor stresante.
Acest program de training cuprinde trei faze dintre care una este conceptuală, a doua
este de dobândire de abilităţi iar a treia cuprinde elemente aplicative şi de follow-up.
Obiectivele acestui program sunt acelea de a spori abilităţile de coping
(abilităţi intra- şi inter-personale) şi încrederea că acei care participă la acest training
vor putea să aplice aceste abilităţi într-o manieră flexibilă şi adaptate la cerinţele
situaţiei stresante.
5. Concluzii
Rezilienţa a fost definită ca abilitatea indivizilor de a face faţă provocărilor

vieţii şi adversităţilor care pot să apară pe parcursul acesteia. Unii cercetători au
menţionat faptul că acest concept – rezilienţa, se suprapune într-o mare măsură cu cel
de rezistenţă, care se referă la abilitatea unui individ de a se recupera în faţa unui
eveniment. Deşi rezilienţa este un concept folosit în foarte multe discipline şi aplicat
în numeroase domenii, fiind un concept multidimensional, o analiză mai recentă
(Windle 2011) ne prezintă rezilienţa drept procesul de a negocia, de a se adapta şi de
a face faţă stresului sau traumelor.
Când rezilienţa este conceptualizată în acest fel – ca un răspuns la o situaţie
stresantă – este necesar să reevaluăm poziţia pe care rezilienţa o ocupă într-un model
relevant al stresului, precum Modelul Tranzacţional al Stresului propus de Lazarus. În
acord cu acest model, multe dintre evenimentele considerate experienţe de viaţă
(pierdere, un nou job, cerinţele unui job) pot fi considerate stresori. În absenţa
resurselor necesare pentru a face faţă acestor stresori, oamenii resimt efectele la
nivelul metal şi fizic. Cu cât stresul a devenit tot mai mult un element inevitabil în
viaţa de zi cu zi, interesul asupra modalităţilor de a face faţă stresului a devenit din ce
în ce mai intens. Astfel, apare în literatura de specialitate conceptul de rezilienţa
cognitivă, definită ca abilitatea de a face faţă stresului. Rezilienţa cognitivă este un
concept nou în literatura de specialitate, observându-se lipsa diversităţii resurselor
teoretice care abordează acest concept. Deşi un concept nou, putem demonstra
importanţa acestuia în context practic întrucât abilitatea de a face faţă situaţiilor
stresante sau activităţilor presante este o calitate din ce în ce mai căutată. Astfel,
considerăm important ca viitorii cercetători şi practicieni în domeniul resurselor
umane să lucreze împreună pentru a dezvolta un program de training menit să
dezvolte nivelul de rezilienţă cognitivă al angajaţilor care lucrează în condiţii adverse.
87
Mihaela Bucur
Affleck, Glenn și Howard Tennen. 1996. „Constructing Benefits from Adversity:

Adaptational Significance and Dispositional Underpinnings”. Journal of Personality
64: 899-922.
Bandura, Albert, Claudio Barbaranelli, Gian Caprara V. şi Concetta Pastorell. 2001. „Self-
Efficacy Beliefs as Shapers of Children’s Aspirations and Career Trajectories”.
Child Development 72: 187-206.
Bandura, Albert. 1993. „Perceived Self-Efficacy in Cognitive Development and
Functioning”. Educational Psychologist 28(2), 117-148.
Bandura, Albert. 1994. „Self-efficacy”. În Encyclopedia of Human Behaviour, ed. V.S.
Ramachaudran. New York: Academic Press.
Bartone, Paul T., Robert R. Roland, James J.Picano şi Thomas Williams J. 2008.
„Psychological Hardness Predicts Success in US Army Special Forces Candidates”.
International Journal of Selection Assessment 16(1).
Bartone, Paul T. 2012. „Social and Organizational Influences on Psychological Hardness:
How Leaders Can Increase Stress Resilience?”. Bartone Security Informatics 1:21.
Beehr, Terry A. 1998. „Research on Occupational Stress. An Unfinisfed Entreprise”.
Personnel Psychology 51.
Ben – Itzhak, Shulamit, Irit Bluvstein şi Maya Maor. 2014. „The Psychological Flexibility
Questionnaire (PFQ): Development, Reliability and Validity”. WedmedCentral
PSYCHOLOGY 5(4): VM004606.
Bonanno, George A. 2004. „Loss, Trauma, and Human Resilience: Have We
Underestimated the Human Capacity to Thrive after Extremely Aversive Events?”.
American Psychologist 59: 20-28.
Bonanno, George A., Anthony Papa şi Kathleen O’Neill. 2001. „Loss and Human
Resilience”. Applied & Preventive Psychology 10:193-206.
Bonanno, George A., Camille B. Wortman şi Randolph M. Nesse. 2004. „Prospective
Patterns of Resilience and Maladjustment During Widowhood”. Psychology and
Aging 19(2): 260-271.
Bonanno, George A., Penelope J. Davis, Jerome L. Singer şi Gary E. Schwartz 1991. „The
Repressor Personality and Avoidant Information Processing: A Dichotic Listening
Study”. Journal of Research in Personality 25:386-401.
Bucur, Mihaela şi Ticu Constantin. 2014. „The Effect of Group Separation and Variety on
Group Performance and Satisfaction”. Scientific Annals of Alexandru Ioan Cuza
University of Iaşi.
Butler, Gillian şi Tony Hope. 2007. Manage Your Mind: The Mental Fitness Guide, 2nd
ed. Oxford: Oxford University Press.
Campion, Michael A., Gina J. Medsker şi Catherine A. Higgs 2006. „Relations Between
Work Group Characteristics and Effectiveness: Implications for Designing Effective
Work Groups”. Personnel Psychology 46(4): 823-847.
Christian, Julie, Lyman W. Porter şi Graham Maffitt. „Workplace Diversity and Group
Relations: An Overview”. Group Processes & Intergroup Relations 9(4): 459-466.
Coifman, Karin G., George A. Bonanno, Rebecca D. Ray şi James J. Gross 2007. „Does
Represive Coping Promote Resilience? Affective-Autonomic Response Discrepancy
During Bereavement”. Jounal of Personality and Social Psychology 92(4): 745-758.
88
Cohen, Sheldon şi Thomas A. Wills. 1985. „Stress, Social Support, and the Buffering
Hypothesis”. Psychological Bulletin 98: 310 -357.
Cohen, Sheldon. 2004. „Social Relationship and Health”. American Psychologist 676-684.
Colligan, Thomas W. şi Eileen M. Higgins. 2005. „Workplace Stress: Etiology and
Consequences”. Journal of Workplace Health 21(2): 90-97.
Cox, Taylor Jr. şi Stacy Blake. 1991. „Managing Cultural Diversity: Implication for
Organizational Competitiveness”. Academy of Management Executive 5(3).
Davey, Maureen, Dawn G. Eaker şi Linda H. Walters. 2003. „Resilience Processes in
Adolescents: Personality Profiles, Self-worth, and Coping”. Journal of Adolescents
Research 18(4): 347-362.
Devine, Dennis J., Laura D. Clayton, Jennifer L. Philips, Benjamin Dunford B. şi B. Sarah
Melner. 1999. „Teams in Organizations. Prevalence, Characteristics and
Effectiveness”. Small Group Research 30(6).
Dennis, John P. şi Jillon Vander Wal. 2010. „The Cognitive Flexibility Inventory:
Instrument Development and Estimates of Reability and Validity”. Cognitive
Therapy and Research 34: 241 – 253.
Devine, Patricia G. 1989. „Prejudice and Stereotypes: Their Automatic and Controlled
Components”. Journal of Personality and Social Psychology 56: 5-18.
Devonport, Tracey J. şi Andrew M. Lane. 2006. „Cognitive Appraisal of Dissertation
Stress among Undergraduate Students”. The Psychological Record 56: 259-266.
Diener, Ed. 2000. „Subjective Wellbeing: The Science of Happiness and a Proposal for a
National Index”. American Psychologist 55: 34-43.
Doise, Willem. 1978. Groups And Individuals: Explanations In Social Psychology.
Cambridge, England: Cambridge University Press.
Earvolino-Ramirez, Marie. 2007. „Resilience: A Concept Analysis”. Nursing Forum
42(2): 73-82.
Easley, Cristopher A. 2001. „Developing, Valuing and Managing Diversity in the New
Millennium”. Organizational Development Journal 43: 26-49.
Elliot, Glen R. şi Carl Eisdorfer. 1982. Stress and Human Health: An Analysis and
Implication of Research. A Study by the Institute Of Medicine, National Institute of
Medicine, National Academy of Science New York: Springer Publishing.
Ely, Robin J. şi David A. Thomson. 2001. „Cultural Diversity at Work: The Effect of
Diversity Perspectives on Work Group Processes and Outcomes”. Administrative
Science Quarterly 46(2).
Emmons, Robert A. şi Michael McCullough. 2003. „Counting Blessing versus Burdens.
An Experimental Investigation of Gratitude and Subjective Well Being in Daily
Life”. Journal of Personality and Social Psychology 84(2): 377-389.
Endler, Norman S., Rachel L. Speer, Judith M. Johnson şi Gordon L. Flett. 2000.
„Controllability, Coping, Efficacy and Distress”. European Journal of Personality.
14:245-264.
Folkman, Susan şi Judith T. Moskowitz. 2004. „Coping Pitfalls and Promise”. Annual
Review of Psychology 55: 745-774.
Folkman, Susan şi Judith Tedlie Moskowitz. 2000. „Stress, Positive Emotions, and
Coping”. Current Directions in Psychological Science 9: 115-118.
Folkman, Susan şi Richard S. Lazarus. 1980. „An Analysis of Coping in a Middle-aged
Comunity Sample”. Journal Of Health And Social Bevavior 21: 219-239.
89
Mihaela Bucur
Folkman, Susan şi Richard S. Lazarus. 1985. „If it Changes it Must Be a Process: Study of
Emotions and Coping During Three Stages of College Examinations”. Journal of
Personality and Social Psychology 48: 150-170.
Folkman, Susan, Richard S. Lazarus, Christine Dunkel-Schetter, Anita Delongis şi Rand
J. Gruen. 1986. „Dynamics of a Stressful Encounter: Cognitive Appraisal, Coping,
and Encounter Outcomes”. Journal of Personality and Social Psychology 50(5):
992-1003.
Frederickson, Barbara L. şi Christine Branigan. 2001. „Positive Emotions”. În Emotions:
Current issues and future directions, ed. G. A. Bonnano and T. J. Mayne, 123 -151.
New York: Guilford Press.
Frederickson, Barbara L. şi Christine Branigan. 2005. „Positive Emotions Broaden The
Scope Of Attention And Thought-action Repertoires”. Cognition and Emotions 19:
313-332.
Frederickson, Barbara. 1998. „What Good Are Positive Emotions?”. Review of General
Psychology. 2(3): 300-319.
Frederickson, Barbara. 2001. „The Role Of Positive Emotions In Positive Psychology.
The Broaden – And – Build Theory Of Positive Emotions”. American Psychologist
56(3): 218-226.
Frijda, Nico H. 1987. „Emotions, Cognitive Structure, And Action Tendency”. Cognition
& Emotions 1(2).
Haglund, Margaret E.M., Marije a an het Rot, Nicole S. Cooper, Paul S. Nestadt, David
Muller, Steven Southwick S. şi Dennis Charney. 2007. „Psychobiological
Mechanisms Of Resilience: Relevance To Preventionand Treatment Of Stress –
Related Psychopatology”. Development and Psychopatology 19(3): 889 – 920.
Harrison, David A. şi Katherine Klein J. 2007. „What’s The Difference? Diversity
Construct As Separation, Variety Or Disparity In organizations”. Academy of
Management Review 32.
Hikman, Gill R. şi Ann Creighton-Zollar. 1998. „Diverse Self-directed Work Teams:
Developing Strategic Initiatives For 21st Century Organizations”. Public Personnel
Management 27:187-200.
Holahan, Charles J. şi Rudolf Moos H. 1990. „Life Stressors, Resistance Factors, And
Improved Psychological Functioning: An Extension Of Stress Resistance Paradigm”.
Journal of Personality and Social Psychology 58(5): 909-917.
Horowitz, Sujin K. 2005. „The Compositional Impact of Team Diversity on Performance:
Theoretical Consideration”. Human Resources Development Review 4: 219.
Jackson, Susan E., Karen May E. şi Kristina Whitney. 1995. „Understanding the Dynamics of
Diversity in Decision Making Teams”. În Team effectiveness and decision making in
organizations. ed. R. A. Guzzo și Sallas, San Francisco: Jossey-Bass.
Jehn, Karen A., Gregory Northcraft A. şi Margaret Neale A. 1999. „Why Difference
Make a Difference: A Filed Study of Diversity, Conflict and Performance in
Workgroups”. Administrative Science Quarterly 44(4).
Kashdan, Todd B. 2010. „Psychological flexibility as a Fundamental Aspect of Health”.
Clinical Psychology Review 30 (7): 865- 878.
Knippenberg, van Daan şi Michaéla Schippers C. 2007. „Work Group Diversity”. Annual
Review of Psychology 58: 515-541.
Kobasa, Suzanne. 1979. „Stressful Live Events, Personality, and Health: An Inquiry into
Hardness”. Journal of Personality and Social Psychology 37: 1 – 11.
90
Krantz, Davis S., Veverly Thorn and Janice Keicolt – Glaser. 2015. How Stress Affects
Your Health. American Psychological Association. Http://www.apa.org.
Landemore, Hélène. 2013. „Deliberation, Cognitive Diversity, and Democratic
Inclusiveness: An Epistemic Argument for the Random Selection of
Representatives”. An International Journal for Epistemology, Methodology and
Philosophy of Science 190(7): 1209 – 1231.
Larson, James Jr. R. 2007. „Deep Diversity and Strong Synergy. Modeling the Impact of
Variability in Member’s Problem Solving Strategies on Group Problem-Solving
Performance”. Small Group Research 38(3).
Lazarus, Richard S. 1990. „Theory-based Stress Measurement”. Psychological Inquiry.
1:3-13.
Lazarus, Richard S. 1991. „Psychological Stress in the Workplace”. Journal of Social
Behavior And Personality 6: 1-13.
Lazarus, Richard S. 1993. „From Psychological Stress to Emotions: A history of
Changing Outlooks”. Annual Review of Psychology. Palo Alto, CA: Annual
Reviews.
Lazarus, Richard S. 1999. Stress and emotion: a new synthesis. London: Free Association.
Lazarus, Richard S. 2001. „Relational Meaning and Discrete Emotions”. În Appraisal
processes in emotion: Theory, methods, research, ed. K. Scherer, A. Schorr și T.
Johnstone, 37-67. New York: Oxford University Press.
Lazarus, Richard S. şi Susan Folkman. 1987. „Transactional Theory and Research on
Emotions and Coping”. European Journal of Personality 1, 141-169.
LeBlanc, Vicki R. 2009. „The Effects of Acute Stress on Performance: Implications for
Health Professions Education”. Academic Medicine 84(10).
Luthar, Sunya S., Dante Cicchetti şi Bronwyn Becker. 2000. „The Construct of
Resilience: A Critical Evaluation and Guidelines for Future Work”. Child
Development 71: 543-562.
Lyubomirsky, Sonja, Kennon Scheldon M. şi David Schkade. 2005. „Pursuing Happiness: the
Architecture of Sustainable Change”. Review of General Psychology 9(2):111-131.
Maddi, Salvatore, Richard Harvey H., Deborah Khoshaba, John Lu L. şi Marnie Brow.
2006. „The Personality Construct of Hardiness, III: Relationship with Repression,
Innovativeness, Authoritarianism, and Performance”. Journal of Personality 74(2).
Major, Brenda, Caroline Richards, Lynne Cooper M., Catherine Cozzarelli şi Josephine Zulek.
„Personal Resilience, Cognitive Appraisals, and Coping: An Integrative Model of
Adjustment to Abortion”. Journal of Personality and Social Psychology 74 (3).
Malec, Carol, Bryan Hierbert şi Samara Felesky – Hunt. 2000. Bridging Self-care With
Health Care. Calgary, AB: LifeLong Wellness.
Malika, Akshay. 2013. „Efficacy, Hope, Optimism and Resilience at Workplace –
Positive Organizational Behavior”. International Journal of Scientific and Research
Publications 3(2).
Mancini, Anthony D. şi George Bonanno. 2009. „Predictors and Parameters of Resilience
to Loss: Towards an Individual Difference Model”. Journal of Personality 77:6.
Masten, Ann S. şi Marie-Gabriel Reed J. 2002. „Resilience in Development”. În The
Handbook of positive psychology, ed C.K. Snyder & S.Y. Lopez , 74 -78. New York,
NY: Oxford University Press.
91
Mihaela Bucur
Meichenbaum, Donald. 2007. „Stress Inoculation Training: A Preventive and Treatment

Approach”. În Principles and practice of stress management (3rd ed.), ed. P.M.
Lehrer, R. L. Woolfolk, and W.S. Sime. Guilford Press.
Michie, Susan. 2002. „Causes and Management of Stress at Work”. Occupational and
Environmental Medicine 59: 67-72.
Milliken, Frances J. şi Luis L. Martins. 1996. „Searching for Common Threads:
Understanding the Multiple Effects of Diversity in Organizational Groups”.
Academy of Management. The Academy of Management Review 21(2).
Mineka, Susan şi Robert W. Henderson. 1985. „Controllability and Predictability in
Acquired Motivation”. Annual Review of Psychology 36:495-529.
Miura, Asko şi Misao Hida. 2004. „Synergy Between Diversity and Similarity in Group –
Idea Generation”. Small Group Research 35: 540.
Naquin, Charles E. şi Renne O.Tynan. 2003. „The Team Halo Effect: Why Teams Are
Not Blamed for Failures”. Journal of Applied Psychology 8.
Netuveli, Gopalakrishan, Richard D.Wiggins, Scott M. Montomery, Zoe Hildon şi David
Blane. 2008. „Mental Health and Resilience at Older Ages: Bouncing Back after
Adversity in the British Househould Panel Survey”. Journal of Epidemiology and
Community Health 62(11): 987-991.
Ong, Anthony D. şi Jason C. Allaire. 2005. „Cardiovascular Intraindividual Variability in
Later Life: The Influence of Social Connectedness and Positive Emotions”.
Psychology and Aging 20(3): 475-485.
Ong, Anthony, Cindy S. Bergeman, Toni Biscoti şi Kimberley A. Wallace. 2006.
„Psychological Resilience, Positive Emotions, and Successful Adaptation to Stress in
Later Life”. Journal of Personality and Social Psychology 91(4): 730-749.
Ozer, Elisabeth M. 1990. „Mechanism Gouverning Empowerment Effects: A Self-efficay
Analysis”. Journal of Personality and Social Psychology 68: 472 – 486.
Page, Scott E. 2007. „Diversity Trumps Ability”. În The difference: How the power of
diversity creates better groups, firms, schools, and society, 131-174. Princeton
University Press.
Peacock, Edward M. A. şi Paul Wong P. 1990. „The stress Appraisal Measure (SAM): A
Multidimensional Approach to Cognitive Appraisal”. Stress Medicine 6, 227-236.
Pelled, Lisa H. 1996. „Demographic Diversity, Conflict and Work Group Outcomes: An
Intervening Process Theory”. Organization Science 7(6).
Pelled, Lisa H., Kathleen Eisenhardt M. şi Katherine Xin R. 1999. „Exploring the Black
Box: An Analysis of Work Group Diversity, Conflict and Performance”.
Administrative Science Quarterly 44(1).
Philips, Elisabeth L. 2011. „Resilience, Mental Flexibility, and Cortisol Response to the
Montreal Imaging Stress Task in Unemployed Men”. Dissertation Thesis, University
of Michigan.
Pietrzak, Robert H., Douglas Johnson C., Marc Goldstein B., James Malley şi Steven
Southwick. 2009. „Psychological Resilience and Postdeployment Social Support
Project Against Traumatic Stress and Depressive Symptoms in Soldiers Returning
from Operations Enduring Freedom and Iraqi Freedom”. Journal of special
operation medicine 9(3): 67-73.
Reivich, Karen J. şi Martin Seligman E. P. 2011. „Master Resilience Training in the U.S.
Army”. American Psychologist 66(1): 25-34.
92
Rhodewalt, Frederick şi Joan Zone B. 1989. „Appraisal of Life Change, Depression, and
Illness in Hardy and Non-hardy Women”. Journal of Personality and Social
Psychology 56 (1): 81-88.
Rutter, Michael. 1985. „Resilience in the Face of Adversity: Protective Factors and
Resistance to Psychiatric Disorter”. British Journal of Psychiatry 147: 598-611.
Salas, Eduardo, Nancy Cooke J. şi Michael Rosen A. 2008. „On Teams, Teamwork and
Team Performance: Discoveries and Development, Human Factors”. The Journal of
the Human Factors and Ergonomic Society 50:54.
Schager, Bengt. 2008. Human Error in Maritime Industry, How to Understand, Detect
and Cope. Marine Profile Sweden BA, Sweden.
Scheier, Michael F. şi Charles S. Carver. 1985. „Optimism, Coping, and Health:
Assessment and Implications of Generalized Outcome Expectancies”. Helath
Schwarzer, Ralf şi Lisa Marie Warner. 2013. „Perceived Self-efficacy and its Relationship
to Resilience”. În Resilience in Children, Adolescents, and Adults: Translating
Research into Practice, ed. A. Prince-Embury și D.H. Saklofske, 139-150. New
York: the Springer Series on Human Exceptionality, Springer.
Segerstrom, Suzanne C., Shelley E.Taylor, Margaret Kemeny E. şi John Fahey. 1998.
„Optimism is Associated with Mood, and Immune Change in Response to Stress”.
Journal of Personality and Social Psychology 74(6): 1646-1655.
Seligman, Martin E. P. şi Mihaly Csikszentmihalyi. 2000. „Positive Psychology: An
Introduction”. American psychologist 55: 5-14.
Shawn, James B. şi Elain Barrett- Power. 1998. „The Effect of Diversity on Small Work
Group Processes and Performance”. Human Relations 51(10).
Sheldon, Kennon M. şi Sonja Lyumbomirsky. 2006. „How to Increase and Sustain
Positive Emotions: The Effect of Expressing Gratitude and Visualizing the Best
Possible Selves”. The Journal of Positive Psychology 1(2): 73-82.
Shepperd, James A., JoAnn J. Maroto şi Lori Pbert A. 1996. „Dispositional Optimism as a
Predictor of Health Changes among Cardiac Patients”. Journal of Research in
Personality 517-534.
Sherbourne, Cathy D. şi Anita L. Steward. 1991. „The MOS Social Suport Survey”.
Social Science & Medicine 32(6): 705-714.
Singh, Charanjeev, Sunita Sharma şi Ravinder Sharma K. 2011. „Levels of Stress and
Coping Strategies Used by Nursing Interns”. Nursing and Midwifery Research
Journal 7(4): 152-160.
Skinner, Ellen şi Teresa Greene. 2001. „Perceived Control: Engagement, Coping and
Development”. În 21st Century Education: A reference Handbook, ed. T.L. Good,
Newbury Park: Sage Publications.
Soderstrom, Mike, Christyn Dolbier, Jenn Leifman şi Mary Steinhardt. 2000. „The
Relationship of Hardness, Coping Strategies and Perceived Stress to Symptoms of
Illness”. Journal of Behavioral Medicine 23(3).
Solberg Nes, L. şi Suzanne Segerstrom C. 2006. „Dispositional Optimism and Coping: A
Meta-Analytic Review”. Personality and Social Psychology Review 10(3): 235-251.
Staal, Mark A., Amy Bolton E., Rita Yaroush A. şi Lyle Bourne E. Jr. 2008. „Cognitive
Performance and Resilience to Stress”. În Biobehavioral Resilience to Stress, ed. B.
J. Lukey & V. Tepe. Boca Raton, Fl. CRC Press.
93
Mihaela Bucur
Tossi, Mitro. 2002. „A century of change: the U.S. labor force, 1950-2050”. Monthly
Labor Review.
Tsui, Anne S., Terri Egan şi Charles O’Reilly III. 1992. „Relational Demography and
Organizational Attachment”. Administrative Science Quarterly 37: 546-579.
Tugade, Mishelle M. şi Barbara Fredrickson L. 2004. „Resilient Individuals Use Positive
Emotions to Bounce Back from Negative Emotional Experiences”. Journal of
Tugade, Mishelle M., Barbara Fredrickson L. şi Lisa Feldman Barett. 2004.
„Psychological Resilience and Positive Emotional Granularity: Examining the
Benefits of Positive Emotions on Coping and Health”. Journal of Personality 72:
1161-1190.
Van Berkel, Haley. 2009. „The Relationship Between Personality, Coping Styles and
Stress, Anxiety and Depression”. Master Thesis.
Velichkovsky, Boris B. 2009. „Primary and Secondary Appraisals in Measuring
Resilience to stress”. Psychology in Russia: State of Art 2:539-563.
Wallston, Kenneth A., Barbara Wallston S., Shelton Smith şi Carolyn Dobbins.1987.
„Perceived Control and Health”. Current Psychological Research & Reviews. Spring
6(1): 5-25.
Watson, Wareen E., Kamalesh Kumar şi Larry Michaelsen K. 1993. „Cultural Diversity
Impact in Group Interaction Process and Performance Comparing Homogenous and
Diverse Task Groups”. Academy of Management Journal 36 (3).
Williams, Katherine Y. şi Charles O’Reilly A. 1998. „Demography and Diversity in
Organizations”. În Research in organizational behavior, ed. B.M. Sutton.
Windle, Gill. 2011. „What is Resilience? A Review and Concept Analysis”. Reviews in
Clinical Geronotology 2:152-169.
Wood, Robert şi Albert Bandura. 1989. „Impact of Conceptions of Ability on Self-
Regulatory Mechanism and Complex Decision Making”. Journal of Personality and
Social Psychology 56(3): 407-414.
Zaccaro, Stephen J., Andrea Rittman L. şi Michelle Marks A. 2001. The Leadership
Quarterly 12: 451-483.
Zautra, Alex J., John Reich W., Mary Davis C., Phillip T. Potter şi Nancy Nicolson A.
2001. „The Role of Stressful Events in the Relationship Between Positive and
Negative Affect. Evidence from Field and Experimental Studies”. Journal of
Personality 68: 927-951.
Zimbardo, Phillip, Ann Weber şi Bob Johnson. 2003. Psychology: Core concepts. (4th
Ed). Boston: Allyn & Bacon.
94
III. Starea de sănătate și reziliența
95
Mihaela Bucur
96
Reziliență psihologică și sănătate mentală în contextul

expunerii vicariante la stres
Cornelia Măirean
1. Introducere
Expunerea la un eveniment traumatic se poate asocia cu efecte pe termen

lung, precum perturbări ale funcționării psihologice generale, simptome de depresie,
anxietate și tulburare de stres posttraumatic. O literatură largă a fost dedicată
expunerii indirecte sau vicariante la experiențe traumatizante, utilizându-se diferite
categorii profesionale, precum cadre medicale, psihologi, psihoterapeuți, pompieri,
asistenți sociali, polițiști (Adriaenssens, De Gucht și Maes 2015; Bernaldo-De-Quiros,
Piccini, Gomez și Cerdeira 2015).
Faptul că furnizarea serviciilor sociale și de sănătate poate fi o sursă de
traumatizare psihologică a condus la apariția diferitelor concepte, precum traumă
vicariantă, burnout (epuizare profesională), stres traumatic secundar și oboseală cauzată
de compasiune (Mealer și Jones 2013; Sheppard 2015). Deși propun cadre teoretice
diferite pentru a explica impactul expunerii indirecte la situații adverse, toate aceste
concepte au la bază ideea conform căreia expunerea la suferința persoanelor cu care
interacționăm, chiar dacă sunt persoane necunoscute, nu ne lasă indiferenți, ci are impact
asupra funcționării psihologice și stării de bine. În acest context, tot mai mulți cercetători
au încercat să identifice factori protectivi care conferă reziliență unei persoane, în pofida
expunerii frecvente la situații adverse. O direcție recentă de cercetare are în vedere
identificarea consecințelor pozitive ale expunerii vicariante la astfel de situații, dincolo de
riscurile inerente, precum posibilitatea dezvoltării personale posttraumatice. În cadrul
acestui capitol vom prezenta implicațiile expunerii indirecte la situații traumatice, punând
accent în mod deosebit pe prezentarea implicațiilor pozitive și a factorilor protectivi care
facilitează reziliența și dezvoltarea personală.
2. Costuri vs. beneficii ale expunerii indirecte la evenimente potențial traumatice
În mod tradițional, cercetările au avut în vedere studierea efectelor negative

sau patologice pe care o experiență traumatică poate să le aibă la nivel personal și


97
Cornelia Măirean
interpersonal. O idee centrală a modelelor cognitive care teoretizează consecințele

expunerii la evenimente traumatice este reprezentată de faptul că toate persoanele au
anumite scheme cognitive care reflectă credințe și așteptări despre sine, despre alții și
despre lumea în care trăim, în general. Modificările acestor scheme cognitive
facilitează dezvoltarea și manifestarea unei anumite simptomatologii specifice
stresului posttraumatic, caracterizată prin gânduri și imagini intruzive referitoare la
situațiile neplăcute întâlnite, prin tendința de evitare a oamenilor și locurilor care
amintesc de aceste situații, precum și prin hiperactivism, manifestat prin dificultăți de
concentrare sau modificări ale programului de somn (Beck și Gable 2012; Duffy,
Avalos și Dowling 2015). Aceste rezultate au fost confirmate în studii empirice
realizate de-a lungul timpului, în care participanții sunt reprezentați de profesioniști în
diferite domenii care presupun expunerea indirectă la situații critice, precum cadre
medicale din cadrul diferitelor secții ale spitalelor (Quinal, Harford și Rutledge 2009;
Young, Derr, Cicchillo și Bressler 2011), persoane care intervin în situații de urgență
(Dominquez-Gomez și Rutledge 2009; Duffy et al. 2015), angajați din domeniul
sănătății mentale sau care lucrează cu victime ale abuzului sexual (Townsend și
Campbell 2009) etc.
Din fericire, consecințele posttraumatice negative, menționate mai sus,
reprezintă doar o parte din aria răspunsurilor potențiale ale unei persoane ca urmare a
expunerii indirecte la diferite evenimente critice de viață. În timp ce efectele negative
ale profesiilor de îngrijire sunt izbitoare și nu pot fi ignorate, este important să știm că
reacțiile specifice stresului traumatic nu sunt întotdeauna dăunătoare. Mai mult decât
atât, un astfel de mediu de lucru poate crea și o situație propice pentru apariția unor
răspunsuri pozitive, care implică învățarea din diferite experiențe și dezvoltarea
personală. Chiar și cercetătorii care au susținut gravitatea expunerii la suferința și
dificultățile celor din jur, consideră că putem vorbi și despre unele implicații pozitive
ale lucrului cu victimele ale traumatismelor, precum dezvoltarea personală,
aprofundarea relațiilor cu ceilalți, trăirea unor experiențe personale diverse și un nivel
crescut de conștientizare a multor dimensiuni ale vieții. Fenomenul de adaptare și de
depășire a experiențelor critice de viață, asociat cu dezvoltarea personală, a început să
fie privit ca o zonă distinctă de cercetare de prin anii 1990. Cele mai multe studii au fost
însă realizate având ca participanți persoane care au trăit la un moment dat, în decursul
vieții, un eveniment negativ semnificativ. Răspunsurile pozitive raportate de aceștia au
fost menționate în diferite moduri, utilizându-se sintagme precum perceperea
beneficiilor (Affleck și Tennen, 1996), prosperitate (O'Leary și Ickovics 1995),
reinterpretare pozitivă (Scheier, Weintraub și Carver 1986), iluzii pozitive (Taylor și
Brown 1988) sau dezvoltare posttraumatică (Tedeschi și Calhoun 1994). În timp ce
terminologia utilizată denotă unele diferențe conceptuale, toate aceste concepte implică
ideea adaptării persoanei la situațiile de viață variate cu care se confruntă.
Aceste studii au determinat unii cercetători să se întrebe dacă răspunsurile
pozitive posttraumatice apar doar în momentul în care evenimentul declanșator este
trăit la nivel personal sau dacă apar și atunci când persoanele se confruntă constant cu
dificultăți și traume din viața celor din jur. Primul studiu care a fost realizat pentru a
răspunde la această problemă de cercetare aparține lui Arnold, Calhoun, Tedeschi și
Cann (2005). Pe baza rezultatelor obținute, autorii au introdus în literatura de
98
specialitate conceptul de dezvoltare personală posttraumatică vicariantă, care face

referire la un proces de redefinire pozitivă a opiniilor despre sine și despre lume, ca
urmare a expunerii indirecte la situații generatoare de stres traumatic. Dezvoltarea
personală posttraumatică vicariantă implică faptul că spiritualitatea, puterea
personală, relațiile interpersonale și viața în general pot fi îmbunătățite ca urmare a
confruntării cu situații care reprezintă amenințări la adresa stării de bine personale. Cu
toate acestea, dezvoltarea personală posttraumatică rămâne în întregime îndreptată
asupra transformărilor prezente la persoanele expuse în mod direct situațiilor
traumatice, în timp ce dezvoltarea posttraumatică vicariantă are în vedere
transformările apărute ca urmare a asistării la experiențele dificile ale celor din jur.
În plus, deși se consideră că există similitudini evidente între procesul de
dezvoltare posttraumatică trăit de victimele directe ale unor experiențe dificile și cel
întâlnit la persoanele care interacționează cu acestea și care sunt numite, de unii
autori, victime indirecte, există și dovezi empirice care susțin existenta unei posibile
diferențe. De exemplu, Swickert, Hittner, DeRoma și Saylor (2006) au studiat efectele
expunerii indirecte la traumele victimelor atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001,
din Statele Unite ale Americii. Rezultatele studiului lor susține faptul că dezvoltarea
personală posttraumatică se manifestă la persoanele expuse indirect traumei dar
persistența temporală a fenomenului este redusă. Acest rezultat i-a condus pe autori la
concluzia că între persoanele expuse direct și cele expuse indirect la experiențe critice
de viață ar exista unele diferențe legate de persistența în timp și intensitatea
schimbărilor pozitive. Cu toate acestea, este posibil ca această diferență constatată,
referitoare la persistența în timp a schimbărilor pozitive personale, să nu fie valabilă și
pentru persoanele expuse indirect, dar constant, în cadrul activităților de zi cu zi,
diferitelor situații cu potențial traumatic. În cazul studiului citat mai sus, participanții
au fost expuși unui singur eveniment traumatic, fapt care poate fi suficient pentru
apariția fenomenului de dezvoltare personală, dar insuficient pentru persistența lui în
timp. Deși anumite diferențe nu trebuie ignorate, sunt necesare studii empirice care să
ofere dovezi clare și consistente pentru susținerea lor.
În principal, cele două concepte, dezvoltare personală posttraumatică și
dezvoltare personală vicariantă, fac referire la fenomenul dobândirii unor beneficii la nivel
personal în urma confruntării cu experiențe dificile, fenomen care reprezintă atât un
proces, cât și un rezultat prin care o persoană trăiește și menține cel puțin o modificare
percepută pozitiv, atribuită confruntării, directe sau indirecte, cu un eveniment traumatic
(Siegel și Schrimshaw 2000). Deoarece perceperea unor beneficii personale în urma
experiențelor critice de viață este un indicator clar al rezilienței (Park și Folkman 1997),
discutarea acestui fenomen reprezintă obiectivul principal al acestui capitol. În momentul
de față, dat fiind nivelul actual de cunoaștere științifică în domeniu, datorită similitudinilor
care par să existe între fenomenele de dezvoltare posttraumatică și dezvoltare
posttraumatică vicariantă, cercetările ample asupra schimbărilor psihologice pozitive la
persoanele care s-au confruntat în mod direct cu situații traumatice pot reprezenta o
resursă extrem de importantă pentru cercetări viitoare asupra dezvoltării personale
posttraumatice vicariante (Arnold et al. 2005).
Studierea aspectelor pozitive vicariante, ulterioare expunerii la evenimente
traumatice, a apărut ca răspuns la numărul tot mai mare de studii care susțin
99
Cornelia Măirean
consecințele negative, neplăcute, ale acestei expuneri. La un moment dat, cercetătorii

au început să studieze relația dintre cele două tipuri de rezultate posttraumatice
potențiale. În această zonă de cercetare, putem identifica mai multe perspective
diferite referitoare la relația dintre stres traumatic și dezvoltare personală
posttraumatică vicariantă. O primă perspectivă susține existența unei relații pozitive
între stres traumatic și rezultate pozitive posttraumatice vicariante (Arnold et al. 2005;
Brockhouse, Msetfi, Cohen și Joseph 2011). Mai mult decât atât, se consideră că
manifestarea unor simptome specifice stresului traumatic, consecutive expunerii la
situații traumatice, este necesară pentru reconstrucția sistemului credințelor. Această
reconstrucție a credințelor facilitează adaptarea și dezvoltarea. Prin urmare,
persoanele care percep impactul negativ al situațiilor dificile întâlnite prezintă, de
asemenea, o probabilitate mare de a raporta dezvoltare personală posttraumatică. În
cazul în care între rezultatele salutare si cele patologice există o relație directă, putem
presupune că schimbările personale pozitive nu sunt echivalente cu ameliorarea
simptomelor neplăcute specifice stresului traumatic.
Dincolo de aceste rezultate, putem identifica date contradictorii în literatura
de specialitate privind relația dintre stres traumatic și dezvoltare personală
posttraumatică vicariantă. Astfel, pe lângă studiile care raportează că persoanele cu un
nivel mai ridicat al stresului traumatic raportează un nivel mai ridicat al dezvoltării
personale posttraumatice (Abel, Walker, Samios și Morozow 2014; Brockhouse et al.
2011; Shoji, Bock, Cieslak, Zukowska, Luszczynska și Benight 2014), sunt și studii
care neagă această ipoteză (Linley și Joseph 2007) sau, dimpotrivă, evidențiază o
relație inversă între cele două fenomene (Sattler, Boyd și Kirsch 2014). Astfel, în
prezent, nu putem afirma cu certitudine că un nivel mai ridicat de stres se asociază un
nivel mai ridicat al dezvoltării personale posttraumatice vicariante, la fel cum nu se
poate afirma faptul că un nivel mai scăzut de stres se asociază cu un nivel mai ridicat
al dezvoltării. Studii viitoare sunt necesare pentru a clarifica natura acestor relații.
3. Adaptare versus dezvoltare în contextul expunerii indirecte la evenimente

traumatice
Capacitatea de a merge mai departe după situații dificile și de a continua să

trăiască o viață satisfăcătoare reprezintă o caracteristică esențială a persoanelor reziliente
(Chang și Taormina 2011). Aceste persoane reușesc să mențină un nivel optim al sănătății
mentale, în ciuda circumstanțelor dificile în care se pot afla la un moment dat, în decursul
existenței lor (Werner, 1989; cf. Tedeschi și Calhoun 2004). Capacitatea de adaptare
cognitivă și, în principal, emoțională, la diferite experiențe de viață, a fost studiată și la
diferite categorii profesionale a căror activitate implică interacțiunea cu persoane aflate în
situații critice de viață. Astfel, unii autori au propus utilizarea conceptului de reziliență
vicariantă (Hernandez, Gangsei și Engstrom 2007) pentru a indica rezistența psihică a
unei persoane în contextul expunerii constante la suferința și durerea celor din jur.
Propunerea și dezvoltarea acestui concept a pornit de la constatarea impactului indirect al
traumelor și al experiențelor celor care le trăiesc asupra profesioniștilor care lucrează în
diferite contexte cu încărcătură emoțională ridicată.
100
La fel ca și fenomenul de dezvoltare posttraumatică vicariantă, reziliența

vicariantă postulează ideea conform căreia persoanele cu profesii care presupun
îngrijirea sau consilierea altor persoane aflate în situații critice, pot fi influențate nu
doar în sens negativ, ci și pozitiv de mărturiile și experiențele celor cărora le oferă
sprijin de specialitate. Este un proces „caracterizat printr-un efect unic și pozitiv, care
transformă terapeuții, ca răspuns la reziliența clienților proprii” (Hernández, Gangsei
și Engstrom 2007, 237). Deși Hernandez și colaboratorii săi au propus utilizarea
acestui termen ca urmare a studiilor la care au participat psihoterapeuți, există
premise empirice să considerăm că acest fenomen poate fi generalizat și la alte
categorii profesionale, pentru care oferirea ajutorului în situații dificile reprezintă un
element caracteristic al activităților profesionale curente.
În contextul în care discutăm atât despre dezvoltare personală posttraumatică
vicariantă, cât și despre reziliență vicariantă, se impune necesitatea unei delimitări
conceptuale între cei doi termeni. Deși, în esență, pornesc de la aceeași premisă și
susțin faptul că o persoană este capabilă de a se proteja împotriva răspunsurilor
negative consecutive expunerii indirecte la experiențele critice ale persoanelor cu care
interacționăm, există totuși o diferență notabilă între cele două fenomene. Astfel, se
consideră că reziliența reprezintă capacitatea unei persoane de a menține un nivel
optim al funcționării psihologice, în pofida situațiilor dificile întâlnite, însă nu implică
și apariția unor schimbări pozitive atribuite fenomenului de dezvoltare posttraumatică
(Tedeschi și Calhoun 2004). Dezvoltarea personală posttraumatică implică mai mult
decât adaptare la diferite situații de viață. În timp ce o persoană rezilientă revine la
funcționarea de bază după o experiență foarte stresantă sau traumatică (O'Leary și
Ickovics 1995), fără a manifesta simptome negative, neplăcute, de lungă durată,
dezvoltarea personală posttraumatică se caracterizează printr-o adaptare post-
eveniment care depășește nivelul existent pre-eveniment. Cu alte cuvinte, experiența
este de transformare și reprezintă o „valoare adăugată” (O'Leary și Ickovics 1995,
121) sau de „mai bine după” (Carver 1998, 247).
În cazul persoanelor expuse indirect și în mod constant situațiilor critice de
viață, diferența menționată mai sus se traduce în următorii termeni: reziliența indică
adaptarea la situațiile întâlnite și absența simptomelor stresului traumatic ca urmare a
expunerii la aceste situații, în timp ce dezvoltarea personală posttraumatică vicariantă
implică mai mult decât adaptare. În mod specific, dezvoltarea posttraumatică
presupune capacitatea unei persoane de a prelucra cognitiv experiențele de viață și de
a învăța, pe baza lor, moduri mai eficiente de raportare la evenimente viitoare. În
acest fel, aceste persoane ajung să-și dezvolte noi abilități, precum și alte perspective
asupra vieții, care le oferă mai multă mulțumire (Tedeschi și Calhoun 2004). Deși
există suprapuneri și asemănări între concepte, dezvoltarea posttraumatică are o
calitate care o diferențiază clar de reziliența vicariantă, așa cum a fost definit acest
concept de Hernandez et al. (2007) – adaptarea la situații dificile prin îmbunătățirea și
îmbogățirea nivelului de funcționare existent anterior confruntării cu astfel de situații
(Tedeschi și Calhoun 1994). Astfel, dezvoltarea posttraumatică se distinge prin
componenta sa de transformare, de trecere dincolo de nivelul anterior de funcționare,
dincolo de capacitatea de a rezista la condiții cu o încărcătură emoțională extrem de
ridicată (Tedeschi și Calhoun 2004).
101
Cornelia Măirean
Legătura pozitivă dintre reziliență și dezvoltare personală este confirmată și

prin faptul că reziliența reprezintă o caracteristică individuală care permite
persoanelor să facă față adversității și să funcționeze în mod eficient în pofida
factorilor de stres întâlniți (Tedeschi și Calhoun 2004). Această caracteristică stabilă,
care atenuează impactul stresului și care permite individului să se adapteze
schimbărilor pe termen lung, joacă un rol important în adaptarea posttraumatică. Se
presupune că aceste resurse personale sunt implicate în procesul de dezvoltare
posttraumatică. În acord cu această asumpție, unii autori au afirmat că dezvoltarea
personală posttraumatică reprezintă un rezultat posibil care apare la persoanele
reziliente (Lepore și Revenson 2006).
În ciuda literaturii de specialitate în plină dezvoltare cu privire la reziliență și
dezvoltare personală posttraumatică, există un număr redus de studii realizate cu
participanți a căror profesie presupune interacțiunea cu persoane care au nevoie de
ajutor, fie medical, fie psihologic, fie social sau de altă natură. Într-o anumită măsură,
acest lucru este justificat prin impactul puternic al traumelor personale și incidența
acestor evenimente în viața personală. Pe baza datelor empirice prezentate, știm că
dezvoltarea personală posttraumatică vicariantă este posibilă, însă înțelegerea noastră
cu privire la condițiile sau mecanismele care facilitează apariția acestei dezvoltări este
încă limitată. Necesitatea unor studii viitoare în acest domeniu este evidentă atunci
când luăm în considerare cât de mult timp oamenii petrec la locul de muncă, precum
și provocările emoționale ale diferitelor medii de lucru.
4. Factori asociați rezilienței și dezvoltării personale posttraumatice vicariante
Evenimentele foarte stresante sau traumatice afectează oamenii într-o

multitudine de moduri. În timp ce unele persoane dezvoltă dificultăți psihologice
severe, altele pot să dea dovadă de reziliență, fără a prezenta schimbări semnificative,
iar alte persoane pot raporta chiar o percepție accentuată a dezvoltării personale
posttraumatice. Prin urmare, ne întrebăm de ce unele persoane experimentează
simptome ale stresului traumatic, iar altele manifestă schimbări pozitive
posttraumatice. Asociată acestei întrebări, se pune problema factorilor care determină
sau facilitează apariția cele două fenomene. Nu există însă un acord cu privire la
asocierea dintre acești factori și schimbările pozitive, respectiv negative ulterioare
expunerii indirecte la evenimente traumatice. Considerăm că, în cadrul studiilor
viitoare, ar merita o atenție deosebită procesele care se produc în momentul integrării
informațiilor cu conținut traumatic, deoarece acestea pot crea baza unor strategii de
intervenție cu scopul de a preveni apariția și dezvoltarea simptomelor specifice
stresului traumatic. În continuare, vom face o prezentare a factorilor care conferă
reziliență și dezvoltare personală posttraumatică, factori identificați pe baza studiilor
empirice realizate până în prezent.
În ultimii douăzeci de ani, cercetarea aspectelor asociate experiențelor
traumatice și-a extins atenția de la supraviețuitorii direcți ai unui eveniment traumatic
la persoanele care ajută victimele acestor evenimente să depășească experiența lor
traumatică. Variabilele antecedente și mediatoare au fost examinate în contextul în
care interesul cercetătorilor a fost orientat spre identificarea persoanelor care vor
102
suferi ca urmare a experiențelor profesionale stresante, care implică expunerea la

evenimente traumatice. Natura evenimentului traumatic, factorii organizaționali,
trăsăturile de personalitate și stilurile de coping au fost investigate ca predictori sau
variabile care corelează cu rezultatele posttraumatice. În conformitate cu teoriile
dezvoltării personale și indiferent de gradul de expunere indirectă la situații
traumatice, studiile empirice realizate au sugerat faptul că factorii personali și mediul
de lucru prezic apariția dezvoltării posttraumatice vicariante (Linley și Joseph 2004;
Tedeschi și Calhoun 2004; Zoellner și Maercker 2006). În continuare, vom face o
prezentare a principalelor rezultate ale cercetărilor din domeniul expunerii vicariante
la experiențe traumatice, încercând o grupare a acestor factori în câteva categorii:
factori personali, factori contextuali și factori interpersonali.
4.1. Factori personali

Trăsături de personalitate
Cercetările arată că, în contextul expunerii la evenimente stresante de viață,
anumite trăsături de personalitate se asociază pozitiv cu reziliența și cu rezultate
favorabile la nivelul sănătății mentale (Adriaenssens et al. 2015; Lockenhoff,
Duberstein, Friedman și Costa 2011; Swider și Zimmerman 2010). Factorii de
personalitate determină modul în care o persoană se adaptează diferitelor evenimente
de viață, promovând fie un nivel mai ridicat de vulnerabilitate, fie un nivel ridicat de
reziliență (Jonsson și Segesten 2004). În ceea ce privește predictorii de personalitate
și dispoziționali ai dezvoltării personale posttraumatice, extraversiunea, deschiderea
la experiență, agreabilitatea, conștiinciozitatea, auto-eficacitate și optimismul au fost
studiate de cele mai multe ori, dar adesea s-a constatat că rolurile lor au fost mediate
de alte variabile, precum strategiile de coping utilizate. Importanța studierii
trăsăturilor de personalitate la angajații a căror profesie presupune intervenții în
situații critice de viață decurge din potențialul lor de a fi folosite în cadrul procesului
de selecție profesională. În continuare, vom oferi o prezentare succintă a trăsăturilor
care au fost studiate de-a lungul timpului în asociere cu reziliența și dezvoltarea
personală posttraumatică vicariantă.
a. Modelul Big Five de personalitate reprezintă probabil cel mai cunoscut
model care descrie personalitatea în termenii a cinci factori: nevrotismul,
extraversiunea, agreabilitatea, deschiderea și conștiinciozitatea. Nevrotismul se
definește prin tendința de a răspunde la evenimente critice de viață printr-un nivel
ridicat al afectivității negative și al disconfortului emoțional (Boals, Southard-Dobbs
și Blumenthal 2014). Extraversiunea este definită prin tendința de a experimenta
emoții pozitive, prin activitate și sociabilitate. Deschiderea implică tendința de a fi
interesat de noi situații, noi idei și noi experiențe. Persoanele cu niveluri ridicate ale
deschiderii sunt creative și curioase. Agreabilitatea este definită prin flexibilitate,
toleranță, încredere interpersonală și luarea în considerare a nevoilor celor din jur
(McCrae și Costa 1997). În cele din urmă, conștiinciozitatea este conceptualizată ca
tendința spre persistență, organizare, precum și conformitatea la norme (Costa și
McCrae 1992). Acest factor este considerat o metodă indirectă de reglare emoțională,
având un rol important în moderarea răspunsurilor posttraumatice (Lockenhoff,
Terracciano, Patriciu, Eaton și Costa 2009). Caracteristicile specifice persoanelor cu
103
Cornelia Măirean
niveluri ridicate de extraversiune, deschidere, agreabilitate și conștiinciozitate

facilitează manifestarea abilității de a controla și tolera incertitudinea din diferite
situații de viață, de adaptare la schimbare și de dezvoltare personală în aceste
circumstanțe. Aceste persoane sunt mai doritoare să analizeze evenimentele de viață
cu care se confruntă și să le găsească o semnificație. Astfel, aceste caracteristici sunt
asociate cu capacitatea de a gestiona incertitudinea de viață în mod eficient și de a
face față mai bine evenimentelor traumatice și stresului provocat de schimbări de
viață (Tedeschi și Calhoun 1996).
Acești factori corelează pozitiv, în cele mai multe studii, cu rezultatele
posttraumatice favorabile, excepție făcând nevrotismul, în cazul căruia identificăm o
relație negativă cu dezvoltarea personală posttraumatică (Watson și Hubbard 1996).
De altfel, aceasta este dimensiunea de personalitate care corelează cel mai puternic cu
rezultatele posttraumatice negative și care constituie un predictor al stresul traumatic
și al dificultăților de adaptare la situații stresante sau traumatice (Boals et al. 2014;
Borja, Callahan și Rambo 2009; Caska și Renshaw 2013). Extraversiunea,
deschiderea, agreabilitatea și conștiinciozitatea corelează nu doar cu dezvoltarea
posttraumatică, într-un mod pozitiv, ci și cu stresul posttraumatic, în mod negativ
(Caska și Renshaw 2013). Deși cele mai multe studii raportează relații pozitive între
acești factori și rezultate pozitive posttraumatice, există și studii care raportează relații
pozitive ale acestor factori cu stresul traumatic, în contextul expunerii indirecte la
situații critice de viață (Caska și Renshaw 2013; Clark și Owens 2012). Aceste
rezultate confirmă asumpția conform căreia prezența unor răspunsuri posttraumatice
pozitive, precum raportarea dezvoltării personale posttraumatice vicariante, nu
implică absența răspunsurilor negative, precum stresul traumatic. Este posibil ca alți
factori personali sau contextuali să explice asocierea dintre diferite trăsături de
personalitate și rezultatele posttraumatice pozitive sau negative, determinând o
persoană să fie mai mult sau mai puțin vulnerabilă în diferite circumstanțe de viață.
b. Mai multe studii au identificat o relație între optimism și dezvoltarea
posttraumatică (Tedeschi și Calhoun 1996; Büyükaşik-Çolak, Gündoğdu-Aktürk și
Bozo, 2012). Optimismul se definește prin încrederea în faptul că, în general, lucrurile
bune se întâmplă mai des decât lucrurile rele. Optimismul dispozițional sau așteptările
generale pentru rezultate pozitive reprezintă o resursă importantă în contextul studierii
rezultatelor posttraumatice. În primul rând, persoanele optimiste, mai curând decât
cele pesimiste, vor fi mai înclinate să găsească beneficii personale chiar și în situații
dificile. În al doilea rând, persoanele optimiste arată, de obicei, o mai mare
flexibilitate în ceea ce privește strategiile de coping utilizate și, prin urmare, tind să se
adapteze mai ușor situațiilor problematice. Ele folosesc copingul centrat pe problemă
mult mai mult, în situații controlabile, precum și reinterpretarea pozitivă a situațiilor
și acceptarea, în situații incontrolabile (Scheier, Carver și Bridge 2001).
Cu toate acestea, relația dintre optimism și dezvoltarea personală
posttraumatică nu a fost identificată în toate studiile care au avut în vedere relația
dintre aceste variabile (Ho, Rajandram, Chan, Samman, McGrath și Zwahlen 2011;
Sears, Stanton și Danoff-Burg 2003). Lipsa unei relații semnificative între optimism
și dezvoltarea personală posttraumatică confirmă constatarea lui Ai, Park, Huang,
Rodgers și Tice, (2007) conform căreia noțiunea de speranță, spre deosebire de
104
optimism, pare să dețină componentele emoționale și motivaționale de bază esențiale

în gestionarea primejdiei și în experimentarea schimbărilor pozitive în urma expunerii
la evenimente traumatice. Însă, așa cum afirmau și Tedeschi şi Calhoun (2004),
optimismul, care favorizează capacitatea unei persoane de a se concentra asupra
lucrurilor celor mai importante și de a se desprinde de obiectivele irealizabile sau de
unele viziuni asupra lumii care sunt în contradicție cu realitatea, este crucial pentru
procesarea cognitivă a experiențelor de viață, necesară dezvoltării personale.
c. Legătura dintre dezvoltarea personală posttraumatică și spiritualitate se
poate datora faptului că ambele concepte reflectă o mai profundă apreciere pentru
viață, pentru legături cu alte persoane, precum și speranță pentru viitor (Shaw, Joseph
și Linley 2005). Punerea la îndoială a credințelor religioase reflectă o luptă interioară
a persoanei de a prelucra experiențele traumatice la care ia parte și de a se adapta la o
nouă realitate. Această luptă interioară poate implica renunțarea la schemele cognitive
anterioare și dezvoltarea unor noi perspective asupra lumii, care pot facilita
dezvoltarea personală (Kroo și Nagy 2011). De altfel, în modelul lui Tedeschi și
Calhoun (2004), spiritualitatea reprezintă o dimensiune a dezvoltării personale
posttraumatice. Legătura dintre dezvoltarea personală posttraumatică și spiritualitate
este explorată în diferite studii empirice (Shaw et al. 2005; Tedeschi și Calhoun
1996). Într-un studiu la care au participat cadre medicale, religia s-a dovedit o
strategie eficientă de coping, fiind asociată cu dezvoltarea personală posttraumatică
(Ogińska-Bulik 2014). Shaw et al. (2005) au examinat 11 studii care vizează legătura
dintre religie, spiritualitate și dezvoltarea personală posttraumatică. Din cele 11 studii,
patru sunt calitative și șapte sunt cantitative. Autorii acestei analize susțin faptul că
religia și spiritualitatea sunt constructe care se suprapun și sunt slab definite; ei emit
ipoteza că spiritualitatea poate fi mai importantă pentru dezvoltarea personală
posttraumatică decât religia. Un lucru este incert cu privire la asocierea dintre
variabilele amintite: nu s-a determinat cu certitudine dacă persoanele care prezintă
dezvoltare personală posttraumatică preferă experiențe religioase sau dacă
religiozitatea lor determină percepția dezvoltării personale. Studii longitudinale cu
privire la aceste relații ar putea clarifica natura lor cauzală.
d. Conceptul de putere a fost inițial propus de Kobasa (1979) și este
conceptualizat ca o trăsătură de personalitate stabilă, care are la bază trei seturi de
cogniţii: angajament, provocare și control. Angajamentul surprinde curiozitatea unei
persoane și semnificația pe care aceasta o atribuie lumii și realității înconjurătoare.
Controlul reprezintă credința unei persoane că poate influenta cursul evenimentelor
trăite, prezente și viitoare, iar provocarea rezumă speranța că schimbarea face parte
din cursul normal al vieții și că este necesară pentru dezvoltare personală. Se
presupune că puterea nu este doar un tampon împotriva stresului (King, King,
Fairbank, Keane și Adams 1998; cf. Zoellner și Maercker 2006), ci ar putea facilita,
de asemenea, dezvoltarea personală în contextul expunerii la factori potențiali
traumatici. Similar cu conceptul de putere este conceptul de „sens al coerenței",
propus de Antonovsky (1993). Acest concept implică faptul că realitatea
înconjurătoare este ușor de înțeles, ușor de controlat și are o semnificație. Oamenii
care sunt convinși că, în general, lumea este semnificativă, ar putea găsi mai ușor
beneficii în situații adverse. Dacă, în general, sentimentul de coerență se asociază
105
Cornelia Măirean
pozitiv cu dezvoltarea personală, în alte studii acesta se asociază negativ cu

dezvoltarea personală posttraumatică vicariantă (Brockhouse et al. 2011). Prin
urmare, rezultatele inconsecvente susțin necesitatea unor studii suplimentare care să
analizeze rolul unor variabile mediatoare și moderatoare care pot explica variațiile în
ceea ce privește relația dintre aceste concepte.
e. Empatia este o variabilă deosebit de relevantă pentru expunerea indirectă la
traume (Harrison și Westwood 2009). Această trăsătură implică înțelegere, toleranță,
deschidere, judecată necritică și acceptare necondiționată. Deși legătura empatică a fost
descrisă ca o poartă spre vulnerabilitate, care poate conduce la rezultate negative (Badger,
Royse și Craig 2008), pe de altă parte, un răspuns empatic la traumele celorlalți ar putea
reprezenta un mecanism care favorizează apariția schimbărilor pozitive posttraumatice
(Swickert, Hittner și Foster 2012). Rezultatele unui studiu relativ recent (Brockhouse et al.
2011) arată că, pentru terapeuții mai puțin empatici, au fost necesare niveluri mai ridicate
de expunere indirectă la situații traumatice pentru a vorbi despre o percepție a dezvoltării
personale, în domeniul relaționării interpersonale. Această constatare sugerează faptul că
persoanele cu abilități empatice ridicate sunt mult mai capabile să se adapteze
schimbărilor, chiar dacă expunerea indirectă este minimă. Terapeuții cu niveluri ridicate
ale empatiei au raportat cele mai ridicate niveluri pentru fiecare dimensiune a dezvoltării,
din cadrul modelului lui Tedeschi și Calhoun (2004), cu excepția schimbării spirituale.
Persoanele mai empatice pot avea scheme cognitive mai flexibile și pot fi mai capabile să
se adapteze diferitelor circumstanțe de viață. Alternativ, o legătură empatică poate facilita
dezvoltarea personală printr-un proces de identificare cu experiențele celorlalți, sporind
astfel impactul personal al expunerii vicariante și necesitatea de adaptare. Astfel, empatia
reduce distanța psihologică dintre indivizi și poate crește necesitatea de adaptare a
schemelor cognitive. Trebuie menționat, în lumina acestor date, că procesul de adaptare
poate fi atât unul negativ (cum ar fi trauma vicariantă), dar și unul pozitiv, precum o
percepția a dezvoltării personale posttraumatice.
f. Stilul de coping. Tedeschi și Calhoun (1994) au remarcat faptul că
eforturile timpurii de adaptare sunt de multe ori centrate pe emoție, în mare parte
pentru a gestiona afectele negative asociate evenimentelor neplăcute întâlnite. Aceeași
autori (2004) au subliniat faptul că dezvoltarea personală posttraumatică rezultă din
confruntarea activă cu evenimentul traumatic, iar copingul centrat pe emoție
întruchipează acest proces. Helgeson, Reynolds și Tomich (2006) au constatat că o
dezvoltare personală posttraumatică a fost asociată doar cu strategii de coping axate
pe emoție, inclusiv reevaluarea pozitivă, acceptarea și negarea.
Cercetările privind procesele de adaptare la stres indică faptul că există
câteva diferențe în ceea ce privește eficiența strategiilor de coping la adulții tineri și la
persoanele mai în vârstă, aceste diferențe favorizând persoanele în vârstă. Adulții cu o
vârstă mai înaintată au tendința de a utiliza strategii mai eficiente de adaptare pentru a
maximiza conservarea resurselor. S-a teoretizat că strategiile de adaptare la persoane
în vârstă reprezintă un rezultat al unei experiențe de viață mai vaste. În contextul
expunerii indirecte la situații cu conținut traumatic, aceste rezultate ar indica faptul că
persoanele cu o experiență mai vastă în domeniu sunt mai capabile să adopte strategii
eficiente de coping în diferite circumstanțe nefaste în care se pot afla la un moment
dat. Aceste strategii pot reduce nivelul stresului resimțit, însă reducerea nivelului de
106
stres nu implică o accentuare a sentimentului de dezvoltare personală. Pentru

înțelegerea naturii relațiilor dintre experiență profesională, stres traumatic și
dezvoltare personală, sunt necesare studii viitoare de natură să conducă la răspunsuri
valide în acest domeniu.
O revizuire a literaturii de specialitate descrie unele strategii comune de
coping utilizate de către persoanele expuse indirect diferitelor experiențe nefaste de
viață. Printre aceste strategii se numără utilizarea umorului negru, strategiile
cognitive, suportul social și crearea de semnificații (Moran și Shakespeare-Finch
2003). Căutarea suportului social reprezintă o strategie activă utilizată pentru a face
față stresului traumatic și care, în mod semnificativ, protejează împotriva tulburării de
stres posttraumatic, fapt evidențiat într-o meta-analiză realizată de Ozer et al. (2003).
Sprijinul social, în general, ajută persoanele să controleze situațiile dificile și să evite
pe termen lung dezechilibrele emoționale (Olff, Langeland și Gersons 2005).
Reevaluarea pozitivă reprezintă o strategie de coping emoțional, orientată spre
utilizarea beneficiilor (Sears et al. 2003). Mulți teoreticieni susțin că strategia de
reevaluare pozitivă este esențială pentru adaptarea cu succes la evenimente traumatice
și constituie o pre-condiție pentru ca dezvoltarea personală să apară (Janoff-Bulman
2004). Există dovezi empirice pentru ipoteza conform căreia dezvoltarea personală
posttraumatică este asociată pozitiv cu copingul de reinterpretare (Yu, Peng, Chen,
Long, He, Li și Wang 2014). Concluzii concludente pot fi extrase dintr-un studiu
longitudinal al lui Sears și et al. (2003), realizat pe un eșantion de femei cu cancer de
sân în stadiu incipient, la 3 și la 12 luni după tratamentul medical. Reevaluarea
pozitivă la începutul studiului a prezis – în afară de starea de spirit pozitivă și de
sănătatea percepută la ambele testări (la 3 și 12 luni) – viitoarea dezvoltare
posttraumatică (la 12 luni). Aceste rezultate au fost confirmate, în mare parte, și în
studiile care au avut participanți persoane cu profesii care implică expunerea indirectă
la situații traumatice (Gholamzadeh, Sharif și Rad 2011). De exemplu, Shakespeare-
Finch (2002) a constatat că sprijinul emoțional și reinterpretarea pozitivă au fost cei
mai puternici predictori ai dezvoltării personale posttraumatice la paramedici.
Reinterpretare pozitivă corelează puternic cu dezvoltarea posttraumatică, probabil
pentru că această strategie reprezintă în sine o încercare de a obține dezvoltarea
dorită. Dorința de a învăța din experiență, de a găsi ceva pozitiv în ea, sporește în mod
automat probabilitatea ca o persoană să experimenteze dezvoltare posttraumatică.
Capacitatea de a accepta (copingul de acceptare) situațiile care nu pot fi
schimbate se presupune a fi crucială pentru adaptarea la evenimente de viață
incontrolabile sau de neschimbat. Prin urmare, acceptarea faptului că evenimentul
traumatic s-a produs reprezintă un factor important în cadrul procesului care poate
conduce la dezvoltare personală (Calhoun et al. 2000). Căutarea sensului este
considerată a fi centrală pentru adaptarea psihologică și se presupune a fi asociată cu
percepția dezvoltării personale. Într-un studiu, Schorr şi Roemer (2002) au constatat
că participanții care au raportat căutarea unui mod de a atribui sens unei experiențe
dureroase și care prezintă simptome ale stresului posttraumatic au avut mai multe
șanse de a raporta dezvoltare posttraumatică, comparativ cu cei care nu au prezentat o
încercare de a găsi sens. Gândirea reflexivă a fost implicată, în general, în apariția
schimbărilor credințelor, obiectivelor, comportamentelor și identității (Martin și
107
Cornelia Măirean
Tesser 1989; cf. Zoellner și Maercker 2006). Trebuie să se distingă acest proces de
reflectare de versiunea contraproductivă, descrisă de alți cercetători ai traumelor.
Tedeschi şi Calhoun (2004) consideră reflectarea – văzută ca și gândirea constructivă
automată sau deliberată cu privire la un eveniment traumatic – ca un proces esențial
pentru dezvoltarea personală posttraumatică.
Studiile empirice sunt, în principal, transversale, prin urmare nu permit
susținerea faptului că anumite strategii de coping reprezintă cauza pentru apariția
dezvoltării personale. În plus, cele mai multe studii sunt realizate având ca și
participanți persoane care sunt expuse în mod direct evenimentelor traumatice, în
decursul vieții lor. Pentru o generalizare validă a acestor concluzii la populații de
persoane expuse în mod indirect evenimentelor traumatice, sunt necesare studii
ulterioare care să replice și să extindă datele existente.
4.2. Factori contextuali

Caracteristicile evenimentului
Un eveniment traumatic determină frecvent persoanele să experimenteze o
gamă largă de simptome deranjante, precum intruziuni, evitare, hiperactivism etc., pe
un continuum, cu o frecvență și intensitate variabilă. În multe cazuri, aceste
manifestări îndeplinesc criteriile stresului posttraumatic sau tulburării de stres acut. Se
consideră că nivelul inițial de stres declanșat de un eveniment este legat atât de
patologie, cât și de dezvoltare: cu cât un eveniment este mai dureros, cu atât sunt mai
multe șanse pentru o persoană de a experimenta fie stres posttraumatic, fie dezvoltare
posttraumatică (Linley și Joseph 2004). A fost în mod repetat observat faptul că
factorii de stres mai puțin intenși nu pot conduce la dezvoltare posttraumatică; ei pot
determina niveluri variabile de primejdie, urmate de o perioadă de adaptare mai mult
sau mai puțin eficientă, dar nu determină apariția unor schimbări masive care conduc
la dezvoltare posttraumatică. Revizuirea sistematică a literaturii de specialitate a lui
Linley și Joseph (2004) a scos în evidență faptul că evenimentele traumatice care
implică percepția amenințării vieții, niveluri ridicate de incontrolabilitate și neputință
facilitează dezvoltarea personală. Este posibil ca, în contextul expunerii constante la
experiențe nefaste, dezvoltarea personală să se manifeste chiar și în absența
confruntării cu evenimente majore, care amenință viața.
Expunerea cumulată
Cercetările anterioare au fost inconsecvente în ceea ce privește relația dintre
expunerea indirectă la experiențe traumatice și dezvoltarea personală posttraumatică
(Linley și Joseph 2007). În studiul realizat de Brockhouse et al. (2011), nivelurile mai
ridicate de expunere cumulată indirectă la traume au prezis niveluri mai ridicate de
dezvoltare personală. Constatarea că simpla expunere indirectă la traumatisme nu
prezice dezvoltarea, ci doar expunerea cumulată, este în concordanță cu descrierea lui
McCann şi Pearlman (1990a) asupra traumei vicariante, considerată ca un rezultat
cumulat. Autoarele descriu modul în care fiecare relatare a clienților va consolida
treptat schimbarea schemelor cognitive la terapeuți. Acest fapt este, de asemenea,
compatibil cu efectele cumulative ale schimbării treptate a sistemelor de credințe prin
acomodare pozitivă.
108
Numărul evenimentelor recente pozitive

Recenzii ale literaturii de specialitate au scos în evidență faptul că numărul
evenimentelor recente sau concomitente de viață pozitive pot reprezenta factori care
contribuie la dezvoltare personală. Cei care, în paralel cu experiența evenimentelor
negative, trăiesc, de asemenea, evenimente pozitive au o capacitate mai mare de a
interpreta diferite evenimente relativ minore într-o manieră pozitivă și prezintă o mai
mare probabilitate de a raporta dezvoltare personală (Park, Cohen și Murch 1996, cf.
Kállay 2011). Astfel de evenimente cu valență pozitivă sunt în măsură să amortizeze
experimentarea disconfortului și a reacțiilor negative, dăunătoare.
Contextul organizațional
O problemă importantă este reprezentată de rolul culturii organizaționale ca
factor determinant al modului în care oamenii acordă sens experiențelor profesionale.
O componentă importantă a acestui context se referă la transmiterea caracteristicilor
culturale, prin comportament managerial și atitudini. Prelucrarea experiențelor are loc
în timp și în cadrul unui mediu organizațional iar acest lucru face relevantă luarea în
considerare a modul în care practicile de sprijin și relațiile care predomină în cadrul
unei organizații contribuie la atingerea rezultatelor posttraumatice pozitive, de
dezvoltare personală. Importanța acestui aspect este accentuată de faptul că
interacțiunea dintre aceste activități și cultura organizațională oferă contextul în care
capacitățile persoanelor sunt stimulate sau inhibate (Violanti, Paton și Dunning 2000).
Într-un studiu realizat de Paton (1994), un predictor-cheie al capacității
persoanelor de a acorda sens experiențelor trăite a fost trecerea de la stilul de
management autocrat la unul în care responsabilitatea a fost transferată fiecărui
angajat. Rezultatele obținute ilustrează modul în care practicile organizaționale, care
sunt independente de evenimentele traumatice în sine, pot influența rezultatele
posttraumatice. Într-adevăr, caracteristicile organizaționale nu doar influențează
interpretarea evenimentelor traumatice, ci acestea pot reprezenta predictori mai
puternici ai rezultatelor posttraumatice decât incidentele traumatice în sine (Paton et
al. 2000). Folosind un design longitudinal, cu măsurări repetate, Paton, Huddleston şi
Stephens (2003) au analizat modul în care evenimentele traumatice și factorii
organizaționali au interacționat pentru a influența dezvoltarea posttraumatică în cadrul
unui eșantion format din 314 ofițeri de poliție. Nivelul de stres și experiențele
anterioare traumatice au fost evaluate la intrarea în activitatea de poliție.
Douăsprezece luni mai târziu, au fost evaluate experiențele traumatice pe parcursul
anului precedent, percepțiile lor asupra climatului organizațional, manifestările
posttraumatice și dezvoltarea posttraumatică. Rezultatele au arătat că unii ofițeri de
sex feminin au raportat o diminuare a frecvenței manifestărilor stresului posttraumatic
în perioada lor de formare în poliție. Ofițerii au considerat că acest declin se datorează
rolului jucat de training, care i-a ajutat să acorde sens experiențelor lor anterioare.
4.3. Factori situaționali

Suportul social este un construct complex care include suportul perceput vs.
suportul primit, calitatea suportului și tipul său (material, emoțional, informațional).
Impactul suportului social asupra stresului traumatic este ușor controversat. Suportul
social este considerat o resursă cheie în modelul conceptual al lui Schaefer și Moos
109
Cornelia Măirean
(1998) cu privire la dezvoltare personală posttraumatică. Conform celor doi autori,

suportul social poate fi un precursor al dezvoltării personale posttraumatice, prin
influențarea stilului de coping și a preferinței pentru alegerea celor mai bune strategii
de adaptare la diferite crize de viață. În plus, în modelul revizuit al dezvoltării
personale posttraumatice, Tedeschi şi Calhoun (2004) susțin că prezența unor
persoane suportive poate facilita apariția dezvoltării personale posttraumatice, prin
oferirea unei modalității de a accepta schimbările care au avut loc, precum și prin
oferirea de perspective care pot fi integrate în cadrul schemelor cognitive existente
(Tedeschi și Calhoun 2004).
Suportul social perceput pre-eveniment reprezintă un tampon în cazul
diferitelor evenimente de viață nefaste. Acest construct se poate asocia într-o măsură
considerabilă cu abilitățile individuale de stabilire sau menținere a relațiilor sociale,
cu deschiderea emoțională față de cei din jur, cu dorința de a găsi confidenți etc. Este
posibil ca încercarea de a căuta suport social să îmbunătățească resursele sociale prin
furnizarea de simpatie sau reducerea sentimentelor de izolare și singurătate. În același
timp, o persoană poate fi conștientă de disponibilitatea sa de susținere a celor din jur,
fapt care poate promova dezvoltarea personală posttraumatică. Deși există studii
conform cărora căutarea suportului social promovează dezvoltarea personală
posttraumatică (Kroo și Nagy 2011; Mark și Smith 2011; Tedeschi și Calhoun 2004;
Yorulmaz, Gencoz și Woody 2010), rezultatele studiilor empirice sunt inconsecvente
(Linley și Joseph 2004).
În modelul lor teoretic asupra factorilor care alimentează procesul de dezvoltare
personală posttraumatică, Tedeschi și Calhoun (2004) au menționat în mod explicit
importanța dezvăluirii emoționale. În acord cu punctul lor de vedere, narațiunile cu privire
la situațiile traumatice sunt întotdeauna importante în procesul de dezvoltare personală
posttraumatică datorită faptului că aceste povestiri determină persoanele să se confrunte
cu problema găsirii unui sens. Este necesară confruntarea propriilor reacții cu cele ale
celor din jur în vederea adaptării și depășirii situațiilor critice. Astfel, împărtășirea socială
a emoțiilor, precum și sentimentul că aceste emoții sunt acceptate de către cei din jur,
poate contribui la reconstrucția și reorganizarea unor convingeri sociale pozitive comune
despre sine și despre lumea înconjurătoare. De asemenea, exprimarea și conștientizarea
reacțiilor intense afective și cognitive (de exemplu, anxietate) par a fi premise bune pentru
fenomenul de dezvoltare posttraumatică.
Suportul organizațional este, de asemenea, asociat atât cu stresul traumatic
(Pearlman și Saakvitne 1995), cât și cu probabilitatea de apariție a dezvoltării
personale posttraumatice (Paton 2005; Sattler et al. 2014; Yu et al. 2014). Rezultatele
studiilor anterioare confirmă importanța pe care angajații din domeniul social sau al
sănătății o acordă suportului social pentru a face față stresului traumatic provocat de
expunerea la evenimente critice de viață (Duffy et al. 2015). Oportunitatea de a
discuta cu alte persoane, autodezvăluirea emoțiilor, precum și reacțiile pozitive de
acceptare ale celor din jur se consideră a fi elemente esențiale care promovează
dezvoltarea personală posttraumatică (Huddleston, Paton și Stephens 2006; Lavoie,
Talbot și Mathieu 2011; Taku, Tedeschi, Cann și Calhoun 2009). Într-un lot format
din asistente medicale, Jonsson și Halabi (2006) au observat faptul că lipsa
interacțiunilor sociale și a suportului din partea colegilor a reprezentat un predictor
110
semnificativ al stresului și al reacțiilor emoționale intense și negative după expunerea

la evenimente traumatice. Lipsa suportului social este un predictor semnificativ al
stresului ocupațional și la asistentele din cadrul unității de urgență (Adriaenssens, de
Gucht și Maes 2012). Există și studii în care acesta nu a facilitat apariția dezvoltării
personale (Brockhouse et al. 2011). Într-un alt studiu, rezultatele indică faptul că
suportul social din partea șefilor conduce la apariția unor rezultate posttraumatice
pozitive, în contextul stresului ocupațional, în timp ce suportul social din partea
colegilor nu a avut nici un efect (Escriba-Aguir și Perez-Hoyos, 2007).
5. Concluzii
Un fapt inerent pentru persoanele care lucrează în cadrul serviciilor de

sănătate sau sociale este expunerea la experiențele potențial traumatice ale
persoanelor cu care ajung să interacționeze, în cadrul activităților profesionale
curente, de zi cu zi. În mod tradițional, cercetările au examinat efectele negative sau
patologice pe care expunerea la situații critice, în care cei din jur sunt în pericol, poate
să le aibă asupra indivizilor, precum și variabilele care influențează rezultatele
posttraumatice. Astfel, în mod constant, studiile au confirmat potențialul acestor
activități profesionale de a conduce la stres traumatic semnificativ, depresie și
epuizare profesională (Bernaldo-De-Quiros et al. 2015; Jeon și Ha 2012; Van der
Wath, Van Wyk și Van Rensburg 2013).
În acest context, reprezentanți ai psihologiei pozitive susțin că psiho-
traumatologia s-a concentrat, prea mult timp și exclusiv, asupra efectelor dăunătoare
ale experiențelor potențial traumatice, limitând astfel înțelegerea adaptării și
recuperării după experiențe traumatice. Pornind de la această constatare, în ultimii
ani, cercetătorii au avut din ce în ce mai mult în vedere studierea factorilor care
promovează reziliența și chiar dezvoltarea personală posttraumatică. Deși inițial
studiile au fost realizate având ca și participanți victimele directe ale experiențelor
critice de viață, atenția cercetătorilor a fost atrasă și spre studierea acestor fenomene
în contextul expunerii indirecte la factori de stres. Astfel au apărut conceptele de
reziliență vicariantă și dezvoltare personală posttraumatică vicariantă. Și în domeniul
expunerii la evenimente traumatice la locul de muncă există studii care susțin
așteptările teoretice și clinice conform cărora experiența indirectă a unei traume poate
acționa ca un catalizator pentru schimbări pozitive posttraumatice (Shakespeare-
Finch, Smith, Gow, Embelton și Baird 2003). Adoptarea perspectivei psihologiei
pozitive nu implică însă negarea suferinței cauzate de traume. Reziliența, dezvoltarea
posttraumatică vicariantă și stresul traumatic sunt rezultate posibile ale activităților
profesionale care implică lucrul cu supraviețuitori ai traumelor de diferite tipuri.
Cercetările în domeniul rezilienței vicariante și dezvoltării posttraumatice
vicariante se adresează capacității de a depășirii traumele, de a te dezvolta în urma
experiențelor dificile și de a găsi căi de a-i ajuta pe cei din jur (Hernández, Engstrom și
Gangsei 2010). Asemănarea dintre cele două concepte constă în faptul că ambele indică
adaptare posttraumatică, iar diferența constă în tipul de adaptare la care fac referire. În
timp ce reziliența presupune revenirea la nivelul de funcționare psihologică pre-
traumatică, dezvoltarea personală posttraumatică indică adaptare post-eveniment care
111
Cornelia Măirean
depășește nivelul de funcționare pre-eveniment. Conceptul de dezvoltare posttraumatică,

fie directă, fie indirectă, propune o nouă viziune asupra experiențelor critice de viață, prin
care acestea sunt privite nu numai ca deficite și prilej de suferință, ci și ca precursoare
potențiale ale dezvoltării. Ca urmare a acumulării studiilor referitoare la efectele pozitive
ale confruntării cu experiențe traumatice, au început să apară și diferite modele teoretice
care încearcă să surprindă răspunsurile potențiale posttraumatice. Deși nu s-au realizat
modele teoretice diferite pentru a explica expunerea directă și cea indirectă, dată fiind
asemănarea dintre cele două fenomene, putem considera că aceleași cadre teoretice pot fi
folosite ca punct de plecare în studiile care vizează fenomenul de dezvoltare personală
posttraumatică, indiferent de tipul expunerii. Cercetări empirice sunt necesare, la persoane
expuse indirect evenimentelor cu potențial traumatic, pentru a susține și consolida această
asumpție.
Cu toate că se recunoaște posibilitatea trăirii unor transformări pozitive
posttraumatice, studiile empirice s-au concentrat mult timp exclusiv asupra efectelor
dăunătoare ale traumei și, astfel, s-a limitat înțelegerea adaptării și recuperării după
astfel de experiențe critice de viață. De-a lungul timpului, cele mai multe studii au
continuat să ne avertizeze cu privire la efectele nocive ale diferitelor activități
profesionale sau ale angajamentului empatic în relațiile cu cei din jur (Collins și Long
2003). Conceptele de reziliență și de dezvoltare personală posttraumatică vicariantă
adaugă o nouă perspectivă în zona de cercetare a consecințelor expunerii la
evenimente traumatice. Așa cum Tedeschi și Calhoun (2004, 6) au remarcat,
paradoxul general al acestui domeniu este acela că „din pierdere este un câștig”.
Psihologia pozitivă susține faptul că avem mult de învățat din studiul
consecințelor pozitive ale evenimente traumatice (Seligman și Csikszentmihalyi 2000,
cf. Kállay 2011). Cu toate acestea, focalizarea atenției noastre doar asupra părții
pozitive este la fel de dezechilibrată, precum a fost și menținerea accentului asupra
aspectelor negative. Este posibil ca termenul de dezvoltare personală posttraumatică
să fi contribuit la împărțirea conceptuală a oamenilor de știință în două categorii: cei
care sunt interesați de studierea stresului posttraumatic și cei care sunt interesați
studierea dezvoltării personale posttraumatice. Din acest motiv, considerăm că este
necesară o perspectivă integratoare, care cuprinde atât aspectele pozitive, cât și pe
cele negative, și care permite integrarea cunoștințelor noastre într-o înțelegere mai
completă și globală a reacțiilor umane la diferite experiențe de viață. În acord cu unii
autori (Joseph și Linley, 2008), dezvoltarea posttraumatică nu este un domeniu nou de
cercetare ci, mai degrabă, este o schimbare de paradigmă în domeniul stresului
traumatic. Din moment ce efectele negative asupra sănătății mentale și dezvoltarea
personală adesea coexistă, în asociere cu evenimente traumatice, clinicieni pot încerca
să se concentreze nu doar asupra consecințelor negative, ci și asupra celor pozitive,
precum recunoașterea nivelului inițial de stres traumatic ca precursor potențial al
dezvoltării personale (Hungerbuehler, Vollrath și Landolt 2011).
Studierea prevalenței efectelor, atât pozitive cât și negative, ale activităților
profesionale desfășurate în contextul expunerii la situații traumatice rămâne un
domeniu de cercetare pentru viitor. În scopul înțelegerii imaginii mai ample a calității
profesionale a vieții trebuie să înțelegem atât „costurile negative ale grijii”, cât și
beneficiile pozitive ale contextului de muncă, precum și modul în care acestea se
112
asociază și influențează reciproc. În ceea ce privește dezvoltarea domeniului pe viitor,

este important să recunoaștem că nu putem înțelege pe deplin dezvoltarea personală și
reziliența fără a lua în considerare primejdia care le precede, la fel cum nu putem
înțelege pe deplin manifestările stresului posttraumatic fără a lua în considerare
posibilitatea de reziliență și dezvoltare personală (Joseph și Linley 2008). Astfel,
apare necesitatea dezvoltării unor cadre teoretice capabile să integreze ceea ce știm
despre stresul posttraumatic și despre dezvoltare ca urmare a adversității. La un nivel
general, este necesar să înțelegem modul în care oamenii reacționează la evenimente
stresante și traumatice, precum și procesele sociale și cognitive care stau la baza
schimbărilor personale atât pozitive, cât și negative.
Abel, Lisa, Casie Walker, Christina Samios și Larissa Morozow. 2014. „Vicarious
Posttraumatic Growth: Predictors of Growth and Relationships with Adjustment”.
Traumatology: An International Journal 20 (1): 9.
Adriaenssens, Jef, Véronique De Gucht și Stan Maes. 2015. „Determinants and
Prevalence of Burnout in Emergency Nurses: A Systematic Review of 25 Years of
Research”. International Journal of Nursing Studies 52 (2): 649-661.
Adriaenssens, Jef, Veronique De Gucht și Stan Maes. 2012. „The Impact of Traumatic
Events on Emergency Room Nurses: Findings from a Questionnaire Survey”.
International Journal of Nursing Studies 49 (11): 1411-1422.
Affleck, Glenn și Howard Tennen. 1996. „Construing Benefits from Adversity:
Adaptational Significance and Dispositional Underpinnings”. Journal of Personality
64 (4): 899-922.
Ai, Amy L., Crystal L. Park, Bu Huang, Willard Rodgers și Terrence N. Tice. 2007.
„Psychosocial Mediation of Religious Coping Styles: A Study of Short-Term
Psychological Distress Following Cardiac Surgery”. Personality and Social
Psychology Bulletin 33 (6): 867-882.
Antonovsky, Aaron. 1993. „The Structure and Properties of the Sense of Coherence
Scale”. Social Science & Medicine 36 (6): 725-733.
Arnold, Debora, Lawrence G. Calhoun, Richard Tedeschi și Arnie Cann. 2005. „Vicarious
Posttraumatic Growth in Psychotherapy”. Journal of Humanistic Psychology 45 (2): 239-
263.
Badger, Karen, David Royse și Carlton Craig. 2008. „Hospital Social Workers and
Indirect Trauma Exposure: An Exploratory Study of Contributing Factors”. Health
& Social Work 33 (1): 63-71.
Beck, Cheryl Tatano și Robert K. Gable. 2012. „A Mixed Methods Study of Secondary
Traumatic Stress in Labor and Delivery Nurses”. Journal of Obstetric, Gynecologic,
& Neonatal Nursing 41 (6): 747-760.
Bernaldo-De-Quiros, Mónica, Ana T. Piccini, M. Mar Gómez și Jose C. Cerdeira. 2015.
„Psychological Consequences of Aggression in Pre-Hospital Emergency Care: Cross
Sectional Survey”. International Journal of Nursing Studies 52 (1): 260-270.
Boals, Adriel, Shana Southard‐Dobbs și Heidemarie Blumenthal. 2014. „Adverse Events
in Emerging Adulthood Are Associated with Increases in Neuroticism”. Journal of
Personality 83 (2): 202-211.
113
Cornelia Măirean
Borja, Susan E., Jennifer L. Callahan și Philip L. Rambo. 2009. „Understanding Negative
Outcomes Following Traumatic Exposure: The Roles of Neuroticism and Social
Support”. Psychological Trauma: Theory, Research, Practice, and Policy 1 (2): 118-129.
Brockhouse, Rebecca, Rachel M. Msetfi, Keren Cohen și Stephen Joseph. 2011.
„Vicarious Exposure to Trauma and Growth in Therapists: The Moderating Effects
of Sense of Coherence, Organizational Support, and Empathy”. Journal of
Traumatic Stress. 24 (6): 735-742.
Büyükaşik-Çolak, Canan, Elçin Gündoğdu-Aktürk și Özlem Bozo. 2012. „Mediating Role
of Coping in the Dispositional Optimism–Posttraumatic Growth Relation in Breast
Cancer Patients”. The Journal of Psychology 146 (5): 471-483.
Carver, Charles S. 1998. „Resilience and Thriving: Issues, Models, and Linkages”.
Journal of Social Issues 54 (2): 245-266.
Carver, Charles S., Michael F. Scheier și Jagdish K. Weintraub. 1989. „Assessing Coping
Strategies: A Theoretically Based Approach”. Journal of Personality and Social
Psychology 56 (2): 267-283.
Caska, Catherine M și Keith D. Renshaw. 2013. „Personality Traits as Moderators of the
Associations between Deployment Experiences and PTSD Symptoms in OEF/OIF
Service Members”. Anxiety, Stress & Coping 26 (1): 36-51.
Chang, Kay și Robert J. Taormina. 2011. „Reduced Secondary Trauma among Chinese
Earthquake Rescuers: A Test of Correlates and Life Indicators”. Journal of Loss and
Trauma 16 (6): 542-562.
Clark, Allison A. și Gina P. Owens. 2012. „Attachment, Personality Characteristics, and
Posttraumatic Stress Disorder in US Veterans of Iraq and Afghanistan”. Journal of
Traumatic Stress 25 (6): 657-664.
Clohessy, Sue și Anke Ehlers. 1999. „PTSD Symptoms, Response to Intrusive Memories
and Coping in Ambulance Service Workers”. British Journal of Clinical Psychology
38 (3): 251-265.
Collins, Sean și Ann Long. 2003. „Working With the Psychological Effects of Trauma:
Consequences for Mental Health‐Care Workers–A Literature Review”. Journal of
Psychiatric and Mental Health Nursing 10 (4): 417-424.
Costa, Paul T. și Robert R. McCrae. 1992. „Four Ways Five Factors Are Basic”.
Personality and Individual Differences 13 (6): 653-665.
de Boer, Jacoba Coby, Anja Lok, Ellen van’t Verlaat, Hugo J. Duivenvoorden, Arnold B.
Bakker și Bert J. Smit. 2011. „Work-Related Critical Incidents in Hospital-Based
Health Care Providers and the Risk of Post-Traumatic Stress Symptoms, Anxiety,
and Depression: A Meta-Analysis”. Social Science & Medicine 73 (2): 316-326.
Dominguez-Gomez, Elvira și Dana N. Rutledge. 2009. „Prevalence of Secondary
Traumatic Stress among Emergency Nurses”. Journal of Emergency Nursing. 35 (3):
199-204.
Duffy, Emer, Gloria Avalos și Maura Dowling. 2015. „Secondary Traumatic Stress
among Emergency Nurses: A Cross-Sectional Study”. International Emergency
Nursing 23 (2): 53-58.
Escribà‐Agüir, Vicenta și Santiago Pérez‐Hoyos. 2007. „Psychological Well‐Being and
Psychosocial Work Environment Characteristics Among Emergency Medical and
Nursing Staff”. Stress And Health 23 (3): 153-160.
Gershuny, Beth S. și Julian F. Thayer. 1999. „Relations among Psychological Trauma,
Dissociative Phenomena, and Trauma-Related Distress: A Review and Integration”.
Clinical Psychology Review 19 (5): 631-657.
114
Gholamzadeh, Sakineh, Farkhondeh Sharif și Fereshteh Dehghan Rad. 2011. „Sources of

Occupational Stress and Coping Strategies Among Nurses who Are Working in
Admission and Emergency Department in Hospitals Affiliated to Shiraz University of
Medical Sciences, Iran”. Iranian Journal of Nursing and Midwifery Research 16 (1): 42.
Harrison, Richard L. și Marvin J. Westwood. 2009. „Preventing Vicarious Traumatization
of Mental Health Therapists: Identifying Protective Practices”. Psychotherapy:
Theory, Research, Practice, Training 46 (2): 203-219.
Helgeson, Vicki S., Kerry A. Reynolds și Patricia L. Tomich. 2006. „A Meta-Analytic
Review of Benefit Finding and Growth”. Journal of Consulting and Clinical
Psychology. 74(5): 797-816.
Hernández, Pilar, David Engstrom și David Gangsei. 2010. „Exploring the Impact of
Trauma on Therapists: Vicarious Resilience and Related Concepts in Training”.
Journal of Systemic Therapies 29 (1): 67-83.
Hernández, Pilar, David Gangsei și David Engstrom. 2007. „Vicarious Resilience: A New
Concept in Work with those who Survive Trauma”. Family Process 46 (2): 229-241.
Ho, Samuel, Rama Krsna Rajandram, Natalie Chan, Nabil Samman, Colman McGrath și
Roger Arthur Zwahlen. 2011. „The Roles of Hope and Optimism on Posttraumatic
Growth in Oral Cavity Cancer Patients”. Oral Oncology 47 (2): 121-124.
Huddleston, Lynne M., Douglas Paton și Christine Stephens. 2006. „Conceptualizing
Traumatic Stress in Police Officers: Preemployment, Critical Incident, and
Organizational Influences”. Traumatology: An International Journal 12 (3): 170-177.
Hungerbuehler, Ines, Margarete E. Vollrath și Markus A. Landolt. 2011. „Posttraumatic
Growth in Mothers and Fathers of Children with Severe Illnesses”. Journal of Health
Psychology. 16 (8): 1259-1267.
Janoff-Bulman, Ronnie. 2004. „Posttraumatic Growth: Three Explanatory Models”.
Psychological Inquiry 15: 30-34.
Jeon, So-Young și Ju-Young Ha. 2012. „Traumatic Events, Professional Quality of Life
and Physical Symptoms among Emergency Nurses”. Korean Journal of Adult
Nursing 24 (1): 64-73.
Jonsson, Anders și Jehad Halabi. 2006. „Work Related Post-Traumatic Stress as
Described by Jordanian Emergency Nurses”. Accident and Emergency Nursing 14
(2): 89-96.
Jonsson, Anders și Kerstin Segesten. 2004. „Guilt, Shame and Need for a Container: A
Study of Post-Traumatic Stress among Ambulance Personnel”. Accident and
Emergency Nursing 12 (4): 215-223.
Kallay, Eva. 2011. „Benefits of Expressive Writing in a Sample of Romanian Female
Cancer Patients”. În Psychology & Health, 26: 37-37. Oxon, England: Taylor &
Francis Ltd.
Kira, Ibrahim A., Thomas Templin, Linda Lewandowski, Vidya Ramaswamy, Bulent
Ozkan, Sharifa Abou-Mediane, Jamal Mohanesh și Hala Alamia. 2011. „Cumulative
Tertiary Appraisals of Traumatic Events across Cultures: Two Studies”. Journal of
Loss and Trauma 16 (1): 43-66.
Kirby, Robyn, Jane Shakespeare-Finch și Gavan Palk. 2011. „Adaptive and Maladaptive
Coping Strategies Predict Posttrauma Outcomes in Ambulance Personnel”.
Traumatology 17 (4): 25.
Kobasa, Suzanne C. 1979. „Stressful Life Events, Personality, and Health: An Inquiry into
Hardiness”. Journal of Personality and Social Psychology 37 (1): 1.
115
Cornelia Măirean
Kroo, Adrienn și Henriett Nagy. 2011. „Posttraumatic Growth among Traumatized

Somali Refugees in Hungary”. Journal of Loss and Trauma 16 (5): 440-458.
Lavoie, Stéphan, Lise R. Talbot și Luc Mathieu. 2011. "Post‐Traumatic Stress Disorder
Symptoms among Emergency Nurses: Their Perspective and a ‘Tailor‐Made’
Solution." Journal of Advanced Nursing 67 (7): 1514-1522.
Lepore, Stephen J. și Tracey A. Revenson. 2006. „Resilience and Posttraumatic Growth:
Recovery, Resistance, and Reconfiguration”. În Handbook of Posttraumatic Growth:
Research & Practice, ed. Lawrence G. Calhoun și Richard G. Tedeschi, 24-46.
Mahwah, NJ, US: Lawrence Erlbaum Associates Publishers.
Linley, P. Alex și Stephen Joseph. 2004. „Positive Change Following Trauma and
Adversity: A Review”. Journal of Traumatic Stress 17 (1): 11-21.
Linley, P. Alex și Stephen Joseph. 2007. „Therapy Work and Therapists' Positive and
Negative Well-Being”. Journal of Social and Clinical Psychology 26 (3): 385-403.
Lockenhoff, Corinna E., Antonio Terracciano, Nicholas S. Patriciu, William W. Eaton și
Paul T. Costa. 2009. „Self‐Reported Extremely Adverse Life Events and
Longitudinal Changes in Five‐Factor Model Personality Traits in an Urban Sample”.
Journal of Traumatic Stress 22 (1): 53-59.
Lockenhoff, Corinna E., Paul R. Duberstein, Bruce Friedman și Paul T. Costa Jr. 2011.
„Five-Factor Personality Traits and Subjective Health among Caregivers: The Role
of Caregiver Strain and Self-Efficacy”. Psychology and Aging 26 (3): 592.
Mark, G. și A. P. Smith. 2012. „Occupational Stress, Job Characteristics, Coping, and The
Mental Health of Nurses”. British Journal of Health Psychology 17 (3): 505-521.
Mccann, I. Lisa și Laurie Anne Pearlman. 1990. „Vicarious Traumatization: A
Framework for Understanding the Psychological Effects of Working with Victims”.
Journal of Traumatic Stress 3 (1): 131-149.
Mccrae, Robert R. și Paul T. Costa Jr. 1997. „Personality Trait Structure as a Human
Universal”. American Psychologist. 52 (5): 509.
Mealer, Meredith și Jacqueline Jones. 2013. „Posttraumatic Stress Disorder in the Nursing
Population: A Concept Analysis”. Nursing Forum 48 (4): 279-288.
Moran, Carmen și Jane E. Shakespeare-Finch. 2003. „A Trait Approach to Posttrauma
Vulnerability and Growth”. În Promoting Capabilities to Manage Posttraumatic
Stress, ed. Douglas Paton, John M. Violanti, J. și Leigh M. Smith, 27-42, Charles C.
Thomas: Springfield Ill.
Oginska-Bulik, Nina. 2014. „The Role of Coping Strategies in Posttraumatic Growth in
Medical Rescue Workers”. În Medycyna Pracy. 64 (2): 209-217.
O'Leary, Virginia E. și Jeannette R. Ickovics. 1994. „Resilience and Thriving In Response
To Challenge: An Opportunity for a Paradigm Shift in Women's Health”. Women's
Health 1 (2): 121-142.
Olff, Miranda, Willie Langeland și Berthold P.R. Gersons. 2005. „The Psychobiology of
PTSD: Coping with Trauma”. Psychoneuroendocrinology 30 (10): 974-982.
Ozer, Emily J., Suzanne R. Best, Tami L. Lipsey și Daniel S. Weiss. 2003. „Predictors of
Posttraumatic Stress Disorder and Symptoms in Adults: A Meta-Analysis”.
Psychological Bulletin, 129(1): 52-73.
Park, Crystal L. și Susan Folkman. 1997. „Meaning in the Context of Stress and Coping”.
Review of General Psychology 1(2): 115-144.
Paton, Peter WC. 1994. „Survival Estimates for Snowy Plovers Breeding at Great Salt
Lake, Utah”. The Condor. 96 (4): 1106-1109.
116
Paton, Douglas. 2005. „Posttraumatic Growth in Protective Services Professionals: Individual,

Cognitive and Organizational Influences”. Traumatology 11 (4): 335-346.
Paton, D., L. Huddleston și C. Stephens. 2003. „The Interaction between Traumatic Stress
and Organizational Demands on Police Officers Traumatic Stress and Posttraumatic
Growth”. În 10 Th Australasian Society for Traumatic Stress Studies Conference.
Pearlman, Laurie Anne și Karen W. Saakvitne. 1995. Trauma and the Therapist:
Countertransference and Vicarious Traumatization in Psychotherapy with Incest
Survivors. WW Norton & Co.
Quinal, Leonida, Stephanie Harford și Dana N. Rutledge. 2009. „Secondary Traumatic
Stress in Oncology Staff”. Cancer Nursing 32 (4): E1-E7.
Sattler, David N., Bill Boyd și Julie Kirsch. 2014. „Trauma‐Exposed Firefighters:
Relationships among Posttraumatic Growth, Posttraumatic Stress, Resource
Availability, Coping and Critical Incident Stress Debriefing Experience”. Stress and
Health 30 (5): 356-365.
Schaefer, Jeanne A. și Rudolf H. Moos. 1998. „The Context for Posttraumatic Growth:
Life Crises, Individual and Social Resources, and Coping”. În Posttraumatic
Growth: Positive Changes in the Aftermath of Crisis, ed. Richard G. Tedeschi,
Crystal L. Park și Lawrence G. Calhoun, 99-125. Mahwah, NJ, US: Lawrence
Erlbaum Associates Publishers.
Scheier, Michael F., Charles S. Carver și Michael W. Bridges. 2001. „Optimism,
Pessimism, And Psychological Well-Being”. În Optimism & Pessimism:
Implications for Theory, Research, and Practice, ed. Michael F. Scheier, Charles S.
Carver, Michael W. Bridges și Edward C. Chang, 189-216. Washington, DC, US:
American Psychological Association.
Scheier, Michael F., Jagdish K. Weintraub și Charles S. Carver. 1986. „Coping with
Stress: Divergent Strategies of Optimists and Pessimists”. Journal of Personality and
Social Psychology 51 (6): 1257-1264.
Schorr, Y. H. și L. Roemer. „Posttraumatic Meaning Making: Toward A Clearer
Definition”. În Poster Presented At The Annual Meeting Of The International
Society For Traumatic Stress Studies In Baltimore, Maryland, USA. 2002.
Sears, Sharon R., Annette L. Stanton și Sharon Danoff-Burg. 2003. „The Yellow Brick
Road and the Emerald City: Benefit Finding, Positive Reappraisal Coping and
Posttraumatic Growth in Women with Early-Stage Breast Cancer”. Health
Psychology 22 (5): 487-497.
Shakespeare-Finch, J. 2002. „Posttraumatic Growth in the QAS”. Invited Speaker. Paper
Presented at the Queensland Ambulance Service 10th Anniversary Conference,
Brisbane, Australia.
Shakespeare-Finch, Jane E., S. G. Smith, Kathryn M. Gow, Gary Embelton și L. Baird.
2003. „The Prevalence of Post-Traumatic Growth in Emergency Ambulance
Personnel”. Traumatology 9 (1): 58-71.
Shaw, Annick, Stephen Joseph și P. Alex Linley. 2005. „Religion, Spirituality, and
Posttraumatic Growth: A Systematic Review”. Mental Health, Religion & Culture 8
(1): 1-11.
Sheppard, Kate. 2015. „Compassion Fatigue among Registered Nurses: Connecting
Theory and Research”. Applied Nursing Research 28 (1):57-59.
Shoji, Kotaro, Judith Bock, Roman Cieslak, Katarzyna Zukowska, Aleksandra
Luszczynska și Charles C. Benight. 2014. „Cultivating Secondary Traumatic Growth
117
Cornelia Măirean
among Healthcare Workers: The Role of Social Support and Self‐Efficacy”. Journal
of Clinical Psychology 70 (9): 831-846.
Siegel, Karolynn și Eric W. Schrimshaw. 2000. „Perceiving Benefits in Adversity: Stress-
Related Growth in Women Living with HIV/AIDS”. Social Science & Medicine 51
(10): 1543-1554.
Swickert, Rhonda J., James B. Hittner și Aasha Foster. 2012. „A Proposed Mediated Path
between Gender and Posttraumatic Growth: The Roles of Empathy and Social
Support in a Mixed-Age Sample”. Psychology 3 (12): 1142-1147.
Swickert, Rhonda, James B. Hittner, Virginia Deroma și Conway Saylor. 2006.
„Responses to the September 11, 2001, Terrorist Attacks: Experience of an Indirect
Traumatic Event and Its Relationship with Perceived Benefits”. The Journal of
Psychology 140 (6): 565-577.
Swider, Brian W. și Ryan D. Zimmerman. 2010. „Born to Burnout: A Meta-Analytic Path
Model of Personality, Job Burnout, and Work Outcomes”. Journal of Vocational
Behavior 76 (3): 487-506.
Taku, Kanako, Arnie Cann, Richard G. Tedeschi și Lawrence G. Calhoun. 2009.
„Intrusive Versus Deliberate Rumination in Posttraumatic Growth across US and
Japanese Samples”. Anxiety, Stress, & Coping 22 (2): 129-136.
Taylor, Shelley E. și Jonathon D. Brown. 1988. „Illusion and Well-Being: A Social
Psychological Perspective on Mental Health”. Psychological Bulletin 103 (2): 193-210.
Tedeschi, Richard G. și Lawrence G. Calhoun. 1996. „The Posttraumatic Growth
Inventory: Measuring the Positive Legacy Trauma”. Journal of Traumatic Stress 9
(3): 455-471.
Tedeschi, Richard G. și Lawrence G. Calhoun. 2004. „Posttraumatic Growth: Conceptual
Foundations and Empirical Evidence”. Psychological Inquiry 15 (1): 1-18.
Townsend, Stephanie M. și Rebecca Campbell. 2009. „Organizational Correlates of
Secondary Traumatic Stress and Burnout among Sexual Assault Nurse Examiners”.
Journal of Forensic Nursing 5 (2): 97-106.
Van Der Wath, Annatjie, Neltjie Van Wyk și Elsie Janse Van Rensburg. 2013.
„Emergency Nurses' Experiences of Caring For Survivors of Intimate Partner
Violence”. Journal of Advanced Nursing 69 (10): 2242-2252.
Violanti, John M., Douglas Ed Paton și Christine Ed Dunning. 2000. Posttraumatic Stress
Intervention: Challenges, Issues, and Perspectives. Charles C Thomas Publisher.
Watson, David și Brock Hubbard. 1996. „Adaptational Style and Dispositional Structure:
Coping in the Context of the Five‐Factor Model”. Journal of Personality 64 (4): 737-774.
Yorulmaz, Orcun, Tülin Gencoz și Sheila Woody. 2010. „Vulnerability Factors in OCD
Symptoms: Cross‐Cultural Comparisons between Turkish and Canadian Samples”.
Clinical Psychology & Psychotherapy 17 (2): 110-121.
Young, Jennifer L., Denise M. Derr, Vikki J. Cicchillo și Sonya Bressler. 2011.
„Compassion Satisfaction, Burnout, and Secondary Traumatic Stress in Heart and
Vascular Nurses”. Critical Care Nursing Quarterly 34 (3): 227-234.
Yu, Yongju, Li Peng, Long Chen, Ling Long, Wei He, Min Li și Tao Wang. 2014. „Resilience
and Social Support Promote Posttraumatic Growth of Women with Infertility: The
Mediating Role of Positive Coping”. Psychiatry Research 215 (2): 401-405.
Zoellner, Tanja și Andreas Maercker. 2006. „Posttraumatic Growth in Clinical
Psychology—A Critical Review and Introduction of a Two Component Model”.
Clinical Psychology Review 26 (5): 626-653.
118
Predictori ai rezilienței pacientelor cu cancer mamar
Irina Crumpei
„Nu voi risipi nicio clipă făcându-mi griji pentru
cancerul meu pentru că am medicii să aibă grijă de
mine. Merg la oncolog când sunt programată. Voi
merge la chirurg de câte ori e nevoie. Voi face
mamografia oricând mi se spune. Dacă apare ceva
suspect, atunci voi fi îngrijorată. Dar nu voi risipi
timpul prețios pe pământ întrebându-mă despre ce va
fi mâine pentru că mâine se întâmplă deja…”
Supraviețuitoare a cancerului mamar (Allen
și colab. 2009 74)
1. Introducere
Reziliența este definită punctual în contextul bolilor cronice ca abilitatea de a

reveni rapid la nivelul stării de bine dinaintea debutului bolii (Moscowitz 2010).
Realitatea bolii cronice grave confruntă însă pacientul într-o manieră mai curând
procesuală iar reziliența trebuie înțeleasă în forma sa complexă. Numeroși factori se
constituie ca provocări de intensități diferite ale stării de bine restabilite la un moment dat.
Pacientul va mobiliza toate resursele disponibile pentru a depăși optim noile situații.
Dintre bolile cronice vom aborda în acest capitol tema cancerului mamar.
Ministerul Sănătății raportează o creștere a incidenței cancerului mamar în România
de la 6,9% din totalitatea tumorilor maligne la femei în 1960, la 22,61% în 1996.
Cancerul mamar devine astfel cea mai frecventă patologie oncologică a femeilor din
România având o incidență de 50,56 la suta de mii de femei în 2006 (Comisia de
oncologie a ministerului sănătății 2009). Organizația mondială a sănătății citează o
cercetare din 2010 care estimează o creștere a mortalității de 17% în rândul
pacientelor diagnosticate cu cancer mamar din România. În aceeași perioadă Europa
Occidentală raportează reduceri semnificative ale mortalității, cea mai importantă
fiind semnalată în Islanda unde mortalitatea datorată cancerului mamar a scăzut cu
45% (World Health Organisation 2012). Una dintre cauzele principale pentru rata
crescută a mortalității o reprezintă stadiul avansat al bolii în momentul diagnosticării.
În România, sub 10% dintre paciente sunt diagnosticate într-un stadiu incipient


dezvoltare în structurarea şi reprezentarea cunoaşterii prin burse doctorale şi postdoctorale (IDSRC-
doc postdoc)”, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European
prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
119
Irina Crumpei
(Ciornia 2011). Având în vedere progresele realizate în ultimii ani în tehnologia

medicală și în tratamentul oncologic ratele de supraviețuire în cancerul mamar au
crescut semnificativ, însă la nivel global ele variază dramatic în funcție de nivelul
socio-economic al țărilor: de la peste 80% în țările dezvoltate, la doar 40% în țările în
curs de dezvoltare (World Health Organisation 2015). Aceste diferențe sunt justificate
în mare parte de lipsa programelor de prevenție și monitorizare în țările cu un nivel
economic mai scăzut.
Pe de altă parte, „supraviețuirea” are înțelesuri foarte diferite în contextul
bolilor oncologice. Chiar și în absența celulelor tumorale, efectele adverse ale
tratamentului, riscul de recidivă, impactul traumatic al experienței, modificările
imaginii corporale, schimbările credințelor esențiale, afectarea vieții de cuplu sunt
câteva dintre elementele care scindează viața acestor femei în două părți bine
delimitate de diagnosticul oncologic.
Capitolul de față își propune să abordeze tema rezilienței pacientelor cu
cancer mamar. Având în vedere datele de mai sus, sunt sesizabile deja mai multe
etape. România prezintă o mortalitate în creștere în rândul acestor paciente deși
Europa Occidentală raportează tendințe inverse. Între cauzele principale se numără
diagnosticul tardiv care limitează opțiunile de tratament și speranța de viață. Tocmai
de aceea vom discuta despre reziliență încă înainte de stabilirea diagnosticului, poate
chiar înainte ca boala să se instaleze. Vom continua să urmărim eforturile de adaptare
ale pacientelor până în faza de „supraviețuire”. În fiecare dintre etape pacientele se
confruntă cu provocări diverse, cu potențial traumatic. Reziliența se construiește
complex pe acest parcurs reprezentând folosirea optimă a resurselor disponibile
pentru adaptarea continuă la circumstanțele bolii. În fiecare etapă vom sintetiza
factorii de protecție și de risc asociați rezilienței. Sperăm ca astfel, acest capitol să se
înscrie eficient în eforturile de prevenție, monitorizare și gestiune a cancerului mamar
în cadrul specific autohton.
2. Reziliență înainte de boală: factorii implicați în prevenție și monitorizare
Statisticile arată că o femeie din opt va fi diagnosticată cu cancer mamar pe

parcursul vieții. Dintre acestea vor supraviețui mai ales cele care au detectat tumora
într-o fază incipientă. Deocamdată, în România, sub 10% dintre paciente sunt
diagnosticate în stadiile inițiale (Ciornia, 2011). Rolul rezilienței în procesul de
prevenție și monitorizare este controversat. Pe de o parte auto-eficiența și controlul
perceput sunt factori specifici structurilor reziliente care prezic comportamentele
proactive și transformarea intenției în comportament (Ajzen 1985). Pe de altă parte,
optimismul este asociat cu subestimarea riscului personal de a trece prin evenimente
negative, inclusiv un diagnostic oncologic (Fontaine și Smith 1995). Adaptarea
optimă la această etapă presupune evaluarea obiectivă a riscului de cancer mamar și
parcurgerea unui plan de monitorizare în consecință. Există mai multe modele
teoretice care încearcă să explice comportamentele legate de sănătate ale persoanelor
aflate în faza asimptomatică.
120
2.1. Modelul convingerilor despre sănătate

Acest model a fost conceput de Godfrey Hochbaum (1958) tocmai pentru a
explica reticența indivizilor de a participa la programe de prevenție și monitorizare a
sănătății chiar și atunci când le sunt oferite gratuit. Paradigma explicativă plasează
central credințele și atitudinile persoanelor despre boală și mijloacele de a o combate
(Hochbaum 1958). Inițial au fost delimitate patru categorii de credințe:
susceptibilitatea percepută la boală, gravitatea percepută a bolii, beneficiile percepute
ale comportamentelor de promovarea a sănătății, obstacolele percepute pentru
comportamentele sănătoase. Teoria a fost prelucrată și completată de-a lungul
timpului incluzând și alte variabile cum ar fi auto-eficiența percepută, factori
motivaționali, intenția comportamentală sau controlul perceput.
Susceptibilitatea percepută
Este unul dintre factorii esențiali ai acestui model. Cu cât riscul perceput pentru o
anumită boală este mai mare, cu atât persoana va fi mai înclinată să ia măsuri pentru a o
preveni. În cazul cancerului mamar factorii de risc semnalați de Organizația Mondială a
Sănătății (World Health Organisation 2015) sunt istoricul familial asociat cu mutații la
nivelul genelor, expunerea prelungită la estrogeni endogeni (vârstă înaintată la prima
sarcină, menopauză târzie) sau exogeni (contraceptive orale, terapiile hormonale), stilul de
viață sedentar, obezitatea și consumul de alcool. Alăptatul are un rol protectiv.
Cunoașterea factorilor de risc face posibilă autoidentificarea grupurilor vulnerabile și
poate mobiliza comportamente de prevenție.
Pe de altă parte, o slabă cunoaștere a factorilor de risc sau perceperea unei
vulnerabilități scăzute se asociază cu perpetuarea comportamentelor nesănătoase și
amânarea investigațiilor necesare. Absența cancerului familial sau vârsta tânără nu
garantează imunitate, dar ar putea fi interpretate ca o absență a riscului diminuând șansele
acestor femei de a se supune investigațiilor necesare. Studiile care au aplicat modelul
convingerilor despre sănătate în cercetarea comportamentelor de prevenție a cancerului
mamar, susțin importanța susceptibilității percepute. Vârsta înaintată, istoricul familial și
terapiile hormonale sunt predictori ai frecvenței mamografiilor (Wang, Hsu, Wang,
Huang, Hsu 2014). Percepând un risc mai ridicat aceste femei sunt mai deschise spre a lua
măsuri de protecție. Optimismul nerealist poate avea un impact negativ asupra acestui
factor diminuând disponibilitatea persoanelor de a investi în prevenție, subevaluând riscul
personal de a se îmbolnăvi (Fontaine și Smith 1995)
Există și cercetări care nu susțin importanța susceptibilității percepute în
explicarea comportamentelor pentru sănătate. De exemplu deși tinerii se percep ca
făcând parte din grupul vulnerabil la infecția cu boli cu transmitere sexuală, tot nu se
protejează împotriva acestor boli (Hayden 2014). Wang și colaboratorii (2014)
raportează de asemenea o frecvență mai scăzută a mamografiilor în rândul femeilor
mai tinere, deși în Asia incidența cancerului mamar la vârstă tânără este mai ridicată
decât în vest.
Gravitatea Percepută
Gravitatea percepută este strâns legată de riscul perceput. Împreună constituie
amenințarea percepută și prezic schimbarea comportamentală (Strecher și Rosenstock
121
Irina Crumpei
1997). Obiectiv, gravitatea percepută a unei boli poate fi operaționalizată în termeni

medicali. Fiecare individ va percepe însă personalizat limitările impuse de diferitele
boli. În funcție de informațiile de care dispun și de impactul anticipat asupra propriei
vieți, aceeași boală poate varia în gravitatea percepută de la o persoană la alta. O
banală răceală poate fi evaluată ca fiind gravă de o femeie însărcinată care se teme
pentru sănătatea pruncului său sau de un bătrân astmatic care ar necesita spitalizare.
Evaluarea importanței bolii se bazează și pe experiențele trecute legate de boala
respectivă. A lucra cu pacienți oncologici sau a îngriji o rudă, un prieten sau o
cunoștință suferind de cancer, evoluția bolii în cazurile întâlnite, reacțiile pacienților
cunoscuți, conturează reprezentarea indivizilor despre boala respectivă. Totuși unele
studii nu au identificat un impact al amenințării (gravitate și risc) percepute asupra
frecvenței mamografiilor (Wang și colab. 2014). Umeh și Gibson (2001) raportează
chiar o legătură negativă între gravitatea percepută a bolii și autoexaminarea mamară
în cazul femeilor mai tinere. Femeile care au reușit să introducă autoexaminarea
mamară în rutina lor nu considerau că diagnosticul oncologic este mai grav decât alte
boli, evaluau un impact mai mic al bolii asupra propriei vieți și erau mai încrezătoare
în prognosticul pozitiv și vindecare. Evaluarea mai negativă și poate mai acurată a
bolii s-a asociat negativ cu comportamentul de monitorizare. Teama de a descoperi un
diagnostic atât de serios s-ar putea să fi blocat trecerea la act. Studii suplimentare sunt
necesare pentru a clarifica rolul gravității percepute subiectiv în comportamentele de
prevenție și monitorizare.
Beneficiile percepute
Orice activitate de prevenție și monitorizare medicală presupune schimbarea
stilului de viață, vizite la medici, costuri financiare sau alte sacrificii din partea
indivizilor implicați. Pentru ca aceste măsuri să fie luate e firesc necesar ca persoana
să aibă încredere în avantajele pe care le prezintă strategia respectivă în prevenția
bolii. Cu cât beneficiile percepute sunt mai importante, cu atât trecerea la act va fi mai
rapidă. Campaniile de prevenție pentru cancerul mamar ar trebui să pună accent pe
sublinierea beneficiilor detectării timpurii a tumorii și pe importanța investigațiilor
regulate în acest sens. Șansele de supraviețuire depind de diagnosticul stabilit în fază
incipientă. Studiile susțin legătura pozitivă dintre beneficiile percepute și realizarea
unor comportamente de prevenție și monitorizare cum ar fi mamografiile sau
autoexaminarea mamară (Graham, Liggons and Hypolite 2002, Wang și colab. 2014).
Obstacolele percepute
Reversul beneficiilor percepute sunt obstacolele care le contrabalansează.
Impulsul schimbării va fi mobilizat de supraevaluarea avantajelor în raport cu
barierele percepute. Rolul diferențiat al celor patru factori în provocarea
comportamentelor de prevenție a cancerului mamar este uneori contraintuitiv.
Amenințarea percepută, operaționalizată prin gravitatea bolii și riscul subiectiv
asumat, are un impact mai neînsemnat asupra frecvenței mamografiilor (Wang și
colab. 2014) și al autoexaminării mamare (Umeh și Rogan-Gibson 2001). Barierele
percepute sunt însă un predictor important. Între factorii care le împiedică să practice
regulat autoexaminarea mamară femeile amintesc dificultatea de a stabili un obicei
122
nou, teama că nu reușesc să realizeze procedura corect și activitățile la care ar trebui

să renunțe pentru a realiza autoexaminarea (Umeh și Rogan-Gibson 2001).
Dincolo de factorii principali discutați mai sus, de-a lungul timpului au fost
adăugați noi factori predictivi care să completeze modelul explicativ. La baza unora
dintre barierele percepute poate sta de exemplu auto-eficiența scăzută. Teama de a nu
realiza autoexaminarea mamară corect, a nu ști cum să găsească o clinică potrivită
pentru realizarea mamografiei sunt exemple de bariere care ar putea fi înlăturate prin
creșterea auto-eficienței.
În ciuda numeroaselor studii care confirmă puterea explicativă a acestui
model există și rezultate controversate și critici. Modelul nu ia în considerare factorii
afectivi sau întăririle pozitive asociate unui comportament nesănătos. Astfel, deși
consumul de alcool este un factor de risc în dezvoltarea cancerului mamar, el este
asociat cu numeroase întăriri pozitive. Dificultățile care pot apărea în eforturile de
renunțare la alcool se datorează și tuturor elementelor pozitive asociate
comportamentului.
2.2. Teoria motivației pentru protecție

Teoria motivației pentru protecție (Maddux și Rogers 1983) este un alt model
adesea folosit pentru a explica reacțiile indivizilor la amenințările care le pun în pericol
sănătatea. Spre deosebire de modelul anterior, teoria motivației pentru protecție stabilește
ca element central frica și rolul său motivant (Boer și Seydel 1996).
Evaluarea amenințării
Rogers preia conceptul de amenințare percepută și îl operaționalizează prin
gravitatea subiectivă a bolii, riscul perceput și frică. Modelul exclusiv cognitiv al
convingerilor despre boală, avea nevoie de adăugarea componentei afective. Frica se
referă la emoțiile resimțite de persoană la confruntarea cu amenințarea percepută.
Evaluarea strategiei de coping

Elementul de noutate integrat este evaluarea strategiei de coping care
subordonează eficacitatea răspunsului (cât de eficient este comportamentul pentru
evitarea comportamentelor negative), auto-eficiența (în ce măsură persoana e capabilă
să realizeze cu succes comportamentul necesar), costurile percepute ale
comportamentului de prevenție și recompensele inacțiunii (Boer și Seydel 1996).
Eficacitatea răspunsului se suprapune peste beneficiile percepute din modelul anterior
la fel cum costurile schimbării sunt obstacolele. Recompensele inacțiunii sunt tocmai
întăririle pozitive care au puterea lor explicativă în inerția la schimbare și care lipseau
din modelul convingerilor.
Teoria motivației pentru protecție susține că șansele realizării unui
comportament de prevenție cresc atunci când persoana evaluează boala ca fiind gravă
și se simte vulnerabilă, are convingerea că practica de prevenție este eficientă în
scăderea riscului, se simte capabilă să realizeze comportamentul respectiv și nu
percepe costuri semnificative în realizarea lui.
Helmes (2002) ilustrează impactul amenințării cancerului mamar asupra
motivației femeilor de a-și evalua riscul genetic de a se îmbolnăvi. Teoria motivației
123
Irina Crumpei
pentru protecție explică mai mult de jumătate din varianța motivației femeilor chiar
dacă nu toți factorii implicați au fost semnificativi în model. Frica de cancer mamar,
riscul perceput de a se îmbolnăvi, dezavantajele absenței testării au fost predictori
semnificativi asociați pozitiv cu motivația (Helmes 2002). Pe de altă parte avantajele
percepute în a nu se testa au fost asociate cu o motivație scăzută.
În studiul lor despre eficiența teoriei motivației pentru protecție în prezicerea
comportamentului de autoexaminare mamară, Milne și Orbell (2000) realizează o
sinteză a lucrărilor pe această temă. Teoria este susținută de rezultatele cercetărilor,
dar sunt puse în evidență și câteva aspecte mai complexe. O serie de mesaje scrise au
manipulat gravitatea amenințării percepute, nivelul auto-eficienței și eficacitatea
răspunsului. Deși toate cele trei manipulări au avut un impact pozitiv asupra
credințelor și intenției femeilor de a realiza comportamentul de autoexaminare
mamară, un nivel ridicat al amenințării s-a asociat și cu o creștere a copingului
disfuncțional (evitare, fatalism, deznădejde) (Milne and Orbell 2000). Nici Milne și
Orbell (2000) nu au identificat o corelație semnificativă între amenințarea percepută
și autoexaminarea mamară. Evaluarea copingului și mai ales auto-eficiența percepută
au fost predictori ai intenției de a realiza comportamentul de prevenție. Practicarea
anterioară a acestei examinări a avut un aport important în modelul explicativ.
Femeile care au realizat în trecut comportamentul aveau intenția de a-l realiza și în
viitor. Puterea de predicție a acestui factor semnalează natura incompletă a teoriei
motivației pentru protecție. Pe de altă parte autorii nu au confirmat legătura dintre
gravitatea amenințării și copingul disfuncțional semnalată în alte studii. În cercetarea
lor costurile percepute ale autoexaminării mamare erau asociate cu strategii
disfuncționale de coping cum ar fi evitarea cognitivă (Milne și Orbell 2000).
2.3. Teoria comportamentului planificat

Cele două modele descrise anterior prezintă limite importante în acoperirea
exhaustivă a variabilității comportamentelor de prevenție și monitorizare. Chiar dacă
sunt asociate acestora, ele nu sunt suficiente în demersul explicativ. Teoria
comportamentului planificat abordează o perspectivă mai dinamică introducând
conceptele de intenție comportamentală și acțiune (Ajzen 1985).
Intenția comportamentală
Intenția comportamentală este mobilizată de trei elemente: atitudinea față de
comportamentul în cauză, norma subiectivă și controlul comportamental perceput.
Atitudinea reprezintă factorul cognitiv al acestui model. Este determinată
dual, pe de o parte de credințele despre rezultatele anticipate ale comportamentului și
pe de altă parte de evaluarea pozitivă sau negativă a acestor rezultate
Norma subiectivă se constituie ca indice social și se referă la presiunea percepută
în sensul realizării comportamentului asociată cu tendința individului de a se supune sau
nu acestei presiuni. În general norma subiectivă acționează subtil fără ca indivizii să
recunoască impactul comportamentului celorlalți asupra propriilor alegeri.
Controlul perceput poate fi suprapus în mare măsură auto-eficienței din
modelele anterioare. Totuși ar putea fi definit într-o manieră mai largă. Controlul
persoanei asupra realizării comportamentului poate fi cenzurat de elemente care nu țin
124
de ea: lipsa clinicilor de examinare pe o arie extinsă, costurile foarte mari, absența
unui tratament. Indiferent dacă obstacolele sunt externe sau interne, modelul face
referire și la importanța lor subiectivă în evaluarea persoanei.
Studiile care au evaluat rolul celor trei factori ai comportamentului planificat
în explicarea intenției autoexaminării mamare raportează un procent constant de
aproximativ 50% din varianța comportamentului (Godin și colab. 2001). De
asemenea, modelul arată o putere predictivă și mai mare pentru intenția de a realiza o
mamografie din doi în doi ani (81%) și pentru examinarea mamară clinică regulată
(65%). Între componentele cele mai puternice ale modelului se numără controlul
perceput la fel cum auto-eficiența a arătat o putere mare de predicție în evaluarea
celorlalte modele (Milne și Orbell 2000). Între obstacolele care scad controlul
perceput al femeilor se numără frica unui diagnostic pozitiv, pudoarea și jena,
contactarea unui medic, teama de durere, de radiații și de afectare a sânului (Fulton și
colab. 1991, Godin și colab. 2001)
2.4. Modelul transteoretic al schimbării comportamentale

Acest model oferă o abordare diferită asupra schimbării conceptualizând
tranziția de la atitudine la intenție la acțiune stadial. În timp ce modelele anterioare au
propus parcurgeri liniare modelul transteoretic elaborează schimbarea în cinci stadii
(Prochaska și DiClemente 1984). Rakowski și colaboratorii săi (1996) au
operaționalizat cele cinci stadii în termenii pregătirii pentru mamografie. Vom adapta
operaționalizările sale pentru a ilustra stadiile schimbării conform modelului
transteoretic.
1. Precontemplarea: persoana nu are intenția de a realiza comportamentul în
cauză. Femeia nu plănuiește să facă o mamografie în următorii câțiva ani fie că a mai
făcut în trecut și acum renunță la regularitatea practicată, fie că nu a mai realizat
niciodată.
2. Contemplarea: persoana începe să ia în considerare schimbarea
comportamentală. Femeia are de gând să facă o mamografie în anul următor.
3. Pregătirea: pregătirea pentru schimbarea comportamentului în viitorul
apropiat. Femeia stabilește programarea la doctor și își eliberează intervalul necesar
pentru a respecta programarea.
4. Acțiunea: realizarea comportamentului. Femeia realizează mamografia
conform programării și intenționează să mai realizeze una într-un interval potrivit.
5. Menținerea: menținerea unei regularități și prevenirea recăderilor. Femeia
a realizat deja două mamografii la timp și intenționează să respecte regularitatea
potrivită.
Literatura de specialitate atribuie procese specifice diferitelor stadii. Astfel

stadiile timpurii (precontemplarea, contemplarea și pregătirea) sunt caracterizate de
procese cognitive cum ar fi evaluarea și atuoevaluarea, în timp ce stadiile următoare
sunt mai dinamice și vor folosi procese preponderent comportamentale (Spencer și
colab. 2005). Totuși mecanismele care asigură tranziția de la un stadiu la altul nu sunt
încă bine elucidate. Mulțimea studiilor transversale în detrimentul celor longitudinale
și caracterul static al modelului, limitează puterea sa explicativă.
125
Irina Crumpei
Tabel 1: Condiții ale rezilienței în faza de prevenție și monitorizare - sinteza

modelelor teoretice
Susceptibilitatea percepută la - istoricul familial asociat cu mutații la
(amenințarea prea ridicată se asociază cu
boală/riscul evaluat nivelul genelor

– susceptibilitate evaluată - expunerea prelungită la estrogeni
realist în funcție de prezența endogeni (vârstă înaintată la prima
Amenințarea percepută moderată
sau absența factorilor de risc sarcină, menopauză târzie) sau

- cunoașterea factorilor de risc exogeni (contraceptive orale,
și protecție terapiile hormonale),
fatalism și evitare)
- stilul de viață sedentar

- obezitatea
- consumul de alcool.
- vârsta înaintată
- optimismul nerealist
Gravitatea percepută a bolii - - experiențe anterioare cu boala
evaluată obiectiv - informațiile de care dispune persoana
- factorii de personalitate
Frica Frica trebuie să fie scăzută. Nivelul
optim trebuie să garanteze realizarea
investigațiilor necesare fără a produce
fatalism, deznădejde și comportamente
de evitare.
Beneficiile percepute ale - diagnosticul timpuriu se asociază cu
Evaluarea stategiei de coping/Atitudinea față
comportamentelor de intervenții mai puțin invazive

promovarea a - tratament mai redus și efecte adverse
sănătății/Eficacitatea mai reduse
răspunsului - speranță de viață mai mare
- Dificultatea de a stabili un obicei nou
Obstacolele percepute/ - Teama că nu reușesc să realizeze
Costurile schimbării procedura corect
de comportament
- Activitățile la care trebuie să renunțe

pentru a realiza autoexaminarea
- Pudoarea și jena
- Frica unui diagnostic pozitiv
- Căutarea unei clinici și contactarea
unui medic
- Teama de durere, radiații, de
afectarea sânului
Auto-eficiența - Femeia consideră că dispune de
percepută/controlul perceput resursele interioare pentru a depăși
obstacolele percepute
- Schimbările necesare stau obiectiv în
puterea ei
126
Beneficiile inacțiunii - Evitarea stărilor negative asociate

aflării unui diagnostic negativ
- Realizarea de alte activități plăcute
sau necesare
Presiunea socială de a realiza Prevenția și monitorizarea cancerului
sociale percepute
Normele
un comportament mamar trebuie promovate ca normă.

Indivizii trebuie să aibă percepția că
majoritatea femeilor practică astfel de
comportamente.
Dorința individului de a se - Factori de personalitate: conformism,
supune acestei presiuni deschidere
- Beneficiile/costurile percepute
2.5. Reziliența în etapa de prevenție - concluzii

Dincolo de teorii și modele explicative femeia rezilientă în etapa
asimptomatică este cea care, conform definiției, se adaptează optim contextului,
folosind resursele de care dispune pentru a face alegerile potrivite. Cancerul mamar
este o patologie gravă, care prezintă un risc în creștere pentru femeile din țările
occidentale, afectând una din opt femei de-a lungul vieții. Odată cu înaintarea în
vârstă riscul de cancer mamar crește semnificativ. În aceste condiții, susceptibilitatea
la boală este obiectiv ridicată și femeile ar trebui să o evalueze astfel. Gravitatea bolii
este de asemenea importantă, boala prezentând risc vital, un tratament invaziv, de
durată, asociat cu efecte secundare însemnate și cu modificări permanente ale stilului
de viață. Astfel se constituie amenințarea obiectivă care la nivel subiectiv ar trebui
percepută proporțional. Reziliența intervine în această etapă ca atitudine evaluativă
adaptată, care mobilizează strategii de coping centrate pe acțiune și nu pe evitare.
Pentru a contracara fatalismul și deznădejdea, este nevoie ca amenințarea să fie
controlabilă cu alternative comportamentale. Acestea trebuie cunoscute și evaluate
pozitiv pentru a deveni soluții. Femeia rezilientă este informată corect, are încredere
în strategiile de prevenție și monitorizare și prezintă atitudini proactive. Ea evaluează
obiectiv beneficiile acestor comportamente care pot preveni îmbolnăvirea (dietă
sănătoasă, activitatea fizică, renunțarea la fumat și alcool) sau care prin detectarea
timpurie a cancerului pot crește semnificativ șansele de supraviețuire (mamografia,
testele genetice, examinarea mamară). Obstacolele raportate de femeile care au
participat la studii sunt de multe ori de natură afectivă: jenă, teamă de diagnostic sau
provin din informarea greșită: frica de durere, de radiații sau de afectarea sânului.
Reziliența va presupune o evaluare corectă și informată a avantajelor și
dezavantajelor, eliberată de factorul afectiv, care poate induce grav în eroare. Auto-
eficiența și controlul perceput sunt elemente de bază în descrierea persoanei
reziliente. Femeia rezilientă folosește resursele interioare pentru motivație și
mobilizare și se simte capabilă să împlinească obiectivele de prevenție propuse. Chiar
și în fața obstacolelor externe, abordează strategii centrate pe soluții, acțiune,
rezolvare de probleme și recapătă controlul. Nu supraestimează beneficiile inerției din
comoditate. Referindu-ne la structura stadială, reziliența se caracterizează printr-o
trecere rapidă din stadiul precontemplării la acțiune și prin perioade consecvente de
127
Irina Crumpei
menținere. În cazul unei recăderi, persoana rezilientă revine rapid la etapele de

acțiune și menținere.
Reziliența în prevenție poate fi ajutată prin construirea responsabilă și
studiată a campaniilor de informare, prevenție și monitorizare. Mesajele și structura
acestor campanii trebuie să țină cont de rezultatele cercetărilor empirice și de
modelele teoretice prezentate. Informațiile furnizate trebuie să pună în evidență
amenințarea serioasă a cancerului mamar fără a stârni însă fatalismul și evitarea. În
acest sens trebuie crescut în paralel sentimentul de control și auto-eficiență. Strategiile
comportamentale trebuie prezentate clar, în pași mici și ușor gestionabili. Accentul
trebuie pus pe beneficiile comportamentului de prevenție și pe dezavantajele lipsei de
acțiune. Bineînțeles, trebuie create oportunități comportamentale suficiente: clinici și
cabinete în proximitate, decontarea serviciilor sau tarife accesibile.
3. Diagnostic, calitatea deciziei și tratament
Discutând despre prevenție și monitorizare ne-am referit la femeile

asimptomatice. Bineînțeles că sunt numeroase distincții de făcut chiar și în cazul
acestor femei. În funcție de vârstă, stil de viață sau istoric familial, ele prezintă un risc
oncologic variabil. Asumarea prevenției ar trebui să țină cont de aceste realități.
Trecând însă de partea cealaltă a sănătății, de la apariția simptomelor la tratament,
parcursul este mult mai complex și anevoios. Inițial regăsim, în parte, aceleași emoții
și mecanisme, dar la intensități crescute. Evitarea poate deveni negare, frica devine
traumă iar amânarea își transformă potențialul riscant în fatal. Reziliența însăși se
transformă și mai evident din trăsătură în proces. De la apariția primelor simptome
reziliența este provocată sistematic de solicitările puternic destabilizatoare ale
contextului. Adaptarea devine o încercare continuă care necesită mobilizarea a cât
mai multe resurse. Teama semnificației simptomelor, aflarea diagnosticului, luarea
deciziei cu privire la tratamentul de urmat și parcurgerea tratamentului sunt câteva
dintre etapele esențiale.
3.1. Primele simptome și evitarea diagnosticului

Adaptarea la cancerul mamar începe încă de la gestionarea primului nodul
suspect. În jur de o treime dintre paciente amână consultarea unui medic mai mult de
trei luni de la identificarea simptomelor (Richards și colab. 1999). În România
procentul ar putea fi și mai mare, de până la 45%, precum în populațiile cu un nivel
socio-economic scăzut (Friedman și colab. 2006). Pragul de trei luni este raportat
adesea ca făcând diferența între stadiile de diagnostic și implicit în șansele de
supraviețuire. Rata de supraviețuire pentru următorii 5 ani scade cu 12% la pacientele
care amână aflarea diagnosticului mai mult de trei luni (Ramirez și colab. 1999).
Statusul socio-economic și educațional

Statusul socio-economic și educația sunt adesea studiate în legătură cu
amânarea stabilirii unui diagnostic. Pare intuitiv ca lipsa informației, a resurselor
materiale, a mobilității facile să justifice tendința de amânare a femeilor din această
categorie. Totuși rezultatele sunt controversate. O sinteză teoretică din 1999
128
raportează susținere moderată a valorii predictive a acestor variabile. Studiile care

identifică o legătură pozitivă, semnificativă între apartenența la o minoritate etnică,
numărul mai limitat al anilor de studii, nivelul socio-economic și amânarea sunt însă
mai frecvente și cu mai mulți subiecți decât cele care nu identifică astfel de corelații
(Ramirez și colab. 1999). În cazul minorităților etnice alți factori implicați în tendința
de a întârzia diagnosticul sunt barierele lingvistice și credințele disfuncționale
(Mitchell și colab. 2002).
Vârsta
Friedman și colaboratorii (2006) citează o serie de studii care susțin legătura
dintre vârsta tânără și amânarea prezentării la medic. Aceste rezultate sunt în
concordanță cu studiile realizate pe populație asimptomatică. Femeile tinere apelau în
proporție mai mică la mamografii și comportamente de prevenție și monitorizare
(Wang și colab. 2014). Pe de altă parte, Ramirez și colaboratorii (1999) susțin că
cercetările care stabilesc vârsta mai înaintată ca factor de risc sunt mai numeroase și
mai puternice prin numărul de subiecți evaluați. Femeile peste 65 de ani aveau
cunoștințe limitate despre factorii de risc și simptomele cancerului mamar.
Amenințarea percepută a bolii era mai puternică decât la femeile mai tinere, ele având
credințe negative puternice despre tratament, desfigurare și consecințe economice
(Bish și colab. 2005). Aceste convingeri încurajau un comportament de evitare și
amânare a programării la medic.
Tipul de simptom
Tipul de simptom afectează de asemenea viteza căutării unui diagnostic.
Nodulul suspect este probabil mai ușor identificat și asociat cu riscul cancerului
mamar. Femeile care acuză astfel de simptome apelează la o consultație medicală mai
repede decât pacientele cu simptome diferite precum secreții mamelonare, schimbări
ale aspectului sânului sau dureri localizate (Friedman și colab. 2006). Ramirez și
colaboratorii (1999) evaluează susținerea empirică pentru această legătură ca fiind
moderată. Atribuirea greșită a simptomului, dificultățile în asocierea lui cu
diagnosticul oncologic sunt de asemenea factori studiați în acest context și care ar
putea media impactul tipului de simptom asupra amânării. Femeile care semnalează
alte simptome decât nodulul suspect, prezintă mai puțină frică, îngrijorare și nu
consideră că simptomele lor necesită ajutor specializat (Bish și colab. 2005).
Spiritualitatea
Spiritualitatea are un rol protectiv, femeile religioase apelând mai curând la
investigația medicală (Friedman și colab. 2006). Acest aspect depinde însă de felul în
care este înțeleasă credința. Relația cu Divinitatea variază mult de la o cultură la alta.
Spiritualitatea românească se asociază adesea cu plasarea controlului în exterior, către
Divinitate și cu o separare între credință și știință care determină valorizarea uneia în
detrimentul celeilalte. Mitchell și colaboratorii (2002) diferențiază între credința că
Dumnezeu acționează prin intermediul medicilor și credința că Dumnezeu poate
vindeca boala singur ca răspuns la rugăciune. În timp ce primul tip de credință se
asociază cu prezentarea rapidă la medic al doilea tip încurajează amânarea. Încrederea
129
Irina Crumpei
în puterea divină fără intermediere apare la o minoritate a populației, în special la

persoane cu un nivel socio-economic scăzut.
Factori ai modelelor schimbării comportamentale

Factorii discutați în secțiunea anterioară, care explică alegerile oamenilor în
situație de prevenție, pot fi predictori și în această etapă. La fel ca în faza
asimptomatică, percepția scăzută a riscului predispune la amânare (Friedman și colab.
2006). Femeile care nu estimează corect importanța simptomului identificat nu caută
investigații suplimentare. Pe de altă parte, frica de cancer și de tratamentele specifice
stimulează evitarea (Bish și colab 2005 Friedman și colab. 2006). Femeile vârstnice
au o percepție mai fatalistă asupra cancerului mamar și tocmai gravitatea amenințării
percepute le determină să amâne consultațiile medicale (Bish și colab. 2005).
Controlul perceput și auto-eficiența mențin o importanță deosebită în
căutarea ajutorului medical după apariția primelor simptome. Controlul perceput
scăzut se asociază cu evitarea informațiilor (Melnyk și Shepperd 2012). Dacă femeile
percep cancerul mamar ca imprevizibil, cu o evoluție cronică și în afara controlului
personal vor evita stabilirea diagnosticului menținând o stare de negare anxioasă.
Sentimentul de vină care se dezvoltă pe parcurs deschide un cerc vicios care menține
evitarea și se poate asocia cu furie orientată către sine sau către cadrele medicale
întârziind și mai mult demararea tratamentului (Friedman și colab. 2006). Alte studii
subliniază tendința de a evita aflarea deciziilor greșite atunci când le considerăm
ireversibile și imposibil de corectat (Melnyk și Shepperd 2012). Decizia de a amâna
aflarea diagnosticului se poate asocia cu consecințe ireversibile grave iar acest
mecanism poate contribui alături de sentimentul de vină la menținerea cercului vicios
al evitării. Auto-eficiența, înțeleasă ca resursele percepute pentru adaptarea la situație
contribuie în dinamica acestui proces. Reprezentarea bolii și controlul subiectiv
asupra ei vor fi evaluate și prin raport la nivelul de auto-eficiență perceput.
Tabel 2: Factori asociați amânării aflării diagnosticului

Status socio-economic scăzut
Apartenența la o minoritate Bariere lingvistice
Credințe disfuncționale
Nivel educațional scăzut
Vârsta mai înaintată
Tipul simptomului Atribuire corectă - Nodulul suspect
Atribuirea greșită a - Durerile de sân
simptomului/ - Secrețiile mamelonare
Percepția scăzută a - Modificările de aspect ale sânului
riscului: amânare nu sunt asociate cancerului mamar
Spiritualitatea Divinitatea lucrează prin medici – are un rol protectiv
Divinitatea acționează direct vindecând - se asociază cu
amânarea
Teama puternică, fatalism, deznădejde
Auto-eficiența scăzută/controlul perceput scăzut
130
Aceste date întăresc din nou necesitatea prezentării informațiilor despre

cancer mamar într-o manieră care să pună accent pe factorii controlabili și care să
sporească auto-eficiența percepută a femeilor. Un studiu care a comparat
disponibilitatea de a afla riscul personal de a dezvolta cancer mamar al mai multor
femei, constată că cele care citiseră înainte informații despre predictorii controlabili ai
cancerului mamar erau mult mai motivate să își evalueze propriul risc decât cele care
citiseră despre factori incontrolabili sau care nu citiseră nicio informație (Melnyk și
Shepperd 2012). Este important de remarcat că motivația era similară pentru femeile
care nu citiseră nimic și cele care citiseră despre variabile incontrolabile. Se ilustrează
astfel percepția generală asupra diagnosticului oncologic evaluat ca imprevizibil și
incontrolabil. Această credință trebuie adresată de campaniile de prevenție și
informare cât și de specialiștii care lucrează direct cu grupul țintă.
3.2. Aflarea diagnosticului de cancer mamar

Așteptarea rezultatelor biopsiei și aflarea diagnosticului oncologic sunt
estimate adesea a fi momentele cele mai încărcate emoțional în lupta cu cancerul
mamar. Aflarea diagnosticului se asociază cu anxietate, disperare, deznădejde, frică
de moarte și pierderea controlului (Drageset, Lindstrom și Underlid 2010). Distresul
și amenințarea percepute sunt semnificativ mai ridicate imediat după diagnostic decât
după intervenția chirurgicală (Stanton și Snider 1993). De altfel, primirea
diagnosticului împlinește criteriile unui stresor traumatic cumulând amenințarea
integrității corporale și pericolul fatal (American Psychiatric Association 2013).
Comparativ cu femeile care în urma biopsiei au primit un diagnostic benign, femeile
cu cancer mamar raportau indici afectivi semnificativ mai negativi (Stanton și Snider
1993). După operație, femeile revin în mare parte la starea de spirit dinainte de
biopsie. Comparativ cu grupul cu diagnostic benign ele raportează diferențe
semnificative în vigoare și fatigabilitate.
Un procent important dintre paciente dezvoltă în perioada de după diagnostic
și chiar înainte de a afla rezultatele biopsiei, simptome mai grave cum ar fi anxietate
generalizată, depresie, ideație suicidară (Lebel și colab. 2003). Factorii asociați cu un
nivel mai ridicat al distresului psihologic în perioada dinaintea diagnosticului sunt
evitarea cognitivă ca strategie de coping, istoricul unor biopsii anterioare, a avea un
loc de muncă și istoricul familial (Lebel și colab. 2003). Strategiile de coping folosite
în perioada de diagnostic prezic adaptarea pacientei în etapa de tratament și
supraviețuire (Drageset, Lindstrom și Underlid 2010). Chiar și trei ani după
diagnostic, calitatea adaptării în această primă etapă, rămâne un bun predictor al
calității vieții și stării de bine (Hack și Denger 2004). O bună adaptare este prezisă de
locul controlului intern, strategii de coping pozitive cum ar fi: confruntarea bolii,
copingul activ și centrat pe rezolvarea de probleme, optimismul structural, firea
răzbătătoare, speranța, exprimarea emoțională, acceptarea activă a diagnosticului și
umorul. Slaba adaptare în perioada diagnosticului manifestată prin coping evitant
centrat pe emoție și prin resemnare, se asociază trei ani mai târziu cu anxietate
ridicată, stare de spirit negativă, lipsă de vigoare și agreabilitate scăzută. Resemnarea
este operaționalizată prin pierderea controlului perceput, deznădejde și neajutorare la
aflarea diagnosticului. În ciuda conținutului cognitiv similar cu ideația depresivă,
131
Irina Crumpei
depresia și resemnarea s-au dovedit a fi predictori complementari ai slabei adaptări

trei ani mai târziu (Hack și Denger 2004). Inhibarea afectivă, retragerea socială,
fatalismul, preocuparea anxioasă și neajutorarea sunt alte variabile asociate Strategiile
defensive sunt eficiente în prima fază, reducând emoțiile negative în primele luni, dar
se asociază cu o frică superioară de recidivă un an mai târziu (Stanton și colab. 2002).
Având în vedere impactul complex al strategiilor de coping precum și evoluția
cronică și imprevizibilă a cancerului, soluția potrivită este abordarea unui stil de
coping flexibil, adaptat contextului de viață.
Tabel 3: Factori de protecție și de risc la aflarea diagnosticului

Factori ai rezilienței Factori de risc
- locul controlului intern - istoricul unor biopsii anterioare
- coping prin confruntarea bolii - a avea un loc de muncă
- copingul activ centrat pe - istoricul familial
rezolvarea de probleme - copingul prin evitare, centrat pe
- optimismul structural emoție
- speranța - resemnare, fatalism
- exprimarea emoțională - inhibarea afectivă
- acceptarea activă a diagnosticului - retragerea socială
- umorul - preocuparea anxioasă și
- vârsta mai înaintată neajutorarea
- suportul social - vârsta tânără
- contextul de viață stresant
- istoricul traumatic personal
Hoffman și colaboratorii (2013) identifică trei aspecte esențiale asociate

diagnosticului oncologic. În primul rând, în ciuda naturii traumatice a aflării
diagnosticului de cancer, pacientele vor dezvolta răspunsuri psihologice foarte
variate. O mare parte dintre ele nu vor atinge pragul distresului clinic. Cu atât mai
mult femeile care manifestă depresie persistentă trebuie să beneficieze de intervenții
psihologice de suport. Statisticile sunt și mai optimiste în perioada din timpul
tratamentului și după tratament arătând că majoritatea pacientelor se adaptează optim.
În al doilea rând, Hoffman subliniază importanța vârstei la primirea
diagnosticului. Vârsta este importantă din mai multe motive. Din punct de vedere
medical prognosticul pentru cancerul femeilor tinere este mai negativ, fiind mai
adesea agresiv și asociat cu recidive. Pe de altă parte impactul asupra vieții este mult
mai însemnat la vârsta tânără, afectând roluri cheie în viața de cuplu și de familie,
provocând probleme de fertilitate și întreruperi ale vieții profesionale. Femeile tinere
raportează și un suport social mai scăzut (Avis și colab. 2005). Cunoștințele și
prietenii se află ei înșiși la o vârstă activă, implicată, la care problemele de sănătate
sunt rare. În acest context apare însingurarea pacientelor tinere cu cancer mamar.
În al treilea rând, istoricul personal vulnerabil cu traume, tulburări psihiatrice
sau evenimente de viață critice se asociază cu reacții mai negative la primirea
diagnosticului și cu o adaptare deficitară pe parcurs.
132
3.3. Calitatea deciziei

Având în vedere incidența crescută a acestei boli, cancerul mamar obligă
fiecare femeie să ia decizii cu privire la stilul de viață, frecvența mamografiilor,
practicarea regulată a autoexaminării mamare, testarea genetică etc. Pentru femeile cu
un risc crescut de a dezvolta cancer mamar există opțiunea mastectomiei profilactice,
intervenția chirurgicală realizată în fază asimptomatică, prin care se îndepărtează unul
sau ambii sâni pentru a reduce riscul dezvoltării de cancer mamar. Din momentul în
care apar simptome la nivelul sânului, femeile trebuie să decidă ce constituie un
simptom îngrijorător, cât timp pot amâna consultarea unui specialist, alegerea unui
medic potrivit și intervenția necesară pentru a avea un diagnostic cât mai acurat. Cele
mai grele hotărâri urmează însă după stabilirea diagnosticului când femeile sunt
copleșite de emoție iar deciziile pe care trebuie să le ia au consecințe ireversibile și cu
impact puternic asupra propriei vieți: tipul de intervenție chirurgicală, terapiile
adjuvante, dacă doresc sau nu reconstrucție mamară.
Chiar dacă opțiunile de tratament, consimțământul informat și accesul facil la
informație sunt privilegii ale lumii moderne și reprezintă un progres fără precedent al
sistemului medical, toate aceste avantaje pot deveni nocive pentru pacientul
suprasolicitat dacă nu sunt gestionate cu grijă. În timp ce principiul consimțământului
informat susține autorizarea autonomă a acțiunii medicale și integrează condiția
noncontrolului (Faden și Beauchamp 1986), doar 10% dintre pacientele evaluate de
Sutherland și colaboratorii săi (1989) doreau să aibă un rol principal în luarea deciziei
iar 63% considerau că medicul trebuie să aibă ultimul cuvânt. Decenii mai târziu
opțiunile pacientelor sunt similare, o parte dintre ele preferând să nu își asume
responsabilitatea acestor decizii importante (Lantz și colab. 2005, Andersen și colab.
2009). O cercetare realizată pe 150 de paciente diagnosticate recent cu cancer mamar
raportează că 20% doreau un rol activ în alegerea tratamentului, 28% preferau să
împartă responsabilitatea luării deciziei cu medicul și 52 % doreau ca decizia să fie
luată de cadrele medicale (Luker și colab. 1995). Pacienții vârstnici și cei cu un stadiu
avansat al bolii preferă să delege responsabilitatea deciziei, în timp ce tinerii își
doresc să fie mai implicați (Schneider 1998). În afară de vârstă, nevoia de implicare a
pacientelor poate varia de-a lungul procesului de tratament (Rawland și Massie 2010).
Faza inițială de confuzie și negare le poate face să fie mai rezervate și să evite aflarea
de informații despre o boală pe care nu și-au asumat-o încă. Pe măsură ce acceptă
situația, dorința lor de informare și implicare poate crește. Dintre 368 de paciente
evaluate, 72% raportează că sunt mulțumite de nivelul de implicare în procesul
decizional, 21% considerau că au avut prea multă responsabilitate și doar 7% și-ar fi
dorit să fie implicate mai mult (Livaudais și colab. 2012).
Nattinger și colaboratorii (1992) au arătat că decizia asupra tratamentului în
cancerul mamar depinde mai curând de localizarea geografică a pacientelor și de
medicul consultat decât de opțiunea lor inițială. Principiul noncontrolului în
consilierea medicală este încălcat într-o astfel de situație. Totuși se pare că mulți
dintre pacienți renunță la dreptul lor la autonomie în luarea acestor decizii optând
pentru delegarea sau cel puțin împărțirea responsabilității. Există însă pericolul unei
abordări medicale paternaliste care să excludă pacienta de tot din procesul decizional.
Decizia de calitate necesită o informare completă și personalizată a pacienților
133
Irina Crumpei
asociată cu înțelegerea informației transmise și a implicațiilor personale pe termen

scurt și lung. De asemenea, puterea de decizie a medicului trebuie stabilită de
pacientă și nu invers.
Totuși, dintr-o înțelegere deformată a principiilor consimțământului informat,
medicii au tendința de a supraestima nevoia pacientelor de a se implica în procesul de
luare a deciziei și de a subestima nevoia lor de informare (Strull și colab. 1984).
Sutherland și colaboratorii (1989) raportează o corelație pozitivă semnificativă, dar
slabă între nevoia de informare a pacienților și dorința lor de a fi implicați în luarea
deciziei. Alți factori pot fi mai importanți în explicarea dorinței de a fi bine informați
decât luarea unei decizii informate. Chiar și pacienții care preferă să lase
responsabilitatea deciziei în grija medicului raportează scoruri ridicate la dorința de
informare. Ei își satisfac astfel nevoia de autonomie psihologică și control. Delegarea
responsabilității deciziei către medic poate fi realizată din motive diferite. Atunci
când este justificată de lipsa informațiilor necesare pentru a decide, poate fi asociată
cu emoții negative, pierderea controlului, anxietate. Când pacientul dispune de
informații suficiente, el poate alege să nu decidă păstrând controlul, autonomia și
stima de sine.
Comunicarea cu cadrele medicale este esențială în perioada asumării deciziei
și are impact asupra stării de bine de după tratament (Epstein și Street 2007). Pacienții
pot alege să caute o a doua opinie sau să își schimbe medicul de tot. Având în vedere
importanța calității deciziei pentru reziliența post-tratament, centrele oncologice din
Occident oferă consiliere multidisciplinară grupând chirurgul, oncologul și
radioterapeutul care prezintă complet opțiunile de tratament și răspund întrebărilor
pacientelor (Rowland și Massie 2010). Echipa este uneori completată și de alți
specialiști cum ar fi anatomopatologul, chirurgul plastician, psihologul, consilierul
genetic, asistenții medicali. Diversitatea specialiștilor implicați în tratamentul
pacienților oncologici este o dovadă în plus a naturii complexe a acestui proces și a
hotărârilor care trebuie luate. Alte soluții posibile sunt: ghidul pacientului, un cadru
medical care însoțește pacientul și familia sa pe tot parcursul tratamentului
consiliindu-i și oferindu-le suportul necesar. Instrumente de instruire interactive
audio, video în format fizic sau online completează serviciile de informare. Aceste
programe au avantaje multiple: îmbunătățesc comunicarea cu pacientele, le oferă
intervenții adaptate nevoilor, facilitează înțelegerea opțiunilor de tratament, cresc
calitatea deciziei și satisfacția pacientelor cu decizia făcută pe termen lung (Rowland
și Massie 2010).
Principiul luării deciziei în comun într-o formă adaptată nevoilor și dorințelor
pacientelor, cere medicului să își ajusteze mereu nivelul de implicare, de la non-
directiv la directiv. Deși conceptul de consiliere personalizată este ideal în teorie, în
practică pot interveni numeroase piedici (Clay și colab. 2013):
Barierele datorate cadrelor medicale

Medicul are propriile convingeri cu privire la intervenția optimă și în baza
formării, a experienței sale sau a valorilor personale tinde să prezinte privilegiat
opțiunile conforme convingerilor sale fără a sesiza că nu sunt cele potrivite pacientei.
În plus experiența personală a medicului poate să nu coincidă cu realitățile științifice.
134
Faptul că un tip de tratament a funcționat de mai multe ori pentru pacienții săi nu îl
validează științific. Având în vedere progresul constant al științei este oricum
imposibil pentru un medic să fie mereu la curent cu ultimele descoperiri.
Abilitățile de comunicare deficitare și lipsa formării în comunicarea datelor
despre riscuri și beneficii afectează transmiterea corectă a informației. Maniera în care
este transmisă informația despre riscuri și beneficii poate afecta semnificativ alegerea
unei opțiuni în detrimentul celeilalte. În medie pacienții sunt întrerupți la 18 secunde
după ce au început prezentarea problemei și doar 23% dintre ei își vor continua ideea
(Beckman și Frankel 1984). În felul acesta, în urma examinării, medicii obțin mai
puțin de jumătate din informația disponibilă și necesară pentru o decizie optimă
(Roter și Hall 1989). Cadrele medicale subestimează nevoia de informare resimțită de
pacienți. Aceștia din urmă raportează sistematic nevoia de a fi mai bine informați
(Daltroy 1993).
Conflictele de rol și de interese apar atunci când medicul este finanțat de o
anume firmă de medicamente sau când realizează cercetări pe un anumit tip de
tratament. Conflictele de rol pot apărea atunci când pacienta este un membru al
familiei sau o cunoștință apropiată. Medicul nu mai poate fi instanța obiectivă în
luarea deciziei.
Bariere datorate pacientelor

Teama pacientei de a lua o decizie greșită o poate face să delege total
responsabilitatea, deși nu se simte reprezentată de alegerea medicului. Pe de altă parte
se pare că atunci când pacientele se implică activ în alegerea intervenției optează
preferențial pentru mastectomie (Keating și colab. 2002). Explicația este convingerea
greșită că mastectomia este mai sigură. Fagerlin și colaboratorii (2006) raportează că
doar jumătate dintre participantele la studiul lor știau că mastectomia și operația
conservatoare au rate de supraviețuire similare. Dacă nu sunt bine informate,
pacientele vor alege din teamă, având ca unic obiectiv supraviețuirea imediată. Vor
opta pentru varianta cea mai agresivă și invazivă de tratament fără a ține cont de
nevoile lor pe termen lung. De exemplu pacientele alegeau tratamentul adjuvant
chimioterapic în 87% din cazuri când nu erau informate și cu 30 de procente mai
puțin când erau informate (Peele și colab. 2005). Apare și tendința de a supraestima
beneficiile și de a subestima efectele adverse și dezavantajele. De exemplu, pacientele
credeau că tratamentul chimioterapic adjuvant reduce riscul de recidivă cu 80% când
în realitate îl reduce cu doar 40% (Ravdin și colab. 1998).
Medicii și pacientele au priorități diferite în funcție de care evaluează cea
mai bună alegere (Lee și colab. 2012). În timp ce doar pentru 7% dintre paciente
păstrarea sânului este un factor important de decizie, 71% dintre medici l-au evaluat
ca fiind important. 96% dintre medici au considerat că a trăi cât mai mult este o
prioritate în timp ce doar 59% dintre paciente au fixat acest factor ca obiectiv
principal. Procentele s-au inversat între cele două tabere în ceea ce privește evitarea
tratamentului prelungit.
Pacientele nu au disponibilitatea psihică de a explora și de a-și clarifica
valorile personale și prioritățile pentru a identifica hotărârea optimă pentru situația
lor. Copleșite de emoțiile diagnosticului, aflate sub presiunea celor apropiați,
135
Irina Crumpei
intimidate de prestanța medicului și trăind o teamă profundă de moarte, vor fixa ca

priorități supraviețuirea imediată alegând cele mai agresive tratamente indiferent de
consecințele pe termen lung. Nu au puterea de a gândi lucrurile în perspectivă pentru
a-și fixa obiectivele în funcție de valorile și nevoile mai profunde. Asociată cu această
stare de fapt apare și asumarea modelului paternalist din convingerea pacientei că
medicul știe cel mai bine.
Variabilitatea mare în nevoia de implicare a pacientelor este o altă
dificultate în realizarea deciziei comune. Unele femei vor ca ele să aibă ultimul
cuvânt în chestiuni legate de propria sănătate, altele preferă ca medicul să își asume
responsabilitatea deciziei, în timp ce a treia categorie optează pentru colaborare și
decizie comună. Adaptarea la nevoile fiecărei paciente necesită multă disponibilitate,
empatie și răbdare din partea medicului. Literatura de specialitate oferă avantaje și
dezavantaje pentru implicarea pacientelor în luarea deciziei. Pe de o parte participarea
activă se asociază cu o mai bună informare și cunoaștere a bolii și tratamentelor, o
satisfacție crescută cu decizia luată și calitatea vieții crescută (Hawley și colab. 2007).
Pe de altă parte în jur de un sfert dintre femei se simt copleșite de responsabilitatea de
a decide (Livaudais și colab. 2012). Adeseori nu înțeleg consecințele alegerilor făcute
și resimt un regret persistent pentru decizia luată dacă li se pare că au avut o
responsabilitate mai mare decât și-au dorit (Singh și colab. 2010).
Bariere datorate sistemului medical

Suprasolicitarea cadrelor medicale nu le permite suficient timp și
disponibilitate pentru a discuta cu pacientele. În România spitalele sunt aglomerate,
cadrele medicale insuficiente, iar aspectele psihosociale sunt adesea neglijate în
îngrijirea pacienților. Unele cadre medicale pot avea percepția că discuțiile cu pacienți
informați vor necesita mai mult timp pentru întrebări și răspunsuri. Cercetările arată
însă că astfel de discuții necesare unei decizii de calitate nu durează mai mult decât o
consultație normală (Clay și colab. 2013).
Accesul la tratament este o barieră frecventă în România. Chiar dacă apar
constant opțiuni tot mai performante de tratament oncologic, ele pot fi prohibitive
prin preț sau prin zona în care se realizează.
Tabel 4: Factori ai rezilienței în luarea deciziei:
‐ Informarea corectă și completă a pacientelor cu privire la alternativele

de tratament, consecințele pe termen scurt și lung. Se vor prezenta prioritar
tratamentele validate științific.
‐ Formarea cadrelor medicale în strategii de comunicare eficientă a
informațiilor despre riscuri și beneficii.
‐ Constituirea de echipe multidisciplinare care să ofere suport în luarea
deciziei și să consilieze atât pacientele, cât și familiile acestora.
‐ Implicarea adaptată a pacientelor în procesul decizional, mai ales atunci
când alternativele oferă rezultate similare.
‐ Stabilirea unei perioade limitate în care pacientele să își exploreze
prioritățile, să caute informații suplimentare și să cântărească alternativele.
136
‐ Oferirea de consiliere psihologică pentru gestionarea neliniștilor care ar

putea afecta luarea unei decizii de calitate.
‐ Femeile care aleg să se implice în alegerea tratamentului sunt mai tinere
și mai educate.
Concluzie: Implicarea percepută în alegerea tratamentului este un

predictor mai bun al recuperării psihologice și al imaginii corporale postoperatorii,
decât tipul de intervenție chirurgicală ales (conservatoare/mastectomie) (Katz și
colab. 2005; Lantz și colab. 2005)
3.4. Tratamentul cancerului mamar

Tratamentul cancerului mamar se stabilește în primul rând în funcție de
factorii medicali asociați. Dintre variantele disponibile, pacienta ar trebui să aleagă
planul de tratament care se potrivește cel mai bine valorilor și obiectivelor sale.
Intervenția chirurgicală: mastectomie vs. intervenție conservatoare

Intervenția chirurgicală reprezintă metoda principală de tratament aplicabilă
celor mai multe dintre paciente. În stadializarea cancerului mamar sunt descrise patru
stadii care sunt expresia evoluției bolii și sunt stabilite în funcție de mărimea tumorii,
numărul de ganglioni axilari afectați și diseminările secundare (prezența
metastazelor). Primele două stadii se caracterizează prin absența invaziei în țesuturile
din jur, un număr mic de ganglioni axilari afectați (maxim trei) și lipsa metastazelor.
Pentru stadiile timpurii, în care boala este localizată, îndepărtarea porțiunii afectate
este prima procedură, asociată apoi după caz cu radioterapie, chimioterapie sau
terapie hormonală. Chiar și în cazurile în care boala s-a răspândit, operația poate avea
un rol important în calitatea vieții pacientelor prin îndepărtarea leziunilor dureroase și
infectate. De altfel, operația are și un rol simbolic, cathartic care depășește realitățile
medicale. Îndepărtarea sursei bolii pare gestul firesc. Pacientele pentru care nu se
recomandă intervenția chirurgicală pot resimți frustrare și abandon (Guex 1994). Cu
toate acestea, așteptarea operației este asociată cu anxietate puternică și unii autori
încadrează această perioadă între momentele cele mai stresante din lupta cu cancerul
alături de așteptarea rezultatelor biopsiilor și aflarea diagnosticului (Gurevich și
colab. 2002). Strategiile de coping și adaptarea la această etapă prezic reacțiile
pacientelor de după tratament (Stanton și colab. 2002; Hack și Denger 2004).
Pacientele cu diagnostic oncologic incipient vor avea de ales între două tipuri
de intervenție chirurgicală. Mastectomie (operație radicală) cu îndepărtarea întregului
sân sau intervenție conservatoare (nodulectomie) excizia largă a nodulului malign
asociată cu radioterapie. Cele două tipuri de intervenție au rate de supraviețuire
similare (Gumus și colab. 2010).
Mastectomia a fost multă vreme tratamentul standard în cancerul mamar, dar
când studiile au constatat rezultatele comparabile ale intervenției conservatoare, s-a
crezut că în timp va fi înlocuită de opțiunea mai puțin invazivă. Acest lucru nu s-a
întâmplat, ambele tipuri de operație având beneficii și dezavantaje specifice.
Există câțiva factori medicali care tranșează ușor situația făcând mastectomia
singura opțiune potrivită. Tumorile mari, agresive, slab delimitate vor necesita o
137
Irina Crumpei
intervenție radicală. Pe de altă parte teama de moarte, de recidivă, informațiile

insuficiente fac ca doar 7% dintre femei să susțină că păstrarea sânului ar fi un
obiectiv central pentru ele în alegerea tratamentului, în timp ce medicii
supraestimează importanța acestui factor la 71% (Lee și colab. 2012). Probabil tocmai
de aceea unele studii susțin că atunci când pacientele aleg singure, într-un context
nondirectiv tind să opteze pentru mastectomie și că explicația ar fi informarea
insuficientă (Martin și colab. 2006). Rezultatele care descriu trăsăturile femeilor care
preferă mastectomia nu sunt întotdeauna consecvente. De altfel, motivele pentru
această alegere pot varia. Intervenția conservatoare se asociază cu o șansă de recidivă
mai mare și unele paciente preferă să îndepărteze de tot acest risc. Dacă sânul este
perceput ca sursa răului pot simți că îndepărtarea lui totală le aduce mai multă liniște
sufletească. Alt motiv ar putea fi dorința de a evita radioterapia sau absența unui
tratament radioterapic de calitate în zonă. Vârsta a prezentat asocieri variabile cu
alegerea mastectomiei. În timp ce unele studii raportează o frecvență mai mare a
mastectomiilor la vârstă tânără (Martin și colab. 2006), altele observă o preferință a
femeilor mai în vârstă pentru această intervenție (Gumus și colab. 2010) în timp ce
uneori nu apare nicio legătură între vârstă și tipul de intervenție ales (Bleicher și
colab. 2008). Totuși legătura dintre mastectomie și vârsta mai avansată pare să
primească mai mult suport o explicație putând fi o prioritizare mai mică a aspectului
cosmetic odată cu trecerea anilor. Alți factori care prezic alegerea mastectomiei sunt:
dimensiunile mai mari ale tumorii, nivelul de implicare al pacientelor în luarea
deciziei (Bleicher și colab. 2008), nivelul mai scăzut de studii, a avea mai mult de un
copil și un istoric de lactație, prezența cancerului în familie (Gumus și colab. 2010).
Prin opoziție, intervenția conservatoare este preferată de femeile cu un nodul mic și
bine delimitat, mai tinere, preocupate de imaginea personală și aspectul fizic (Parker
și colab., 2007), cu o educație mai ridicată care le permite mai bine să înțeleagă
implicațiile celor două tipuri de intervenție (Gumus și colab. 2010). Informarea
completă a pacientelor și un stil mai directiv al medicului curant pot prezice alegerea
opțiunii mai puțin invazive.
Numeroase studii s-au interesat de impactul diferit al celor două tipuri de
intervenții asupra adaptării psihologie a pacientelor, dar rezultatele sunt adeseori
contradictorii. Îndepărtarea totală sau parțială a sânului are consecințe imediate
importante asupra psihicului femeilor putând cauza stimă de sine scăzută, percepție
afectată a propriei feminități și a imaginii de sine, dificultăți sexuale, anxietate,
depresie, rușine, frica de recidivă și de moarte (Rowland și Massie 2010). Adaptarea
psihosocială și reacțiile asociate celor două tipuri de intervenții variază de-a lungul
timpului (Parker și colab. 2007). De asemenea, impactul delimitat al operației este
greu de stabilit având în vedere că adeseori intervenția chirurgicală este însoțită și de
alte forme de tratament. Nodulectomia se asociază aproape mereu cu radioterapie.
Multe dintre paciente aleg să urmeze și un tratament adjuvant chimioterapic. Efectele
adverse ale chimioterapiei afectează puternic starea de bine (Ganz și colab. 1998).
În ciuda tuturor acestor limite, unele studii raportează diferențe în nivelul de
adaptare al femeilor cu cancer mamar în funcție de tipul de operație. Tradițional,
intervenția conservatoare este considerată mai puțin invazivă, cu un impact mai scăzut
asupra imaginii corporale și asociată cu o recuperare mai rapidă. Totuși, cercetările
138
recente combat tot mai hotărât această concepție (Rowland și Massie 2010).
Intervenția conservatoare se însoțește adesea cu un grad de asimetrie la nivelul sânilor
care în funcție de importanța sa, poate avea un impact comparabil cu mastectomia
asupra imaginii corporale și a stimei de sine. În plus radioterapia afectează țesutul din
zonă și poate cauza leziuni. Dacă opțiunea conservatoare este preferată de femeile
mai tinere, chimioterapia administrată ca soluție adjuvantă la cea mai mare parte
dintre ele, poate avea ca efect advers o menopauză precoce al cărei impact asupra
calității vieții, imaginii corporale și activității sexuale este mai important decât tipul
de intervenție chirurgicală în sine (Rowland și Massie 2010). Astfel se pot explica
numeroasele studii recente care nu mai raportează diferențe în adaptare și calitatea
vieții în funcție de tipul de intervenție chirurgicală, mai ales pe termen lung (Parker și
colab. 2007). Un studiu realizat la pacientele din România, raportează o calitate a
vieții mai ridicată a femeilor care au ales mastectomie comparativ cu cele cu
intervenție conservatoare (Ursaru Crumpei Crumpei 2014). Explicația ar putea fi frica
de recidivă mai mare a femeilor cu intervenție conservatoare, anxietatea crescută
cauzată de o informare insuficientă și regretul deciziei. Parker și colaboratorii (2007)
au realizat un studiu longitudinal pentru a urmări reacțiile și adaptarea pre și
postoperatorie a femeilor cu intervenție conservatoare, mastectomie fără reconstrucție
mamară și mastectomie cu reconstrucție mamară. Au constatat că nu existau diferențe
în calitatea vieții pacientelor înainte de intervenție. Totuși femeile din grupul
programat pentru mastectomie raportau mai multă anxietate, cele cu reconstrucție
mamară aveau scoruri mai mari la calitatea sănătății fizice percepute decât cele fără
reconstrucție care prezentau și mai puțină satisfacție cu propriul corp. Pentru toate
cele trei grupuri s-au înregistrat dificultăți de adaptare în prima lună după operație.
Femeile din grupul mastectomie cu reconstrucție mamară raportau o calitate a vieții
mai scăzută în domeniile fizic și mental, o satisfacție mai mare cu zona abdominală
care persista și după doi ani de la operație și un declin mai scăzut în plăcerea asociată
activității sexuale. Femeile din grupul cu intervenție conservatoare prezentau o
scăderea mai mică a satisfacției legate de aspectul pieptului decât celelalte două
grupuri. De-a lungul următorilor doi ani după intervenția chirurgicală, calitatea vieții
femeilor din toate cele trei grupuri se ameliorase semnificativ ajungând în aproape
toate domeniile la nivelul de bază și chiar mai sus. În perioada de tratament câțiva
dintre factorii protectivi raportați au fost vârsta mai înaintată, a fi căsătorit și un nivel
mai ridicat de educație.
Reconstrucția mamară
Așa cum arată cercetarea lui Parker, pe termen lung reconstrucția mamară nu se
asociază cu o adaptare superioară comparativ cu mastectomia fără reconstrucție. În
România reconstrucția mamară a început să fie decontată de casa de asigurări de sănătate
abia de anul trecut. 45% dintre pacientele din România optează pentru reconstrucție
preoperativ, însă motivația lor scade după operație la doar 20%. Între motivele raportate
pentru reconstrucție mamară se numără și recâștigarea feminității, echilibrul emoțional și
doar 12% sunt motivate de calitatea vieții sexuale și a relației cu partenerul. Între motivele
de a nu opta pentru reconstrucție sunt raportate frica de alte intervenții chirurgicale
necesare, eventualele complicații și nevoia terapiilor adjuvante. Recomandarea chirurgului
139
Irina Crumpei
are o valoare însemnată în luarea deciziei în proporție de aproximativ 50% pentru o

hotărâre favorabilă și în proporție de peste 80% atunci când sfatul său este împotriva
acestei intervenții (Postolica și colab. 2013).
Radioterapia
Cel mai adesea intervenția conservatoare se asociază cu radioterapie locală
pentru eradicarea tuturor celulelor tumorale din zonă. Chiar dacă iradierea este
necesară și eficientă în creșterea ratei de supraviețuire, există numeroase efecte
adverse fizice și psihice. Studiile arată că între o treime și jumătate dintre paciente
raportează o scădere a calității vieții și distres semnificativ în timpul tratamentului
radioterapic (Sohl și colab. 2012). După cum am văzut deja reacțiile și adaptarea în
faza activă a luptei cu boala oncologică, prezic reziliența în etapa post-tratament
(Hack și Degner 2004). Tocmai de aceea este important ca intervențiile psihologice
de suport să se realizeze cât mai timpuriu. Femeile cu un risc crescut de a dezvolta
reacții emoționale negative în cursul iradierii sunt mai puțin optimiste din fire, au
așteptări mai puțin pozitive despre viitor, așteptările specifice de la tratament sunt
rezervate, urmează și tratamentul adjuvant chimioterapic, au un stadiu al cancerului
mai avansat, sunt tinere, cu un nivel educațional mai scăzut și necăsătorite (Sohl și
colab. 2012).
Tratamentul adjuvant chimioterapic

Chiar dacă nodulul tumoral este localizat și bine delimitat există riscul unei
diseminări secundare hematogene. Netratate celulele canceroase progresează și pot
contribui la moartea pacientei până la 20 de ani după intervenție (Ray și Baum 1985).
Chimioterapia reduce riscul de recidivă și crește rata de supraviețuire. În același timp
efectele adverse sunt importante și afectează semnificativ starea de sănătate generală
și calitatea vieții. Între cele mai raportate consecințe se numără oboseala, dureri,
tulburări digestive, greață și vărsături, constipație, afecțiuni ale sângelui, afecțiuni
neurologice, tulburări cognitive și de memorie, tulburări sexuale și afectarea
fertilității, pierderea poftei de mâncare sau luarea în greutate, căderea părului și
menopauză precoce. Deși cele mai multe dintre aceste simptome dispar la sfârșitul
tratamentului, în unele cazuri chimioterapia poate avea consecințe pe termen lung
afectând ireversibil organele și provocând afecțiuni care se fac simțite luni sau ani
mai târziu. În aceste condiții hotărârea de a urma un tratament adjuvant poate deveni
deosebit de dificilă mai ales că pacienta trebuie să hotărască și între diferitele
protocoale de tratament.
Pacientele încep tratamentul chimioterapic cu teamă pentru efectele
secundare, dar și cu frica de recidivă după încheierea terapiei (Nor Zuraida și NgCG
2010). Ca și în alte etape ale confruntării cu cancerul mamar, copingul prin evitare,
fie el cognitiv sau comportamental se asociază cu simptome fizice și psihice mai
importante. Gândirea pozitivă și stilul activ de luptă sunt asociate cu stări mai bune
(Saniah, Zainal, 2010).
140
Tabel 5: Factori ai rezilienței în perioada tratamentului

- Optimismul
- Așteptări pozitive despre viitor
- Încredere în tratament
- Vârsta mai înaintată
- Stadiu incipient al cancerului
- Căsătorite
- Nivel educațional mai ridicat
- Copingul activ centrat pe rezolvarea de probleme
- Simptome fizice scăzute ca intensitate și importanță
Oricât de problematic este tratamentul, sfârșitul terapiei se asociază cu alte

dificultăți. Teama de recidivă atinge paroxismul în acest moment când pacienta simte
că nu poate face mai mult și nu îi rămâne decât să își continue viața (McKinley 2000).
Presiunea familiei și a cunoștințelor de a reveni la firescul vieții dinaintea
diagnosticului poate fi apăsătoare. Un consemn util pentru paciente și familie ar fi să
își dea cel puțin tot atâta timp de recuperare și adaptare cât a investit în tratament până
în acel moment (Rowland și Massie 2010).
4. Supraviețuire, reziliență și dezvoltare posttraumatică
Secțiunile anterioare au descris perioada cea mai intensă și puternic încărcată

emoțional a confruntării cu cancerul mamar. De la depistarea nodulului suspect și
până la încheierea tratamentului pacientele se confruntă cu o suită de momente cu
potențial traumatic. Așteptarea rezultatelor biopsiei, primirea diagnosticului și
perioada premergătoare tratamentului sunt recunoscute a fi cele mai stresante
momente din acest parcurs. Pentru multe dintre paciente această perioadă reprezintă
însă doar începutul restului vieții lor. Supraviețuitoarele cancerului mamar reprezintă
aproape un sfert din totalul supraviețuitorilor patologiilor oncologice (Rowland și
Massie 2010; Knobf 2011). În plus majoritatea acestor femei vor muri de cauze care
nu au legătură cu cancerul mamar (Prochazka și colab. 2006). Totuși experiența
traumatică, efectele secundare ale tratamentului, riscul crescut de recidivă, stilul de
viață modificat contribuie la construirea unui viitor aparte pentru această categorie de
femei. Tocmai de aceea există numeroase studii care documentează reacțiile și
devenirea lor post-tratament.
Reintrarea în firescul vieții se realizează anevoios de-a lungul mai multor luni.
Cercetările arată că pentru a face față multiplelor dificultăți ridicate de tratamentul cu
chimioterapice, iradierii și efectelor intervenției chirurgicale, pacientele aleg să se centreze
pe sarcinile pe care le au de împlinit adoptând un coping activ centrat pe rezolvarea de
probleme și renunțând pe cât posibil la încărcătura emoțională (Cowley și colab. 2000).
Sfârșitul tratamentului le găsește vulnerabile, fără obiectiv imediat care să le mobilizeze,
iar emoțiile și neliniștile revin în prim plan. Numeroasele schimbări esențiale acceptate
fără rezervă în faza de criză pentru că erau salvatoare de viață, după tratament devin
realități care trebuie trăite, integrate și asumate. Femeia supraviețuitoare se confruntă după
141
Irina Crumpei
tratament cu noua imagine corporală pe care trebuie să o accepte, cu stima de sine

afectată, distresul asociat, frica de recidivă. Partenerul iese și el din rolul de susținător
înțelegător și femeia trebuie să își regăsească locul în cuplu. Dificultățile sexuale și
presiunea de a reveni la normal completează gama elementelor de gestionat. Protocolul de
tratament, în regularitatea sa chinuitoare, reprezenta o strategie activă de luptă cu cancerul.
După încheierea tratamentului pacientele trebuie să aibă încredere și speranță că terapiile
întreprinse au fost eficiente și că evoluția lor va fi pozitivă și fără recidive chiar în absența
luptei active. Pacientele acuză un sentiment de pierdere după tratament. Monitorizarea
medicală regulată și prezența suportivă a celorlalți pacienți sunt alte beneficii ale
tratamentului care aveau o calitate securizantă (Allen, Savadatti și Levy 2009).
Frica de recidivă este semnalată de majoritatea pacientelor și unele studii o
propun ca neliniște principală a acestor femei în faza de tranziție de după tratament
(Fredette, 1995). Frica de recidivă are un impact negativ asupra calității vieții și se
asociază cu hipervigilență orientată către reacțiile fizice.
Chiar și în această etapă dificilă de adaptare femeile supraviețuitoare găsesc
elemente pozitive în experiența lor: adoptarea unui stil de viați mai sănătos,
renunțarea la fumat, exercițiul fizic, altruismul, o viață mai încărcată de sens (Allen,
Savadatti și Levy 2009), se simt mai încrezătoare în forțele proprii pentru că au reușit
să depășească momentele dificile și raportează că se bucură mai mult de fiecare clipă
(Knobf 2011). 83% dintre femei găsesc cel puțin un avantaj al experienței oncologice
(Sears, Stanton și Danoff-Burg 2003). După faza de tranziție majoritatea femeilor
reușesc să revină la starea de bine de bază, resimțită înainte de diagnostic.
Factorii de risc pentru adaptarea post-tratament sunt: vârsta tânără, suportul
social scăzut, simptome fizice necontrolate, comunicarea deficitară, stres cotidian
ridicat, stilul de coping evitant, pesimism structural (Knobf 2011). În ciuda acestor
vulnerabilități, femeile cu cancer mamar prezintă o reziliență deosebită. Doar 12-19%
dintre ele raportează distres cronic (Lam și colab. 2009). Majoritatea recadrează boala
ca pe un moment de cotitură care le-a oferit o nouă înțelegere a vieții arătând
dezvoltate post-traumatică (Bellizzi și Blank 2006).
Bonnano (2005) a propus patru modele diferite de adaptare la traumă:
întreruperea cronică a funcționării normale, recuperare cu o întrerupere moderată și de
scurtă durată a funcționării, întrerupere întârziată a funcționării normale și reziliență
fără întrerupere sau întrerupere minoră. Lam și colaboratorii (2009) au cercetat aceste
traiectorii în cazul femeilor cu cancer mamar 8 luni după intervenția chirurgicală. Ei
raportează că 66% dintre femeile evaluate se încadrau în parcursul rezilient începând
imediat după operație și continuând de-a lungul tratamentului adjuvant și post-
tratament. Aceste femei arată o reacție constantă în ciuda momentelor dificile din
perioada chimioterapiei și imediat după încetarea tratamentului. 15% raportau distres
cronic și 12% au avut un parcurs de adaptare treptat, începând cu un moment de
distres moderat urmat de revenirea la nivelul normal de funcționare. Se pare că
adaptarea la boală se face simțită cel mai puternic în luna a patra după intervenția
chirurgicală. Variabilele care au prezis parcursul rezilient sunt perspectiva optimistă
asupra viitorului, mai puține simptome fizice după intervenția chirurgicală, suport
social perceput ridicat, satisfacție mai mare la primele consultații înainte de operație
și mai puține ezitări în luarea deciziilor legate de tratament (Lam și colab. 2009;
142
Knobf 2011). Aceste rezultate indică importanța calității comunicării cu cadrele

medicale la primele consultații. Comunicarea eficientă care garantează înțelegerea
alternativelor de tratament, efectele secundare și ritmul recuperării fizice poate
prezice adaptarea pacientelor post-tratament. Așteptările nerealiste cu privire la
simptome și la ritmul recuperării contribuie la distresul resimțit postchirurgical. O
prezentare cât mai realistă a consecințelor tratamentului poate ajuta pacientele să își
calibreze expectanțele și să își pregătească strategiile de coping. Informarea deficitară
le poate face să asocieze simptomele resimțite cu evoluția negativă a bolii.
Așa cum am arătat deja, unele paciente descriu diagnosticul oncologic ca pe
un eveniment care le-a oferit o nouă perspectivă asupra vieții, ajutându-le să se
dezvolte interior. Trauma diagnosticului afectează puternic credințele de bază ale
individului despre sensul vieții, încrederea în viitor și în oameni și îi obligă să le
reformuleze pentru a integra evenimentul traumatic (Janoff-Bulman 2004).
Persoanele care reușesc acest lucru vor dobândi o înțelegere superioară a vieții.
Tabel 6: Predictori ai rezilienței și dezvoltării post-traumatice

Factori ai rezilienței Factori de risc Predictori ai dezvoltării post-
traumatice
- perspectiva optimistă - vârsta tânără - optimismul și structura
asupra viitorului - suportul social scăzut afectivă pozitivă
- mai puține simptome - simptome fizice - recadrarea pozitivă
fizice după intervenția necontrolate - copingul centrat pe
chirurgicală - comunicarea rezolvarea de probleme
- suport social perceput deficitară - copingul religios
ridicat - stres cotidian ridicat - acceptarea
- satisfacție mai mare la - stilul de coping - umorul
primele consultații înainte evitant - planificarea
de operație - pesimism structural - a discuta despre cancerul
- mai puține ezitări în luarea mamar
deciziilor legate de - suportul social perceput mai
tratament ales din partea familiei și a
partenerului
*(peste 80% dintre paciente ajung la un an după tratament la nivelul de bază al stării de
bine)
Dezvoltarea post-traumatică se asociază cu optimismul și structura afectivă

pozitivă. Strategiile de coping au o importanță semnificativă în depășirea momentului
dificil. Recadrarea pozitivă, copingul centrat pe rezolvarea de probleme, copingul
religios, acceptarea, umorul și planificarea, a discuta despre cancerul mamar sunt
predictori importanți ai creșterii post-traumatice (Kolokotroni și colab. 2014).
Discuțiile despre cancerul mamar ajută mobilizarea strategiilor cognitive de recadrare
și acceptare, arătând și disponibilitatea pacientei de a depăși trauma integrând-o. De
asemenea, comunicarea se asociază și cu suportul social perceput. Este firesc ca
femeile care își împărtășesc experiența să raporteze un suport perceput mai ridicat
decât cele care sunt mai reținute și nu profită de persoanele care le sunt alături.
Suportul social perceput devine astfel un predictor al dezvoltării post-traumatice. Între
143
Irina Crumpei
formele de suport, susținerea familiei și a partenerului de viață par a fi cele mai

importante (Weiss 2004).
Reziliența în etapa post-tratament presupune și o adaptare optimă la
programul de monitorizare și prevenție a eventualelor recidive precum și adoptarea
unui stil de viață mai sănătos. Frica de recidivă este una dintre principalele îngrijorări
ale supraviețuitoarelor cancerului mamar. Chiar dacă de-a lungul timpului intensitatea
ei se mai diminuează ea nu dispare total și poate afecta calitatea vieții (Rowland și
Massie 2010). Posibilitatea recidivei este însă o realitate iar frica de recidivă are un
rol adaptativ dacă se situează la niveluri moderate. Întorcându-ne la modelele care
explică modificarea comportamentelor în psihologia sănătății, frica de recidivă se
asociază cu amenințarea percepută. O amenințare prea puternică poate determina
fatalism și evitare, în timp ce lipsa oricărei amenințări nu mobilizează la acțiune. Este
necesar ca intervențiile care își propun să gestioneze frica de recidivă a pacientelor să
vizeze adaptarea la incertitudine, promovarea comportamentelor de prevenție, fără a
crea așteptări nerealiste. Adoptarea unui stil de viață sănătos și asumarea unui
program regulat de monitorizare reprezintă ultima alegere în parcursul confruntării cu
cancerul mamar.
5. Concluzii
Reziliența generalizată a femeilor care au supraviețuit cancerului mamar

reprezintă o dovadă a puterii de regenerare și dezvoltare a spiritului uman. Cu
siguranță însă, eforturile de intervenție și suport nu trebuie să neglijeze nevoile celor
care se simt copleșite de lupta cu boala. Toate pacientele trebuie asistate pe tot
parcursul confruntării pentru că dificultățile de adaptare din etapa așteptării
diagnosticului prezic distresul din faza post-tratament.
Capitolul de față și-a propus abordarea rezilienței dintr-o perspectivă
procesuală, dinamică. Am încercat să arătăm că viziunea statică, dispozițională sau
prea generală este insuficientă pentru a explica reacțiile provocate de contextul în
continuă schimbare al luptei cu cancerul. Cel mai important aspect care transpare din
acest capitol este evidențiat însă în faza premergătoare diagnosticului. Doar 10%
dintre femei sunt diagnosticate într-un stadiu incipient. Majoritatea femeilor
diagnosticate timpuriu vor reveni post-tratament la o stare de bine egală sau
superioară celei dinainte de boală. Majoritatea vor muri din cauze care nu au legătură
cu cancerul mamar. 90% dintre femeile diagnosticate în România nu vor beneficia
însă de acest prognostic din simplul motiv că amână prezentarea la medic. Dacă
reziliența reprezintă adaptarea optimă la adversitate, ne aflăm în situația de a defini
adversitatea în termeni de risc. 1 din 8 femei se va îmbolnăvi de cancer mamar de-a
lungul vieții. Adaptarea optimă presupune menținerea unui plan regulat de
monitorizare și prevenție.
144
Ajzen, Icek. 1985. „From Intentions to Actions: A Theory of Planned Behavior”. În

Action-control: From cognition to behavior, ed. Julius Kuhl și Jurgen Beckman, 11-
39. Berlin: Springer.
Allen, Jennifer D., Sanghamitra Savadatti și Andrea Gurmankin Levy.2009. „The
Transition from Breast Cancer ‘Patient’ to ‘Survivor’”. Psycho-Oncology 18: 71-78.
American Psychiatric Association. 2013. Diagnostic and Statistical Manual of Mental
Disorders (5th ed). Washington, DC: Author.
Andersen, M. Robyn, Deborah J. Bowen, Jessica Morea, Kevin D. Stein și Frank Baker.
2009. „Involvement in Decision-Making and Breast Cancer Survivor Quality of
Life”. Health Psychology 28: 29-37.
Avis, Nancy E., Sybil Crawford și Janeen Manuel. 2005. „Quality of Life Among
Younger Women with Breast Cancer”. Journal of Clinical Oncology 23(15): 3322-
3330.
Beckman, Howard B. și Richard M. Frankel. 1984. „The Effect of Physician Behaviour on
the Collection of Data”. Annals of Internal Medicine 101: 692–6.
Bellizzi, Keith M. și Thomas O. Blank. 2006. „Predicting Posttraumatic Growth in Breast
Cancer Survivors”. Health Psychology 25: 47-56.
Bish, Alison, Amanda Ramirez, Caroline Burgess și Myra Hunter.2005. „Understanding
Why Women Delay in Seeking Help for Breast Cancer Symptoms”. Journal of
Psychosomatic Research 58: 321-26.
Bleicher, Richard J., Paul Abrahamse, Sarah T. Hawley, Steven J. Katz și Monica
Morrow. 2008. „The Influence of Age on the Breast Surgery Decision-Making
Process”. Annals of Surgical Oncology 15: 854-62.
Boer, Henk și Seydel Erwin. 1996. „Protection Motivation Theory”. În Predicting health
behavior: Research and practice with social cognition models, ed. Mark Conner și P.
Norman, 95-120. Buckingham, UK: Open University Press.
Bonanno, George A. 2005. „Resilience In The Face Of Potential Trauma”. Current
Directions in Psychological Science 14: 135-38.
Ciornia, Oana. 2011. „Tumorile Mamare Pot Fi Tratate în Ambulatoriu în România”,
http://www.paginamedicala.ro/stiri-medicale/Tumorile-mamare-pot-fi-tratate-in-
ambulatoriu_-in-Romania_13240/
Clay, F. Catharine, Andrews, O. Alice, Vidal, Dale Collins. 2013. „Shared Decision
Making for Breast Cancer Patients”. În Early Breast Cancer: From Screening to
Multidisciplinary Management. 3rd ed, ed. John R Benson, Gerald P.H. Gui și Todd
Tuttle, 311- 321. Boca Raton: CRC Press.
Comisia de oncologie a ministerului sănătății. 2009. „Ghid de Management al Cancerului
Mamar” www.ms.ro/documente/Ghid%209_8292_6018.doc
Cowley, Lorraine, Bob Heyman, Michelle Stanton și Susan J. Milner. 2000. „How Women
Receiving Adjuvant Chemotherapy for Breast Cancer Cope with Their Treatment: A
Risk Management Perspective”. Journal of Advanced Nursing 31: 314-21.
Daltroy, Lawren H. 1993. „Doctor-Patient Communication in Rheumatological
Disorders”. Baillière's Clinical Rheumatology 7: 221-39.
Drageset, Sigrunn, Torill Christine Lindstrøm și Kjell Underlid. 2010. „Coping with
Breast Cancer: Between Diagnosis and Surgery”. Journal of Advanced Nursing
66(1): 149-158.
145
Irina Crumpei
Epstein, Ronald M și Street, Richard L Jr. 2007. „Patient-Centered Communication in

Cancer Care: Promoting Healing and Reducing Suffering”. Bethesda, MD: National
Cancer Institute.
Faden, Ruth R. și Tom L. Beauchamp. A History and Theory of Informed Consent. New
York: Oxford University Press, 1986.
Fagerlin, Angela, Indu Lakhani, Paula M Lantz, Nancy K Janz, Monica Morrow, Kendra
Schwartz, Dennis Deapen, Barbara Salem, Lihua Liu și Steven J Katz. 2006. „An
Informed Decision? Breast Cancer Patients and Their Knowledge about Treatment”.
Patient Education and Counseling 64, no. 13: 303-12.
Fontaine, Kevin R. și Sylvia Smith. 1995. „Optimistic Bias in Cancer Risk Perception: a
Cross National Study”. Psychological Reports 77: 143–6.
Fredette, Sheila 1995. „Breast Cancer Survivors: Concerns and Coping”. Cancer Nursing
18:35–46.
Friedman, Lois C., Mamta Kalidas, Richard Elledge, Mario F. Dulay, Catherine Romero,
Jenny Chang și Kathleen R. Liscum. 2006. „Medical and Psychosocial Predictors of
Delay in Seeking Medical Consultation for Breast Symptoms in Women in a Public
Sector Setting”. Journal of Behavioral Medicine 29: 327-34.
Fulton, John P., Jay S. Buechner, H. Denman Scott, Barbara A. DeBuono, Judith P.
Feldman, Robert A. Smith și David Kovenock. 1991. „A Study Guided by the Health
Belief Model of the Predictors of Breast Cancer Screening of Women Aged 40 and
Older”. Public Health Reports 106: 410-420.Hoffman, Mary Ann, Robert W. Lent și
Trisha L. Raque-Bogdan. 2013. „A Social Cognitive Perspective on Coping With
Cancer Theory, Research, and Intervention”. The Counseling Psychologist 41(2):
240-267
Lam, Wendy W. T., George A. Bonanno, Anthony D. Mancini, Samuel Ho, Miranda
Chan, Wai Ka Hung, Amy Or și Richard Fielding. 2009. „Trajectories of
Psychological Distress among Chinese Women Diagnosed with Breast Cancer”.
Psycho-Oncology 19, no. 10: 1044-051.
Prochazka, Michaela, Per Hall, Fredrik Granath și Kamila Czene. 2006. „Family History
of Breast Cancer and Young Age at Diagnosis of Breast Cancer Increase Risk of
Second Primary Malignancies in Women: a Population-Based Cohort Study”. British
Journal of Cancer 95 : 1291–1295
Godin, Gaston, Camille Gagné, Jean Maziade, Louise Moreault, Dominique Beaulieu și
Sylvie Morel. 2001. „Breast Cancer: The Intention to Have a Mammography and a
Clinical Breast Examination - Application of the Theory of Planned Behaviour”.
Psychology and health 16(4): 423-441.
Graham, Mary Ella, Yolanda Liggons și Merle Hypolite. 2002. „Health Beliefs and Self
Breast Examination in Black Women”. Journal of Cultural Diversity 9(2): 49-54.
Guex, Patrice. 1994. An Introduction to Psycho-oncology. London: Routledge.
Gumus, Mahmut, Basak O. Ustaalioglu, Meral Garip, Emre Kiziltan, Ahmet Bilici, Mesut
Seker, Burcak Erkol, Taflan Salepci, Alpaslan Mayadagli și Nazim S. Turhal. 2010.
„Factors That Affect Patients’ Decision-Making About Mastectomy Or Breast
Conserving Surgery, And The Psychological Effect Of This Choice On Breast
Cancer Patients”. Breast Care 5: 164-68.
Gurevich, Maria, Gerald M. Devins și Gary M. Rodin. 2002. "Stress Response Syndromes
and Cancer: Conceptual and Assessment Issues."Psychosomatics 43 (4): 259-81.
146
Hack, Thomas F și Lesley F. Degner. 2004. „Coping Responses Following Breast Cancer
Diagnosis Predict Psychological Adjustment Three Years Later”. Psycho-Oncology
13(4): 235–247.
Hawley, Sarah T., Paula M. Lantz, Nancy K. Janz, Barbara Salem, Monica Morrow,
Kendra Schwartz, Lihua Liu și Steven J. Katz. 2007. „Factors Associated with
Patient Involvement in Surgical Treatment Decision Making for Breast Cancer”.
Patient Education and Counseling 65(3): 387-95.
Hayden, Joanna Aboyoun. 2014. „Introduction to Health Behavior Theory (2nd Ed.)”.
Burlington,. MA: Jones and Bartlett Learning.
Helmes, Almut W. 2002. „Application of the Protection Motivation Theory to genetic
testing for breast cancer risk”. Preventive Medicine 36(5): 453-462.
Hochbaum, Godfrey Martin. 1958. „Public Participation in Medical Screening Programs:
A Socio-Psychological Study”. Washington DC: Government Printing Office.
Janoff-Bulman, Ronnie. 2004. „Posttraumatic Growth: Three Explanatory Models”.
Psychological Inquiry 15:1–18.
Katz Steven, Paula M. Lantz, Nancy K. Janz, Angela Fagerlin, Kendra Schwartz, Lihua
Liu, Dennis Deapen, Barbara Salem, Indu Lakhani și Monica Morrow. 2005.
„Patient Involvement In Surgery Treatment Decisions For Breast Cancer”. Journal
of Clinical Oncology 23(24): 5526-533.
Keating, Nancy L., Edward Guadagnoli, Mary Beth Landrum, Catherine Borbas și Jane C.
Weeks. 2002. „Treatment Decision Making in Early Stage Breast Cancer: Should
Surgeons Match Patients’ Desired Level of Involvement?”. Journal of Clinical
Oncology 20 (6): 1473–9.
Knobf, M. Tish. 2011. „Clinical Update: Psychosocial Responses in Breast Cancer
Survivors”. Seminars in Oncology Nursing 27(3): E1-E14.
Kolokotroni, Philippa, Fotios Anagnostopoulos și Annivas Tsikkinis. 2014. „Psychosocial
Factors Related to Posttraumatic Growth in Breast Cancer Survivors: A Review”.
Women & Health 54(6): 569-92.
Lantz, Paula M., Nancy K. Janz, Angela Fagerlin, Kendra Schwartz, Lihua Liu, Indu
Lakhani, Barbara Salem și Steven J. Katz. 2005. „Satisfaction with Surgery
Outcomes and the Decision Process in a Population-Based Sample of Women with
Breast Cancer”. Health Services Research 40(3): 745-68.
Lebel S, Jakubovits G, Rosberger Z, Loiselle, C, Seguin, C, Ingram, J, August, L,
Lisbona, A. 2003. „Waiting for a Breast Biopsy. Psychosocial Consequences and
Coping Strategies”. Journal of Psychosomatic Research 55:437–43.
Lee, Clara N., Yuchiao Chang, Nesochi Adimorah, Jeff K. Belkora, Beverly Moy, Ann H.
Partridge, David W. Ollila și Karen R. Sepucha. 2012. „Decision Making about
Surgery for Early-Stage Breast Cancer”. Journal of the American College of
Surgeons 214(1): 1-10.
Livaudais, Jennifer C., Rebeca Franco, Kezhen Fei și Nina A. Bickell. 2012. „Breast
Cancer Treatment Decision-making: Are We Asking Too Much of Patients?”.
Journal of General Internal Medicine 28(5): 630-36.
Luker, Karen A., Kinta Beaver, Samuel J. Leinster, R. Glynn Owens, Lesley F. Degner și
Jeffrey A. Sloan. 1995. „The Information Needs of Women Newly Diagnosed with
Breast Cancer”. Journal of Advanced Nursing 22(1): 134-41.
147
Irina Crumpei
Maddux, James E și Ronald W Rogers. 1983. „Protection Motivation And Self-efficacy:

A Revised Theory Of Fear Appeals And Attitude Change”. Journal of Experimental
Social Psychology 19(5): 469-79.
Martin, Michael A., Ramona Meyricke, Terry O'Neill și Steven Roberts. 2006.
„Mastectomy or Breast Conserving Surgery? Factors Affecting Type of Surgical
Treatment for Breast Cancer – a Classification Tree Approach”. BioMedCentral
Cancer 98(6).
Mckinley, Elizabeth D. 2000. „Under Toad Days: Surviving the Uncertainty of Cancer
Recurrence”. Annals of Internal Medicine 133: 479-480.
Melnyk, Darya și James A. Shepperd. 2012. „Avoiding risk information about breast
cancer”. Annals of behavioral medicine 44:216-224.
Milne, Sarah E. și Sheina Orbell. 2000. „Can Protection Motivation Theory Predict Breast
Self Examination? A Longitudinal Test Exploring the Role of Previous Behaviour”.
In Understanding and Changing Health Behaviour: From Health Beliefs to Self-
regulation. eds. Abraham, Charles, Paul Norman și Mark Conner, 51-71.
Amsterdam: Harwood Academic.
Mitchell, Jim, Donald R. Lannin, Holly F. Mathews și Melvin S. Swanson. 2002.
„Religious Beliefs and Breast Cancer Screening”. Journal of Women’s Health 11:
907–915.
Moskowitz, Judith Tedlie. 2010. „Positive Affect at the Onset of Chronic Illness: Planting
the Seeds of Resilience”. În Handbook of adult resilience, ed. Reich, John W., Alex
J. Zautra și John Stuart Hall, 465-483. New York: Guilford.
Nattinger, Ann Butler, Mark S. Gottlieb, Judith Veum, David Yahnke și James S.
Goodwin. 1992. „Geographic Variation in the Use of Breast-conserving Treatment
for Breast Cancer”. New England Journal of Medicine 326(17): 1102-1107.
Nor Zuraida, Ng Chong Guan. 2010. „Psychological Distress Among Cancer Patients on
Chemotherapy”. Journal of Health and Translational Medicine 13(1): 13-19
Parker, Patricia A., Adel Youssef, Sue Walker, Karen Basen-Engquist, Lorenzo Cohen,
Ellen R. Gritz, Qi X. Wei și Geoff L. Robb. 2008. „Short-term and Long-term
Psychosocial Adjustment and Quality of Life in Women Undergoing Different
Surgical Procedures for Breast Cancer”. Annals of Surgical Oncology 14(11): 3078-
3089.
Peele, Pamela B., Laura A. Siminoff, Ying Xu și Peter M. Ravdin. 2005. „Decreased Use
of Adjuvant Breast Cancer Therapy in a Randomized Controlled Trial of a Decision
Aid with Individualized Risk Information”. Medical Decison Making 25(3):301–
307.
Postolica, Roxana, Sorinel Lunca, Vlad Porumb, Simona Nicolescu și Gabriel Dimofte.
2013. „Patients Choose Against Reconstruction after Mastectomy for Breast Cancer.
Do Women Disregard the Quality of Their Future Life?”. Revista Romana de
Bioetică 11(4): 21-30.
Prochaska, James O și Carlo C. DiClemente. 1984. „Self-change Processes, Self-efficacy
and Decisional Balance Across Five Stages of Smoking Cessation”. Progress in
Clinical and Biological Research 156:131-40.
Rakowski, William, Catherine A. Dube și Michael G. Goldstein. 1996. „Considerations
for Extending the Transtheoretical Model of Behavior Change to Screening
Mammography”. Health Education Reserch 11: 77-96.
148
Amanda J. Ramirez, Westcombe, A.M., Burgess, C.C., Sutton, S., Littlejohns, P. și

Richards, M.A. 1999. „Factors Predicting Delayed Presentation of Symptomatic
Breast Cancer: a Systematic Review”. Lancet. 353(9159): 1127 – 31.
Ravdin Peter M, Laura A. Siminoff și Jennifer A. Harvey. 1998. „Survey of Breast Cancer
Patients Concerning Their Knowledge and Expectations of Adjuvant Therapy”.
Journal of Clinical Oncology 16(2):515-21.
Ray, Colette și Michael Baum. 1985. Psychological Aspects of Early Breast Cancer. New
York: Springer-Verlag.
Richards, M. A., A. M. Westcombe, S. B. Love, P. Littlejohns și A. J. Ramirez. 1999.
„Influence of Delay on Survival in Patients with Breast Cancer: a Systematic
Review”. The Lancet 353 (9159): 1119-1126
Roter, Debra L. și Judith A. Hall. 1989. „Studies of Doctor–patients Interaction”. Annual
Review of Public Health 10: 163–80.
Rowland Julia H. și Massie, M. Jane. 2010. „Breast Cancer”. În Psycho-Oncology. ed.
Holland J., 177-186. New York: Oxford University Press.
Saniah, Abdul Rahim și Nor Zuraida Zainal. 2010. „Anxiety, Depression and Coping
Strategies in Breast Cancer Patients on Chemotherapy”. Malaysian Journal of
Psychiatry 19(2): 21-26.
Schneider, Carl. 1998. The Practice of Autonomy: Patients, Doctors, and Medical
Decisions. New York: Oxford University Press.
Sears, Sharon R., Annette L. Stanton și Sharon Danoff-Burg. 2003. „The Yellow Brick
Road and the Emerald City: Benefit Finding, Positive Reappraisal Coping and Post-
traumatic Growth in Women with Early-stage Breast Cancer”. Health Psychology
22:487-497.
Singh, Jasvinder A., Jeff A. Sloan, Pamela J. Atherton, Tenbroeck Smith, Thomas F.
Hack, Mashele M. Huschka, Teresa A. Rummans, Matthew M. Clark, Brent
Diekmann și Lesley F. Degner. 2010. „Preferred Roles in Treatment Decision
Making among Patients with Cancer: a Pooled Analysis of Studies using the Control
Preferences Scale”. American Journal of Managed Care 16(9):688–96.
Sohl, Stephanie J., Julie B. Schnur, Madalina Sucala, Daniel David, Gary Winkel și Guy
H. Montgomery. 2011. „Distress and Emotional Well-being in Breast Cancer
Patients Prior to Radiotherapy: An Expectancy-based Model”. Psychology & Health
1-15.
Spencer, Leslie, Francie Pagell și Troy Adams. 2005. „Applying the Transtheoretical
Model to Cancer Screening Behaviour” American journal of health behaviour.
29(1): 36-56.
Stanton, Annette L., Sharon Danoff‐Burg și Melissa E. Huggins. 2002. „The First Year
after Breast Cancer Diagnosis: Hope and Coping Strategies as Predictors of
Adjustment”. Psycho-Oncology 11(2): 93–102.
Stanton, Annette L. și Pamela R. Snider. 1993. „Coping with a Breast Cancer Diagnosis:
A Prospective Study”. Health Psychology. 12: 16–23.
Strecher, Victor J. și Irwin M. Rosenstock. 1997. „The Health Belief Model”. În Health
Behavior and Health Education: Theory, Research and Practice (2nd ed.). ed. Glanz,
Karen, Frances Marcus Lewis și Barbara K. Rimer, 31-43. San Francisco: Jossey-
Bass.
149
Irina Crumpei
Strull, William M., Bernard Lo și Gerald Charles. 1984. „Do Patients Want to Participate
in Medical Decision Making?”. Journal of the American Medical Association 252:
2990–4.
Sutherland, Heather J., Hilary A. Llewellyn-Thomas, Gina A. Lockwood, David L.
Tritchler și James E. Till. 1989. „Cancer Patients: Their Desire for Information and
Participation in Treatment Decisions”. Journal of the Royal Society of Medicine
82:260-3.
Umeh, Kanayo și Joanne Rogan‐Gibson. 2001. „Perceptions of Threat, Benefits and
Barriers in Breast Self-examination Amongst Young Asymptomatic Women”.
British Journal of Health Psychology 6(4), 361-372
Ursaru, Manuela, Irina Crumpei și Gabriel Crumpei. 2014. „Quality of Life and Religious
Coping in Women with Breast Cancer”. Procedia-Social and Behavioral Sciences
114: 322-326.
Wang, Wen-Li, Sheng-Der Hsu, Jen-Hung Wang, Li-Chuan Huang și Wen-Lin Hsu.
2014. „Survey of Breast Cancer Mammography Screening Behaviors in Eastern
Taiwan Based on a Health Belief Model”. The Kaohsiung Journal of Medical
Sciences 30(8): 422-427
Weiss, Tzipi. 2004. „Correlates of Posttraumatic Growth in Married Breast Cancer
Survivors.” Journal of Social and Clinical Psychology 23 (5): 733-46.
World Health Organisation. 2012. „Early Detection of Common Cancers. Breast cancer”.
http://www.euro.who.int/en/health-topics/noncommunicable-
diseases/cancer/news/news/2012/2/early-detection-of-common-cancers/breast-cancer
World Health Organisation. 2015. „Breast Cancer: Prevention and Control”
http://www.who.int/cancer/detection/breastcancer/en/index1.html
150
IV. Reziliența familială
151
152
Armonizarea obiectivelor comune – impactul factorilor de

personalitate și a rezilienței familiale în dezvoltarea
relațiilor personale
1. Introducere
Capitolul de față face parte dintr-un proiect pe termen lung de investigare a

stării de bine la nivel diadic în relațiile romantice. În zilele noastre accentul cade mai
puțin pe o relație maritală și mai mult pe construirea unei relații stabile, de lungă
durată care să aducă confort și bunăstare psihologică ambilor parteneri. Această
perspectivă este susținută și de date statistice din ultimii 20 ani, în sensul că vârsta la
care se căsătoresc persoanele a crescut cu 5 ani, atât la bărbați cât și la femei.
Accentul cade pe prelungirea perioadei pre-maritale întrucât există mai puține
presiuni, atât sociale cât și din partea familiei de origine. În literatura de specialitate
sunt prezente două perspective pentru înțelegerea obiectivelor comune, de cuplu:
a) nivelul de congruență între activitățile zilnice pe care o persoană le face, incluzând
aici și faptul că unul din partener va investi timp și efort pentru a-l ajuta pe celălalt
să-și îndeplinească obiectivul personal și b) consensul sau acordul asumat pentru a
construi un obiectiv pe care cei doi parteneri de cuplu l-au definit împreună. Efectele
și influențele sunt discutate în termeni de stare de bine subiectivă individuală, calitate
relațională (ex. nivel de coeziune, implicare, angajament), dar și în termeni de proces
de negociere sau de ajungere la un acord. Totodată, sunt construite și idei crude
despre influențele identității relaționale și sociale asupra alegerilor comune și stării de
bine pe termen lung. Acestea sunt propuse spre a fi investigate în contextul teoriei
auto-determinării, de natură motivațională, mai ales că există destule teorii în
literatura de specialitate care sprijină ideea conform căreia congruența este posibilă și
în funcție de gradul de compatibilitate în privința dorințelor, intereselor și
expectanțelor personale ale partenerilor. Sunt așadar aduși în discuție și factori care se
presupune că ar putea fi un risc pentru stabilitatea și urmărirea în timp a unui obiectiv
de cuplu sau în cuplu (ex. nivel de educație, vârstă, nivel de venit etc.).
Procesul de armonizare a obiectivelor comune are loc pe fundalul înțelegerii
interacțiunii dintre factorii de personalitate relativ stabili (ex. persistența


153
motivațională) și strategii de reglare personală care sunt centrate pe resursele

personale și pe cele din sistemul relațional (ex. reziliența familială). Persistența
motivațională în acest context este înțeleasă ca fiind predispoziția unei persoane de a
persista motivațional în urmărirea unui obiectiv (ex. pe termen lung, din trecut sau din
prezent) și de a depăși obstacole precum rutina, stresul, oboseala și alți factori
distractori. Reziliența familială și strategii de tip resursă sunt discutate aici pentru a fi
diferențiate. Reziliența familială face referire îndeosebi la procesele de comunicare
care au loc în sistemul diadic sau familial și a transferurilor de comportamente dar și
credințe personale, pe când celelalte strategii (ex. reziliență personală, eficacitate,
coping etc.) sunt mai degrabă înțelese contextual sau în termeni de caracteristici
personale. În finalul capitolului sunt sintetizate și evidențiate aceste deosebiri și sunt
propuse direcții de cercetare atât la nivel teoretic pentru clarificare cât și pentru
domeniul practic al psihologiei.
2. Schimbările majore de-a lungul timpului asupra relațiilor diadice
În ultimii ani s-a acordat o importanță majoră etapei de început în relațiile

romantice fiind așadar construite o serie de sisteme de intervenție de natură
psihologică. Spre exemplu, cabinetele de planificare familială care sunt menite să
pregătească familia pentru schimbările majore ce vor avea loc (nașterea unui copil,
educația lui etc.) sau programe de training non-formale dedicate îmbunătățirii vieții în
doi. S-a produs așadar o schimbare majoră în conștientizarea responsabilităților și a
rolurilor sociale asumate într-o relație de cuplu și în ceea ce privește realitatea socială
comună construită. Cu toate acestea, aceste măsuri de planificare timpurie par să aibă
efecte contrare întrucât există schimbări majore și cu privire la vârsta la care se
căsătoresc femeile și bărbații în România. Institutul Național de Statistică (INSSE
2013) arată faptul că, în medie, începând cu anul 1990, când vârsta primei căsătorii
era de 25 la bărbați și 22 la femei, în anul 2003 s-a ajuns la 28 pentru bărbați și 24
pentru femei și a crescut chiar și mai mult, ultimele date din 2013 arătând faptul că
aceste vârste au crescut la 30 de ani pentru bărbați și 27 pentru femei.
Analiza acestor date arată că în decursul a unui număr de 20 de ani a crescut
vârsta la care se căsătoresc femeile și bărbații cu 5 ani. Așadar, chiar dacă de-a lungul
anilor literatura de specialitate arată că oamenii sunt mai fericiți și chiar mai stabili
din punct de vedere psihologic și emoțional atunci când sunt căsătoriți, există și studii
care vin cu un surplus de informație în ceea ce privește situația reală a vieții de cuplu,
adică există în zilele noastre o perioadă mult mai lungă de relație pre-maritală. Autorii
unui studiu longitudinal (Stutzer și Frey 2006) au analizat relația cauzală dintre
căsătorie și stare de bine subiectivă pe o perioadă de 17 ani și au ajuns la concluzia că
persoanele fericite sunt cele care optează pentru mariaj, dar au descoperit și faptul că
nivelul de stare de bine crește până în momentul când se căsătoresc și începe să scadă
odată ce acest lucru s-a întâmplat. Mai mult, aceștia au concluzionat că starea de bine
subiectivă la femei este pozitiv asociată cu rolurile instrumentale îndeplinite în casă,
adică măsura în care acestea sunt ajutate la munca depusă pentru menținerea unui
cămin familial.
154
Formarea și menținerea unei relații personale reprezintă una dintre resursele

cele mai valoroase ale oamenilor și totodată un proces intens și solicitant care
determină schimbări pe termen lung mai ales în dezvoltarea individuală a fiecărui
partener din cuplu. Mai mult, relațiile personale, fie ele de căsătorie sau coabitare, „nu
sunt statice, ele sunt dinamice: se schimbă pe măsură ce partenerii avansează în
vârstă” (Bookwala 2009, 23). Deși există o literatură bogată în ceea ce privește
relațiile intime, de cuplu, ele fac referire la comunicare (Vangelisti 2003), identitatea
cuplului (Maniaci 2010) sau la tipul de intervenții terapeutice utilizate și eficiența lor
(Snyder și Gasbarrini 2010), acestea fiind de fapt doar câteva exemple. În ceea ce
privește definirea obiectivelor, urmărirea lor și realizarea lor, există mai degrabă
resurse care fac referire la nivelul individual al persoanei și totodată la ierarhia și
gradul de abstractizare pe care conceptul teoretic de obiectiv și scop le suportă
(Moskowitz și Grant 2009, Heckhausen și Heckhausen 2008, Elliot și Niesta 2009,
Ryan și alții 1996, Emmons și McAdams 1991) acestea fiind plasate ca și proces
psihic în categoria sistemului conativ (Kruglanski 2009, Sheldon și Elliot 1999). Cu
toate acestea, atunci când vorbim despre o relație, ierarhia motivelor, prioritizarea
nevoilor și realizarea lor are loc printr-un proces de negociere într-o primă fază și mai
târziu prin investirea, egal sau inegal față de partener, de efort personal pentru
atingerea acestuia. Dacă în cazul stabilirii unui obiectiv personal sunt eficiente
strategii diferite, cum ar fi planificarea activităților, implementarea treptată a
intențiilor și definirea lor într-un anumit fel (Gollwitzer, Gawrilow și Oettingen 2008,
Gollwitzer, Sheeran et al. 2009, Oettingen și Gollwitzer 2010), în cazul partenerilor
unui cuplu și în urmărirea unor obiective comune intervin trăsăturile relativ stabile de
personalitate, stilurile de comunicare, abilitățile de rezolvare a problemelor și de
negociere a lor, acestea fiind de fapt aspectele psihologice care au un impact asupra
intensității stării de bine la nivel de cuplu.
În ceea ce privește relațiile personale, de cuplu, literatura de specialitate din
domeniul motivației își concentrează eforturile pe înțelegerea motivelor pentru care
partenerii unui cuplu decid tot mai des să încheie o relație sau o căsnicie (Amato și
Previti 2002) pe motivele pentru care partenerii decid să apeleze la consumul de
alcool atunci când întâmpină dificultăți în relație, aceasta devenind așadar o strategie
de coping pentru ei (Rodriguez, Knee şi Neighbours, 2013). Alte cercetări studiază
efectele strategiilor dispoziționale utilizate de către partenerii unei relații pentru a se
proteja pe sine, cum ar fi ascunderea intenționată a unor informații pe care ei le
consideră ca fiind negative și posibili stimuli stresori pentru parteneri, autorii (Uysal,
Lin și Bush 2012) ajungând la concluzia că această strategie este de fapt corelată
negativ cu satisfacția și nivelul de angajament de tip relaționale. La un nivel mult mai
general, Pavey, Greitemeyer și Sparks (2011) investighează relaționarea, ca și nevoie
psihologică de bază, și concluzionează că aceasta prezice comportamentele prosociale
(ex. voluntariat, donații). Gaine și La Guardia (2009) abordează menținerea unei
relații din punct de vedere motivațional, adică în ce măsură dorința de a menține o
relație și motivele direcționate spre activități specifice pot influența starea de bine,
rezultatele arătând că acestea prezic de fapt intensitatea fericirii într-un cuplu.
La nivelul literaturii științifice, noile tendințe pun accent pe înțelegerea
sistemică a relațiilor personale și familiale întrucât este necesară o imagine de
155
ansamblu a componentelor vieții de familie și cum anume contribuie ele la menținerea

acesteia. Stamp (2004) abordează această limită a literaturii și recurge la construirea
unei teorii sistemice ciclice care ia în considerare patru componente: conținutul,
forma, spațiul și timpul. Fiecare dintre aceste componente face referire de fapt la o
serie de niveluri, atât individuale cât și de grup. Deși relevant, modelul poate
întâmpina dificultăți în a fi testat la nivel științific și de fi implementat în proiecte de
intervenție de scurtă durată. Cu toate acestea, acest model are avantajul că este unul
simplu și organizat astfel încât să servească nu doar domeniului practic ci și pentru a
fi folosit în construirea unor politici publice familiale cu servicii variate.
În capitolul de față, interesul cade pe evidențierea aportului unor factori
psihologici implicați în procesul de armonizare a obiectivelor comune, adică în
înțelegerea limitelor și avantajelor utilizării unui model complex, de tip motivațional,
cel al alegerii, urmăririi și atingerii unui scop (Sheldon și Elliot 1999, Ryan și Deci
2000) de această dată fiind de fapt unul comun, al cuplului. Mai mult, utilitatea
modelului se răsfrânge asupra dinamicii diadice și asupra stimulării resurselor de tip
rezilient cum ar fi comunicarea și înfruntarea unor evenimente dificile împreună.
Obiectivele comune sunt într-o oarecare măsură unul dintre elementele motivaționale
ce pot îmbunătăți calitatea relațională intimă dar și starea de bine resimțită la nivel
individual. Factorii de personalitate, în schimb, pot deveni pe parcurs o resursă sau un
impediment în rezolvarea de probleme și în realizarea obiectelor comune și personale.
În acest sens se urmărește aici detalierea evoluția cercetărilor din domeniu, sintetizând
pe cât posibil cele mai relevante surse pentru a face o diferență între procesul de
stabilire și urmărire a obiectivelor personale și procesul de definire, urmărire și
realizare a celor comune din cadrul unei relații personale de cuplu. Mai mult, se
acordă importanță și tipurilor de cuplu și duratei relației, existând totuși câteva
diferențe între cuplurile aflate într-o etapă de început și cele care ajung la mai mult de
25 de ani de conviețuire (Dickson, Christian și Remmo 2004).
Schimbările majore din relațiile interpersonale aduc cu ele noi ipoteze
privind starea de bine, atât individuală cât și de cuplu, și ridică posibilitatea formulării
sau readaptării programelor de formare continuă pentru adulți. Dacă aceste schimbări
au afectat până acum stabilitatea relațiilor în timp sau dimpotrivă, au eliminat
presiunile externe, o nouă amenințare ar putea veni din rigidizarea trăsăturilor
personale și dorința de a căuta o validare personală extremă în cuplu. Așadar, mai
departe sunt analizate o serie de avantaje ale perspectivelor formulării obiectivelor de
cuplu dar și riscuri implicate în dimensiunile reziliențe ale unei cuplu sau familii.
2.1. Procesul de definire a obiectivelor comune - rolul caracteristicilor

personale și al dimensiunilor diadice reziliente în gradul de congruență dintre parteneri
Definirea unor obiective comune este la fel de relevant ca și definirea celor
personale sau profesionale sau de recuperare în boală. Deși majoritatea investesc cele
mai multe resurse personale la inițierea unei relații și chiar în concretizarea ei, sunt
multe cupluri care nu iau în considerare faptul că menținerea unei relații este
solicitantă, în care efortul este cel care conduce spre intensificarea fericirii. Mai mult,
căsătoriile sau relațiile de cuplu necesită efort din partea ambilor parteneri, nu
156
implicarea doar a unuia dintre ei, fie el chiar și la nivel verbal, declarativ sau de
definire a unor ținte comune, care să modeleze relația de cuplu.
Teoria autodeterminării de natură motivațională se adresează unor sfere
psihologice extinse, una dintre ele fiind cea a interacțiunii dintre persoane și a relațiilor
personale. Mai mult, studiile din acest domeniu își concentrează eforturile pe descrierea
unor dimensiuni psihologice relevante și pe explorarea relațiilor dintre acestea.
În acest subcapitol, se urmărește, de fapt, conturarea unor factori care se
dovedesc a fi relevanți pentru definirea obiectivelor de cuplu. Fie că este vorba de
caracteristici personale, sau de strategii de definire a obiectivelor, cercetările rezumate
mai jos arată că există foarte puține date concludente în ceea ce privește acest subiect.
Mai mult, studiile care se referă explicit la acest subiect fac referire la trei abordări în
ceea ce privește definirea obiectivelor comune, de cuplu (Gere 2012; Gere,
MacDonald et al. 2013; Diekman şi Eagly 2008):
1. cea a congruenței activităților zilnice pe care o persoană le face și a căror
frecvență poate aduce un salt relațional calitativ asupra satisfacției resimțite în cuplu;
2. consensul sau acordul declarat asupra încercării de a urmări un obiectiv pe
care ambii parteneri l-au definit;
3. obiectivele personale sunt direcționate mai degrabă de nevoia de a-și
îndeplini nevoile universale (ex. afiliere, putere, prestigiu etc.) și cantitatea de resurse
investită personal variază în funcție de gen.
Literatura de specialitate se adresează prea puțin dinamicii maritale în ceea ce

privește obiectivele comune (Elliot și Niesta 2009) și diferențelor personale de tip
motivațional (ex. motivele alegerii un obiectiv, relevanța lui, implicarea și investirea
resurselor personale în acestea). Un subiect foarte rar abordat este cel al congruenței
obiectivelor, în sensul că distanța dintre două obiective personale ale partenerilor unui
cuplu ar putea conduce spre înțelegerea satisfacției resimțite la nivelul relației de
cuplu. Mai mult, se pare că această distanță între concordanța sine-scop ar putea
conduce spre o aprofundare în înțelegerea calității relaționale (Vangelisti 2003). Gere
(2012) avansează ideea conform căreia congruența dintre obiective este importantă
pentru înțelegerea stării de bine deoarece ar putea influența capacitatea partenerului
de a progresa în realizarea unui obiectiv personal și asupra procesului afectiv din
cadrul unei relații. Adică, partenerii vor resimți un nivel mai mare de afectivitate,
apropiere și încredere atunci când simt că este investit timp și efort în obiectivele lor
personale.
Mai mult, nivelurile mari de congruență resimțite determină emoții pozitive
zilnic iar acestea pot avea impact de-a lungul anilor într-o relație de cuplu. Partenerii
unui cuplu interacționează zi de zi cu o anumită frecvență și în funcție de nivelul de
independență pe care aceștia îl au. Cu cât sunt mai implicați într-o relație, cu atât mai
mult interacționează și trebuie să facă față situațiilor dificile, impasurilor, fiind așadar
forțați să își coordoneze acțiunile spre îndeplinirea unui obiectiv comun. Două
obiective sunt congruente atunci când fiecare partener își urmărește propriul scop dar
face asta în timp ce petrece timp cu celălalt (Gere, Schimmack et al. 2011). Așa cum
se observă, aici este prezentă perspectiva singulară, la nivel individual în ceea ce
privește scopurile comune. Cu alte cuvinte, este luată în considerare doar posibilitatea
157
ca o persoană să aibă doar obiective personale și nu unul comun, asumat împreună cu

partenerul de cuplu (ex. construirea unei case, un copil etc.).
În două dintre studiile sale din cadrul lucrării doctorale, Gere (2012) testează
consecințele afective în două situații: atunci când obiectivele sunt congruente și atunci
când obiectivele nu sunt congruente. Rezultatele acestui studiu arată faptul că
activitățile congruente sunt asociate pozitiv și semnificativ cu sentimente de apropiere
față de partener și de valorizare intensificată a persoanei dragi, pe când activitățile
incongruente nu au determinat o creștere a sentimentelor de apropiere, ele rămânând
la un nivel asemănător pragului inițial de măsurare. Lucrarea doctorală efectuată este
de fapt un studiu amplu asupra congruenței obiectivelor în relațiile intime ce îmbină
tehnici metodologice valoroase – studiul longitudinal și tehnica jurnalului zilnic.
Concluziile formulate fac referire mai ales la calitatea relației și a satisfacției resimțite
în termeni de apropiere sau distanțare intimă.
Mai mult decât congruența obiectivelor, există și o serie de factori
interpersonali care influențează calitatea unei relații romantice, adică ia parte în
direcționarea intensității satisfacției resimțite. Spre exemplu, autorii unui studiu
investighează calitatea relației prin intermediul îmbinării a două teorii: cea a
atașamentului, a nivelului de angajament investit și cea referitoare la perspectiva
percepției recompenselor sau a amenințărilor (Gere, MacDonald et al. 2013).
Rezultatele arată că percepția amenințărilor afectează intensitatea satisfacției
relaționale și că sunt relevante pentru stabilitatea pe termen lung al unei relații
romantice și angajamentul investit într-o astfel de relație. Autorii dezvoltă aceste
concluzii în contextul înțelegerii relațiilor romantice ca fiind factori potențiali în
satisfacerea nevoii de conexiune între doi parteneri, adică a nevoii psihologice de
relaționare. În afară de faptul că angajamentul poate prezice durata unei relații, autorii
studiului sunt de acord că acesta este asociat și cu comportamente direcționate spre a
înțelege și accepta pe cele negative din partea partenerului, adică este asociat pozitiv
și semnificativ cu disponibilitatea unei persoane de a îndura și de a ierta
comportamentele negative dar nu și pe cele disfuncționale.
Studiul care face referire la congruența dintre obiectivele partenerilor unui
cuplu (Gere, Schimmack et al. 2011) sugerează că atunci când două persoane încearcă
să își coordoneze activitățile cu privire la un obiectiv, aceștia vor resimți un grad de
stare de bine afectivă mult mai ridicat și că implicarea în activități comune conduce
către niveluri ridicate de sentimente de bucurie pentru ambii parteneri. Un alt aspect
foarte important în ceea ce privește congruența și procesele de natură psihologică ce
sunt implicate în schimbările atât la nivel individual cât și la nivel diadic este analizat
în profunzime în cadrul curentelor de terapie familială. Astfel, Lee (2001) aduce în
prim plan faptul că procesul congruenței este unul dominat de conștiință asupra
propriei dezvoltări cu trei aspecte personale relevante pentru creșterea personală:
dimensiunea interpersonală, adică conexiunea dintre persoane, dimensiunea
intrapsihică, adică relația personală cu propria persoană și dimensiunea universal-
spirituală, adică conexiunea cu aspecte ale transcendenței. Deși utilitatea acestei teorii
este relevantă mai ales în cadrul sferei psihologiei clinice, dimensiunea congruenței ca
proces conștient de schimbare a unei persoane este actual și în acest context întrucât
se accentuează importanța a mai multor variabile implicate pentru definirea și
158
urmărirea obiectivelor de cuplu, în timp. Mai mult, acest proces este unul susținut în
timp și tocmai pentru că sunt conștientizate rolurile, responsabilitățile sociale asumate
dar și beneficiile unui efort menținut în timp. Discrepanța dintre percepțiile personale
cu privire la un obiectiv poate deveni în cazul dinamicii diadice un indicator al
conflictualității și, pe viitor, al distanțării partenerilor unul de altul.
Autorii care au construit teoria auto-determinării (Ryan și Deci 2000)
dezvoltă conceptul de congruență cu sine ca fiind măsura în care scopurile reprezintă
în mod corect dispozițiile de personalitate, nevoile și motivele profunde. Pentru a
măsura starea de congruență cu sine, autorul apelează la teoria localizării interne
percepute. În cadrul general al psihologiei, scopurile sunt considerate sub coordonare
motivațională (Moskowitz și Grant 2009), ele fiind descrise în funcție de sursa setării
și tipul de motiv (Sheldon și Elliot 1999). Astfel, o condiție pentru direcționarea și
intensitatea comportamentului într-un anumit sens este determinat de patru seturi de
motive (Sheldon şi Elliot 1999): externe, introiectate, identificate și intrinseci, plasate
pe un continuum al locus-ului perceput, al cauzalității comportamentelor personale.
Modelul identificat pune accent pe legătura individului cu sinele, în ce măsură acesta
are o relație puternică cu sinele identificat sau în ce măsură această relație este
distantă, determinând astfel erori în alegerea scopurilor. Alegerea unor scopuri
neconcordante atrage cu sine activități neintegrate care necesită un efort mult mai
mare în cazul în care se dorește realizarea acestora sau conduce spre rezultate precum
abandonul sau prelungirea perioadei de îndeplinire a acestora.
Mai jos este prezentat acest model, evidente fiind două secțiuni principale ale
modelului:
- factori ce promovează demersul realizării scopului(tipul de scop și efortul
depus în timp);
- factori ce asigură o legătură puternică în timp, între realizarea scopului și
schimbări la nivel de stare de bine(experiențe ce satisfac nevoi psihologice de bază).
Motivele introiectate se referă la acele motive preluate din reprezentările

parentale, care devin componentă structurală și în funcție de care o persoană acceptă
un scop pentru care trebuie să facă acest lucru, nu pentru că vrea să facă acest lucru
(Vansteenkiste, Lens și Deci 2006). Motivele identificate sunt cele în care o persoană
se identifică cu valoarea unei activități și pentru care acceptă pe deplin
responsabilitatea realizării acesteia. Motivele intrinseci sunt cele în care un scop este
urmărit pentru simplul interes personal, pe când cele externe sunt cele în care se
urmăresc anumite recompense, laude sau aprobare precum și evitarea unor pedepse,
critici sau atitudini dezaprobatoare.
Un aspect relevant în urmărirea evoluției schimbării stării de bine în cazul
partenerilor unui cuplu este, pe lângă congruența scopurilor, și faptul că această
congruență este posibil să fie rezultatul gradului de compatibilitate în privința
dorințelor, intereselor și expectanțelor personale. Acest tip de teorie susține că este
probabil ca stabilitatea cuplului să fie favorizată de o similaritate între cei doi. Altfel,
diferențele mari dintre soți aduc riscuri, generând o incompatibilitate între ei și
ducând, în final, la separare. Principalele dimensiuni de analiză propuse pentru
evaluarea incompatibilității sunt: vârsta, nivelul de educației, standardul economic,
159
mediul de proveniență, naționalitatea, religia, preocupările de timp liber, valorile și

concepția despre viață în general (Ghebrea 1999). Aceste dimensiuni se reflectă
concret în viața de familie, influențând gradul de acord/dezacord al soților asupra mai
multor aspecte și activități precum bugetul familial, timpul liber, prietenii,
manifestarea acțiunii. Aceste dezacorduri pot deveni în timp surse cronice de conflict.
Așadar, așa cum se menționa și mai devreme, congruența obiectivelor în cuplu poate
provoca efecte negative dacă diferențele sunt majore la nivel personal. Chiar și la
nivel de definire, cercetătorii care susțin perspectiva conform căreia obiectivele
personale sunt mai degrabă reprezentări sociale aduc în discuție faptul că uneori
obiectivele sunt activate de către relația pe care o avem cu o anumită persoană și asta
poate aduce performanță sau dimpotrivă, ajunge să o determine să renunțe la
urmărirea acestuia. Alte cercetări explorează și ele congruența caracteristicilor
personale în ceea ce privește stabilitatea unei relații și ajung la concluzia că vârsta la
căsătorie este un element important, această vârstă trebuind să asigure flexibilitatea
dar și maturitatea soților. Rezultatele prezentate într-un studiu îi determină pe autori
(Jones, Beach și Fincham 2006) să ajungă la concluzia că diferența dintre soți nu
creează probleme atunci când se înscrie în limitele mediilor statistice existente în
populația dată. În schimb, egalitatea relativă a vârstelor celor doi soți este favorabilă
stabilității cuplului. Această distanță de congruență diadică trebuie așadar investigată
la nivel empiric întrucât este un sprijin în construirea unor intervenții practice și
eficiente pentru armonizarea obiectivelor de cuplu.
Cercetările din domeniul psihologiei cuplului sunt foarte puternic dezvoltate
spre a înțelege dinamica de relaționare dintre cei doi parteneri și cum aceasta
funcționează, la baza acestora fiind prezente mai degrabă procese de comunicare ce
evoluează intens atunci când două persoane sunt într-o relație (Walsh 2012). Relevant
pentru această tematică este și gradul de intimitate care este păstrat între aceștia.
Intimitatea, ca o nevoie umană, este generată din „diferențierea unei nevoi biologice
universale, o nevoie de apropiere fizică și de contact cu o altă ființă umană”
(Bagarozzi 2001, 7). Dorința de a forma legături emoționale cu ceilalți pare să fie o
trăsătură înnăscută și definitorie a omului, care va continua, fără îndoială, să se
manifeste. Unul dintre studiile românești sesizează aceeași nevoie personală de
dezvoltare emoțională astfel încât să poată fi susținută implicarea într-o relație de
cuplu și mai mult, autoarea sesizează că trăsăturile de personalitate ale persoanei
intervin profund în dezvoltarea unei relații și menținerea unei stări de dispoziție
afectivă pe termen lung. Pentru a se putea dezvolta o adevărată capacitate de a iubi,
este nevoie ca persoana să fi parcurs etapele de dezvoltare și să fi internalizat „stările
afective specifice fiecărei etape - atașament, detașare, afiliere, dragoste în grupul de
vârstă și dragoste pentru alte persoane” (Muntean 2006, 3).
În ceea ce privește definirea, urmărirea și atingerea scopurilor personale,
domeniul psihologiei obiectivelor este relativ detaliat și trasează de cele mai multe ori
linii clare în timp între definirea lor, adică momentul în care se formează scopul, când
este transformat din nevoie, dorință sau expectanță, într-o direcție nouă de urmat.
Ceea ce se dovedește a fi un indicator important pentru un rezultat pozitiv, adică o
stare de bine subiectivă ridicată la nivel individual, este acordul sau congruența dintre
două persoane sau între membrii unui grup. Astfel, este conturat un cadru sumar al
160
cercetărilor cu privire la obiectivele de cuplu, cele comune sau de familie. Totodată,

această analiză a literaturii de specialitate are rolul de a scoate în evidență variabilele
psihologice studiate în acest domeniu. Una dintre primele condiții ale urmăririi cu
succes a obiectivelor personale este cea a setării conștiente de obiective, această
tehnică fiind de fapt una dintre cele mai puternice metode de a menține un nivel de
motivație ridicat. Pornind de la teoria atașamentului pentru a explica cum diferă
persoanele în ceea ce privește felul în care este creată și menținută o relație de cuplu
satisfăcătoare, Locke (2008) investighează puterea de predicție a stilurilor de
atașament de tipul securizant, de evitare și anxios asupra tipurilor de obiective pe care
aceștia tind să și le aleagă. Deși studiul realizat prezintă un număr de doar 60 de
persoane, rezultatele sunt interesante întrucât sunt urmărite două tipuri de obiective
(ex. de apropiere sau de evitare) ținând cont de patru subcategorii de obiective: de
intimitate, de distanțare, asertive/revendicative sau de supunere. Astfel, atașamentul
de tipul securizant are o valoare predictivă bună pentru obiectivele de tipul
aproapiere, în special cele de tipul asertive/revendicative. Atașamentul de tipul evitare
este un predictor bun pentru cele de tipul evitare, adică pentru obiectivele de tipul
distanțare, iar cel de tipul anxios fac ca persoana să fie confuză în alegerea
obiectivelor, alegerile sale fiind inconsistente – pe de o parte prezic obiective de tipul
evitare a distanțării, dar în același timp și de evitare în crearea intimității.
Un alt factor relevant pentru îndeplinirea obiectivelor este procesul de
negociere, acesta fiind de fapt elementul central în interacțiunile dintre oameni și mai
ales atunci când se dorește atingerea unui obiectiv comun. Deși este mai des studiat ca
fiind un proces implicat în rezolvarea de conflicte, atunci când nu există reguli și
standarde deja stabilite (Thompson 1990), autorii pun accent pe dezvoltarea
înțelegerii interacțiunii din acest proces. Acesta este un proces sensibil la diferențele
individuale și caracteristicile personalității, determinând în final comportamentul ce
va fi adoptat. Există în acest context și o serie de obiective implicite dar complexe în
cazul partenerilor unui cuplu. Atunci când se negociază un obiectiv comun, unul
dintre obiectivele implicite este ajungerea la un consens sau un acord recunoscut al
celor doi. Relevant în negocierea obiectivelor este abilitatea de a lua o decizie, aceasta
fiind total diferită de definirea unui obiectiv întrucât obiectivele personale și cele care
implică partenerii unui cuplu sunt de fapt cântărite pe o serie de axe (ex. specifice,
realiste, etc. ), existând întotdeauna și posibilitatea de a fi redefinite. Mai mult, spre
deosebire de alte grupuri, sistemul diadic are avantajul că obiectivele se pot schimba,
precum și că indicatorii care arată un progres către un obiectiv.
2.2. Factori de personalitate implicați în urmărirea și atingerea obiectivelor

comune – persistența motivațională
Persistența motivațională este tot mai des abordată atât la nivel teoretic cât și
practic întrucât ea este considerată a fi implicată profund în nivelul de succes și
performanță al unei persoane, fiind așadar de fapt și o condiție pentru ca aceasta să
resimtă un nivel ridicat de stare de bine. Mai mult, persistența motivațională a început
să fie văzută ca fiind stabilă în timp, caracterul stabilității fiind de fapt unul relativ,
întrucât sistemul motivațional este unul dintre cele mai maleabile, la nivel psihic.
Motivul principal al acestei noi abordări îl reprezintă situațiile în care o persoană,
161
indiferent dacă obiectivele sale sunt intrinseci sau extrinseci la nivel motivațional,
tinde să își urmărească cu tenacitate obiectivele pe termen lung sau scurt sau
dimpotrivă, să își activeze și direcționeze comportamentul spre obiective
neîndeplinite din trecut.
Raportând persistența motivațională ca și o trăsătură de personalitate, apar și
două filtre sau presupuneri de bază cu privire la ceea ce înseamnă trăsături de
personalitate. În primul rând, trăsăturile se mențin în timp, iar această prezumție a fost
des analizată de către cercetători (Matthews, Deary și Whiteman 2012). În al doilea
rând, trăsăturile influențează nemijlocit comportamentul. Așadar, dacă o persoană
începe dintr-o dată să își facă planuri și să structureze informațiile astfel încât să-și
dozeze timpul pentru îndeplinirea lor, am putea spune că o persoană este organizată.
Mai mult, dacă o persoană își menține în timp eforturile și implicarea motivațională
pentru îndeplinirea acelor activități, indiferent cât de dificile ar părea ele, asta se
întâmplă deoarece există o serie de convingeri personale și tendințe comportamentale
care o fac să persiste în timp pentru realizarea obiectivelor sale.
Așa cum se observă din referințele studiilor de mai jos, persistența
motivațională sau persistența ca și indicator al continuării unei activități, este adesea
văzută ca fiind un produs al altor acțiuni, nu neapărat ca un agent activ al stărilor
interne ale unei persoane, cum ar fi starea de bine, claritate sau vitalitate. Cu toate
acestea, persistența motivațională, așa cum este descrisă la nivel operațional, are
caracter stabil și, în același timp, flexibil. La nivel general, studiile referitoare la
motivație s-au diversificat, ele fiind tot mai cuprinzătoare și dintre cele mai utile
întrucât par a fi o expresie sau o condiție fundamentală către succes. În cele ce
urmează sunt descrise doar câteva dintre cele mai importante date ale cercetării, cele
care direcționează atenția asupra urmăririi calitative a obiectivelor. Astfel, putem
înțelege cum sunt dozate eforturile personale, mai ales că uneori există și diferențe de
gen importante în concentrarea atenției asupra realizării unui obiectiv.
Persistența motivațională este, așa cum menționam mai devreme, tot mai
intens studiată pentru că este implicată în urmărirea unor sarcini dificile și chiar pe
fondul unor momente tensionate. Studiile din domeniul educației sunt cele mai
relevante în a observa caracterul stabil al persistenței, acestea fiind mult mai detaliate
în înțelegerea procesului. Spre exemplu, relevant pentru procesul complex de
urmărire a obiectivelor este studierea obiectivelor dificile, sarcinile cu un grad
complex și ridicat de dificultate. Matsumoto și Obama (2001) au analizat factorii
motivaționali specifici învățării și mai ales persistența în învățare pe termen lung. Din
rezultatele lor, doi factori par a contura foarte bine caracterul persistent în învățare,
factori implicați în urmărirea îndeplinirii unei sarcini dificile, aceea de a învăța
japoneză. Factorii relevanți pentru o astfel de sarcină atât de dificilă sunt:
1. angajamentul – chiar și la nivel de intenție, acesta are mai mare șanse de a
prezice persistența în continuarea învățării limbii japoneze. Angajamentul este un concept
foarte similar celui de intenție, angajamentul într-o relație fiind adesea operaționalizat ca
fiind tendința unei persoane de a se orienta pe termen-lung asupra relației și este sensibilă
la nivelul de atașament în relație (Etcheverry, Le și Charan 2008);
2. cunoștințele anterioare – cei înscriși la un nivel de începător aveau mai
mult tendința de a renunța, pe când cei la un nivel intermediar aveau tendința de a
162
continua studiul la un nivel avansat. Așadar, experiența învățării unei limbi străine îi
face pe aceștia mult mai persistenți.
Studiind relația dintre abilitate, motivație intrinsecă, persistență și

performanță Li (2004) concluzionează că persoanele care sunt orientate spre abilități
incrementale este posibil să fie mai degrabă motivate la nivel intrinsec. Cei care erau
mai degrabă motivați intrinsec obțineau performanță mai bună și prezentau un grad
mai mare de persistență motivațională. Tot în contextul unor sarcini complexe,
Spaulding și Rockinson-Szapkiw (2012) studiază în lucrarea lor factorii asociați
persistenței și finalizarea cu succes a tezei de doctorat. Deși persistența este evaluată
aici ca fiind doar continuarea progresului spre finalizarea lucrării, există câteva noi
perspective pe care subiecții le resimt în timpul acesteia: sacrificiu personal, amânarea
așteptărilor, provocări, strategii personale utilizate pentru a persista în timp, precum și
factori ce țin mai degrabă de sprijinul social primit – sisteme de sprijin și mecanisme
de coping. Studii adiționale accentuează importanța componentei motivaționale în
urmărirea unor obiective foarte dificile (Ivankova și Stick 2007), studenții doctorali
concluzionând că cele mai importante aspecte care asigură confort și siguranță
psihologice sunt: mediu online de învățare, sprijin și asistență, calitatea experiențelor
academice și mai ales auto-motivarea personală.
Teoria auto-determinării este una dintre cele care explică cel mai des aportul
aspectelor motivaționale în funcționalitatea activităților zilnice ale persoanelor și care
trasează o relație directă, adesea cauzală între tipurile de obiective urmărite și starea de
bine subiectivă resimțită (Deci și Ryan 2008). Mai mult, motivația exercitată în mod
autonom, independent, pare să prezică cel mai bine persistență și aderență în cazul
sarcinilor complexe ce implică procesare de informații și creativitate. În afară de aceste
rezultate, motivația de tipul autonom este totodată susținută și de contexte favorabile, care
să asigure îndeplinirea nevoilor psihologice de bază (ex. relaționare, autonomie,
competență). Totodată, autorii atrag atenția și asupra faptului că aceste contexte pot deveni
și o sursă de presiune și tensiune pentru unele persoane, așadar ele nu asigură doar
funcționalitate și sănătate psihologică ci pot deveni un factor de risc pentru starea de bine
psihologică și sănătate. Axa motivațională a autonomiei și independenței reprezintă unul
dintre conceptele centrale ale teorie auto-determinării, întrucât această componentă
motivează persoanele să acționeze comportamental și să facă alegeri personale puternice,
alegeri ce devin stimulente pentru activitățile unei persoane. Cu alte cuvinte, dacă o
alegere este făcută conform trăirilor și convingerilor personale, care sunt motivate
intrinsec, aceste activități au o mai mare șansă să fie urmărite în timp și să aducă
schimbări și rezultate pozitive în ceea ce privește starea de bine.
În ceea ce privește nevoile de bază psihologice și starea de bine a individului,
mai multe studii furnizează suport pentru importanța satisfacerii nevoii de autonomie
și tipul de suport autonom în diverse culturi. Autorii unui studiu (Ryan, Bernstein și
Brown 2010) publică rezultate cu privire la implicațiile timpului liber și a tipului de
lucru asupra stării de bine dar și a relației mediatoare îndeplinită de satisfacerea
nevoilor psihologice de bază. Cu alte cuvinte, în lipsa asigurării satisfacerii acestor
nevoi, timpul liber nu ar avea un efect cauzal asupra stării de bine. Rezultatele arată
că atât pentru femei cât și bărbați, sfârșitul de săptămână și activitățile simple sunt
163
asociate cu mai mulți indicatori ai stării de bine și că aceste relații sunt parțial sau
total mediate de satisfacerea nevoilor psihologice de bază.
Nevoile psihologice, semnificația și evaluarea lor în relație cu starea de bine au
ridicat în trecut destule semne de întrebare în ceea ce privește efectele cauzale, de
influență și predicție. Cu toate acestea, modelul congruenței obiectivelor cu sinele
(Sheldon şi Elliot 1999) s-a adresat acestei dileme și a făcut posibilă testarea explicită a
naturii nevoilor și a efectelor asupra stării de bine. Cercetarea psihologică din acest
domeniu interpretează nevoile ca input-uri exponențiale care se traduc ca judecăți de stare
de bine ridicată în timp. Acest mecanism este asemănător celui prin care capacitatea de
a-ți aminti cât mai multe experiențe pozitive din punct de vedere afectiv conduce la
evaluări intensificate și crescute ale stării de bine (Ryan 1995). Aici se sugerează că
autonomia, competența și relaționarea sunt tocmai tipul de experiențe pe baza cărora
indivizii fac astfel de evaluări. Cu alte cuvinte, aceste experiențe au impact asupra stării de
bine, indiferent că sunt susținute de experiențe din trecut sau de cele din prezent care fac
referire directă la obiectivele personale care se doresc a fi îndeplinite. Accentuând
procesele de interacțiune, autorii consideră că valorile, dorințele și ceea ce vrea conștient
un om nu reflectă neapărat nevoile unei persoane. Valorile și obiectivele acesteia sunt
văzute ca fiind agenți derivați din interacțiunile culturale și nevoile sinelui. Conform
teoriei internalizai, informațiile culturale pot fi sau nu congruente cu nevoile persoanei și
sunt diferite de valorile personale.
În ceea ce privește influențele externe și de validarea socială a cuplului, acestea
sunt implicate semnificativ în persistența partenerilor de cuplu și în calitatea relațională,
adică în satisfacția relațională resimțită de către aceștia (Etcheverry, Le și Charan 2008).
Rezultatele a unui studiu cu un număr de 254 de participanți implicați într-o relație
romantică sugerează faptul că percepțiile acestora privind angajamentul mediază efectul
normelor subiective existente asupra persistenței resimțite la nivel de relație. Aceste
rezultate confirmă teoriile sociale conform cărora aprobarea sau respingerea unei relații în
cadrul unei rețele sociale mult mai mare poate determina semnificativ angajamentul
investit la nivel de relație diadică. Mai mult, există destule argumente în a susține și ideea
că, spre exemplu, un prieten apropiat al sistemului diadic ar putea prezice dacă cei doi se
vor despărți sau nu (Gere, MacDonald et al. 2013). Această perspectivă socială vine în
completarea studiilor care fac referire la trăsăturile personalității și a strategiilor de reacție
în situații adverse. Mult mai avansate sunt ideile în care influențele rețelelor sociale au
implicații profunde pentru dezvoltarea relației romantice dintre două persoane (Reysen și
Katzarska-Miller 2013).
Studiile din domeniul psihologiei prospective au abordat, de asemenea,
problematica asocierii dintre tipul de motivație intrinsecă, extrinsecă și persistență ca
indicator de menținere a atenției asupra unei sarcini (Pelletier et al. 2001). Avansând
explicația, autorii abordează această temă din perspectiva proceselor de reglare
comportamentală și a celor de internalizare. Autorii acestui studiu pornesc de la ideea
că teoria auto-determinării susține că oamenii tind să integreze formele de reglare a
comportamentului atunci când se regăsesc într-un context favorabil și autonom. Mai
mult, conform acestei teorii, persoanele sunt motivate să integreze reglarea unor
activități extrinseci care se dovedesc a fi utile pentru funcționarea socială, chiar dacă
acestea nu sunt interesante. Cu alte cuvinte, chiar dacă unele obiective nu sunt
164
identificate și intrinseci, ele ar putea fi ușor urmărite dacă o persoană consideră că

strategiile de urmărire a obiectivului are avantaje psihologice și de natură socială. Cu
toate acestea, cele mai valorizate comportamente par a fi cele care au fost alese
intenționat, chiar dacă există și un grad foarte ridicat de stres resimțit în încercarea de
a urmări acea alegere și de a o satisface. Rezultatele acestui studiu arată că în cazul
comportamentelor motivate intrinsec, acestea sunt urmărite din plăcere și pentru că
provoacă satisfacție doar prin participarea la acele activități. Mai mult, rezultatele
confirmă și faptul că persoanele persistente percep faptul că beneficiază adesea de
persoane care erau mai autonome în modalitatea de a-i sprijini. Totodată, reglarea de
tipul introiectată s-a dovedit a fi un bun predictor pentru persistența motivațională.
Deși este considerată a fi un proces la nivel intern, astfel de reglarea motivațională
este de fapt, în timp, sensibilă la schimbările unei persoane. Astfel, toate informațiile
venite din exterior sunt de fapt filtrate și controlate astfel încât provoacă stare de bine.
Mai mult, persoanele care își reglează astfel trăirile, tind să monitorizeze și să se
sancționeze de unii singuri, tocmai pentru a exercita un control mai ridicat asupra
acțiunilor proprii.
Cuplul, fie el căsătorit sau necăsătorit, reprezintă un context complex în care,
în funcție de cum sunt îndeplinite aceste nevoi, poate fi unul de dezvoltare sau nu.
Este clar că fiecare partener al unei relații are prioritățile sale în setarea și urmărirea
unor scopuri, complexitatea unei relații fiind determinată tocmai de procesul în care
ambii negociază, selectează, urmăresc și se susțin unul pe altul pentru îndeplinirea
acestuia. Într-un capitol dedicat perspectivei congruenței rolurilor de gen – de a alinia
comportamentul fiecăruia cu cerințele specifice rolurilor, Diekman și Eagly (2008)
rezumă câteva dintre cele mai importante aspecte cu privire la această temă. Astfel, în
ceea ce privește profesia, femeile și bărbații internalizează scopuri diferite ce se
reflectă în descrierile trăsăturilor sau valorilor. Alt studiu (Hofer și Chasiotis 2003)
arată că aceștia diferă în modalitatea de urmărire a scopurilor în sensul că femeile au
acordat o importanță crescută scopurilor ce țin de intimitate, afiliere și altruism, pe
când bărbații acordă o mai mare importanță celor care fac referire la putere, realizare
și căutarea de noi experiențe. De asemenea, este bine susținută ideea că persoanele au
o stare de bine crescută atunci când progresează spre un scop specific ce este în
concordanță cu motivele lor personale (Sheldon şi Elliot 1999), efect susținut empiric
și în cazul rolurilor de gen. Comportamentele congruente cu rolurile de gen conduc de
cele mai multe ori la rezultate pozitive și la mai puțină tensiune, pe când cele
incongruente atrag consecințe afective negative (Diekman şi Eagly 2008).
Relația pe care o persoană o are cu propriul său scop atrage atenția asupra
calității în ceea ce privește motivația umană și este într-adevăr mai dificil de evaluat,
comparativ cu perspectiva cantitativă a constructelor cognitive ce pune accent mai
ales pe numărul de motive (Deci și Ryan 2008). Autorii conceptualizează congruența
de sine ca măsura în care un scop personal reprezintă corect dispozițiile de
personalitate profunde, nevoile și motivele unei persoane. În procesul de deliberare a
scopului personal, persoanele pot să aleagă corect sau pot să eșueze în selectarea unui
scop congruent, determinând astfel un consum inutil de energie și timp. Scopul este în
esență unul dintre elementele centrale ale existenței unui om, în sensul că el oferă o
direcție de urmat, toți ceilalți factori fiind stimulente pentru activitate sau dimpotrivă,
165
subminează fiecare inițiativă. Modelul menționat este o extensie a teoriei auto-

determinării și aduce în prim plan alegerea, progresul și realizarea unui scop. Pe lângă
faptul că atrage atenția asupra factorilor ce favorizează succesul sau nu, modelul are
avantajul de a studia în timp, schimbările la nivel de stare de bine și în raport cu
experiențele ce satisfac nevoile psihologice de bază. În practica psihologică (ex.
terapeutică, clinică) autorii (Werner-Wilson, Zimmerman și Price 1999) atrag atenția
asupra faptului că stabilirea scopurilor este crucială, identificarea lor fiind una dificilă
întrucât fiecare partener, membru al aceluiași cuplu, poate identifica diferite
probleme, surse ale problemelor și schimbările dorite. Totodată, cercetările din
domeniu ale autorilor menționați au ajuns la concluzia că femeile sunt mai degrabă
dispuse să realizeze schimbări în viața maritală decât bărbații. Bărbații au mai mare
succes în a introduce teme ce țin de viața de familie decât femeile care reușesc mai
bine să introducă în terapie teme ce țin de viața de cuplu.
Fiind interesați îndeosebi de domeniul motivației umane, cadrul general al
teoriei auto-determinării este o rețea ce aduce sens acesteia și nu numai. Teoria
menționată reprezintă de fapt și o rețea de studii complexe ce fac referire la
personalitatea și persistența indivizilor. Aceasta oferă un cadru de definire și
înțelegere a motivației intrinseci și extrinseci atât ca surse cât și din perspectiva
rolurilor îndeplinite. Rolurile pe care tipurile de motivație le îndeplinesc au loc atât la
nivel de structură cognitivă cât și la nivel de mediu social. Mai mult, rolurile
evoluează în funcție de diferențele individuale și de grupurile contextuale în care
acestea se îndeplinesc. Cu toate acestea, cel mai important aspect propus se
concentrează în jurul factorilor determinanți în sens pozitiv sau negativ ai acțiunilor
umane precum și schimbările produse la nivel de performanță și stare de bine.
Experiențele personale ce satisfac nevoile de bază psihologice de autonomie,
competență și relaționare sunt considerate a fi cele mai mari și intense resurse de
motivație și joacă un rol activator pentru inițiativele persoanelor.
Studiul persistenței motivaționale și a metodelor utilizate sunt avansate în
prezent, fiind acceptate mai multe tipuri de operaționalizări ale conceptului: frecvența
încercărilor de a duce la îndeplinire o sarcină, timpul petrecut pentru realizarea acelei
sarcini, reluarea unor inițiative din trecut în dorința de a o realiza sau trăsături ce țin
de constanța în sarcină, organizare și depășirea obstacolelor. Într-un studiu dedicat
operaționalizării persistenței motivaționale, autorii clarifică limitele teoretice și
practice identificate la nivelul conceptual al acestui concept, analizând în profunzime
constructele identificate în literatura de specialitate și transferându-le apoi, la nivel
operațional, în probă psihologică. Ea poate fi utilizată cu încredere în practica
psihologică datorită calităților psihometrice bune ale acesteia (Constantin,
Iarcuczewicz et al. 2007). Forma finală a probei a fost aplicată pe un lot echilibrat de
122 de participanți pentru a verifica pertinența ideii de operaționalizare, consistența
internă pe factori și capacitatea discriminativă pe itemi.
Argumentând importanța conceptuală a persistenței motivaționale, autorii
identifică în cadrul general al motivației umane două direcții de cercetare: implicarea
motivațională (ex. orientare/direcția angajamentului motivațional) și puterea
motivațională (ex. efortul /energia furnizată de un individ). Acestea sunt considerate
pertinente întrucât ele sunt în acord cu opinia cercetătorilor în sensul că motivația se
166
referă la un ansamblu de forțe care provoacă sau mobilizează individul în a se angaja

într-un comportament dat. Cu toate acestea, cele două concepte nu reprezintă o bază
pentru înțelegerea conceptului de persistență motivațională, ele fac referire mai
degrabă la a persevera comportamental și motivațional în efortul depus pentru
atingerea unui scop și este distinct de măsura în care un individ este atras de atingerea
unor obiective (ex. implicare motivațională).
Concluzionând, autorii susțin că persistența motivațională poate fi
considerată, la nivel funcțional, nucleul dur al motivației individuale, implicarea
motivațională asigurând doar componenta calitativă a motivației. Poziția funcțională
pe care studiul o valorifică explică motivația în procesul de muncă care implică două
sisteme interdependente: „alegerea scopului” și efortul pentru „atingerea scopului”,
primul sistem afectând direcția acțiunii, iar cel de-al doilea reglementând
comportamentele responsabile pentru atingerea scopului ales. Altfel spus, sunt
ridicate două probleme întâlnite frecvent la nivelul motivației în organizații: una la
nivelul angajamentului sau dispoziției angajaților de a adopta/interioriza obiectivele
organizaționale (ex. implicarea motivațională) și alta la nivelul competențelor
angajaților de a susține în timp și de a persista în acțiunile direcționate spre atingerea
obiectivelor acceptate (ex. persistența motivațională).
Pornind de la nevoile practice autorii au construit într-o primă fază un
chestionar de evaluare a motivației în context organizațional. Proba izolează opt
factori descriși în literatura de specialitate ca fiind cei care condiționează persistența
motivațională și construiesc două tipuri de chestionare, de tip autoraportat (Constantin
2008). Dimensiunile propuse (efort, încredere, persistență, scop, organizare,
concentrare, obstacol, ambiție) sunt validate psihometric la nivelul analizei factoriale
efectuate ce le restrânge într-un singur factor, identificat la nivel calitativ, de către
autori, ca fiind persistența motivațională. Consistența internă verificată pentru fiecare
dimensiune validează scalele, coeficienții rezultați (ex. alpha cronbach) fiind mai mari
de 0.70. Analizând proba în termeni de validitate concurentă, convergentă și de
diferențiere, autorii utilizează două forme ale chestionarului, una care permite analize
de tip corelațional și alta destinată analizelor calitative pentru o aprofundare a
rezultatelor. În ceea ce privește persistența motivațională și stima de sine, corelațiile
indică mai degrabă tendințe decât legături certe, coeficienții obținuți fiind de putere
slabă sau mică. Analizând persistența și dimensiunile accentuate ale personalității,
autorii găsesc relații corelaționale mari pentru persoanele care dispun mai mult de
resurse energetice de a depune efort, de avea încredere în capacitatea personală de a
face față situației, de a fi perseverent și capabil să depășească obstacolele. În ceea ce
privește factorii de personalitate, corelațiile semnificative indică faptul că o persoană
ambițioasă este mai extrovertită și mai stabilă emoțional.
Și mai detaliat și în relație cu obiectivele personale stabilite se regăsește
descrierea conceptului de persistență motivațională într-un articol dedicat dezvoltării
și validării scalei persistenței motivaționale (Constantin, Holman și Hojbotă 2011).
Chestionarul evaluează persistența motivațională ca fiind predispoziția unei persoane
de a persista motivațional în efortul direcționat spre atingerea unui scop asumat.
Odată luată decizia implicării motivaționale, persoana găsește resursele personale
necesare, inclusiv re-alimentarea motivației, pentru depășirea obstacolelor și pentru a
167
rezista rutinei, stresului, oboselii, și altor factori distratori. La nivel teoretic,

angajamentul cu privire la o sarcină este văzută în literatura de specialitate ca fiind
implicare motivațională (Constantin 2008). Implicarea motivațională este descrisă
adesea ca fiind responsabilă pentru activarea, direcționarea sau orientarea
motivațională a atenției, spre o țintă. O dificultate în descrierea persistenței
motivaționale se regăsește tocmai în diferențele dintre motivația intrinsecă și cea
extrinsecă. Cea intrinsecă îi face pe oameni să se implice în activități din plăcere, pe
când cea extrinsecă îi face pe oameni să depună efort și să se implice pentru că sunt
condiționați de recompensă sau pedeapsă. Cu toate acestea, persistența motivațională
este dificil de plasat într-una dintre categorii, ea fiind de fapt și expresia unui efort
continuu spre ceva care face plăcere. Cu alte cuvinte, este posibil ca această
clasificare și continuum motivațional să fie utile pentru a înțelege de ce unele
obiective sunt urmărite în timp și altele nu.
Un punct important în înțelegerea procesului motivațional îl reprezintă, așa
cum am menționat și mai sus, procesul de internalizare a obiectivelor. Cu toate
acestea, autorul acestui studiu aduce în prim plan faptul că acest proces are loc prin
faptul că unele persoane se regăsesc în valorile unei instituții sau în principiile lor
(Constantin 2008). Pe de altă parte, în ceea ce privește cuplurile, cele două sisteme
sunt diferite, fiecare partener vine cu un set de valori și principii. Aici procesul se
referă mai degrabă la armonizarea și acceptarea celor două sisteme, dar și construirea
unuia nou, mai ales că interacțiunea verbală și comportamentală aduce cu sine o serie
de schimbări noi atât la nivel individual cât și la nivel de sistem diadic. În ultimul
subcapitol din lucrarea de față se urmărește descrierea legăturii dintre persistența
motivațională și strategii de tip „resursă” pentru oameni. Cu alte cuvinte, se urmărește
identificarea impactului pe care unele strategii, precum reziliența, poate conduce spre
menținerea unui obiectiv comun sau personal. Mai mult, se urmărește și impactul pe
care îl poate avea la nivelul stării de bine resimțite pe termen lung.
3. Strategii și resurse utilizate în relațiile personale pentru a face față

adversităților – reziliența familială
În capitolul de față se urmărește și conturarea unui cadru general privind

strategiile implicate în procesul motivațional de realizare a obiectivelor comune, în
cuplu, mai ales că cercetările din domeniu pun accent pe implementarea unor strategii
eficiente de obținere a acestora.
Așa cum este detaliat și mai jos, un accent deosebit se pune pe reziliența
familială întrucât, aceasta este foarte aproape de nivelul valorilor și le susține în
intensitate și direcție. Cu alte cuvinte, reziliența familială, ca și proces psihic, poate fi
considerată a fi o resursă care alimentează sistemul conativ și care are un impact
asupra schimbărilor stării de bine în timp. Mai mult, ceea ce diferențiază acest
concept de cele care pun accentul pe strategii de coping este faptul că alimentează
speranța și credința pozitivă că orice situație extremă poate fi depășită, dar că ea
trebuie și trăită ca atare. Cu alte cuvinte, trecerea prin momentul de criză se face
conștient și constructiv, adică este trăit ca o experiență de învățare și nu una ce are un
168
final tragic. Concluzia finală a acestui capitol face de fapt apel la două aspecte
esențiale ale urmăririi în timp a obiectivelor comune, de cuplu:
1. înțelegerea unei situații adverse și a obstacolelor întâmpinate sunt de fapt
esențiale pentru urmărirea în timp a obiectivelor, mai ales că există doi parteneri care
își negociază zilnic realitățile sociale personale și cele comune în care trăiesc și care
își compară între ei interpretările asupra evenimentului prin care trec. Mai mult,
clarificarea acestor situații pare să aducă de fapt un nou sens relației și o perspectivă
comună mult mai puternică decât cele pe care le aveau până acum. Cu alte cuvinte,
noua realitate ar trebui definită în termeni pozitivi, adică fiind un produs comun,
construit de către cei doi, o realitate comună pe care au traversat-o împreună și care
este posibil să le aducă un grad de coeziune mult mai ridicat.
2. reziliența, ca și proces pare a fi unul dintre cele mai puternice stimulente
ale motivației unei persoane întrucât oferă un nou sens, o nouă speranța, o nouă
perspectivă care poate motiva definirea unui obiectiv și urmărirea lui în timp. Mai
mult, studierea conceptului de reziliență familială are sens și utilitate atunci când este
văzut în contextul schimbărilor ce au loc în timp, întrucât implică nu doar depășirea
situațiilor adverse dar și ocazia de a înflori, de a crește la nivel personal.
Așa cum se observă și în istoricul literaturii acestui concept, reziliența a fost

des asociată și descrisă ca fiind o calitate a invulnerabilității (Rutter 2012), a unui scut
de teflon (Walsh 2012) și ca fiind o trăsătură a eroilor cu puteri supranaturale, aspect
ce i-a conferit și un sens de ideal. Istoricul și potențialul psihologic a împins
conceptul de reziliență spre un nivel foarte aproape de idealul pozitiv. Această idee a
fost des combătută și clarificată de către cercetători sau psihologi din culturi foarte
diverse (Walsh 2003).
Examinând istoricul conceptual și utilitatea practică a acestui concept, Rutter
(2012) construiește cinci argumente istorice pentru a descrie conceptul de reziliență
ca fiind unul dinamic în prezent:
a) reziliența a fost inițial propusă ca și concept util pentru a descrie
dezvoltarea psihologică în timp, fiind de fapt foarte util pentru a testa normalitatea și
boala mentală;
b) reziliența nu ar trebui să fie construită ca o teorie și nici nu este
echivalentă cu psihologia pozitivă sau competența. Mai mult, toate aceste concepte
necesită studii longitudinale și abordări multifactoriale, precum și să fie analizată
interdependența genă-mediu.
c) populația studiată are particularitățile sale, adică nu este normal să trasăm
un set de factori de risc și factori protectivi pe baza unor prezumpții teoretice și
ideologice care vor fi aplicate în orice situație ci trebuie înțeles cum anume
funcționează în populația studiată. Mai mult, aceste concluzii nu sunt rezistente în
timp, ele sunt modelate de contextele sociale întâlnite;
d) cercetările asupra rezilienței ar trebui să includă variabile precum:
predispoziții pozitive ale personalității, un mediu familial psiho-protectiv și sisteme
sociale de sprijin. Așadar, reziliența trebuie văzută ca fiind un proces și nu un atribut
fix al unei persoane;
169
e) combinarea atât a cercetării calitative cât și a celei cantitative aduce noi

perspective, întrucât reziliența este unul dintre conceptele psihologice ce se bazează pe
studiul experiențelor care au contat cu adevărat pentru o persoană, care a schimbat-o.
Aceste experiențe sunt utile în practica psihologică de natură clinică și socială.
În ceea ce privește reziliența familială, conceptul suportă trei tipuri de

abordări: ca factor de protecție, ca trăsătură de personalitate și ca proces. Fiecare
dintre aceste trei abordări a făcut să crească interesul pentru această tematică, mai ales
că au existat și o serie de evenimente negative de tipul hazardelor naturale ce au
impus o serie de schimbări la nivel de societate. În cele ce urmează, sunt urmărite o
serie de aspecte ale rezilienței ca și fenomen: caracteristicile acestui concept,
consecințele, cele mai practice teorii și modalități de măsurare a rezilienței în
contextul urmăririi pe termen lung a unor obiective comune, de cuplu.
Un aspect relevant în termeni de consecință îl remarcă Comfort Boin și
Demchak (2010) și anume că evenimentele negative de viață sunt o amenințare pentru
valorile și sistemul de susținere a vieții și care necesită o atenție imediată atât la nivel
personal cât și de mediu. Cu alte cuvinte, momentele de incertitudine maximă sunt o
amenințare pentru stabilitatea mai multor sisteme sau niveluri de sisteme, așa cum
este și cel de familie. La nivel de sistem, Comfort, Boin și Demchak (2010) propun o
serie de etape de pregătire pentru a face față evenimentelor extreme:
1. prevenție prin inspecții și reglare periodică a sistemelor, dar și o
informare, conștientizare și evaluare constantă cu privire la riscurile posibile. Cu alte
cuvinte, persoanele pot anticipa pe baza evenimentelor trecute care ar fi condițiile
producerii unor situații potențial extreme. Mai mult, există mereu o listă de sarcini de
îndeplinit, precum analiza constant a balanței dintre beneficiile unei inspecții
periodice și risipirea energiei și resurselor pe astfel de reglementări;
2. pregătirea – etapă ce se referă la capacitatea unui sistem de a-și
achiziționa materialele și strategiile pentru a face față unor incidente extreme, adică
de a fi pregătit pentru ceva necunoscut, o situație foarte gravă;
3. gestionarea consecințelor evenimentului extrem face referire clar la
minimizarea efectelor și protejarea sistemelor principale. Având un astfel de sistem de
etape, comunicarea este mai eficientă în momentul crizei. Prioritizarea unor elemente
și menținerea lor în siguranță eficientizează și face clară comunicare dintre persoane;
4. politica de recuperare se referă la revenirea dintr-un consum de energie și
emoțional și dorința de reveni la normalitate ar trebui să fie un proces pe termen lung
și nu unul rapid. Totodată, deși ar trebui să existe un proces de integrare și învățare a
noului eveniment, perspectiva economică tinde să afecteze acest proces (Boin, `t Hart
și Allan 2009), adică sunt luate decizii drastice pentru a salva sistemul de bază și de a-
l proteja, pentru a-i reconstrui funcționalitatea pe viitor.
După cum se observă, acest model este unul de politică socială dar implică o
serie de etape, etape structurate logic și care asigură menținerea sistemului în timp,
precum și pregătirea lui pentru o eventuală stare critică. Mai mult, sunt luate în calcul
și deciziile extreme ce ar putea fi luate la un moment dat, cu scopul de a redobândi
funcționalitatea pe viitor. Această perspectivă aduce un surplus de informație atunci
170
când asemănăm un sistem familial cu unul al comunității. Cu alte cuvinte, deși există
un sistem familial la nivel social, este posibil ca acesta să nu fie capabil de recuperare
decât prin intermediul protejării individuale, adică a persoanei mai întâi și nu a diadei,
tocmai cu scopul de a-l reconstrui în perioada de reabilitare și de a-i da un nou sens.
În acest caz, ce se întâmplă cu obiectivele comune deja stabilite? Vor fi urmărite în
continuare, în același ritm, amânate, abandonate sau redefinite conform noii imagini a
cuplului? Este posibil ca reziliența familială să aibă un impact asupra etapei de
realizare a obiectivelor? În ce măsură sunt implicate trăsăturile de personalitate și ce
efect au acestea asupra stării de bine în timp?
Deși conceptul de reziliență a fost dezvoltat pentru a înțelege capacitatea de
rezistență a copiilor în cazul experiențelor ce prezentau risc psihosocial (Rutter 1999),
literatura de specialitate accentuează importanța explicării acestor strategii complexe
de a face față momentelor critice din viață, întrucât ele au efect asupra stării de bine
pe termen lung (Sixbey 2005). În ceea ce privește definirea conceptului de reziliență,
Ionescu (2013) evidenția faptul că există un acord în ceea ce privește două aspecte
esențiale: a) o persoană caracterizată de reziliență a trăit sau trăiește un eveniment cu
caracter traumatizant sau adversitate cronică și dă dovadă de o bună adaptabilitate și
b) reziliența este rezultatul unui proces interactiv între persoana, familia sa și mediul
său înconjurător.
Termenul de reziliență datează de mai mult de 200 de ani (Ionescu 2013) și este
dezvoltat diferit de la o cultură la alta. Aceste culturi au totuși în comun următoarele
caracteristici: cultivă optimismul, veselia (adică bună-dispoziție în situații dificile),
umorul, angajamentul spiritual și fuga (este considerată, alături de credință, ca fiind
rezilientă), posibilitatea de a te sprijini pe o rețea socială, necultivarea suferinței. Este
definită de către Ionescu (2013) ca fiind capacitatea de adaptare la situații dificile, de
recuperare rapidă, de a te dezvolta din punct de vedere psihic în ciuda evenimentelor
negative. Rezultatul acestei adaptări este absența tulburărilor mintale. Ca și proces, se
bazează pe interacțiune subiect-mediu și implică o serie de factori de protecție (familiali,
individuali, de mediu). La nivelul cercetărilor, se face diferența dintre reziliență naturală
(căutarea individuală a resurselor, proces natural, nu necesită asistența unui profesionist) și
cea asistată (implică tratament, se analizează toate situațiile de risc și se fac propuneri
pentru aceste situații dificile și se poate lua în calcul și o intervenție primară, cu caracter
preventiv).
Ca și caracteristică individuală, reziliența este clar o strategie, un mod de
interacțiune pe care oamenii îl utilizează atunci când întâmpină dificultăți majore sau
incidente critice. Cu toate acestea, nu putem vorbi despre reziliență ca și trăsătură de
personalitate, ea este mai degrabă o strategie personală ce poate fi construită prin
intermediul cultivării pozitive și adaptative a celorlalte caracteristici personale – emoții și
trăsături de personalitate. Cu alte cuvinte, reziliența este mai degrabă o tehnică, o metodă
ce poate fi evaluată și definită prin prisma situațiilor prin care trece o persoană.
Strategiile de a face față adversităților reprezintă o componentă resursă
pentru o relație de cuplu, în sensul că există situații dificile care sunt abordate ca și
diadă, nu doar individual, partenerii apelând la câteva aspecte ce sunt strâns legate de
modul în care este înțeleasă „conviețuirea în doi”: societate, resurse financiare
comune, relaționarea cu cei din jur sau valori și principii de la care nu se abat ca și
171
cuplu. Tendințele actuale ale intervențiilor terapeutice și caracterizării relațiilor intime

a trecut de la evidențierea aspectelor negative (violență, obiceiuri nesănătoase, bagajul
psihologic deteriorat al unuia sau ambii parteneri ai cuplului etc.) la accentuarea
punctelor tari ale unei relații (angajament, implicare, centrarea pe soluții etc.)
(Nichols și Schwartz 2004). Abordarea timpurie a constructelor de tipul rezilienței
familiale (Walsh 2003) arată că aceasta este una dintre resursele pe care un cuplu le
poate utiliza pentru a face față momentelor dificile din viață, întărind relația și
aducând un surplus de resurse pentru aceștia. Mai mult, Walsh (Sixbey 2005) descriu
reziliența familială ca fiind responsabilă de transformările și dezvoltările relației de-a
lungul timpului.
Aceste analize asupra datelor ridică o serie de întrebări cu privire la
promovarea strategiilor eficiente ce implică reziliența dar și o clarificare a
dificultăților întâmpinate în promovarea acestora. Întrebările asupra cărora s-ar putea
concentra ipotezele de cercetare din viitor sunt următoarele:
a) în cazul unor dificultăți întâmpinate pe parcursul realizării obiectivelor
comune, există diferențe între familiile cu un grad ridicat de reziliență familială sau
nu? Aici trebuie luate în considerare modalitățile de măsurare a rezilienței familiale
întrucât ele pot reprezenta pe cei mai vulnerabili din familie sau pe cei mai rezistenți
din familie (VanBreda DuPlessis 2001);
b) este posibil ca familiile reziliente să treacă mai ușor și să se redreseze în
mod eficient și încă să-și păstreze dorința de a-și îndeplini obiectivul comun asumat?
Obiectivul din trecut va fi afectat de noua perspectivă a întregii familii? Cum anume
va fi redefinit, având în vedere că odată cu trecerea peste o nouă etapă este construită
și o nouă perspectivă asupra realității sociale și a sensului pentru care aceste
evenimente se întâmplă;
c) în ce măsură vor găsi acestea un sens în acest eveniment?
d) este posibil ca acest nou sens să modifice nivelul de motivație pentru
îndeplinirea acestor obiective?
Acestea sunt doar câteva întrebări sumare ce pot fi inițiate spre cercetare, mai
ales că sfera practică, a psihologiei clinice este preocupată intens de lucrul cu strategii
de menținere a scopurilor comune în timp, mai ales dacă aceste obiective au fost
negociate și asumate de către ambii parteneri ai unui cuplu și dacă ambii consideră că
acestea le vor aduce stare de bine și confort în relație.
3.1. Negocierea și depășirea obstacolelor în cadrul relației de cuplu

Cuplurile se confruntă foarte des cu etape mai dificile în care se lovesc de
propriile limite sau propriile nereușite pe care le transferă la nivelul relației
experimentând astfel sentimente de nemulțumire și care pot conduce spre sentimente
negative, violență sau finalizarea relației (Gottman 1991). Odată implicați într-o
relație, partenerii unui cuplu sunt predispuși spre a lua decizii în funcție de starea de
bine resimțită pe moment sau pentru a dezactiva starea de tensiune creată în cadrul
relației (Mitrofan și Ciuperca 2002).
Literatura de specialitate din domeniul negocierii aduce în prim plan factorii
implicați în procesele de influență personală și socială (Malhotra și Bazerman 2008),
172
luarea deciziilor fiind explicația pentru sacrificarea unor aspecte relevante ale unei
relații de cuplu. Abordând în profunzime procesul de negociere, cercetătorii din
domeniu (Bazerman, și alții 2000) sunt de părere că există prea puțină putere
predictivă de explicație în trăsăturile de personalitate. Cu alte cuvinte, majoritatea
studiilor fac apel la strategiile de influență utilizate pentru a ajunge la un rezultat,
caracteristicile individuale fiind aproape imposibil de utilizat în procesele de
negociere întrucât ele nu sunt sub controlul direct al persoanei care negociază. Cu
toate acestea, tipul de relaționare pare a fi de fapt un indicator relevant pentru
procesele de negociere, studiile din domeniu arătând că la nivel diadic unele decizii
care par iraționale la nivel individual, sunt de fapt sănătoase la primul nivel
menționat. Spre exemplu, dacă la nivel individual comunicarea deschisă este o decizie
irațională, la nivel diadic această opțiune este una care aduce de fapt beneficii
(Bazerman et al. 2000). Așadar, rezultatele obținute sunt evaluate ca fiind unele
pozitive, motiv pentru care deciziile sunt luate diferit față de cele la nivel individual
sau de grup mult mai mare.
O altă perspectivă asupra procesului de negociere întâlnim la Schaan (2006)
care vede acest proces ca fiind unul de crearea a unei alianțe. Mai mult, în termeni de
acord, studiul pornește de la ideea că acesta este unul implicit între parteneri. La nivel
explicit, partenerii exercită control asupra sferelor în care și-au asumat
responsabilitate dar împărtășesc rezultatele ca fiind ceva comun. Totuși, cele mai
puternice acorduri sunt cele făcute formal, fiind așadar un proces de negociere
conștient și de creare a unei realități sociale comune. Această perspectivă este
considerată a fi cea care determină gradul de vitalitate resimțit la nivel personal. Deși
studiul este unul de management al afacerilor, este relevant pentru a înțelege
perspectiva personală care poate fi conturată sau intensificată prin diferite strategii și
tipuri de perspective.
Totodată, perspectiva socială domină în explicațiile privind factorii care au
cel mai mare impact asupra performanței și stabilirii unui obiectiv. Astfel, Dirks
(1999) realizează un studiu experimental și face o legătură importantă pentru
înțelegerea proceselor motivaționale într-un grup. Datele acestui studiu sugerează
faptul că încrederea influențează modul în care motivația este implicată în
performanța unui grup. Cu alte cuvinte, ceea ce acest studiu arată este faptul că
încrederea este un concept psihologic procesual ce influențează în mod indirect, adică
sunt canalizate toate eforturile unui grup spre atingerea unor obiective alternative. Tot
dintr-o perspectivă socială și ținând cont de stilurile parentale, autorii unui studiu
extins formulează o serie de concluzii cu privire la rolurile pe care cei din jurul nostru
îl joacă atunci când se iau decizii sau se fac planuri de viață (Tucker, Barber și Eccles
2001). Pornind de la teoria dezvoltării armonioase și de formare a identității, autorii
consideră că adolescenții tind să facă anumite tipuri de alegeri în ceea ce privește
planurile de carieră, familiale și educaționale. Studiul face referire la diferențele
dintre familiile intacte și cele care s-au destrămat, fiind scos în evidență faptul că
rolurile și responsabilitățile se schimbă odată cu schimbările majore din sistemul
familial. Unii părinți sau membri ai familiei preiau mai multe responsabilități, pe când
alții asigură un timp scurt pentru a oferi sfaturi și interacțiunea este una redusă.
Rezultatele acestui studiu sugerează faptul că adolescenții apelează mai degrabă la
173
sfaturile mamei și că există o serie de rezultate pozitive cu privire la această

interacțiune. Adolescenții care primesc mai multe sfaturi sunt și cei care își
construiesc o perspectivă pozitivă cu privire la planurile din viața lor din viitor. Fiind
vorba de o abordare centrată pe influența interacțiunii dintre persoane care sunt din
aceeași familie se poate dezvolta ideea conform căreia există diferențe între tipurile de
cupluri atunci când se face referire la componența unui astfel de grup mic. Cu alte
cuvinte, relațiile romantice de lungă-durată în care nu există copii diferă complet de
cele în care există deja un copil sau mai mulți.
Extinzând această perspectivă, se pare că structura familială are un impact
asupra tipurilor de obiective asumate pentru viitor. Pornind de la ideea că definirea
obiectivelor este de fapt de natură educațională (ex. luarea deciziilor, consilierea în
carieră), autorii unui studiu educațional ajung la concluzia că există diferențe între
tipurile de obiective urmărite de-a lungul timpului (Davids și Roman 2013). Ipoteza
de bază a acestui studiu face referire mai ales la rolul salient al structurii familiale în
ceea ce privește urmărirea unui anumit tip de obiective. Obiectivele acestei cercetări
sunt de fapt interesul pentru a determina tipul de obiective urmărite, comparații între
elevii care au fost crescuți de ambii părinți sau doar de unul dintre părinți. Rezultatele
sunt totuși sensibile și la specificul și condițiile de trai ale acestora, tendința
predominantă fiind de a urmări în viitor obiective care fac referire la starea financiară
a acestora. Lista acestor tipuri de obiective fac referire și la cele de dezvoltare
personală, de relaționare și de sănătate. Așadar, obiectivele motivate extrinsec domină
populația studiului, si nu cele intrinseci. Cu toate acestea, diferențe există între
tipurile de structuri familiale, în sensul că elevii care provin dintr-o familie cu un
singur părinte sunt și cei care pun accent mai mult pe obiectivele de tipul intrinsec.
Dezvoltând ideea identificării sociale, există studii în literatura de specialitate
care aduc în prim plan faptul că identificarea relațională poate conduce spre integrarea
personală a unor roluri sociale specifice nivelului individual și celui de grup (Sluss și
Ashforth 2007). Cu alte cuvinte, această perspectivă susține că în baza unei legături
emoționale se pot transfera comportamente sau caracteristici personale și pot fi făcute
alegeri care să fie în interesul menținerii unei relații.
După cum se observă, există o serie de factori implicați în definirea unor
obiective comune, la un nivel mai avansat - de planuri de viață de cuplu, întrucât ele
implică mult mai multe persoane din jur și sunt mai complexe. Dacă obiectivele
persoanele pot fi reduse la activități cât mai mici care să intensifice starea de bine,
cele de cuplu nu pot fi reduse prea ușor la activități simple, ele fiind mai mereu
supuse influențelor exterioare, caracteristicilor individuale, proceselor de interacțiune
și comunicare între doi parteneri dar și a celor de negociere și influențare reciprocă.
În ceea ce privește conflictele conjugale și depășirea obstacolelor în cadrul
relațiilor personale, se pare că cercetările din domeniu apelează tot mai mult la
concepte pe care le pot promova pentru armonizarea relațiilor de cuplu. Psihologia
centrată pe moralitate consideră că există patru tipuri de motive (unitate, ierarhie,
egalitate și recompensare) care reglează relațiile dintre persoane și care pot servi și ca
graniță pentru a descrie cât de apropiate sunt aceste relații (Rai 2012). Deși sensibilă
la diferențe culturale, această teorie propune un model integrativ de predicție a
acțiunilor umane, inclusiv pentru violența manifestată în cuplu, discriminare și
174
activități ilegale. Dezvoltarea relațiilor este dinamică și un factor precum iertarea este
indicat ca fiind unul dintre factorii responsabili de fericire maritală, soțiile fiind cele
care tind să ierte mai des în relații, iar acest lucru îi determină pe soți să fie mai
controlați, conducând astfel la o incidență scăzută a conflictelor (Jones, Beach și
Fincham 2006).
Teoriile cu privire la urmărirea obiectivelor personale sugerează că
obiectivele intrinseci și asupra cărora se exercită un grad de control ridicat și în
contextul cărora sunt satisfăcute îndeplinirea nevoilor psihologice de bază, cum ar fi
competența sau autonomia sunt și cele care intensifică starea de bine subiectivă. Cu
toate acestea, planurile de cuplu ar putea avea efecte contrare, mai ales că sunt
implicați mult mai mulți factori. Eforturile pentru atingerea acestor obiective comune
ar putea pune o presiune asupra sistemului diadic și să îl împingă spre o stare
tensionată constantă.
Analiza studiilor listate până acum permite așadar extragerea a câtorva
concluzii relevante în procesul deliberat de definire, urmărire și atingere a scopurilor
comune, de cuplu, mai ales în termeni calitativ. Așadar, obiectivele comune sunt
foarte diverse și din acest motiv, ele ar trebui clasificate pe categorii precum:
financiare, emoționale sau de afectivitate, instrumentale sau de coordonare a
activităților din casă etc. Aceste categorii sunt relevante mai ales pentru practica
clinică, a terapiilor de cuplu și familie, precum și pentru construirea unor instrumente
de evaluare sau de lucru, în cadrul ședințelor de terapie. Ele sunt diferite în abordare,
în sensul că, spre exemplu, pentru cele financiare se exercită un control și o
monitorizarea mai atentă, pe când pentru cele de comunicare este recomandată o
abordare ce implică flexibilitate și lărgirea zonei de confort personal.
Concluzionând, pe lângă faptul că există o serie de strategii ce pot fi urmărite
pentru definirea unor obiective ce ar putea fi realizate cu succes în timp, definirea
obiectivelor comune este mai degrabă un proces deliberativ care are loc la un nivel atât
individual cât și diadic. Adică, valorile personale, obiectivele personale și dorințele
personale sunt într-un proces continuu de armonizare cu cele ale partenerului. Totodată,
nivelul de congruență între concordanța sine-scop ar putea fi explorată pentru a vedea în
ce măsură afectează calitatea relației celor doi și totodată starea de bine pe termen lung.
Așadar, există în literatura de specialitate două perspective despre scopurile pe termen
lung la nivel de relație romantică. Una face referire mai degrabă la nivelul individual și la
măsura în care partenerii investesc și dedică timp și efort pentru îndeplinirea celor
personale. A doua perspectivă ia în considerare dorința partenerilor de a construi ceva
împreună, acestea putând fi obiective alese din cele personale sau nu. Totodată, bagajul
personal cu care fiecare partener intră într-o relație poate conduce sau nu spre îndeplinirea
obiectivului comun ales.
3.2. Strategii individuale utilizate pentru evaluarea și înfruntarea

evenimentelor dificile
Din punct de vedere istoric, introducerea conceptelor asociate cu reziliența
familială sunt strâns legate de teoriile elaborate pentru a înțelege stresul și mai târziu,
teoriile centrate pe identificarea resurselor sau punctelor tari ce pot ajuta o persoană
să facă față stresului. Mai mult, în ceea ce privește stresul, acesta este un „bun”
175
declanșator al problemelor psihice pe termen lung și un factor de risc pentru

menținerea unei boli sau tulburări de natură psihologică. Diferența dintre starea
normală și cea patologică constă în capacitatea unei persoane de a se adapta la
contexte stresante (Crașovan și Sava 2013), așadar reziliența familială și conceptele
asociate acesteia au un rol important în recuperarea pozitivă a unei persoane, în urma
unui eveniment extrem. Copingul desemnează un „efort cognitiv și comportamental
de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care depășesc resursele
personale” (Folkman et al. 1986) În vederea clasificării acestor tipuri de eforturi
întreprinse de individ s-a făcut o distincție clasică între coping centrat pe problemă și
coping centrat pe emoții.
Pornind de la această teorie, Carver, Scheier și Weintraub (1989) au propus o
variantă mai extinsă a categorizării strategiilor de coping. Astfel, în prezentarea
instrumentului COPE, ei au conceptualizat cinci scale pentru măsurarea copingului
centrat pe problemă (coping activ, planificare, eliminarea activităților concurente,
reținerea de la acțiune, căutarea suportului social instrumental), cinci scale pentru
copingul centrat pe emoție (căutarea suportului social emoțional, reinterpretarea
pozitivă, acceptarea, negarea, orientarea spre religie) și trei scale pentru strategii de
coping de evitare (focalizarea și descărcarea emoțională, dezangajarea
comportamentală și dezangajarea emoțională). În cele ce urmează sunt detaliate
aceste dimensiuni: a) coping activ : acțiunea și efortul în vederea eliminării agentului
stresant; b) planificare - gândirea la cum poate fi îndepărtat agentul stresant, care sunt
etapele necesare pentru utilizarea unui coping activ; c) eliminarea activităților
concurente - suprimarea altor activități în vederea concentrării asupra confruntării cu
agentul stresant; d) reținerea de la acțiune - abținerea de la acțiune în vederea
așteptării unei oportunități de a învinge agentul stresant; e) căutarea suportului social
instrumental: căutarea de sprijin, de informații, de sfaturi în legătură cu ceea ce
trebuie făcut; f) căutarea suportului social emoțional - căutarea simpatiei, a suportului
moral sau a înțelegerii din partea celorlalți; g) reinterpretarea pozitivă - individul
caută să se dezvolte personal în urma evenimentului sau caută partea pozitivă din
situație; h) acceptarea faptului că evenimentul a avut loc și este real;
i) negarea: respingerea faptului că situația este reală; j) orientarea spre religie-
creșterea implicării în activități religioase/spirituale; k) focalizarea și descărcarea
emoțională - conștientizarea crescută a emoțiilor resimțite din cauza agentului
stresant, conștientizare ce apare concomitent cu nevoia de descărcare emoțională;
l) dezangajarea comportamentală - reducerea efortului de a față face stresorului, chiar
renunțarea la atingerea obiectivul care a interferat cu agentul stresant;
m) dezangajarea emoțională - dezangajarea din activitatea cu care a interferat agentul
stresant, implicarea în alte activități care distrag persoana de la ce s-a întâmplat.
Ulterior au fost adăugate încă două scale: consumul de droguri/alcool ca
metodă de dezangajare din activitatea stresantă și umorul prin glume pe seama
agentului stresant.
Cercetările recente au pus accentul și pe anumite tipuri specifice de coping,
dintre care cel mai des amintit și cercetat este cel pro-activ, adică înfruntarea
problemei prin procese de analiză și evaluare constantă a situației adverse dar și
punerea în balanță cu resursele. Teoria coping-ului proactiv („Proactive Coping
176
Theory”) este o abordare care integrează aspectele temporale ale coping-ului.

Schwarzer şi Taubert (2002) prezintă patru tipuri de coping. Această teorie își are
rădăcinile în cercetările cogniției sociale și interacțiunii sociale, fiind de fapt expresia
procesului prin care persoanele identifică un potențial stresor și acționează cu scopul
de a preveni sau de a reduce impactul acestuia.
1. coping-ul reactiv apare atunci când prejudiciul sau pierderea a avut loc în
trecut;
2. coping-ul anticipativ este legat de amenințări iminente ce vor avea loc în
viitorul apropiat;
3. coping-ul preventiv face referire la prejudicii ce pot apărea in viitorul
îndepărtat;
Coping-ul pro-activ implică provocări viitoare ce ar putea conduce la

dezvoltarea personală. Aspinwall și Taylor (1997) identifică cinci etape sau stagii ale
coping-ului pro-activ prin referire directă la procesul acestuia, adică a interacțiunii
directe cu mediul: a) acumularea de resurse, b) recunoașterea stresorilor potențiali,
c) evaluare inițială, d) eforturi preliminare de a face față / coping, e) influența și
utilizarea feedback-ului cu privire la eforturile preliminare făcute de către persoană.
Un rol important în trecerea de la un stadiu la altul sunt de fapt resursele personale și
caracteristicile sau diferențele individuale în ceea ce privește abilitățile personale.
În ceea ce privește obiectivele personale urmărite, Lees (2009) analizează
diferențele dintre două concepte (auto-eficacitate și reziliență) așa cum ar evalua în
timp. Așadar, persoanele cu un grad ridicat de auto-eficacitate prezintă cinci
caracteristici distincte:a) își setează scopuri personale înalte și provocatoare;
b) provocarea îi împinge spre creștere personală și de cele mai multe ori acceptă
această provocare; c) sunt foarte motivați la nivel personal; d) sunt pregătiți să
investească suficient timp și resurse pentru a-și atinge obiectivele setate și e) răspund
bine la feed-back negativ și vor persevera atunci când se vor afla în momente grele.
După cum se observă, similaritatea cea mai mare constă în faptul că ambele
împing spre creștere sau dezvoltare personală. Cu toate acestea, persoanele auto-
eficace au tendința de a evita stresul și situațiile incerte, prin faptul că îl elimină din
timp, pe când persoanele reziliente înfruntă cu succes momentul stresant, adică îl
trăiesc și ajung la un rezultat pozitiv Totodată, aceste orientări sunt dominate de
abordări cognitive care pun accentul pe procesele de gândire și evaluare a situațiilor și
contextelor din cele mai diverse. De asemenea, par să există o serie de asemănări și
diferențe între reziliența familială și cele legate de modalități pro-active de a face față
stresului. Concluzionând, voi face doar o listă sumară pentru cele mai importante
caracteristici ale rezilienței familiale și care sunt relevante pentru procesul de definire,
urmărire și atingere a obiectivelor comune, de cuplu:
1. reziliența familială face referire la un proces psihic, fiind așadar dinamic
și pretându-se studiilor longitudinale. Se referă la stiluri personale sau trăsături de
personalitate ci la întregul proces de interacțiune între membrii unui cuplu și mediul
din care fac parte;
177
2. ca și proces, reziliența familială are avantajul unui context dinamic și

schimbările au loc într-un ritm mult mai accelerat, spre deosebire de schimbările ce ar
avea loc în cazul unei persoane singure;
3. reziliența familială face apel la o realitate socială comună, chiar și după ce
a trecut evenimentul problematic, una în care validarea socială a greutăților
împărtășite poate conduce spre o întărire a sistemului diadic și spre o redobândire a
funcționalității psihologice.
Așadar, reziliența familială nu face apel doar la tendința persoanelor de a

acționa pro-activ ci și de a trăi perioadele de tranziție, adverse sau care le provoacă
sistemul diadic creat. La nivel practic sau clinic al psihologiei, evenimentele adverse
pot fi restructurate ca fiind, de fapt, oportunități de dezvoltate. Cu toate acestea,
evaluările făcute și intervențiile propuse trebuie să țină cont și de caracteristicile
individuale implicate în acest proces.
Amato, Paul R. și Denise Previti. 2003. „People`s Reason for Divorcing: Gender, Social
Class, the Life Course and Adjustment” . Journal of Family Issues 24 (5): 602-626.
Bagarozzi, Dennis A. 2001. Enhancing Intimacy in Marriage: A Clinician`s Guide.
Routledge
Bazerman, Max H., Jared R. Curhan, Don A. Moore și Kathleen L. Valley. 2000.
„Negotiation”. Annual Review in Psychology 7 (1): 279-314.
Boin, Arjen, Paul `t Hart și McConnel Allan. 2009. „Crisis Exploitation: Political and
Policy Impacts of Framing Contests”. Journal of European Public Policy 16 (1): 81-
106.
Bookwala, Jamila. 2009. „Couples In Middle Age”. Encyclopedia of Human
Relationships 113.
Carver, Charles S., Jagdish K. Weintraub și Michael F. Scheier. 1989. „Assessing Coping
Strategies: A Theoretically Based Approach”. Journal of Personality and Social
Psychology 56 (2): 267-283.
Comfort, Louise, Arjen Boin și Chris Demchak. 2010. „Designing Resilience. Preparing
for Extreme Events”. University of Pittsburgh Press.
Constantin, Ticu. 2008. „Predictori ai Persistenței Motivaționale. Rolul Implicării
Motivaționale”. Cercetarea Psihologică Modernă: Cercetări Cantitative vs. Cercetări
calitative 320-333.
Constantin, Ticu, Andrei Holman și Ana M. Hojbotă. 2011. „Development and Validation
of a Motivational Persistence Scale”. PSIHOLOGIJA 45 (2): 99-120.
Constantin, Ticu, Ingrid Iarcuczewicz, Loredana Constantin, Anca Fodorea și Liliana
Căldare. 2007. „Persistența Motivațională și Operaționalizarea ei în Vederea
Evaluării Potențialului Motivațional Individual”. Analele Științifice ale Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Psihologie XVI: 5-22.
Crașovan, Dănuț I. și Florin A. Sava. 2013. „Translation, Adaptation, and Validation on
Romanian Population of COPE Questionnaire for Coping Mechanism Analysis”.
178
Cognition, Brain, Behavior. An Interdisciplinary Journal (ASCR Publishing House)

XVII (1): 61-76.
Davids, Eugene L. și Nicolette V. Roman. 2013. „Does Family Structure Matter?
Comparing the Life Goals and Aspirations of Learners in Secondary Schools”. South
African Journal of Education 33 (3): 1-12.
Deci, Edward L. și Richard M. Ryan. 2008. „Facilitating Optimal Motivation and
Psychological Being Across Life`s Domains”. Canadian Psychology 49 (1): 14-23.
Dickson, Fran C., Allison Christian și Clyde J. Remmo. 2004. „An Exploration of the
Marital and Family Issues of the Later-Life Adult”. În The Handbook of Family
Communication, ed. Anita L. Vangelisti, 153-176.
Diekman, Amanda. B. şi Ann H. Eagly. 2008. „Of Men, Women and Motivation: a Role
Congruity Account”. În Handbook of Motivation Science, ed. J. Y. Shah și W. L.
Gardner, 243-264. The Guilford Press.
Dirks, Kurt T. 1999. „The Effects of Interpersonal Trust on Work Group Performance”.
Journal of Applied Psychology 84: 445-455.
Elliot, Andrew J. și Daniela Niesta. 2009. „Goals in the Context of the Hierarchical Model
of Approach-Avoidance Motivation”. În The Psychology of Goals, ed. Gordon B.
Moskowitz și Heidi Grant, 180-234. New York: Guilford Press.
Emmons, Robert A. și Dan P. McAdams. 1991. „Personal Strivings and Motive
Dispositions: Exploring the Links”. Personality and Social Psychology Bulletin 17:
648-654.
Etcheverry, Paul, E., Benjamin Lee și Mahnaz R. Charan. 2008. „Perceived Versus
Reported Social Referent Approval and Romantic Relationship Commitment and
Persistence”. Personal Relationship 15: 281-295.
Folkman, Susan, Richard S. Lazarus, Christine Dunkel-Schetter, Anita DeLongis și Rand
J. Gruen. 1986. „Dynamics of a Stressful Encounter: Cognitive Appraisal, Coping,
and Encounter Outcomes”. Journal of Personality and Social Psychology 50 (5):
992-1003.
Gaine, Graham S. și Jennifer G. La Guardia. 2009. „The Unique Contributions of
Motivations to Maintain a Relationship and Motivation toward Relational Activities
to Relationship Well-Being”. Motivation and Emotions 33: 184-202.
Gere, Judith. 2012. „The Role of Goal Congruence in Relationship Quality and Subjective
Well-Being”. PhD Thesis, Department of Psychology, University of Toronto.
Gere, Judith, Geoff MacDonald, Samantha Joel, Stephanie S. Spielman şi Emily A.
Impett. 2013. „The Independent Contributions of Social Rewards and Threat
Perceptions to Romantic Commitment”. Journal of Personality and Social
Psychology.
Gere, Judith, Ulrich Schimmack, Rebecca T. Pinkus și Penelope Lockwood. 2011. „The
Effects of Romantic Partners Goal Congruence on Affective Well-Being”. Journal of
Research in Personality 45: 549-559.
Ghebrea, Georgeta. 1999. „Factori ce Afectează Stabilitatea Cuplului Marital”. Calitatea
Vieții 1 (2): 3-41.
Gollwitzer, Peter M., Caterina Gawrilow și Gabriele Oettingen. 2008. „The Power of
Planning. Effective Self-Regulation of Goal Striving”. Conference Paper. University
of Konstanz, Germany 50.
179
Gollwitzer, Peter M., Paschal Sheeran, Verena Michalski și Andreea E. Seifert. 2009.
„When Intentions Go Public. Does Social Reality Widen the Intention-Behavior
Gap?”. Psychological Science 20: 612-618.
Gottman, John M. 1991. „Predicting the Longitudinal Course of Marriages”. Journal of
Marriage and Family Therapy 17 (1): 3-7.
Heckhausen, Jutta și Heinz Heckhausen. 2008. „Motivation and Action: Introduction and
Overview”. În Motivation and Action, ed. Jutta Heckhausen şi Heinz Heckhausen,
1-10. Cambridge: Cambridge University Press.
Hofer, Jan și Athanasios Chasiotis. 2003. „Congruence of Life Goals and Implicit Motives
as Predictors of Life Satisfaction: Cross-Cultural Implications of a Study of Zambian
Male Adolescents”. Motivation and Emotion 27 (3): 251-272.
INSSE. 2013. Statistici. Accesat 2015. http://statistici.insse.ro/shop/.
Ionescu, Șerban. 2013. Tratat de Reziliență Asistată. Traducere de Sofia Manuela Nicolae.
București: Editura Trei.
Ivankova, Nataliya V. și Sheldon L. Stick. 2007. „Students Persistence in a Distributed
Doctoral Program in Educational Leadership in Higher Education”. Research in
Higher Education 48 (1): 93-135.
Kruglanski, Andrew W., Carl Kopetz. 2009. „What is so Special (and Non-Special) about
Goals? A View from the Cognitive Perspective.” În Goals, ed. Gordon B.
Moskowitz și Heidi Grant. New York: Guilford Press.
Lee, Bonnie K. 2002. „Development of a Congruence Scale Based on the Satir Model”.
Contemporary Family Therapy 24 (1): 217-239.
Lees, Nicola F. 2009. „The Ability to Bounce Back: the Relationship Between Resilience,
Coping and Positive Outcomes”. Master Thesis. Master of Arts in Psychology,
Auckland: Massey University, 133.
Li, Weidong. 2004. „Examining the Relationship between Ability Conceptions, Intrinsic
Motivation, Persistence, and Performance”. Master of Science Thesis, Louisiana
State University.
Locke, Edwin A. 1996. „Motivation through Conscious Goal Setting”. Applied &
Preventive Psychology 5: 117-124.
Locke, Kenneth D. 2008. „Attachment Styles and Interpersonal Approach and Avoidance
Goals in Everyday Couple Interactions”. Personal Relationship 15: 359-374.
Malhotra, Deepak și Max Bazerman. 2008. „Psychological Influence in Negotiation: An
Introduction Long Overdue”. Journal of Management 34 (3): 509-531.
Maniaci, Michael R. 2010. „The Marriage of Positive Psychology and Relationship
Science: a Reply to Fincham and Beach”. Journal of Family Theory & Review 2 (1):
47-53.
Matsumoto, Masanori și Yasuko Obana. 2001. „Motivational Factors and Persistence in
Learning Japanese as a Foreign Language”. New Zealand Journal of Asian Studies 3
(1): 59-86.
Matthews, Gerald, Ian J. Deary, și Martha C. Whiteman. 2012. Psihologia Personalității-
Trăsături, Cauze, Consecințe. Iași: Polirom, Collegium.
Mitrofan, Iolanda și Cristian Ciuperca. 2002. Psihologia Relației de Cuplu: Între Iluzie și
Realitate. SPER.
Moskowitz, Gordon B. și Heidi Grant. 2009. The Psychology of Goals. New York:
Guilford Press 548.
Muntean, Ana. 2006. Psihologia Dezvoltării Umane. Iași: Polirom.
180
Nichols, Michael P. și Richard C. Schwartz. 2004. Family Therapy. Concepts and

Methods. Allyn & Bacon/Longman Representative.
Oettingen, Gabrielle și Peter M. Gollwitzer. 2010. „Strategies of Setting and
Implementing Goals: Mental Contrasting and Implementation Intentions”. În Social
Psychological Foundations of Clinical Psychology, ed. James E. Maddux și June P.
Tangney, 114-135. New York: Guilford.
Pavey, Louisa, Tobias Greitemeyer și Paul Sparks. 2011. „Highlighting Relatedness
Promotes Prosocial Motives and Behavior”. Personality and Social Psychology
Bulletin 37 (7): 905-917.
Pelletier, Luc G., Michelle S. Fortier, Robert J. Vallerand și Nathalie M. Briere. 2001.
„Associations among Perceived Autonomy Support, Forms of Self-Regulation, and
Persistence: a Prospective Study”. Motivation and Emotion 25 (4): 279-306.
Rai, Tage Shakti. 2012. „Moral Psychology is Relationship Regulation.” UCLA
Electronic Theses and Dissertation, 158.
Reysen, Stephen și Iva Katzarska-Miller. 2013. „Perceived Relationship Dissolution and
Sexual Orientation of a Hypothethical Ex-Partner as a Threat to Identity”.
Interpersonal 7 (1): 63-67.
Rutter, Michael. 2012. „Resilience as a Dynamic Concept”. Development and
Psychopathology 24: 335-344.
Rutter, Michael. 1999. „Resilience Concepts and Findings: Implications for Family
Therapy”. Journal of Family Therapy 21 (2): 119-144.
Ryan, Richard M., Kennon M. Sheldon, Tim Kasser și Edward L. Deci. 1996. „All Goals
are Not Created Equal. An Organismic Perspective on the Nature of Goals and their
Regulation”. În The Psychology of Action: Linking Cognition and Motivation to
Behavior , ed. Peter M. Golwitzer și John A. Bargh, 7-26. New York: Guilford Press.
Ryan, Richard M., Jessey H. Bernstein și Kirk W. Brown. 2010. „Weekends, Work, and
Well-Being: Psychological Need Satisfactions and Day of the Week Effects on
Mood, Vitality, and Physical Symptoms”. Journal of Social and Clinical Psychology
29 (1): 95-122.
Ryan, Richard M. și Edward L. Deci. 2000. „Intrinsic and Extrinsic Motivations: Classic
Definitions and New Directions”. Contemporary Educational Psychology 25: 54-67.
Schaan, Jean-Louis. 2006. „Negotiating and Designing Alliance”. În Cases in Alliance
Management, ed. Jean-Louis Schaan și Micheal J. Kelly, 165-244.
Sheldon, Kennon M. și Andrew J. Elliot. 1999. „Goal Striving, Need Satisfaction and
Longitudinal Well-Being: the Self Concordance Model”. Journal of Personality and
Sheldon, Kennon M. şi Andrew J. Elliot. 1999. „Goal Striving, Need Satisfaction and
Longitudinal Well-Being: the Self-Concordance Model." Journal of Personality and
Sixbey –Tucker, Meggen. 2005. Development of the Family Resilience Assessment Scale
to Identify Family Resilience Constructs. PhD Thesis. Florida: University of Florida
181.
Sluss, David D. și Blake E. Ashforth. 2007. „Relational Identity and Identification:
Defining Ourselves through Work Relationships”. Academy of Management Review
32 (1): 9-32.
Snyder, Douglas K. și Molly F. Gasbarrini. 2010. „Integrative Approaches to Couple
Therapy: Implications for Clinical Practice, Training, and Research”. În Enhancing
181
Couples: The Shape of Couple Therapy to Come, editor K Hahlweg, M Grawe-

Gerber și Baucom D. H, 47-60. Gottingen.
Spaulding, Lucinda S. și Amanda J. Rockinson-Szapkiw. 2012. „Hearing their Voices:
Factors Doctoral Candidated Attribute to their Persistence”. International Journal of
Doctoral Studies 7.
Stamp, Glen H. 2004. „Theories of Family Relationships and a Family Relationships
Theoretical Model”. În The Handbook of Family Communication, editor Anita L.
Vangelisti, 1-30. Mahwah NJ: Lawrence Erlbaum.
Stutzer, Alois și Bruno S. Frey. 2006. „Does Marriage Make People Happy or do Happy
People Get Married?”. The Journal of Socio-Economics (Elsevier) 35: 326-347.
Thompson, Leigh. 1990. „Negotiation Behavior and Outcomes: Empirical Evidence and
Theoretical Issues”. Psychological Bulletin 108 (3): 515-532.
Tucker, Corrina J., Bonnie L. Barber și Jaquelynne S. Eccles. 2001. „Advice about Life
Plans from Mothers, Fathers, and Siblings in Always-Married and Divorced Families
During Late Adolescence”. Journal of Youth and Adolescence 30 (6): 729-747.
Uysal, Ahmet, Helen L. Lin și Amber L. Bush. 2012. „The Reciprocal Cycle of Self-
Concealment and Trust in Romantic Relationships”. European Journal of Social
Psychology 42 (7): 844-851.
VanBreda DuPlessis, Adrian. 2001. „Resilience Theory. A Literature Review with Special
Chapters on Deployment Resilience in Military Families & Resilience Theory in
Social Work”. Work Report, Social Work Research & Development, Military
Psichological Institute, Pretoria 20.
Vangelisti, Anita L. 2003. „Handbook of Family Communication”. Editor A.L.
Vangelisti. Routledge, Communication Series 793.
Vansteenkiste, Maarten, Willy Lens și Edward L. Deci. 2006. „Intrinsic Versus Extrinsic
Goal Contents in Self-Determination Theory: Another Look at the Quality of
Academic Motivation”. Educational Psychologist 41 (1): 19-31.
Walsh, Froma. 2012. „Family Resilience. Strenghts Forged Through Adversity”. În
Normal Family Processes, de Froma Walsh, 399-427. New York: Guilford Press.
Walsh, Froma. 2003. „Family Resilience: a Framework for Clinical Practice”. Family
Process 42 (1): 1-18.
Weinberg, Robert, Lawrence Bruya și Allen Jackson. 1985. „The Effects of Goal
Proximity and Goal Specificity on Endurance Performance”. Journal of Sport
Psychology 7: 296-305.
Werner-Wilson, Ronald J., Toni S. Zimmerman și Sharon J. Price. 1999. „Are Goals and
Topics Influenced by Gender and Modality in the Initial Marriage and Family
Therapy Session?”. Journal of Marital and Family Therapy 25 (2): 253-262.
182
Stres și reziliență în familiile copiilor cu autism
Elemente introductive
Tulburările de Spectru Autist (TSA) reprezintă un ansamblu de tulburări

neurologice și de dezvoltare caracterizate prin deficite în interacțiunile sociale
reciproce și comunicare, împreună cu prezența unor comportamente și interese
restrictive, repetitive și stereotipe. Aceste deficite se manifestă în dezvoltarea timpurie
și sunt de natură pervazivă, afectând persoana de-a lungul întregii vieți. Deficiențele
survenite din TSA nu afectează doar individul diagnosticat, dar și pe îngrijitorii
acestuia, familia, profesorii și comunitatea (Karst și Van Hecke 2012).
Autismul tipic face parte din tulburările spectrului autismului (TSA) sau
tulburările pervazive de dezvoltare (PDD) care includ diverse forme de manifestare ale
afecțiunii: de la autismul sever până la sindromul Asperger. Celelalte tulburări din
spectru sunt: sindromul Rett, tulburarea dezintegrativă a copilăriei, PDD-NOS
(tulburarea pervazivă de dezvoltare - nespecificată altfel sau autismul atipic) și autismul
înalt funcțional. Autismul este unic între tulburările ce apar în copilărie deoarece este
adesea nedetectat şi nediagnosticat, chiar şi după ce copilul a intrat la grădiniţă
(Beauchesne și Kelley 2004); nu este identificată o cauză sau un tratament iar copiii se
dezvoltă normal de obicei şi apoi regresează (Landa și Garrett – Mayer 2006).
Tratamentul este intens şi presupune un angajament serios şi o implicare semnificativă
din partea părinţilor (Pakenham, Samios și Sfronoff 2005). Autismul este, de asemenea,
unic deoarece în ultimul timp există o concentrare mediatică asupra acestui subiect,
raportându-se faptul că părinţii copiilor cu autism prezintă o rată de divorţ mai mare
decât media. Deşi această informaţie nu are baze empirice şi ştiinţifice substanţiale,
părinţii ce au copii cu autism şi care cred aceste informaţii încep să se teamă, gândind
despre mariajul lor că este destinat eşecului (Ramisch 2012).
A îngriji un copil cu tulburări din spectru autist sau a trăi împreună cu acesta
reprezintă o provocare pentru întreg sistemul familial, iar efectele acestei experiențe
sunt cu adevărat pervazive. Aproximativ 85% din indivizii cu TSA prezintă limitări
cognitive sau adaptative care pun restricții în privința abilităților de viață
independentă, ceea ce duce la posibilitatea de a necesita unele măsuri de îngrijire sau
asistență din partea părinților sau familiilor pe tot parcursul vieții (Volkmar și Pauls


183
2003). Într-un studiu longitudinal al lui Seltzer și colaboratorilor săi (2001), peste
50% din părinții cu vârsta peste 50 de ani și care au copii cu tulburări de dezvoltare au
raportat că încă locuiesc cu copiii lor, în comparație cu părinții copiilor dezvoltați
normal care sunt un procent de 17%. Sarcinile și dificultăți pe parcursul întregii vieți
îngreunează și mai mult traiul părinților cu copii cu TSA, ceea ce poate duce la
modificări în ceea ce privește percepția despre parenting, descreșteri ale nivelului de
optimism față de propriul viitor dar și față de viitorul copilului (Seltzer, Greenberg,
Floyd, Pettee și Hong 2001).
Cercetările arată rezultate contradictorii în privinţa efectelor asupra
mariajului ca urmare a faptului că în familie apare un copil cu autism (Higgins, Bailey
și Pearce 2005). Oricum, pare a fi un consens general în rândul cercetărilor cum că
există mulţi factori diferiţi - nu doar a fi părinţii unui copil cu autism - care contribuie
la sănătatea şi stabilitatea cuplului. Sunt, de asemenea, alte variabile care afectează
mariajul precum: vârsta, numărul de copii, vârsta copilului, rasa, statutul
socioeconomic şi durata mariajului (Eddy și Walker 1999). Până când sunt raportate
cercetări mai clare şi definitive despre mariajul părinţilor care au copii cu autism,
terapeuţii de familie trebuie să înțeleagă că există o posibilitate ca având un copil
diagnosticat cu autism poate conduce, în funcţie de alte variabile, atât la percepţii şi
rezultate negative, cât şi pozitive (Ramisch 2012).
Ceea ce s-a stabilit clar este că părinţii copiilor cu autism experimentează
niveluri mai înalte de distres emoţional (Hamlyn – Wright, Draghi – Lorenz și Ellis
2007; Lecavalier, Leone și Wiltz 2006). Cercetătorii au constatat, de asemenea, că a
creşte un copil cu autism poate duce la depresie (Benson 2006; Hastings, Kovshoff,
Ward, Espinosa, Brown și Remington 2005; Pakenham, Samios și Sofronoff 2005) şi
anxietate (Pakenham și colab. 2005) atât în cazul mamei, cât şi pentru tată (Jones,
Ttsika, Hastings și Petalas 2013). Printre cei mai importanți factori de stres pentru
familiile în care trăiesc copii cu autism se numără dificultăți în găsirea unor servicii
educaționale, medicale și de intervenție terapeutică potrivite, greutăți financiare legate
de costurile îngrijirii copilului, precum și aspecte emoționale implicate în îngrijirea
unui copil cu dizabilități (Plant și Sanders 2007). Woodgate și colaboratorii săi (2008)
au intervievat părinţi care au raportat că experimentează sentimente de singurătate
deoarece cred că societatea nu înţelege autismul, că nu au un curs normal al vieții, că
proprii copii sunt rezistenţi la intenţiile lor de a se apropia, cu soţul/soția lor sunt pe
lungimi diferite de undă şi nu pot accesa, în mod eficient, sistemul profesioniştilor şi a
agenţiilor care ar putea să-i ajute. Mai mult, manifestările comportamentale dificile
ale copilului cu autism contribuie, de cele mai multe ori, la provocarea sentimentului
de izolare al familiei (Woodgate, Ateah și Secco 2008).
În aceste condiții, părinţii trebuie să se adapteze la experienţa acestei boli cronice
şi să încerce să atenueze impactul tulburării atât asupra copilului, cât şi asupra lor. Părinţii
îşi construiesc o reprezentare a acestei boli care îi poate ghida în adaptarea la interacţiunea
cu copilul şi în luarea deciziei în alegerea tratamentului (Al Anbar, Dardennes, Prado-
Netto, Kaye și Contejean 2011), percepţiile mamei jucând un rol important în dinamica
relaţiei de cuplu (Lickenbrock, Ekas și Whitman 2011). De asemenea, unele credinţe ale
părinţilor, legate de eficienţa lor în calitate de părinţi, funcționează ca variabile mediatoare
ale relaţiei dintre diferite variabile psihologice precum depresia, stresul şi competenţa
184
parentală (Coleman și Karraker 1997; Teti, O’Connell și Reiner 1996). Recent s-a
demonstrat că percepțiile părinților despre boala copilului cu autism se asociază, în unele
condiții, cu distres și simptome depresive (Gatzoyia, Kotsis, Koullourou, Goulia,
Carvalho, Soulis și Hyphantis 2013).
Ionescu, Stieffatre-Nascimento și Goussé (2013, 271) precizau că „studiile
realizate până la începutul secolului XXI au subliniat, în general, efectele negative pe
care le are asupra familiei prezența unui copil autist”. Cu toate acestea, în studiile
asupra familiilor cu persoane diagnosticate cu autism sau alte boli și dizabilități
cronice s-a constatat că pot să apară și unele implicații pozitive (Bayat 2007; Marcus,
Kunce și Schopler 2005). Aceste elemente pozitive includ o reconectare spirituală
puternică, un sentiment de creștere în plan emoțional, o orientare către un scop, o
puternică rețea în comunitate (Twoy 2007). Suportul social a fost menționat ca fiind
un factor ce contribuie la înlăturarea efectelor negative ale stresului. Suportul social
se dezvoltă în relațiile și interacțiunile dintre indivizi, familie, grup de prieteni și
sisteme sociale mai răspândite (Boyd 2002).
Pornind de la cercetările anterioare care arată că părinţii copiilor cu autism
experimentează niveluri mai înalte de distres emoţional, depresie şi anxietate și că
nivelul înalt de stres al părinţilor copiilor cu autism este strâns legat de
comportamentul neangajat al copilului în interacţiunile sociale şi de rezistenţa
acestuia faţă de intenţiile părinţilor de a se apropia de el, o primă întrebare care se
pune este în ce măsură comportamentul copilului perceput de părinte influențează
starea sa psihologică. Faptul că percepțiile părinților referitoare la boala copilului cu
autism influențează deciziile pe care le iau în legătură cu tratamentul abordat sau alte
aspecte legate de propria lor stare psihologică, o altă întrebare la care se caută un
răspuns este dacă percepțiile despre boală ale unui partener din cuplu au o legătură
atât cu starea lui personală, cât și cu starea celuilalt partener.
1. Perspective diferite asupra termenului de „stres”
1.1. Stres individual – definiții

În literatura științifică există o oarecare doză de incertitudine față de termenul
de „stres”, care poate reprezenta altceva pentru fiecare persoană în parte. Stresul face
parte din experiențele noastre de zi cu zi și este asociat cu o mare varietate de
probleme, precum: oboseala, durerea, boala, frica, frustrarea, umilința, pierderea sau
doliul, poluarea sau chiar cu un succes neașteptat care ne-a schimbat complet stilul de
viață (de exemplu, câștigarea unei sume mari de bani la loto). Stresul este prezent în
cele mai diverse situații: la oamenii de afaceri care investesc sume mari, la sportivii
care doresc să câștige, la controlorii de trafic aerian care își asumă responsabilitatea
pentru sute de vieți, la soții care au dificultăți în cuplu etc. Cercetările medicale,
precum cele realizate de Selye (1984), au arătat că, în timp ce toți oamenii au
probleme diferite, ei răspund la stres în manieră stereotipică prin paternuri
biochimice, funcționale și structurale care-i ajută să facă față la probleme și să se
adapteze la noi situații.
Cele mai importante contribuţii în domeniul studiului asupra stresului, le
aduce medicul Hans Selye începând cu anii ’30 (1936, 1984). Acesta a definit stresul
185
ca un ansamblu de reacții ale organismului uman la acțiunea unor stimuli externi

(fizici, chimici, biologici, psihici). Potrivit lui Selye (1984), organismul reacționează
în mod similar la diferite situații sau acțiuni nocive, iar ansamblul reacțiilor de
răspuns prin care organismul se apără de stresori este denumit sindromul general de
adaptare (SGA). Selye (1984) afirmă că această reacție la stres are trei etape: faza de
alarmă, cea de rezistență și faza de epuizare. În prima fază a SGA organismul intră
într-o stare de alarmă, se mobilizează pentru întâmpinarea situaţiei problematice. În a
doua fază, cea de rezistenţă, organismul face eforturi pentru a face faţă situaţiei (de
exemplu, prin confruntare). Faza a treia, de epuizare, apare când organismul nu mai
reuşeşte să facă faţă situaţiei şi şi-a epuizat resursele fiziologice.
Alți cercetători care au avut un rol fundamental în înțelegerea și dezvoltarea
acestui concept au fost Lazarus și Folkman (1984), care definesc stresul ca fiind o
relație particulară între persoană și mediu. În cadrul acestei relații persoana evaluează
condițiile din mediu ca fiind suprasolicitante pentru sine, mai presus de propriile sale
resurse, ceea ce îi produce o stare de amenințare și disconfort. În acest cadru,
persoana este determinată să declanșeze procese de coping și răspunsuri cognitive,
afective, comportamentale la stimulii pe care îi primește (Lazarus și Folkman 1984).
Wheaton (1996) consideră stresul ca proces care face legătura între stresori
(stimuli), stres (ca proces) și reacție (starea de distres, de suferință). Stresorii sunt în
mod clasic definiți de problemele sau cerințele situațiilor care sunt percepute ca fiind
stresante de un număr mare persoane (de exemplu, situațiile în care cineva are o
pierdere importantă, suferă de o boală gravă, are un handicap, are probleme financiare
serioase, s-a separat de partener sau divorțează). Pe de altă parte, distresul are legătură
cu răspunsurile individuale negative la diverse probleme, în contrast cu eustresul,
concept pe care Selye (1974) îl introduce pentru a denumi situațiile pozitive
provocatoare de stres.
Realizând o sinteză a definițiilor stresului, Randall și Bodenmann (2009)
ajung la concluzia că acest fenomen a fost definit în trei maniere de-a lungul timpului:
a) stresul ca stimul (de exemplu, evenimente critice de viață) care declanșează reacții
fizice sau psihologice, cum ar fi problemele de anxietate sau cele cardio-vasculare
(Dohrenwend și Dohrenwend 1974); b) stresul ca reacție psihică și fizică specifică la
nevoile acute și pe termen lung (Selye 1974); c) stresul ca proces între o persoană și
mediul său (Lazarus și Folkman 1984). Dintre aceste trei orientări cea mai influentă
este abordarea stresului tranzacțional a lui Lazarus și Folkman (1984).
1.2. Stresul diadic
1.2.1. Definiția stresului în cuplu

Pentru mult timp, stresul a fost definit ca un fenomen ce afectează în
principal indivizii şi starea lor de bine (Lazarus și Folkman 1984). O axare mai
puternică pe aspectele mediului social este prevăzută de abordarea Conservării
Resurselor (CoR) (Hobfoll, Dunahoo, Ben-Porath și Monnier 1994). În acord cu
această teorie, percepţia subiectivă a stresului este încorporată în contextul social şi
efectele copingului individual sunt privite din perspectiva consecinţelor sociale care
apar. Aşadar, mulţi teoreticieni care consideră stresul un fenomen individual admit, de
186
asemenea, că stresul personal are consecințe sociale ce trebuie luate în considerare

(Lazarus și Folkman 1984; Pearlin și Schooler 1978). În acest context, în ultimii ani,
teoreticienii și cercetătorii au dezbătut din ce în ce mai des problematica stresului în
cupluri. Astfel, unii s-au întrebat dacă stresul în cuplu rămâne un fenomen pur
individual, asociat cu aprecieri subiective ale fiecărui partener, conform teoriei
tranzacţionale a stresului a lui Lazarus (1999) și poziției teoretice a lui Pearlin şi
Schooler (1978), sau dacă acesta este un fenomen diadic. În urma acestor controverse,
unii cercetători definesc stresul în cupluri ca fenomen pur diadic sau social
(Bodenmann 1995, 1997, 2005; Lyons, Mickelson, Sullivan și Coye 1998). Din acest
punct de vedere, stresul diadic reprezintă o formă distinctă de stres social care implică
preocupări comune şi intimitate emoțională între parteneri, precum şi menţinerea unor
relaţii apropiate (Randall și Bodenmann 2009).
Bodenmann (2005) defineşte stresul diadic ca un eveniment stresant care se
referă întotdeauna la ambii parteneri, fie direct, atunci când ambii parteneri se
confruntă cu acelaşi eveniment stresant sau când stresul provine din interiorul
cuplului, fie indirect, atunci când stresul unui singur partener se revarsă asupra relaţiei
şi îi afectează pe amândoi. În ambele cazuri, stresul diadic dă naştere unor aprecieri
comune ale situaţiei, acestea fiind aprecieri în diadă, pe lângă aprecierile individuale
asupra situaţiei stresante. Acest fapt amplifică aprecierile/evaluările primare şi
secundare specifice abordării lui Lazarus (1999), precum şi eforturile de coping în
cuplu sau utilizarea cooperativă a resurselor comune, ceea ce se referă la coping
diadic (Bodenmann, 2005). Teoreticienii afirmă existența a trei categorii de stres
diadic, iar aceste categorii se împart după următoarele criterii: a) felul în care fiecare
dintre parteneri este afectat (stres diadic direct vs. stres diadic indirect); b) originea
stresului - dacă stresul provine din interiorul cuplului sau din afara lui (stres diadic
intern vs. stres diadic extern); c) secvenţa de timp - în ce moment al procesului de
coping fiecare partener devine implicat (stres diadic acut vs. stres diadic cronic). În
prezent, mulţi cercetători şi teoreticieni sunt de acord că stresul în cuplu este
întotdeauna un fenomen diadic care afectează ambii parteneri în acelaşi fel
(Bodenmann 2005; Story și Bradbury 2004; Williams 1995).
Randall și Bodenmann (2009) au remarcat faptul că în ultimul timp
teoreticienii adoptă o viziune sistemică a stresului, considerând că stresul unui singur
partener are întotdeauna impact asupra celuilalt partener, iar stresul individual
afectează diada. Această nouă viziune cu privire la stres are implicaţii importante
pentru cercetarea stresului în cupluri, pentru măsurarea stresului în cupluri, precum şi
pentru analiza datelor statistice. De asemenea, viziunea este utilă şi în terapia stresului
în cupluri, deoarece permite depăşirea metodelor de intervenţie clasice, axate pe
individ şi integrarea rolului partenerului. Ea arată, de asemenea, modul în care ambii
parteneri pot asista reciproc în procesul de adaptare și modul în care diada adaptează
resursele, în plus față de competențele individuale de adaptare, putând fi consolidată
și promovată de către profesioniști. Astfel de programe sunt foarte necesare, în
contextul profesional (de exemplu, stresul legat de muncă), în terapia de cuplu care se
ocupă cu boli cronice (de exemplu, cancerul unui partener de cuplu) și cu probleme
psihologice (de exemplu, depresie) (Randall și Bodenmann 2009).
187
1.2.2. Tipuri de stres diadic

În lucrările unor cercetători precum Bodenmann (1995, 2005) și Randall și
Bodenmann (2009) se delimitează diverse tipuri de stres care sunt definite în funcție de
anumite criterii specifice, reușindu-se astfel să se diferențieze modul în care stresorii au un
impact asupra cuplului, cât și asupra individului. În primul rând, cercetătorii fac diferența
între stresul intern și stresul extern (în funcție de localizarea sau originea stresului).
Bodenmann (1995, 2005), precum şi Story şi Bradbury (2004) au definit stresorii externi
ca fiind acei care provin din afara relaţiilor apropiate. Aceştia includ mai ales interacţiunea
dintre parteneri şi mediul lor social care poate afecta indirect relaţia, stresul individual
influenţând diada şi declanşând stresul diadic prin certuri şi conflicte. Aceste tipuri de
stresori includ: stresul de la locul de muncă, stresul financiar, stresul social în cartier sau
stresul cu privire la familia extinsă. Stresul legat de copii este, de asemenea, definit ca un
stresor extern, considerându-se cauza stresului ca nefiind specifică cuplului însuşi
(Bodenmann, Ledermann, Blattner-Bolliger și Galluzzo 2006). În mod contrar, stresorii
interni sunt definiţi ca factori de stres care provin din interiorul cuplului (din diadă).
Aceştia includ conflicte şi tensiuni ce apar între parteneri din diferite motive sau scopuri
exprimate, atitudini, nevoi şi dorințe, obişnuite ale unui partener care îl deranjează pe
celălalt, sau slabă compatibilitate între parteneri. Stresul intern include, de asemenea,
îngrijorări legate de partener şi de starea lui de bine (Bodenmann și colab. 2006). Pentru o
bună perioadă de timp oamenii de ştiinţă din domeniu nu au diferenţiat aceste două tipuri
de stres. În consecinţă, semnificaţia rezultatelor din studiile anterioare asupra impactului
stresului asupra relațiilor apropiate este slabă, ori de câte ori stresul intern şi stresul extern
se confundă. Atunci când apare interesul pentru înţelegerea impactului stresului asupra
relaţiilor apropiate, este nevoie să se studieze individual ambii stresori şi interacţiunea
dintre cei doi cu privire la co-variaţia lor cu funcţionarea relaţiei. Interacţiunea dintre
variabile este extrem de importantă şi atenţia asupra acesteia a crescut în studiile în care s-
a examinat impactul stresului extern asupra tensiunilor interne şi relaţiilor apropiate
(Bodenmann, Ledermann și Bradbury 2007; Repetti 1989; Story și Repetti 2006).
O altă diferențiere care se evidențiază este cea între stresul major și cel minor
(în funcție de intensitatea stresului). Factorii de stres majori sunt definiţi ca
evenimente critice de viaţă normative şi non-normative, cum ar fi boli grave,
handicapuri, şomaj, decesul unei persoane semnificative, accidente (Dohrenwend și
Dohrenwend 1974). Evenimentele stresante de viață întreţin bolile fizice care doar
ajută la crearea şi menţinerea dezavantajelor pe care stresul le aduce în relaţiile
apropiate (Caspi, Bolger și Eckenrode 1987). Pentru mult timp, conform tradiţiei
teoriilor despre stresul în familii, a fost în mod special studiat impactul factorilor de
stres major asupra relaţiilor apropiate şi asupra familiilor (Burr, Klein, Burr, Doxey,
Harker, Holman, Martin, McClure, Parrish 1994; McCubbin și Patterson 1983). În
ultimul timp, o analiză atentă a cercetărilor în domeniu (Randall și Bodenmann 2009)
arată că factorii de stres minori par să aibă un rol chiar mai important în înţelegerea
funcţionării cuplurilor. Stresorii minori de zi cu zi, pe de altă parte, includ o arie de
dimensiuni care se referă la aspecte ale vieţii de familie (în ceea ce priveşte copiii),
conflictele la muncă, aspecte ale mediului fizic (de exemplu, vecinii) (Caspi, Bolger
și Eckenrode 1987). Stresorii minori includ cerințele iritante, frustrante şi stresante
care intervin zi de zi la contactul cu mediul înconjurător, cum ar fi uitarea unei
188
întâlniri, numirea într-o funcţie prea târziu etc. (Bodenmann și colab. 2006; Lazarus și
Folkman 1984).
Ultima clasificare a tipului de stres se realizează în funcție de durata
stresului, obținându-se astfel categoriile: stres acut și stres cronic. Stresorii acuţi sunt
temporari şi efectele lor pot fi limitate la un singur aspect (Cohan și Bradbury 1997).
Pe de altă parte, stresorii cronici (Bahr 1979) sunt aspecte stabile ale mediului şi
efectele lor pot fi de lungă durată (Karney, Story și Bradbury 2005). Oamenii de
ştiinţă au acordat o mare atenţie factorilor contextuali care declanşează stresul în
relaţiile apropiate sau care afectează din afară relaţiile (Bodenmann, Ledermann și
Bradbury 2007; Karney și colab. 2005). Aceşti stresori externi pot să provină din
experienţe stresante la locul de muncă, cu vecinii sau rudele, statut socio-economic
scăzut, precum şi din cadrul mediilor culturale (Revenson, Kayser și Bodenmann
2005). Interacţiunea dintre varietatea de variabile din afara relaţiei şi reacţia
partenerilor la acestea poate cauza adesea stres în interiorul relaţiei (stres intern) şi, la
rândul său, creşte probabilitatea de conflicte şi probleme maritale (Bodenmann și
colab. 2007; Karney și colab. 2005). Înţelegând impactul stresului asupra relaţiilor
apropiate se relevă calitatea relaţiei ca fiind unul din cei mai buni predictori ai
satisfacţiei vieţii (Ruvolo 1998). Acest fapt poate juca un rol cauzal în promovarea
sănătăţii fizice (Burman și Margolin 1992; Schmaling și Goldman 2000), bunăstării
emoţionale şi rezistenţei la drepresie (Tesser și Beach 1998).
În concluzie, există convingerea că cercetările actuale în domeniul stresului
în cuplu trebuie să ia în considerare toate cele trei dimensiuni ale stresului în scopul
de a descrie în mod fiabil şi valid impactul stresului în relaţiile apropiate. O
conceptualizare a stresului în relaţiile apropiate considerând stresul ca: a) intern şi
extern, b) acut şi cronic, c) major şi minor (Randall și Bodenmann 2009) cere, în
acelaşi timp, o măsurare a stresului în cuplu şi analizarea variabilelor dintre parteneri
utilizând Modelul Interdependenței Actor-Partener (Kenny 1996; Kenny și Cook
1999) sau, în unele cazuri, chiar şi Modelul Actor – Partener – Mediator (Campbel,
Simpson, Kashy și Fletcher 2001; Ledermann și Bodenmann 2006)
1.3. Stresul parental
1.3.1. Aspecte generale

Stresul parental a fost descris ca fiind perceperea unor discrepanțe dintre
cerințele situaționale și resursele personale de care dispune părintele (Abidin 1995;
Deater-Deckard, 1998). Așadar, stresul parental sau stresul asociat cu rolul de părinte
este diferit de stresul care provine din alte roluri sau experiențe precum: dificultățile
la locul de muncă, evenimentele nefericite, relații deficitare cu unii membri ai familiei
sau cu prietenii. De aceea, se consideră că stresul este specific unor roluri particulare
(Deater-Deckard 2004, 6).
Numeroase cercetări au avut ca obiect relația dintre starea de bine și gradul de
stres provenit din anumite situații cu care persoanele se confruntă zi de zi. Cei care
trăiesc experiențe mai stresante sunt predispuși la anumite probleme de sănătate mentală
(de exemplu, depresie) sau fizică (Brown și Harris 1989; Goodyer 1990). Unii
cercetători (Creasey și Reese, 1996; Quittner, Glueckauf și Jackson, 1990) consideră că
189
stresul parental afectează comportamentul părintelui, dar și dezvoltarea copilului într-o

măsură mai mare decât stresul provenit din alte situații, cum ar fi la locul de muncă.
Acest aspect s-a exemplificat în două studii distincte asupra familiilor care se confruntă
cu multiple dificultăți și probleme. Într-un studiu în care s-a urmărit dezvoltarea unui
grup de copii (unii sufereau de boli cronice), stresul parental s-a dovedit a fi cel mai
puternic predictor al problemelor comportamentale și emoționale la copiii de patru ani
(Goldberg, Janus, Washington, Simmons, MacLusky și Fowler 1997). Într-o altă
cercetare s-a studiat un grup de familii fără adăpost ai căror membrii riscau să sufere de
tulburări mentale și fizice din cauza numeroaselor surse de stres cu care se confruntau
zilnic (Gorzka 1999). Dintre aceste familii s-a constatat că părinții care aveau cel mai
înalt nivel de stres parental aveau, în același timp, și copii cu serioase probleme de
dezvoltare cognitivă și socială (Danseco și Holden 1998). Cu toate că stresul parental
poate fi în mod deosebit corelat cu variațiile comportamentului parental și cu nivelul de
dezvoltare al copilului, acest fenomen nu este complet independent de experiențele
stresante provenite din alte roluri, independente de rolul de părinte (Barnett, Marshall și
Singer 1992; Creasey și Reese 1996).
O caracteristică generală a teoriilor cu privire la stresul parental se referă la
echilibrul dintre percepțiile părintelui despre cerințele și responsabilitățile rolului său
și accesul la resursele disponibile pentru a îndeplini toate aceste cerințe. În consecință,
stresul parental este un fenomen psihologic semnificativ care apare atunci
responsabilitățile parentale sunt percepute ca fiind mai mari decât resursele de care
dispune părintele (Goldstein 1995; Deater-Deckard 2004). Cerințele rolului de părinte
sunt multe, variate și implică adaptarea la caracteristicile unice ale copilului precum și
la rolul social de părinte. Așadar, aceste cerințe includ nevoile copiilor pentru
supraviețuire (hrană, adăpost, protecție) dar, de asemenea, presupun și diferite cerințe
psihologice (atenție, afecțiune, implicare pentru controlul și reglarea emoțiilor)
(Deater-Deckard 2004). Percepțiile părinților despre comportamentele copiilor lor,
precum și percepțiile despre propria competență în calitate de părinți sunt elemente
foarte importante în majoritatea teoriilor despre stresul parental (Mash și Johnston
1990). În ceea ce privește resursele pentru părinți, acestea sunt la fel de diverse și
includ o serie de factori mentali și fizici, cum ar fi o protecție adecvată pentru
supraviețuire (o locuință potrivită, hrană, resurse financiare), sentimente de
competență, cunoștințe, sprijin emoțional și instrumental din partea celor din jur
(Deater-Deckard și Scarr 1996). Stresul parental poate să apară și în cazul părinților
care aparent au parte de resurse (locuință, venit stabil, suport social). Având în vedere
aceste situații se poate afirma că stresul parental are legătură cu experiența subiectivă
a fiecărui părinte față de creșterea copiilor (Deater-Deckard 2004).
Multe dintre cercetările asupra stresului parental s-au axat pe familiile care
aveau nevoie de ajutorul profesioniștilor din domeniul sănătății mentale, pentru
probleme cum ar fi depresia părinților sau deficitul de atenție la copii. Cu toate
acestea, sunt destul de multe studii în care s-au examinat familii selectate din
comunități largi. Toți părinții, indiferent de resursele lor aveau, într-o anumită
măsură, experiența stresului parental. Mai mult, dificultățile comune, cele de zi cu zi,
contribuie la fel de mult, dacă nu mai mult la creșterea stresului parental și provocarea
190
unor probleme serioase precum tulburari fizice, psihice, divorț, pierderea veniturilor
(Creasey și Reese 1996; Crnic și Greenberg 1990; Crnic și Low 2002).
Abidin (1995) publică un instrument de măsurare a stresului parental, reușind
astfel să contureze un cadru teoretic mult mai nuanțat despre acest fenomen. El
precizează că stresul parental este o reprezentare a nivelului de disfuncții în sistemul
părinte-copil, sistem care are legătură mai ales cu starea de funcționare a părintelui.
Stresul parental este legat de anumite componente ale personalității părintelui, de
patologia acestuia, de sentimentele subiective ale părintelui despre creșterea copilului,
de încrederea și investiția în parenting (Abidin 1995).
1.3.2. Stresul parental și boala copilului

Raphael, Zhang, Liu și Giardino (2010) au examinat prevalența stresului
parental în familiile din Statele Unite și au observat care variabile socio-demografice
se asociază cu stresul parental. Rezultatele au indicat că 12.6 % din copiii americani
trăiesc în familii unde cel puțin unul din părinți se confruntă cu stresul parental.
Cercetătorii au mai constatat că există o corelație pozitivă între stresul parental și
vizitele la medicul pediatru pentru diverse afecțiuni ale copiilor. Așadar, având în
vedere faptul că parentingul presupune o investiție importantă de resurse din partea
părintelui, cum ar fi timp, energie, îngrijire, bani etc., în cazul unui copil cu boli
cronice sau cu dizabilități această experiență devine și mai stresantă în comparație cu
situația în care copilul este sănătos (Raphael, Zhang, Liu și Giardino 2010).
Alte studii indică faptul că părinții care îngrijesc copii cu boli cronice, cu
tulburări de dezvoltare sau probleme de comportament se confruntă cu niveluri mai
ridicate de stres parental față de părinții care au copii dezvoltați normal (Delambo,
Chung și Huang 2011; Gupta 2007). Multe boli și dizabilități necesită terapii și
proceduri medicale de lungă durată, dacă nu pe tot parcursul vieții. Un motiv pentru
care este dificil să se facă față acestor situații, în care sunt implicați copii cu boli
grave, este acela că părinții nu dețin controlul simptomelor și severității bolii.
Perspectivele de a face față pe termen lung bolii unui copil se agravează atunci când
părintele suferă de depresie, anxietate sau apar conflicte maritale. În general, mamele
sunt mai sensibile la efectele dezadaptative ale copingului în situația unui copil
bolnav (Frank, Olmstead, Wagner, Laub, Freeark, Breitzer și Peters 1991;
Mastroyannopoulou, Stallard, Lewis și Lenton 1997).
Legătura dintre stresul parental și boala sau dizabilitatea copilului depinde de
simptomele specifice sau de dificultățile specifice cu care copilul și părintele se
confruntă. Prin urmare, nu în toate cazurile apar asociații directe între boala copilului
și stresul parental deoarece efectele depind de specificitatea fiecărei boli în parte. Mai
mult, boala copilului poate fi legată și de creșterea unor comportamente problematice
la copil (agresivitate, tulburări de somn), dar acest lucru nu apare în toate cazurile.
Severitatea bolii copilului și a simptomelor pe care acesta le resimte pot fi puternic
asociate cu distresul părinților dacă, de asemenea, copilul manifestă tulburări
emoționale sau de auto-control, dar, în același timp, boala poate avea un impact
negativ mai mic în cazul în care copilul manifestă bună adaptare și o dezvoltare
adecvată (Goldberg, Janus, Washington, Simmons, MacLusky și Fowler 1997).
191
2. Stresul în familia copiilor cu tulburări de dezvoltare
2.1. Conceptualizări ale stresului pentru familia copiilor cu tulburări de

dezvoltare
În ceea ce privește aplicarea diferitelor conceptualizări ale stresului pentru
familia cu copii cu tulburări de dezvoltare, Perry (2004) conturează patru definiții
distincte adaptate la situația specifică discutată.
În primul rând, în una din cele mai vechi teorii (Selye 1980), stresul este
înţeles ca fiind acele reacţii fiziologice şi psihologice prin care un organism trece, de
obicei în etape, pentru a se adapta la o situaţie stresantă. Deşi nu este universal
acceptată, această definiţie a fost destul de larg aplicată în domeniul clinic cu familii
cu copii cu tulburări de dezvoltare, în termeni de „modele de doliu” (Siegel 1997), în
care părinţii trec prin etape de şoc, negare, furie, negociere, gândire şi acceptare
(Perry și Condillac 2003).
A doua conceptualizare a stresului se referă la paradigma „evenimentelor de
viaţă stresante”. Această paradigmă sugerează că evenimentele stresante de viaţă au
un impact negativ asupra sănătăţii mentale şi fizice. Acest model a fost cercetat pe
larg în multe arii ale sănătăţii mentale şi, general vorbind, relaţia dintre orice
eveniment particular (ex. pierderea slujbei) sau orice consecinţă anume (de exemplu,
depresia) este slabă deoarece există multe variabile care intervin (de exemplu, ce
sprijin social a avut acea persoană, ce înseamnă pentru acea persoană job-ul respectiv,
ce strategii de coping a folosit etc.). În cazul familiilor cu copii cu tulburări de
dezvoltare, este dovedit în studii clinice că există o eterogenitate extraordinară în
rândul familiilor deoarece unele adoptă stiluri de coping foarte eficiente, ce permit
efecte pozitive, în timp ce alte familii raportează în mod semnificativ creșteri ale
nivelului de stres (Wilgosh și Scorgie 2000).
A treia abordare în conceptualizarea stresului este paradigma
„complicaţiile/problemele de zi cu zi”. Aceasta sugerează că nu este necesară apariţia
unui eveniment major de viaţă care să fie stresant, ci toate frustrările de zi cu zi şi
complicaţiile asociate cu acestea provoacă stresul. În cazul familiilor cu copii cu
tulburări de dezvoltare, această teorie a fost utilizată în manieră largă. Aceasta
conduce la ipoteza că nu doar un singur eveniment de viaţă duce la stres, chiar şi
acela de a avea un copil cu dificultăţi, ci efectul cumulativ al mai multor supărări şi
neplăceri asociate cu tratamentele de îngrijire (de exemplu, schimbarea scutecelor
unui copil mare etc.) (Perry, 2004).
A patra definiţie a stresului presupune fenomenul de „dezechilibrare a
resursei” între cerinţele unei situaţii (stresorii) şi resursele persoanei sau abilităţile de
coping (Lazarus și Folkman 1984). În cazul familiilor cu copii cu tulburări de
dezvoltare, această abordare implică faptul că stresul nu este doar în funcţie de
caracteristicile copilului. Este mai mult decât un singur eveniment de viaţă stresant,
sau chiar decât o serie de complicaţii de zi cu zi. Depinde într-o mare măsură de
abilităţile părintelui de a face faţă (coping), de resursele familiei, şi de sprijinul pe
care familia îl primeşte de la ceilalţi. În plus, anumiţi factori discutaţi precum
copingul, suportul social şi aşa mai departe, pot funcţiona ca nişte tampoane sau
192
factori protectivi care moderează consecinţele sau rezultatele negative (Dunn,

Burbine, Bowers și Tanteleff-Dunn 2001; Hastings și Johnson 2001).
2.2. Stresul parental și TSA (Tulburare de Spectru Autist)

În numeroase studii s-a confirmat faptul că părinții care îngrijesc copii cu
TSA au un nivel mai crescut de distres, ceea ce le poate afecta starea de sănătate
(Estes, Munson, Dawson, Koehler, Zhou și Abbott 2009; Gaspar de Alba și Bodfish
2011; Ludlow, Skelly și Rohleder 2012). Mancil, Bedesem și Boyd (2009) au efectuat
o meta-analiză a 19 studii şi au constatat că părinții au raportat în mod constant
creșteri ale stresului în cazul îngrijirii copiilor cu autism. Estes și colaboratorii (2009)
au remarcat factorii care influențează stresul îngrijitorilor, iar printre aceștia se includ
capacitatea de adaptare disfuncțională și responsabilitățile crescute de îngrijitor.
Konstantareas și Homatidis (1989) au investigat caracteristicile copilului si
familiei care se asociază creșterii unui copil cu TSA. Aceste caracteristici includ:
percepția simptomului, vârsta, genul, nivelul cognitiv, abilitatea verbală, nivelul de
iritabilitate, aspectul feței, ordinea în rândul fraților, comportamentele auto-abuzive,
convulsiile, tulburările de somn. Simptomele cele mai severe considerate de părinte
sunt: deficitul în comunicarea verbală, slabe abilități cognitive, problemele în
interacțiunea socială. Pentru mame nivelul crescut de iritabilitate și vârsta înaintată a
copilului s-a asociat cu scoruri crescute de distres. Atât pentru mame, cât și pentru tați
cel mai bun predictor al stresului a fost comportamentul copilului de a se auto-abuza,
iar acesta se asociază cu sentimentele părinților de teamă și neajutorare
(Konstantareas și Homatidis 1989).
Duarte, Bordin, Yazigi și Mooney (2005) au examinat factorii determinanți ai
stresului parental pentru 31 de mame cu copii cu TSA și pentru 31 de mame ai căror
copii nu aveau dificultăți de sănătate mentală. Expresiile afective slabe, interesul
scăzut pentru interacțiunea cu oamenii, vârsta înaintată a mamei cu copil mic
contribuie la creșterea nivelului de stres. Autorii concluzionează că mamele cu copii
cu TSA sunt mai predispuse să resimtă stresul parental (Duarte și colab. 2005).
Aflarea diagnosticului de autism și procesarea acestuia reprezintă pentru părinte
un fenomen extrem de stresant, asemănător cu vestea unui deces (Dale, Jahoda și Knott
2006). Odată cu pierderea speranțelor și viselor pe care părinții le-au avut pentru copilul
lor, ei experimentează o durere foarte puternică când primesc acest diagnostic (Ariel și
Naseef 2006). În plus, părinții copiilor cu TSA raportează un nivel ridicat de stres
secundar asociat comportamentului dificil al copilului și problemelor sociale pe care le
are. După primirea diagnosticului, ambiguitatea și incertitudinea asupra prognosticului
copilului oferă o altă sursă de stres pentru părinți. De exemplu, într-un studiu în care se
examinează impactul incertitudinii asupra îngrijitorilor, cercetătorii au descoperit că
incertitudinea percepută față de cursul bolii devine un predictor semnificativ pentru stresul
legat de viitor (Sanders-Dewey, Mullins si Chaney 2001). Cercetătorii sugerează că
distresul parental rezultă din factori precum intensitatea, magnitudinea, durata și
impredictibilitatea TSA (Noh, Dumas, Wolf și Fisman 1989).
Woodgate, Ateah și Secco (2008) au efectuat un studiu calitativ referitor la
experiențele părinților care au copii diagnosticați cu TSA. În acest studiu, cercetătorii au
193
identificat tendințe de izolare datorate surselor externe (de exemplu, lipsa de înțelegere
din partea societății), ca surse majore de stres parental (Woodgate și colab. 2008)
Gupta (2007) a explorat relația dintre tipul dizabilității și variabile demografice
în familiile în care cresc copii cu ADHD, tulburări de dezvoltare (paralizie cerebrală,
retard mintal și TSA), infecția cu HIV sau astm, precum și în familiile cu copii
dezvoltați normal. Părinții copiilor cu ADHD și ai celor cu tulburări de dezvoltare au
raportat un nivel de stres mai înalt decât părinții copiilor cu boli cronice (infecția cu
HIV sau astm) și părinții copiilor cu dezvoltare normală. Părinții cu un copil cu TSA au
scoruri mai mari la stres în toate domeniile evaluate, cu excepția atașamentului. Gupta
(2007) raportează factori cum ar fi restricția de rol, sănătate precară și izolarea ca fiind
cei mai influenți în ceea ce privește stresul parental.
Dunn, Burbine, Bowers și Tantleff-Dunn (2001) au examinat relația dintre
stres, suportul social, locul controlului, stilul de coping și rezultatele negative precum,
depresia, izolarea socială, problemele de relaționare în cuplu în cadrul familiilor cu
copii cu TSA. Cercetătorii au examinat un grup de 58 de părinți care au copii cu TSA,
cu vârste cuprinse între 3 și 15 ani. Rezultatele au arătat că suportul social și stilul de
coping moderează stresul și rezultatele negative ale îngrijitorilor (Dunn, Burbine,
Bowers și Tantleff-Dunn 2001)
2.3. Modele ale stresului familial
2.3.1. Modelul ABC – X al stresului familial (Hill 1949)

În contextual studierii traumei şi familiei, Hill (1949) conceptualizează
modelul ABC–X în vederea unei mai bune înţelegeri a impactului evenimentelor
traumatice asupra vieţii de familie. Modelul cuprinde o serie de elemente. Factorul A
din teoria lui Hill desemnează evenimentele stresante sau traumatice. Hill defineşte
stresul ca fiind o stare indusă de un eveniment care produce schimbări în interiorul
sistemului familial; toate formele de schimbări sunt considerate de natură stresantă.
Factorul B al modelului desemnează resursele pe care indivizii sau familia le folosesc
pentru a se adapta pierderilor survenite (Hill 1949). Factorul C reprezintă modul în
care este perceput impactului traumei asupra membrilor familiei. Acest proces
cognitiv este foarte important în modelele tranzacţionale cu privire la stres şi coping
(Lazarus și Folkman, 1984). Factorul X al modelului poate fi conceptualizat ca fiind
rezultatul stresant sau criza care urmează traumei. McCubbin şi Patterson (1983)
afirmau că trauma poate avea efecte reziduale asupra familiei, astfel impactul ei se
poate întinde pe termen lung. Pentru mulți ani, modelul ABC-X, centrat asupra
evenimentelor majore de viață, a dominat studiile din domeniul stresului familial
(McCubbin & Patterson 1983).
2.3.2. Modelul dublu ABC-X al adaptării familiale (McCubbin și Patterson

1983)
Pornind de la modelul clasic ABCX a lui Hill (1949), McCubbin şi Patterson
(1983) au dezvoltat modelul dublu ABCX al adaptării familiale, prin adăugarea unei
noi dimensiuni: adaptarea post-criză a familiilor. În acest model, factorul C a fost
extins pentru a include percepţia familiei asupra stimulului stresant original. În plus,
194
conceptul de coping a fost inclus în model, prin luarea în considerare a strategiilor

cognitive şi comportamentale pe care membrii familiei le utilizează în vederea
adaptării la situațiile stresante. McCubbin şi Patterson (1983) au încorporat resursele
personale în cadrul modelului lor dublu ABCX într-o manieră mai complexă,
sugerând faptul că resursele psihologice sunt importante în a face faţă traumei, dar şi
faptul că aceste resurse sunt transformate în cadrul procesului de adaptare. Deși acest
model este utilizat în diferite abordări empirice ale fenomenului, el are în vedere doar
impactul evenimentelor de viață majore și integrează atât de multe variabile și procese
încât este dificil de testat empiric.
Acest model a fost aplicat familiilor cu TSA, iar severitatea stresorilor a fost
relaționată cu gradul simptomelor tulburării și problemelor de comportament.
Impactul cerințelor se referă la nevoi suplimentare pe care familia le are, precum
nevoi financiare, evenimente stresante de viață (de exemplu, decesul) sau alți stresori
care pot să apară. Resursele se referă atât la atributele interne, precum stima de sine,
reziliența sau auto-eficiența și la suporturi externe, cum ar fi rețelele sociale.
Evaluările stresorilor includ percepțiile pozitive sau negative legate de creșterea unui
copil cu TSA. Strategiile de coping se referă la tactici utilizate de o familie pentru a
face față stresului (Perry 2004).
În literatura de specialitate apar trei studii care investighează în mod specific
modelul dublu ABCX al adaptării familiale în contextul tulburării de spectru autist a
copilului la nivelul Statelor Unite (Bristol 1987; Manning, Wainwright și Bennett
2011; Stuart și McGrew 2009). Mai întâi, Bristol (1987) utilizează acest model pentru
a investiga adaptarea mamelor cu copii cu autism sau cu comunicare defectuoasă între
vârstele 2-10 ani și a constatat că modelul prezice în mod semnificativ adaptarea
(corelație canonică de .67). Modelul a explicat o proporție semnificativă din varianța
variabilei calitate parentală (55%), simptome depresive (33%) și adaptare maritală
(55%). Stuart și McGrew (2009) au investigat consecințele familiei după primirea
diagnosticului de TSA. Cercetătorii au observat că stresul este explicat de valori
semnificative ale varianței variabilelor individuale (81%), maritale (51%) și familiale
(77%). Manning și colaboratorii (2010) au investigat starea de bine și distresul
psihologic în familii de diverse rase care aveau în creștere copii de vârstă școlară cu
TSA. Cercetătorii au descoperit varianțe semnificative ale variabilelor de funcționare
familială (28%) și distres parental (46%). Luate împreună, aceste studii dovedesc
utilitatea modelului dublu ABCX pentru înțelegerea și organizarea factorilor care pot
influența adaptarea și consecințele familiei atunci când apare printre responsabilități și
creșterea unui copil cu TSA.
2.3.3. Modelul stresului în familiile cu copii cu tulburări de dezvoltare (Perry

1989)
Acest model, elaborat de Perry (1989) include patru componente majore:
Stresori (factori de stres), Resurse, Suporturi şi Rezultate, fiecare dintre acestea
împărţindu-se în două sub-domenii. Stresorii sunt stimulii de stres minori şi majori
din viaţa părinţilor cu copii cu tulburări de dezvoltare, incluzând atât stresorii asociaţi
cu copilul, cât şi alţii prezenţi în viaţa indivizilor. Componenta Resurselor se referă la
resursele personale şi individuale ale părinţilor şi ale familiei. A treia componentă
195
majoră a modelului constă în Suporturile (sprijinul) pe care părinţii sau familia pot să
le primească din exterior, cum ar fi rețele sociale informale sau servicii de sprijin
formale. Rezultatele sunt considerate ca fiind consecințele care rămân după impactul
negativ (dar, de asemenea, potenţial pozitiv) al Stresorilor, mediat şi/sau moderat în
primul rând de influenţele pozitive (dar, de asemenea, potenţial negative) ale
Resurselor variate şi Suporturilor disponibile. Apare și o cantitate reziduală ce constă
în stări emoţionale, aprecieri cognitive şi atribuţii legate de aceste stări emoţionale, iar
acestea pot fi pozitive şi/sau negative (Perry 1989).
Într-o altă lucrare, Perry (2004) descrie în mod detaliat fiecare componentă a
modelului său, nuanțând și mai mult sub-dimensiunile specifice situației îngrijirii unui
copil cu tulburări de dezvoltare. În cele ce urmează se vor prezenta pe larg toate
sub-dimensiunile acestui model, precum și maniera de adaptare a acestora la
domeniul clinic, de intervenție practică.
Caracteristicile copilului
Caracteristicile potenţial relevante ale copilului pot fi variabile stresori, în
rândul lor se numără nivelul de dependenţă în sarcinile de auto-ajutorare, nivelul
cognitiv sau de dezvoltare, frecvenţa şi severitatea comportamentelor neadaptative,
diagnosticul sau tipul de tulburare în dezvoltare, vârsta şi sexul. O distincţie trebuie
făcută între variabilele obiective precum vârsta sau IQ-ul şi percepţiile părinţilor cu
privire la dificultăţile copilului, care probabil sunt mai relevante. (Perry 2004).
Clinic vorbind, este important să nu se permită ca datorită caracteristicilor
obiective ale copilului să se creeze ipoteze false de către clinicieni cu privire la
experienţele familiei (de exemplu, funcţionarea este bună, deci nu va avea mult de
suferit). O altă implicaţie a acestei idei este aceea că intervenţiile destinate să
modifice caracteristicile copilului (de exemplu, scăderea comportamentelor
dezadaptative) nu vor aduce neapărat efectul pe care familia l-ar putea aștepta.
Percepţiile parentale şi propriile aşteptări pot fi o cale fructuoasă pentru intervenţiile
clinice. În plus, efectul stresorilor nu poate fi înţeles în mod semnificativ fără a lua în
considerare variabilele care intervin. Unele familii (mai ales cele observate clinic) pot
fi copleşite de un copil a cărui tulburare pare a fi relativ uşoară, în timp ce alte familii
cu copii mult mai serios afectaţi pot face faţă într-o manieră sănătoasă, alegându-se cu
efecte pozitive din experienţa lor. Aceasta este eterogenitatea din familii care
reprezintă obiectul curent în cercetarea familiilor (Perry 2004).
Alţi stresori de viaţă
Familiile care au un copil cu tulburări de dezvoltare pot, desigur, să
experimenteze alţi stresori, la fel ca toate familiile. Alţi factori de stres din viaţă includ pe
cei legaţi de locul de muncă, boli la alţi membrii ai familiei, probleme financiare etc. Este
important pentru cercetători să includă (şi/sau să dezvolte) măsurări ale evenimentelor
stresante din viaţă. În plus, faţă de itemii tipici incluşi în măsurarea evenimentelor de viaţă
(de exemplu, decesul în familie), este important a se considera nu mai puţin frecventă
realitatea în care există alţi membri ai familiei cu tulburări de dezvoltare, precum şi alţi
factori de stres relaționați cu faptul de a avea un copil cu tulburări de dezvoltare (cum ar fi
costurile tratamentelor speciale, necesitatea de a renova casa etc.). Cercetătorii încurajează
să se măsoare evenimentele de viaţă legate de copil separat, astfel încât efectele lor să fie
evaluate independent (Perry 2004).
196
De asemenea, este important să se ia în considerare aceste evenimente

stresante de viaţă atunci când se lucrează clinic cu părinţii. O familie refugiată trăind
într-o cameră poate avea nevoie de asistenţă în găsirea unei locuinţe mai întâi, decât
servicii legate de tulburările de dezvoltare ale copilului. Mama unui copil cu autism
care trebuie să facă faţă şi unui părinte senil nu poate avea multă energie pentru a
lucra acasă un program pentru dezvoltarea limbajului în fiecare seară. Familiile pot fi
ajutate să se ocupe de aceste alte evenimente stresante de viaţă prin recomandări
corespunzătoare, prin sensibilizarea către alte cerinţe legate de timpul lor şi prin
oferirea de servicii directe precum îngrijire temporară de urgenţă a copilului în cazul
în care a decedat un membru al familiei (Perry 2004).
Resursele personale ale individului
Resursele personale ale individului constau în variabilele personalităţii,
strategiile congnitive de coping, credinţele, precum şi factori demografici (de
exemplu, educaţia, statutul de angajat). Acesta este probabil domeniul cel mai matur
legat de eforturile de cercetare care vizează descoperirea resurselor specifice interne,
credinţelor şi abilităţilor de coping (de exemplu, reziliența, optimismul, religiozitatea,
credinţele, abilităţile de coping etc.) care sunt cele mai eficiente în reducerea
stresului. Cercetarea ar trebuie să se concentreze pentru a vedea dacă aceste resurse
funcţionează într-o manieră aditivă, dacă ele mediază stresul sau interacţionează cu
nivelul stresorilor moderând efectul de bază sau operează în alt mod. Problema legată
de modul în care acestea funcţionează la tată versus mamă este de asemenea
pertinentă, dar insuficient studiată (Perry 2004).
Sistemul de resurse al familiei
Sistemul de resurse al familiei cuprinde variabile care implică funcţionarea
familiei, satisfacţia maritală şi variabile demografice (statutul marital). În literatura
stresului în familie şi în modelele teoretice menţionate, familia a fost privită ca o
unitate de analiză, dat fiind că , mulţi clinicieni urmează o perspectivă sistemică a
familiei. Cu toate acestea, în studiile empirice, variabilele familiei sunt în general
bazate pe percepţia uneia sau mai mai multor persoane din familie şi nu este clar dacă
acestea diferă de variabilele individuale. În plus, există un număr substanţial de
părinţi singuri, pentru care aceste variabile nu au un sens, iar cercetările nu sunt în
mod necesar şi suficient adresate realităţii. În cercetările viitoare, eforturile ar trebui
îndreptate spre a atinge variabilele familiale din variabilele individuale, precum şi, în
cupluri, variabilele maritale din cele familiale. În modelul prezentat aceste măsuri
maritale/familiale sunt considerate ca variabile independente, nu ca măsuri ale
rezultatelor, așa cum rezultatele sunt concepute ca variabile necesare şi individuale
(Perry 2004).
Suportul social informal
Suportul social informal reprezintă susţinerea emoțională şi/sau ajutorul
concret primit efectiv şi/sau perceput a fi disponibil din partea membrilor familiei
extinse, prietenilor, vecinilor, organizaţiilor sociale şi comunităţii religioase (Perry,
1989). Există un corp extins de literatură asupra suportului social pentru familiile cu
copii cu tulburări de dezvoltare şi este, în mod cert, un concept esenţial. Cu toate
acestea, există aspecte semnificative conceptuale şi de măsurare care necesită clarificări
suplimentare. Acestea includ: cantitatea versus calitatea problemei (reţelele mici dar
197
suportive pot fi cele mai eficiente); utilitatea conceptului percepţiei suportului versus
suportul real obţinut; valenţa contactelor cu reţeaua socială (este de ajutor sau stresant);
şi emiterea unui model de suport (izolarea socială este dăunătoare, dar, dincolo de asta,
mai mult nu este în mod necesar şi mai bine) (Perry 2004).
Serviciile formale de sprijin
Serviciile şi suporturile formale sunt intervenţii profesionale sau
paraprofesionale, inclusiv programele de educaţie/tratament pentru copiii cu tulburări
de dezvoltare şi intervenţiile familiale precum cele individuale, maritale sau cele
axate pe consilierea de familie, servicii de îngrijire temporară, training-uri pentru
managementul comportamentului, grupurile de suport parental şi asociaţiile părinţilor.
Pare destul de probabil că nu doar numărul surselor suportului formal ar trebui
măsurat, ci şi calitatea și eficienţa lor, adecvarea lor la necesităţile şi valorile familiei
la momentul respectiv şi impactul lor asupra nivelului de satisfacţie parentală.
Instrumentele de măsurare tind să fie elaborate la nivel local pentru fiecare studiu,
având proprietăţi psihometrice necunoscute. Cercetările viitoare vor trebui să
construiască instrumente mai eficiente pentru a atinge aceste variabile (Perry 2004).
Rezultatele parentale
Cele mai multe cercetări ale stresului familial s-au concentrat asupra
rezultatelor negative, incluzând şi versiunea originală a acestui model (Perry 1989), în
care rezultatele erau numite „distres parental” (depresie, pesimism, blocaj, epuizare
etc.). Cu toate acestea, există rapoarte în literatura de specialitate valabile atât pentru
efecte pozitive, cât şi pentru efecte negative asupra părinților cu un copil cu tulburări
de dezvoltare. Munca clinică şi activitatea într-un sistem mai vast a demonstrat că
există un efect potenţial de dezvoltare personală în cazul părinţilor cu astfel de
experienţă. Fără îndoială că acest fapt a dus la multe realizări impresionante, dar şi la
costuri considerabile, în unele cazuri (Perry 2004).
2.4. Reziliență și coping în familiile copiilor cu TSA

Consecințele negative asupra sănătății părinților care îngrijesc copii cu
tulburări de dezvoltare, precum cele din spectru autist au fost pe larg documentate.
Astfel, cercetările arată că îngrijitorii copiilor cu TSA suferă într-o mai mare măsură
de depresie, anxietate, simptome somatice și disfuncții sociale decât populația
generală ( De Andres-Garcia, Moya-Albiol și Gonzalez-Bono 2012). Deși majoritatea
studiilor au evaluat tulburările în ceea ce privește starea de sănătate a îngrijitorilor, în
ultimul timp, cercetătorii sunt interesați și de adaptarea pozitivă la situația de îngrijire.
În acest context, unii îngrijitori demonstrează abilități de a face față în mod eficient
stresului unei situații de îngrijire iar fenomenul este descris ca reziliență (Gaugler,
Kane și Newcomer 2007).
Termenul de reziliență este utilizat pentru a explica adaptarea pozitivă a
indivizilor la situații stresante (Bonanno 2012). Totuși, în ceea ce privește
conceptualizarea acestui termen există o lipsă de omogenitate. În consecință, definiția
nu este unanimă pentru toate studiile, deși, în general, reziliența este înțeleasă ca un
proces dinamic, o capacitate de reabilitate eficientă după situații stresante. Această
definiție se referă la reziliență ca la un mod de a face față într-o manieră adaptativă.
Mai exact, reziliența în contextul îngrijirii a fost definită ca fiind abilitatea de a îți
198
reveni din situații de îngrijire stresante. În acest sens, reziliența la îngrijitori este
configurată de caracteristici specifice care promovează o adaptare eficientă la situația
de îngrijire fără ca starea de sănătate să fie afectată (Fernandez-Lansac, Crespo-
Lopez, Caceres și Rodrıguez-Poyo 2012; Lin, Rong și Lee 2013). Din acest motiv,
reziliența nu este o abilitate statică și stabilă iar îngrijitorii pot fi ajutați să își crească
nivelul de reziliență. Reziliența presupune a face față în mod eficient stresului, fără a
resimți consecințe negative, ci obținându-se rezultate pozitive, beneficii în urma
situațiilor stresante. Acest proces duce la creșterea abilității de a face față cu succes
stresului (Bayat 2007). În mod cert, îngrijitorii rezilienți prezintă schimbări pozitive
în diferite domenii de viață, iar unii au adoptat o viziune pozitivă a procesului de
îngrijire (Fernandez-Lansac și Crespo 2011). Aceste rezultate pozitive au fost regăsite
în mai multe familii în care apar membrii cu diferite dizabilități și boli (Heiman
2002). În familiile cu un membru afectat de TSA, îngrijirea a fost considerată o
oportunitate de dezvoltare personală de către unii îngrijitori (Bayat 2007; Phelps,
McCammon, Wuensch și Golden 2009). Analizând profilul îngrijitorilor rezilienți s-ar
putea detecta aspectele care ar fi considerate eficiente în programele de intervenție
(Bekhet, Jhonson si Zauszniewski 2012; Gardiner și Iarocci 2012). Acest lucru ar
ajuta enorm îngrijitorii care resimt consecințe negative și deteriorări în sănătatea lor.
Dale, Jahoda și Knott (2006) au examinat modul în care familiile gestionează
și reușesc să facă față stresului legat de TSA. Rezultatele au indicat faptul că
sentimentele de furie, șoc, negare, auto-culpabilizare și vinovăție au fost raportate în
momentul primirii diagnosticului. În plus, mamele care îngrijeau singure copiii cu
autism sufereau de depresie și izolare. Cercetătorii au mai descoperit că rolul
suportului social și accesibilitatea la serviciile de asistență au redus semnificativ
nivelul de stres al mamei. Dale și colaboratorii săi (2006) au remarcat caracteristicile
familiilor, inclusiv auto-eficacitatea percepută, abilitatea de adaptare în mod pozitiv la
stres și strategiile de coping care ajută la dezvoltarea unui sentiment puternic de
realizare și stare de bine pentru familie (Dale, Jahoda și Knott 2006)
Suportul social este una dintre variabilele cele mai analizate în relație cu
reziliența și starea de sănătate a îngrijitorilor persoanelor cu tulburări de dezvoltare
(Boyd 2002; Gallagher și Whiteley 2012). În acest sens, suportul social a fost asociat
cu o funcționare cardiovasculară și endocrină mai bună, mai puțină anxietate și
depresie și simptome somatice diminuate (Gallagher și Whiteley 2012). Așadar,
suportul social a fost caracterizat ca un factor rezilient care respinge consecințele
stresului provenit din îngrijirea persoanelor cu TSA (Boyd 2002). S-a mai constatat că
o rețea suportivă mediază gradul de protecție pe care îl oferă părinții copiilor, precum
și percepția lor legată de comportamentul dificil al copilului. În familiile cu copii cu
dizabilități de dezvoltare, rezultatele arată că nivelul de suport disponibil din partea
partenerului și prietenilor este, în mod semnificativ, asociat cu nivelul de satisfacție
față de funcționarea familială (Boyd 2002). În general, cercetările în care s-a avut în
vedere suportul social în familiile cu TSA s-au concentrat asupra mamelor, dându-se
mai puțină atenție impactului pe care-l poate avea suportul social asupra tatălui,
fraților sau familiei complete. Acest lucru reflectă rolul tradițional al mamei ca
îngrijitor principal, mai ales în situația în care copilul are o dizabilitate sau poate
sugera că impactul asupra mamei diferă față de cel asupra tatălui. În orice caz, este
199
foarte clară importanța suportului social pentru starea de bine a mamei (Boyd 2002).
Gray și Holden (1992) constată că mamele care percep niveluri mai înalte de sport
social informal și formal raportează stări mai reduse de depresie, anxietate și furie.
Într-un alt studiu, Twoy, Connolly și Novak (2007) au realizat o cercetare de
tip sondaj prin care au explorat strategiile de coping la părinții care aveau copii cu
TSA. Cercetătorii au utilizat pe un eșantion de 94 de persoane, încercând să determine
strategiile de coping și nivelurile de adaptare interne și externe ale sistemului familial.
Aceste strategii de coping includ: dobândirea suportului social, recadrarea,
mobilizarea familiei să primească și să accepte ajutor, căutarea suportului spiritual și
evaluarea pasivă. Twoy și colab. (2007) au ajuns la concluzia că părinții copiilor cu
TSA sunt predispuși să utilizeze sistemele de suport din cadrul rețelelor sociale, fapt
care devine o reală strategie de coping. Rezultatele studiului au mai indicat faptul că
familiile se adaptează la provocările rezultate din creșterea și îngrijirea unui copil cu
autism. Cu toate acestea, părinții se angajează adesea în evaluări pasive pentru a face
față comportamentului copilului cu TSA. Utilizând evaluarea pasivă ca strategie de
coping, părinții ignoră în mod pasiv sau nu recunosc comportamentele copilului care
au legătură cu TSA, decât să se confrunte în mod direct cu ele. Este important de
adăugat faptul că această evaluare pasivă este o strategie de coping eficientă pe
termen scurt, dar pe termen lung poate duce la strategii dezadaptative (Twoy și colab.
2007). Într-un studiu în care s-au evaluat legăturile dintre simptomele autismului,
strategiile de coping și starea de bine a mamelor care aveau copii mici sau adolescenți
cu TSA s-a constatat că nivelurile înalte ale copingului orientat pe problemă au fost
asociate cu un scor mai mare al stării de bine a mamei (Smith, Seltzer, Tager-
Flusberg, Greenberg și Carter 2008).
Cu scopul de a demonstra care sunt factorii rezilienței în cadrul familiilor cu
copii autiști, Bayat (2007) realizează un studiu pe un număr de 175 de părinți sau alți
membri ai familiei care se ocupă de îngrijirea unui copil autist cu vârsta cuprinsă între
2 și 18 ani. Rezultatele cercetării demonstrează importanța capacității familiale de a
pune în comun resursele existente și menținerea legăturii între membrii familiei.
Pentru ca membrii familiei să fie capabili să conlucreze și să își utilizeze eficient
resursele, trebuie să dispună de două calități: flexibilitate și capacitatea de a comunica
bine unul cu altul. Aceste calități sunt necesare pentru a răspunde într-o manieră
adecvată noilor cerințe adresate familiei. Tot în studiul lui Bayat (2007), în 62% din
familii se semnalează o apropiere între membri, datorată prezenței copilului autist. În
unele cazuri s-au observat și creșteri ale gradului de apropiere între frați, încât unii
dintre aceștia își sacrifică timpul liber pentru a se ocupa de sora sau fratele cu autism.
Alt factor pe care Bayat (2007) îl remarcă ca fiind asociat rezilienței în familiile cu
copii autiști este procesul de reflecție prin care aceste familii încearcă să înțeleagă
semnificația faptului de a avea un copil autist. În acest sens, familiile atribuie
adversității un sens pozitiv prin prisma experienței trăite și lecțiilor învățate în urma
acesteia, ceea ce duce la o schimbare a viziunii despre lume. Mai mult, respondenții
declară că au o mai mare compasiune, sunt mai puțin egoiști, mai umani, mai sensibili
la diferențele individuale și afirmă că îi apreciază mai mult pe cei diferiți. Afirmarea
unei creșteri în plan spiritual ca rezultat al faptului de a avea un copil cu autism este o
altă caracteristică specifică rezilienței (Bayat 2007).
200
2.5. Programe de intervenție orientate către reziliență

Un program de intervenție precoce elaborat la Facultatea de Științe ale
Educației a Universității din Alberta (Canada) urmărește îmbunătățirea rezilienței
familiale în familiile în care trăiește un copil cu tulburări de dezvoltare (Kysela,
McDonald, Drummond și Alexander 1996). Acest program se bazează pe principiul
conform căruia intervenția familială care permite dezvoltarea factorilor de protecție
va crește reziliența copiilor.
Alt program de intervenție elaborat pentru elevii diagnosticați cu autism,
intitulat Collaborative Model Promoting Competence and Succes (COMPASS)
(Ruble și Dalrymple 2002) este prezentat succint de Ionescu, Stieffatre-Nascimento și
Gousse (2013, 276-278). Acest program a fost conceput pentru a promova
colaborarea între personalul școlii și îngrijitori, menținerea unei continuități între
evaluare și intervenție, prevenirea comportamentelor dificile și accentuarea
dezvoltării funcționale, identificarea unor strategii educaționale după ce obiectivele
planului educativ individualizat sunt stabilite. În principiu, acest program are ca scop
să îmbunătățească nu doar competențele elevului autist, ci și pe cele ale îngrijitorului.
Un instrument util pentru practică este inclus în teza de doctorat a lui Willis
(2006), care prezintă un exemplu de fișă de intervenție bazată pe modelul rezilienței.
Fișa conține date personale și despre membrii familiei, probleme referitoare la
pacient. În plus, acest instrument se axează pe identificarea punctelor forte și
factorilor de risc ale persoanei diagnosticate cu autism, ale familie și ale comunității
(Ionescu, Stieffatre-Nascimento și Gousse 2013, 276-278).
3. Percepția bolii – proces mediator în adaptarea la boală
3.1. Reprezentarea mentală a bolii prin prisma modelului autoreglării

răspunsurilor la boală
Cercetările în care s-a studiat modul de reprezentare al bolii şi sănătăţii, au
încercat să ofere răspuns unor întrebări: „Cum înţeleg oamenii şi cum îşi
conceptualizează ei boala?”, „Ce fel de reguli guvernează procesul de reprezentare
mintală a propriului statut de om bolnav şi care sunt implicaţiile acestor procese?”
Howard Leventhal şi colegii săi, la începutul anilor ’80, au plecat de la cercetările
iniţiale în domeniul reprezentării mentale a pericolului şi al procesării ameninţării
centrându-se asupra studierii modului în care oamenii percep boala ca pe o ameninţare. Ei
au dezvoltat un model teoretic, modelul autoreglării răspunsurilor la boală, care cuprinde
într-un sistem integrat mecanismele emoţionale şi cognitive implicate în formarea unei
reprezentări mintale a bolii (Leventhal şi Diefenbach 1991).
Cercetările efectuate de Leventhal, Meyer şi Nerenz (1980) oferă o
perspectivă asupra felului în care reprezentările mintale ale pacienţilor determină
modul în care aceştia răspund la boală. Prezentând atât argumente teoretice cât şi
experimentale, Leventhal şi colegii săi arată că, pentru a înţelege şi pentru a-şi regla
comportamentul legat de sănătate şi boală, oamenii utilizează teorii implicite ale bolii
(denumite uneori şi scheme ale bolii).
Lacroix (1991) defineşte schema bolii ca fiind o structură cognitivă distinctă
care integrează (1) o convingere în relaţionarea unei varietăţi de funcţii fiziologice şi
201
psihologice, relaţionare care poate fi sau nu corectă din punct de vedere obiectiv; (2)
un cluster de senzaţii, simptome, emoţii şi limitări fizice pentru păstrarea acestor
convingeri; (3) o teorie naivă despre mecanismele care stau la baza relaţionării
elementelor identificate la (2) şi (4) prescripţii implicite sau explicite pentru
ameliorarea situaţiei. Utilizarea noţiunii de schemă a bolii duce la apariţia
următoarelor aspecte: convingerile despre boală ale pacientului sunt structurate;
teoriile implicite se referă în mod deosebit la simptomele percepute şi la atribuirile
legate de cauzele acestora, atribuirile fiind rezultatul atât al experienţei anterioare de
boală cât şi al informaţiilor prezente în mediul său social; schemele bolii operează ca
şi alte structuri reprezentaţionale; reprezentările bolii joacă un rol specific în
desfăşurarea comportamentelor legate de starea de sănătate şi boală: coping-ul,
apelarea la servicii medicale, complianţă la tratament şi evaluarea efectelor
tratamentului (Lacroix 1991)
Având la bază toate aceste aspecte, Leventhal, Nerenz şi Steele (1984)
propun modelul autoreglării răspunsurilor la boală. Acest model priveşte
comportamentul relaţionat cu starea de sănătate şi boală ca un proces repetitiv, prin
care individul integrează informaţia primită de la stimuli interni şi externi în
structurile cognitive existente, cu scopul de a ghida comportamentul de coping, ale
cărui rezultate sunt evaluate, iar evaluarea este utilizată pentru reestimarea
interpretării bolii şi pentru planificarea modalităţilor viitoare de coping.
Acesta este un model atât al luării de decizii, deoarece el consideră individul
ca soluționând activ probleme, comportamentul său reflectând încercarea de a-și
explica starea de sănătate şi boală şi de a reduce discrepanţa dintre starea actuală
(boală) şi cea ideală (sănătate); dar este şi un model al schemelor cognitive deoarece
consideră comportamentul individului ca depinzând de reprezentarea mintală pe care
acesta o are despre boală, respectiv sănătate, despre modalităţile prin care poate
interveni în direcţia atingerii stării de sănătate ideală, despre mecanismele de coping
şi modalităţile de adaptare la boală.
Modelul autoreglării propus de Leventhal, Nerenz şi Steele (1984) descrie
trei stadii recursive care reglează comportamentul. Aceste stadii sunt:
a) reprezentarea cognitivă a bolii – ale cărei comportamente sunt: identitate, cauze,
consecinţe, evoluţie în timp, controlabilitate/curabilitate;
b) coping-ul - care presupune diferite modalităţi adoptate de individ pentru a face faţă
bolii;
c) evaluarea – individul apelează la diverse criterii pentru a evalua eficienţa acţiunilor
de coping; în funcţie de aceste rezultate el determină modificările la nivelul stadiilor
anterioare.
Acest model prezintă două caracteristici esenţiale: persoanele sunt privite ca
participanţi activi la acumularea şi procesarea informaţiilor referitoare la boală şi
reprezentările cognitive au un important rol în selectarea modalităţilor de coping care
vor servi individului.
Primele cercetări care s-au ocupat de studiul reprezentărilor mintale ale bolii
au fost realizate de către Leventhal şi colegii săi (1984) pe două populaţii distincte ca
severitate a bolii – pacienţi cu hipertensiune arterială şi cancer. Ei identifică patru
componente structurale de bază:
202
a. identitatea – bolile pot fi identificate la un nivel abstract prin etichete (de exemplu:
cancer, atac de inimă etc.) şi la un nivel concret prin semne şi simptome (dureri de
cap, greaţă etc.);
b. consecinţe – se referă la rezultatele așteptate ale bolii sau ale tratamentului şi la
efectele acestora asupra pacientului (consecinţe fizice, sociale, emoţionale şi
economice ale bolii);
c. cauze – cuprind diverse cauze percepute ale bolii, de exemplu: factori genetici, de
mediu, propriul comportament, stres etc.;
d. evoluţia în timp – se referă la cursul bolii şi la durata în timp a acesteia; ea poate fi
percepută ca fiind acută, cronică sau episodică (Leventhal și colab. 1984).
Rezultatele cercetărilor ulterioare au confirmat existenţa celor patru
componente descrise de Leventhal, dar au identificat şi o a cincea componentă –
controlabilitatea/curabilitatea, care se referă la convingerile privind modul în care o
persoană îşi poate controla simptomele bolii, la modalităţile de tratament şi eficienţa
lor (Lau, Bernard și Hartman 1989).
3.2. Efectele percepţiei parentale asupra bolii copilului cu autism

Creşterea unui copil cu tulburare de spectru autist este o experienţă stresantă
(Dumas, Wolf, Fisman și Culligan 1991). Părinţii trebuie să se adapteze la experienţa
acestei boli cronice şi să încerce să atenueze impactul acestei tulburări atât asupra
copilului, cât şi asupra lor. Deşi este în general acceptat faptul că procesele cognitive
mediază adaptarea oamenilor la ameninţări asupra propriei sănătăţi, mai puţină atenţie
s-a acordat credinţelor părinţilor despre autism. Modelele cognitive ale reacţiilor
părinţilor cu copii cu autism sunt rare. Cel mai important cadru teoretic este
reprezentat de Modelul auto-adaptării comportamentului la boală elaborat de
Leventhal, Meyer şi Neretz (1980). Interpretarea simptomelor şi mesajelor sociale se
bazează pe reprezentări cognitive ale bolii care determină strategia de coping (Al
Anbar și colab. 2010).
S-a demonstrat că pacienţii posedă convingeri implicite ale simţului-comun
despre boală şi că aceste reprezentări ale bolii pot fi descrise în conformitate cu
următoarele cinci dimensiuni: identitate, cauză, consecinţe, evoluţie, control. Aceste
convingeri s-au dovedit a prezice aderenţa la medicaţie (Brewer, Chapman, Brownlee
și Leventhal 2002; Horne și Weinman 2002) şi au fost asociate cu strategii de coping,
cu starea psihologică de bine şi nivelul de funcţionare (Hagger și Orbell 2003).
A descoperi că propriul copil are o dizabilitate sau o boală cronică reprezintă
o traumă pentru orice părinte, iar prin informaţiile şi experienţele pe care le resimte în
legătură cu propriul copil părintele îşi schimbă sistemul de credinţe, aşteptări şi
percepţii. Cercetările arată că în cazul copiilor cu autism percepţia părinţilor despre
boală influenţează luarea deciziei în privinţa tratamentului ales (de exemplu, părinţii
cu o percepție mai puternică a controlului sunt dispuşi mai mult să vorbească cu alţi
părinţi care au copii cu autism, să discute cu psihologii sau să se informeze din cărţi;
convingerile ridicate în ceea ce priveşte evoluţia imprevizibilă prezic o aderare slabă a
participării părinţilor la diverse programe de formare; este puţin probabil ca părinţii
care fac atribuiri interne în ceea ce priveşte cauza bolii să discute cu alţi părinţi sau
specialişti despre tulburarea copilului sau să caute informaţii suplimentare, aşadar
203
convingerile legate de ereditate prezic participarea la diverse programe de formare)

(Al Anbar și colab. 2010). De asemenea, unele credinţe ale părinţilor, legate de
eficienţa lor în calitate de părinţi, se comportă ca variabile mediatoare ale relaţiei
dintre diferite variabile psihologice, precum depresia, stresul, şi competenţa parentală
(Teti, O’Connell și Reiner 1996). Identificarea percepţiei şi convingerilor părinţilor
despre boala copilului poate fi un pas important în formularea unei intervenţi care să
vizeze familia pentru a reduce stresul şi a spori starea de bine (Al Anbar și colab.
2010). Așadar, cum percepţiile părinţilor despre boala copilului joacă un rol important
în decizia pentru tratamentul ales (Al Anbar și colab. 2010) și se asociază cu starea
psihologică de bine (Teti, O’Connell și Reiner 1996), precum și cu simptomele
depresive și distres psihologic (Gatzoyia, Kotsis, Koullourou, Goulia, Carvalho,
Soulis și Hyphantis 2013), nu trebuie uitat că aceste percepţii pot avea o legătură şi cu
relaţia de cuplu descrisă prin adaptare şi satisfacţie maritală (Lickenbrock, Ekas și
Whitman 2011).
3.3. Experiența maritală în cuplurile care îngrijesc un copil cu autism

Cercetările indică faptul că îngrijirea unui copil cu TSA are un impact
negativ asupra satisfacției îngrijitorilor și relațiilor de familie precum mariajul.
Satisfacția relației, la fel ca satisfacția rolului individual de părinte este afectată de
stres. Așadar, este plauzibil a sugera faptul că unele cupluri cu o percepție limitată
asupra competenței lor ca părinți și cu niveluri înalte în ceea ce privește stresul
provenit din situații de îngrijire a copiilor cu dizabilități cronice, prezintă o slabă
satisfacție a relației, față de cuplurile în care creșterea copiilor nu impune resurse
adiționale de timp și suport. În acest sens, cercetările au indicat că părinții copiilor cu
TSA prezintă mai multe caracteristici ale insatisfacției maritale sau relaționale,
comparativ cu părinții copiilor cu alte dizabilități (Mancil, Badesem și Boyd 2009).
Brobst, Clopton și Hendrick (2009) au examinat calitatea relației și stresul
parental pentru 45 de îngrijitori (25 de cupluri care au copii cu TSA si 20 de cupluri
care au copii fără tulburări de dezvoltare). Nivelul de nevoi ale copilului au fost
conceptualizate prin intensitatea și numărul de comportamente problematice pe care
copilul le manifestă. Părinții aveau vârsta cuprinsă între 23 și 55 de ani, iar copii între
2 și 12 ani. Cercetătorii au comparat cele două grupuri de părinți în ceea ce privește
variabilele stres, variabile de relație, au realizat analize de corelație asupra acestor
variabile și de predicție asupra satisfacției în relație. Părinții copiilor cu autism au
raportat mai mult stres, probleme mai mari ale comportamentului copilului și niveluri
mai mici ale suportului social și ale satisfacției relației, comparativ cu părinții din
celălalt grup. Niveluri mai înalte de stres parental au fost asociate cu dizabilitatea
copilului. Nu au existat diferențe semnificative între cupluri în privința perceperii
suportului conjugal, respectului în relație sau angajamentului față de relație (Brobst,
Clopton și Hendrick 2009).
Bristol, Schopler și Gallacher (1988) au evaluat dacă prezența unui copil cu
dizabilități în familie afectează rolurile mamei și tatălui. Participanții la studiu au
constat în 56 de cupluri care aveau 31 de băieți cu tulburări de dezvoltare si 25 de
băieți fără astfel de tulburări. Mamele cu copii fără dizabilități au raportat mai multe
simptome depresive și probleme familiale, comparativ cu tații copiilor cu dizabilități.
204
Dezacordul în ceea ce privește suportul conjugal a fost un predictor negativ și

semnificativ al adaptării parentale. Părinții, în special tații copiilor cu dizabilități au
raportat mai multe dificultăți maritale față de cei care aveau copii fără dizabilități
(Bristol, Schopler și Gallacher 1988).
Adaptarea maritală este un subiect popular în studiile despre familii, probabil
pentru că acest concept are o strânsă legătură cu stabilitatea maritală. Astfel, se
așteptă ca în cazul cuplurilor în care adaptarea maritală este solid realizată, relația
partenerilor să dureze mai mult, față de cuplurile în care adaptarea maritală este mai
slabă, iar riscul de divorț sau rupere a relației este mai mare (AlHorany, Hassan și
Bataineh 2013). Părinții copiilor cu dizabilități experimentează un nivel de stres
marital mai puternic și neînțelegeri mai profunde, decât părinții care au copii
dezvoltați normal. Cu alte cuvinte, funcționarea maritală și familială sunt influențate
în situația în care în familie apare un copil cu autism, iar faptul în sine poate afecta
atât relația dintre soți, cât și percepția lor în ceea ce privește parentalitatea și rolul de
părinte (Lickenbrock, Ekas și Whitman 2011; Gau, Chou și colab. 2011). În general,
în cazul familiilor cu copii cu dizabilități sunt mult mai multe șanse ca părinții să
divorțeze (Dunn, Burbine, Bowers și Tantleff-Dunn 2001). Cu toate acestea, riscul
crescut de divorț (3% până la 6%) este neașteptat de mic, iar cazurile de divorț sunt
neconcludente în ceea ce privește probabilitatea de a avea un copil cu autism (Risdal
și Singer 2004).
Copii cu autism prezintă o gamă largă de probleme comportamentale, precum
cele legate de socializare și comunicare, iar acestea reprezintă surse de stres pentru
părinți (Hastings și Taunt 2002). Unele studii evidențiază relații dintre
comportamentul copilului și probleme în adaptarea maritală. Un astfel de studiu
examinează modul în care faptul de a fi părintele unui copil cu autism influențează
relația de cuplu. Astfel, Brobst, Clopton și Hendrick (2009) arată că părinții copiilor
cu autism experimentează intens dificultățile de comportament ale copilului, un nivel
de stres mai înalt și o mai slabă satisfacție a relației, comparativ cu familiile în care
copilul nu are acest tip de tulburare (Brobst, Clopton și Hedrick 2009).
Higgins și colaboratorii săi (2005) au realizat un studiu pentru a înțelege
percepțiile și experiențele familiilor care au copii cu autism. Rezultatele studiului au
arătat că părinții copiilor cu autism au raportat niveluri mai reduse de fericire în
cuplu, adaptabilitate familială și coeziune, comparativ cu familiile cu copii cu
dezvoltare normală. Autorii acestui studiu consideră necesară dezvoltarea serviciilor
care oferă suport pentru consolidarea funcționării maritale și familiale în cazul
părinților cu copii cu TSA.
Gau și colaboratorii săi (2011) au constatat că mamele cu copii autiști percep
un nivel mai slab al adaptării maritale, al consensului diadic, al exprimării afecțiunii,
al adaptabilității familiale și coeziunii familiale, față de părinții cu copii normal
dezvoltați. Acest studiu arată, în general, că a avea un copil cu autism se poate asocia
cu probleme de sănătate mentală, instabilitate maritală și disfuncții familiale.
Examinând legăturile dintre percepțiile pozitive și negative ale mamei față de copilul
lor, adaptarea maritală și starea de bine, Lickenbrock (2011) a constatat că adaptarea
maritală mediază relația dintre precepțiile pozitive ale mamei și starea de bine. Mai
mult, mamele care au un nivel ridicat al percepțiilor pozitive au adaptarea maritală și
205
starea de bine mai bune. Rezultatele arată, de asemenea, că adaptarea maritală

moderează relația dintre percepțiile negative și afectele materne negative.
Într-un studiu mai recent (Turliuc și Duca 2014) în care s-a investigat relația
dintre percepția față de comportamentul anormal al copilului cu autism și adaptarea
maritală, respectiv calitatea vieții de familie, s-a constatat că apar unele variabile care
mediază această relație. Mai exact, reziliența familială si suportul social au roluri de
mediatori pozitivi între comportamentul anormal al copilului autist, perceput de
părinte și capacitatea de adaptare maritală, respectiv calitatea vieții de familie,
raportată de părinte.
În contrast, unele cercetări nu susțin ideea potrivit căreia adaptarea maritală
este afectată de creșterea unui copil cu autism. De exemplu, Koegel și colaboratorii
(1992) arată că mamele copiilor cu autism nu diferă de cele ale copiilor normali în
ceea ce privește adaptarea maritală sau interacțiunile familiale. Mai mult, Reyns
(2005) constată că nu apar relații semnificative între severitatea simptomelor de
autism și perceperea stresului sau satisfacției maritale.
Hock, Timm și Ramisch (2012) realizează un studiu calitativ în care
explorează modul în care parentalitatea în contextul creșterii unui copil cu TSA are un
impact asupra căsătoriei și relației de cuplu, descriind etape prin care relația de cuplu
trece de la confirmarea diagnosticului până la adaptarea cu boala. Utilizând ca
manieră de colectare a datelor metoda interviului pentru nouă cupluri, cercetătorii
constată că apariția unui copil cu TSA în familie presupune cerințe contextuale și
răspunsuri emoționale intense care creează presiune puternică asupra relației de cuplu.
Această presiune împinge relația de cuplu la limită și forțează realizarea unor
schimbări calitative în ceea ce privește modul în care partenerii relaționează unul cu
celălalt. Deoarece cerințele asociate cu TSA continuă pe tot parcursul vieții de
familie, partenerii de cuplu încep să atribuie mariajului lor (cel puțin în faza de după
diagnostic) eticheta de „echipă” care trebuie să desfășoare cu succes mai multe sarcini
parentale. În același timp, la nivelul relației de cuplu apar tot mai multe conflicte, iar
distanța dintre parteneri devine mai mare. Apoi, în următoarea etapă, în cele mai
multe cupluri intimitatea dintre parteneri devine tot mai profundă, angajamentul tot
mai puternic, ceea ce amplifică încrederea partenerilor în capacitatea de reziliență a
relației de cuplu (Hock, Timm și Ramisch 2012)
4. Concluzii
Dintre toate situațiile stresante, boala copilului pare să aibă cel mai puternic
impact asupra parentingului, iar un efect deosebit de remarcat în literatura de
specialitate asupra nivelului de stres parental este reprezentat de situația în care
copilul suferă de tulburare de spectru autist. Cu toate acestea, cei mai mulți părinți
găsesc resurse de adaptare și de continuare a luptei cu acest factor stresor, ceea ce
contribuie la creșterea rezilienței familiale, la îmbunătățirea stării personale de bine și
implicit la dezvoltarea copilului.
Terapeuții care intervin și oferă suport familiilor cu copii aflate în momente
dificile de boală sau dificultăți de relaționare au la dispoziție diverse perspective și
metode de lucru, dar întotdeauna se remarcă nevoia de a colabora cu părinții în
206
manieră flexibilă, de a comunica cu ei, de a le înțelege temerile, problemele și

distresul pe care îl resimt. Mai precis, terapeuții trebuie să intervină în reducerea
stresului parental, fapt care duce la creșterea stării de bine a părintelui, aspect ce este
în sine un obiectiv valoros. În același timp, terapeuții trebuie să aibă în vedere toate
aceste aspecte, fără a neglija aspectul dezvoltării copilului în familie și, până la urmă,
dezvoltarea tuturor membrilor acesteia. Totuși, reducerea nivelului de stres parental
facilitează comportamente parentale pozitive și eficiente care produc îmbunătățirea
relațiilor din familie, reduc problemele emoționale și comportamentale ale copiilor și
cresc reziliența.
Așadar, diminuarea stresului parental și creșterea rezilienței ca obiective ale
intervenției terapeutice reprezintă o parte importantă a terapie. O perspectivă ce
expune o manieră pe care terapeuții ar putea să o abordeze atunci când lucrează cu
părinți și copii este descrisă de Satir (1988, 33). Aceasta precizează că „părinții care
favorizează dezvoltarea înțeleg că schimbarea este inevitabilă: copiii se schimbă rapid
de la o etapă la alta, adulții se dezvoltă și se schimbă în continuu, lumea din jurul
nostru nu stă niciodată pe loc; ei acceptă schimbarea ca parte a vieții și încearcă să o
folosească în mod creativ pentru ca familiile lor să favorizeze și mai mult creșterea
membrilor”.
Abidin, Richard. 1995. Parenting Stress Index: Professional Manual (3rd ed.). Odessa,
FL: Psychological Assessment Resources, Inc.
Al Anbar, Nebal, Roland Dardennes, Arthur Prado-Netto, Kelly Kaye și Yves Contejean.
2010. „Treatment Choices in Autism Spectrum Disorder: The Role of Parental
Illness Perceptions”. Research in Developmental Disabilities 31(3): 817-28.
AlHorany, Ahmed, Siti Aishah Hassan și Marwan Zaid Bataineh. 2013. „A Review on
Factors Affecting Marital Adjustment among Parents of Autistic Children and
Gender Effects”. Life Science Journal 10(1): 400-405.
Ariel, Cindy și Robert Naseef. 2006. Voices from the Spectrum: Parents, Grandparents,
Siblings, People with Autism, and Professionals Share Their Wisdom. Philadelphia,
PA: Jessica Kingsley Publishers.
Bahr, Stephen. 1979. „The Effects of Welfare on Marital Stability and Remarriage”.
Journal of Marriage and the Family 41: 553−560.
Barnett, Rosalind, Nancy Marshall și Judith Singer. 1992. „Job Experiences over Time,
Multiple Roles, and Women’s Mental Health: A longitudinal study”. Journal of
Bayat Mojdeh. 2007. „Evidence of Resilience in Families of Children with Autism”.
Journal of Intellectual Disability Research 51: 702 – 714.
Beauchesne, Michelle și Barbara Kelly. 2004. „Evidence to Support Parental Concerns as
an Early Indicator of Autism in Children”. Pediatric Nursing 30: 57 – 67.
Bekhet, Abir, K.,Norah L. Jhonson și Jaclene A. Zauszniewski. 2012. „Effects of
Resilience of Caregivers of Persons with Autism Spectrum Disorder: The role of
Positive Cognitions”. Journal of the American Psychiatric Nurses Association 18(6):
337–344.
207
Benson, Paul. 2006. „The Impact of Symptom Severity of Depressed Mood in Parents of
Children with ASD: The Mediating Role of Stress Proliferation”. Journal of Autism
and Developmental Disorders 36: 685–695.
Bodenmann, Guy, Thomas Ledermann și Thomas N. Bradbury. 2007. „Stress, Sex, and
Satisfaction in Marriage”. Personal Relationships 14: 551-569.
Bodenmann, Guy,Thomas Ledermann, Denise Blattner-Bolliger și Claudia Galluzzo.
2006. „The Association Between Everyday Stress, Critical Life Events, and Sexual
Dysfunction”. Journal of Nervous and Mental Disease 194: 494−501.
Bodenmann, Guy. 1995. „A Systemic-transactional View of Stress and Coping in
Couples”. Swiss Journal of Psychology 54: 34–49.
Bodenmann, Guy. 1997. „Dyadic Coping – A Systemic-transactional View of Stress and
Coping among Couples: Theory and Empirical Findings”. European Review of
Applied Psychology 47: 137–140.
Bodenmann, Guy. 2005. „Dyadic Coping and its Significance for Marital Functioning”. În
Couples Coping with Stress: Emerging Perspectives on Dyadic Coping, ed. T.
Revenson, K. Kayser și G. Bodenmann, 33–50. Washington, DC: American
Psychological Association.
Bonanno, George. A. 2012. „Uses and Abuses of the Resilience Construct: Loss, Trauma,
and Health-Related Adversities”. Social Science and Medicine 74(5): 753–756.
Boyd, Brian, A. 2002. „Examining the Relationship between Stress and Lack of Social
Support in Mothers of Children with Autism”. Focus on Autism and Other
Developmental Disabilities 17(4): 208–215.
Brewer, Noel, Gretchen Chapman, Susan Brownlee și Elaine Leventhal. 2002.
„Cholesterol Control, Medication Adherence and Illness Cognition”. British Journal
of Health Psychology 7: 433–447.
Bristol, Marie, Eric Schopler și James Gallagher. 1988. „Mothers and Fathers of Young
Developmentally Disabled and Nondisabled Boys: Adaptation and Spousal
Support”. Developmental Psychology 24 (3): 441-451.
Brobst, Jennifer, James Clopton și Susan Hedrick. 2009. „Parenting Children with Autism
Spectrum Disorders: The Couple’s Relationship”. Focus on Autism and Other
Brown, George și Tirril Harris. 1989. Life Events and Illness. London: Unwin Hyman.
Burman, Bonnie și Margolin Gayla . 1992. „Analysis of the Association between Marital
Relationships and Health Problems: An Interactional Perspective”. Psychological
Bulletin 112(1): 39−63.
Burr, Wesley, Shirley Klein, Robert Burr, Cynthia Doxey, Brent Harker, Thomas Holman,
Paul Martin, Russell McClure și Shawna Parrish. 1994. Reexamining Family Stress:
New Theory and Research. Thousand Oaks, CA: Sage Publications, Inc.
Campbel, Lorne, Jeffry Simpson, Deborah Kashy și Garth Fletcher. 2001. „Ideal
Standards, the Self, and Flexibility of Ideals in Close Relationships”. Personality
and Social Psychology Bulletin 27: 447−462.
Caspi, Avshalom, Niall Bolger și John Eckenrode. 1987. „Linking Person and Context in
the Daily Stress Process”. Journal of Personality and Social Psychology 52(1): 184-
195.
Cohan, Catherine și Thomas Bradbury. 1997. „Negative Life Events, Marital Interactions,
and the Longitudinal Course of Newlywed Marriage”. Journal of Personality and
Social Psychology 73(1): 114−128.
208
Coleman, Priscilla și Katherine Karraker. 1997. „Self-efficacy and Parenting Quality:

Findings and Future Applications”. Developmental Review 18: 47-85.
Creasey, Gary și Maria Reese. 1996. „Mothers’ and Fathers’ Perceptions of Parenting
Hassles: Associations with Psychological Symptoms, Nonparenting Hassles, and
Child Behavior Problems”. Journal of Applied Developmental Psychology 17: 393-
406.
Crnic, Keith și Christine Low. 2002. „Everyday Stresses and Parenting”. În Handbook of
Parenting: Vol.5 : Practical issues in parenting (2nd ed.). ed. Marc H. Bornstein,
243-267. Mahwah, NJ: Erlbaum.
Crnic, Keith și Mark Greenberg . 1990. „Minor Parenting Stresses with Young Children”.
Child Development 61: 1628-1637.
Dale, Emily, Andrew Jahoda și Fiona Knott. 2006. „Mothers' Attributions Following their
Child's Diagnosis of Autistic Spectrum Disorder: Exploring Links with Maternal
Levels of Stress, Depression and Expectations about Their Child's Future”. Autism
10(5): 463-479.
Danseco, Evangeline și Wayne Holden. 1998. „Are There Different Types of Homeless
Families? A Typology of Homeless Families Based on Cluster Analysis”. Family
Relations: Interdisciplinary Journal of Applied Family Studies 47:159-165.
De Andres-Garcia, Sara, Luis Moya-Albiol și Esperanza Gonzalez-Bono. 2012. „Salivary
Cortisol and Immunoglobulin A: Responses to Stress as Predictors of Health
Complaints Reported by Caregivers of Offspring with Autistic Spectrum Disorder”.
Hormones and Behavior 62(4): 464-74.
Deater-Deckard, Kirby și Sandra Scarr. 1996. „Parenting Stress among Dual-arner
Mothers and Fathers: Are There Gender Differences?”. Journal of Family Psycholog
10: 45-59.
Deater-Deckard, Kirby. 1998. „Parenting Stress and Child Adjustment: Some Old
Hypotheses and New Questions”. Clinical Psychology: Science and Practice 5: 314–
332.
Deater-Deckard, Kirby. 2004. Parenting Stress. Penguin Group (USA) Inc.
DeLambo, David, Walter Chung și Weihe Huang. 2010. „Stress and Age: A Comparison
of Asian American and Non-Asian American Parents of Children with
Developmental Disabilities”. Journal of Developmental and Physical Disabilities 23:
129-141.
Dohrenwend, Bruce și Barabara Dohrenwend. 1974. Stressful Life Events: Their Nature
and Effects. New York: Wiley.
Duarte, Cristiane, Isabel Bordin, Latife Yazigi și Julia Mooney. 2005. „Factors Associated
with Stress in Mothers of Children with Autism”. Autism 9(4): 416-427.
Dumas, Jean, Lucille Wolﬀ, Sandra Fishman și Annie Culligan. 1991. „Parenting Stress,
Child Behaviour Problems and Dysphoria in Parents of Children with Autism, Down
Syndrome, Behaviour Disorders and Normal Development”. Exceptionality 2: 97–
110.
Dunn, Michael, Tracy Burbine, Clint Bowers și Stacey Tantleff-Dunn. 2001. „Moderators
of Stress in Parents of Children with Autism”. Community Mental Health Journal
37: 39-52.
Eddy, Linda și Alexis Walker. 1999. „The Impact of Children with Chronic Health
Problems on Marriage”. Journal of Family Nursing 5: 10-32.
209
Estes Annette, Jeffrey Munson, Geraldine Dawson, Elizabeth Koehler, Xiao-Hua Zhou și
Robert Abbott. 2009. „Parenting Stress and Psychological Functioning among
Mother of Preschool Children with Autism and Developmental Delay”. Autism
13(4):375-387.
Fernandez-Lansac, Violeta și Maria Crespo. 2011. „Resilience, Hardiness and Growth in
Dementia Patients’ Family Caregivers: A Review”. Clinica y Salud 22(1): 21–40.
Fernandez-Lansac, Violeta, Maria Crespo, Rebeca Caceres și Maria Rodrıguez-Poyo.
2012. „Resiliencia en Cuidadores de Personas con Demencia: un Estudio
Preliminar”. Revista Espanola de Geriatria y Gerontologia 47(3): 102–109.
Frank, Susan, Cheryl Olmstead, Ann Wagner, Carol Laub, Kristine Freeark, Gerard
Breitzer și John Peters. 1991. „Child Illness, the Parenting Alliance, and Parenting
Stress”. Journal of Pediatric Psychology 16: 361 -371.
Gallagher, Stephena și Jenny Whiteley. 2012. „Social Support is Associated with Blood
Pressure Responses in Parents Caring for Children with Developmental Disabilities”.
Research in Developmental Disabilities 33(6): 2099–2105.
Gardiner, Emily și Grace Iarocci. 2012. „Unhappy (and Happy) in Their Own Way: A
Developmental Psychopathology Perspective on Quality of Life for Families Living
with Developmental Disability with and without Autism”. Research in
Gaspar de Alba , Mario și James Bodfish. 2011. „Addressing Parental Concerns at the
Initial Diagnosis of an Autism Spectrum Disorder”. Research in Autism Spectrum
Disorders 5(1): 633-639.
Gatzoyia, Dimitra, Konstantinos Kotsis, Iouliani Koullourou, Panagiota Goulia, Andre
Carvalho, Spyros Soulis și Thomas Hyphantis . 2014. „The Association of Illness
Perceptions with Depressive Symptoms and General Psychological Distress in
Parents of an Offspring with Autism Spectrum Disorder”. Disability and Health
Journal 7: 173-180.
Gau, Susan, Shur-Fen, Miao-Churn Chou, Huey-Ling Chiang, Ju-Chin Lee, Ching Wong,
Wen-Jiun Chou și Yu-Yu Wu. 2011. „Parental Adjustment, Marital Relationship,
and Family Function in Families of Children with Autism”. Research in Autism
Spectrum Disorders 1–8.
Gaugler, Joseph, Robert Kane și Robert Newcomer. 2007. „Resilience and Transitions
from Dementia Caregiving”. The Journals of Gerontology. Series B, Psychological
Sciences and Social Sciences 62: 38-44.
Goldberg, Susan, Magdalena Janus, Jane Washington, Robert Simmons, Ian MacLusky și
Rodney Fowler. 1997. „Prediction of Preschool Behavioral Problems in Healthy and
Pediatric Samples”. Journal of Developmental and Behavioral Pediatrics 18: 304-313.
Goldstein, David. 1995. „Stress as a Scientific Idea: A Homeostatic Theory of Stress and
Distress”. Homeostasis in Health and Disease 36: 177-215.
Goodyer, Ian. 1990. „Annotation: Recent Life Events and Psychiatric Disorders in School
Age Children”. Journal of Child Psychology and Psychiatry 31: 839– 849.
Gorzka, Patricia, A.1999. „Homeless Parents’ Perceptions of Parenting Stress”. Journal of
Child and Adolescent Psychiatric Nursing 12: 7-16.
Gray, David și William Holden. 1992. „Psycho-Social Well-Being among the Parents of
Children with Autism”. Journal of Intellectual & Developmental Disability 18(2):
83-93.
210
Gupta, Vidya. 2007. „Comparison of Parenting Stress in Different Developmental

Disabilities”. Journal of Developmental & Physical Disabilities 19: 417-425.
Hagger, Martin și Sheina Orbell. 2003. „A Meta Analytic Review of the Common-Sense
Model of Illness Representations”. Health Psychology 18: 141–184.
Hamlyn – Wright, Sarah, Riccardo Draghi – Lorenz și Jason Ellis. 2007. „Locus of
Control Fails to Mediate between Stress and Anxiety and Depression in Parents of
Children with a Developmental Disorder”. Autism 11: 489 – 501.
Hastings, Richard și Emma Johnson. 2001. „Stress in UK Families Conducting Intensive
Home-Based Behavioral Intervention for Their Young Children with Autism”.
Journal of Autism and Developmental Disorders 31: 327-336.
Hastings, Richard și Helen Taunt. 2002. „Positive Perceptions in Families of Children
with Developmental Disabilities”. American Journal on Mental Retardation 107(2):
116-127.
Hastings, Richard, Hanna Kovshoff, Nicholas Ward, Francesca Espinosa, Tony Brown și
Bob Remington. 2005. „Systems Analysis of Stress and Positive Perceptions in
Mothers and Fathers of Pre-School Children with Autism”. Journal of Autism and
Developmental Disorders 35(5): 635-644.
Heiman, Tali. 2002. „Parents of Children with Disabilities: Resilience, Coping, and Future
Expectations”. Journal of Developmental and Physical Disabilities 14(2): 159–171.
Herman, Sandra și Lyke Thompson. 1995. „Families' perceptions of their resources for caring
for children with developmental disabilities”. Mental Retardation 33(2): 73-83.
Higgins, Daryl, Susan Bailey și Julian Pearce. 2005. „Factors Associated with
Functioning Style and Coping Strategies of Families with a Child with an Autism
Spectrum Disorder”. Autism 9: 125 – 137.
Hill, Reuben. 1949. Families under stress. New York: Harper & Brothers.
Hobfoll, Stevan, Carla Dunahoo, Yossef Ben-Porath și Jeannine Monnier. 1994. „Gender
and Coping: The Dual-Axis Model of Coping”. American Journal of Community
Hock, Robert, Tina Timm și Julie Ramisch. 2012. „Parenting Children with Autism
Spectrum Disorders: a Crucible for Couple Relationships”. Child and Family Social
Work 17: 406–415.
Horne, Robert și John Weinman. 2002. „Self-Regulation and Self-Management in
Asthma: Exploring the Role of Illness Perceptions and Treatment Beliefs in
Explaining Nonadherence to Preventer Medication”. Health Psychology 7: 17–32.
Ionescu Șerban, Stieffatre-Nascimento Marli și Goussé Véronique. 2013. „Reziliența
persoanelor care prezintă tulburări psihice: perspective de intervenție.” În Tratat de
reziliență asistată, ed. Șerban Ionescu, 252-283. București: Editura Trei.
Jones, Leah., Vasiliki Totsika, Richard Hastings și Michael Petalas. 2013. „Gender
Differences When Parenting Children with Autism Spectrum Disorders: A
Multilevel Modeling Approach”. Journal of Autism and Developmental Disorders
43(9): 2090-2098.
Karney, Benjamin, Lisa Story și Thomas Bradbury. 2005. „Marriages in context:
Interactions between chronic an acute stress among newlyweds”. În Couples coping
with stress: Emerging perspectives on dyadic coping, ed. Revenson Tracey, Karen
Kayser și Guy Bodenmann, 13−32. Washington, D.C.: American Psychological
Association.
211
Karst, Jeffrey și Amy Vaughan Van Hecke. 2012. „Parent and Family Impact of Autism
Spectrum Disorders: A Review and Proposed Model for Intervention Evaluation”.
Clinical Child and Family Psychology Review 15: 247–277.
Koegel, Robert, Laura Schreibman, Lauren Loos, Hanne Dirlich-Wilhelm, Glen Dunlap,
Frank Robbins și Anthony Plienis. 1992. „Consistent Stress Profiles in Mothers of
Children with Autism”. Journal of Autism and Developmental Disorders: 22(2):
205-16.
Konstantareas, Mary și Soula Homatidis. 1989. „Assessing Child Symptom Severity and
Stress in Parents of Autistic Children”. Journal of Child Psychology and Psychiatry
and Allied Disciplines 30: 459–470.
Kysela Gerard, Linda McDonald, Jane Drummond și Jane Alexander. 1996. „The Child
and Family Resiliency Research Program”. The Alberta Journal of Educational
Research. XLII (4): 406-409.
Lacroix, Michael. 1991 „Assesing Illness Schemata in Patiens Populations”. În Mental
Representasions in Health and Illness . ed. J.A. Skelton and R.T.Croyle, New York:
Springer Verlag Inc.
Landa, Rebecca și Elizabeth Garrett – Mayer. 2006. „Development in Infants with Autism
Spectrum Disorders: A Prospective Study”. Journal of Child Psychology and
Psychiatry 47: 629 – 638.
Lau, Richard, Teresa Bernard și Karen Hartman. 1989. „Further Explorations of
Commonsense Representations of Common Illnesses”. Health Psychology 8(2): 195-
219.
Lazarus, Richard și Susan Folkman. 1984. Stress, Appreisal and Coping. New York:
Spring.
Lazarus, Richard, S. 1999. Stress and Emotion: A New Synthesis. New York: Springer.
Lecavalier, Luc, Sarah Leone și James Wiltz. 2006. „The Impact of Behaviour Problems
on Caregiver Stress in Young People wtih Autism Spectrum Disorders”. Journal of
Intellectual Disabilility Research 50: 172 – 183.
Leventhal , Howard , David Nerenz și D. Steele. 1984. „Illness Representations and
Coping with Health Threats”, În Handbook of Psychology and Health. ed. A. Baum,
S. E. Taylor și J. E. Singer. Hillsdale, N.J: Lawrence Erlbaum Associates.
Leventhal, Howard și Michael Diefenbach. 1991. „The Active Side of Illness Cognition”,
În Mental Representations in Health and Illness. ed. J.A. Skelton și R.T.Croyle, New
York: Springer Verlag Inc.
Leventhal, Howard, Daniel Meyer și David Nerenz. 1980. „The Common-Sense
Representation of Illness Danger”. În Contributions to Medical Psychology. ed. S.
Rachman, 2, 7–30. New York: Pergamon Press.
Lickenbrock, Diane, Naomi Ekas și Thomas Whitman .2011. 1Feeling Good, Feeling
Bad: Influences of Child Perceptions and Marital Adjustment on Well-being in
Mothers of Children with an Autism Spectrum Disorder”. Journal of Autism and
Developmental Disorders 41: 848-858.
Lin, Fang-Yi, Jiin-Ru Rong, J. R. și Tzu-Ying Lee. 2013. „Resilience Among Caregivers
of Children with Chronic Conditions: A Concept Analysis”. Journal of
Multidisciplinary Healthcare 6: 323–333.
Ludlow Amanda, Charlotte, Skelly și Poul, Rohleder. 2012. „Challenges Faced by Parents
of Children Diagnosed with Autism Spectrum Disorder”. Journal of Health
Psychology 17(5): 702-711.
212
Lyons, Renee, Kristin Mickelson, Michael Sullivan și James Coyne. 1998. „Coping as a
Communal Proces”. Journal of Social and Personal Relationship 15(5): 579-605.
Mancil Richmond, Brian Boyd și Pena Bedesem. 2009. „Parental Stress and Autism: Are
There Useful Coping Strategies?”. Education and Training in Developmental
Disabilities 44(4): 523-527.
Manning, Margaret, Laurel Wainwright și Jocelyn Bennett. 2011. „The Double ABCX
Model of Adaptation in Racially Diverse Families with a School-Age Child with
Autism”. Journal of Autism and Developmental Disorders 41, 320.
Marcus, Lee, Rhea Paul, Ami Klin, Donald Cohen. Marcus, Lee, Linda Kunce și Eric
Schopler. 2005. „Working with Families”. În Handbook of Autism and Pervasive
Developmental Disorders. 2, ed. Fred Volkmar , Paul Rhea, Ami Klin și Donald
Cohen, 1055- 1086, Hoboken, NJ: John Wiley & Sons, Inc.
Mash, Eric și Charlotte Johnston. 1990. „Determinants of Parenting Stress: Illustrations
from Families of Hyperactive Children and Physically Abused Children”. Journal of
Clinical Child Psychology 19: 313-28.
Mastroyannopoulou, Kiki, Paul Stallard, Mary Lewis și Simon Lenton. 1997. „The Impact
of Childhood Non-malignant Life-threatening Illness on Parents: Gender Differences
and Predictors of Parental Adjustment”. Journal of Child Psychology and Psychiatry
38(7): 823-829.
McCubbin, Hamilton și Joan Patterson. 1983. „Family transitions: Adaptation to stress”.
În Stress and the family: Coping with normative transitions, ed. Hamilton I.
McCubbin și Charles R. Figley. 2, 5−25. New York: Brunner/Mazel.
Noh, Samuel, Jean, Dumas, Lucille Wolf și Sandra Fisman. 1989. „Delineating Sources of
Stress in Parents of Exceptional Children”. Family Relations 38(4): 456-461.
Pakenham, Kenneth, Christina Samios și Kate Sofronoff. 2005. „Adjustement in Mother
of Children with Asperger Ayndrome: An Application of the Double ABCX Model
of Family Adjustment”. Autism 9: 191 – 212.
Pearlin, Leonard și Carmi Schooler. 1978. „The Structure of Coping”. Journal of Health
and Social Behavior 19: 2−21.
Perry, Adrienne și Rosemary A. Condillac. 2003. „Evidence-based Practices for Children
and Adolescents with Autism Spectrum Disorders: Review of the Literature and
Practice Guide”. Toronto, ON: Children's Mental Health Ontario.
Perry, Adrienne. 1989. „Families of Developmentally Disabled Children: Theoretical
Conceptualizations of Stress and a Proposed New Integrative Model”. PhD. Major
Area.
Perry, Adrienne. 2004. „A Model of Stress in Families of Children with Developmental
Disabilities: Clinical and Research Applications”. Journal on Developmental
Disabilities 11(1): 1-16.
Phelps, Kenneth, Susan McCammon, Karl Wuensch și Jeannie Golden. 2009.
„Enrichment, Stress, and Growth from Parenting an Individual with an Autism
Spectrum Disorder”. Journal of Intellectual and Developmental Disability 34(2):
133–141.
Plant, Karen și Matthew Sanders. 2007. „Predictors of Care-giver Stress in Families of
Preschool-aged Children with Developmental Disabilities”. Journal of Intellectual
Disability Research 51(2): 109-124.
213
Quittner, Alexandra, Robert Glueckauf și Douglas Jackson. 1990. „Chronic Parenting

Stress: Moderating versus Mediating Effects of Social Support”. Journal of
Ramisch, Julie .2012. „Marriage and Family Therapists Working with Couples who Have
Children”. Journal of Marital and Family Therapy 38(2): 305-316.
Randall, Ashley și Guy Bodenmann. 2009. „The Role of Stress on Close Relationships
and Marital Satisfaction”. Clinical Psychology Review 29: 105–115.
Raphael, Jean, Yanping Zhang, Huaqing Liu și Angelo Giardino. 2010. „Parental Stress in
US Families: Implications for Pediatric Healthcare Utilization”. Child: Care, Health
and Development 36(2): 216-224.
Repetti, Rena. 1989. „Effects of Daily Workload on Subsequent Behavior During Marital
Interaction: The Roles of Social Withdrawal and Spouse Support”. Journal of
Revenson, Traycey, Karen Kayser și Guy Bodenmann. 2005. „Couples Coping with
Stress: Emerging Perspectives on Dyadic Coping”. Washington D.C.: American
Psychological Association, 33-50.
Risdal, Don și George Singer. 2004. „Marital Adjustment in Parents of Children with
Disabilities: A Historical Review and Meta-Analysis”. Research and Practice for
Persons with Severe Disabilities 29 (2): 95-103.
Ruble Lisa și Nancy Dalrymple. 2002. „COMPAS: A Parent-teacher Collaborative Model
for Students with Autism”. Focus on Autism and Other developmental Disabilities
17(2): 76-83.
Ruvolo, Ann, P. 1998. „Marital Well-being and General Happiness of Newlywed
Couples: Relationships across Time”. Journal of Social and Personal Relationships
15: 470−489.
Sanders-Dewey, Neva, Larry Mullins și John Chaney. 2001. „Coping Style, Perceived
Uncertainty in Illness, and Distress in Individuals With Parkinson's Disease and
Their Caregivers”. Rehabilotation Psychology 46(4): 363-381.
Satir, Virginia (1988). The new peoplemaking. Palo Alto, CA: Science and Behavior
Books.
Schmaling, Karen și Sher Goldman. 2000. „The Psychology of Couples and Illness:
Theory, Research, and Practice”. Washington, D.C.: American Psychological
Association.
Seltzer, Marsha, Jan Greenberg, Frank Floyd, Yvette Pettee și Jinkuk Hong. 2001. „Life
Course Impacts of Parenting a Child with a Disability”. American Journal on Mental
Retardation 106(3): 265-286.
Selye, Hans. 1936. „A Syndrome Produced by Diverse Nocuous Agents”. Nature 138, 32.
Selye, Hans. 1974. Stress Without Distress. New York: Lippincott & Crowell.
Selye, Hans. 1980. „The Stress Concept and Some of its Implications”. În Human stress
and cognition: an information-processing approach, ed. Vernon Hamilton și David
M. Warburton, 11-32. Chichester, UK: Wiley.
Selye, Hans. 1984. Știință și Viață. București: Editura Politehnică.
Siegel, B. 1997. „Coping With the Diagnosis of Autism”. În Handbook of autism and
pervasive developmental disorders (2nd ed.), ed. Donald Cohen și Fred Volkmar,
745-766. New York: Wiley.
214
Smith, Bruce, Erin Tooley, Christopher și Kay Virginia. 2010. „Resilience as the Ability
to Bounce Back from Stress: A Neglected Personal Resource?” Journal of Positive
Psychology 5(3): 166–176.
Smith, Leann, E., Marsha Mailick Seltzer, Helen Tager-Flusberg, Jan Greenberg și Aloce
Carter. 2008. „A Comparative Analysis of Well-being and Coping Among Mothers
of Toddlers and Mof Adolescents with ASD”. Journal of Autism and Developmental
Disorders 38(5): 876-889.
Snowdon, Anne W., S. Cameron și K. Dunham. 1994. „Relationships between Stress,
Coping Resources and Satisfaction with Family Functioning in Families of Children
with Disabilities”. Canadian Journal of Nursing Research 26: 63-76.
Story, Lisa și Rena Repetti. 2006. „Daily Occupational Stressors and Marital Behavior”.
Journal of Family Psychology 20(4): 690-700.
Story, Lisa și Thomas Bradbury. 2004. „Understanding Marriage and Stress: Essential
Questions and Challenges”. Clinical Psychology Review 23(8): 1139-1162.
Stuart, Melissa și John McGrew. 2009. „Caregiver Burden after Receiving a Diagnosis of
Autism Spectrum Disorder”. Research in Autism Spectrum Disorders 3: 86-97.
Tesser, Abraham și Steven Beach. 1998. „Life Events, Relationship Quality, and
Depression: an Investigation of Judgment Discontinuity in Vivo”. Journal of
Personality and Social Psychology 74: 36−52.
Teti, Douglas, Melissa O'Connell și Christine Reiner .1999. „Parenting Sensitivity,
Parental Depression and Child Health: The Mediational Role of Parental Self-
efficacy”. Early Development and Parenting 5(4): 237-250.
Turliuc, Maria, Nicoleta și Cornelia Măirean. 2014. Psihologia Traumei. Editura Polirom,
Iași, 13-14.
Turliuc, Maria Nicoleta și Diana-Sînziana Duca. 2014. „Child’s Behavior, Quality of Life,
and Marital Adjustment of Parents with Autistic Children: Mediator Effects of
Resilience and Social Support”. The Second World Congress on Resilience: From
Person to Society. MEDIMOND – International Proceedings, 501-505.
Twoy, Richard, Phyllis Connolly și Jean Novak. 2007. „Coping Strategies Used by
Parents of Children with Autism”. Journal of the American Academy of Nurse
Practitioners 19: 251 – 260.
Volkmar, Fred și Davis Pauls. 2003. „Autism”. The Lancet 362: 1133–1141.
Wheaton, Blair. 1996. „The Domains and Doundaries of Stress Concepts”. În
Psychological Stress:Perspectives on Structure, Theory, Life-course, and Methods,
ed. Howard Kaplan, 29-70. San Diego, Londra: Academic Press.
Wilgosh, Lorraine și Kate Scorgie. 2000. „Family Life Management When a Child Has
Severe Developmental Disabilities: A Subgroup Examination”. Developmental
Disabilities Bulletin 28: 15-18.
Williams, Lee. 1995. „Association of Stressful Life Events and Marital Quality”.
Psychological Reports 76: 1115–1122.
Woodgate, Roberta, Christine Ateah și Loretta Secco. 2008. „Living in a World of Our
Own: The Experience of Parents who Have a Child with Autism”. Qualitative
Health Research 18: 1075 – 1083.
215
216
Rolul învățării transformative a părinților și al rezilienței

familiale în îmbunătățirea situației școlare a copilului
Procesul conform căruia unele familii sunt capabile să funcționeze bine, și

chiar să „înflorească”, în fața unor evenimente de viață stresante a fost și rămâne un
subiect privilegiat de analiză atât pentru teoreticieni cât și pentru cercetători (Walsh
2006). Deși este utilizat la scară largă, constructul de reziliență familială generează
încă dezbateri asupra modului de conceptualizare și de măsurare. Cercetările inițiale
asupra rezilienței au inclus copiii și au conceptualizat termenul ca fiind o calitate a
copilului de a reuși în viață în fața maltratării, iar mai târziu au fost extinse la
sistemele familiei nucleare, a familiei extinse și chiar la comunitatea întreagă (Butler
1997). Din păcate, relațiile și pattern-urile de cauzalitate dintre individ, familie și
comunitate nu sunt clare - ele apar ca independente și interdependente și
complementare unele pentru celelalte.
Familia este nevoită să-și adapteze rolurile, scopurile, valorile, regulile și
prioritățile în acord cu schimbările externe pentru a-și putea menține echilibrul și
armonia. Abilitatea de „a-și reveni și de a se transforma” impune existența unui set de
competențe din sfera comunicării, din sfera emoțională, spirituală și competențe
privind relațiile sociale ale familiei. Cultura și identitatea etnică pot exercita influențe
pozitive asupra rezilienței familiale. Cultura sprijină familiile în identificarea de sens
pentru schimbare și este, de asemenea, „o sursă de stabilitate și suport, o cale de a
face față problemelor de zi cu zi” (McCubbin 2005, 32). Factorii protectivi precum
practicile și cunoștințele culturale permit apariția flexibilității și coerenței,
componente cheie atât pentru reziliența familială cât și pentru cea individuală dar și
pentru învățarea de tip transformativ.
Scopul articolului de față este de a defini constructele de învățare
transformativă și de rezilență familială și de a identifica cercetările realizate în sfera
familiilor, pornind de la aceste două concepte. Mai mult, dorim să analizăm influența
relației dintre cele două constructe asupra îmbunătățirii rezultatelor școlare ale
copilului.


217
1. Reziliența familială și parentingul
Reziliența familială poate fi descrisă astfel: „caracteristicile, dimensiunile și

proprietățile care ajută familiile să fie rezistente în fața destrămării în momentul
apariției schimbării și adaptării ca urmare a unor crize” (McCubbin și McCubbin
1988). Cadrul conceptual al rezilienței familiale are la bază credința că indivizii și
familiile se pot adapta și pot gestiona situații de viață simple sau complexe în
momentul identificării abilităților, deprinderilor și resurselor care oferă speranța
pentru mai bine (Walsh 2003). Conceptul se referă la rezolvarea problemei, la
vindecare și creștere (dezvoltarea viitoare).
Unul dintre cele mai citate modele pentru reziliența familială este modelul
propus de Walsh (2002, 2003, 1996). Această autoare definește termenul ca
însemnând mai mult decât depășirea adversității; „este potențialul pentru
transformarea personală și relațională, și pentru creștere ce poate fi analizat și în afara
adversității” (Walsh 2002, 130). Acest proces este explicat prin utilizarea perspectivei
ecologice. Perspectiva ecologică descrie modul în care familia se adaptează și face
coping la niveluri diferite, pornind de la fiecare membru al familiei și ajungându-se la
familia ca întreg care ajută fiecare membru.
Reziliența familială este caracterizată de Hawley și DeHaan (1996, 293) ca
„...o traiectorie a familiei tradusă prin adaptare și reușită în fața factorilor stresori, atât
în prezent cât și în viitor. Familiile reziliente răspund pozitiv la aceste condiții sub
forma unor căi unice, dependente de context, de nivelul de dezvoltare, de combinația
interactivă a factorilor de risc și a celor protectivi și de concepția împărtășită a
familiei asupra evenimentelor stresante”.
Pauline Boss (2006) accentuează că reziliența implică mai mult decât
recâștigarea status quo-ului; „înseamnă ridicarea deasupra pierderilor traumatice și cu
dublu înțeles și refuzul indivizilor de a le lăsa pe acestea să-i imobilizeze, inclusiv
alegerea lor de a merge mai departe în viață în ciuda acestor pierderi. Reziliența
înseamnă flexibilitate și este opusul fragilității și blocării (paraliziei)”.
Din toate aceste definiții reținem că reziliența familială nu este doar un
atribut al individului; aceasta depinde în egală măsură atât de factorii contextuali cât
și de factorii culturali, precum și de capacitatea familiei de „a se ridica” în urma
experimentării unor situații de adversitate.
1.1. Reziliența - o calitate înnăscută sau un proces dinamic?

În literatura de specialitate, reziliența familială este prezentată sub două
forme: ca proces și ca trăsătură (a personalității membrilor familiei).
În trecut, cercetătorii au avut tendința de a privi și eticheta indivizii care reușeau
să depășească circumstanțele adverse ca fiind puternici, invulnerabili sau invincibili
(Werner și Smith 1982). Aceste etichete implicau convingerea conform căreia indivizii
posedau un set de calități rare care îi ajuta să renască indiferent de tipul adversității pe care
îl întâlneau. În prezent, cercetătorii au ajuns la consensul că reziliența nu este o calitate
înnăscută ci, mai degrabă, este un proces de dezvoltare care integrează tendințele de auto-
reglare ale individului (Masten 2001). Aceeași autoare (2001) analizează reziliența ca pe
un „ritual magic”, având în vedere faptul că majoritatea indivizilor care trec printr-o serie
218
de evenimente adverse reușesc să le gestioneze astfel încât să obțină rezultate care să-i
ajute să se dezvolte, nu să eșueze. Bernard (1995) spune că fiecare persoană are o abilitate
spre reziliență, cu care se naște, o tendință spre auto-reglare care acționează cel mai bine
atunci când oamenii identifică condițiile care sprijină reziliența în viața lor. Autoarea
relatează în cartea sa că „această calitate înnăscută pentru reziliență ne ajută să dezvoltăm
competența socială, abilități de rezolvare a problemelor, conștiința critică și autonomia”
(Bernard 1995, 17).
Alți cercetători (Padron, Waxman și Huang 1999) sugerează că reziliența nu
este un atribut invariabil ci un set de procese care pot fi favorizate și cultivate. Aceștia
scriu despre procesul interactiv care apare între individ și mediu și între factorii de
risc și cei protectivi, proces crucial în dezvoltarea rezilienței. De altfel, teoria
sistemelor ecologice, susținută de Brofenbrenner (1989), Garabino (1995) și Garmezy
(1991), funcționează ca o cale de examinare a interfeței dintre indivizi și mediul lor și
impactul rezultat în dezvoltarea individului.
Conceptul de reziliență ca proces dinamic se referă la dezvoltarea sau
declinul rezilienței în timp ca urmare a interacțiunilor care apar între individ și mediu
și între factorii de risc și cei protectivi din viața individului (Werner și Smith 1982).
Individul poate fi rezilient în anumite momente, și în altele nu, în funcție de
intensitatea factorilor protectivi comparați cu factorii de risc prezenți în acel moment
(Winfield 1991).
În lucrarea de față, reziliența familială va fi abordată ca proces, așa cum apare
și în scrierile lui Walsh (2003), și nu ca trăsătură, în sensul că traiectoria fiecărei
familii în depășirea evenimentelor adverse este unică și depinde de combinația de
factori care apar în situațiile respective. Astfel, factorii stresori nu vor fi considerați
sub aspectul potențialității lor de a dezorganiza familia ci, pe baza analizei rolului
rezilienței, vor fi abordați ca oportunități pentru vindecare și dezvoltare (McCubbin,
Thompson și McCubbin 1996).
1.2. Procesele-cheie în reziliența familială

Cadrul conceptual al rezilienței familiale a fost dezvoltat ca o mapă
conceptuală pentru practicieni, pentru a identifica și obiectiva procesele-cheie ale
familiei care pot reduce stresul și vulnerabilitatea în situațiile de risc înalt, care pot
favoriza vindecarea și ieșirea din criză și care pot susține familiile în depășirea unor
adversități prelungite. De fapt, acestea constituie resurse pe care familia le poate
accesa pentru a îmbunătăți reziliența familială. Walsh (2003) a dezvoltat 3 categorii
mari de procese, fiecare însumând câte trei dimensiuni diferite. Aceste procese-cheie
ale rezilienței sunt mutual interactive și sinergetice.
Prima mare categorie este sistemul de credințe/convingeri pe care familia îl
are. Pentru a depăși criza cu succes, familia are nevoie de un sens de coerență în
privința acordării de sens adversității iar această etapă se realizează prin intermediul
împărtășirii experienței cu ceilalți membri ai familiei. Viziunea pozitivă este un alt
element al sistemului de credințe al familiei. Această dimensiune își are influența
pornind de la studiile lui Seligman (1990) despre „optimismul învățat”. Oferirea de
încurajări, concentrarea pe potențialul familiei de a reuși, perseverența (spiritul „știu
că pot”) și toleranța la ambiguitate ajută familiile în definirea lor ca fiind puternic
219
reziliente. Și, nu în ultimul rând, sursa de ajutor la care indivizii apelează este
spiritualitatea (rugăciunea, confesiunea la preoți, meditația). Această sursă de ajutor
este identificată și în cazul învățării transformative. Adulții învață și acceptă
schimbarea mai ușor în momentul în care au un răgaz de singurătate, în care pot purta
un „dialog” cu divinitatea.
Cea de-a doua categorie de procese include flexibilitatea, stabilirea de
legături și influența resurselor economice și sociale. Din cauza faptului că familia are
datoria de a asigura un sens de stabilitate, continuitate și predictibilitate pentru
membrii ei, chiar dacă în urma adversității nu se mai poate întoarce la „viața normală”
de dinainte, aceasta se adaptează și își îndrumă membrii spre construirea unei „noi
vieți de familie”. Legăturile dintre membrii familiei se referă la sprijinul pe care și-l
acordă unii altora și la respectul de care fiecare are nevoie în depășirea unor situații
stresante. Oamenii nu sunt la fel, așa că ei au timpi diferiți de procesare a problemelor
întâlnite și strategii diverse de abordare a lor. În ceea ce privește resursele, acestea se
referă la rețelele sociale și politicile instituționale prin care indivizii sunt sprijiniți și
învățați cum să depășească starea de adversitate.
Cea de-a treia categorie de procese se referă la comunicare și colaborare în
rezolvarea problemelor. Transmiterea mesajelor într-un mod clar și coerent poate
aduce jumătate din rezolvarea problemei. Ascunderea problemelor dureroase, din
dorința de a proteja membrii familiei, poate conduce la apariția unor dileme și mai
mari (cum ar fi tulburările comportamentale la copil sau refugiul în droguri sau
consum de alcool). O altă cale prin care familia poate ieși cu bine din situația critică
este împărtășirea trăirilor emoționale atât în situații plăcute cât și în situații neplăcute.
Aceste procese-cheie apar în combinații diferite la nivelul fiecărei familii.
Cercetătorii încă mai încearcă să afle ce raport există între condițiile adverse și
resursele disponibile în apariția rezilienței. Este necesar ca, în continuare, să aflăm
care sunt componentele cele mai de folos în funcționarea familiei, indiferent de tipul
adversității și a populației pe care se realizează cercetările.
1.3. Parentingul, rolul parental și reziliența copilului

Una dintre definiţiile date educaţiei parentale în literatura de specialitate arată
că aceasta este o tentativă formală de creştere a conştiinţei parentale şi de utilizare a
practicilor parentale în vederea obţinerii educaţiei copiilor. Morrison (1978, 3)
defineşte parentingul ca procesul de dezvoltare şi utilizare a cunoştinţelor şi
abilităţilor în legătură cu „planificarea, conceperea, naşterea, creşterea şi oferirea
grijii pentru copil”. Această definiţie implică faptul că parentingul începe în
momentul apariţiei unui plan pentru a avea un copil şi nu implică doar aducerea pe
lume a copilului ci şi îngrijirea lui.
Sunt identificate şi câteva caracteristici ale parentingului. Pentru început,
odată cu progresul tehnologic şi medical, parentingul devine o alegere de viaţă. Apoi,
a fi părinte este o sarcină pe toată durata vieţii. În al treilea rând, părinţii au
responsabilităţi mari cu privire la starea de bine fizică şi psihologică a copilului. Şi nu
în ultimul rând, parentingul nu implică doar cuplul ci toţi membrii familiei din
moment ce naşterea unui copil afectează întreaga familie.
220
Meseria de părinte este una dintre cele mai grele meserii din lume și poate cauza
mult stres celor care au acest rol. Acest stres poate fi cauzat de evenimente specifice și de
schimbări de viață (de ex., mutarea într-un alt oraș sau incapacitatea de a liniști copilul
atunci când are serii repetate de plâns), de evenimente neașteptate (ca pierderea locului de
muncă sau descoperirea unei probleme medicale a copilului), de factori individuali, de
factori sociali (ca probleme relaționale sau resimțirea sentimentelor de izolare și
singurătate) și de condiții de mediu, societale și din comunitate (ca sărăcia persistentă,
rasism sau dezastre naturale). Se pare că modul în care părinții răspund stresorilor este
mult mai important decât stresorul în sine în determinarea rezultatelor proprii și ale
copiilor. Părinții sunt mai predispuși să arate rezultate favorabile și sănătoase dacă sunt
rezilienți. Mai mult, reziliența parentală are un efect pozitiv atât asupra părintelui, asupra
copilului dar și asupra relației părinte-copil. Prin gestionarea stresorilor, părinții prezintă o
stare de bine psihologică și le pot oferi copiilor mai multă atenție ceea ce duce la formarea
unui atașament securizant pentru copil. În urma primirii atenției necesare și în urma
dezvoltării unui atașament securizant cu părinții, copilul dobândește capacitatea de a fi
rezilient când întâlnește situații stresante.
Apariţia pe lume a copilului presupune cunoaşterea problemelor cu care
părinţii din ziua de azi se pot confrunta când îşi asumă pentru prima dată acest rol.
Poate să se ivească astfel un decalaj între dorinţa de a avea un copil şi realitatea
efectivă a vieţii noii familii constituite, în privinţa cerinţelor impuse de noile roluri
(cel de mamă şi cel de tată). Frustrările unui părinte aflat la primul copil izvorăsc, de
cele mai multe ori, din constatarea că reţetele pe care le-a învăţat nu funcţionează
atunci când trebuie aplicate la propriul copil, despre care ştie foarte puţine lucruri. Un
părinte eficient este cel care abordează într-o manieră reflexivă problemele cu care se
confruntă în planul parentingului. Altfel spus, nu aplică soluţii învăţate pe de rost, ci
îşi construieşte o practică parentală proprie, reflectând asupra situaţiilor şi a modului
de soluţionare a problemelor cu care se confruntă în familia proprie, dar şi asupra
moştenirii din familia de origine. Mai mult ca oricând, aceasta presupune sesizarea
diferenţelor de la nivelul rolului de părinte între modelul familial tradiţional şi cel
partenerial: „Modelele parentale, ca şi cele de masculinitate-feminitate moştenite din
familia de origine îşi vor pune puternic amprenta asupra noului cuplu familial.
Adesea, astăzi, acestea se vor împleti sau vor intra în conflict cu noile aşteptări de rol
atât în planul maternităţii sau paternităţii, cât şi al masculinităţii sau feminităţii. Noile
modele sunt citite, auzite, cerute de experienţa cotidiană şi asociate cu un model
partenerial de interacţiune, model deseori neexperimentat în familia de origine”
(Anghel 2010, 50).
Cercetările din domeniul rezilienței copilului relatează că momentul cel mai
important pentru dezvoltarea rezilienței copilului este copilăria timpurie. Actorii cei
mai implicați în această învățare sunt sau ar trebui să fie părinții pentru a le dezvolta
propriilor copii competențele individuale față de dobândirea comportamentelor
reziliente. Unii copii sunt afectați de circumstanțele dificile (ca decesul unui părinte,
lipsa resurselor familiale, dizabilitatea, separarea sau divorțul părinților, certuri sau
violență în familie, abuz fizic sau sexual etc.) iar alții reușesc să facă față cu succes
acestor dificultăți datorită faptului că sunt rezilienți. Reziliența copilului este puternic
asociată cu funcțiile sale executive (memorie, atenție și capacitatea de a-și controla
221
impulsurile) iar aceste abilități îl ajută pe copil să se adapteze schimbărilor din mediul
său cauzate de un eveniment stresant.
Iată câteva sfaturi pe care părinții/viitorii părinți le pot urma pentru a dezvolta
reziliența copiilor lor (CEED 2014): a avea așteptări realiste cu privire la modul cum
va arăta viața după nașterea copilului, a căuta suportul de care părinții au nevoie
pentru a depăși situațiile stresante, oferind astfel un mediu sănătos pentru dezvoltarea
copilului, a ști că reziliența variază în funcție de vârstă (de exemplu, copilul până în 5
ani se adaptează la adversitate prin arătarea unui atașament puternic față de părinți și
după vârsta de 5 ani, prin stabilirea unor relații bune cu cei de vârsta lui), a implica
copilul în jocuri care presupun luarea revanșei, antrenarea atenției și memoriei, a lăsa
copilul să vorbească și să pună întrebări în legătură cu evenimentul stresant și a apela
la diverse tipuri de intervenții, în cazul în care părintele este depășit de situație.
1.4. Factorii parentali și reziliența

Există multe cercetări care au adus în prim plan factorii parentali care
contribuie la dezvoltarea rezilienței prospective a copiilor; cu alte cuvinte, capacitățile
generale de coping care îi ajută să izbutească în viață (Hammen 2003; Rosenthal,
Feiring și Taska 2003). Dintre acestea, enumerăm:
– căldura, stimularea și sensibilitatea
– oferirea unor modele de rol adecvate și consistente
– armonie între părinți
– petrecerea timpului împreună cu copiii
– oferirea unei perspective constructive de petrecere a timpului liber
– îndrumarea consecventă
–structurarea regulilor aplicate în adolescență.
Cercetătorii Humphreys (1998), Rutter (2000) și Masten (2001) au

demonstrat că acest tip de parenting îi ajută pe copii atât în dezvoltarea capacităților
reziliente intrinseci cât și în medierea directă a răspunsurilor de coping la diverse
adversități, ca sărăcia, boala, pierderi grele sau violența în comunitate. De exemplu,
într-un studiu la care au participat școlari care experimentau violența comunitară,
suportul parental a fost identificat ca fiind un predictor puternic al rezilienței în
dezvoltarea independenței, în domeniul abuzului de substanțe, în domeniul
comportării inadecvate la școală și al depresiei (O’Donnell, Schwab-Stone și Muyeed
2002). Răspunsurile adolescenților la factorii stresori au fost mai bune în cazul celor
care aveau familii stabile și suportive, iar copiii cu vârste între 9 și 10 ani făceau față
mai ușor stresului de zi cu zi și dezvoltau un număr mai mare de strategii de coping în
momentul în care aveau mame care îi sprijinea. În vecinătățile cu risc ridicat de
criminalitate și abuz de substanțe, copiii erau protejați în fața implicării dacă aveau
părinți afectuoși, implicați și care sprijineau educația (Hawkins, Catalano, Kosterman,
Abbot și Hill 1999).
În timp ce factorii legați de resursa familială îi ajută pe copii în depășirea
adversităților, există și câțiva factori mai distinctivi. De exemplu, aplicarea cu
fermitate a regulilor, dezvoltarea conștientizării și controlul locuinței unde va sta
copilul sunt valorizate în protejarea copiilor față de efectele adverse ale creșterii în
222
vecinătăți sărace, în timp ce parentingul flexibil este de preferat să apară în mediile cu

risc scăzut de adversitate (Seaman 2004).
În adolescență, competența parentală, împărtășirea valorilor parentale, o bună
comunicare în familie și receptivitatea părinților spre comunicare sunt foarte
importante. Răspunsurile tinerilor la factorii stresori sunt mai bune atunci când au
familii suportive și stabile. Și cum mamele sunt cele dintâi care receptează
dificultățile pe care le au de înfruntat copiii lor, o altă sarcină pe care trebuie să o
rezolve este modalitatea prin care îi pot implica și pe tați pentru o mai bună adaptare a
copilului (Beresford 2000). Tinerii prezintă o reziliență mai mare atunci când
practicile parentale sunt orientate spre încurajarea autonomiei, oferă o disciplinare
eficientă, sprijină adaptarea de a face față realităților financiare și oferă legături spre
comunitate și rețele sociale (Gilligan 2001). Un studiu american a ajuns la concluzia
că tinerii din medii cu risc ridicat de infracționalitate aveau șanse de cinci ori mai
mari de a reuși în viață dacă părinții lor îi implicau în activități realizate în casă și în
activități de gestionare a unor situații din exterior (Furstenberg 1999).
Un lucru demn de luat în considerare în cercetarea familiilor este contextul
cultural al acestora, constituirea diferită a familiei, convingerile și aspirațiile acestora
(Schoon și Bynner 2003). Cercetările realizate pe familiile africane au demonstrat că
influența pozitivă a unei familii extinse bune creează legături și identitatea etnică
puternică influențează abilitățile de coping și performanța școlară. Cultura deține, de
asemenea, un rol crucial în acordarea de sens și semnificații stresorilor, ca divorțul,
dizabilitatea și problemele de sănătate (Luthar 2003).
Ce se întâmplă în cazul părinților care au o contribuție la apariția adversității?
Studiile de tip follow-up și istoriile individuale de viață arată că deprivarea
severă de căldura emoțională și de grija părintească contribuie la probleme în
dezvoltarea intelectuală, probleme în sfera comunicării și a comportamentului
(Bowlby 1969; Rutter 1981). Acești copii, care din motivele prezentate mai sus sunt
mai în urmă din punct de vedere intelectual, social și emoțional față de grupul de
egali, încă mai pot face progrese mari dacă li se oferă un mediu de trai cu un nivel
ridicat de îngrijire (un mediu iubitor cu o familie care oferă sprijin- fie că sunt rude
sau familii adoptive).
Tinerii care se recuperează în urma unor astfel de evenimente neprielnice, par
a deține două categorii de factori care sprijină reziliența (Clarke și Clarke 2003):
– calități personale sau resurse interne care îi determină să răspundă bine
noului mediu;
– sprijin/căldură/educație puternice și oferite pe termen lung în noul mediu.
Clarke și Clarke (2003) au concluzionat că aceste cercetări cu schimbări atât

de notabile ajută la conturarea unei idei noi care detronează determinismul depășit
conform căruia personalitatea viitoare a copilului și abilitățile sale sunt înrădăcinate
din copilărie. Acestea nu sunt determinate din copilărie, în afară de cazul în care
aceste circumstanțe persistă.
Unele dintre cele mai puternice dovezi vin din cercetarea asupra adopției. Un
număr de studii au arătat că copiii cu o sănătate precară și nivel de dezvoltare scăzut
223
fac salturi impresionante odată ce sunt protejați de părinții adoptivi (Castle, Beckett,
Groothues și ERA Team 2000).
Efectele pe care le resimt copiii care locuiesc în medii violente (locuințe) sunt
adesea profunde (Humphreys 1998). În momentul în care mamele sunt victime ale
violenței, ele sunt mult prea stresate pentru a se mai gândi la modul în care își pot
ajuta efectiv copiii. Cercetarea calitativă din acest domeniu a demonstrat că mulți
copii dezvoltă adesea strategii de coping pe care părinții lor sau alții nici măcar nu le
conștientizează. Unele dintre strategiile adoptate ca renunțarea sau izolarea, le sunt de
folos copiilor pe termen scurt, însă costurile acestor strategii vizează fericirea și
dezvoltarea lor. Potențialii indivizi care i-ar putea ajuta, ar putea să-i vadă pe acești
copii ca fiind greu de abordat (Gorin 2004). Mai mult, accesul la un părinte care
sprijină este decisiv pentru șansele unui copil de a se dezvolta optim în pofida
experiențelor traumatice trăite (Rosenthal, Feiring și Taska 2003).
Tinerii dau dovadă de un coping mai bun în legătură cu dependența de alcool
a unui părinte doar dacă problema apare la un singur părinte și dacă există amintiri
bune cu acesta (Velleman și Orford 1999). Reziliența mai este asociată și cu
dezvoltarea strategiilor de evitare a efectelor băuturii, de exemplu, prin petrecerea
timpului cu prietenii sau rudele în momentul apariției dificultății.
În cercetarea realizată de Hammen (2003) care analiza rezultatele pe care le
obțineau oamenii care aveau părinți depresivi, aceasta a identificat 7 variabile posibile
care protejează: un concept de sine pozitiv, performanță școlară bună, nivel scăzut al
depresiei mamei, nivel scăzut al stresului cronic din familie, absența diagnosticului
patern și prezența tatălui acasă.
Atunci când copiii experimentează abuzul activ din partea părinților, cu siguranță
ei au cea mai mare nevoie de prezența factorilor care contribuie la reziliență. De exemplu,
Bolger și Patterson (2003) au arătat că acei copii care au fost maltratați dar care nu au
devenit agresivi au avut rezultate mai bune în fața adversităților. În urma unui studiu
comparativ realizat pe copii maltratați și copii care nu au fost maltratați, s-a ajuns la
concluzia că competența generală de a depăși adversitatea era asociată cu reziliența. De
aici, reiese faptul că reziliența copiilor care au fost abuzați este în legătură cu abilitatea lor
de a exercita control asupra propriilor comportamente și sentimente.
În situația când adversitatea este constituită de problemele unuia dintre
părinți (ca depresia, problemele cu alcoolul, violența), calitatea relației copilului cu
celălalt părinte și competența suportivă a părintelui sunt adesea cruciale (Hammen
2003). Grija consecventă și sensibilă pot sprijini, de asemenea, apariția rezilienței
latente, care îl va ajuta pe copil să facă față mai bine în viață dacă dificultățile
parentale vor apărea mai târziu.
1.5. Comportamentele de parenting, riscul și reziliența

Întrucât noțiunea de reziliență poate fi înțeleasă doar în relație cu riscul, vom
analiza în continuare felul în care reziliența se poate manifesta în situații de risc
ecologic precum: sărăcia și creșterea copilului de un părinte singur.
Sărăcia a fost corelată cu o serie de rezultate adverse asupra copilului ca
scăderea abilității cognitive, rezultate academice slabe, sănătate mentală precară și
tulburări de comportament. Unul din motivele fundamentale care împiedică
224
dezvoltarea cognitivă normală a copilului este nutriția inadecvată în perioada

antenatală, la vârsta fragedă și în copilăria târzie. Alimentația defectuoasă inferează
cu dezvoltarea cognitivă a copilului și întârzie gradul lui de pregătire în momentul în
care intră la școală, așezându-l pe o traiectorie a nereușitei academice. Nereușita nu se
referă doar la aspectul cognitiv ci este compusă și din efectele adverse ale sănătății
mentale, adaptării sociale și comportamentale.
O serie de teorii au încercat să explice legătura dintre sărăcie și rezultatele
copilului. Una dintre acestea accentuează rolul implicării parentale față de copii.
Familiile sărace pot prezenta deficit atât de ordinul resurselor materiale (ca nutriția
adecvată și materiale pentru stimularea cognitivă, cărțile) dar și de ordin non-material
(ca educația, informarea sau abilități de orice tip). Copiii proveniți din aceste familii
au șanse mai mici de a reuși în viață din cauza acestor deficite.
Cea de-a doua teorie subliniază rolul comportamentelor, atitudinilor și
așteptărilor parentale. Stresul circumstanțelor economice constrângătoare diminuează
sănătatea mentală a părinților și se pare că reduce abilitatea părinților de a-și hrăni,
monitoriza și disciplina eficient copiii. Mai mult, părinții din aceste familii își pot
reduce așteptările despre reușita copiilor în viață iar acestea pot fi transmise copiilor.
O a treia teorie se referă la rolul capitalului social. Conceptul de capital social
își are originea în literatura economică. Semnificația conceptului denotă valoarea care
rezidă în relațiile sociale. Conform teoriei, oamenii fac „investiții” în relațiile cu
ceilalți pentru a obține suport și ajutor atunci când sunt în nevoie (de exemplu,
prietenii și vecinii pot oferi suport, acces la informații și oportunități de angajare,
etc.). Părinții cu resurse sunt mai predispuși să aibă rețele de relații cu oameni și
instituții de influență comparativ cu părinții săraci, ceea ce are consecințe asupra
șanselor relative de reușită ale copiilor.
1.5.1. Parentingul ca factor protectiv

Legătura dintre sărăcie și starea de bine a copilului poate fi analizată din
perspectiva comportamentului de parenting. Părinții săraci oferă mai puține oportunități
pentru copiii lor, sunt mai puțin implicați în viața copiilor, sunt mai nestatornici în
utilizarea disciplinei și își monitorizează copiii mai puțin. Calitatea parentingului este
corelată semnificativ cu comportamentele dezirabile în copilărie și este predictivă pentru
realizarea academică, conduite bune și competență socială la vârsta adultă.
Un mecanism cheie care mediază este experiența părinților de a face față în
gestionarea resurselor de venit limitate. Cu alte cuvinte, modul în care o familie face
față adversității nu este determinat doar de venitul pe care îl are, ceea ce contează în
primul rând este competența gestionării acestor resurse limitate.
O cale de înțelegere a comportamentului parental a fost dezvoltată de
Baumrind (1991), sub numele de „stil de parenting”. Comportamentele parentale sunt
clasificate pe două dimensiuni: căldură și control. Părinții care au scoruri ridicate atât
la control cât și la afecțiunea parentală asupra copiilor sunt numiți părinți autoritativi.
Parentingul autoritativ este privit ca fiind optim în dezvoltarea copiilor. Acesta este
contrastat de alte stiluri de parenting mai puțin eficiente: autoritar (nivel scăzut de
căldură parentală și nivel ridicat de control), permisiv (nivel ridicat de căldură și
scăzut în control) și neglijent (nivel scăzut de control dar și de căldură). Parentingul
225
autoritativ a fost asociat cu rezultate pozitive ale copilului, pe când alte stiluri de
parenting sunt asociate cu o serie de probleme în dezvoltarea copilului.
De asemenea, contextul este foarte important și unele medii cu risc ridicat pot
solicita abordări diferite de parenting. Conform teoriei învățării transformative,
experiențele de orice tip ale indivizilor necesită a fi înțelese în cadrul contextului
actual sau al background-ului persoanei (Mezirow 2000).
Prezența unui singur părinte prezintă riscuri în starea de bine parentală și în
adaptarea copilului. Copiii cu un singur părinte, în medie, prezintă un nivel slab de
realizare academică, au un nivel înalt de distres psihologic și prezintă riscul de a-și crește
copiii în afara căsătoriei comparativ cu cei care provin din familii cu ambii părinți.
Există trei teorii primare care explică aceste diferențe. Prima accentuează
rolul deprivării economice. Diferențe economice substanțiale au fost demonstrate
între un părinte singur și familiile cu ambii părinți. Unul dintre studii a arătat că aceste
diferențe contează pentru aproximativ jumătate din varianța apărută în rezultatele
dezvoltării copilului între mamele singure și familiile cu ambii părinți (McLanahan și
Sandefur 1994). A doua teorie subliniază importanța celor doi părinți în socializarea
copilului. Există avantaje clare în ceea ce privește existența a doi părinți care au grijă
de copil și îl monitorizează. Există și o ipoteză conform căreia copiii au beneficii
datorită prezenței figurii paterne în familiile cu ambii părinți. Cea de-a treia teorie se
referă la rolul pe care îl deține stresul. A fi părinte fără asistență din partea unui
partener este mai stresant decât atunci când există un adult cu care munca poate fi
împărțită. Și schimbările din familie care preced, adesea, rămânerea unui părinte
singur (ca separarea sau divorțul) implică un stres considerabil, în special dacă
separarea aduce cu sine apariția unui conflict între părinții separați. De asemenea,
schimbările în structura familiei implică schimbarea rezidenței copilului sau a școlii la
care merge, iar aceste schimbări cumulate au un impact negativ asupra copilului.
O atenție ridicată a fost acordată în ultimii ani rolului pe care îl deține tatăl
care nu mai locuiește cu familia în viața copilului. Acești tați, prin implicarea în tipul
de parenting autoritativ și oferirea de suport economic, pot avea contribuții importante
în viața copiilor lor. Dacă părinții separați pot negocia cu succes un aranjament în
care tatăl rămâne un participant activ în viața copilului, atunci implicarea tatălui poate
servi ca factor protectiv pentru copil.
Condiția ca această funcție protectivă să fie realizată este existența unei relații
armonioase menținute între părinți. Conflictele dintre părinții separați au efecte
adverse asupra copiilor și poate submina contribuția pozitivă realizată de tații care nu
mai locuiesc alături de familie. În cazurile de conflicte majore sau prelungite, efectele
adverse asupra copiilor pot fi atât de grave încât copiii să aleagă să nu-și mai vadă
părintele decât să continue să-l vadă în situații care declanșează conflicte. Soluția cea
mai bună este ca părinții să minimalizeze conflictul și să coopereze eficient în luarea
deciziilor cu privire la copil. Un alt beneficiu al copiilor care păstrează legătura cu
tatăl și îl văd este acela de dezvoltare armonioasă a sinelui.
Cercetările mai noi au început să propună termenul de „tată social” (social
father)- figura masculină care acționează cu adevărat ca un tată pentru copil. Jayakody și
Kalil (2002) au arătat că rudele masculine (unchi sau bunici) au o influență pozitivă în
școlaritatea copilului. Pe de altă parte, în cazurile în care figura tatălui era partenerul
226
romantic al mamei, copiii au avut niveluri scăzute de adaptare emoțională. La fel se

întâmplă și cu noul partener al mamei care încearcă să preia un rol puternic în a fi părinte
pentru copilul vitreg, ceea ce duce la probleme de adaptare ale copilului.
2. Adulții și învățarea transformativă
2.1. Învățarea transformativă- definire

Învățarea transformativă introdusă în 1978 de către cercetătorul Jack
Mezirow este un mod de interpretare a învățării adulților. Punctul de pornire în
învățarea transformativă este experiența celui care învață. Experiența este văzută ca
fiind construită social și, de aceea, ea poate fi demontată și reconstruită prin
intermediul reflecției critice.
Studiul de la care Mezirow (1978a,b) a pornit în dezvoltarea teoriei învățării
transformative a inclus 83 de femei care s-au întors la serviciu sau la școala
postliceală după o perioadă îndelungată de timp. Grupul de femei din 12 programe de
studii (din Washington, California, New York și New Jeresy) a răspuns la întrebările
unui interviu detaliat care analiza modul în care acestea resimt noua experiență de a
reveni pe piața muncii sau la studii.
În analiza rezultatelor studiului, autorul a specificat că teoria sa pune accentul
pe sensul acordat experienței trăite, respectiv pe „cum este construit, validat și
reformulat acest sens” (Mezirow, 1978a). Sensul sau semnificația experienței
reprezintă o interpretare formată atât prin cogniții, cât și prin percepții, și poate fi în
egală măsură intenționată sau neintenționată.
În învățarea transformativă, valorile, convingerile și premisele unui individ
formează lentilele prin care experiența personală este mediată sau cu ajutorul cărora i
se acordă un sens. În momentul în care acest sistem de sensuri (format din obiceiuri
mentale, perspective moral-etice, epistemice, psihologice etc. și puncte de vedere ale
individului) se dovedește inadecvat în integrarea unor experiențe de viață, prin
intervenția învățării transformative acesta poate fi înlocuit cu o nouă perspectivă, care
este „mai incluzivă, distinctivă, deschisă, reflexivă și capabilă de schimbare din
perspectivă emoțională” (Mezirow 2000, 7). Chiar Piaget (1954) a făcut diferența
între procesul de asimilare (în care noua experiență este adaptată pentru a se conforma
la structurile de cunoaștere deja existente) și procesul de acomodare (în care
structurile se schimbă ca răspuns la noua experiență).
Pornind de la teoria lui Mezirow, care este cea mai cunoscută, dar și cea mai
criticată, mulți cercetători au dat definiții și au adus completări acestui proces de
transformare (Boyd și Myers 1988; Daloz 1986; Cranton 2000). O definiție simplă și
elegantă o regăsim în lucrarea lui Cranton (2000, 23), care afirmă că învățarea
transformativă include ideea că oamenii schimbă modul în care își interpretează
experiențele și interacțiunea cu lumea: „individul devine conștient de faptul că are o
viziune limitată sau distorsionată. Dacă individul poate examina critic această viziune,
este deschis la alternative și își schimbă frecvent viziunea asupra lucrurilor, atunci
și-a transformat unele elemente despre cum va acorda sens lumii”. După cum putem
vedea, concepția lui Cranton este apropiată de cea a lui Mezirow (1978a, 1978b,
1985, 1991), ambii punând accentul pe rolul predominant al cogniției în învățarea
227
transformativă. În definițiile ulterioare, Cranton (2006) a fost influențată de ideile lui

Dirkx (2001, 2006) și a abordat învățarea transformativă ținând cont și de rolul
emoțiilor și spiritualității în apariția acesteia.
Boyd și Myers (1988) au studiat teoria învățării transformative ținând cont de
premisele teoretice ale psihologului Carl G. Jung, și anume că este necesară o
comunicare viabilă între conștientul și subconștientul psihicului uman pentru o
dezvoltare integrală. În cercetarea lor, au analizat importanța simbolurilor, imaginilor
și arhetipurilor în dezvoltarea învățării transformative. Ei sunt de părere că educația
transformativă vizează înțelegerea dinamicii dintre lumea interioară (inner world) și
lumea exterioară (outer world). Din perspectiva lor, scopul central al transformării
este eliberarea individului de conținuturile inconștiente și concretizarea normelor
culturale și pattern-urilor care privează individul de potențialul actualizării sinelui.
Mai mult decât atât, aceștia își îndreaptă atenția asupra dimensiunii emoțiilor
puternice și învățării spirituale, aspect care îi diferențiază de viziunea lui Mezirow,
care subliniază centralitatea raționalului și cogniției în apariția reflecției critice (Dirkx
2000). Cei doi autori postulează că transformarea poate fi dobândită prin intermediul
procesului de individuare, văzut ca o extensie a conștientizării prin dialogul cu sine
sau interpersonal dintre ego și umbre.
Un alt autor influențat de ideile lui Jung este Dirkx (2001, 2006). Acesta
aduce în prim-plan emoțiile ca fiind conceptul-cheie în apariția învățării
transformative, iar sufletul este văzut ca factor care contribuie la dezvoltarea
procesului de auto-cunoaștere (Clark și Dirkx 2008). În lucrările sale, Dirkx
argumentează că procesul de luare a deciziilor nu este guvernat doar de raționalitate ci
și de părți extra-raționale și inconștiente ascunse în sinele indivizilor, oferind ca
exemplu amintirile, emoțiile, imaginația, simbolurile, visele etc. Una dintre ideile
cruciale ale lui Jung (1989) este că visele pot arăta idei, credințe și trăiri pe care
individul nu le cunoaște încă, dar care există în subconștient.
La rândul său, Brookfield (2000) analizează relația dintre învățarea
transformativă și reflecția critică, ajungând la concluzia că a doua este o condiție sine
qua non pentru apariția acestui tip de învățare. Tot el accentuează importanța asumării
riscului psihologic și emoțional în procesul de învățare, care îi poate afecta pe ambii
actori: cei care învață și cei care le sunt mentori, traineri, profesori etc. (Taylor,
Cranton și asociații 2012).
Sumarizând definițiile de mai sus, aspectele-cheie ale învățării transformative
sunt următoarele:
– apare ca urmare a unui eveniment critic sau receptat ca fiind nou de către
individ;
– vizează comportamentul individului ca urmare a deschiderii la alternative și
la a le pune în practică;
– implică depășirea unui risc psihologic și emoțional pentru a ajunge la
schimbare;
– este un proces rațional și afectiv (implică atât cogniția, cât și emoțiile
individului);
– implică procesul de recadrare a experienței (reframing);
228
– perceperea suportului social (persoanele apropiate individului) face mai

ușoară tranziția spre transformarea acțiunilor și gândirii.
2.2. Dilema dezorientării și adversitatea

Ca și în cazul rezilienței familiale, unde apariția unei adversități (de exemplu,
violența sexuală sau fizică, pierderea părinților, pierderea locului de muncă etc.) ne
indică strategiile de coping pe care familia le adoptă, învățarea transformativă își face
simțită prezența în urma apariției unei dileme a dezorientării (disorienting dilemma).
Efectele celor două evenimente pot fi atât de lungă durată cât și de scurtă durată. Spre
exemplu, dizabilitatea individului sau neangajarea pe piața muncii prezic o satisfacție
scăzută a vieții, care persistă de-a lungul anilor (Lucas 2007).
Dilema care dezorientează constituie un stimul semnificativ care îi determină
pe oameni să înfrunte o perspectivă a transformării sensului pe care îl acordă
experiențelor proprii. Această dilemă cauzează un grad mare de neplăcere celui care o
resimte. Poate fi extremă, ca în cazul pierderii unei persoane dragi, îmbolnăvirii
copilului sau a cuiva din familie, divorțului sau pierderii locului de muncă, sau
moderată, precum implicarea într-un program de dezvoltare profesională, admiterea la
facultate, un job nou sau chiar lecturarea unei cărți care ar putea destabiliza
convingerile cuiva (Howie 2011, 9).
Analizând scrierile psihologilor și pedagogilor constructiviști, conceptul de
dilemă a dezorientării propus de Mezirow (1978) poate fi identificat și cu acela de
conflict cognitiv sau sociocognitiv dezvoltat în anii ’70, dar și cu teoria
„deranjamentului epistemologic” sau a „schimbării conceptuale” propusă de
Larochelle și Desautels (Momanu 2002). Conflictul sociocognitiv se definește prin
divergența răspunsurilor oferite de partenerii unei interacțiuni la o situație-problemă
cu care sunt confruntați și căreia trebuie să-i găsească un răspuns comun (Sălăvăstru
2004, 51). Confruntarea permite punerea în joc a unei concepții democratice asupra
cunoașterii, în care fiecare candidat la cunoaștere își exprimă opiniile și le confruntă
cu ale celorlalți participanți la actul cognitiv. În acest context, „concepția” prealabilă a
elevului își schimbă statutul: trece din stadiul de simplă afirmație în cel de ipoteză ce
urmează a fi verificată, în diverse maniere, în funcție de specificul actului cognitiv
(Momanu 2002, 45).
Diferența principală dintre concepte este dată de faptul că un conflict cognitiv
este provocat conștient, iar teoria a fost elaborată pentru elevi, pe când dilema
dezorientării poate fi provocată sau nu, însă este specifică persoanelor adulte. Un
rezultat al acestei dileme este că persoana implicată este condusă către examinarea și
reflectarea asupra a ceea ce face și de ce face într-un fel anume. În momentul în care
persoana „dezorientată” își împărtășește trăirile și experiențele cu alte persoane,
aceasta trece printr-un alt element al învățării transformative, și anume discursul
rațional. Însuși Mezirow a afirmat că auto-examinarea prin reflecție și discurs critic
nu poate exista fără dilema dezorientării (Mezirow 1991).
Pe de altă parte, reziliența a fost definită ca adaptarea cu succes sau absența
unui rezultat patologic în urma expunerii la evenimente stresante sau potențial
traumatice. Un aspect interesant al adversității este că, asupra unor indivizi, ea are
efecte negative pentru sănătatea mentală și starea de bine psihologică însă, pentru alți
229
indivizi aceste efecte nu apar (Silver & Wortman 1980). Dienstbier (1989, 1992) a
dezvoltat o teorie numită „teoria greutăților psihofiziologice” (theory of
psychophysiological toughness) prin care explică faptul că înfruntarea adversității
poate oferi suport pentru apariția rezilienței. Dificultățile îi ajută pe indivizi să
evalueze situațiile într-o manieră pozitivă (în sensul de a fi mai ușor de manevrat), să
fie mai stabili emoțional și să fie capabili să facă față mai bine (psihologic și
fiziologic) stresorilor și provocărilor minore comparativ cu indivizii care nu
experimentează greutăți în viață. Teoria subliniază și faptul că expunerea la dificultăți
pe termen lung are efecte negative, avantajele identificate fiind doar la expunerea
individului pe termen scurt.
Învățarea transformativă și reziliența individului sunt dobândite în momentul
în care dilema dezorientării și adversitatea sunt gestionate printr-o strategie de coping
pozitiv pentru a fi depășite iar urmările lor duc la dezvoltarea individului și la
păstrarea integrității sale psihologice și sociale.
2.3. Etapele învățării transformative

În teoria sa inițială, Mezirow (1978) a identificat nouă stadii prin care
individul trebuie să treacă pentru a ajunge la învățarea transformativă; mai târziu
(1991) a adăugat un al zecelea stadiu între 8 și 9. Etapele pe care individul le
întâlnește de-a lungul procesului de învățare transformativă sunt (Kitchenham 2010):
1. apariția unei dileme a dezorientării
2. auto-identificarea cu sentimente de vinovăție și rușine
3. evaluarea critică a premiselor (asumărilor) epistemice, socioculturale şi psihice
4. împărtăşirea propriei nemulţumiri asumate şi a procesului transformării şi
realizarea faptului că şi ceilalţi au negociat o schimbare similară
5. explorarea opţiunilor de noi roluri, relaţii şi acţiuni
6. planificarea unui curs de acţionare
7. dobândirea cunoștințelor şi competenţelor necesare pentru a implementa
acest plan
8. încercarea provizorie de noi roluri
9. construirea competenţei şi propriei încrederi în noile roluri şi relaţii
10. reintegrarea în viaţa individului pe baza condiţiilor dictate de propria
perspectivă.
Deși cercetările din domeniu nu au reușit să identifice toate aceste faze în

cazul participanților, și chiar Mezirow a admis că nu sunt necesari toți pașii pentru
resimțirea învățării transformative (1978, 1994), acesta a continuat să opereze cu toate
cele 10 stadii în lucrările ulterioare (1985, 1994, 2000). Au fost aduse critici asupra
pașilor care precedă învățarea transformativă, în sensul că aceștia pot implica și alte
aspecte decât „gândirea critică” (Brock, 2010). Drept replică, Mezirow a recunoscut
că termenul reflecție critică, care este central în teoria sa, poate fi numit mai degrabă
„perspectivă a reflecției sau recadrare”, întrucât reflecția critică implică exclusiv
utilizarea funcțiilor cognitive, pe când concepția sa face referire la toate dimensiunile
care ar putea fi implicate: elemente spirituale și emoționale, context, alte moduri de
cunoaștere și rolul relațiilor.
230
În concluzie, cercetarea din domeniul învățării transformative este încă

insuficient abordată. În primul rând, o problemă este lipsa unor instrumente specifice
de măsurare a învățării transformative. Majoritatea studiilor din domeniu au utilizat
un demers calitativ de cercetare întrucât conceptul de transformare este greu de
măsurat, dat fiind faptul că fiecare individ poate resimți transformarea diferit iar
pentru unii poate fi profundă, și pentru alții, superficială. Mai mult, nu sunt bine
cunoscuți factorii care contribuie la apariția acestui tip de învățare care transformă
individul, la nivel de înțelegere și de acordare a unei alte semnificații (pozitive, de
obicei) experienței trăite. Studiile efectuate demonstrează că transformarea poate fi de
trei tipuri: psihologică, comportamentală sau la nivel de convingeri (Taylor 1997).
Dintre studiile relevante pentru tema lucrării de față amintim: studii care au
analizat transformarea și învățarea în contextul participării în cadrul unor grupuri de
împărtășire a experienței (Dewane 1993; Saavedra 1995); studii care și-au concentrat
atenția pe componentele particulare ale procesului de transformare – curaj, reflecție
critică, context și învățarea holistică și afectivă a persoanei (Boyd și Fales 1983;
Brooks 1989); în două studii a fost identificată învățarea transformativă în relație cu
boala personală (Cochrane 1981; Courtenay, Merriam și Reeves 1996). Egan (1985) a
explorat procesul învățării adulților care au beneficiat de terapie familială și a
identificat că dilema dezorientării este catalizator pentru reflecție iar relațiile sociale
sunt foarte importante pentru procesul învățării. Procesul de învățare era mai complex
în momentul în care se producea o schimbare afectivă în viața individului. First și
Way (1995) au avut ca scop examinarea rezultatelor educației părinților prin centrarea
pe natura experienței lor și au identificat cu ajutorul interviurilor că învățarea
transformativă oferă o explicație prioritară naturii experienței simțite de femeile care
au participat la un program de educație parentală.
Din păcate, cercetările realizate în aria educației părinților sunt prea puține,
mai ales în privința modului în care resimțirea învățării transformative în viața
părinților aduce îmbunătățiri semnificative în relație cu copilul.
3. Învățarea transformativă și reziliența familială - influența lor în

îmbunătățirea situației școlare a copilului
Literatura internațională de specialitate asupra rezilienței familiale arată că

procesele care acționează la nivelul familiei, și anume legăturile emoționale puternice,
pattern-uri de comunicare eficientă, utilizarea strategiilor de coping și sistemul de
convingeri al familiei, mai ales cele bazate pe valori spirituale și religioase, sunt
resurse importante prin intermediul cărora familiile reușesc să facă față adversității.
La fel ca și în teoria învățării transformative, modul în care familia, în special părinții,
acordă sens experienței de a deveni și de a fi părinte și, mai târziu, modul în care se
raportează la experiența de implicare a lor în viața școlară a copilului și în oferirea de
sprijin pentru îmbunătățirea rezultatelor școlare ale sale prezintă mari repercusiuni în
dezvoltarea armonioasă a copilului.
Întrebarea cu care se confruntă cei care lucrează cu familiile și copiii este de
ce unii copii reușesc să se dezvolte normal în ciuda unor experiențe adverse în timp ce
alții care trec prin circumstanțe similare rămân cu probleme serioase de dezvoltare
231
psihică și socială. Conceptul de reziliență familială este adesea înțeles și explicat în

relație cu un număr de concepte-cheie, dintre care cele mai întâlnite sunt factorii de
risc și factorii protectivi. Factorii protectivi și factorii vulnerabilității sunt analizați în
legătură cu riscul: prima categorie reduce probabilitatea apariției rezultatelor negative
în prezența riscului, pe când cea de-a doua categorie crește probabilitatea apariției
rezultatelor negative în prezența riscului.
O altă distincție conceptuală în cadrul rezilienței familiale este între
variabilele proximale și variabilele distale. Variabilele proximale au efecte care sunt
resimțite direct (de exemplu expunerea unui copil la influența negativă a anturajului).
Cele distale au efecte care sunt resimțite indirect prin intermediul unor variabile
mediatoare. În contextul analizei surselor de influență în rezultatele școlare obținute
de copil, un exemplu de variabilă distală este poziția socio-economică a familiei, pe
când un exemplu de variabilă proximală sunt comportamentele de parenting afișate în
relația cu copilul. În timp ce comportamentele de parenting au influențe directe asupra
copiilor, poziția socio-economică a familiei are impact doar indirect datorită apariției
variabilelor mediatoare (incluzând și comportamentele de parenting).
3.1. Rolul părinților în raport cu copilul și școala

Dezvoltarea copiilor și adaptarea lor sunt influențate de numeroși indivizi,
procese și instituții. Influențele părinților, familiei lărgite, grupurilor de egali, vecinilor,
școlii și altor instituții, toate acestea sunt implicate în progresul copilului în ceea ce
privește împlinirea lui ca individ și cetățean. Copiii înșiși, prin abilitățile lor unice și
temperament își pot forma și reforma comportamentul, aspirațiile și realizările.
Unele dintre contextele cele mai de influență și susținere în dezvoltarea copilului
sunt școala și familia. Literatura de specialitate care analizează rolul părinților în reușita
școlară a copilului se împarte în două arii: o parte invocă implicarea parentală față de
școală ca instituție, fiind analizată relația părinte-profesor și participarea efectivă a
părinților la activitățile organizate de școli (de ex., Dearing, Kreider, Simpkins și Weiss
2006; Hill și Taylor 2004), iar cea de-a doua parte și-a îndreptat atenția spre explorarea
comportamentelor parentale de acasă care sunt legate de dezvoltarea școlară a copilului,
cum ar fi ajutarea acestuia în rezolvarea temelor (de ex., Hoover-Dempsey, Walker,
Sandler, Whetsel, Green, Wilkins și Closson 2001). De asemenea, implicarea părinților în
mediul educațional a fost corelată și cu atitudinile pozitive ale copilului față de școală
(Gonzalez-DeHass, Willems și Holbein 2005).
Alte studii au analizat stilul și tonul emoțional utilizate în interacțiunea
părinte-copil cu privire la problemele legate de școală. În momentul în care părinții
folosesc un stil de implicare care încurajează și sprijină, copiii resimt libertatea de a
lua inițiativă și de a avea încredere în relație cu învățarea. Implicarea parentală care
sprijină și încurajează este asociată cu un nivel înalt de realizare școlară a copiilor
(Simpkins, Weiss, McCartney, Kreider și Dearing 2006). În sens invers, presiunea din
partea părinților prin utilizarea ordinelor, pedepsele sau interacțiunile coercitive sunt
asociate negativ cu rezultatele școlare ale copiilor. Pedeapsa, intruziunea și critica
parentală în raport cu notele copilului și temele sale prezic performanța academică
scăzută a copilului (Pomerantz și Eaton 2001).
232
Un studiu realizat de Dufur, Parcel și Troutman (2013) arată că implicarea

parentală este un factor mai important în performanța academică a copilului decât
calitățile școlii în sine. Rolul părinților este de a fi conștienți cât de importanți sunt în
viața școlară a copilului și cât de mult contează să îi acorde timp în activități ca
verificarea temelor, prezența lor la evenimentele derulate în școală (ședințe cu
părinții, workshop-uri) și discuții purtate cu copilul prin care îi explică cât de
importantă este școala. Mai precis, variabilele studiului au fost: capitalul social al
familiei (legătura dintre părinte-copil sub aspectul încrederii, comunicării deschise și
implicării active în viața academică a copilului), capitalul social al școlii (un mediu de
învățare pozitiv, implicarea elevilor în activități extracurriculare, integritatea
profesională a profesorului și abilitatea lui de a se adresa nevoilor copiilor) și
realizarea academică a copilului. Rezultatele obținute arată că elevii cu un nivel
ridicat al capitalului social familial și nivel scăzut al capitalului social școlar prezintă
performanțe școlare mai bune în raport cu elevii care au un nivel ridicat al capitalului
social școlar dar cu capital social familial scăzut. Altfel spus, chiar dacă implicarea
școlii și a familiei sunt la fel de importante, rolul implicării familiale este mai puternic
în privința succesului academic.
Convingerile anterioare ale părinților asupra abilității copilului și cauzele pe
care părinții le inferează cu privire la realizarea academică a copilului au fost
identificate ca influențând și alte aspecte ale valorilor și practicilor lor (Phillipson și
Phillipson 2007). Se pare că aceste convingeri anterioare își au rădăcina în
performanțele obținute în trecut de copil la școală și acasă (Pomerantz și Dong 2006)
și în consecință, afectează și alte răspunsuri afective ale părinților. Cercetările arată că
așteptările academice ale părinților constituie variabilă predictor pentru realizarea
academică a propriilor copii (Phillipson 2009). Și de obicei, părinții tind să aibă
încredere ridicată în abilitatea copiilor, și așteptări ridicate asupra performanței
școlare dacă copiii lor arată că au abilități înalte.
Așteptările parentale sunt transmise, în general, prin implicarea lor în viața de
zi cu zi a copiilor. Astfel, părinții care au așteptări academice scăzute în privința
copiilor lor sunt mai predispuși să fie mai puțin implicați în viața școlară a copilului.
Într-un studiu realizat de Davis-Kean (2005), rezultatele arată că acei părinți care au
un nivel mai ridicat de educație vor avea, direct proporțional cu gradul de educație,
așteptări educaționale mai înalte pentru copiii lor și vor petrece un timp mai mare în
interacțiuni constructive cu copiii.
Dacă până acum am analizat rolul pe care îl joacă părinții în realizarea
școlară a copilului, este necesar să vedem și măsura în care caracteristicile personale
ale copilului influențează învățarea și succesul său școlar. Cercetările arată că
comportamentele copiilor, ca abilitățile de a învăța și atributele psihologice ca
motivația, sunt variabile predictive pentru realizarea academică (Rogers 2002). De
exemplu, Hamlet (2000) a demonstrat că strategiile de rezolvare a problemelor,
abilitățile legate de atenție și motivația sunt factori cheie în explicarea performanței
academice a copiilor. Mai mult, atributele psihologice ale copiilor, cum ar fi
conceptul de sine, sunt și ele corelate cu rezultatele școlare (Mujis 1997) și sunt
influențate de interacțiunile părinte-copil (Zentner și Renaud 2007).
233
Sumarizând, implicarea parentală în demersul școlar al copilului este

esențială și prezice în mare măsură realizarea academică a copilului. Chiar dacă mai
intervin și alți factori în această ecuație (ca așteptările profesorilor sau caracteristicile
individuale ale copilului), implicarea părinților poate juca un rol de mediator în
favoarea școlarului. În absența implicării parentale, reziliența copilului îl poate
menține pe un drum pozitiv al realizării școlare. În cazul lipsei acesteia, copilul
ajunge la insucces școlar iar urmările sunt vizibile mai ales în plan social.
3.2. Implicarea părinților în mediul școlar – modalități și beneficii

Consecințele negative pentru copiii și adolescenții expuși la adversități ca
violența fizică, abuzul sexual, abuzul emoțional sau a fi martori la violența domestică au
fost deseori cercetate și sunt bine cunoscute de specialiști (Zahradnik, Stewart, O’Connor,
Stevens, Ungar & Wekerle 2010). Studiile arată că acești copii prezintă riscul apariției
unor rezultate negative în copilărie, cu perpetuarea lor la vârsta adultă. Ca exemplu de
rezultate negative asociate cu expunerea la violență avem: abandonul școlar (Kaplow și
Widom 2007); săvârșirea de violențe (Fang și Corso 2008); tulburări de stres
posttraumatic, probleme legate de consumul de alcool (Thornsberry, Ireland și Smith
2001) și abuzul de droguri ilicite, anxietate depresivă și tulburări de conduită.
Factorul prin care individul are abilitatea de a face față adversității este
reziliența (Masten și Powell 2003). Și dacă în cercetările inițiale, aceasta a fost
corelată exclusiv cu factorii individuali (Kaplan 1999), definițiile ulterioare au corelat
reziliența atât cu aspectele individuale dar și cu cele oferite de mediu (Lerner și
Benson 2003). Această relație apare în sensul că mediul (comunitățile) poate negocia
resursele de care indivizii au nevoie (ca educație, siguranță economică, tradiții
culturale și adăpost), în timp ce indivizii sunt capabili să găsească singuri calea spre
resursele de care au nevoie (Ungar 2001).
Unul dintre factorii protectivi în identificarea rezilienței este suportul social.
Prezența acestuia are efecte atât pentru copii cât și pentru părinții lor. Suportul social
poate fi definit ca informarea și comunicarea oferite de o persoană care arată iubire și
faptul că îi pasă de ce i se întâmplă altcuiva, stimează și valorizează persoana și față
de care există aceleași „obligații”. Suportul social poate veni din partea părinților,
soțului sau partenerului, rudelor, prietenilor sau din partea unor persoane din
comunitate (Rietschlin 1998).
În ceea ce privește suportul social pentru părinți, acesta include: suportul
informal din partea rudelor și comunității sau diverse tipuri de servicii formale ca
educația parentală sau grupurile de suport, programele de vizitare la domiciliu,
informații sau trimiteri spre servicii oferite de comunitate sau servicii oferite prin
intermediul unor instituții ca școli sau asociații (Lee și Thompson 2000).
În Noua Zeelandă, de exemplu, răspunsul autorităților publice la dificultățile pe
care le experimentează copiii în circumstanțe care îi dezavantajează se concentrează
adesea pe ceea ce poate fi făcut pentru a schimba stilul de parenting care este perceput ca
fiind inadecvat. Însă, de cele mai multe ori, pentru a se afla problema reală cu care se
confruntă familia, specialiștii îi chestionează pe membrii acesteia pornind în principal de
la valorile și convingerile/credințele pe care le au bine „fixate” în minte.
234
În România există puține programe de parenting iar situația socio-economică

a țării a dus și la dezvoltarea unui dezinteres din partea părinților față de deschiderea
lor spre a participa la astfel de programe. Cele mai cunoscute instituții care furnizează
programe de parenting la noi în țară sunt Fundația „Salvați Copiii”, UNICEF și
Fundația „Copiii Noștri”. O noutate pentru piața educațională este cursul de parenting
pentru părinții care au copii supradotați, oferit de IRSCA Gifted Education.
Majoritatea cursurilor de acest fel se axează pe modalități optime de creștere
a copilului, pe comunicare și rezolvare de conflicte între părinți și copii, pe
îmbunătățirea activităților parentale și pe modalități alternative de abordare a
situațiilor dificile întâlnite cu copiii. Dintre acestea, programele cele mai eficiente
sunt cele pe termen lung. Cele pe termen scurt, reușesc doar să informeze dar nu să și
schimbe convingeri și comportamente.
Scopul programelor oferite părinților este de a găsi soluții posibile la o serie
de probleme importante ca abuzul asupra copilului, problemele sociale ale
adolescenților, eșecul școlar sau violența tinerilor; de asemenea, ele afectează pozitiv
adulții la nivelul construirii identității parentale și a demnității de părinte, la nivelul
rețelelor lor sociale pe care le dinamizează, restructurează și consolidează, la
gestionarea și reducerea stresului parental (Goddard, Myers-Walls și Lee 2004).
Programele de educație parentală se adresează în mod prioritar familiilor
vulnerabile și defavorizate, unde copilul este supus unor riscuri diverse (neglijare,
abuz, exploatare prin muncă). Acestea îmbunătățesc abilitatea părinților de a le oferi
copiilor o șansă mai bună în viață însă nu pot rezolva problemele majore de ordinul
sărăciei sau inegalității sociale.
Cursurile de educație parentală par a fi mai adaptate nevoilor părinților și mai
flexibile în construirea unei comunități de învățare. În cadrul acestora, părinții își
prezintă problemele și interacționează ca de la egal la egal, își împărtășesc propriile
experiențe, devin mai receptivi la schimbare și mai ales, pot schimba idei, soluții și
credințe (UNICEF 2011).
O problemă cu care se confruntă specialiștii din domeniu este modalitatea de
cuantificare a schimbării părintelui ca urmare a participării sale la cursuri de parenting
sau ședințe desfășurate cu grupuri de suport. Principalul factor care distorsionează
obiectivitatea rezultatelor este dezirabilitatea socială.
În România, educația parentală cu privire la copil și rezultatele sale școlare
este realizată de către cadrele didactice (văzute ca educatori parentali în acest caz). Nu
este un lucru rău acest fapt dar problema vizată este în ce măsură este pregătit un
cadru didactic pentru a putea să-i deschidă părintelui viziunea despre cât de
importantă este prezența sa în viața școlară a copilului. Și mai mult decât atât, cum îl
motivăm pentru a fi disponibil și a participa la astfel de cursuri? În plus, un alt aspect
de care trebuie să ținem cont este modul de identificare a părinților care au
caracteristici comune întrucât contradicțiile dintre ei nu fac decât să aducă frustrare și
nervi părinților, nu învățare de tip transformativ.
Școala, ca entitate de sine stătătoare, poate derula o serie de acțiuni pentru a
crește implicarea parentală (Harris, Goodall și Andrew-Power 2009), respectiv
îmbunătățirea rezultatelor școlare ale copilului ca:
– numirea clară și concretă a așteptărilor pe care școala le are de la părinte;
235
– comunicarea în permanență cu părinții despre ceea ce copiii învață,

sugerându-le acestora cum le pot fi de ajutor copiilor;
– stabilirea unor acorduri scrise de tip școală-acasă;
– oferirea unor oportunități pentru părinți care ar implica discutarea cu
personalul școlii despre rolul părinților în educația copiilor, prin intermediul vizitelor
la domiciliu, serilor în familie și întâlnirilor bine planificate dintre părinți și profesori;
– școlile pot oferi educație pentru părinți pentru ca ei să-și ajute copiii să
ajungă la standardele de învățare propuse.
Însă, în realitate, în școli există puține opțiuni pe care le pot face părinții
pentru a se implica. De exemplu, școlile pot organiza ședințe de consiliere, grupuri de
suport, workshop-uri pentru părinți, vizite la domiciliu, întâlniri părinte-profesor,
lectorate sau pur și simplu, prin intermediul profesorilor, părinții pot fi contactați cât
mai des telefonic pentru a li se prezenta situația școlară a copilului (Hornby 2000).
3.3. Relația de interdependență dintre reziliența familială și învățarea

transformativă
Cunoaștem faptul că factorii asociați cu dezvoltarea- ca îmbunătățirea
sănătății, educația și extinderea oportunităților economice- contribuie la reziliență, iar
utilizarea inadecvată a resurselor naturale, creșterea expunerii la dezastrele naturale și
sărăcia acționează împotriva rezilienței (Lohani 2012).
Procesul de reziliență și cel de învățare transformativă au același obiectiv: o
adaptare cât mai bună a individului la mediu și identificarea unor strategii de coping
adaptativ. Studiile de specialitate nu au fost preocupate de tipul de relație existent
între cele două variabile, posibil și din cauza faptului că modelul învățării
transformative este încă unul în lucru iar operaționalizarea variabilei învățare
transformativă este foarte dificil de realizat. Totuși, propunem o schemă prin
intermediul căreia se poate vedea relația de interdependență dintre cele două procese
față de rezultatele școlare ale copilului.
236
Și dacă relația dintre reziliența familială și învățare transformativă este una de

interdependență, cercetările arată că rezultatele școlare pozitive ale copiilor ajută la
construirea rezilienței. Școlile pot, de asemenea, să ajute la creșterea rezilienței prin
recunoașterea unor serii de realizări și promovarea implicării și încrederii din partea
copiilor (Sacker și Schoon 2007; Newman 2004).
Perioada adultă este momentul în care pot fi reevaluate premisele adunate în
anii de formare care au fost adesea rezultate în viziuni distorsionate ale realității.
Schemele de sens proprii pot fi transformate cu ajutorul reflexiei asupra anomaliilor.
De exemplu, o mamă casnică este nevoită să meargă într-o seară la o ședință la școală
și din discuțiile purtate cu o altă mamă își dă seama că aceasta nu trebuie să se
grăbească să ajungă acasă pentru a găti cina familiei, așa cum face ea. Astfel,
perspectiva transformării unor scheme de sens specifice poate apărea în legătură cu
rolurile ei de femeie casnică tradițională și își poate pune niște semne de întrebare în
legătură cu stereotipurile de sex asumate.
În general, perspectiva transformării apare ca răspuns la o dilemă a
dezorientării externă și adesea, impusă- un divorț, pierderea unei persoane dragi,
schimbări cu privire la job, pensionare sau altele. Dilema dezorientării poate fi
evocată fie printr-o discuție, carte, pictură sau prin efortul propriu de a înțelege o
cultură diferită care provoacă premisele anterior asumate.
First și Way (1995), prin intermediul cercetărilor lor, au sugerat că ar fi un
exemplu de bune practici pentru „policy makers” de a utiliza teoria învățării
transformative în dezvoltarea programelor de parenting. Pe de altă parte, Marienau și
Segal (2006) au evidențiat că părinții sunt indivizi care învață pe toată durata vieții
(lifelong learners) și care devin mai bine pregătiți pentru sarcinile de parenting în
momentul în care reflectează critic asupra propriilor experiențe și utilizează
informația rezultată din reflexie pentru a construi noi sensuri și viziuni asupra
rolurilor definite de parenting.
Un alt studiu preocupat de reziliență și învățare transformativă a fost realizat de
Fursova (2013) și a avut ca grup-țintă femeile imigrante. Aceasta a identificat că
participantele au capacități remarcabile de adaptare și optimism ridicat. Femeile care
au experimentat transformarea sunt mai reziliente față de recolonizare deoarece ele
demonstrează deschidere spre alternative și noi experiențe, sunt mai predispuse să
vadă greșelile ca pe noi oportunități de învățare și arată toleranță la ambiguitate. Ele
tind să exploreze noi cariere, caută oportunități educaționale, participă activ în viața
comunității și eventual, devin lideri și mentori, chiar dacă în timpul procesului de
„schimbare”, ele au trăit stări de depresie și o pierdere a identității. În acest caz,
factorii pe care i-au identificat participantele ca susținători ai rezilienței au fost
mândria lor și independența.
Prin analogie, participarea și implicarea părinților la activități ce țin de școală
și copil le dezvoltă reziliența personală și, implicit, reziliența familială. Dorința lor de
implicare și conștientizarea multitudinii de roluri pe care le au în relație cu copilul
(prin reflexie critică și discurs reflexiv purtat cu alte persoane), țin de apariția
procesului de învățare transformativă. După cum am mai discutat, modalitățile prin
care școala îi poate face pe părinți parteneri în actul instructiv-educativ sunt multiple
(lectorate cu părinții, workshop-uri, grupuri de suport, realizarea unui caiet de
237
corespondența între profesor și părinte cu temele pe care copilul le are de rezolvat

etc.), însă acestea necesită a fi valorificate la maximum pentru obținerea unor
rezultate cât mai bune atât școlare cât și în relația părinte-copil-profesor.
4. Concluzii
Importanța implicării parentale și contribuția pe care părinții o aduc în

dezvoltarea și realizarea academică a copilului nu reprezintă o noutate în sfera
cercetării familiale. Factorii de risc ca separarea sau divorțul părinților, decesul unuia
dintre ei, starea economică precară pot fi transformați cu ușurință în factori protectivi
de o familie cu un nivel înalt de funcționalitate sau care beneficiază de suport social.
De exemplu, rudele masculine (unchi sau bunici) au o influență pozitivă în
școlaritatea copilului. El își dezvoltă reziliența și se realizează în plan academic chiar
în absența tatălui, cauzată de deces sau separare/divorț, sau în situația prezenței unui
părinte alcoolic sau agresiv.
O altă categorie de factori care influențează realizarea școlară a copilului este
atitudinea părinților față de școală și de note (rezultate obținute). În cazul unei
atitudini parentale pozitive, șansa copilului de a avea rezultate bune crește. În cazul
unei atitudini parentale negative, schimbarea acesteia poate fi obținută prin influența
unor programe de parenting sau grupuri de suport prin care este favorizată apariția
învățării transformative. În situații de neimplicare parentală, reziliența copilului este
cea care ajută la obținerea succesului școlar.
Ca demersuri viitoare, recomandăm dezvoltarea unui instrument precis de
evaluare a conceptului de învățare transformativă pentru a putea fi corelat cu
reziliența familială și acțiunea de îmbunătățire a rezultatelor școlare a copilului.
Lucrarea de față propune existența unei relații de interdependență între reziliența
familială și învățarea transformativă însă, este posibil ca situația să se schimbe în
funcție de o multitudine de factori individuali, contextuali, sociali etc iar subiectul
rămâne deschis pentru cercetări viitoare.
Anghel, Elena. 2010. Psihologia Educaţiei pe Tot Parcursul Vieţii. Editura Trei,
Bucureşti.
Baumrind, Diana. 1991. „The Influence of Parenting Style on Adolescent Competence
and Substance Use”. Journal of Early Adolescence 11 (1): 56-95.
Beresford, Peter. 2000. „Service Users’ Knowledges and Social Work Theory: Conflict
Collaboration?”. The British Journal of Social Work 489-503.
Bernard, Bonnie. 1995. „Fostering Resilience in Children”. Accesat pe 23 decembrie 2014
la: http://crahd.phi.org/papers/Fostering.pdf.
Boghossion, Peter. 2006. „Behaviorism, Constructivism and Socratic Pedagogy”.
Educational Philosophy and Theory 38 (6): 713-722.
238
Bolger, Kerry și Charlotte Patterson. 2003. „Sequelae of Child Maltreatment: Vulnerability

and Risk”. În Resilience and Vulnerability: Adaptation in the Context of Childhood
Adversities, ed. Suniya Luthar. New York: Cambridge University Press.
Boss, Pauline. 2006. Loss, Trauma and Resilience: Therapeutic Work with Ambiguous
Loss. New York: Norton.
Bowlby, John. 1969. Attachment. Harmondsworth: Penguin.
Boyd, Evelyn și Ann Fales. 1983. „Reflective Learning”. Journal of Humanistic
Boyd, Robert și Laurie Myers. 1988. „Transformative Education”. International Journal
of Lifelong Education 7: 261–284.
Brock, Sabra. 2010. „Measuring the Importance of Precursor Steps to Transformative
Learning”. Adult Education Quarterly 60: 122-142.
Bronfenbrenner, Urie. 1989. „Ecological Systems Theory”. Annals of Child Development
6: 187-249.
Brookfield, Stephen. 2000. ”Adult Cognition as a Dimension of Lifelong Learning”.
Lifelong Learning: Education Across the Lifespan. ed. London: Routledge Falmer.
Brooks, Ann K. 1989. Critically Reflective Learning within a Corporate Context.
Unpublished doctoral dissertation, Teacher’s College, Columbia University, NY.
Butler, Judith. 1997. The Psychic Life of Power: Theories in Subjection. Stanford
University Press.
Castle, Jenny, Celia Beckett, Christine Groothues și ERA Team. 2000. „Infant Adoption
in England: a Longitudinal Account of Social and Cognitive Progress”. Adoption &
Fostering 23: 15–25.
Clark, Colvin și John Dirkx. 2008. „The Emotional Self in Adult Learning. New
Directions for Adult and Continuing Education”. În Adult learning and the
emotional self, ed. John Dirkx, San Francisco: Jossey-Bass. 120: 89-95.
Clarke, Ann și Alan Clarke. 2003. Human Resilience a Fifty Year Quest. London: Jessica
Kingsley.
Centre of Excellence for Early Childhood Development. 2014. Strategic Knowledge
Cluster on Early Child Development, Univeristé de Montreal.
Cochrane, Nancy. 1981. The Meanings that Some Adults Derive from Their Personal
Withdrawal Experiences: A Dialogical Inquiry. Unpublished doctoral dissertation,
University of Toronto, Toronto.
Cojocaru, Ștefan și Daniela Cojocaru. 2011. Educația Parentală în România. UNICEF,
București.
Courtenay, Barb, Sharan Merriam și Patricia Reeves. 1996. „The Centrality of Meaning-
Making in Transformational Learning: How HIV-Positive Adults Make Sense of Their
Lives”. Proceedings of the 37th Annual Adult Education Research Conference. 73-78.
Cranton, Patricia. 2000. „Individual Differences and Transformative Learning”. În
Learning as Transformation: Critical Perspectives on a Theory in Progress, ed. Jack
Mezirow și Asociații. San Francisco: Jossey-Bass.
Cranton, Patricia. 2006. Understanding and Promoting Transformative Learning (2nd
ed.). San Francisco: Josey-Bass.
Daloz, Laurent. 1986. „Effective Teaching and Mentoring”. San Francisco: Jossey-Bass.
Davis-Kean, Pamela. 2005. „The Influence of Parent Education and Family Income on
Child Achievement: The Indirect Role of Parental Expectations and the Home
Environment”. Journal of Family Psychology 19 (2): 294–304.
239
Dearing, Eric, Holly Kreider, Sandra Simpkins și Heather Weiss. 2006. „Family
Involvement in School and Low-Income Children’s Literacy: Longitudinal
Associations between and within Families”. Journal of Educational Psychology 98:
653-664.
Dewane, Claudia. 1993. Self-Help Groups and Adult Learning. Unpublished Doctoral
Dissertation, The Pennsylvania State University, State College.
Dienstbier, Richard A. 1989. „Arousal and Physiological Toughness: Implications for
Mental and Physical Health”. Psychological Review 96: 84–100.
Dienstbier, Richard A. 1992. „Mutual Impacts of Toughening on Crises and Losses”. În
Life Crises and Experiences of Loss in Adulthood, ed. Leo Montada, , Filipp Sigrun-
Heide și Melvin Learner. Hillsdale, NJ: Erlbaum. 367-384.
Dirkx, John. 2000. „Transformative Learning and the Journey of Individuation”. ERIC.
Accesat online pe 20 ianuarie 2015 la: http://www.ericdigests.org/2001-
3/journey.htm.
Dirkx, John. 2001. „Images, Transformative Learning and the Work of Soul”. Adult
Learning 12 (3): 15-16.
Dirkx, John. 2006. „Engaging Emotions in Adult Learning: A Jungian Perspective on
Emotion and Transformative Learning”. În Teaching for Change: Fostering
Transformative Learning in the Classroom, Edward Taylor. New Directions for
Continuing and Adult Education. San Francisco: Jossey-Bass. 109: 15-26.
Dufur, Mikaela, Toby Parcel, și Kelley Troutman. 2013. „Does Capital at Home Matter
More than Capital at School? Social Capital Effects on Academic Achievement”.
Research in Social Stratification and Mobility 31: 1-21.
Egan, Shurina. 1985. Learning Process in Family Therapy: An Experential Perspective.
Unpublished Doctoral Dissertation, University of Toronto, Toronto.
Fang, Xiangming și Phaedra Corso. 2008. „Gender Differences in the Connections
between Violence Experienced as a Child and Perpetration of Intimate partner
Violence in Young Adulthood”. Journal of Family Violence 71 (3): 284–303.
First, Jay și Laurent Way. 1995. „Parent Education Outcomes: Insights into
Transformative Learning”. Family Relations 44: 104-109.
Fursova, Julia. 2013. „A Critical Analysis of Learning Experiences Among Immigrant
Women”. RCIS Working Paper 2013/3.
Furstenberg, Frank. 1999. „Managing to Make It: Afterthoughts”. Draft University of
Pennsylvania.
Garabino, James. 1995. Raising Children in a Socially Toxic Environment. San Francisco:
Jossey Bass.
Garmezy, Norman. 1991. „Resiliency and Vulnerability to Adverse Developmental
Outcomes Associated with Poverty”. American Behavioral Scientist 34: 416-430.
Gilligan, Robbie. 2001. „Promoting Resilience: A Resource Guide on Working with
Children in the Care System”. London: BAAF
Goddard, Wallace, Judith Myers-Walls și Thomas Lee. 2004. „Parenting: Have We
Arrived? Or Do We Continue the Journey?”. Family and Consumer Sciences
Research Journal 33: 21-38.
Gonzalez-DeHass, Alyssa, Patricia Willems și Marie Doan Holbein. 2005. „Examining
the Relationship between Parental Involvement and Student Motivation”.
Educational Psychology Review 17: 99-123.
240
Gorin, Stephen. 2004. Understanding What Children Say: Children’s Experiences of

Domestic Violence, Parental Substance Misuse and Parental Health Problems.
London: Joseph Rowntree Foundation/National Children’s Bureau.
Hamlet, Hann S. 2000. „Construct Validation of the Learning Behaviors Scale by
Independent Measures of Student Performance”. Dissertations Abstracts
International Section A: Humanities and Social Sciences. 60 (7-A): 23-69.
Hammen, Constance. 2003. „Risk and Protective Factors for Children of Depressed
Parents”. În Resilience and Vulnerability: Adaptation in the Context of Childhood
Adversities, ed. Suniya Luthar. Cambridge: Cambridge University Press.
Harris, Alma, Janet Goodall și Kristie Andrew-Power. 2009. Do Parents Know They
Matter? Raising Achievement Through Parental Engagement. Continuum
International Publishing.
Hawkins, David, Richard Catalano, Rick Kosterman, Robert Abbott și Karl Hill. 1999.
„Preventing Adolescent Health-Risk Behaviours by Strengthening Protection During
Childhood”. Archives of Pediatrics & Adolescent Medicine 153: 226–234.
Hawley, Dale și Laura DeHaan. 1996. „Toward a Definition of Family Resilience:
Integrating Life-Span and Family Perspectives”. Family Proces. 35: 283-298.
Hill, Nancy și Lorraine Taylor. 2004. „Parental School Involvement and Children’s
Academic Achievement: Pragmatics and Issues”. Current Directions in
Psychological Science 13: 161-164.
Hoover-Dempsey, Kathleen, Joan Walker, Howard Sandler, Darlene Whetsel, Christa
Green, Christa Wilkins și Kristen Closson. 2005. „Why Do Parents Become
Involved? Research Findings and Implications”. Elementary School Journal 106:
105-131.
Hornby, Garry. 2000. Improving Parental Involvement. Bloomsbury Academic. 1-178.
Howie, Peter. 2011. Mezirow, Transformation Theory and a Decent Critique Master
Dissertation,
http://www.morenocollegium.com.au/files/Mezirow,%20Transformative%20learnin
g%20and%20a%20decent%20critique_0.pdf
Humphreys, Janice. 1998. „Helping Battered Women Take Care of Their Children”. În
Empowering Survivors of Abuse, ed. J. Campbell. London: Sage.
Jayakody, Rukmalie și Ariel Kalil. 2002. „Social Fathering in Low-Income, African
American families with preschoolers”. Journal of Marriage and the Family 64 (2):
504-516.
Jung, Carl. 1989. Memories, Dreams, Reflections. Online at http://books.google.ro/books?
id=w6vUgN16x6EC&printsec=frontcover&dq=jung+memories&hl=ro&sa=X&ei=
WBRzVPOkKuTOygOMhYLIAw&ved=0CB4Q6AEwAA#v=onepage&q=jung%2
0memories&f=false.
Kaplan, Howard B. 1999. „Toward an Understanding of Resilience: A Critical Review of
Definitions and Models”. În Resilience and development: positive life adaptations,
ed. Meyer Glantz and Jeannette Johnson. New York: Kluwer/Plenum. 17-84.
Kaplow, Julie și Cathy Spatz Widom. 2007. „Age of Onset of Child Maltreatment Predicts
Long-Term Mental Health Outcomes”. Journal of Abnormal Psychology 116 (1):
176-187.
Kitchenham, Andrew. 2008. „The Evolution of John Mezirow’s Transformative Learning
Theory”. Journal of Transformative Education 6: 104 (versiune online la
http://jtd.sagepub.com/content/6/2/104).
241
Lee, Mi Ok și Richard Thompson. 2000. „Creating Supportive Communities for Families

with Young Children”. Clemson University, SC: Institute on Family and
Neighbourhood Life.
Lerner, Richard și Peter Benson (eds). 2003. Developmental Assets and Asset- Building
Communities: Implications for Research, Policy and Practice. New York: Kluwer
Academic Plenum.
Lohani, Bindu. 2012. „Keynote Address at Knowledge Management and Sustainable
Development, Asian Development Bank at the Asia-Pacific Climate Change
Adaptation Forum”. Bangkok, Thailand.
Lucas, Richard. E. 2007. „Long-term Disability is Associated with Lasting Changes in
Subjective Well Being: Evidence from Two Nationally Representative Longitudinal
Studies”. Journal of Personality and Social Psychology 92: 717–730.
Luthar, Suniya S. 2003. Resilience and Vulnerability: Adaptation in the Context of
Childhood Adversities. New York: Cambridge University Press.
Mackay, Ross. 2003. „Family Resilience and Good Child Outcomes: An Overview of the
Research Literature”. Social Policy Journal of the New Zealand 1-19.
Marienau, Catherine și Joi Segal. 2006. „Parents as Developing Adult Learners”. Child
Welfare 85: 767- 784.
Masten, Ann și Jenifer Powell. 2003. „A Resilience Framework for Research Policy and
Practice”. În Resilience and Vulnerability: Adaptation in the Context of Childhood
Adversities, Suniya Luthar (Ed.). New York: Cambridge University Press. 1-25.
Psychologist 56: 227-238.
McCubbin, Hamilton și Laurie McCubbin. 1988. „Typologies of Resilient Families:
Emerging Roles of Social Class and Ethnicity”. Family Relations 37 (3): 247-254.
McCubbin, Hamilton, Anne Thompson și Laurie McCubbin. 1996. „Family Assesment:
Resiliency, Coping and Adaptation- Inventories for Research and Practice”.
Madison, WI: University of Wisconsin System.
McCubbin, Laurie și Hamilton McCubbin. 2005. „Culture and Ethnicity-Identity in
Family Resilience: Dynamic Processes in Trauma and Transformation of Indigenous
People”. În Handbook for Working with Children and Youth, ed. Michael Ungar, 27-
44. Thousand Oaks, London, New Delhi: Sage Publications.
McLanahan, Sara și Gary Sandefur. 1994. „Growing Up with a Single Parent: What
Hurts, what Helps”. Cambridge Mass: Harvard University Press.
Mezirow, Jack. 1978a. Education for Perspective Transformation: Women’s Re-entry
Programs in Community Colleges. New York: Teacher’s College, Columbia University.
Mezirow, Jack. 1978b. „Perspective Transformation”. Adult Education 28: 100-110.
Mezirow, Jack. 1985. „A Critical Theory of Self-directed Learning”. În Self-directed
learning: From theory to practice, Stephen Brookfield (New Directions for
Continuing Education, 25). San Francisco: Jossey-Bass.
Mezirow, Jack. 1991. „Transformative Dimensions in Adult Learning”. San Francisco:
Jossey-Bass.
Mezirow, Jack. 1994. „Understanding Transformation Theory”. Adult Education
Quarterly 44(4): 222-232.
Mezirow, Jack. 2000. Learning as Transformation: Critical Perspectives on a Theory in
Progress. San Francisco: Jossey-Bass. 3-34.
Momanu, Mariana. 2002. Introducere în teoria educației. Polirom Iași.
242
Morrison, George. 1978. „Parent Involvement in the Home, School, and Community”.
Columbus Merrill. 1-224.
Muijs, Daniel. 1997. „Predictors of Academic Achievement and Academic Self-concept: A
Longitudinal Perspective”. British Journal of Educational Psychology. 67: 263-277.
Newman, Tony. 2004. What Works in Building Resilience? Carte accesată online în data
de 14 ianuarie 2015: http://www.barnardos.org.uk/.
O’Donnell, Deborah, Mary Schwab-Stone și Adaline Muyeed. 2002. „Multidimensional
Resilience in Urban Children Exposed to Community Violence”. Child Development
73: 1265–1282.
Șoitu, Laurențiu. 2002. Pedagogia Comunicării. Institutul European Iași.
Padrón, Yolanda, Hersh Waxman și Shah Huang. 1999. „Classroom Behavior and
Learning Environment Differences between Resilient and Nonresilient Elementary
School Students”. Journal of Education for Student Placed At Risk 4 (1): 63-81.
Phillipson, Sivanes și Shane N. Phillipson. 2007. „Academic Expectation, Belief of
Ability and Involvement by Parents as Predictors of Child Achievement: A cross-
cultural comparison”. Educational Psychology 27(3): 329–348.
Phillipson, Sivanes. 2009. „Context of Academic Achievement: Lessons from Hong
Kong”. Educational Psychology 29(4): 447–468.
Piaget, Jean. 1954. To Understand is to Invent. New York: Grossman (French: Ou va
I’education?, 1948).
Pomerantz, Eva și Missa Murry Eaton. 2001. „Maternal Intrusive Support in the
Academic Context: Transactional Socialization Processes”. Developmental
Pomerantz, Eva și Wei Dong. 2006. „Effects of Mothers' Perceptions of Children's
Competence: The Moderating Role of Mothers' Theories of Competence”.
Developmental Psychology 42(5): 950–961.
Rietschlin, John. 1998. „Voluntary Association Membership and Psychological Distress”.
Journal of Health and Social Behavior 39: 348–355.
Rogers, Michael. 2002. Predictors of Academic Achievement: An Exploration of Child
and Family Variables. Unpublished Master’s Thesis, University of Guelph, Guelph,
Ontario, Canada.
Rosenthal, Saul, Candice Feiring și Lynn Taska. 2003. „Emotional Support and
Adjustment Over a Year’s Time Following Sexual Abuse Discovery”. Child Abuse
& Neglect 27: 641–661.
Rutter, Michael. 1981. Maternal Deprivation Reassessed. Harmondsworth: Penguin.
Rutter, Michael. 2000. „Resilience Reconsidered: Conceptual Considerations, Empirical
Findings, and Policy Implications”. În Handbook of Early Childhood Intervention,
ed. Jack Shonkoff and Samuel Meisels: Cambridge University Press. 651-683.
Saavedra, Elizabeth R. 1995. Teacher Transformation: Creating Text and Contexts in
Study Groups. Unpublished Doctoral Dissertation, The University of Arizona,
Tucson.
Sacker, Amanda și Ingrid Schoon. 2007. „Educational Resilience in Later Life: Resources
and Assets in Adolescence and Return to Education After Leaving School at Age
16”. Social Science Research 36: 873-896.
Sălăvăstru, Dorina. 2004. Psihologia educației. Polirom Iași.
Schoon, Ingrid și John Bynner. 2003. „Risk and Resilience in the Life Course: Implications for
Interventions and Social Policies”. Journal of Youth Studies 6: 21–31.
243
Seaman, Peter. 2004. „Parents Evaluations of Risk and Safety in Their Communities:
Parenting Responses and Implications for the Study of Social Capital”. Scottish
Journal of Youth Issues 7: 53–70.
Seligman, Martin. 1990. Learned Optimism. New York: Random House.
Silver, Roxane și Camille Wortman. 1980. „Coping with Undesirable Life Events”. În
Human helplessness: Theory and applications, eds Judy Garber & Martin Seligman.
New York, NY: Academic Press. 279–340.
Simpkins, Sandra, Heather Weiss, Kathleen McCartney, Holly Kreider și Eric Dearing.
2006. „Mother–Child Relationship as a Moderator of the Relation Between Family
Educational Involvement and Child Achievement”. Parenting: Science and Practice
6: 49-57.
Taylor, Edward și Patricia Cranton, eds. 2012. The Handbook of Transformative
Learning. Theory, Research and Practice. Jossey-Bass.
Taylor, Edward. 2007. „An Update of Transformative Learning Theory: a Critical Review
of the Empirical Research (1999‐2005)”. International Journal of Lifelong
Education 26 (2): 173‐191.
Thornberry, Terence, Timothy Ireland și Carolyn Smith, 2001. „The Importance of
Timing: the Varying Impact of Childhood and Adolescents Maltreatment on
Multiple Problem Outcomes”. Development and Psychopathology 13: 957-979.
Ungar, Michael. 2001. „The Social Construction of Resilience among “Problem” Youth in
Out-Home Placement: a Study of Health-Enhancing Deviance”. Child and Youth
Care Forum 50: 137-154.
Velleman, Richard și Jim Orford. 1999. Risk and Resilience: Adults Who Were the
Children of Problem Drinkers. Amsterdam: Harwood Academic Publishers.
Walsh, Froma. 1996. „The Concept of Family Resilience: Crisis and Challenge”. Family
Process 35(3): 261-281.
Walsh, Froma. 2002. „A Family Resilience Framework: Innovative Practice
Applications”. Family Relations 51(2): 130-137.
Walsh, Froma. 2003. „Family Resilience: Strengths Forged through Adversity”. În
Normal Family Processes: Growing Diversity and Complexity (3rd ed.). New York:
Guilford Press. 399-433.
Walsh, Froma. 2006. Strengthening Family Resilience (2nd ed.). New York: Guilford.
Werner, Emmy și Robert Smith. 1982. „Vulnerable but Not Invincible: A Longitudinal
Study of Resilient Children and Youth”. New York: McGraw-Hill.
Winfield, Linda. 1991. „Resilience, Schooling, and Development in African-American
Youth: A Conceptual Framework”. Education and Urban Society 24: 5-14.
Zahradnik, Marc, Sherry Stewart, Roissin O’Connor, Doreen Stevens, Michael Ungar și
Christine Wekerle. 2010. „Resilience Moderates the Relationship between Exposure
to Violence and Posttraumatic Reexperiencing in Mi’kmaq Youth”. International
Journal of Mental Health Addiction 31: 927-935.
Zentner, Marcel și Oliver Renaud. 2007. „Origins of Adolescents’ Ideal Self: An
Intergenerational Perspective”. Journal of personality and social psychology 92:
557-574.
244
V. Mecanisme reziliente la copii
245
Marius Marici
246
Dezvoltarea rezilienței în relația părinte-copil
Marius Marici
1. Relaţia părinte-copil şi dezvoltarea rezilientă a copiilor
Părinţii au rolul cel mai important în viaţa copiilor prin faptul că, în general,
relaţia părinte-copil este de lungă durată, este o relaţie apropiată din punct de vedere
emoţional şi presupune interacţiuni complexe, prin care se realizează socializarea
copiilor. Scopul acestui studiu este, ca prin investigarea literaturii de specialitate, să
evidenţieze particularităţile dezvoltării reziliente la copii şi modalităţile prin care
părinţii influenţează sau contribuie la dezvoltarea rezilientă a copiilor, în diferite
domenii ale dezvoltării umane.
1.1. Delimitări conceptuale

În anii 70’ cercetătorii din ştiinţele sociale, care erau îndeosebi orientaţi spre
patologie, diagnostic şi tratament, au început să se reorienteze şi să caute răspunsul la
întrebarea: „Ce-i face pe unii copii să reziste şi să prospere în ciuda adversităţii
experimentate şi pe alţii să eşueze?”. Termenul folosit pentru a face referire la
rezistenţa individului în faţa factorilor de stres a fost numit „rezilienţă”. Masten
(2014, 6) definea rezilienţa ca fiind „capacitatea unui sistem dinamic de a se adapta
cu succes la dezechilibrele care ameninţă funcționarea, viabilitatea şi dezvoltarea
sistemului.” De asemenea, termenul se referă la entităţi vii sau artificiale. Cercetătorii
din ştiinţele sociale s-au referit adesea la rezilienţă, folosind sintagme cum ar fi: a se
adapta, a învăţa în contexte adversive, a scăpa de efectele dăunătoare ale contextelor
negative, a face faţă cu bine, a se dezvolta, a avea anumite competenţe, a-şi reveni
(Masten 2014), sau a avea un nivel scăzut de vulnerabilitate.
Rezilienţa implică existenţa unei ameninţări la adresa dezvoltării umane, în
funcţie de care pot fi realizate judecăţi privind adaptarea individului, dar şi existenţa
unor trăsături individuale sau de mediu care pot explica apariţia consecinţelor psiho-
comportamentale pozitive sau negative (Masten et al. 1999). Atunci când măsurăm
gradul de rezilienţă, este necesar să corelăm gradul de adaptare cu cel al adversității şi
să identificăm resursele personale şi contextuale care interacţionează între ele. Un
copil cu un grad de rezilienţă ridicat este unul care a fost expus adversităţii, dar a găsit
resurse şi soluţii pentru a face faţă situaţiei. În cazul în care nu există o ameninţare


247
Marius Marici
percepută şi nici consecinţe psiho-comportamentale pozitive, în ciuda existenţei

adversităţii, nu se poate vorbi de rezilienţă. Iniţial, rezilienţa a fost considerată o
caracteristică a persoanelor excepţionale, însă cercetările recente demonstrează că
orice individ posedă un grad de rezilienţă în anumite domenii.
Asemenea oricărui alt concept, rezilienţa poate fi măsurată în diverse moduri.
Nivelul de rezilienţă poate fi determinat prin aprecieri clinice sau prin investigarea
scorurilor la competenţă, împreună cu cele pentru adversitate. Cercetările în domeniul
rezilienţei au avut în vedere fie analizarea asocierilor dintre variabile („cercetări
focalizate pe variabile”), fie testarea indivizilor în condiţii de stres („cercetări
focalizate pe persoane”) (Masten et al. 1999). Cercetările focalizate pe persoane au
vizat, cel mai adesea, două situaţii. În prima situaţie, în aceleaşi condiţii de risc se pot
compara indivizii adaptivi cu cei dezadaptivi, iar adesea rezultatele indică că indivizii
dezvoltă consecinţe psiho-comportamentale diferite. O asemenea abordare ne ajută să
înţelegem daca resursele deţinute de indivizi la un moment dat au legătură cu
consecinţele experimentate. În a doua situaţie, în condiţii de risc diferit, în care s-au
înregistrat consecinţe psiho-comportamentale diferite, se compară indivizi cu resurse
asemănătoare pentru a testa care este nivelul necesar de resurse pentru a manifesta un
comportament rezilient.
Din punct de vedere temporal distingem între: (1) rezilienţă prospectivă – se
referă la dezvoltarea capacităţilor necesare rezistenţei în faţa viitoarelor adversități,
(2) rezilienţă concurentă – vizează rezistenţa în faţa adversităţii prezente,
(3) rezilienţă retrospectivă - se referă la redobândirea echilibrului în urma expunerii la
o situaţie ameninţătoare (Hill, Stafford, Seaman, Ross şi Daniel 2007).
1.2. Factori de risc

Pentru a înţelege cum funcţionează factorii de risc este important ca ei să fie
analizaţi în contextul în care aceştia se manifestă. Factorii de risc reprezintă mai
degrabă afirmaţii probabilistice şi nu riscuri deterministe. S-a afirmat că, pentru a
măsura efectul produs de factorii de risc, trebuie să se ia în calcul: (a) momentul
măsurării (b) sistemele de dezvoltare vizate (c) şi variaţiile individuale privind
reacţiile faţă de factorii externi (Zolkoski şi Bullock 2012). Efectul factorilor de risc
se bazează pe două judecăţi esenţiale deţinute de individul care se confruntă cu
factorii de stres (Masten şi Coatsworth 1998): (1) există o ameninţare percepută la
adresa dezvoltării personale şi (2) factorii de risc au puterea să împiedice funcţionarea
personală. Existenţa unui risc semnificativ se poate datora: (1) unui statut care
implică un risc crescut (ex: sărăcia), (2) expunerii la situaţii traumatice sau la
adversitate severă (ex: războiul) (3) unei combinaţii între un statut care implică un
risc ridicat şi expunerea la un eveniment traumatic (Patterson 2002a).
Factorii adversivi pot fi clasificaţi în factori adversivi independenţi (cum ar fi
moartea unui membru al familiei, eveniment care nu depinde de comportamentul
copilului) şi factori adversivi non-independenţi (exmatricularea de la şcoală, care are
o legătură cu comportamentul copilului) (Masten et al. 1999). Cei din urmă pot fi:
interni (care ţin de persoană) sau externi (care se referă la realităţi exterioare
persoanei). De asemenea, factorii de risc pot fi statici (neschimbabili) sau dinamici
248
(modificabili şi care sunt ţinta programelor de educaţie parentală). De exemplu, un

factor dinamic este monitorizarea parentală (Day şi Sonya 2012).
1.3. Riscul cumulativ

Ideea unui index de risc cumulativ a pornit de la constatarea că problemele
psiho-comportamentale la copii apar mai ales atunci când aceştia sunt expuşi unor
situaţii ameninţătoare multiple şi mai puţin în prezenţa unei singure situaţii adversive
(Trentacosta et al. 2008). Când este vorba de riscul cumulativ, efectul creşte mai
degrabă exponenţial/factorial şi nu cumulativ (Tolan, Sherrod, Gorman-Smith şi
Henry 2004). Aceasta înseamnă că, dacă un factor de risc produce un efect negativ
simbolizat prin „A”, iar o altă variabilă produce un efect negativ simbolizat prin „B”,
efectul total nu este A + B, ci mai degrabă A x B. Efectul negativ produs de riscul
cumulativ, asupra dezvoltării copiilor, este mult mai puternic în comparaţie cu un
singur factor de risc individual.
Cercetările au demonstrat că, pe măsură ce factorii de risc se acumulează,
creşte şi probabilitatea apariţiei problemelor de internalizare şi externalizare la copii.
Punctul de plecare al cercetării privind riscul cumulativ a început cu Rutter în
eşantionul „Isle of Wight” (Trentacosta et al. 2008), pentru care s-a folosit un index
de risc cumulativ codat dihotomic, care se referea la următoarele criterii: statut socio-
economic scăzut, prezenţa tulburărilor maternale de tip DSM, existenţa copiilor aflaţi
în plasament, prezenţa problemelor în cuplu, infracţionalitate paternă şi o locuinţă
suprapopulată din cauza unei familii de mărime mare. Cercetările de mai târziu au
indicat că există o relaţie liniară între factorii de risc cumulativi şi problemele de
internalizare şi externalizare la copii. Cercetarea „Isle of Wight” a indicat că
adaptarea copiilor scade odată cu creşterea riscului cumulativ. Copiii devin cu atât
mai dezadaptivi, cu cât sunt expuşi unui nivel de risc cumulativ mai mare.
Din punct de vedere taxonomic, riscul cumulativ poate fi distal, referindu-se
la un cadru contextual mai larg sau la indicatori socio-demografici (ex: probleme cu
poliţia, statutul de părinte la vârsta adolescenţei, familie monoparentală, probleme cu
drogurile şi alcoolul, stresul financiar) sau proximal, referindu-se la influenţe directe
asupra dezvoltării psiho-comportamentale a copilului (ex: lipsa iubirii materne,
depresia paternă, consumul de droguri în timpul sarcinii, violenţa domestică, lipsa
abilităţilor parentale de bază). Cercetările arată că factorii proximali
mediază/moderează relaţia dintre factorii parentali distali şi consecinţele psiho-
comportamentale la copii, lucru care reprezintă o dovadă în plus că ceea ce face
părintele în relația părinte-copil joacă un rol crucial în dezvoltarea psiho-
comportamentală a copiilor. De exemplu, Trentacosta et al. (2008) a demonstrat că o
anumită variabilă, şi anume suportul şi implicarea parentală, mediază relaţia dintre
factorii de risc cumulativi distali şi problemele de internalizare sau externalizare. Cu
alte cuvinte, suportul şi implicarea parentală a explicat şi a redus efectul factorilor de
risc asupra problemelor de internalizare şi externalizare la copii. Într-un alt exemplu,
metodele de control parental folosite în cazul copiilor au mediat relaţia dintre
comportamentul delincvent şi statutul socio-economic (Larzeler şi Patterson 1990).
249
Marius Marici
1.4. Rapiditatea adaptării funcţionale în urma expunerii copilului la

stimuli ameninţători
Se pune întrebarea care este gradul de recuperare al copiilor care sunt expuşi unui
nivel de adversitate severă, în contextul în care aceştia beneficiază ulterior de resursele
necesare pentru a se dezvolta rezilient? Răspunsul poate fi prefigurat de „experimentele
naturale”, şi anume de situaţiile copiilor instituţionalizaţi din România, care ulterior au
fost adoptaţi în străinătate. De exemplu, în studiul The English and Romanian Adoptee
(ERA) (Rutter şi Sonuga-Barke 2010) au fost monitorizaţi un număr de 165 de copii,
eşantion selectat prin randomizare, care au fost expuşi unui nivel de adversitate severă,
datorită privării acestora de resursele parentale în perioada timpurie a vieţii. Aceşti copii
au fost ulterior adoptaţi de familii iubitoare din Regatul Unit. Copiii investigaţi în această
cercetare au fost adoptaţi din România înainte de vârsta de trei ani şi jumătate, iar
cercetătorii au colectat informaţii despre ei la vârsta de patru, şase, unsprezece şi
cincisprezece ani. Rezultatele au indicat că cei mai mulţi copii şi-au revenit repede, iar
schimbarea s-a desfăşurat pe parcursul mai multor ani. O treime dintre copii plasaţi spre
adopţie după vârsta de 6 luni au avut nevoie în decursul vieţii de asistenţă specializată
datorită dificultăţilor pe care le-au trăit în copilărie. De fapt, chiar dacă recuperarea
copiilor a fost semnificativă, unii dintre copii au manifestat probleme caracteristice lipsirii
de prezenţa parentală în copilăria timpurie, cum ar fi: probleme emoţionale, probleme
relaţionale cu prietenii sau tulburări de conduită (English and Romanian Adoptee Study).
În plus, Lamb (2010), afirmă că nu este cel mai important dacă tatăl sau mama
sunt „esenţiali1” pentru dezvoltarea copilului, ci mai degrabă constelaţia de resurse
disponibile copilului, în momentele cruciale din viaţa şi dezvoltarea sa. Studiile privind
ataşamentul, realizate pe maimuţe, de către Harry Harlow au demonstrat că, deşi
maimuţele au fost total lipsite de prezenţa şi îngrijirea maternă până la vârsta de 6 luni, ele
şi-au revenit din punct de vedere comportamental într-o anumită măsură după ce s-au
reintegrat într-un context social. Însă, cercetările au demonstrat că, deşi revenirea a fost
posibilă, aceasta a fost totuşi limitată (Harlow şi Suomi 1971).
În literatură sunt menţionate mai multe mecanisme care prezintă potenţialul
de a proteja individul şi anume: (1) mecanisme care acţionează împotriva factorilor de
stres (aici fiind vorba de rezistenţa individului), (2) mecanisme care acţionează
împotriva consecinţelor adversive, adică împotriva transformării răspunsurilor
adaptive în răspunsuri dezadaptive care ar conduce la o funcţionare disfuncţională,
(3) mecanisme care funcţionează împotriva dezvoltării unei tulburări, sau împotriva
unei tulburări psihopatologice ca urmare a expunerii la stimuli ameninţători
(Davydov, Stewart, Ritchie şi Chaudieu 2010).
2. Relaţia dintre creşterea copiilor şi promovarea rezilienţei la copii
Relaţia părinte-copil este în esenţă o interacţiune multi-faţetată care are ca

scop principal realizarea socializării copiilor, potrivit cu normele şi cultura societăţii,
la un anumit moment în timp. Este larg răspândită ideea că nici un copil nu este imun

1
Este vorba de „ipoteza esenţialităţii tatălui” care afirmă că tatăl este absolut necesar dezvoltării
psiho-comportamentale a copilului datorită faptului că este de sex masculin.
250
la efectul factorilor adversivi cum ar fi: presiunea, stresul sau expectaţiile parentale
ridicate. Totuşi fiecare copil are în mod potenţial capacitatea internă şi resursele
pentru a trece peste elementul adversiv. Goldstein şi Brooks (2013, 3) au afirmat că
„fiecare copil în stare să dezvolte o mentalitate rezilientă va fi capabil să se descurce
mai eficient în faţa stresului, a presiunii, să facă faţă provocărilor zilnice, să-şi revină
când trăieşte dezamăgire, adversitate sau traumă, să-şi dezvolte scopuri clare şi
realiste, să-şi rezolve problemele, să relaţioneze într-un mod plăcut cu ceilalţi şi să se
raporteze la sine şi la ceilalţi cu respect”. Aceste manifestări personale reprezintă de
fapt expresia rezilienţei.
2.1. O perspectivă globală asupra dezvoltării rezilienţei copiilor

Cercetările timpurii în domeniul rezilienţei s-au concentrat mai mult asupra
factorilor individuali, considerându-se că acei copii care rezistă cu succes adversităţii
sunt copii „excepţionali”. Însă cercetările mai recente au demonstrat că fiecare copil
deţine un grad de rezistenţă, iar rezilienţa poate fi privită mai degrabă ca un proces
care se dezvoltă şi se manifestă în diferite domenii ale dezvoltării umane.
Ginsburg (2011) consideră că rezilienţa se formează ca urmare a interacţiunii
a şapte elemente, care de fapt reprezintă trăsături ale copiilor competenţi. Aceste
elemente sunt: (1) competenţa - un set de abilităţi care dezvoltă încrederea şi îi ajută
pe copii să facă alegeri responsabile şi să reziste în faţa situaţiilor dificile,
(2) încredere în sine - credinţa puternică în abilităţile proprii, (3) ataşamentul -
legături afective strânse, (4) caracterul - delimitarea a ceea ce este bine şi rău,
(5) contribuţia - simţul scopului care motivează şi contribuie la conştientizarea ideii
că lumea este un loc mai bun deoarece suntem parte din ea, (6) strategiile de coping -
abilităţi de management al stresului, (7) controlul - credinţa şi abilitatea de a
determina consecinţele ca urmare a propriilor acţiuni.
Rezilienţa copiilor este un concept care presupune o dezvoltare multi-
faţetată. Prin urmare, rezilienţa se manifestă în mai multe domenii: în domeniul
individual, familial, cu prietenii, la şcoală şi în comunitate (Gartland et al. 2011).
Fiecare domeniu conţine factori de risc şi factori protectivi. Manifestarea unui grad
ridicat de rezilienţă într-un domeniu nu înseamnă automat existenţa unui grad ridicat
de rezilienţă şi în celelalte domenii. Acelaşi lucru este subliniat şi de cercetarea
longitudinală „Kauai” (Werner şi Smith 1992) realizată pe un număr de 698 de copii,
născuţi în 1955, pe insula Kauai, în Hawaii şi care au fost monitorizaţi la vârsta de 1,
2, 10, 18, 32, şi 40 de ani. Rezultatele au indicat că rezilienţa participanţilor a fost
determinată de factori protectivi individuali (ex: trăsături de temperament, abilităţi
mai bune, credinţe în eficienţa personală, educaţie şi expectaţii mai înalte), familiali
(ex: legături timpurii apropiate cu cel puţin o persoană competenta emoţional şi
stabilă, credinţe religioase care au dat stabilitate şi semnificaţie vieţii) şi factori
comunitari (ex: suport emoţional din partea prietenilor sau a bătrânilor, a profesorilor
sau a clericilor) (Werner 2005). O clasificare asemănătoare a factorilor protectivi şi
poate una din primele în ordine cronologică, a fost făcută de Garmezy (1985) care
propunea trei categorii de factori protectivi, şi anume: (1) caracteristici individuale
(ex: încredere în sine ridicată), (2) mediul familial (ex: relaţii bune cu părinţii sau
251
Marius Marici
absenţa conflictelor), (3) comunitatea (ex: relaţii pozitive cu şcoala, prietenii sau
cunoştinţele din vecinătatea locuinţei).
Barankin şi Khanlou (2007) susţin o clasificare în trei niveluri a factorilor
care dezvoltă rezilienţa: (1) factori individuali – se referă la abilităţile sociale, tipare
de gândire, emoţii, temperament, particularităţi ale învăţării, conceptul de sine, sau
caracter, (2) factori familiali – se referă la factori cum ar fi tipurile de ataşament,
susţinerea familiei, stilurile educaţionale parentale, stilul de comunicare, relaţia
diadică, (3) factori sociali şi de mediu – se referă la acei factori care se bazează pe
concepte cum ar fi, justiție socială, respect reciproc, dreptate sau egalitate şi se
manifestă în practici, politici sau legi. Toţi aceşti factori vizează implicarea, accesul,
statutul sau includerea socială.
The Adolescent Resilience Questionnaire (Gartland 2011) a fost creat pentru
a măsura rezilienţa adolescenţilor şi are în vedere cinci domenii ale rezilienţei:
rezilienţa individuală, familială, cu prietenii, la şcoală şi în comunitate. În mod
similar, raportul de cercetare ştiinţifică al „Centrului Naţional de Prevenire a
Infracţionalităţii” din Canada, privind prevenirea comportamentului antisocial şi
delincvent în rândul copiilor şi al tinerilor (Day şi Sonya 2012) vizează cele cinci
domenii esenţiale pentru dezvoltarea rezilienţei, domenii stabilite pe baza studierii
literaturii ştiinţifice (Loeber şi Farrington 2000): domeniul individual, familial, al
prietenilor, domeniul şcolar şi cel comunitar/al vecinătăţii.
În urma acestor rezultate ştiinţifice, se poate concluziona că rezilienţa se
dezvoltă în trei domenii principale, domeniul individual, domeniul familial şi
domeniul social. Cel din urmă include subdomeniul şcolar, subdomeniul relaţiilor cu
prietenii şi subdomeniul relaţiilor copilului cu membrii comunităţii.
3. Influenţa parentală asupra dezvoltării factorilor protectivi individuali la copii
Aceşti factori se referă la resursele personale pe care copiii le deţin, care

atenuează efectul negativ al adversităţii asupra dezvoltării personale şi vizează în mod
special perspectiva copiilor ca şi „recipiente”. Privind din alt punct de vedere, al
„furnizorului”, părinţii folosesc anumite practici care asigură socializarea şi formarea
copiilor într-un anumit context cultural specific.
De exemplu, este bine documentat în ştiinţele sociale faptul că iertarea este un
factor individual protectiv puternic. Iertarea este o strategie de coping focalizată pe emoţii
(Worthington şi Scherer 2004), care protejează împotriva adversității în familie.
Cu toate că este considerat un factor protectiv individual, a ierta se învaţă de
către copil, pentru prima dată în contextul relaţiei părinte-copil. Copiii iertători,
trăiesc mai puţine conflicte cu părinţii şi este mai puţin probabil să aibă un ataşament
anxios sau dependent. În plus, când copiii iartă, calitatea relaţiei şi apropierea de
părinţi este mai mare, iar părinţii sunt mult mai înclinaţi să-şi ceară scuze. Pe de o
parte iertarea parentală corelează pozitiv cu iertarea ca trăsătură de personalitate la
copii sau cu stabilitatea emoțională, dar corelează negativ cu anxietatea şi depresia ca
trăsături de personalitate (Maio, Thomas, Fincham şi Carnelley 2008). Astfel, se poate
concluziona că părinţii joacă un rol important în formarea caracterului şi a abilităților
252
personale la copii, iar odată dobândite, aceste achiziţii contribuie la o dezvoltare

rezilientă.
Nu toţi factorii individuali intră sub incidenţa influenţei parentale, unii fiind
greu sau imposibil de modificat, cum ar fi: sexul, etnia sau vârsta. Însă o parte dintre
aceştia pot fi modificaţi sub influenţa practicilor parentale: de exemplu, agresiunea,
credinţele, atitudinile şi comportamentele antisociale, consumul de substanţe sau
impulsivitatea.
4. Rolul factorilor familiali în dezvoltarea rezilienţei copiilor
Rutter (1987) a sugerat că factorii protectivi nu îşi exercită efectul protectiv

prin ei înşişi, ci mai degrabă într-un context de interacţiuni complexe şi prin urmare
trebuie luată în considerare funcţionalitatea lor şi nu doar prezenţa acestora. De
exemplu, DeVries (1984) a realizat o cercetare în care a găsit, contrar expectaţiilor
simţului comun al vremii, că infanţii masai „dificili”, care se manifestau insistent şi
solicitant, au supravieţuit condiţiilor aspre ale secetei mai bine decât infanţii
„cuminţi” care au manifestat un temperament mult mai docil. Fără îndoială contextul
familial a jucat un rol determinant în obţinerea acestor rezultate, deoarece figurile
parentale au oferit hrană la cerere, iar comportamentul insistent al copiilor a jucat un
rol crucial, aceasta fiind parte a normelor culturale locale. Cu toate că acest lucru este
adesea trecut cu vederea în literatura de specialitate, cred că efectul factorilor
protectivi ar trebui studiat într-un context al influenţei culturale. Semnificaţia şi
interpretarea atribuită acestor factori, în contextul cultural mai larg, joacă un rol
important în decodarea efectului diferiţilor factori ca protectori sau acceleratori ai
consecinţelor psiho-comportamentale pozitive la copii.
În 2015 a fost realizată o cercetare pilot pentru a afla care sunt factorii de risc
familiali cei mai importanţi pentru dezvoltarea copilului, iar pentru aceasta au fost
selectaţi factorii familiali expliciţi prezentaţi în literatura de specialitate (Marici
2015). Factorii familiali expliciţi se referă la influenţa directă, pe baza unui contact
direct şi activ între părinte şi copil (ex: abuzul parental), contact stabilit pe baza unei
relaţii în care recipientul, conştient şi intenţionat, este copilul. Rezultatele au indicat
că în domeniul familial, factorii de risc se referă la următoarele categorii: stabilirea
regulilor, monitorizarea, disciplina, implicarea parentală scăzută, supraimplicarea sau
existenţa unei relaţii disfuncţionale.
Cei mai mulţi factori de risc se referă la controlul comportamental al copiilor.
Se ştie că folosirea metodelor de control comportamental recomandate sunt asociate
invers proporţional cu consecinţele negative la copii. Potrivit lui Barber, Stolz şi
Olsen (2005) acest efect poate avea două explicaţii. În primul rând controlul
comportamental parental îi ajută pe copii să îşi dezvolte autocontrolul necesar pentru
a inhiba comportamentul deviant. Apoi, controlul comportamental parental reduce
posibilitatea ca prietenii devianți să încurajeze acelaşi comportament deviant. Această
influenţă se realizează în contextul unei relaţii apropiate între copii.
În plus, lipsa suportului parental, precum şi a altor factori asemănători,
reprezintă factori de risc pentru copii. Această listă de factori de risc sugerează că
există un număr finit de variabile care promovează sau împiedică dezvoltarea
253
Marius Marici
rezilientă a copiilor în contextul relaţiei părinte-copil. De altfel, „cercetările au indicat

spre o taxonomie largă, de activități de educație parentală universale și există o
consecvență substanțială privind modul în care cercetătorii din psihologia dezvoltării
caracterizează dimensiunile centrale privind practicile care facilitează dezvoltarea
sugarilor, copiilor și a adolescenților” (Senese, Bornstein, Haynes, Ross şi Venuti
2012, 479).
4.1. Influenţe ale rezilienţei familiale asupra dezvoltării copilului

Rezilienţa familiei este cel mai bine explicată prin modele şi teorii cum ar fi:
Modelul FAAR (McCubbin şi Patterson 1982), Modelul teoretic al rezilienţei familiei
(Walsh 2003), Modelul ABCX al lui Hill (Hill 1949, 1958), Modelul dublu ABCX
(McCubbin şi Patterson, 1983a, 1983b), Modelul Circumplex al lui Olson (Olson
2000) sau Modelul funcţionării familiei al lui McMaster (Epstein şi Bishop 1981). Cu
toate că o prezentare exhaustivă depăşeşte scopul acestui studiu, aceste modele
explică funcţionarea familiei şi rezistenţa ei în faţa factorilor de stres, precum şi
dezvoltarea rezilienţei la copii.
În contextul acestui studiu, rezilienţa familiei este importantă deoarece
capacitatea rezilientă a familiei determină într-o oarecare măsură traiectoria fiecărui
membru al familiei dar şi traiectoria relaţiei părinte-copil. Rezilienţa familiei influenţează
rezilienţa individuală prin interacţiunile sistemice dintre membrii acesteia.
Pentru a înţelege cum funcţionează rezilienţa familiei Patterson (2002b) a
propus modelul FAAR (“Family Adjustment and Adaptation Response Model”).
Teoria se referă la procese cum ar fi solicitări (ex: factori de stres, tensiuni sau
tachinări zilnice) şi capacităţi (ex: resurse sau strategii de coping) care împreună
interacţionează cu semnificaţiile (ex: situaţionale, semnificaţii privind identitatea
familiei şi semnificaţii privind perspectiva asupra lumii). Dinamica acestor elemente
înclină balanţa adaptării familiale. Când solicitările depăşesc capacităţile apare criza
care dezechilibrează familia. Criza reprezintă un punct de cotitură care poate conduce
la îmbunătăţirea funcţionării sau la deteriorarea ei. Ca urmare a procesului numit
„putere regenerativă” echilibrul forţelor se restabileşte, pe când procesul numit
„vulnerabilizare” produce o dezvoltare patologică (McCubbin şi Patterson 1983a). În
acest context teoretic rezilienţa familiei este considerată un proces dinamic şi sistemic
şi nu o trăsătură de sine stătătoare.
Din punct de vedere al relaţiei părinte-copil solicitările apar datorită
existenţei cerinţelor parentale privind creşterea copiilor, raportate la vârsta şi nevoile
lor. Însă solicitările nu îşi exercită efectul în mod direct asupra consecinţelor
relaţionale, ci mai degrabă relaţia este mediată de înţelegerea pe care o au copiii
despre modului în care s-au rezolvat astfel de solicitări în trecut, despre capacităţii lor
de adaptare la situaţia dată şi despre interpretările pe care aceştia le conferă situaţiei.
Cercetarea în domeniul rezilienţei individuale s-a concentrat pe factorii de
personalitate şi a ignorat un timp alţi factori importanţi, iar când a luat în calcul
dezvoltarea rezilienţei în contextul familial a tratat familia ca un factor de risc datorită
influenţelor ei negative şi nu a văzut în ea o resursă care contribuie la dezvoltarea
rezilientă a copiilor (Walsh 2003). Conceptul de rezilienţă a familiei vizează mai
degrabă familia ca unitate, ca întreg, decât membrii care o compun (Walsh 1996).
254
Walsh (2003) afirma despre criza familiei următoarele: „…conceptul de rezilienţă a

familiei nu se referă doar la rezistenţa în faţă unor condiţii stresante, la purtarea unei
poveri, sau la supravieţuirea în urma unei tragedii. Implică dezvoltarea potenţialului
în urma transformării personale şi relaţionale şi maturizarea care se poate naşte din
adversitate. Odată ce procesele de bază privind rezilienţa au fost puse în funcţiune,
familiile pot deveni mai puternice în faţa provocărilor viitoare. O criză poate deveni
un strigăt de trezire, care să atragă atenţia asupra lucrurilor care contează. Poate
deveni o oportunitate pentru ierarhizarea priorităţilor, pentru stimularea unor investiţii
mai mari în relaţiile care contează şi în scopurile vieţii. Membrii pot descoperi sau
dezvolta noi înţelegeri şi abilităţi. Multe familii raportează că trecerea împreună prin
criză, a îmbunătăţit relaţiile şi le-au făcut mai pline de iubire, decât dacă ar fi fost
altfel”. (Walsh 2003, 3) „Paradoxul rezilienţei constă în faptul că cele mai dificile
momente se pot transforma în cele mai frumoase momente”. (Walsh 2003, 10).
Modelul teoretic al rezilienţei familiei (Walsh 2003) subliniază câteva idei
care ajută la înţelegerea dezvoltării rezilienţei la copii în context familial. De
exemplu, factorii de stres se dezvoltă în timp. Este mai puţin probabil ca stresul
resimţit de copil să se datoreze unui eveniment singular, ci mai degrabă unui set de
factori complecşi, dezvoltaţi în timp, cu rădăcinile în trecut şi cu proiecţii în viitor.
Din acest punct de vedere, nici soluţia pentru o situaţie adversivă nu este uşor de găsit
şi adesea nu este singulară. De exemplu, este posibil ca fuga unui copil de acasă să fi
fost precedată de tensiuni în cuplul marital. După un asemenea incident, cuplul poate
ajunge în pragul divorţului, iar stresul resimţit în viaţa individuală poate duce la
pierderea serviciului unui soţ.
Pe lângă aceasta, funcţionalitatea şi simptomele pot fi înţelese în contextul
sistemului familial multi-generațional. Simptomele recente manifestate de unii
membri ai familiei pot fi explicate de evenimentele adversive trăite de familie. De
exemplu, scăderea performanţei şcolare a unui copil se poate datora conflictului
parental deschis în familie. Astfel, simptome individuale ale membrilor pot fi
explicate de evenimentele stresante traversate de familie. În plus, traumele mulți-
generaționale din trecut pot ieşi la suprafaţă atunci când se întâlnesc cu solicitările
unei anumite etape de dezvoltare. De exemplu, o soţie care şi-a pierdut tatăl când era
copil se poate teme ca îşi va pierde şi soţul atunci când acesta se îmbolnăveşte.
Pe de o parte, în general, modele şi teoriile asemănătoare privind rezilienţa
familială subliniază ideea că părinţii care se simt eficienţi în rolul lor de părinte şi
deţin controlul asupra comportamentului copiilor lor trăiesc un nivel mai scăzut de
stres (Jones şi Passey 2005). Pe de altă parte, o familie iubitoare şi stabilă este o
premisă pentru un răspuns mai adaptiv din partea copiilor, atunci când aceştia sunt
expuşi adversității sau factorilor de stres (DeHaan 2002).
Un caz concludent privind capacitatea părinţilor şi a membrilor familiei de a
se mobiliza pentru a face faţă factorilor de stres externi îl constituie cazul familiilor de
americani de origine africană, cu venit scăzut, care trăiesc în suburbiile din oraşele
americane, locuri cu risc ridicat de devianţă şi delincvenţă (Jarrett 1999). Copiii din
aceste familii prezintă, un risc ridicat privind abandonul şcolar, consumul de droguri
sau riscul de a furniza droguri, implicarea în violenţă, riscul de a deveni părinţi la o
vârstă timpurie sau de a fi violenţi. În plus viaţa în cartierele rău famate le pot fura
255
Marius Marici
copiilor oportunităţile de dezvoltare şi progres personal. În acest context familiile se

mobilizează pentru a preveni aceste riscuri şi se concentrează asupra a trei direcţii de
intervenţie şi anume: (1) folosesc strategii de monitorizare mai severe (ex: părinţii îşi
supraveghează copiii în ce priveşte timpul, locul întâlnirilor sau prietenii acestora,
devenind în ochii comunităţii părinţi stricţi sau impun limite de timp, îi supervizează
strict şi doresc să ştie unde sunt copiii tot timpul), (2) caută resurse locale (ex: caută
biserici, şcoli care promovează performanţa academică sau programe sportive care
susţin disciplina şi dezvoltarea fizică) sau (3) folosesc strategii de educare a copiilor
acasă (ex: încep încă din copilărie activităţi educative, părinţii laudă şi
complimentează fiecare efort al copiilor, notele, premiile sau chiar temele realizate
într-o manieră acceptabilă).
Acest studiu de caz subliniază că familia şi în special părinţii se adaptează
permanent pentru a face faţă noilor provocări privind creşterea copiilor, iar rezilienţa
familiei influenţează echilibrul şi rezistenţa personală a copiilor în faţa factorilor
adversivi. Factorii familiali interacţionează cu factorii individuali şi cu cei
sociali/comunitari, influențând individul dar şi întreaga familie.
5. Rolul mediator al părinţilor în dezvoltarea rezilienţei în domeniul social al

copiilor
Rezilienţa se poate dezvolta şi în alte domenii decât cel individual sau cel
familial, cum ar fi domeniul social, care include relaţia cu şcoala, prietenii sau
comunitatea.
5.1. Rolul părinţilor în dezvoltarea rezilienţei în domeniul şcolar al copiilor

Rezilienţa educațională se referă la „probabilitatea ridicată de succes în şcoală
şi la alte realizări în viaţă, în contextul existenţei unor adversităţi de mediu cauzate de
trăsături anticipate, condiţii şi de experienţe” (Wang, Haertel şi Walberg 1994, 46).
Mediul şcolar reprezintă un context în permanentă schimbare şi cu provocări care
necesită muncă, efort şi susţinere, ceea ce conduce la sporirea riscului de frustrare,
anxietate sau eşec în faţa cerinţelor şcolare ridicate. Prin urmare, elevii trebuie să
dobândească anumite abilităţi care să-i avantajeze în faţa provocărilor educaţionale.
Decidenţii educaţionali şi părinţii trebuie să-i ajute să-şi formeze abilităţi proactive, iar
pentru aceasta specialiştii în ştiinţele sociale promovează conceptul de cele mai bune
practici („best-practices”) pentru a dezvolta rezilienţa copiilor.
Rezilienţa şcolară implică dezvoltarea mai multor caracteristici. Dwyer
(2013) indică şase concepte: (1) eficienţă academică, (2) autocontrol comportamental,
(3) autodeterminare academică, (4) relaţie profesor-elev bună, (5) relaţie pozitivă cu
colegii, (6) legătură familie-şcoală bună. Morrison şi Allen (2007) propun cinci
concepte pe care copiii rezilienţi în domeniul şcolar le-au dezvoltat şi anume:
(1) Autonomia – se referă la încrederea în sine şi responsabilitate, iar riscul este
reprezentat de dependenţă şi eficienţă personală scăzută, (2) Simţul scopului – se
referă la existenţa scopurilor personale, a optimismului, iar riscul este reprezentat de
lipsa speranţei şi a viziunii pentru viitor, (3) Competenţa socială – se referă la a fi
plăcut de ceilalţi, a avea capacitatea de a stabili interacţiuni pozitive sau capacitatea
256
de a fi empatic, iar riscul este reprezentat de lipsa prietenilor, relaţie slabă cu

profesorii, relaţii sociale conflictuale, (4) Rezolvarea de probleme – se referă la
abilităţi de planificare sau de gândire înainte de a acţiona, iar riscul este reprezentat de
impulsivitate, (5) Motivaţia de a reuşi – capacitate de a face efort, perseverenţă,
atitudine pozitivă faţă de şcoală, iar riscul este reprezentat de evitarea eşecului,
renunţarea sau lipsa iniţiativei.
Părinţii, joacă un rol hotărâtor în dezvoltarea rezilienţei şcolare a copiilor lor.
Într-un studiu, credinţa mamelor privind competenţa şi adaptarea academică a copiilor
de grădiniţă a fost corelată cu percepţia copiilor privind propria lor competenţă
(Bouffar şi Hill 2005). De fapt, percepţia copiilor despre performanţa lor şcolară este
influenţată de percepţia părinţilor privind abilităţile şi talentele copiilor lor, iar aceste
percepţii corelează cu rezultatele şcolare (Sink, Barnett şi Pool 1993). Din acest
motiv, în baza relaţiei părinte-copil, părinţii le pot comunica copiilor credinţe şi
percepţii despre performanţa lor şcolară, iar acestea, odată recepţionate, contribuie la
dezvoltarea rezilienţei lor şcolare. Cercetările au subliniat că părinţii pot influenţa
percepţiile copiilor prin comunicarea directă a percepţiilor parentale privind:
competenţa copiilor, dificultatea materiilor şcolare, efortul necesar reuşitei, talentul
natural deţinut de copil sau expectaţiile privind performanţele școlare ale copiilor lor
(Bouffard şi Hill 2005).
Implicarea părinţilor în educaţia copiilor descreşte odată cu creşterea vârstei
copiilor lor, părinţii fiind mai implicaţi la grădiniţă decât în liceu (Eccles şi Harold
1996). Implicarea părinţilor în educaţia copiilor este asociată cu îmbunătăţirea
comportamentului şcolar, a competenţei şi a performanţei şcolare, a adaptării
emoţionale (Izzo, Weissberg, Kasprow şi Frendrich 1999), a comunicării sau a
abilităţilor sociale (Marcon 1999). Această implicare dezvoltă rezilienţa şcolară a
copiilor. Cel mai adesea rezilienţa şcolară se dezvoltă ca urmare a implicării parentale
şi a folosirii unor practici parentale care vizează (Fan şi Chen 2001): (a) comunicarea
părinte-copil (ex: discuţii despre şcoală sau teme), (b) supervizarea acasă (ex:
limitarea vizionării TV sau încurajarea realizării temelor), (c) încurajarea şi susţinerea
aspirațiilor educaţionale ale copilului (ex: valorizarea rezultatelor şcolare) şi
(d) păstrarea legăturii cu şcoala sau participarea la activităţile şcolare (ex:
voluntariatul realizat de părinţi în cadrul şcolii, păstrarea legăturii cu şcoala).
Pentru a maximaliza rezilienţa educațională a copiilor, părinţii se pot implica:
la şcoală (eng. „School Based Involvment”) în activităţi care-l avantajează pe copil,
acasă (eng. „Home Based Involvment”) pentru a sprijini copilul în procesul de
pregătire pentru şcoală sau pot menţine legătura cu şcoala (eng. „Home School
Conferencing”), comunicând despre progresul copilului şi despre modalităţile prin
care copilul poate fi ajutat în procesul de învăţare (Fantuzzo et al. 2000).
În plus, relaţia dintre implicarea parentală şi rezilienţa şcolară a copiilor
manifestată prin performanţa şcolară poate fi mediată de abilităţile academice
dobândite, autocontrolul emoţional sau comunicarea prosocială (Hill şi Craft 2003).
257
Marius Marici
5.2. Rolul părinţilor în dezvoltarea rezilienţei copiilor în relaţia lor cu

prietenii
Rezilienţa în domeniul relaţiei copiilor cu prietenii se referă la dezvoltarea de
consecinţe pozitive în ciuda prezenţei factorilor de stres din sfera acestui domeniu,
consecinţe care permit adaptarea cu succes la situaţii noi sau dezvoltarea de
competenţe necesare iniţierii, menţinerii şi dezvoltării unor relaţii şi interacţiuni
funcţionale cu prietenii, potrivit normelor sociale.
Relaţiile cu prietenii apropiaţi, cu fraţii, sau cu grupul de prieteni au un efect
important asupra dezvoltării rezilienţei copiilor. Însă, relaţiile armonioase cu ceilalţi
se învaţă în primii ani de viaţă şi ca urmare se formează trăsături psihologice, cum ar
fi: coordonarea atenţiei cu cealaltă persoană, controlul emoţional, capacitatea de a
inhiba impulsurile, imitarea/adaptarea comportamentului cu cel al prietenilor,
înţelegerea interlocutorilor ca agenţi activi şi intenţionali (răi sau buni), folosirea
conversaţiei în interacţiune (Hay, Payne şi Chadwick 2004). Rezilienţa copiilor se
dezvoltă pozitiv dacă aceştia simt că prietenii lor sunt disponibili, iar legătura cu
aceştia este strânsă. În plus, când copiii au o reţea socială dezvoltată, aceasta indică
faptul că ei deţin anumite abilităţi sociale care le permit să menţină relaţiile şi să
rezolve conflictele apărute.
În principal, rolul părinţilor în dezvoltarea rezilienţei în domeniul relaţiei
copiilor cu prietenii se concretizează în practici parentale pozitive cum ar fi
supravegherea, monitorizarea, ascultarea activă, stabilirea de reguli, oferirea de
sfaturi privind prietenii, rezolvarea conflictelor, menţinerea unei relaţii de prietenie
sau cooperarea. Părinţii pot de asemenea folosi practici negative care contravin
dezvoltării rezilienţei copilului în domeniul prietenilor cum ar fi: supraimplicarea
părintelui prin control comportamental excesiv sau intruziune psihologică. O
cercetare realizată pe subiecţi români a indicat, despre controlul psihologic manifestat
prin intruziune în spaţiul personal al copiilor, că a fost unul din cei mai puternici
predictori ai consecinţelor psiho-comportamentale negative la copii (Turliuc şi Marici
2013). Monitorizarea şi supravegherea eficientă au la bază menţinerea respectului
pentru viaţa privată a copiilor, lucru care facilitează dezvoltarea rezilientă şi prin
urmare conduce la consecinţe pozitive pentru copil. Implicarea părinţilor în viaţa
copiilor descreşte odată cu vârsta copilului. Cu toate acestea, părinţii contribuie la
dezvoltarea rezilienţei copiilor prin faptul că încurajează interacţiunea cu prietenii
prin crearea de oportunităţi şi activităţi pentru copii sau realizează o planificare
socială, scopul final fiind ca aceştia să-şi dezvolte abilităţi prosociale necesare
devenirii lor ca adulţi.
La vârsta preşcolară şi şcolară mică părinţii sunt preocupaţi să stabilească
diferite oportunităţi de interacţiune cu alţi copii de aceeaşi vârstă. Aceste activităţi
pot fi formale (întâlniri la şcoală, grădiniţă, activităţi de educaţie non-formală,
activităţi în biserică sau comunitate) precum şi informale (întâlniri de joacă cu alţi
copii, vizite sau plimbări). Părinţii pot planifica locul, ora şi durata, se pot interesa de
copiii care vor participa, cine îi va supraveghea sau ce vor face (Rubin, Bukowski şi
Laursen 2011). Aceste demersuri parentale sunt absolut necesare deoarece în perioada
preşcolară copiii au puţine relaţii cu alţi copii, întreaga interacţiune realizându-se prin
intermediul părinţilor. Întâlnirile informale dintre copii acasă sau în vecinătatea
258
locuinţei lor contribuie la dezvoltarea rezilientă a copiilor prin formarea de abilităţi

sociale, dezvoltă prieteniile şi contribuie la lărgirea reţelei sociale.
Studiile privind ataşamentul copiilor arată că există o legătură indirectă între
relaţia părinte-copil şi relaţia dintre copii şi prietenii lor. Copiii a căror nevoie de
securitate şi siguranţă este îndeplinită sunt mult mai atraşi de grupul de prieteni, iar în
contextul unui ataşament securizant copiii sunt mult mai înclinaţi să dezvolte aşteptări
pozitive despre sine şi despre ceilalţi, aşteptări care ar putea deveni realitate în cadrul
grupului de prietenii. Astfel, copiii vor fi mai înclinaţi să aibă aşteptări ca prietenii lor
să devină mai disponibili şi mai înţelegători faţă de ei, la fel cum s-au comportat şi
părinţii lor cu ei (Kerns, Cole şi Andrews 1998). De asemenea, în contextul în care
copiii au un stil de ataşament securizant, iar în relaţia cu părinţii au dobândit anumite
abilităţi - cum ar fi să comunice gândurile şi emoţiile cu uşurinţă şi deschis sau să aibă
aşteptări pozitive - copiii vor avea parte de interacţiuni mult mai bune cu prietenii
apropiaţi sau cu grupul de prieteni (Belsky şi Cassidy 1994).
Atunci când părinţii iniţiază activităţi de joacă pentru copii, aceştia au mai
mulţi prieteni de joacă (Ladd şi Golter 1988), iar copiii cu un ataşament securizant au
mai mulţi prieteni la şcoală, decât cei cu alt stil de ataşament (Kerns, Klepac şi Cole
1996). Când părinţii promovează relaţii pozitive cu alţi copii şi participă la ele, copiii
lor de vârstă mică dezvoltă relaţii mai bune cu prietenii lor (Lollis et al. 1992).
La o vârsta preşcolară părinţii se implică în mod direct în conflictele dintre
copii şi prietenii lor. Însă, odată ce vârsta copiilor creşte, monitorizarea parentală se
reduce ca frecvenţă, iar părinţii se implică indirect prin sfaturi privind relaţiile cu
prietenii. Monitorizarea copiilor este o practică care interferează cu relaţia copiilor cu
prietenii lor: „monitorizarea parentală este un construct psihologic ipotetic care a fost
folosit pentru a explica un set de practici parentale corelate, care include
conştientizare, comunicare, grijă, supraveghere şi urmărirea activităţilor copiilor”
(Hayes, Hudson şi Matthews 2007, 96). O monitorizare parentală mai slabă a fost
asociată cu consecinţe academice şi interacţiuni sociale mai slabe. Se crede că
monitorizarea parentală transmite mesaje pozitive privind interacţiunile copiilor cu
prietenii, ceea ce i-ar putea încuraja, iar o supervizare crescută din partea părinţilor
este asociată cu o mai mare competenţă socială (O’Neil, Parke şi McDowell 2001).
5.2.1. Relaţia cu grupul de prieteni

Taxonomia grupurilor din psihologia socială se poate referi la: (1) un grup cu
statut înalt care ţine la imagine, (2) un grup orientat spre performanţă academică,
(3) un grup care este rebel faţă de normele sociale, (4) un grup deviant, orientat spre
încălcarea regulilor, sau (5) un grup de inadaptaţi care se rezumă doar la activităţi în
cercul lor închis. Cu toate că aceste grupuri pot manifesta diferenţe interne, ele rămân
mai degrabă similare decât diferite, din punct de vedere al funcţionalităţii lor
(Harrison şi La Greca 2005).
Menţinerea unei relaţii bune cu grupul de prieteni prezintă avantajul că
sporeşte probabilitatea ca un copil să se dezvolte sănătos şi rezilient atâta timp cât
grupul este unul prosocial. Copiii care sunt agresaţi în mod constant şi intenţionat de
unii colegi, dar care beneficiază de o relaţie de susţinere din partea prietenilor, sunt
mult mai înclinaţi să obţină rezultate şcolare mai bune, decât cei care nu au o relaţie
259
Marius Marici
bună cu prietenii (Rothon et al. 2011). În plus, victimizarea de către prieteni a fost
asociată cu probleme de internalizare ulterioare (Goodman, Stormshak şi Dishion
2001). Există dovezi care arată că relaţiile slabe cu grupul de prieteni conduce la
probleme emoţionale. De exemplu, femeile depresive au raportat că, în timpul
copilăriei, au avut relaţii slabe cu prietenii (Hock şi Lutz 2001). Aceste rezultate
evidenţiază faptul că apartenenţa la un grup de prieteni poate produce consecinţe
negative sau pozitive la copii.
De asemenea, grupul de prieteni poate fi un factor agravant al unor probleme
psiho-comportamentale. Traiectoria comportamentului deviant la copii începe cu
manifestarea unor factori de risc individuali, familiali sau sociali la o vârstă timpurie,
care conduc la manifestarea unor comportamente indezirabile, când copilul merge la
şcoală. Ulterior copiii sunt respinşi de prieteni datorită aceluiaşi comportament, iar
aceasta conduce la intensificarea devianţei şi la asocierea copilului cu prietenii
antisociali, iar toate acestea conduc, la rândul lor, la menţinerea devianţei (Coie şi
Miller-Johnson 2001).
5.2.2. Relaţia cu prietenii apropiaţi

Relaţiile cu prietenii apropiaţi conduc la dezvoltarea empatiei, intimităţii, sau
a abilităţilor de conversaţie (Buhrmester 1990). Prietenii apropiaţi reprezintă prima
sursă de suport social în adolescenţă, iar existenţa unor asemenea relaţii a fost
asociată cu diminuarea anxietăţii sociale. Relaţiile de prietenie apropiate sunt
considerate în general ca fiind un factor protectiv al funcţionării mintale sănătoase,
deoarece ele îmbunătăţesc stima de sine şi favorizează adaptarea psiho-socială. Însă,
relaţiile apropiate implică şi un nivel de conflict ridicat, tensiune sau chiar excludere
(Furman şi Buhrmester 1985).
Prietenii au o influenţă importantă asupra atitudinilor şi comportamentelor
copiilor, însă această influenţă nu este predominant negativă cum se credea. Influenţa
prietenilor asupra copiilor devine negativă sau pozitivă în funcţie de caracteristicile
pozitive sau negative ale prietenilor şi în funcţie de calitatea relaţiei dintre prieteni. În
plus, influenţa dintre prieteni nu se realizează prin coerciţie, ci mai degrabă prin
întărire socială, învăţare prin observare sau prin discuţii raţionale bazate pe un schimb
de informaţii (Berndt şi Murphy 2002).
Părinţii au un rol semnificativ în dezvoltarea relaţiilor de prietenie între copii
încă din primele luni de viaţă prin oferirea de afecţiune şi iubire care dezvoltă
ataşamentul securizant. Este bine cunoscut că un ataşament securizant este asociat cu
o interacţiune mai bună cu prietenii, decât celelalte stiluri de ataşament. În plus,
părinţii pot influenţa direct copiii prin: stabilirea timpului, duratei, sau locului în care
are loc întâlnirea cu prietenii, prin furnizarea de oportunităţi sociale, prin sprijinirea
interacţiunilor copiilor cu prietenii lor sau prin furnizarea de interpretări favorabile
dezvoltării relaţiilor între prieteni. Ca urmare a recenziei literaturii (McCollum şi
Ostrosky 2008) au fost sugerate trei tipuri de intervenţii parentale pentru stimularea
relaţiilor de prietenie a copiilor şi anume: (1) menţinerea unei relaţii pozitive între
părinte şi copil, (2) dezvoltarea rolului de supervizor, antrenor sau sfătuitor pentru
copil în timp ce se joacă şi (3) îmbunătăţirea rolului de furnizor de oportunităţi
sociale. Părinţii pot de asemenea să încurajeze copiii să se împrietenească cu alţi copii
260
din vecinătatea locuinţei, pot invita copii acasă, pot invita prieteni sau colegi de clasă
la ziua de naştere a copilului lor, pot încuraja prieteniile între rude sau îi pot încuraja
pe copii să participe la evenimente sociale gratuite.
5.2.3. Relaţia cu fraţii

Există o literatură bogată care subliniază rolul crucial pe care îl au părinţii în
dezvoltarea psiho-socială timpurie a copiilor, lucru care influenţează la rândul său
relaţiile cu ceilalţi copii. Studiile privind creșterea copiilor fac referire îndeosebi la
conflictul și rivalitatea dintre frați, comportamente întâlnite mai ales în timpul
copilăriei sau adolescenței și fac mai puține referiri la aspectele pozitive ale unei
relații, ce ar putea contribui la dezvoltarea rezilienței copiilor. O relaţie bună cu fraţii
este asociată cu o stimă de sine ridicată şi cu un nivel mai scăzut de anxietate
(Campione-Barr, Bassett-Greer şi Kruse 2013), în timp ce relaţia bună dintre fraţi
serveşte realizării funcţiei de socializare şi reprezintă o sursă de suport şi prietenie,
resurse care pot atenua efectul negativ al situaţiilor adversive.
Un studiu (Gass, Jenkins şi Dunn 2007) a demonstrat că o relaţie afectivă
pozitivă între fraţi moderează relaţia dintre evenimentele stresante şi adaptarea
ulterioară a copilului. Cu alte cuvinte, atunci când copiii au relaţii apropiate cu fraţii,
aceasta îi protejează să nu dezvolte probleme de internalizare, comparativ cu copiii
care nu au o relaţie afectivă cu fraţii lor. Şi aceasta în condiţiile în care, relaţia cu
fraţii rămâne protectivă indiferent de vârsta fraţilor sau de compoziţia de gen a diadei
şi indiferent de calitatea relaţiei dintre mamă şi copil. Relaţia pozitivă între fraţi pare
să reprezinte o protecţie şi în cazul relaţiei dintre aversiunea produsă de conflictul
marital şi simptomatologia copilului (Jenkins şi Smith 1990). În plus, în decursul
vieţii, copiii cu părinţi alcoolici prezintă o probabilitate mai mare să caute susţinerea
fraţilor, să interacționeze cu fraţii mai frecvent decât cu părinţii şi să manifeste un rol
protectiv unul faţă de celălalt privind consumul de substanţe (Walker şi Lee 1998).
Cel puţin două explicaţii au fost atribuite acestor comportamente (Gass,
Jenkins şi Dunn 2007):
(1) fraţii, ca şi părinţii, au capacitatea de a furniza securitate şi susţinere.
Copiii plasaţi în ipostaza „Strange Situation2”, şi anume în situaţia în care mama
pleacă din cameră şi-i lasă pe copii singuri, parte a unei proceduri dezvoltate pentru a
investiga stilul de ataşament, au demonstrat empatie, fraţii mai mari au arătat grijă
pentru cei mai mici, iar sprijinul oferit de un frate a fost primit de celălalt, ceea ce
subliniază că stresul resimţit în urma absenţei mamei a fost atenuat de grija pe care
şi-o poartă fraţii unii altora. Aceasta este o formă de „parentalizare” a copiilor.
(2) interacţiunea copiilor presupune folosirea tehnicii „distragerii”. Cu alte
cuvinte, în faţa adversităţii copiii încearcă să uite de situaţie stresantă, să se joace cu
prietenii sau să facă altceva. Toate acestea par să funcţioneze atâta timp cât efectul
final este cuantificat în rezistenţa dovedită în faţa consecinţelor psihologice negative.
Se pare că apropierea relațională în subsistemul copiilor joacă un rol crucial în situaţii
de ameninţare sau stres.

2
Etapă în procedura dezvoltată de Mary Ainsworth pentru a observa relaţiile de ataşament între
copil şi figurile parentale.
261
Marius Marici
Însă fraţii mai mari pot reprezenta un factor de risc, pentru ceilalţi fraţi prin
faptul că ei contribuie la transmiterea unor comportamente indezirabile. Această
transmitere se bazează pe faptul că fraţii mai mari înclinaţi spre devianţă reîntăresc
comportamentul social al fraţilor mai mici, mai ales dacă relaţiile dintre ei sunt calde
şi apropiate (Rowe şi Gulley 1992). Transmiterea comportamentelor deviante între
fraţi a găsit în literatură cel puţin două explicaţii:
(1) teoria „fraţilor ca factori patogeni cheie” (Patterson 1984) sugerează că
fraţii sunt surse de învăţare socială şi furnizează modele privind comportamentele
indezirabile. Copiii din familie observă interacţiunile fraţilor lor cu părinţii şi procesul
de întărire a comportamentelor care are loc, iar apoi comportamentele sunt practicate
între fraţi şi mai apoi generalizate.
(2) teoria „partenerilor la infracţionalitate” (Rowe şi Gulley 1992) se referă la
asocierea cu prietenii devianţi, care în acest caz sunt fraţii, şi la dimensiunea pozitivă
a relației dintre ei. Fraţii care au relaţii bune şi apropiate unii cu ceilalţi se pot implica
în comportamente antisociale datorită atracţiei generată de relaţia apropiată. Prin
urmare un frate îl recrutează pe celalalt şi apoi săvârşesc împreună fapta.
În lumina acestor rezultate ştiinţifice, rolul părinţilor în dezvoltarea rezilienţei

copiilor se observă în principal în managementul cantităţii şi calităţii relaţiilor dintre
fraţi, dar şi în atmosfera generală din familie. Părinţii pot contribui la dezvoltarea
rezilientă a copiilor în mai multe feluri. În primul rând printr-o atmosferă familială
caracterizată de susţinere şi iubire care va încuraja cooperarea dintre fraţi. Apoi, o
educaţie corectă, prosocială oferită fraţilor mai mari poate constitui un factor protectiv
pentru fraţii mai mici. Părinţii cu un stil educaţional democratic, care folosesc un
control comportamental adecvat în funcţie de vârstă şi situaţie, au copii cu un nivel de
autocontrol mai ridicat decât părinţii cu un stil educaţional autoritar sau permisiv, care
folosesc tehnici prea slabe, nerecomandate sau aplicate cu o atitudine greşită.
5.3. Influenţa părinţilor în dezvoltarea rezilienţei în domeniul comunitar al

copilului
Rezilienţa copiilor în domeniul comunitar se referă la capacitatea individului
de a dezvolta consecinţe psiho-comportamentale pozitive în faţa presiunilor exercitate
de cerinţele de implicare, acces, statut sau includere socială. Din punct de vedere al
dezvoltării rezilienţei copiilor, politicile de intervenţie sociale s-au concentrat mai
mult pe rezilienţa şcolară şi mai puţin pe celelalte domenii, cum ar fi domeniul
referitor la grupul de prieteni sau domeniul comunitar, iar unul din motive ar putea fi
că, în afară de familie, copiii petrec la şcoală cel mai mult timp. În contextul
interacţiunii dintre comunitate şi individ rezilienţa copiilor beneficiază în mod pozitiv
de suport social informal şi suport social formal. Suportul social formal este realizat
în raport cu reprezentaţii legali ai instituţiilor oficiale, însă suportul social informal,
sau capitalul social, cum mai este numit, se referă la relaţia cu membrii familiei,
prietenii sau grupul de prieteni.
Însă rezilienţa în domeniul comunitar înseamnă mai mult decât primirea unui
grad de suport social din partea comunităţii. Ungar et al. (2007) au găsit că există, la nivel
global, 7 „tensiuni” sau provocări care, dacă sunt rezolvate, conduc la dezvoltarea unui
262
grad de rezilienţă ridicat în domeniul social: (1) accesul la resurse materiale necesare
vieţii, (2) existenţa unor relaţii pozitive cu persoane semnificative, (3) identitatea
manifestată printr-un simţ personal şi colectiv al scopului, existenţa unor credinţe,
identităţi, valori, (4) capacitatea de a exercita putere şi control asupra propriei persoane şi
a altora, (5) aderenţa culturală locală sau globală la practicile, valorile şi credinţele
disponibile, (6) convingeri privind justiţia socială prin care individul poate să-şi găsească
un rol în comunitate şi egalitatea socială, (7) coeziunea manifestată prin sentimentul
apartenenţei sociale sau spirituale la ceva mai mare decât interesul individual. Cu toate că
aceste provocări se referă la tineri, pregătirea pentru a face faţă cu succes se învaţă încă
din copilărie, iar părinţii au un rol determinant în aceasta.
Majoritatea factorilor protectivi sau de risc se subsumează unei „tensiuni”
prezentate mai sus. Cartierul, vecinătatea sau comunitatea îşi exercită efectul în mod
direct, prin experienţele negative ale copiilor cu prietenii sau cu alţi adulţi din comunitatea
locală sau indirect, prin faptul că ele îşi pun amprenta asupra calităţii creşterii copiilor de
către părinţi. De altfel, se ştie că abilităţile bune privind creşterea copiilor deţinute de
părinţi au capacitatea de a proteja copiii, chiar dacă aceştia locuiesc în cartiere rău famate
(Supplee, Unikel şi Shaw 2007). Cu alte cuvinte investiţia pe care o fac părinţii în ei înşişi,
participând la programe de psiho-educaţie, cursuri sau workshop-uri de educaţie parentală
le asigură o eficienţă ridicată în creşterea copiilor prin faptul că devin mai conştienţi,
învaţă abilităţi noi de creştere a copiilor şi, de asemenea, dezvoltă cogniţii şi emoţii
prosociale, care îi ajută să-şi crească într-un mod rezilient copiii, rezistând astfel presiunii
negative din partea comunităţii.
Din acest punct de vedere, modelul dezvoltării sociale (Catalano şi Hawkins
1996), conceput pe baza studierii factorilor protectivi şi de risc, este o teorie care
poate face predicţii privind comportamentul antisocial al copiilor. Ideea care stă la
baza teoriei este că, în general, „copiii adoptă credinţele şi tiparele comportamentale
ale unităţii sociale – familie, prieteni sau comunitate – de care se simt cel mai
apropiaţi.” (The Social Development Model, 1). De fapt, copiii pot stabili legături cu
familia de origine, prietenii, şcoala sau comunitatea. Copiii trec prin patru perioade
diferite de dezvoltare: (1) perioada preşcolară (2) perioada şcolii primare (3) perioada
gimnaziului (4) perioada liceului, perioade în care legătura socială suferă modificări.
În primele două perioade familia ca unitate joacă cea mai important rol în socializarea
copilului pe când în ultimele două perioade prietenii şi comunitatea influenţează cel
mai mult copilul (Fleming et al. 2002). Funcţionalitatea modelului se bazează pe patru
constructe care se determină în ordine: (1) perceperea oportunităţilor de implicare în
activităţi şi interacţiuni cu ceilalţi (2) gradul de implicare şi interacţiune (3) abilităţile
pentru participare şi interacţiuni (4) întărirea pe care o percep ca urmare a realizării
activităţilor şi interacţiunilor. Ca urmare a acestui proces de socializare copilul
dobândeşte dispoziţii prosociale sau antisociale şi internalizează şi normalizează
standarde şi comportamente. Însă un copil poate experimenta atât elemente din traseul
prosocial, care devin factori protectivi, cât şi elemente din traseul antisocial, care
devin factori de risc pentru dezvoltarea rezilientă. Orientarea prosocială sau
antisocială a copiilor se va realiza în funcţie de mărimea efectului cumulat al
factorilor de risc sau al factorilor protectivi.
263
Marius Marici
În lumina acestor explicaţii, sunt de părere că influenţa parentală asupra

dezvoltării rezilienţei copilului în domeniul comunitar se poate baza pe achiziţiile din
celelalte domenii. De exemplu, existenţa unor trăsături de personalitate pozitive, un
mediu familial iubitor, existenţa unei reţele sociale dezvoltate pot contribui la
integrarea copilului în comunitate. În plus, există factori protectivi care transcend
graniţele celor cinci domenii descrise în acest studiu cum ar fi: simţul apartenenţei la
diferite grupuri sau relaţia bună cu ceilalţi indivizi. Copilul poate face faţă mai uşor
presiunii exercitate de cerinţele şi normele comunităţii dacă părintele creează
oportunităţi favorabile integrării copilului cu succes în comunitate, dezvoltă atitudini
prosociale, foloseşte practici parentale funcţionale şi eficiente pentru controlul
comportamental al copiilor sau susţine copilul în mod activ în demersurile sale
comunitare.
6. Concluzii
Scopul acestui studiu a fost să investigheze mecanismele dezvoltării

rezilienţei în cele cinci domenii ale dezvoltării umane – domeniul individual, familial,
al prietenilor, domeniul şcolar sau cel comunitar – şi rolul părinţilor în stimularea
dezvoltării rezilienţei copiilor.
În primul rând, acest studiu evidenţiază faptul că trăsăturile de personalitate
ale părinţilor precum şi practicile parentale folosite de aceştia au un rol esenţial în
modelarea personalităţii copiilor pentru a dobândi un grad de rezilienţă ridicat, în cele
cinci domenii de dezvoltare. În al doilea rând, studiul subliniază încă o dată că există
un număr finit de intervenţii parentale, care se presupune că au un caracter universal
(Senese, Bornstein, Haynes, Rossi şi Venuti 2012). De exemplu, aceste intervenţii se
pot referi la iubirea oferită copiilor, contextul afectiv familial favorabil, folosirea în
mod democratic a controlului comportamental, sau la planificarea şi controlul
interacţiunilor sociale acasă, la şcoală sau în comunitate. În al treilea rând, influenţa
parentală asupra copiilor se realizează fie voluntar, atunci când părintele identifică
nevoile copilului şi răspunde corespunzător acestuia, fie involuntar prin rolul de
model pe care îl are în faţa copiilor, antrenând procesul de învăţare socială.
Rezilienţa se dezvoltă multifaţetat, în diferite domenii, prin urmare cred că
programele de intervenţie psiho-educative parentale pot interveni prin creşterea
nivelului de conştientizare parentală privind problemele vârstei, prin transmiterea de
cunoştinţe, formarea de credinţe funcţionale, dezvoltarea de emoţii pozitive faţă de
realitatea creşterii copiilor şi formarea de diferite abilităţi.
Barankin, Tatyana şi Nazilla Khanlou. 2007. Growing up Resilient: Ways to Build

Resilience in Children and Youth. Toronto: CAMH (Centre for Addiction and Mental
Health).
Barber, K. Brian, Stolz E. Heidi şi Olsen A. Joseph. 2005. „Parental Support,
Psychological Control, and Behavioral Control: Assessing Relevance across Time,
264
Culture, and Method”. Monographs of the Society for Research in Child

Development 70 (4): 1-137.
Belsky, Jay şi Jude Cassidy. 1994. „Attachment: Theory and Evidence”. În Development
through Life: A Handbook for Clinicians, ed. Michael L. Rutter, Dale F. Hay şi S.
Baron-Cohen. Oxford: Blackwell.
Berndt, J. Thomas şi Lonna M. Murphy. 2002. „Influences of Friends and Friendships:
Myths, Truths, and Research Recommendations”. În Advances in Child Development
and Behavior 30,
https://www.purdue.edu/hhs/psy/about/directory/faculty/documents/Berndt_influenc
es_of_friends_and_friendships_myths_truths_and_research_recommendations.pdf
Bouffard, M. Suzanne şi Nancy E. Hill. 2005. „Maternal Perceptions of Competence and
Children’s Academic Adjustment: Longitudinal Relations across Early Elementary
School”. Social Psychology of Education 8: 441-463. http://dx.doi.org/10.1007/s11218-
005-1327-4
Buhrmester, Duane. 1990. „Intimacy of Friendship, Interpersonal Competence, and
Adjustment during Preadolescence and Adolescence”. Child Development 61: 1101-
1111.
Campione-Barr, Nicole, Kelly Bassett Greer şi Anna Kruse. 2013. „Differential
Associations Between Domains of Sibling Conflict and Adolescent Emotional
Adjustment”. Child Development 84: 938-954.
Catalano, F. Richard şi David J. Hawkins. 1996. „The Social Development Model: A
Theory of Antisocial Behavior”. În Delinquency and Crime: Current Theories, ed.
David J. Hawkins, 149-197. Cambridge: Cambridge University Press.
Coie, D. John şi Shari Miller-Johnson. 2001. „Peer Factors and Interventions”. În Serious
and Violent Juvenile Offenders: Risk Factors and Successful Interventions, ed. Rolf
Loeber și David P. Farrington, 191-209. Thousand Oaks, CA: Sage Publications, Inc.
Davydov, M. Dmitry, Robert Stewart, Karen Ritchie şi Isabelle Chaudieu. 2010.
„Resilience and Mental Health”. Clinical Psychology Review 30 (5): 479-495.
Day, M. David şi Sonya G. Wanklyn. 2012. „Identification and Operationalization of the
Major Risc Factors for Antisocial and Delinquent Behavior Among Children and
Youth”. http://www.publicsafety.gc.ca/cnt/rsrcs/pblctns/2012-03-adb/2012-03-adb-
eng.pdf
DeHann, Laura, Dale R. Hawley şi James E. Deal. 2002. „Operationalizing Family
Resilience as Process: Proposed Methodological Strategies”. The American Journal
of Family Therapy 30: 275-291.
DeVries, W. Marten. 1984. „Temperament and Infant Mortality among the Masai of East
Africa”. American Journal of Psychiatry 141: 1189-1194.
Dwyer, Kevin. 2013. „Building Resilience in Classrooms and Schools”.
http://www.cmhnetwork.org/media-center/morning-zen/building-resilient-in-
classrooms-and-schools
Eccles, S. Jacquelynne şi Rena D. Harold. 1996. „Parent–School Involvement During the
Early Adolescent Years”. Teachers College Record 94: 568-587.
English and Romanian Adoptee Study, http://www.nuffieldfoundation.org/english-and-
romanian-adoptee-study
Epstein, B. Nathan şi Duane S. Bishop. 1981. „Problem-Centered Systems Therapy of the
Family”. Journal of Marital and Family Therapy 7: 23-31.
265
Marius Marici
Fan, Xitao şi Michael Chen. 2001. „Parental Involvement and Students' Academic
Achievement: A Meta-Analysis”. Educational Psychology Review 13 (1): 1-22.
Fantuzzo, John, Erin Tighe şi Stephanie Childs. 2000. „Family Involvement
Questionnaire: A Multivariate Assessment of Family Participation in Early
Childhood Education”. Journal of Educational Psychology 92: 367-376.
Fleming, Charles, Richard Catalano, Monica Oxford şi Tracy Harachi. 2002. „A Test of
the Generalizability of the Social Development Model across Gender and Income
Groups with Longitudinal Data from the Elementary School Development Period”.
Journal of Quantitative Criminology 18 (4): 423-439.
Furman, Wyndol şi Duane Buhrmester. 1985. „Children’s Perceptions of the Personal
Relationships in their Social Networks”. Developmental Psychology 21: 1016-1024.
Garmezy, N. 1985. „Stress-resistant Children: The Search for Protective Factors”. În
Recent Research in Developmental Psychopathology, ed. A. Davids, 213-233.
Elmsford, NY: Pergamon Press.
Gartland, Deirdre, Lyndal Bond, Craig A. Olsson, Simone Buzwell şi Susan M. Sawyer.
2011. „Development of a Multi-Dimensional Measure of Resilience in Adolescents:
The Adolescent Resilience Questionnaire”. BMC Medical Research Methodology 11
(1): 134-134.
Gass, Krista, Jennifer Jenkins şi Judy Dunn. 2007. „Are Sibling Relationships Protective?
A Longitudinal Study”. Journal of Child Psychology and Psychiatry 48 (2): 167-175.
Ginsburg, R. Kenneth. 2011. Building Resilience in Children and Teens: Giving Kids
Roots and Wings. 2nd ed, American Academy of Pediatrics.
Goldstein, Sam şi Robert B. Brooks. 2012. Handbook of Resilience in Children. Springer
Science & Business Media.
Goldstein, Sam şi Robert B. Brooks. 2013. „Why Study Resilience?”. În Handbook of
Resilience in Children, eds. Sam Goldstein, şi Robert B. Brooks, Springer.
Goodman, Matthew Reader, Elizabeth A. Stormshak şi Thomas J. Dishion. 2001. „The
Significance of Peer Victimization at Two Points in Development”. Journal of
Applied Developmental Psychology 22: 507-526.
Harlow, F. Harry şi Stephen J. Suomi. 1971. „Social Recovery by Isolation-Reared
Monkeys”. Proceedings of the National Academy of Science of the United States of
America 68 (7):1534-1538.
Harrison, Hannah Moore şi Annette M. La Greca. 2005. „Adolescent Peer Relations,
Friendships, and Romantic Relationships: Do They Predict Social Anxiety and
Depression?”. Journal of Clinical Child And Adolescent Psychology 34 (1): 49-61.
Hay, F. Dale, Alexandra Payne şi Andrea Chadwick. 2004. „Peer Relations in Childhood”.
Journal of Child Psychology and Psychiatry 45 (1): 84-108.
Hayes, L. Louise, Alan Hudson şi Jan Matthews. 2007. „Understanding Parental
Monitoring through Analysis of Monitoring Episodes in Context”. International
Journal of Behavioral and Consultation Therapy 3 (1): 96-108.
Hill, E. Nancy şi Stacie A. Craft. 2003. „Parent-School Involvement and School
Performance: Mediated Pathways among Socioeconomically Comparable African
American and Euro-American Familie”. Journal of Educational Psychology 95 (1):
74-83.
Hill, Molcolm, Anne Stafford, Peter Seaman, Nicola Ross şi Brigid Daniel. 2007.
Parenting and Resilience. Joseph Rowntree Foundation.
266
Hill, Reuben. 1949. Families under Stress: Adjustment to the Crises of War Separation
and Reunion. New York: Harper & Brothers.
Hill, Reuben. 1958. „Generic Features of Families under Stress”. Social Casework 49:
139-150.
Hock, Ellen şi Wilma J. Lutz. 2001. „Peer Rejection in Childhood: Effects on Maternal
Depression and Behavior Problems in Toddlers”. Journal of Genetic Psychology
162: 167-177.
Izzo, V. Charles, Roger P. Weissberg, Wesley J. Kasprow şi Michael Fendrich. 1999. „A
Longitudinal Assessment of Teacher Perceptions of Parent Involvement in Children’s
Education and School Performance”. American Journal of Community Psychology
27: 817-839.
Jarrett, L. Robin. 1999. „Successful Parenting in High-Risk Neighborhoods, The Future of
Children WHEN SCHOOL IS AUT
https://www.princeton.edu/futureofchildren/publications/docs/09_02_03.pdf
Jenkins, M. Jenniferm şi Marjorie A. Smith. 1990. „Factors Protecting Children Living in
Disharmonious Homes: Maternal Reports”. Journal of the American Academy of
Child and Adolescent Psychiatry 29: 60-69.
Jones, Jessica şi Jennifer Passey. 2005. „Family Adaptation, Coping and Resources:
Parents of Children With Developmental Disabilities and Behaviour Problems”.
Journal on Developmental Disabilities 11 (1): 31-46,
http://www.oadd.org/publications/journal/issues/vol11no1/download/jones%26passe
y.pdf
Kerns, A. Kathryn, Lisa Klepac şi Amykay Cole. 1996. „Peer Relationships and
Preadolescents’ Perceptions of Security in the Child-Mother Relationships”.
Developmental Psychology 32: 457-466.
Kerns, A., Kathryn, AmyKay Cole şi Philip B. Andrews. 1998. „Attachment Security, Parent
Peer Anagement Practices, and Peer Relationships in Preschoolers”. Merrill - Palmer
Quarterly 44 (4): 504. http://search.proquest.com/docview/230121276?accountid=
15533.
Ladd, W. Gary şi Beckie S. Golter. 1988. „Parents’ Management of Preschooler’s Peer
Relations: Is it Related to Social Competence?”. Development Psychology 24: 109-
117.
Lamb, E. Michael. 2010. The Role of the Father in Child Development. New York: Wiley.
Larzelere, E. Robert şi Gerald R. Patterson. 1990. „Parental Management: Mediator of the
Effect of Socio-Economical Status on Early Delinquency”. Criminology 28: 301-
323.
Loeber, Rolf şi David P. Farrington. 2000. „Young Children Who Commit Crime:
Epidemiology, Developmental Origins, Risk Factors, Early Interventions, and Policy
Implications”. Development and Psychopathology 12 (4): 737-762.
Lollis, P. Susan, Hildy S. Ross şi Ellen Tate. 1992. „Parents’ Regulation of Children’s Peer
Interactions: Direct Influences”. În Family-Peer Relationships: Modes of Linkages,
255-281, Lawrence Earlbaum.
Maio, Gregory, Geoff Thomas, Frank Fincham şi Katherine Carnelley. 2008. „Unraveling
the Role of Forgiveness in Family Relationships”. Journal of Personality and Social
Psychology 94 (2): 307-319.
267
Marius Marici
Marcon, A. Rebecca. 1999. „Positive Relationships between Parent School Involvement

and Public School Inner-City Preschoolers’ Development and Academic
Performance”. School Psychology Review 28: 395-412.
Marici, Marius. 2015. „Influenţe asupra Rezilienţei Adolescenţilor: Controlul Parental şi
Conflictul Părinte-Adolescent”. Revista de psihologie (în curs de publicare).
Masten, S. Ann şi Doouglas J. Coatsworth. 1998. „The Development of Competence in
Favorable and Unfavorable Environments: Lessons from Research on Successful
Children”. American Psychologist 53 (2): 205-220.
Masten, S. Ann. 2014. „Global Perspectives on Resilience in Children and Youth”. Child
Development 85 (1): 6-20.
Masten, S. Ann, Jon J. Hubbard, Scott D. Gest, Auke Tellegen, Norman Garmezy şi
Marylouise Ramirez. 1999. „Competence in the Context of Adversity: Pathways to
Resilience and Maladaptation from Childhood to Late Adolescence”. Development
and Psychopathology 11 (1): 143-169.
McCollum, A. Jeanette şi Michaelene M. Ostrosky. 2008. „Family Roles in Young
Children's Emerging Peer-Related Social Competence”. În Social Competence of
Young Children: Risk, Disability, and Intervention, ed. William H. Brown, Samuel L.
Odom şi Scott R. McConnell, 31-60. Baltimore, MD: Paul H. Brookes.
McCubbin, Hamilton şi Joan Patterson. 1982. „Family Adaptation to Crises”. În Family
Stress, Coping and Social Support, eds. Hamilton I. McCubbin, Elizabeth A. Cauble
şi Joan M. Patterson, 26-47. Springfield, IL: Thomas.
McCubbin, I. Hamilton şi Joan M. Patterson. 1983a. „Family Stress and Adaptation to
Crises: A Double ABCX Model of Family Behavior”. În Family Studies Review
Yearbook, ed. David H. Olson şi Brent C. Miller, 87-106. Beverly Hills, CA: Sage.
McCubbin, I. Hamilton şi Joan M. Patterson. 1983b. “The Family Stress Process: The
Double ABCX Model of Family Adjustment and Adaptation”. În Social Stress and
the Family: Advances and Developments in Family Stress Theory and Research, ed.
McCubbin, I. Hamilton, Marvin B. Sussman şi Joan M. Patterson, 7-37. New York:
Haworth.
Morrison, Gale şi Megan Redding Allen. 2007. „Promoting Student Resilience in School
Contexts”. Theory into Practice 46 (2): 162-169.
National Crime Prevention Centre, Canada. 2008. „Promising and Model Crime
Prevention Programs”, Volume II,
http://www.publicsafety.gc.ca/cnt/rsrcs/pblctns/prmsng-mdl-vlm2/prmsng-mdl-
vlm2-eng.pdf
O’Neil, Robin, Ross D. Parke şi David J. McDowell. 2001. „Objective and Subjective Features
of Children’s Neighborhoods: Relations to Parental Regulatory Strategies and Children’s
Social Competence”. Applied Developmental Psychology 22: 135-155.
Office of the Surgeon General. 2001. Youth Violence: A Report of the Surgeon General.
Washington, DC: U.S. Department of Health and Human Services, Office of the
Secretary, Office of Public Health and Science, Office of the Surgeon General,
www.surgeongeneral.gov/library/youthviolence
Olson, H. David. 2000. „Circumplex Model of Marital and Family Systems”. Journal of
Family Therapy 22: 144-167.
Patterson, Gerald. 1984. „Siblings: Fellow Travelers in Coercive Family Process”. În
Advances in the Study of Aggression, eds. Robert Blanchard şi Caroline D.
Blanchard, 173-215. Orlando, FL: Academic Press.
268
Patterson, M. Joän. 2002a. „Integrating Family Resilience and Family Stress Theory”.
Journal of Marriage and Family 64 (2): 349-360.
Patterson, M. Joän. 2002b. „Understanding Family Resilience”. Journal of Clinical
Psychology 58 (3): 233-246.
Rothon, Catherine, Jenny Head, Emily Klineberg şi Stephen Stansfeld. 2011. „Can Social
Support Protect Adolescents from Adverse Outcomes? A Prospective Study on the
Effects of Bullying on the Educational Achievement and Mental Health of
Adolescents at Secondary Schools in East London”. Journal of Adolescence 34: 579-
588. http://dx.doi.org/10.1016/j.adolescence.2010.02.007
Rowe, C. David şi Bill L. Gulley. 1992. „Sibling Effects on Substance Abuse and
Delinquency”. Criminology 30: 217-233.
Rubin, H. Kenneth şi William M. Bukowski. 2011. Handbook of Peer Interactions,
Relationships, and Groups (Social, Emotional, and Personality Development in
Context). The Guilford Press; Reprint edition.
Rutter, Michael. 1987. „Psychosocial Resilience and Protective Mechanisms”. American
Journal of Orthopsychiatry 57: 316-331.
Rutter, Michael şi E. J. Sonuga-Barke. 2010. „X. Conclusions: Overview of Findings from
the Era Study, Inferences, and Research Implications”. Monographs of the Society
for Research in Child Development 75: 212-229.
Senese, Vincenzo Paolo, Marc H. Bornstein, Maurice O. Haynes, Germano Rossi şi Paola
Venuti. 2012. „A Cross-Cultural Comparison of Mothers’ Beliefs about Their
Parenting Very Young Children”. Infant Behavior and Development 35: 479-488.
Sink, A. Christopher, Jerrold E. Barnett şi Becky A. Pool. 1993. „Perceptions of
Scholastic Competence in Relation to Middle-School Achievement”. Perceptual and
Motor Skill 76: 471-478.
Supplee, H. Lauren, Emily B. Unikel şi Daniel S. Shaw. 2007. „Physical Environmental
Adversity and the Protective Role of Maternal Monitoring in Relation to Early Child
Conduct Problems”. Journal of Applied Developmental Psychology 28: 166-183.
The Social Development Model, http://jpkc.ecnu.edu.cn/fzxlx/jiaoxue/The%20Social%20
Development%20Model.pdf
Tolan, Patrick, Lonnie Sherrod, Deborah Gorman-Smith şi David Henry. 2004. „Building
Protection, Support, and Opportunity for Inner-City Children and Youth and Their
Families”. În Investing in Children, Youth, and Families: Strengths-Based Research
and Policy, ed. Kenneth I. Maton, Cynthia J. Schellenbach, Bonnie J. Leadbeater şi
Andrea L. Solarz 193–211. Washington, DC: American Psychological Association.
Trentacosta, J. Christopher, Luke W. Hyde, Daniel S. Shaw, Thomas J. Dishion, Frances
Gardner şi Melvin Wilson. 2008. „The Relations among Cumulative Risk, Parenting,
and Behavior Problems During Early Childhood”. Journal of Child Psychology and
Psychiatry 49 (11): 1211-1219.
Turliuc, Maria Nicoleta şi Marius Marici. 2013. „What do Romanian Parents and
Adolescents Have Conflicts about?”. Revista de Cercetare şi Interventie Social 42:
28-49.
U. S. Department of Health and Human Services, http://www.hhs.gov/contactus.html
Ungar, Michael, Marion Brown, Linda Liebenberg, Rasha Othman, Wai Man Kwong,
Mary Armstrong şi Jane Gilgun. 2007. „Unique Pathways to Resilience Across
Cultures”. Adolescence 42 (166): 287-310.
269
Marius Marici
United States Public Health Service. 2001. Youth Violence: A Report of the Surgeon
General. Rockville, MD: Department of Health and Human Services Administration,
Center for Mental Health Services, National Institutes of Health, National Instutute
of Mental Health, http://www.surgeongeneral.gov/library/youthviolence/toc.html
Walker, John şi Robert Lee. 1998. „Uncovering Strengths of Children of Alcoholic
Parents”. Contemporary Family Therapy 20 (4): 521-538.
Wallerstein, Judith şi Sandra Blakeless. 1989. Second Choices – Men, Women and
Children a Decade after Divorce. New York: Technor and Fields.
Walsh, Froma. 1996. „The Concept of Family Resilience: Crisis and Challenge”. Family
Process 35 (3): 261-281.
Walsh, Froma. 2003. „Family Resilience: A Framework for Clinical Practice”. Family
Process 42 (1): 1-18.
Wang, C. Margaret, Geneva D. Haertel şi Herbert J. Walberg. 1994. „Educational
Resilience in Inner Cities”. În Educational Resilience in Inner-City America:
Challenges and Prospects, eds. Margaret C. Wang şi Edmund W. Gordon, 45-72.
Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum.
Werner, E. Emmy şi Ruth S. Smith. 1992. Overcoming the Odds: High-Risk Children from
Birth to Adulthood. Ithaca. NY: Cornell University Press.
Werner, Emmy. 2005. „Resilience and Recovery: Findings from the Kauai Longitudinal
Study”. http://www.pathwaysrtc.pdx.edu/pdf/fpS0504.pdf
Worthington, Everett şi Michael Scherer. 2004. „Forgiveness is an Emotion-Focused
Coping Strategy that can Reduce Health Risks and Promote Health Resilience:
Theory, Review, and Hypotheses”. Psychology & Health 19 (3): 385-405.
Zolkonski, M. Staci şi Lyndal M. Bullock. 2012. „Resilience in Children and Youth: A
Review”. Children and Youth Services Review 34: 2295-2303.
270
Efectele utilizării noilor tehnologii şi a Internetului asupra

dezvoltării reziliente a elevilor
1. Introducere
1.1. Context
În contextul unei ere digitale, rapiditatea cu care copiii câştigă acces la
Internet prin intermediul noilor tehnologii (smartphone-uri, tablete, miniPC-uri,
laptopuri etc.) este considerată un fenomen fără precendent în istoria inovaţiei
tehnologice. Părinţii, profesorii şi copiii dobândesc abilităţi digitale, învaţă cum să
folosească noile tehnologii cu tot ce oferă ele şi cum să le găsească utilitatea optimă
în activităţile zilnice. Livingstone, Haddon, Gorzig şi Olafsson afirmă în studiul lor
The perspective of European children că „părţile interesate, precum guvernul, şcolile,
industria noilor tehnologii, organizaţiile ce se ocupă de bunăstarea copiilor, caută să
maximizeze oportunităţile online şi să minimizeze riscurile şi răul asociat utilizării
noilor tehnologii şi a Internetului” (2011, 12). La nivelul majorităţii ţărilor europene
sunt în curs de aplicare diverse strategii ce vizează participarea şi alfabetizarea
digitală prin promovarea tehnologiei digitale în şcoli. De asemenea, instituţiile din
învăţământul privat oferă noi oportunităţi pentru învăţare, participare, creativitate şi
comunicare cu ajutorul noilor tehnologii şi a Internetului.
Cercetări anterioare (Livingstone şi Haddon 2009; Livingstone şi Helsper
2010; Optem 2007; Guan şi Subrahmanyam 2009) au identificat o matrice complexă a
oportunităţilor şi a riscurilor asociate ce vizează utilizarea de către copii a noilor
tehnologii şi a Internetului. În mod interesant, rezultatele studiilor sus menţionate
evidenţiază că de cele mai multe ori riscurile de interes pentru copii nu reprezintă
cauzele care conduc în maturitate la anxietatea adultului. De asemenea, aceleaşi studii
evidenţiază că probabilitatea ca majoritatea copii să utilizeze noile tehnologii şi
Internetul pentru a câştiga beneficii este mai mare decât cea în care aceştia sunt
expuşi riscurilor, accidental sau în mod deliberat.
Riscuri majore pot apărea atunci când utilizatorii de tehnologie modernă şi
Internet sunt consideraţi experimentaţi, aşa cum se întâlnesc în ţările „high use, high
risk” (Guan şi Subrahmanyam 2009, 357). Deşi teama că utilizarea tehnologiei


271
moderne şi a Internetului pune în pericol toţi copiii nu a fost susţinută de dovezi

solide, există motive de îngrijorare şi intervenţie.
Totodată, în ciuda caracterizării copiilor de astăzi ca fiind „nativi digitali”
(Prensky 2001, 2), multora le lipsesc resursele necesare pentru a utiliza optim
tehnologia modernă şi Internetul astfel încât să le exploreze oportunităţile şi să
dezvolte abilităţi vitale de alfabetizare digitală (Helsper şi Eynon 2010, 516). Aşadar,
este important să se încurajeze şi faciliteze flexibilitatea şi încrederea copiilor în a
utiliza noile tehnologii şi Internetul. Sonia Livingstone concluzionează în studiul
realizat că părţile interesate şi implicate în domeniu trebuie să facă faţă unei situaţii
dificile: „promovarea online a oportunităţilor fără a manifesta o atenţie ridicată pentru
siguranţă, poate promova riscurile online, iar măsurile luate pentru a reduce riscurile
pot avea consecinţele neintenţionate de a reduce oportunităţile” (Livingstone şi
Haddon 2009, 24).
1.2. Nativii digitali

O idee care a câştigat teren în ultimii ani este cea conform căreia generaţia
născută după 1980 a crescut cu acces nelimitat la tehnologie şi Internet şi prin urmare, în
mod inerent, copiii sunt consideraţi cunoscători de tehnologie (Oblinger şi Oblinger 2005;
Palfrey şi Gasser 2008; Tapscot, 1998; Bennett, Maton şi Kervin 2008). Această generaţie
a fost numită generaţia Nativilor Digitali, Millenials sau Generaţia Net.
Conform lui William Bennet, nativul digital este o persoană care s-a născut
„după introducerea generală a tehnologiei digitale și care a interacționat cu aceasta de
la o vârstă timpurie, având o mai bună înțelegere a conceptelor sale” (Bennett, Maton
şi Kervin 2008, 777).
Definiţia lui Mark Prensky (2001, 2) susţine că persoanele născute în sau
după anul 1980 sunt „nativi digitali”, în timp ce populaţia născută înainte de 1980 se
încadrează în categoria „imigranţilor digitali”. Susţinătorii acestei idei descriu
generaţia nativilor digitali ca având abilităţi sofisticate în a utiliza tehnologiile
digitale, afirmând că prin expunerea lor la această tehnologie au dezvoltat noi
capacităţi cognitive şi noi stiluri de învăţare. Noile stiluri de învăţare sunt evidențiate
de caracteristici precum „fluenţă în utilizarea multiplelor tipuri de media,
valorificarea fiecărui tip de comunicare, activităţi, experienţe; învăţare prin căutare,
sintetizare şi analiză colectivă în defavoarea documentării individuale dintr-o singură
sursă; învăţarea activă bazată pe experienţe include oportunităţi frecvente de reflexie;
expresie a gândirii non-liniară, interconectată; experienţe de învăţare personalizate
pentru nevoi şi preferinţe individuale” (Oblinger şi Oblinger 2005, 48).
Termenul de nativ digital a fost utilizat în diferite contexte. La nivel de
educaţie, Bennett, Maton şi Kervin menţionează „nativul digital” în lucrarea The
„digital natives” debate: A critical review of the evidence (2008, 775), în
învățământul superior în studiul The net generation and digital natives: implications
for higher education (Jones şi Shao 2011, 40) şi în asociere cu termenul New
Millenium Learners în raportul OECD – Organisation for economics co-operation
and development (OECD 2008, 40).
Totuşi, este important de reţinut că, în contextul erei moderne în care ne
aflăm, nu toți tinerii sunt nativi digitali, diferențele fiind justificate de diferențele
272
culturale și de educație, şi nu de vârstă. Una dintre cele mai mari provocări în acest tip
de cercetări este de a înțelege şi identifica corect cine este nativ digital și cine nu și ce
înseamnă asta. Spre exemplu, sunt adulți mult mai experimentați din punct de vedere
tehnic, urmare a condițiilor socio-economice, a intereselor personale, decât unii copii.
Mai mult, o modalitate de a înțelege nativii digitali o reprezintă analiza modului în
care aceştia utilizează tehnologia pentru a face față mediului imediat și pentru a iniția
acțiuni de schimbare personală și socială.
1.3. Rezilienţa psihologică, emoţiile pozitive şi adaptarea reuşită la stres

Lucrări de specialitate (Block şi Block 1980; Block şi Kremen 1996) indică
faptul că reziliența psihologică este o trăsătură de caracter relativ stabilă, caracterizată
prin abilitatea unei persoane de a depăși dificultățile, prin identificarea unor repere
proprii de orientare și prin capacitatea de revenire din astfel de stări. Mai mult, studii
în domeniu (Tugade şi Fredrickson 2004; Tugade, Fredrickson şi Barrett 2004)
sugerează faptul că emoțiile pozitive reprezintă o componentă esențială a caracterului
individului rezilient.
Deși emoțiile au fost considerate timp îndelungat ca servind unei funcții de
adaptare în perioade de stres (Folkman şi Lazarus 1985; Frijda 1986; Frijda 1987;
Frijda 1988) există puține studii (Folkman 2001; Fredrickson, Tugade, Waugh şi
Larkin 2003; Zautra, Johnson şi Davis 2005) care să evidenţieze rolul emoțiilor
pozitive în cadrul procesului de stres, în special la vârsta tânără. Cunoaștem puține
aspecte referitoare la caracterul esențial al unei adaptări reușite la stres, despre modul
în care evoluează în timp și în diferite contexte și despre importanța acesteia la o
vârstă tânără.
Provocările zilnice care intervin în număr mare în contextul utilizării
tehnologiei moderne oferă o ipostază naturală de investigare a mecanismelor care
fundamentează o adaptare reușită în fața adversității. În primul rând, adaptarea poate
fi reflectată de capacitatea de păstrare a rezultatelor pozitive în fața situaţiilor
neplăcute întâlnite (Ryff şi Singer 1998; Staudinger, Marsiske şi Baltes 1995).
Această conceptualizare a adaptării respectă principiile definite de mai multe abordări
distincte (Cacioppo, Larsen, Smith şi Berntson 2004; Zautra, Smith, Affleck şi
Tennen 2001) privind natura relațiilor afective influențate de stres, sugerând faptul că
puterea de a menține și de a nu depăși limitele dintre stările emoționale pozitive și
negative poate reprezenta o potențială cale de conturare a adaptării flexibile. De
asemenea, adaptarea reușită poate fi reflectată în capacitatea recuperării mai rapide în
urma efectelor factorilor de stres (Caver şi Scheier 1999; Davidson 2000). În acest
context, se consideră că stresul cauzează o excitare emoțională negativă accentuată
care persistă pentru perioade de timp variabile, iar anumite mecanisme funcționează
în vederea accelerării revenirii la nivelurile inițiale ale excitării. Această perspectivă
integrată sugerează că un alt aspect important pentru evidențierea diverselor procese
care au condus la reușita adaptării este identificarea factorilor de protecție care
facilitează sau contribuie la sprijinirea procesului de adaptare (Ong şi Bergeman
2004; Reich, Zautra şi Davis 2003).
Pornind de la aceste repere teoretice trebuie analizat modul în care reziliența
psihologică și emoțiile pozitive dezvoltate prin diverse strategii influențează
273
experiența emoțiilor negative trăite în urma parcurgerii unor situaţii stresante în

contextul utilizării tehnologiei moderne de către copii.
Definiţia unanim acceptată, în toate domeniile în care este utilizată, asociază
reziliența cu „abilitatea unui sistem de a absorbi schimbarea și de a se reorganiza
(aflându-se în plină schimbare), astfel încât să păstreze aceeași abilitate de
funcționare, aceeași structură, identitate și raportare la mediul extern sistemului”
(Walker, Holling, Carpenter şi Kinzig 2004, 5). În urma unei analize detaliate a
conceptului de reziliență, se observă că acesta nu presupune doar capacitatea
sistemului de a-și păstra neschimbate anumite funcții sau structuri, reziliența nu
presupune a rămâne „neatins” de schimbare, ci, mai degrabă, păstrarea integrității în
timp ce schimbarea este percepută împreună cu oportunitățile sale pentru
îmbunătățire. Astfel, reziliența se asociază cu „capacitatea sistemului de a se adapta
pozitiv” (Smit şi Wandel 2006, 289), o adaptare care să-i permită şi să-i favorizeze, în
continuare, dezvoltarea.
Schema mentală a situaţiei problematice, percepţia asupra situaţiei în care se află
individul, cogniţiile, emoţiile, expectanţele sale sunt cele care prezintă interes în vederea
explicării modului în care rezilienţa este folositǎ pentru dobândirea echilibrului.
Studii în domeniu (Ong, Bergeman, Bisconti şi Wallace 2006) evidenţiază un
factor important cu rol major în viaţa persoanelor reziliente: optimismul. În cazul
situaţiilor stresante, emoţiile pozitive se întrepătrund cu cele negative. Emoţiile
pozitive sunt „responsabile pentru reducerea efectelor produse de emoţiile negative şi
sporirea flexibilităţii în gândire” (Folkman şi Moskowitz 2000, 651), precum şi pentru
„capacitatea de rezolvare de probleme” (Fredrickson 2001, 224). Suportul social, ca
factor protectiv, „este asociat cu reinstalarea echilibrului dupǎ o situaţie adversivǎ.
Relaţiile sociale de calitate constituie un predictor pentru rezultate pozitive în situaţii
de stres” (De Vries, Glasper şi Detillion 2003, 405).
1.4. Rezilienţa în raport cu alte concepte înrudite

Literatura de specialitate este ambiguă în ceea ce priveşte diferenţierea
conceptului de rezilienţă faţă de adaptabilitate, devianţǎ pozitivă, inteligenţǎ
emoţionalǎ sau strategii de coping. Abordarea în comparaţie cu conceptele relaţionale
are ca scop o încadrare exactă a termenului în literatura de specialitate.
1.4.1. Adaptabilitate
În funcţie de răspunsul pe care un individ îl are în fața schimbării, Smit Barry
și colaboratorii au propus clasificarea adaptabilității unei persoane în trei categorii:
adaptare pasivă, reactivă şi anticipatorie (Smit, Burton, Klein şi Wandel 2000).
Martin-Breen şi Anderies susţin că „dezvoltarea abilităților de adaptare pozitivă de-a
lungul vieții presupune dezvoltarea rezilienței” (2011, 74).
1.4.2. Devianţa pozitivă

Devianţa pozitivǎ poate fi explică în raport cu evidenţierea acelor indivizi
dintr-un grup de persoane care, în societate, „funcţionează” mai bine decât semenii lor
– numiţi şi devianţi pozitiv (Ronel şi Haimoff-Ayali 2010).
274
Posibilitatea izolării strategiilor folosite de aceste persoane, cu scopul de a

analiza ce strategie este utilizată în anumite situaţii specifice, ar putea conduce la
crearea unor cursuri de training specializat de care ar putea beneficia alţi indivizi
pentru a depǎşi cu succes situaţiile adversive (Abelev 2009). Spreitzer şi Sonenshein
susţin în studiul Toward the construct definition of positive deviance că „devianţa
pozitivǎ îşi fundamentează concluziile pornind de la o abordare normativă” (2004,
843). Analizând situaţia din perspectiva teoriilor asupra rezilienţei, se observă că
raportarea se face la nivel individual.
1.4.3. Inteligenţa emoţională

Rezilienţa reprezintǎ „o meta-competenţă care valorifică oportunităţile din
mediu şi factorii individuali în faţa unei situaţii percepute ca fiind problematicǎ, cu
scopul de a restabili echilibrul” (Tusaie şi Dyer 2004, 6). O primă condiţie pentru
valorificarea optimă a factorilor individuali şi sociali în raport cu problema întâlnitǎ
este ca persoana să fie capabilă să raţioneze cu privire la complexitatea problemei, la
emoţiile pe care le resimte. Prin urmare, pentru a putea discuta despre rezilienţă se
impune ca necesar un nivel acceptabil de inteligenţǎ emoţională (Perez, Espinoza,
Ramos, Coronado şi Cortes 2009).
1.4.4. Strategii de coping

Noţiunea de coping este definită ca „o funcţie pe care o dobândeşte o
structură cognitivă atunci când are rolul de a modela o stare afectivă” (David 2006,
32). Martin-Breen şi Anderies susţin în studiul lor Resilience: A Literature Review că
utilizarea în mod constant a unei strategii de coping adaptative pe termen lung
reprezintă „un predictor pentru manifestarea procesului de reziliență” (2011, 78).
Stresul vizează stările psihice disfuncţionale datorate dificultăţilor cărora
individul trebuie să le facă faţă, iar coping-ul face referire la mecanismele şi
mijloacele de care acesta dispune pentru a gestiona problemele întâlnite (Kennedy
2005). Coping-ul, numit şi management al stresului, constă în efortul cognitiv şi
comportamental al persoanei (Crosnoe şi Elder 2004), de a controla, de a tolera sau de
a reduce solicitările interne sau externe care depăşesc resursele personale,
desfășurându-se în trei etape: anticiparea (avertizarea), confruntarea (impactul) şi
post-confruntarea (Haase 2004). Lazarus şi Folkman susţin în studiul Stress,
appraisal and coping că fenomeul de coping reprezintă un răspuns la evaluarea unei
ameninţări, fiind definit ca „un ansamblu de eforturi cognitive şi comportamentale
pentru gestionarea cerinţelor specifice interne şi/ sau externe evaluate ca epuizând sau
excedând resursele persoanei” (1984, 24).
1.4.4.1. Teorii şi modele privind stresul şi coping-ul

Literatura de specialitate (Lazarus şi Folkman 1984; Cohen şi Wills 1985)
oferă diverse modele prin care încearcă să explice multiple aspecte ale stresului:
Modelul cauzal şi teoria stimulilor, Modelul interacţionist-ecologic al stresului,
Modelul tranzacţional al stresului, Modelul conservării resurselor, Modelul fiziologic
al stresului şi teoria răspunsului. Pentru identificarea comportamentelor de coping la
copii, cele mai utilizate modele în cercetările prezentate în domeniul literaturii sunt
275
Modelul interacţionist al anxietăţii, stresului şi coping-ului şi Modelul tranzacţional

al stresului şi al coping-ului.
În studiul Manuel de l’Inventaire de Coping pour Situations Stressantes, Jean
Pierre Rolland prezintă „Modelul interacţionist al anxietăţii, stresului şi coping-ului”
(1998, 57). Acest model permite o înţelegere mai aprofundată a comportamentelor de
coping şi a consecinţelor anxietăţii şi stresului asupra sănătăţii psihice şi fizice în
contexte sociale. O prezentare de ansamblu a acestui model susţine că intercorelaţia
dintre variabilele independente (anxietate, stil cognitiv, emotivitate, vulnerabilitate,
ereditate) şi factorii stresori (evenimente de viaţă, crize personale, familiale şi
profesionale, traumatisme, accidente, suferinţe) conduce la apariţia reacţiilor de
coping şi a mecanismelor de apărare. Apariţia reacţiilor de coping sunt precedate de
conştientizarea sau percepţia pericolului şi creşterea stării de anxietate.
Cel mai utilizat model în abordarea stresului şi a reacţiilor la stres la tineri îl
reprezintă modelul „tranzacţional”. „Modelul tranzacţional al stresului şi al coping-
ului” elaborat de Richard Lazarus şi Susan Folkman (1988) se axează pe modul în
care evenimentele nedorite pot provoca episoade stresante în contextul tranzacţiilor
dintre persoană şi mediu. Conform teoriei tranzacţionale, „copingul constă în efortul
desfăşurat la nivel cognitiv, fiziologic şi comportamental pentru a reduce/ minimiza,
elimina, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe în contextul tranzacţiei
persoană - mediu organizaţional, solicitări care depăşesc resursele/ posibilităţile reale
personale” (Lazarus şi Folkman 1988, 470).
1.4.4.2. Mecanismele de coping şi de apărare

În ultimii ani, teoria organizării funcţionale a mecanismelor de coping şi a
mecanismelor de apărare a cunoscut o nouă abordare. Concepţiile clasice ale lui Karl
Menninger şi ale Normei Haan susţineau că „mecanismele de coping preced
mecanismele de apărare” (Haan 1977, 14), pe când concepţiile actuale prezentate de
Natalène Séjourné, Henri Chabrol şi Stacey Callahan arată că, în fapt, „mecanismele
de apărare preced copingul” (Séjourné, Chabrol şi Callahan 2010, 289).
De cele mai multe ori, noi elaborăm strategii cu scopul de a elimina stările
afective negative provocate de stresori, adică acţionăm anumite mecanisme de coping.
Literatura de specialitate (Martin-Breen şi Anderies 2011) insistă asupra
celor două tipuri de mecanisme de coping, analizate iniţial de Richard Lazarus şi
Susan Folkman:
 Copingul centrat pe problemă, care implică strategii orientate spre
„management-ul” evenimentului;
 Copingul centrat pe emoţii, care face referire la strategiile ce vizează
reglarea emoţiilor asociate evenimentului stresant.
Din perspectiva psihologiei cognitive, Mircea Miclea realizează în lucrarea

Stres şi apărare psihică (1997, 26) o taxonomie comprehensivă, „o clasificare
biaxială a mecanismelor de coping, cu reale valenţe euristice şi metodologice, în
funcţie de vectorul funcţionării (confruntare-evitare) şi de tipul de mecanism
(comportamental, cognitiv şi neurobiologic)”. Raportându-ne la copingul centrat pe
emoţie (gestionarea emoţiei), se precizează că „trăirile emotiv-subiective sunt
276
rezultanta conştientizată a combinării componentelor neurobiologice (în special,

biochimice), cognitive şi comportamentale, iar modificarea unuia din aceşti factori
schimbă semnificaţia trăirii subiective” (Miclea 1997, 10).
Mecanismele de coping presupun o capacitate de control a situaţiilor,
implicând o anumită „controlabilitate”. Percepţia individului că situaţia este
controlabilă îi va oferi posibilitatea de a modifica sau de a elimina stresul prin
strategia de coping identificată ca fiind optimă în situaţia dată. Se disting două tipuri
de control: comportamental şi cognitiv.
Stilurile de coping se definesc în urma combinaţiilor dintre trăsături de
personalitate, judecăţi apreciative, gânduri raţionale sau iraţionale, convingeri şi
atitudini rezultate din experienţa parcurgerii situaţiei stresante. Stilurile de coping pot
fi descrise „cu referire la dimensiunile şi gradele de complexitate şi flexibilitate ale
acestora” (Lazarus şi Folkman 1988, 472).
Cercetările din ultimii ani au evidenţiat existenţa unor tipuri specifice de
coping.
a) Teoria coping-ului pozitiv reprezintă „o abordare novatoare care pune accentul
pe beneficiile potenţiale ale „sentimentelor pozitive” (positive feelings), permiţând
indivizilor, comunităţilor sau societăţilor să se dezvolte” (Seligman 2010, 9).
b) Teoria coping-ului proactiv („Proactive Coping Theory”) reprezintă o
abordare care integrează aspectele temporale ale coping-ului, cu accent pe copingul în
faţa evenimentelor viitoare. Teoria coping-ului proactiv (Schwarzer şi Taubert 2002)
„cuprinde, în acelaşi timp, strategii de auto-reglare pentru atingerea scopurilor (self-
regulated goal attainment strategies) şi conceptul de dezvoltare personală (personal
growth)” (Schwarzer şi Knoll 2002, 34).
În contextul ultilizării tehnologiei moderne şi a Internetului, expunerea la
diverse riscuri şi ameninţări (vizualizarea de imagini şi informaţii având caracter
violent şi/ sau sexual, violenţa online, site-uri ce promovează consumul de droguri,
anorexia sau suicidul etc.) constituie potenţiale surse de stres. În momentul în care
copilul urmăreşte reducerea stresului trebuie să fie capabil să identifice aceste
potenţiale surse de stres şi să analizeze resursele personale cu scopul de a face faţă
situaţiilor problemă şi de a se familiariza cu tehnicile de control ale stresului,
acţionând apoi, mecanisme şi strategii de coping eficiente dezvoltării reziliente.
2. Utilizarea tehnologiei moderne şi a Internetului
Sonia Livingstone şi colaboratorii au urmărit, în studiul The perspective of

European children, maniera în care copiii europeni cu vârste cuprinse între 7 şi 16 ani
utilizează tehnologia şi Internetul. Studiul (Livingstone, Haddon, Gorzig şi Ólafsson
2011), realizat la nivelul a 25 ţări europene, a urmărit modalitatea în care sunt
utilizate tehnologiile moderne şi Internetul, cu referire clară la toate dispozitivele pe
care copiii le folosesc pentru a naviga online şi la toate locurile în care se pot conecta
la Internet.
Nivelurile şi modelele de utilizare, atât ale noilor tehnologii, cât şi ale
Internetului, sunt esenţiale în înţelegerea riscurilor, precum şi a oportunităţilor, ele
fiind cele care dau forma contextului în care copiii sunt expuşi factorilor de risc.
277
Identificându-se variate metode de acces la tehnologie şi Internet, politicile de

securitate impun dezvoltarea de strategii diversificate la nivel de protecţie a
utilizatorilor tineri de tehnologie.
Politicile de securitate vor trebui să aibă în vedere evoluţia rapidă a
tehnologiei moderne, cât şi nevoia de protecţie a copiilor de astăzi, numiţi de Mark
Prensky „nativi digitali” (2001, 6), care încep să utilizeze Internetul de la o vârstă tot
mai fragedă; procentul copiilor care exploatează serviciile de Internet, independent de
supravegherea unui adult, în special prin tehnologie mobilă, este în creştere.
2.1. Condiţii de utilizare a tehnologiei moderne şi a Internetului (spaţiu şi loc)

„Fiecare locaţie de utilizare a Internetului implică convenţiile sociale de
libertate, de confidenţialitate, sociabilitate şi supraveghere” (Livingstone, Haddon,
Gorzig şi Ólafsson 2011, 18). Până de curând, accesarea Internetului de către copii se
realiza prin intermediul unui computer desktop, adulţii fiind sfătuiţi să instaleze
calculatorul într-o cameră comună şi/ sau să instaleze soft-uri de monitorizare.
Apariţia şi continua evoluţie a tehnologiei moderne au făcut disponibile
dispozitivele mobile şi personalizate – smartphone-uri, tablete, laptop-uri, miniPC-uri
portabile etc. – ce sunt utilizabile în majoritatea cazurilor cu Internet individual.
Astfel, odată cu apariţia noilor tehnologii, modurile în care copiii au acces la Internet
sunt tot mai diversificate. Copiii pot evita complet supravegherea, chiar şi în incinta
propriei camere, folosind reţele de Internet privat disponibile pe tehnologiile moderne
pe care le deţin. De asemenea, timpul acordat acestor activităţi s-a modificat
considerabil; copiii petrec tot „mai mult timp navigând online cu scopul de a
socializa, de a învăţa, de a găsi diverse informaţii, de a-şi satisface anumite
curiozităţi” (Guan şi Subrahmanyam 2009, 354).
În punctele extremele ale supravegherii utilizării Internetului se află instituţiile
şcolare, care furnizează întotdeauna acces controlat şi monitorizat la Internet, la pol opus
situându-se locurile publice, unde copiii se pot conecta gratuit la Internet, utilizând diverse
tehnologii (proprii sau din dotare), gratuit sau contracost (spre exemplu, internet-cafe-urile
care sunt încă populare în unele ţări). În a doua situaţie, indiferent de modalitatea de
accesare, copiii au acces nesupravegheat la Internet.
Având în comun atât utilizarea noilor tehnologii (laptop-uri, smartphone-uri,
tablete, miniPC-uri, e-book-ui etc.), cât şi a Internetului pentru orice activitate, de
divertisment sau de învăţare, un procent de „85% dintre copiii intervievaţi afirmă că prima
locaţie pentru utilizarea NT corelate cu Internetul este propriul domiciliu” (Ólafsson,
Livingstone şi Haddon 2013, 26). Mai mult de jumătate din totalul copiilor care utilizează
noile tehnologii şi Internetul la domiciliu – 64% – susţin că utilizarea se realizează în
spaţiul lor intim (camerele proprii), iar 36% menţionează alt spaţiu al casei.
Se evidenţiază o implicaţie clară ce vizează strategia de creştere a gradului de
siguranţă pentru copii, considerat cel mai eficient mod de conştientizare a părinţilor
asupra riscurilor la care sunt expuşi copii prin utilizarea noilor dispozitive tehnologice
şi a Internetului.
Conform studiului menţionat, „a doua cea mai comună locaţie de utilizare a
NT şi a Internetului este şcoala”, susţinută de un procent 63% dintre respondenţi.
Acest lucru face ca instituţia şcolară să fie un important furnizor pentru consiliere şi
278
îndrumare din partea profesorilor, în ceea ce priveşte utilizarea în siguranţă a

Internetului. Totuşi, important de remarcat este că, deşi cele mai multe şcoli din
Europa au acum acces la Internet, peste o treime din tinerii cu vârste cuprinse între
7-16 ani nu folosesc noile tehnologii şi Internetul în şcoală, prin urmare nu pot
beneficia de strategii ale politicilor de securitate dezvoltate în acest sens.
Primele două locaţii identificate, domiciliul şi instituţia şcolară, acoperă un
procent important de copii care utilizează tehnologie modernă şi navighează online cu
ajutorul Internetului.
Raportându-ne la locul cel mai comun de utilizare a NT şi a Internetului –
domiciliul – se observă contrastul evident dintre utilizarea în spaţii private (dormitor
propriu) şi camerele publice. Pentru mulţi copii din Europa, Internetul a devenit un
fenomen privat, sau cel puţin privat de părinţi: folosit mai mult în camera proprie
(64%), decât în altă parte în casă (36%). Recomandările, privind supravegherea
copiilor în momentul utilizării tehnologiei şi a Internetului (de exemplu, punerea
calculatorului într-un spaţiu public) trebuie actualizate, deoarece apariţia tehnologiei
moderne oferă copiilor libertatea de a se retrage în spaţii private, datorită
caracteristicii de portabilitate a dispozitivelor deţinute.
Studii în domeniu (Livingstone şi Haddon 2009; Helsper şi Eynon 2010;
Livingstone şi Helsper 2010; Ólafsson, Livingstone şi Haddon 2013; Farrukh,
Sadwick şi Villasenor 2014) evidenţiază că folosirea tehnologiei moderne şi a
Internetului variază în funcţie de fiecare ţară. Majoritatea tinerilor europeni utilizează
cu precădere noile tehnologii şi Internetul acasă. Explorarea noilor tehnologii şi
utilizarea Internetului în spaţiul privat al copilului (camera proprie) arată un model
diferit, fiind la fel de scăzut în Belgia, Turcia (ambele cu un procent de 33%), Irlanda
(37%) şi Ungaria (37%); uzul privat cel mai ridicat se înregistrează în Danemarca
(74%), Portugalia, Suedia (67%) şi Norvegia (66%).
Concluzionând, majoritatea adolescenţilor utilizează tehnologia modernă la
domiciliu în intimitatea camerei proprii, mai mult decât în alte zone ale casei. Aşadar,
provocarea pentru părinţii „nativilor digitali” este una considerabilă, dar diferă în
funcţie de vârsta acestora: adolescenţi şi şcolari mici.
Prin raportare la frecvenţa de utilizare a tehnologiei şi a Internetului,
instituţia şcolară reprezintă a doua locaţie în preferinţele tinerilor. Astfel, profesorilor
le revine rolul important de a educa copiii cu privire la utilizarea tehnologiei în
condiţii responsabile şi de siguranţă.
2.2. Modalităţi de accesare a Internetului: frecvenţă şi durată

Evoluţia dispozitivelor mobile, ce permit conectarea online în mod flexibil,
conturează în creştere întrebarea cum, cât şi cu ce dispozitive se pot conecta copiii la
Internet.
Studiile din literatura de specialitate (Sonck, Livingstone, Kuiper şi de Haan
2011; Guan şi Subrahmanyam 2009; Ybarra şi Mitchell 2004) au identificat
dispozitivele pe care copiii le utilizează în navigarea online. Accesul la Internet prin
intermediul unui calculator comun este susţinut cu un procent de 58%, urmat de
calculatorul personal, cu un procent de 35%. Aproape o treime (32%) se conectează
online prin intermediul unei tablete, altă treime, prin intermediul unui telefon mobil
279
(31%) şi un sfert afirmă că accesul la Internet se realizează prin intermediul unei

console de jocuri (26%).
Având în vedere faptul că accesul la calculator a predominat mult timp şi
apariţia noilor tehnologii a caracterizat dispozitivele actuale disponibile pe piaţă ca
fiind portabile, studiile au evidenţiat şi alte opţiuni ale respondenţilor de a se conecta
la Internet. Astfel, conexiunea la Internet se realizează şi prin intermediul unui laptop
personal (24%), a unui laptop comun (22%) sau alt dispozitiv portabil, tip iPod,
IPhone sau Blackberry (12%).
Principala schimbare recentă este subliniată de creşterea accesului la Internet
prin intermediul telefoanelor mobile, a telefoanelor inteligente sau a altor dispozitive
portabile (de exemplu, tablete sau iPod Touch). Astfel, rezultatele arată că unul din
trei copii cu vârsta cuprinsă între 9-16 ani se conectează la Internet prin intermediul
unui dispozitiv mobil sau portabil (33% - folosind o tabletă, iPod, 12% - printr-un alt
dispozitiv portabil şi 22% - doar prin intermediul unui telefon mobil obişnuit).
Concluzionând, în ceea ce priveşte modul de accesare a Internetului se
remarcă, în principal, creşterea ponderii dispozitivelor mobile (telefon, tabletă) de la
aproximativ 36% în 2012, la 71% în 2014.
Majoritatea copiilor care utilizează Internetul dobândesc competenţe digitale,
beneficiază de varii oportunităţi, pe care le exploatează, dar sunt şi expuşi
nenumăratelor riscuri pe care le întâlnesc navigând online. Activităţile desfăşurate
online creează o legătură strânsă între copii, fie că se află la şcoală, acasă sau că au
prieteni dintr-un alt cerc decât cel şcolar. Privarea copilului de a manipula noi
tehnologii şi de a desfăşura diverse activităţi online poate conduce la excluderea lui
digitală şi socială.
Din moment ce unele studii (Guan şi Subrahmanyam 2009; Livingstone şi
Helsper 2010) evidenţiază că tinerii utilizează tehnologia modernă de la vârste tot mai
fragede (7 ani, vârstă în continuă scădere în Europa) se conturează tot mai mult
necesitatea unor iniţiative de siguranţă a utilizării tehnologiei moderne şi a
Internetului, ce trebuie orientate spre şi adaptate pentru copiii de vârstă mică.
La nivelul ţărilor europene, eforturile de până acum s-au concentrat în special
pe copiii din şcolile primare şi secundare, acest lucru având implicaţii asupra
programelor de învăţământ şi de formare a cadrelor didactice.
Este evident că noile tehnologii vor fi manipulate din ce în ce mai mult, iar
accesul la Internet va avea o altă greutate în anii ce vor urma. De asemenea, este clar
că pentru mulţi dintre copiii europeni, accesarea Internetului şi utilizarea în mod
curent a noilor tehnologii a devenit o necesitate a vieţii lor şi se poate încadra în
rutinele zilnice.
2.3. Alfabetizarea digitală şi dobândirea abilităţilor de siguranţă – „safety

skills”
Competenţele digitale constituie un rol vital în utilizarea Internetului şi a
tehnologiei moderne, indiferent de nivelul de vârstă al individului. Factorii de decizie
politică susţin că un nivel ridicat al experienţei digitale a tinerilor va conduce la
câştiguri consistente în urma navigării online şi copiii vor fi mai pregătiţi pentru a
evita sau pentru a face faţă riscurilor întâlnite. În timp ce alfabetizarea digitală este
280
definită, prin raportare la o gamă largă de abilităţi şi competenţe, siguranţa digitală

reprezintă un subset al alfabetizării digitale. Măsurarea competenţelor digitale,
inclusiv a abilităţilor de siguranţă digitală, este dificilă, în special atunci când se
utilizează metodologii în care observarea directă a utilizării Internetului de către un
copil nu este posibilă.
Rezultate ale cercetărilor în domeniu (Guan şi Subrahmanyam 2009, 359;
Ybarra şi Mitchell 2004, 1314; Wolak, Mitchell şi Finkelhor 2006, 61) indică faptul
că tinerii deţin patru din cele opt competenţe cerute: marcarea unui site, blocarea unor
mesaje, identificarea de informaţii de siguranţă online, modificarea setărilor de
confidenţialitate, blocarea e-mailurilor nedorite, identificarea de informaţii de calitate,
ştergerea istoricului paginilor vizualizate şi blocarea anumitor persoane. Majoritatea
copiilor cu vârsta cuprinsă între 11 şi 16 ani pot să marcheze corespunzător un site
web (64%), să blocheze mesajele de la o persoană cu care nu doresc să fie în contact
(64%) sau pot găsi informaţii de siguranţă online (63%). Jumătate din copii pot
realiza modificări la nivelul setărilor de confidenţialitate pe o reţea cu profil social
(56%), pot compara site-uri pentru a judeca calitatea informaţiilor (56%), pot şterge
istoricul site-urilor vizitate (52%) sau pot bloca un e-mail nedorit/ spam (51%).
Competenţele tinerilor includ atât abilităţi critice, cât şi de siguranţă. Unele
abilităţi promovate ca parte a programelor de securitate trebuie regândite şi
accentuate, întrucât procentul tinerilor care pot schimba setările de confidenţialitate
pe o reţea cu profil social este mai mic în raport cu cei care au un astfel de profil.
În ceea ce priveşte alfabetizarea digitală şi siguranţa competenţelor digitale
pe care copiii europeni le dobândesc prin manipularea noilor tehnologii şi a
Internetului se subliniază că tinerii cu vârste cuprinse între 11 şi 16 ani deţin
majoritatea competenţelor specifice cerute. Aceştia sunt foarte încrezători,
considerând că ei reprezintă generaţia care ştie foarte multe despre utilizarea
Internetului şi manipularea tehnologiei moderne, mai ales în comparaţie cu părinţii
lor. Nivelurile scăzute de abilităţi şi de încredere sunt îngrijorătoare la copiii mici,
raportându-ne la faptul că aceştia accesează Internetul în număr din ce în ce mai mare.
Concepţiile actuale despre „imigranţii digitali” şi „nativii digitali” au generat
discuţii cu referire la responsabilitatea părinţilor şi capabilitatea lor de a gestiona
utilizarea Internetului la fel de bine precum copii lor. Conceptul de potenţial se referă
la un echilibru în competenţa online între copii şi părinţi, iar aceasta este susţinută de
datele sondajului Eurobarometru Flash a părinţilor europeni din 2014, care indică că
de la ancheta Eurobarometru anterioară (2011), părinţii i-au „ajuns din urmă” pe
copiii lor în cele mai multe ţări. Datele din 2014 arătă că părinţii utilizează Internetul
cel puţin la fel de mult precum copiii, aspect important care contribuie la calificarea
acestora în utilizarea Internetului, ceea ce îi face apţi de a-i dirija în desfăşurarea în
siguranţă a activităţilor online.
3. Riscuri şi ameninţări online şi strategii de coping
Literatura de specialitate (Livingstone, Haddon, Gorzig şi Ólafsson Kjartan

2011, 45; Guan şi Subrahmanyam 2009, 353; Wolak, Mitchell şi Finkelhor 20062006,
67; Farrukh, Sadwick şi Villasenor 2014, 2; Ólafsson, Livingstone şi Haddon 2013,
281
51) menţionează ca limită dificultatea de a măsura cu exactitate aspectele neplăcute şi

stresante ale experienţelor online ale copilului prin intermediul utilizării tehnologiei
moderne.
Cu toate acestea, jumătate (55%) din copiii participanţi la studii au confirmat
că există conţinuturi în mediul online care îi deranjează. Un aspect important de
menţionat este faptul că 90% dintre intervievaţi consideră că există o gamă variată de
lucruri benefice pe Internet pentru copiii de vârsta lor, iar utilizarea noilor tehnologii
facilitează accesarea şi exploatarea acestor beneficii.
În ansamblu, tinerii sunt de părere că utilizarea tehnologiei moderne şi a
Internetului are un impact pozitiv şi în mod clar, aceştia conştientizează atât
oportunităţile, cât şi riscurile pe care le oferă.
Având în vedere conştientizarea experienţelor stresante pe care copilul le
poate parcurge în mediul online, unele cercetări (Farrukh, Sadwick şi Villasenor
2014, 11) au impus examinarea experienţelor raportate la copii (natura, incidenţa,
severitatea şi strategiile de adaptare) în ceea ce priveşte o serie de riscuri.
3.1. Cyber-bullying-ul şi strategii de coping

Prin raportare la clasificarea riscurilor, intimidarea în spaţiul virtual este
unul din principalele riscuri de conduită care poate afecta copiii atunci când folosesc
Internetul prin intermediul tehnologiilor aferente. Cyber-bullying-ul ia forma hărţuirii
cu ajutorul tehnologiilor – a telefonului mobil, a calculatorului, laptopului etc.
Hărţuirea poate avea loc prin intermediul blog-urilor, a paginilor personale, a
forumurilor, a e-mail-urilor, a sms-urilor, a mms-urilor, a diverselor aplicaţii pentru
comunicare, agresiunea manifestându-se prin încărcarea unor poze sau imagini video,
postarea de comentarii având caracter distructiv. Rezultate indică faptul că tinerii
europeni sunt obişnuiţi să facă faţă acţiunilor jignitoare cu care au luat contact în
mediul online (cel puţin una în decursul unui an).
Agresiunea este o activitate care are loc în mare măsură între parteneri, fiind
un risc de comportament. Există posibilitatea ca un copil care acum hărţuieşte să fi
fost la rândul său victimă, hărţuit de alte persoane fie pe Internet sau în alte moduri. În
ceea ce priveşte frecvenţa, mai mult de jumătate dintre acţiunile raportate ca având
caracter intimidant au avut loc mai rar de o dată pe lună, agresiunea fiind mai
frecventă în interacţiuni faţă în faţă decât pe în mediul online. La nivel european, 3%
din respondenţi au afirmat că au agresat alţi copii pe Internet, din care 2% prin
intermediul apelurilor mobile, texte sau video. Un procent de 6% din copii şi părinţii
lor raportează hărţuirea în mediul online.
Există un nivel ridicat de acord între copii şi părinţii lor în ceea ce priveşte
trimiterea/ primirea de mesaje jignitoare sau urâte pe Internet de către copil. Acest
acord este mare în măsura în care ambele părţi sunt de acord că tinerii nu au fost
agresaţi online. Cu toate acestea, părinţii par să aibă o idee fermă despre experienţele
copilului în mediul online.
Un aspect central tratat în literatura de specialitate (Livingstone şi Helsper
2010, 323) stabileşte dacă şi când anumiţi factori cresc probabilitatea de a dăuna
sănătăţii psihice a copilului. Astfel, prin raportare la o agresiune online, se urmăreşte
stabilirea severităţii experienţei (cât de stresat a fost copilul) şi durata acesteia (pentru
282
cât timp copilul a simţit acest lucru). Rezultatele arată că tinerii care au fost hărţuiţi
online clasifică această experienţă ca fiind foarte stresantă, fetele fiind mai afectate în
comparaţie cu băieţii (37% vs. 23%).
Studiile disponibile în literatura de specialitate (Ólafsson, Livingstone şi
Haddon 2013, 70; Livingstone şi Haddon 2009, 21; Farrukh, Sadwick şi Villasenor
2014, 17) susţin că raportat la gradul de depăşire a agresiunilor, majoritatea copiilor
hărţuiţi online depăşesc incidentul cu uşurinţă, iar resimţirea sentimentului provocat
de agresiunea online, mai mult de câteva zile, este rar semnalat.
În majoritatea cazurilor, după experienţa stresantă de a fi agresaţi online, copiii se
readaptează singuri, încercând să gestioneze independent problema. Strategiile orientate
spre management-ul „evenimentului” sunt caracteristice coping-ului centrat pe problemă.
Printre cele mai frecvente strategii abordate pentru gestionarea agresării online, se
identifică: blocarea persoanei care a trimis mesaje răutăcioase/ dăunătoare, ştergerea
mesajelor, schimbarea setărilor de filtrare sau de contact, raportarea problemei
persoanelor specializate (furnizorul de servicii de Internet).
Din moment ce majoritatea copiilor depăşesc incidentele online cu uşurinţă
se poate concluziona că, fie intimidarea online este minoră, fie strategiile de adaptare
ale copiilor sunt eficiente.
A doua formă de readaptare vizează copingul centrat pe emoţii, cu accent pe
reglarea emoţiilor asociate evenimentului stresant. 77% dintre respondenţii agresaţi
online au căutat sprijin social, discutând cu alte persoane despre incident. Cea mai
comună sursă de suport social o reprezintă prietenul cel mai apropiat al copilului.
Deoarece copiii pot fi atât victime, cât şi autori ai agresiunii, este important
să se dezvolte cursuri în care să fie învăţaţi că acţiunile online pot avea şi consecinţe
offline, neconştientizate iniţial, dar care pot fi semnificative pentru cei afectaţi.
Cercetări în domeniu indică faptul că emoțiile pozitive au o gamă largă de efecte
asupra persoanelor (Lyubomirsky, King şi Diener 2005; Pressman şi Cohen 2005),
promovează flexibilitatea în gândire și în soluționarea problemelor (Isen, Daubman şi
Nowicki 1987; Fredrickson şi Branigan 2001), contracarează efecte ale emoțiilor negative
(Fredrickson şi Levenson 1998; Ong şi Allaire 2005), facilitează formarea adaptivă
(Folkman şi Moskowitz 2000; Folkman şi Moskowitz 2004) şi clădesc resurse sociale
durabile (Keltner şi Bonanno 1997; Fredrickson şi Branigan 2001). Un deficit al
experienței emoționale pozitive îi poate face pe indivizi mai vulnerabili la efectele
stresului. Considerate în ansamblu, aceste investigații prealabile sugerează faptul că
experiența emoțiilor pozitive într-un context al provocărilor și adversităților, poate
contribui la rezistența la stres, și de aici la adaptare, prin întreruperea experienței în curs a
emoțiilor negative în perioade de stres. Emoțiilor pozitive li se acordă atât o funcție de
recuperare cât și una de protecție, protejând subiecții de emoțiile negative precum și
diminuând consecințele unor asemenea emoții.
3.2. Expunerea la conţinuturi online având caracter sexual/ violent şi

strategii de coping
Cu toate că, din motive etice, imaginile având caracter sexual sunt greu de
definit, rezultate ale studiilor în domeniu (Ybarra şi Mitchell 2004; Livingstone,
Haddon, Gorzig şi Ólafsson 2011; Ólafsson, Livingstone şi Haddon 2013) indică
283
faptul că majoritatea copiilor europeni cu vârste cuprinse între 9-16 ani sunt expuşi
acestor categorii de imagini. 23% au afirmat că au luat contact cu astfel de imagini în
trecut în mediul online. Cele mai uzuale mijloace de a vizualiza imagini sexuale/
violente iau forma tehnologiei moderne – în special tablete, laptopuri (64%), a
televiziunii, filmelor sau videoclipurilor (12%), a revistelor sau cărţilor (7%) şi doar
3% raportează că au văzut astfel de imagini pe telefonul lor mobil.
Expunerea online la astfel de imagini este asociată cu expunerea în toată
mass-media. În ţările în care copiii au văzut imagini sexuale (la televizor, film sau
video) există probabilitatea mare ca aceştia să o fi întâlnit şi în mediul online. În ţări
precum Estonia, Finlanda, Turcia, România şi Spania, se pare că Internetul a devenit
principala sursă care furnizează pornografie.
Deşi este dificil să se identifice dacă expunerea copiilor la imagini sexuale/
violente este deliberată sau accidentală trebuie urmărit modul în care are loc o astfel
de expunere. Conform declaraţiilor, aceştia au fost expuşi accidental imaginilor
sexuale/ violente online - 7%, 5% le-au văzut pe un site de hosting video precum
YouTube, 2-4% - pe site-urile pentru adulţi, reţele sociale sau în altă parte pe Internet
(Ólafsson, Livingstone şi Haddon 2013).
Expunerea la imagini având caracter sexual/ violent este inevitabil
dăunătoare şi poate avea efecte adverse. Poate apărea fenomenul de lezare
comportamentală - dacă sunt supăraţi în momentul expunerii, stresaţi mai târziu şi
apoi influenţaţi în atitudinile lor de un comportament subversiv.
În stabilirea răului perceput se analizează relaţia dintre prevalenţa unui factor
de risc (expunerea la imagini online) şi gradul de vătămare (stres) percepute de către
copil. Deşi numai unul din şapte (14%) dintre tinerii europeni s-au confruntat cu
imagini sexuale/ violente online, 4% au afirmat că această experienţă a fost stresantă.
Fetele în comparaţie cu băieţii înregistrează o probabilitate mai mică de a fi expuse
imaginilor sexuale/ violente online (12% vs. 16%), dar sunt mai susceptibile să fie
deranjate de vizualizarea acestora (39% fete vs. 26% băieţi).
Internetul prin intermediul tehnologiei moderne facilitează schimbul de
mesaje sexuale/ violente între parteneri. Practicată în special prin intermediul
telefoniei mobile şi a dispozitivelor portabile uşoare, mesajele de comunicare online,
purtând eticheta de „sexting”, au ridicat probleme majore în rândul specialiştilor.
Schimbul de mesaje având conținut sexual, fie în cuvinte sau imagini, se realizează
prin practici vizibile online. Copiii angajaţi în astfel de activităţi le consideră
distractive sau ca făcând parte din flirt.
În cadrul anchetelor (Farrukh, Sadwick şi Villasenor 2014), tinerii au fost
chestionaţi cu privire la primirea/ trimiterea de mesaje sexuale/ violente şi postarea/
vederea mesajelor, postarea şi transmiterea fiind tratate ca activități active. Trebuie
remarcat faptul că mesajele sexuale/ violente de orice tip includ fie cuvinte, imagini
sau clipuri video. Rezultatele indică faptul că 15% din copiii europeni cu vârste până
în 16 ani afirmă că au văzut sau primit mesaje sexuale/ violente prin intermediul
Internetului şi a tehnologiei moderne. Pentru aproximativ jumătate din cei expuşi la
mesaje sexuale/ violente, aceasta este o experiență rară (mai puţin de o dată pe lună),
în timp ce pentru cealaltă jumătate, apare mai des şi pentru un procent de 5% din
tineri, mai mult de o dată pe săptămână.
284
Primirea şi vizualizarea de mesaje sexuale/ violente este mai frecventă în ţări

precum România, Republica Cehă, Estonia şi Franţa, şi mai puţin întâlnită în Italia,
Ungaria şi Irlanda.
Expunerea la conţinuturi online având caracter sexual/ violent este inevitabil
dăunătoare şi trebuie avut în vedere impactul și efectele negative pe care le poate
provoca la nivel comportamental. Copiii răspund în moduri diferite la lucrurile care
i-au deranjat online, apelând la diverse strategii generale de coping, caracterizate prin
activităţi specifice care pot să-i ajute să depăşească diverse incidente.
Raportându-ne la strategiile de coping folosite de copii (Wolak, Mitchell şi
Finkelhor 2006; Guan şi Subrahmanyam 2009; Ólafsson, Livingstone şi Haddon
2013), se observă că 60% dintre aceştia manifestă stiluri de adaptare individuale pe
care le aplică în diverse situaţii ce implică vizualizarea de imagini având conţinut
necorespunzător. Parte dintre aceştia au răspuns în mod fatalist, în speranţa că
problema va dispărea de la sine, alţii au abordat strategii proactive, încercând să
soluţioneze problema: să blocheze persoanele care au trimis mesaje, imagini sexuale/
violente, să şteargă mesajele, imaginile nedorite sau să modifice setările de filtrare şi
de securitate ale profilului social.
În majoritatea cazurilor, copiii au abordat strategii ale coping-ului centrat pe
emoţii, simţind nevoia sprijinului social în momentul apariţiei factorului stresor –
paginile având conţinuturi online neadecvate. Astfel, ei au urmărit să discute
incidentul cu o persoană apropiată - un prieten (33%), un părinte (25%). Potenţialul
sentiment de jenă implicat în discutarea pornografiei cu adulţii pare să împiedice
sprijinul social disponibil pentru a face faţă incidentelor expunerii la imaginile
sexuale online.
În mod evident, există un număr considerabil de copii care nu adoptă nici o
strategie de adaptare în urma expunerii la imagini nedorite şi nici nu comunică
incidentul unui adult. Consilierea acelor copii care sunt deranjaţi de o experienţă
online neplăcută ar trebui realizată prin extinderea paletei de strategii de adaptare şi
prin îmbunătăţirea accesibilităţii la instrumente online.
3.3. Cunoaşterea de persoane noi

Cea mai importantă preocupare publică și politică concentrată asupra
siguranței copiilor în navigarea online este focusată pe riscul copilului de a întâlni
persoane străine în mediul virtual, care apoi, să abuzeze de ei într-o ulterioară
întâlnire față-în-față.
Cu toate acestea, riscul întâlnirii față-în-față cu cineva pe care l-a cunoscut
inițial online este scăzut, deoarece aceștia folosesc Internetul pentru a-și extinde
cercul de prieteni, foarte puțini fiind utilizatorii care îl folosesc pentru a întâlni adulți
(indiferent dacă este în mod deliberat sau accidental).
Urmărind experiența de a merge la astfel de întâlniri, anchetele realizate la
nivel european (Ólafsson, Livingstone şi Haddon 2013) au vizat doar acei copii care
au experimentat cel puțin o astfel de întâlnire. Majoritatea (55%) au afirmat că au
întâlnit doar 1-2 persoane în acest fel în ultimii ani. 22% spun că au întâlnit 3-4
persoane și 23% au întâlnit 5 sau mai multe persoane sub această formă.
285
48% dintre cei care au experimentat astfel de întâlniri au menționat că

persoanele pe care le-au întâlnit nu aveau nici o legătură cu viața lor înainte de a-i
cunoaște în mediul online. Astfel de întâlniri cu persoane cunoscute online și care nu
au nici o legătură cu cercul social al copilului sunt caracteristice mai mult
adolescenților decât copiilor.
Cel mai comun mod în care s-a realizat contactul a fost prin intermediul
rețelelor de socializare (62%), urmată de mesageria instant (42%). Practica de a-și
face prieteni virtuali și de a se întâlni cu ei este comună adolescenților. Dintre tinerii
cu vârsta între 15-16, 46% și-au făcut noi prieteni virtuali și 16% s-au întâlnit ulterior
cu aceștia. Ambele practici sunt comune țărilor est-europene (Estonia, Lituania,
Republica Cehă) și de asemenea, în Suedia și Austria.
Dintre cei care au experimentat astfel de întâlniri, aproape jumătate afirmă că
deși nu mai văzuseră acea persoană înainte, s-a dovedit ca făcând parte din cercul lor
social – un prieten sau o rudă a unei cunoștințe. Motivele de îngrijorare vin din partea
copiilor (9%) care au experimentat astfel de întâlniri cu persoane noi din afara
cercului social.
4. Strategii de construire a rezilienţei
4.1. Perspective asupra riscurilor

Pentru o contabilizare atentă a riscurilor asociate utilizării Internetului şi
tehnologiei moderne, precum și pentru a permite inițiative și intervenții politice
proporționale, literatura de specialitate (Ólafsson, Livingstone şi Haddon 2013)
propune mai multe posibilităţi de a oferi perspective asupra riscurilor online.
În primul rând, se impune ca pe parcursul cercetărilor în domeniu, concluziile
acestora să aibă la bază întrebări concrete raportate la riscurile reale cu scopul de a
evita declarațiile vagi care ar putea conduce la concluzii generale. Acest lucru ar
permite o clasificare clară, obiectivă şi precisă a riscurilor.
Compararea riscului de vătămare asociat utilizării Internetului prin
intermediul tehnologiei moderne cu celelalte riscuri cu care se confruntă copiii în
viața lor de zi cu zi poate fi o altă strategie importantă de a avea o perspectivă asupra
riscurilor online.
Kennedy susţine că „locul unde se realizează sondajul poate influenţa puternic
contabilizarea riscurilor de către copii” (2005, 1507). Astfel, sondajele realizate în
instituţiile şcolare pot fi influențate de prezența grupului (cu probabilitatea de a creşte
raportarea evenimentelor de risc). Studiile efectuate la domiciliu pot fi influențate de
prezența părinților (care ar putea reduce raportarea), deşi se poate urmări ca ancheta să
se realizeze într-un cadru intim copilului, fără prezenţa vreunui părinte.
În ultimii ani, studiile de specialitate au concluzionat o creștere considerabilă
a sensibilizării/ conştientizării utilizării noilor tehnologii şi a Internetului, a
îmbunătățirii instrumentelor de securitate, precum și familiarizarea cu tehnologia
modernă şi Internetul a membrilor familiei care aparţin generaţiei „imigranţilor
digitali” (Bennett, Maton şi Kervin 2008).
Un alt mijloc de a evidenţia riscurile îl reprezintă transparenţa
interdependențelor între utilizarea Internetului, beneficiile online și riscurile online.
286
Cu toate că, cercetări anterioare au recunoscut faptul că Internetul și tehnologiile

produc o serie de oportunități și riscuri interconectate, nu există nici o mapare a
oportunităților în raport cu beneficiile sau a riscurilor în raport cu daunele trăite de
copii.
Așa cum susţin Lingstone şi colaboratorii în studiul realizat, „oportunităţile
online pot sau nu să producă rezultate benefice” (Livingstone, Haddon, Gorzig şi
Ólafsson 2011, 144). Prin contrast, în timp ce accesul la oportunitățile online este
considerat un avantaj pentru mulți copii, lipsa acestei posibilităţi va agrava situaţia
unui copil dezavantajat. Mai mult decât atât, în timp ce unele riscuri provocă daune
(un risc poate fi definit ca probabilitatea de a răni), nu toate riscurile sunt neapărat
rele pentru toți copiii. Raportându-ne la utilizarea Internet-ului, probabilitatea de risc
online este adesea scăzută. Mai mult, în anumite circumstanțe, copiii învață să facă
față situaţiilor întâmpinate, devenind rezilienţi tocmai datorită expunerii lor la un grad
de risc.
4.2. Politici de implicare în construirea rezilienţei

Analizând informaţiile prezentate în literatura de specialitate se evidenţiază
cinci posibile priorități, esenţiale în construirea rezilienţei digitale şi elaborarea de
politici în acest sens.
1. Conștientizarea parentală
Un aspect important face referire la lipsa conștientizării părinților în ceea ce
privește riscurile cu care se confruntă copii în mediul online. O provocare importantă
pentru factorii de decizie este de a înţelege cum trebuie abordate golurilor de
înțelegere dintre părinți și copii cu privire la experiența tinerilor în mediul online. În
același timp, având în vedere că propria locuinţă reprezintă locul principal pentru
navigarea online (87%), părinții sunt cel mai bine poziționaţi pentru a oferi copiilor
mediere și sprijin. Conștientizarea şi avertizarea părinților cu privire la riscurile
implicate și nevoile de siguranță online reprezintă o prioritate. Strategiile pentru
sensibilizarea părinților ar putea viza prezentarea tipurilor de riscuri online şi
încurajarea dialogului dintre părinți și copii cu privire la activitățile online ale
tinerilor.
Rolul părinților privind acordarea de sprijin în construirea rezilienţei digitale
este esențial, întărit de faptul că majoritatea copiilor utilizează Internetul şi tehnologia
modernă acasă. În acest sens, părinții reprezintă primul punct de contact, atunci când
copiii se confruntă cu situaţii nedorite în mediul online.
2. Concentrarea pe utilizatorii tineri

Copiii navighează online începând de la vârste tot mai fragede. La nivel
european, o treime din tinerii cu vârste între 9 şi 10 ani, utilizează tehnologie modernă
şi navighează online zilnic. Vârsta medie a primei utilizări a Internetului este în
continuă scădere în unele țări din Europa de Nord, atingând minimul de 7 ani – vârsta
şcolarizării.
Prin urmare, accentul trebuie pus pe promovarea politicilor de sensibilizare și
a măsurilor de sprijin destinate nevoilor utilizatorilor de Internet mult mai tineri.
287
Acest lucru solicită şcolile să dezvolte noi strategii cu accent pe copiii mai mici, ca
utilizatori ai Internetului şi să furnizeze instruire și consiliere corespunzătoare vârstei.
Formarea cadrelor didactice trebuie, de asemenea, să fie un punct de interes.
3. Industria de securitate a Internetului

Rolul esențial al industriei este accentuat de politicile europene de securitate
online și subliniat prin coduri de autoreglementare dezvoltate pentru promovarea
bunelor practici a siguranței în navigarea online. Companiile de servicii de Internet, în
special furnizorii de rețele sociale, trebuie să ofere un maxim de securitate pentru
tinerii care utilizează serviciile lor. Copiii nu sunt întotdeauna în măsură să utilizeze
caracteristicile existente ale tehnicii, numărul celor care pot schimba setările de
confidențialitate fiind mai mic în comparaţie cu a celor care au un profil social.
Disponibilitatea redusă a informațiilor privind siguranța online constituie, de
asemenea, o problemă. Sunt necesare informații fiabile și accesibile în industria
online, care trebuie să se asigure că informaţiile elementare de securitate pe Internet
sunt vizibil afișate și accesibile.
Prezentarea setărilor cu ajutorul cărora se pot realiza activităţi precum:
blocarea, raportarea și filtrarea de informaţii/ persoane, reprezintă, de asemenea,
priorităţi ale politicii de protecție a copilului în industria Internetului şi a tehnologiei
moderne, fiind totodată identificate în studiile prezentate ca strategii de coping
adoptate de copii în anumite situaţii în mediul online.
4. Cetățenia digitală
Tinerii navighează online tot mai mult, independent de supravegherea unui
adult. Având în vedere tendința de creștere a utilizării private a Internetului, accesul la
tehnologie modernă portabilă, precum și vârsta tot mai mică a primei utilizări a
Internetului, se impune concentrarea eforturilor asupra dezvoltării self-protection și a
responsabilităţii în rândul copiilor. Prin urmare, este important a încuraja copiii să fie
responsabili pentru propria lor siguranță.
Dezvoltarea siguranței online trebuie să vizeze mai mult responsabilizarea
copiilor, decât restricția de utilizare, subliniind comportamentul responsabil și
cetățenia digitală.
Cetățenia digitală poate fi sprijinită printr-un accent pe dezvoltarea
competențelor digitale ale copiilor. Formarea competențelor digitale trebuie să-și
concentreze atenția asupra extinderii gamei de activități desfășurate, incluzând
aspecte creative, pentru a asigura tinerilor toate oportunitățile de învățare și
comunicare online.
5. Conținutul pozitiv online

Mai puțin de jumătate (44%) din tinerii cu vârste între 9-16 ani sunt
mulțumiți de nivelul de conţinuturi online disponibile pentru ei, menţionând că există
lucruri pe Internet, care pot deranja tinerii de vârsta lor.
În timp ce majoritatea copiilor percep Internetul şi tehnologia modernă ca
având influenţe pozitive, percepția generală asupra aspectelor negative ale
Internetului necesită o atenție ridicată la nivelul factorilor de decizie. Actorilor
288
implicaţi în acest proces le revine responsabilitatea de a asigura o mai mare

disponibilitate a materialelor având conținut online pozitiv.
4.3. Strategii de coping adoptate de nativii digitali

Procesele psihologice implicate în gestionarea dificultăţilor şi în realizarea
sarcinilor sunt comune proceselor de coping sau de ajustare în faţa adversităţilor.
Nativii digitali europeni se dovedesc a fi capabili să facă faţă stresorilor şi să rezolve
cu competenţă problemele întâlnite în mediul online. Modalităţile copingului
funcţional predomină net. Retragerea în sine nu a fost evocată decât într-o cincime din
ansamblul reacţiilor. Aceste rezultate pun în evidenţă faptul că stăpânirea de sine şi
competenţa constituie caracteristici dominante, oricare ar fi problemele întâlnite de
tineri în mediul online.
Diferenţe semnificative pentru copingul activ şi pentru replierea pe sine se
observă în funcţie de sex. Principala diferenţă între sexe vizează utilizarea resurselor
sociale. Astfel, în contrast cu băieţii, fetele optează pentru sprijinul social, căutând
sfaturi, consiliere, ajutor privind reconfortarea sau înţelegerea lor de către alţii,
indiferent de natura situaţiilor problemă întâlnite online. Oricare ar fi tipul problemei,
fetele o abordează imediat; în comparaţie cu băieţii, vorbesc mult mai frecvent cu
persoanele pe care le consideră semnificative, pe care le apreciază ca fiind importante
şi sunt tentate să rezolve problema cât mai repede.
În ceea ce priveşte problemele legate de cyber-bullying, copiii decid cel mai
frecvent să abordeze problema direct, prin blocarea persoanelor, dar, de asemenea,
sunt tentaţi să evite problema, recurgând la o ieşire emoţională. În circumstanţe de
acest tip, tinerii caută frecvent reconfortarea cu colegii, care au avut experienţe
asemănătoare şi discută cu ei despre soluţiile posibile.
Pentru probleme asociate expunerii la conţinuri online având caracter sexual/
violent, tinerii au recurs cel mai adesea la formele copingului intern – analiza
problemei şi căutarea soluţiilor posibile. În cazul problemelor privind vizualizarea de
imagini/ site-uri ce au conţinuturi sexuale, copiii se adresează rar părinţilor sau altor
adulţi, datorită sentimentului de jenă produs.
În ceea ce priveşte utilizarea resurselor sociale, diferenţele în funcţie de gen
sunt în mod particular mai pronunţate în cazul situaţiilor de cyber-bullying, a
expunerii la conţinuturi online violente (imagini, site-uri care promovează diverse
comportamente violente), fetele recurgând mai frecvent la suportul social.
În urma parcurgerii şi analizei informaţiilor, putem susţine că fiecare situaţie-
problemă poate suscita un tip specific de strategii de coping, majoritatea tinerilor fiind
capabili de a utiliza mecanisme eficiente de gestionare a stresului.
5. Concluzii și implicații pentru viitoare cercetări în domeniu
Tehnologia modernă a devenit omniprezentă în viaţa copiilor, influenţându-le

dezvoltarea, viaţa socială şi academică. Este evident că manipularea din ce în ce mai
mult a tehnologiei moderne şi accesul la Internet vor avea o altă greutate în anii ce vor
urma. Pentru majoritatea copiilor, numiţi de literatura de specialitate „nativi digitali”,
accesarea Internetului şi utilizarea în mod curent a noilor tehnologii a devenit o
289
necesitate a vieţii lor şi se poate încadra în rutinele zilnice, oferindu-le atât

oportunităţi cât şi riscuri. Aspectele pozitive ale utilizării, cum ar fi accentuarea
potenţialului de învăţare, îmbunătăţirea relaţiilor sociale, dezvoltarea cognitivă,
creativă sunt însoţite şi de riscuri, precum provocarea dependenţei, hărţuirea online,
expunerea la site-uri având caracter sexual, suicidal, cunoașterea de persoane noi
online finalizată cu întâlniri faţă în faţă. Riscurile întâlnite în mediul online sunt
asociate, cel mai adesea, cu consecinţe negative asupra tinerilor. În urma analizei
informaţiilor, se poate afirma că fiecare situaţie-problemă întâlnită în mediul online
poate produce un anumit tip de strategii de coping, majoritatea tinerilor fiind capabili
să adopte mecanisme eficiente de gestionare a stresului. Cu toate acestea, se impun
necesare cercetări pentru a identifica şi dezvolta programe de intervenţii optime
pentru construirea rezilienţei. O altă direcţie de cercetare presupune o investigație mai
aprofundată a utilizării noilor tehnologii şi a Internetului pentru a înţelege modul în
care se transformă viaţa socială şi academică a nativilor digitali, şi mai important,
cum îşi adaptează comportamentele pentru a face faţă noilor provocări educaţionale.
Factorii de decizie politică susţin importanţa alfabetizării digitale şi menţionează că
un nivel radical al experienţei şi abilităţilor digitale ale tinerilor va conduce la
câştiguri consistente în urma navigării pe Internet şi va pregăti copiii pentru a evita
sau pentru a face faţă riscurilor online.
Abelev, Melissa. 2009. „Advancing Out of Poverty: Social Class Worldview and Its
Relation to Resilience”. Journal of Adolescent Research 24: 114-141.
Bennett, Sue, Karl Maton şi Lisa Kervin. 2008. ,,The ‘digital natives’ debate: A critical
review of the evidence”. British Journal of Educational Technology 39(5): 775–786.
Block, Jack şi Adam M. Kremen. 1996. „IQ and ego-resiliency: Conceptual and empirical
connections and separateness”. Journal of Personality and Social Psychology 70:
349–361.
Block Humphrey, Jeanne şi Jack Block. 1980. „The role of ego-control and ego-resiliency
in the organization of behavior”. În The Minnesota Symposia on Child Psychology,
ed. W. A. Collins, 13: 39–101. Hillsdale, New Jersey: Erlbaum.
Cacioppo, John, Jeff Larsen, Kyle Smith şi Garry G. Berntson. 2004. „The affect system:
What lurks below the surface of feelings?”. În Feelings and emotions: The
Amsterdam conference, ed. Antony S. Manstead, Nico H. Frijda şi A. H. Fischer,
223–242. New York: Cambridge University Press.
Carver, Charles şi Michael F. Scheier. 1999. „Stress, coping, and self-regulatory
processes”. În Handbook of personality: Theory and research, ed. O. P. John şi L. A.
Pervin: 553–575. New York: Guilford Press.
Cohen, Sheldon şi Wills Thomas Ashby. 1985. „Stress, social support and buffering
hypothesis”. Psychological Bulletin 98(2): 310-357.
Crosnoe, Robert şi Glen H. Elder Jr. 2004. „From Childhood to the Later Years: Pathways
of Human Development”. Research on Aging 26(6): 623–654.
David, Daniel. 2006. Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Iaşi: Polirom.
290
Davidson, Richard J. 2000. „Affective style, psychopathology, and resilience: Brain

mechanisms and plasticity”. American Psychologist 55: 1196–1214.
De Vries, Courtney A., Erica R. Glasper şi Courtney E. Detillion. 2003. „Social
modulation of stress responses”. Physiology and Behavior 79: 399–407.
Farrukh, Adina, Rebecca Sadwick şi John Villasenor. 2014. „Youth Internet Safety: Risks,
Responses and Research Recommendations”. Center of Technology Innovation at
Brookings: 1-18.
Folkman, Susan. 2001. „Revised coping theory and the process of bereavement”. În
Handbook of bereavement research: Consequences, coping and care, ed. Margaret
S. Stroebe, Robert O. Hansson, Wolfgang Stroebe şi Henk Schut. Washington, DC:
American Psychological Association: 563–584.
Folkman, Susan şi Judith Tedlie Moskowitz. 2000. „Positive affect and the other side of
coping”. American Psychologist 55: 647–654.
Folkman, Susan şi Jutith Tedlie Moskowitz. 2004. „Coping: Pitfalls and promise”. Annual
Review of Psychology 55: 745–774.
Folkman, Susan şi Richard S. Lazarus. 1985. „If it changes it must be a process: Study of
emotion and coping during three stages of a college examination”. Journal of
Personality and Social Psychology 48: 150–170.
Fredrickson, Barbara L. 2001. „The role of positive emotions in positive psychology: The
broaden-and-build theory of positive emotion”. American Psychologist: Special
Issue 56: 218–226.
Fredrickson, Barbara L. şi Christine Branigan. 2001. „Positive emotions”. În Emotions:
Current issues and future directions, eds. G. A. Bonanno and T. J. Mayne. New
York: Guilford Press: 123–151.
Fredrickson, Barbara L. şi Robert W. Levenson. 1998. „Positive emotions speed recovery
from the cardiovascular sequelae of negative emotions”. Cognition and Emotion 12:
191–220.
Fredrickson, Barbara L., Michele M. Tugade, Christian E. Waugh şi Gregory R. Larkin.
2003. „What good are positive emotions in crisis? A prospective study of resilience
and emotions following the terrorist attacks on the United States on September 11th,
2001”. Journal of Personality and Social Psychology 84: 365–376.
Frijda, Nico H. 1986. The emotions. New York: Cambridge University Press.
Frijda, Nico H. 1987. ,,Emotion, cognitive structure and action tendency”. Cognition and
Emotion 1: 115–143.
Frijda, Nico H. 1988. ,,The laws of emotion”. American Psychologist 43: 349–358.
Guan, Angie Shu-Sha şi Kaveri Subrahmanyam. 2009. ,,Youth Internet use: risks and
opportunities”. Child and adolescent psychiatry 22(4): 351 – 356.
Haan, Norma. 1977. Coping and Defending. New York: Academic Press.
Haase, Joan E. 2004. ,,The Adolescent Resilience Model as a Guide to Interventions”.
Journal of Pediatric Oncology Nursing 21: 289-299.
Helsper, Ellen Johanna şi Rebecca Eynon. 2010. „Digital natives: where is the evidence?”.
British Educational Research Journal 36(3): 502-520.
Isen, Alice M., Kimberly A. Daubman şi Gary P. Nowicki. 1987. ,,Positive affect
facilitates creative problem solving”. Journal of Personality and Social Psychology
52: 1122–1131.
Jones, Cristopher şi Shao Binhui. 2011. The net generation and digital natives:
implications for higher education. York, UK: Higher Education Academy.
291
Keltner, Dacher şi George A. Bonanno. 1997. ,,A study of laughter and dissociation:
Distinct correlates of laughter and smiling during bereavement”. Journal of
Kennedy, Angie C. 2005. ,,Resilience among Urban Adolescent Mothers Living with
Violence: Listening to Their Stories”. Violence Against Women 11: 1490-1514.
Lazarus, Richard S. şi Susan Folkman. 1984. Stress, appraisal and coping. New York:
Springer Publ. Co.
Lazarus, Richard S. şi Susan Folkman. 1988. ,,Coping as a mediator of emotion”. Journal
of Personality and Social Psychology 53(3): 466-475.
Livingstone, Sonia şi Leslie Haddon. 2009. EU Kids Online: Final Report. London.
Livingstone, Sonia, Leslie Haddon, Gorzig Anke şi Kjartan Olafsson. 2011. The
perspective of European children. Full findings and policy implications from the Eu
Kids Online survey of 9-16 year olds and their parents in 25 contries, London: LSE.
Livingstone, Sonia şi Ellen Johanna Helsper. 2010. ,,Balancing opportunities and risks in
teenagers’ use on the internet”. New Media and Society 12(2): 309 – 329.
Lyubomirsky, Sonja, Laura King şi Ed Diener. 2005. ,,The benefits of frequent positive
affect: Does happiness lead to success?”. Psychological Bulletin 131: 803–855.
Martin-Breen, Patrick şi Anderies J. Marty. 2011. Resilience: A Literature Review. CUNY
& Arizona State University.
Oblinger, Diana G. şi James L. Oblinger. 2005. ,,Is it age or IT: first steps towards
understanding the net generation”. În Educating the Net Generation, ed. Diana G.
Oblinger și James L. Oblinger: 2.1-2.20.
OECD – Organisation for economics co-operation and development. 2008. New
Millennium Learners. Initial findings on the effects of digital technologies on school-
age learners. OECD/CERI International Conference „Learning in the 21st Century:
Research, Innovation and Policy”. Paris, 15–16 May.
Ólafsson, Kjartan Sonia Livingstone şi Leslie Haddon. 2013. Children’s use of online
technologies in Europe: a review of the European evidence base. London, UK: EU
Kids Online.
OPTEM. 2007. Safer Internet for Children. Qualitative Study in 29 European countries.
Luxembourg: EC.
Ong, Anthony D. şi Jason C. Allaire 2005. ,,Cardiovascular intraindividual variability in
later life: The influence of social connectedness and positive emotions”. Psychology
and Aging 20: 476–485.
Ong, Anthony D., C.S. Bergeman, Toni L. Bisconti şi Wallace Kimberly A. 2006.
,,Psychological resilience, positive emotions, and successful adaptation to stress in
later life”. Journal of Personality and Social Psychology 91: 730–749.
Ong, Anthony D. şi C.S. Bergeman. 2004b. „Resilience and adaptation to stress in later
life: Empirical perspectives and conceptual implications”. Ageing International 29:
219–246.
Palfrey, John şi Gasser Urs. 2008. Born digital: Understanding the first generations of
digital natives. New York, SUA: Basic Books.
Palfrey, John, Urs Gasser, Kevin C. Maclay şi Hans G. Beger. 2011. Digital natives and
the three divides to bridge. New York, SUA: The State of the World’s Children.
Perez, William, Roberta Espinoza, Karina Ramos, Haidi M. Coronado şi Richard Cortes.
2009. ,,Academic Resilience Among Undocumented Latino Students”. Hispanic
Journal of Behavioral Sciences 31: 149-181.
292
Prensky, Mark. 2001. Digital Natives. Digital Imigrants. On the Horizont, MCB
University Press 9(5), October.
Pressman, Sarah D. şi Sheldon Cohen. 2005. ,,Does positive affect influence health?”.
Psychological Bulletin 131: 925–971.
Reich, John W., Zautra Alex J. şi Davis Marry C. 2003. ,,Dimensions of affect
relationships: Models and their integrative implications”. Review of General
Psychology 7: 66–83.
Ronel, Natti şi Ronit Haimoff-Ayali. 2010. ,,Risk and Resilience: The Family Experience
of Adolescents With an Addicted Parent”. International Journal of Offender Therapy
and Comparative Criminology 54: 448–472.
Ryff, Carol D. şi Singer Burton. 1998. ,,The contours of positive human health”.
Psychological Inquiry 9: 1–28.
Schwarzer, Ralf şi Nina Knoll. 2002. ,,Positive Coping: Mastering Demands and
Searching for Meaning”. În Handbook of Positive Psychological Assessment, ed.
C.R. Snyder și Shane J. Lopez, 29-39. Washington, DC: American Psychological
Association.
Seligman, Martin. 2010. ,,Positive Psycology. An introduction”. Journal of American
Psychologist 55(1): 5-14.
Séjourné, Natalène, Henri Chabrol şi Stacey Callahan 2010. ,,The utility of a
psychological intervention for coping with spontaneous abortion”. Journal of
Reproductive and Infant Psychology 28(3): 287-292.
Smit, Barry, Ian Burton, Richard J.T. Klein şi Johana Wandel. 2000. ,,An anatomy of
adaptation to climate change and variability”. Climatic Change 45: 223–251.
Smit, Barry şi Johanna Wandel. 2006. ,,Adaptation, adaptive capacity and vulnerability”.
Global Environmental Change 16: 282–292.
Sonck, Natalie, Sonia Livingstone, Els Kuiper şi Jos de Haan. 2011. Digital literacy and
safety skills. London, UK: EU Kids Online.
Spreitzer, Gretchen M. şi Scot Sonenshein. 2004. ,,Toward the construct definition of
positive deviance”. American Behavioral Scientist 47: 828-847.
Staudinger, Ursula M., Marsiske Michael şi Baltes Paul B. 1995. ,,Resilience and reserve
capacity in later adulthood: Potentials and limits of development across the life
span”. În Developmental psychopathology: Risk, disorder, and adaptation, vol. 2, ed.
D. J. Cohen şi Dante Cicchetti, 801–847. Oxford, England: Wiley.
Tapscot, Don. 1998. Growing up digital: The rise of the net generation. New York:
McGraw-Hill.
Tugade, Michele M. şi Barbara L. Fredrickson. 2004. ,,Resilient individuals use positive
emotions to bounce back from negative emotional experiences”. Journal of
Tugade, Michele M., Barbara L. Fredrickson şi Lissa Barrett Feldman. 2004.
,,Psychological resilience and positive emotional granularity: Examining the benefits
of positive emotions on coping and health”. Journal of Personality 72: 1161–1190.
Tusaie, Kathleen şi Janyce Dyer. 2004. ,,Resilience: A historical review of the construct”.
Holistic Nursing Practice 18: 3-8.
Ybarra, Michele L. şi Mitchell Kimberly J. 2004. ,,Online aggressor/targets, aggressors,
and targets: a comparison of associated youth characteristics”. Journal of Child
Psychology and Psychiatry 45(7): 1308 – 1316.
293
Walker, Brian, C.S. Holling, Stephen Carpenter şi Ann Kinzig. 2004. ,,Resilience,
adaptability and transformability in social–ecological systems”. Ecology and Society
9(2): 5, March 14.
Wolak, Janis, Kimberly Mitchell şi David Finkelhor. 2006. ,,Online Victimization of
Youth: Five Years Later”. Crimes against children Research Center. University of
New Hampshire, March 15.
Zautra, Alex J., Lisa M. Johnson şi Marry C. Davis. 2005. ,,Positive affect as a source of
resilience for women in chronic pain”. Journal of Consulting and Clinical
Psychology 73: 212–220.
Zautra, Alex J., Beverly Smith, Glenn Affleck şi Howard Tennen. 2001. ,,Examinations of
chronic pain and affect relationships: Applications of a dynamic model of affect”.
Journal of Consulting and Clinical Psychology 69: 786–795.
294
Abstract
The volume Dimensions of psychological resilience. Theoretical and applied

approaches is the result of the research activity conducted by the fellows and coordinators
of the research group Psychological and educational theories and practices. Resilient
development and the challenges of today, as part of the project “Innovation and
development in structuring and representing knowledge through doctoral and postdoctoral
fellowships (IDSRC – doc postdoc)” SOP HRD/159/1.5./S/133675, cofinanced by the
European Social Fond through the Sectorial Operational Program for Human Resources
Development 2007-2013.
The content and the structure of the volume were determined by the general goal of
the group, that of studying, from the perspective offered by the psychological and educational
theories and practices, and with the instruments they provide, psychological resilience, both in
its initial sense, as an individual characteristic, and especially in its more recent sense, as a sum
of abilities and competences acquired during a dynamic and longitudinal process, specific not
only to individuals but also to groups and communities. Therefore, the volume, containing both
theoretical approaches and empirical research, is structured in five parts, each of them studying
a specific dimension of psychological resilience.
The first two studies are theoretical, outlining the historical framework in which
the concept of psychological resilience appeared and evolved, and offering a critical
analysis of several of the most relevant theories of resilience. Aurora Hrițuleac discusses,
from a historical perspective, the dynamic nature of the concept of psychological
resilience, highlighting the transition from a view of resilience as an individual feature to
an understanding of resilience as a dynamic longitudinal process, which develops during
the whole lifetime. The author analyses the history of psychological resilience in relation
to the evolution of developmental psychology, from which the theory of resilience
emerged and whose path it seems to follow.
Ciprian Marius Ceobanu studies the relation between psychological resilience
and personal posttraumatic development. While ascertaining the somewhat disorienting
conceptual diversity concerning the process of personal recovery from stressful situations,
the author intends to critically discuss some of the posttraumantic personal development
theories. Thus, his study presents and analyses, in relation to psychological resilience, the
models that conceive development as a result of overcoming traumatic events, the models
that conceive development as a strategy of adapting to difficult and painful life periods, as
well as the integrative models.
The second section of the volume is dedicated to group resilience. Teodora
Maidaniuc-Chirilă approaches psychological resilience from the perspective of workplace
bullying. Along with an overview of the main semantic debates concerning the concept of
bullying, her study offers an empirical research whose purpose is to establish and analyze the
relation between the exposure to workplace bullying, the level of psychological resilience,
addictive behaviors, depressive symptoms and the level of physical and mental strain.
Starting from the strategies that organizations should adopt in order to
successfully cope with the challenges and task complexities of a dynamic and competitive
environment, Mihaela Bucur studies the relation between cognitive resilience and group
295
Abstract
diversity. Her study intends to answer questions such as: “What is cognitive resilience?”
“Which are the factors underlying cognitive resilience?” and “How can the role of
cognitive resilience at the workplace be enhanced?”.
The third section of the volume includes two studies that approach the
relationship between psychological resilience and health. Cornelia Măirean studies the
phenomenon of vicarious resilience, highlighting the importance of long-term positive
personal changes, specific to indirect confrontation with a traumatic event. Analyzing the
distinction between adaptation to potentially traumatic events and personal posttraumatic
development, the author presents personal, contextual and situational factors that facilitate
the emergence of posttraumatic personal vicarious development.
Intending, by means of her study, to contribute to the efforts of prevention,
monitoring and management of mammal cancer in local context, Irina Crumpei
approaches resilience of patients with mammal cancer starting with the asymptomatic
phase, when the disease has not yet been installed. Following track of the patients'
adaptation efforts all the way to the “survival” phase, she observes that resilience is built
in a complex manner in this process and represents the optimal use of available resources
to continuously adapt to the circumstances of the disease.
The fourth section of the volume reunites three studies and explores the
specificity of psychological resilience, from the perspective of family as an analysis unit.
The study developed by Cristina Maria Bostan is focused on the impact of personality
factors and family resilience in developing personal relationships, particularly on the
process of harmonization of common goals that can ensure the building of a stable, long-
term relationship which brings comfort and psychological well-being to both partners.
Diana-Sînziana Duca analyzes the relationship between stress and resilience in
the families of children with autism. The study highlights that intense parental stress,
associated with the care of a child diagnosed with an Autism spectrum disorder could be
compensated by positive evolutions emerging during this process, such as the
enhancement of family resilience.
The third study from this section, written by Liliana-Camelia Pavel, analyzes the role
played by parents' involvement in the process of transformative learning and by family
resilience in improving the children's school situation. The author argues for involving parents
in parenting programs or support groups that could maximize parental competency.
Finally, the fifth section of the volume analyzes the resilient mechanisms in
children. Stating that the parents' role in children's resilient development is crucial, Marici
Marius critically synthesizes the results of recent research on children resilience and
argues for the need of developing and implementing parental psycho-education programs
specific to psychological resilience.
Placing resilience in the context of the digital era, in which children acquire the
characteristic of “digital natives”, Smaranda Gabriela Onofrei studies the way digital
natives are capable to identify coping strategies in order to apply them in managing stress
and in order to develop digital endurance.
We hope that, approaching psychological resilience in its multidimensionality and
combining theoretical and applied perspectives, the volume Dimensions of psychological
resilience. Theoretical and applied approaches offers a comprehensive image of the most
recent evolutions in the field of psychological resilience theory and practice.
296
Note despre autori
Cristina Maria Bostan este bursier doctoral al Academiei Române, Filiala Iaşi,
în cadrul proiectului POSDRU/159/1.5/S/133675 Inovare și dezvoltare în structurarea și
reprezentarea cunoașterii prin burse doctorale și postdoctorale (IDSRC – doc postdoc) şi
doctorand în Psihologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași. Interesele sale de
cercetare generale asupra motivaţiei individuale şi stării de bine se reflectă în lucrările sale
privind schimbările produse în timp, la nivel emoţional sau în interacţiune cu dimensiuni
reziliente a dinamicii diadice. Aceste lucrări au fost până în prezent susţinute prin
publicarea de studii ştiinţifice în reviste de specialitate sau participarea la evenimente
naţionale şi internaţionale. Contact: cmbostan@gmail.com
Mihaela Bucur este bursier doctorand al Academiei Române, Filiala Iași, în

cadrul proiectului POSDRU/159/1.5/S/133675 Inovare și dezvoltare în structurarea și
reprezentarea cunoașterii prin burse doctorale și postdoctorale (IDSRC – doc postdoc) şi
doctorand în cadrul Facultăţii de Psihologie şi Științe ale Educaţiei, specializarea
Psihologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași. Licenţiată în Psihologie (2011) şi
absolventă a studiilor de master în Psihologie Organizaţională (2013) din cadrul aceleiaşi
universităţi, propune pentru teza de doctorat o temă ce vizează studierea performanţei şi
satisfacţiei în contextul grupurilor diverse. Contact: mihaela_bucur89@yahoo.com
Irina Crumpei este bursier post-doctoral al Academiei Române, Filiala Iași, în

reprezentarea cunoașterii prin burse doctorale și postdoctorale (IDSRC – doc postdoc).
Licențiată în Psihologie (2007) și absolventă a studiilor de master în Psihologia clinică a
intervențiilor cognitiv-comportamentale, educative și sociale (2008) din cadrul
Universității Lille 3, Franța, a obținut titlul de doctor cu o temă despre stresul traumatic
secundar la cadrele medicale. Interesele sale de cercetare sunt subsumate psihologiei
clinice și medicale. Este autor al mai multor capitole și articole publicate la edituri de
prestigiu din țară și din străinătate. Contact: irina_crumpei14@yahoo.com
Ciprian Marius Ceobanu este conferențiar universitar dr. La Facultatea de

Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității „Al. I. Cuza” Iași și expert
activitate de cercetare în cadrul proiectului POSDRU/159/1.5/S/133675 Inovare și
dezvoltare în structurarea și reprezentarea cunoașterii prin burse doctorale și
postdoctorale (IDSRC – doc postdoc). Este autor a peste 50 de articole și studii publicate
în volume și reviste științifice din țară și străinătate și coordonator, autor sau coautor a 9
volume. Domenii de interes: psihologia educației, managementul educațional, e-learning
și învățarea în mediul virtual. Contact: ciprian@uaic.ro
Diana-Sînziana Duca este bursier doctoral al Academiei Române, Filiala Iași, în

reprezentarea cunoașterii prin burse doctorale și postdoctorale (IDSRC – doc postdoc) și
297
Note despre autori
doctorand în Psihologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași. Licențiată în

Psihologie (2010) și absolventă a studiilor de master în Psihologie Clinică și Psihoterapie
(2012) din cadrul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației a aceleiași universități,
propune o teză de doctorat cu tema: stresul familial în contextul tulburării de spectru autist
a copilului. Contact: dianasinziana@yahoo.com
Aurora Hrițuleac este cercetător științific dr. la Institutul de cercetări

Economice și Sociale „Gh. Zane”, Academia Română, Filiala Iași, Departamentul de
Psihologie și Științe ale Educației și expert activitate de cercetare în cadrul proiectului
POSDRU/159/1.5/S/133675 Inovare și dezvoltare în structurarea și reprezentarea
cunoașterii prin burse doctorale și postdoctorale (IDSRC – doc postdoc). Este autor a 40
de articole și studii publicate în volume și reviste științifice și co-autor a două cărți.
Domenii de interes: psihologia durerii, a pierderii și a doliului, psihologia dezvoltării,
psihologia educației. Contact: aurhrit@yahoo.com
Teodora Maidaniuc-Chirilă este bursier postdoctoral al Academiei Române,

Filiala Iași, în cadrul proiectului POSDRU/159/1.5/S/133675 Inovare și dezvoltare în
structurarea și reprezentarea cunoașterii prin burse doctorale și postdoctorale (IDSRC –
doc postdoc). Licențiată în Psihologie (2008), absolventă a studiilor de master (2010) și a
studiilor doctorale din cadrul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației (2013),
propune o temă de cercetare interesată de investigarea rezilienței angajaților expuși
bullying-ului la locul de muncă. Interesele de cercetare sunt subsumate psihologiei
organizaționale fiind autor a 22 de articole științifice (ISI și BDI) și co-autor a cărții
intitulate Noi forme de violență la locul de muncă: Abuzul psihologic. Contact:
chirila.teodora@yahoo.com
Marius Marici este bursier postdoctoral al Academiei Române, Filiala Iași, în

Este licenţiat în Litere (2001) la universitatea Ştefan cel Mare, din Suceava, a obţinut
licenţa în Psihologie (2009) la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, din Iaşi, unde a
finalizat şi masterul de Terapii de Cuplu şi Familie (2011). A obţinut titlul de Doctor în
Psihologie (2013), în domeniul creşterii copiilor, la aceeaşi universitate. Interesele lui de
cercetare vizează relaţia părinte-copil precum şi relaţia profesor-elev, accentul fiind pe:
conflictul părinte-copil, practicile parentale, stilurile parentale, dezvoltarea rezilienţei la
copii, controlul comportamental şi psihologic. Este autor al mai multor studii şi articole
publicate în reviste din ţară sau din străinătate cu privire la relaţia părinte-copil. Contact:
maricimarius@yahoo.com
Cornelia Măirean este bursier postdoctoral al Academiei Române, Filiala Iași,

Domeniile sale de interes includ stresul și pierderea traumatică, cu accent asupra
capacității de adaptare cognitivă și emoțională în situații critice, reziliență și dezvoltare
posttraumatică. A publicat, în calitate de autor și coautor, o carte (Psihologia traumei,
Editura Polirom, 2014), capitole de carte și articole în jurnale indexate ISI și BDI.
Contact: amariei.cornelia@yahoo.com
298
Liliana-Camelia Pavel este bursier doctoral al Academiei Române, Filiala Iași,

reprezentarea cunoașterii prin burse doctorale și postdoctorale (IDSRC – doc postdoc) și
doctorand al Facultății de Psihologie și Științe ale Educație, specializarea Ştiinţe ale
Educaţiei. Teza de doctorat propusă vizează educația părinților studiată din perspectiva
modelului învățării transformative. Autor al mai multor studii și articole pe această temă,
ca bursier analizează rolul rezilienței familiale în acest proces complex de transformare a
adulților la nivel cognitiv dar și comportamental. Contact: camelia_pavel177@yahoo.com
Smaranda Gabriela Onofrei este bursier doctoral al Academiei Române, Filiala

Iași, în cadrul proiectului POSDRU/159/1.5/S/133675 Inovare și dezvoltare în
structurarea și reprezentarea cunoașterii prin burse doctorale și postdoctorale (IDSRC –
doc postdoc) și doctorand în Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
Iași. Licențiată în Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar (2011) și absolventă a
studiilor de master în Politici şi Management în Educaţie (2013) din cadrul Facultății de
Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a aceleiași universități, propune o teză de doctorat
privind utilizarea tehnologiei moderne în educarea nativilor digitali. Interesele sale de
cercetare sunt subsumate educaţiei nativilor digitali, cu accent pe eficiența noilor
tehnologii şi a formelor de utilizare ale acestora în context instructiv-educativ. Contact:
smaranda_onofrei@yahoo.com
299
Note despre autori
Bun de tipar: 2015 - Apărut: 2015 - Format: Academic

Editura Pro Universitaria
Bd-ul Iuliu Maniu Nr 7, Corp A, Etaj 3
editura@prouniversitaria.ro
0733.672.111
Volum elaborat în cadrul Proiectului POSDRU/159/1.5/S/133675.
Se distribuie GRATUIT.
300

12.-Hrituleac-Ceobanu-Dimensiuni-ale-rezilientei 271 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

12.-Hrituleac-Ceobanu-Dimensiuni-ale-rezilientei 271 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dimensiuni ale rezilienței psihologice.

Abordări teoretice și aplicative

Aurora Hrițuleac, Ciprian Marius Ceobanu

Aurora Hrițuleac, Ciprian Marius Ceobanu

Dimensiuni ale rezilienței psihologice

Drepturile de proprietate intelectuală aferente tuturor lucrărilor publicate în cadrul

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Hriţuleac, Aurora (coord.)

Cuvânt înainte (Aurora Hrițuleac, Ciprian Marius Ceobanu)....................................... 7

Reziliență și dezvoltare personală posttraumatică ...................................................... 27

Rezilienţa cognitivă şi diversitatea în grup ................................................................. 67

Predictori ai rezilienței pacientelor cu cancer mamar ............................................... 119

IV. Reziliența familială

Stres și reziliență în familiile copiilor cu autism ...................................................... 183

Rolul învățării transformative a părinților și al rezilienței familiale în

Efectele utilizării noilor tehnologii şi a Internetului asupra dezvoltării reziliente

Abstract .................................................................................................................... 295

Note despre autori..................................................................................................... 297

Volumul Dimensiuni ale rezilienței psihologice. Abordări teoretice și aplicative

Aurora Hrițuleac, Ciprian Marius Ceobanu

I. Aspecte teoretice privind reziliența

Reziliența psihologică din perspectiva dezvoltării pe toată

Complexitatea și dinamica societății actuale confruntă indivizii și

Contextualizare istorică și precizări terminologice

Istoria dezvoltării umane ar putea fi prezentată ca fiind înseși istoria

Cercetarea rezilienței psihologice – probleme specifice

Ipoteza inițială, oarecum intuitivă, a rezilienței psihologice ca manifestare

rezilienței psihologice intră în aria de investigare a neuroștiințelor, cu perspectiva

rezilienței psihologice sunt urmate de precizarea, oarecum tautologică, a faptului că

Este adversitatea excepțională?

Chiar și adversitatea, unul din conceptele centrale pe care îl întâlnim în multe

Dar cercetările științifice vin cu date îngrijorătoare, deși paradoxale pentru

Este reziliența excepțională?

Adversitatea nefiind, după cum arată studiile, un fenomen excepțional, pe cale de

Specificul rezilienței psihologice pe toată durata vieții

Copiii au fost, din chiar momentul constituirii rezilienței psihologice ca

obiectivele și a definit principiile psihologiei dezvoltării pe toată durata vieții, de la

Trecerea în revistă, oricât de succintă, a câtorva dintre cele mai semnificative

Deși marcată încă de unele imprecizii teoretice și metodologice, de

Ionescu, Șerban. 2013. „Domeniul rezilienței asistate”. În Tratat de Reziliență, coord.

Reziliență și dezvoltare personală posttraumatică

Ciprian Marius Ceobanu

Este general acceptat faptul că dezvoltarea personală posttraumatică se referă

1. Modele teoretico - explicative privind creșterea personală posttraumatică

Interesul crescut al cercetătorilor asupra fenomenului rezilienței și dezvoltării

1.1. Modele ale dezvoltării personale ca rezultat al expunerii la situații

dezvoltarea personală fiind conceptualizată ca o stare finală și nu ca un proces, iar

Modelul dezvoltării personale posttraumatice ca și criză de viață (Schaefer și

Teoria valorizării organismice (Organismic Valuing Theory of Growth

proces de evaluare organismică. Cei care reușesc să gestioneze bine această

pozitiv, persoanele în cauză fiind capabile de a folosi strategii adaptative, precum

Modelul revizuit al dezvoltării posttraumatice (Tedeschi și Calhoun 2004)

aceste domenii, ajungându-se la concluzia că cea mai mare parte a dezvoltării

vederea atingerii lor, în timp ce la altele, dimpotrivă, ar trebui să se renunțe. Astfel, se

aprobarea puternică a credințelor cu privire la bunăvoință și semnificație, aprobare

1.2. Modele care abordează dezvoltarea personală ca o strategie de

Dezvoltarea personală ca iluzie pozitivă (Taylor și Brown 1988)

Dezvoltarea personală posttraumatică în cadrul unui proces de acordare de

Dezvoltarea personală posttraumatică considerată ca rezultat al construirii

Dezvoltarea personală posttraumatică ca un proces de interpretare (Filipp 1999)

1.3. Modele integrative. Modelul dezvoltării personale posttraumatice

Cele mai cuprinzătoare teorii ale dezvoltării personale posttraumatice sunt

atât ca un proces de coping în curs de derulare, cât și ca un rezultat al copingului