Sunteți pe pagina 1din 10

CURSUL 3

METODELE PSIHOMETRICE

Cuprins:

1. Experimentul ca metodă de evaluare psihologică


2. Testele psihologice

1. Experimentul ca metodă de evaluare psihologică

Introducerea experimentului ca metodă specifică de cercetare în psihologie, în anul


1879, de către W. Wundt, a însemnat desprinderea psihologiei de filosofie şi constituirea ei ca
ştiinţă de sine stătătoare.
Experimentul este provocarea unui fapt psihic, în condiţii bine determinate cu scopul de
a verifica o ipoteză.
De la introducerea lui ca metodă a psihologiei şi până în prezent, experimentul a cunoscut
o evoluţie continuă atât sub aspectul sferei de extensiune (la început, se aplica doar în studiul
proceselor senzoriale şi motricităţii, astăzi se utilizează în cercetarea tuturor proceselor şi
funcţiilor psihice), cât şi sub cel al structurii interne şi al suportului tehnic (iniţial aparatura
folosită era simplistă, preponderent mecanică, astăzi este una ultrasofisticată, electronică şi
informatică).
Următoarea definiţie, mai completă, a experimentului sintetizează şi principalele sale
caracteristici: „Experimentul este observarea şi măsurarea efectelor manipulării unei variabile
independente asupra variabilei dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi
efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum“ (Festinger şi Katz, 1963, apud Zlate,
2000, p.125).
Aşadar experimentul este o observaţie provocată, controlată, iar conceptele de bază pe
care le implică sunt: variabile; situaţie experimentală; manipulare experimentală.
Variabila reprezintă spectul unei condiţii de testare care se poate schimba sau poate lua
diferite caracteristici în diverse condiţii. Variabilele sunt atribute ale fenomenelor şi, astfel,
aparţin lumii.
În experiment identificăm mai multe tipuri de variabile (Aniţei, 2007, p.76).
Cea mai importantă distincţie o realizăm între variabila independentă şi variabila
dependentă. Variabila dependentă este o măsură a comportamentului subiectului. În limbajul
modelului stimul-reacţie, este chiar reacţia. Se numeşte dependentă pentru că depinde de
valoarea altei variabile, şi anume variabila independentă. Variabila independentă este cea care
cauzează o schimbare în valoarea variabilei dependente. Este vorba despre stimulul din
psihologia stimul-reacţie.
O altă distincţie importantă este între variabilele continue şi variabilele discrete.
Unele variabile pot lua orice valoare dintr-un şir. Acestea sunt cele continue, deoarece nu sunt
limitate la un număr precis de valori. Se pot măsura: latenţa, durata, forţa, etc. Variabila discretă
este cea care se găseşte în categorii distincte. Subiecţii pot fi femei sau bărbaţi, naivi sau
informaţi, etc.
Cea de-a treia distincţie importantă se poate face între variabila cantitativă şi
variabila calitativă. Variabilele cantitative variază în cantitate, de exemplu – viteza de răspuns,
intensitatea, etc., iar cele calitative variază în felul lor de a fi, de exemplu – schimbarea direcţiei
de la dreapta la stânga.
Notele specifice ale metodei experimentale sunt (Martin, 2007, p.91):

1
 experimentul este călăuzit de ipoteze,
 experimentatorul intervine efectiv şi activ, provocând fenomenul cercetat,
 experimentatorul izolează variabilele-stimul şi variabilele-răspuns,
 experimentatorul variază şi modifică condiţiile de manifestare a fenomenelor
pentru a verifica ipoteza,
 experimentatorul repetă fenomenul,
 experimentatorul controlează variabilele străine, perturbatoare.
Etapele experimentului sunt (Aniţei, 2007):
1. alegerea problemei
2. trecerea în revistă a lucrărilor de referinţă
3. obiectivul cercetării
4. identificarea constructelor ipotetice
5. stabilirea variabilelor
6. crearea definitiilor operationale
7. stabilirea si formularea ipotezei
8. alegerea metodei
9. experimentul-pilot
10. prelucrarea rezultatelor
11. evaluarea critică a studiului
12. realizarea raportului de cercetare.
Metoda experimentală apelează la 3 scheme de experiment (Martin, 2007, p.92):
1. prezentarea repetată a unuia şi aceluiaşi stimul uneia şi aceleiaşi persoane. Se
înregistrează progresul obţinut,
2. prezentarea unor stimuli diferiţi uneia şi aceleiaşi persoane pentru a surprinde
superioritatea unui anumit tip de stimul,
3. aplicarea unuia şi aceluiaşi stimul mai multor persoane pentru a surprinde diferenţele
individuale.
Există mai multe clasificări ale experimentului (Zlate, 2000, p.127):
1. după gradul de intervenţie al cercetătorului în manipularea variabilelor –
experiment natural şi artificial (John Stuart Mill); experimentul activ sau provocat şi
experimentul pasiv sau invocat (Claude Bernard); experimentul proiectat şi experimentul ex-
post-facto (Chapin);
2. după numărul grupurilor utilizate şi după maniera de operare cu acestea –
experiment simultan şi experiment succesiv (Sydenstricker);
3. după prezenţa sau absenţa ipotezei – experiment explorator şi experiment de
confirmare;
4. după particularităţile relaţiei ce urmează să fie stabilită – experiment funcţional
şi experiment factorial;
5. după natura procedeelor de prevenire a erorilor ulterioare – expriment pilot sau
prealabil;
6. după intenţia de a testa care din 2 ipoteze contrare este adevărată – experiment
crucial.
Cea mai cunoscută clasificare este cea care evidenţiază trei tipuri de experiment: natural,
de laborator şi psihopedagogic (Zlate, 2000, p.127).
Experimentul natural se realizează în condiţii naturale, fireşti. Sarcina este şi ea naturală,
pentru că subiectul îşi desfăşoară activitatea sa obişnuită. Desfăşurându-se în condiţii obişnuite,
reacţiile subiectului nu vor fi influenţate de ambianţă – acesta fiind principalul avantaj al
experimentului natural. Dezavantajul constă în faptul că acest tip de experiment este mai
imprecis şi nu avem certitudinea că nu intervin şi alţi factori care să influenţeze desfăşurarea
fenomenului.

2
Experimentul de laborator se realizează în condiţii artificiale, deoarece presupune
scoaterea subiectului din ambianţa obişnuită de viaţă şi introducerea lui într-un laborator special
amenajat în acest scop, cu aparatură adecvată, condiţii şi programe de desfăşurare bine
determinate etc.
Avantajul acestui tip de experiment constă în faptul că este foarte precis şi riguros prin
dozarea şi succesiunea precisă a sarcinilor, realizarea unui control maxim al situaţiei
experimentale, eliminarea variabilelor ascunse care ar putea influenţa rezultatele.
Dezavantajele sunt legate de caracterul artificial al experimentului de laborator.
Condiţiile de laborator fiind total diferite de cele din viaţa reală, se pune problema identităţii
comportamentului subiecţilor în condiţii de laborator şi în condiţiile concrete, naturale de viaţă.
De asemenea forţa unor variabile care intervin în laborator este cu totul alta decât cea din viaţa
reală, subiectul putând să o sub sau supraaprecieze. Este posibil de asemenea ca uneori
experimentatorul să sugereze în mod involuntar ce anume aşteaptă de la subiect, deformându-
i astfel reacţiile, sau subiecţii din dorinţa de a se prezenta într-o lumină favorabilă să reacţioneze
altfel decât în condiţii obişnuite.
Experimentul psiho-pedagogic este o formă particulară a expe-rimentului natural,
utilizată în cadrul procesului instructiv-educativ. El poate fi constatativ, urmărind consemnarea
situaţiei existente la un moment dat şi formativ, urmărind introducerea unor factori de progres
în vederea îmbunătăţirii performanţelor.
Pentru evitarea erorilor experimentale se impun a fi respectate câteva condiţii. În primul rând
trebuie să avem grijă ca subiecţii introduşi în experiment să fie motivaţi corespunzător. Dacă
nu există o motivaţie adecvată, atunci vom măsura doar aparenţe. O altă cerinţă este
asigurarea reprezentativităţii eşantionului de subiecţi şi stabilirea unor grupe experimentale
echivalente. Şi în sfârşit pentru că atât experimentul natural cât şi cel de laborator au avantaje,
dar şi dezavantaje este cel mai bine ca acelaşi experiment să se organizeze mai întâi în
condiţiile naturale obişnuite ale subiecţilor, iar apoi să se repete în condiţii de laborator.

2. Testele psihologice

2.1. Definiţii ale testului psihologic din diferite perspective

Testul este, în opinia Monicăi Albu (1998, p.13) un intrument al metodei experimentale,
folosit cu precădere în investigaţiile de tip aplicativ ale psihologiei (testul psihologic),
pedagogiei (testul pedagogic, testul şcolar), sociologiei (testul sociometric) şi biologiei (testul
fiziologic).
Testul psihologic reprezintă, alături de observaţie, interviuri, scale de evaluare, tehnici
proiective, etc., o sursă de informare utilizată pentru evaluarea comportamentului uman şi a
proceselor mentale.
Etimologic, cuvântul provine din latinescul “testum”, care semnifică o oală de pământ,
capacul acesteia. Cuvântul “test” este legat de cuvântul “cap” = “testa”. Conotaţiile de sens:
încercare, probă, examen critic, piatră de încercare, mărturie.
În privinţa definiţiei testului psihologic nu s-a ajuns încă la un consens, fiecare autor
reţinând alte caracteristici şi oprindu-se asupra altor aspecte.
Primele definiţii ale testului includ, pe rând, trecerea de la probă experimentală la
condiţia de probă diagnostică, cu sublinierea necesităţii de standardizare a situaţiei, capacităţii
de măsurare obiectivă a unor manifestări psihologice, până la sublinierea expresă a condiţiilor
moderne: obiectivitate, reprezentativitate, standardizare (Minulescu, 2003, p.56).
Vom prezenta succint, în tabelul următor, o serie de definiţii ale testului psihologic,

3
organizate cronologic, aşa cum apar ele în literatura de specialitate.

Anul Autor Definiţie

Foloseşte denumirea de “test mental” în articolul din “Mind”, “Mental


tests and measurement”, considerând că este important să se aplice, în
J. McKeen
examinările individuale, un număr mare de probe simple, pentru că
Cattell
doar procesele elementare pot fi măsurate obiectiv şi precis, iar nivelul
1890 intelectual este deductibil din acestea.

“Experienţe cu oprire anticipată care permit obţinerea unor rezultate


relative la diferenţele individuale pentru mai multe procese psihice”.
Binet subliniază că este important să determine nu toate diferenţele
Alfred Binet între facultăţi psihice, ci pe cele mai importante, care apar sub forma
1895 proceselor psihice superioare.

Asociaţia Un test este o probă definită care implică o sarcină de rezolvat identică
internaţională pentru toţi subiecţii examinaţi cu o tehnică precisă pentru determinarea
de succesului sau eşecului, sau pentru notarea numerică a reuşitei.
1933 psihotehnică

Orice experienţă psihologică destinată a permite o determinare


numerică, măsurarea unui proces, a unei funcţii, care se efectuează cu
H. Piéron
1938 scopul de a caracteriza un individ supus unor probe determinate.

Testul mental este o situaţie experimentală standardizată, ce serveşte


drept stimul pentru un comportament. Acest comportament este
evaluat printr-o comparare statistică cu comportamentul altor indivizi
P. Pichot plasaţi în aceeaşi situaţie, ceea ce ne permite să clasăm subiectul
1944 examinat fie cantitativ, fie tipologic.

A. Anastasi Un test psihologic este în mod esenţial o măsură obiectivă şi


1954 standardizată a unui eşantion de comportament.

Testul este o probă strict definită în ceea ce priveşte condiţiile de


aplicare şi modul de cotare, care permite poziţionarea unui subiect în
R. Zazzo
1960 raport cu o populaţie, ea însăşi bine definită biologic şi social.

Valoarea psihodiagnostică şi predictivă a testului psihologic depinde


A. Anastasi de gradul în care serveşte ca indicator al unei arii relativ largi şi
1961 semnificative a comportamentului.

L.G. Testul psihologic este o procedură sistematică de a compara


1966 Cronbach comportamentul a două sau mai multe persoane.

Testul psihologic constă dintr-o probă, mai frecvent un set de probe,


constituite în scopul stabilirii prezenţei sau absenţei unui aspect psihic,
M. Roşca
1972 a particularităţilor de comportare sau a gradului de dezvoltare psihică.

Klausnitzer Testul psihologic este o situaţie standardizată care generează un


1992 comportament semnificativ.

4
Anul Autor Definiţie

Un test psihologic este o procedură standardizată prin care se formează


un eşantion de comportamente care va fi descris prin categorii sau
Gregory
scoruri. În plus, multe teste au norme sau standarde care fac posibilă
1992 utilizarea rezultatelor la predicţia altor comportamente, mai importante

Un test psihologic este definit prin următoarele caracteristici: materiale


şi proceduri standardizate, motivaţie optimă, înregistrare imediată,
Dahlstrom
1993 cotare obiectivă, norme potrivite şi validitate verificată.

Grad Testul psihologic este o probă, utilizată mai ales în psihologia


dictionnaire diferenţială, care permite descrierea comportamentului unui subiect
de la într-o situaţie definită precis (instrucţiunile testului), prin raportare la
Psychologie comportamentul unei grupe de subiecţi fixată, plasată în aceeaşi
1994 situaţie. Această descriere se face de obicei sub formă numerică.

2.2. Caracteristici definitorii ale testelor psihologice

Parcurgerea definiţiilor de mai sus atrage atenţia asupra faptului că în construirea şi


utilizarea testului trebuie respectate anumite principii şi criterii (Albu, 1998, p.14):
1. un test psihologic constă în una sau mai multe probe. Fiecare probă determină
o reacţie comportamentală a subiectului sau îi cere acestuia să facă aprecieri asupra unui
comportament al său;
2. răspunsurile sunt cotate, conform unor reguli fixate, obţinându-se una sau mai
multe valori numerice, denumite scoruri;
3. un element al testului psihologic constituit dintr-o situaţie stimul care solicită un
răspuns din partea subiectului se numeşte item;
4. un set de itemi referitori la acelaşi aspect formează o scală;
5. nu există restricţii pentru numărul de itemi dintr-o scală sau pentru numărul de
scale care intră în conţinutul unui test;
6. testul evaluează doar un eşantion de comportament din multitudinea de
comportamente care ar putea fi folosite în definirea sau măsurarea unui atribut. În acest fel, se
economiseşte timp;
7. testul psihologic măsoară comportamente prin care se pot face inferenţe asupra
altor comportamente, fără ca acestea din urmă să fie în mod necesar prezente în itemi.
Alte caracteristici importante regăsim la Mihaela Minulescu (2003, p.57-59):
8. se solicită standardizarea privind condiţiile de aplicare, administrarea propriu-
zisă, cotarea rezultatelor şi interpretarea acestora;
9. obiectivitatea, testul deplin obiectiv este cel în care orice utilizator care ia
cunoştinţă de o performanţă la test va ajunge la aceeaşi evaluare;
10. utilitatea se referă la măsura avantajului practic în utilizarea unui anume
instrument (Gottman, Leiblum, 1974). Aspecte ale utilităţii includ: scopul testului, lungimea,
abilitatea de a scora,uşurinţa de a realiza interpretări;
11. acceptabilitatea include aspecte referitoare la: cât de potrivit este conţinutul
testului la condiţia intelectuală şi emoţională a persoanei testate; scorurile să fie o reprezentare
acurată a problemei persoanei; persoana testată să perceapă instrumentul ca acceptabil, altfel
nu îi va conferi importanţă şi va răspunde la întâmplare;
12. caracterul direct se referă la capacitatea testului de a reflecta comportamentul

5
real, gândurile sau sentimentele reale ale persoanelor;
13. non-reactivitatea semnifică calitatea testului de a nu provoca o anumită reacţie
subiectului, astfel ca răspunsul la probă să fie influenţat de această reacţie. Este implicat şi
caracterul nonintruziv al conţinutului itemilor;
14. adecvarea generală sau măsura în care este compatibil pentru o evaluare
rutinieră. Instrumentele care sunt lungi sau dificile în etapa de scorare, deşi pot oferi informaţii
utile, nu pot fi folosite în mod curent pentru că cer mult prea mult timp.
McIntire şi Miller (2010, p.38) adaugă la însuşirile de mai sus câteva specificaţii
importante:
15. toate testele psihologice bune au reguli de punctare. Aceste reguli garantează
că toţi examinatorii vor puncta acelaşi set de răspunsuri în acelaşi mod.

2.3. Prezumţiile testelor psihologice

În momentul în care folosim testele psihologice, trebuie să formulăm mai multe


prezumţii. În opinia lui McIntire şi Miller (2010, p.39), cele mai importante sunt:
1. testele psihologice măsoară ceea ce spun că măsoară (au validitate);
2. comportamentul unui individ şi, în consecinţă, scorurile la test rămân de regulă
stabile în timp (testul are fidelitate);
3. subiecţii înţeleg itemii testelor în mod similar;
4. subiecţii vor relata cu acurateţe despre ei înşişi;
5. subiecţii îşi vor dezvălui cu sinceritate gândurile şi sentimentele;
6. scorul pe care îl obţine un individ la un test este egal cu adevărata sa abilitate
plus o oarecare eroare, iar această eroare poate fi atribuită testului însuşi, examinatorului,
examinatului sau mediului.

2.4. Echipamentul testelor psihologice

Orice student care îşi începe cursurile în domeniul psihologiei trebuie să ştie că fiecare
test trebuie să aibă un “echipament” complet (în limba engleză “kit”).
Înainte de orice, testul este oferit, ca orice marfă, într-un fel de ambalaj (geantă, servietă,
cutie de carton) pe care este înscris titlul testului. În interior regăsim 2 categorii de componente
(Mitrofan, 2009, p.60):
1. testul propriu-zis, adică proba sau sarcina pe care o are de rezolvat subiectul,
împreună cu instructajul şi, eventual, cu câteva exemple, pentru ca subiectul să înţeleagă mai
bine ce are de făcut;
2. materiale auxiliare:
 manualul, şi eventual, manualul tehnic, în care se prezintă, în mod obligatoriu,
următoarele:
 ce urmăreşte să măsoare testul, deşi intenţia poate să apară în titlu;
 autorul sau autorii, reviziile efectuate, istoricul testului;
 cui i se adresează (categoria socioprofesională, vârstă, sex, etc.);
 caracteristicile eşantionului pe care a fost etalonat testul;
 valoarea coeficientului de fidelitate (inclusiv procedurile în baza cărora
s-a calculat acest coeficient; tipul de criteriu folosit);
 precizări privind timpul de rezolvare, precauţii, etc.;
 instrucţiuni privind cotarea rezultatelor (puncte, bonificări, penalizări,
etc.);

6
 norme sau etaloane la care se raportează răspunsurile individuale.
 partea materială a testului, cum este cazul testelor-aparate, al testelor de
performanţă:
 asamblări de obiecte;
 aranjări de imagini;
 construcţii;
 cuburi, etc.
 foi de răspuns, construite special, pentru a fi uşor de cotat; ele poartă numele de
foi standard;
 grila sau grilele de răspuns.

2.5. Clasificarea testelor psihologice

Ursula Şchiopu (1976, 2003, apud Mitrofan 2009, p.67) reuşeşte să diferenţieze
următoarele tipuri de clasificări:
1. clasificări în funcţie de scopul urmărit, putem diferenţia:
 teste de cunoştinţe sau teste pedagogice;
 teste de inteligenţă:
 teste de inteligenţă generală;
 teste de inteligenţă tehnică;
 teste de inteligenţă abstractă;
 teste de inteligenţă socială;
 teste de inteligenţă emoţională;
 teste de inteligenţă kinestezică.
 teste de aptitudini:
 pentru aptitudini tehnice;
 pentru aptitudini numerice, matematice;
 pentru aptitudini artistice;
 pentru aptitudini verbale;
 pentru aptitudini pedagogice;
 pentru aptitudini organizatorice.
 teste pentru măsurarea unor abilităţi senzorio-motorii,
 teste de atenţie:
 concentrarea atenţiei;
 stabilitatea atenţiei;
 mobilitatea atenţiei;
 distributivitatea atenţiei.
 teste de memorie:
 pentru memoria cifrelor, a figurilor;
 pentru memoria topografică.
 teste de gândire;
 teste de personalitate;
 teste de sociabilitate;
 teste de creativitate;
 teste pentru măsurarea temperamentului;
 teste de interese.
2. Clasificări ce se bazează pe diferenţele semnificative de strategie inclusă în
structura de ansamblu a bateriei (nivelul de corelaţie dintre diferite teste):
 între 2 teste poate să nu existe nici un fel de legătură, deci nivel de corelaţie = 0,

7
ele urmărind să măsoare, în mod independent, caracteristici psihice total diferite;
 între teste poate să existe o corelaţie pozitivă, cu valoarea coeficientului de
corelaţie ce tinde către valoarea +1, mai ales atunci când măsoară aceeaşi însuşire psihică (de
exemplu, bateriile Stanford-Binet şi Wechsler);
 între mai multe teste poate să apară situaţia intercorelării unor factori, cum ar fi
cazul factorilor de grup; de exemplu: factorul verbal, factorul numeric, factorul spaţial. Mai
multe teste pot fi saturate diferit în ceea ce priveşte fiecare dintre aceşti factori.
3. Clasificări în funcţie de materialele şi caracteristicile materialelor utilizate:
 testele creion-hârtie, denumire generică ce presupune răspunsul scris pe foi de
răspuns; testele-aparate (strungul Lahy, pompa Schultz) şi testele ce folosesc diferite materiale
(de exemplu, cuburile Kohs);
 testele verbale şi testele nonverbale. Primele se bazează pe utilizarea limbajului
şi pe comprehensiunea verbală. A doua categorie măsoară capacităţi psihice care nu sunt
condiţionate de limbaj şi pot fi aplicate celor ce prezintă unele handicapuri, sau celor ce provin
din medii culturale modeste sau străine.
4. Clasificări privind forma de administrare:
 teste individuale sau colective.
5. Clasificări în funcţie de tipul de răspuns solicitat:
 teste cu răspuns la alegere (se alege un răspund din 2 posibilităţi de tipul Da/Nu,
sau se folosesc scale de răspuns de tipul “în foarte mare măsură, în mare măsură, în oarecare
măsură, în mică măsură, în foarte mică măsură”;
 teste cu un singur răspuns bun – cum este cazul testelor de inteligenţă şi al
testelor de aptitudini;
 teste cu răspuns liber, cum este cazul tehnicilor proiective şi al celor pe bază de
planşe (TAT; Rorschach);
6. clasificări în funcţie de formele şi tipurile de rezultate obţinute:
 teste sintetice, care în urma aplicării lor oferă un rezultat global de genul: QI –
coeficient de inteligenţă; QD – coeficient de dezvoltare; QE – coeficient emoţională, etc.;
 teste analitice, care, în urma aplicării lor, permit conturarea profilului psihologic.
Este cazul, mai ales, a testelor de personalitate, care conţin mai multe scale.
Altă clasificare (Pitariu, Popa-Chraif, Radu, 2009, apud Mitrofan, 2009, p.69) este
făcută în funcţie de elementele care dau testului calitatea de probă standardizată: conţinutul,
administrarea şi cotarea.
1. În funcţie de conţinut, testele pot fi împărţite în 2 categorii:
 după sarcina cu care trebuie să se confrunte persoana examinată, testele se pot
împărţi astfel:
 teste verbale, care la rândul lor pot fi orale şi scrise;
 teste nonverbale, care pot fi împărţite în 2 categorii: cu manipulare de
aparate şi piese şi administrare cu ajutorul calculatorului;
 teste de performanţă (subiectului i se solicită să opereze un aparat, să
completeze unele figuri lacunare sau să reproducă diferite imagini cu ajutorul unor
cuburi);
 după modul de procesare implicat (adică ce i se cere persoanei să facă pentru a
da un răspuns), testele pot fi împărţite în 2 categorii:
 teste intelective, care se pot împărţi în: teste de performanţă, teste de
aptitudini, teste de cunoştinţe şi teste situaţionale;
 teste nonintelective (chestionare/inventare de personalitate).
2. după modul în care sunt administrate testele, ele pot fi:
 în funcţie de eficacitatea examenului psihologic, se pot împărţi în 2 grupe:
 teste individuale;

8
 teste de grup sau colective.
 în funcţie de timpul de examinare, se pot împărţi în 2 grupe:
 teste de viteză, cu limită de timp;
 teste de randament, care pot fi culimită de timp sau cu timp nelimitat.
 tot în raport cu modul de administrate putem avea teste standardizate şi teste
nestandardizate.
3. după modul cum sunt cotate testele, ele pot fi:
 teste obiective – performanţa se apreciază după o procedură fixă, impersonală,
de către un simplu operator sau cu ajutorul unei maşini de cotare;
 teste proiective – cele care prezintă în cotare o doză mare de subiectivism
(completare de fraze, pete de cerneală, etc.).

2.6. Critici aduse testelor psihologice

Pieter Drenth (1975, apud Şchiopu, 1976, cf. Martin, 2007, p.102) clasifică aceste critici
în 2 grupe:
1. obiecţii privind aspectele tehnico-ştiinţifice;
2. obiecţii de ordin etic.
Obiecţii de natură tehnico-ştiinţifică:
 testele de cunoştinţe conţin prea multe ptobleme banale;
 testele cu răspunsuri la alegere produc, mai degrabă, o antrenare a capacităţilor
de recunoaştere, decât a celor de apreciere sau de alegere creatoare;
 testele servesc un model de om mediu şi mediocru, şi deformează personalităţile
creatoare, excepţionale (Anastasi, 1976, apud Martin, 2007, p.102);
 operează după vechiul model experimental behaviorist, de tip stimul-răspuns
(Ceauşu, 1988, apud Martin, 2007, p.102).
Obiecţii de natură etică se referă la:
 confidenţialitatea rezultatelor investigaţiei;
 mascarea intenţiilor funcţionale ale testelor;
 intruziune în viaţa privată;
 discriminarea persoanelor dezavantajate cultural.

2.7. Avantajele metodei testelor

Literatura de specialitate permite o trecere în revistă a principalelor avantaje ale testelor


psihologice (Martin, 2007, p.103):
1. cunoaştere sistematizată şi condensată a subiectului. Mai mult de 85% din
cazurile de psihodiagnoză a capacităţilor intelectuale sunt investigate cu teste, şi chiar mai mult
de atât în cazul aptitudinilor;
2. succese în determinarea tipului logopatiilor şi psihopatiilor uşoare;
3. testele şi-au dovedit unicitatea în clinică, justiţie, şcoală, selecţia personalului,
armată, consiliere vocaţională sau probleme de viaţă, în general;
4. pe lângă domeniul psihodiagnozei, testul permite efectuarea de cercetări
ştiinţifice asupra caracteristicilor grupurilor culturale, profesionale, de vârsta, etc., graţie
caracterului lor standardizat.

9
2.8. Consecinţe negative ale testării psihologice

Pe măsură ce testarea psihologică s-a format ca un curent principal în evaluarea


psihologică, în toate domeniile aplicative au apărut tot mai evidente unele pericole implicate.
Cele mai semnificative privesc condiţia examinatului. Din această perspectivă este
important să conştientizăm câteva aspecte (Minulescu, 2003, p.29):
 testarea psihologică este o invadare a vieţii private, a intimităţii unei persoane.
În cazul unui minor, dreptul de a nu fi invadat prin practici de testare şi evaluare trebuie
exercitat prin părinţii acestuia;
 condiţia de a fi examinat poate creşte anxietatea normală a persoanei, ceea ce
poate conduce la tulburări nedorite în viaţa de familie a axestuia. Anxietatea poate influenţa
comportamentul la teste şi performanţele la acestea. În consecinţă, poate conduce la interpretări
incorecte/inadecvate ale rezultatelor la teste şi la consecinţe invalidante pentru subiect privind
tratamentul său social, organizaţional, clinic, pe baza rezultatelor la teste;
 interpretarea greşită şi diagnoza greşită a rezultatelor testului poate apărea şi
datorită insuficientei conştientizări a tendinţei spre auto-împlinire a celui care examinează sau
interpretează;
 interpretarea greşită duce la o etichetare incorectă;
 deciziile trebuiesc realizate pe baza unei baterii sau set de probe, nu pe baza
uneia singure;
 consecinţe grave rezultate din utilizarea neprofesionistă a informaţiilor
confidenţiale rezultate de la test sau interviu;
 importanţa maturităţii şi siguranţei emoţionale a celui care examinează.
În ultimii ani, comunitatea ştiinţifică acordă o tot mai mare atenţie consecinţelor testării
şi evaluării, înţelegerii şi a luării în consideraţie a consecinţelor potenţiale ale utilizării testului,
cu scopul de a reduce substanţial utilizările neadecvate şi problemele etice implicate. Se au în
vedere probleme precum (Minulescu, 2003, p.30):
 impactul advers asupra minorităţilor şi femeilor;
 descurajarea şi instituţionalizarea eşecului pentru indivizi;
 predarea pentru testare şi limitarea curriculei şi învăţării;
 întărirea sarcinilor care cer memorie în pofida unor sarcini care implică procese
cognitive mai complexe, necesare pentru succesul în lumea reală;
 crearea de bariere;
 direcţionarea indivizilor spre anumite tipuri de învăţământ sau de profesii,
oferind astfel posibilităţi de varietate şi schimbare.
Există însă şi o serie de consecinţe pozitive ale utilizării adecvate a evaluărilor validate,
consecinţe ce trebuiesc subliniate în măsura în care servesc chiar scopurilor activităţii de
măsurare şi evaluare:
 sunt un ghid pentru luarea deciziilor;
 cresc eficienţa (măsurători relativ rapide şi efective de colecţionare a unui număr
mare de date despre o gamă largă de abilităţi sau competenţe;
 permit controlul calităţii (certificări sau licenţe);
 intervin în protejarea publicului (prin reducerea angajărilor neglijente în ocupaţii
critice);
 permit obiectivitatea pentru a realiza comparaţii şi decizii ce privesc indivizii,
sau faţă de anumite criterii prestabilite;
 implică eficienţă în privinţa costurilor şi a utilizării.

10