Introducere

Măsurările au o importanţă mare în viaţa oamenilor. Cu măsurările omul se întâlneşte la fiecare pas
al activităţii sale, începând cu determinarea distanţelor la ochi şi terminând cu verificarea şi dirijarea unor
procese tehnologice compuse şi efectuarea unor cercetărilor ştiinţifice.
Dezvoltarea ştiinţei este condiţionată de progresul în domeniul măsurărilor. Măsurarea este una din
mijloacele de cunoaştere. De aceea cele mai multe cercetări sunt însoţite de măsurări, care permit de a
stabili rapoartele cantitative şi legile fenomenelor cercetate. D.I. Mendeleev scria: „Ştiinţa se începe de la
acel moment, când se încep măsurările; ştiinţa exactă nu poate fi concepută fără de măsurare”. Istoria
ştiinţei cunoaşte exemple, care ne vorbesc despre aceea, că progresul în domeniul măsurărilor a contribuit
la noi descoperiri. La rândul lor, realizările ştiinţei au contribuit la perfecţionarea metodelor şi mijloacelor
de măsurări. De exemplu, realizările în domeniul tehnicii cu laser au permis de a crea noi dispozitive
pentru măsurarea distanţelor cu precizie înaltă.
Există o legătură strânsă dintre realizările industriei şi posibilităţile tehnicii de măsurări. Orice
domeniu de producere modern este de neconceput fără controlul precis şi obiectiv al procesului
tehnologic, efectuat cu ajutorul mijloacelor de măsurare. Îmbunătăţirea calităţii producţiei şi majorarea
productivităţii în mare măsură depind de aceia, cât de bine este înzestrată şi pusă la punct secţia de
metrologie a întreprinderii respective. Automatizarea producerii de asemenea este de neconceput fără de
măsurări, deoarece nu se poate de dirijat cu obiectul, ne având informaţie despre acest obiect. Din altă
parte, realizările producerii în domeniul obţinerii de noi materiale, de noi elemente cu proprietăţi
funcţionale avansate, a tehnologiei noi, se reflectă asupra caracteristicilor mijloacelor de măsurare, se
creează noi posibilităţi pentru elaborarea mijloacelor de măsurare principial noi. De menţionat
răspândirea mijloacelor electrice de măsurat nu numai a mărimilor electrice dar şi a celor neelectrice, ce
se lămureşte prin avantajele mijloacelor de măsurat electrice.
Necesitatea măsurărilor a apărut în timpurile străvechi, deoarece omul în viaţa cotidiană efectua
măsurări a diferitor mărimi: a distanţei, a ariei sectoarelor de pământ, a dimensiunilor şi maselor
obiectelor, a timpului ş.a. La început acestea prezentau măsurări primitive, care deseori se efectuau la
ochi. În aceste cazuri omul compara obiectele observate, ca exemplu cu dimensiunile propriului corp, care
îndeplinea rolul măsurilor, care reproduceau unităţi de diverse mărimi. Astfel, în acele timpuri măsurile şi
unităţile de mărimi erau arbitrare, ceea ce făcea dificil compararea rezultatelor. Cu trecerea timpului,
oamenii au ajuns la conştientizarea preţului a măsurilor speciale destinate măsurărilor. De exemplu,
ceasornicul de apă se utiliza în calitate de măsură care reproduce un anumit interval de timp. Mai apoi au
început de a utiliza în practică măsuri luate din „natură” ca pământul, perioada de rotaţie al căruia se
utiliza pentru reproducerea unităţii de timp.
Dezvoltarea de mai departe a omenirii – dezvoltarea comerţului şi flotei maritime, apariţia
industriei, dezvoltarea ştiinţelor au contribuit la crearea mijloacelor tehnice speciale – a mijloacelor de
măsurare a diverselor mărimi.
În legătură cu studierea fenomenelor electricităţii au început să fie create dispozitive electrice de
măsurare.
În anii 1733–1737 fizicianul francez Dufe a construit primul dispozitiv pentru măsurarea
electricităţii.
Primul în lume dispozitiv de măsurare electric a fost creat în 1745 de către academicianul rus
G.V.Rihman – colegul M.V.Lomonosov. Acesta a fost electrometrul – dispozitiv de studiere a diferenţei
de potenţial, destinat pentru cercetarea fenomenelor electricităţii atmosferice.
În 1747 americanul V.Franclin a creat teoria unitară a electricităţii.
În anii 1752-1753 М.V.Lomonosov şi G.V.Rihman au cercetat fenomenele electricităţii
atmosferice, utilizând aşa numitele „maşini de fulgere”.
În 1752 V.Franclin a demonstrat, că fulgerul este un fenomen electric. El a inventat condensatorul
plat şi paratrăsnetul.
În 1753 М.V.Lomonosov a prezentat lucrarea «Cercetarea fenomenelor atmosferice provenite de la
cele electrice». În Marea Britanie a fost publicat primul proiect despre telegraful electrostatic.
În 1759 fizicul rus F.Epinus a publicat lucrarea «Experienţele teorii electricităţii şi magnetismului».

1
 În 1767 chimistul englez Djozef Pristley a stabilit, că există o anumită interacţiune între două
sarcini electrice.
În 1779 mecanicul rus I.P.Kulibin a construit felinarul cu reflecor.
În anii 1783-1785 farmacistul olandez Ian Minchelars primul a efectuat experimente de utilizarea
gazului pentru iluminat.
În 1785 fizicianul francez Şarl Kulon prin metodă practică, cu ajutorul balanţelor elaborate de el, a
stabilit dependenţa forţei de interacţiune dintre sarcinile electrice în funcţie de valorile lor şi distanţa
dintre ele.
În 1792 englezul V.Merdoc a utilizat gazul pentru iluminat.
În 1800 savantul italian A. Volta a creat elementele galvanice.
În 1820 A. Amper a prezentat primul galvanometru, care reprezenta o săgeată magnetică, asupra
căreia acţiona câmpul unui conductor parcurs de curent.
În 1837 O de la Riv a inventat dispozitiv termic de măsurări electrice.
A doua jumătate a sec. XIX a fost caracterizată prin apariţia electrotehnicii – domeniului ştiinţei şi
tehnicii care utilizează fenomenele electricităţii pentru necesităţi practice (pentru telecomunicaţii,
energetică ş.a). De aceea atunci intensiv se elaborau diverse dispozitive pentru măsurări electrice.
În 1867 W.Tomson (Kelvin) a fost propus galvanometrul cu o bobină mobilă şi un electromagnet
fix.
În 1880-1881 M.Depre şi J.A.d’Arsonvali au perfecţionat galvanometrul, utilizând un magnet
permanent.
În 1881 F. Uppenborn a inventat dispozitivul electromagnetic. Mult a efectuat pentru dezvoltarea
tehnicii de măsurări electrotehnicianul rus M.O. Dolivo-Dobrovolschii. El a inventat wattmetrul de
inducţie şi fazmetrul, wattmetrul ferodinamic, a dat recomandări ştiinţifice referitor la proiectare
dispozitivelor ferodinamice. El a propus metode noi de măsurare a mărimilor electrice şi magnetice (ca de
exemplu metoda de măsurare a pierderilor în materialele feromagnetice la supramagnetizarea lor.
În 1872 A.G. Stoletov, cercetând dependenţa a permitivităţii magnetice a fierului în funcţie de
intensitatea câmpului magnetic, a elaborat metoda de măsurare a inducţiei cu ajutorul galvanometrului
balistic. Pentru înregistrarea semnalelor electrice la sfârşitul sec. XIX a fost elaborat oscilograful, iar la
începutul sec. XX pentru studierea semnalelor electrice a început să fie utilizat cinescopul.
Necătând la aceia, că în sec. XIX deja se utilizau larg diverse mijloace de măsurări, dar nu exista un
sistem de unităţi de măsură şi de aceea rezultatele măsurărilor efectuate cu ajutorul diverselor mijloace
erau dificil de comparat. Aceasta frâna dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii. Unii savanţi efectuau încercări de a
introduce unităţile de măsură de uz general. De exemplu, în Rusia începând cu sec. XV se efectuau
încercări îndreptate la stabilirea integrităţii măsurilor şi unităţii măsurărilor.
În sec. XIX o astfel de încercare a fost efectuată de academicianul rus B.S. Yacobi, care a elaborat şi
a transmis în diverse ţări măsura (etalonul) care reproduce rezistenţa electrică de o anumită valoare.
Însă fundamental această problemă a fost soluţionată de către Primul Congres pe Problemele de
Electricitate în 1881, care a primit primul sistem de unităţi.
Pentru reproducerea, păstrarea şi transmiterea dimensiunii unităţilor a diverse mărimi cu ajutorul
măsurilor speciale – etaloane, în unele ţări au fost create de către întreprinderi speciale metrologice.
În Rusia o astfel de întreprindere a fost creată în 1842, care se numea Depoul modelelor de măsură
şi balanţă. În 1892 D.I. Mendeleev a fost numit şeful acestui Depou, care mai apoi, în 1893 a fost
transformat în Palatul Principal de măsuri şi balanţe (azi Institutul de cercetare ştiinţifică în domeniul
metrologiei D.I. Mendeleev). D.I. Mendeleev a făcut multe pentru dezvoltarea tehnicii de măsurări. D-lui
unul din primii a înţeles importanţa metrologiei pentru dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii. Din momentul
întemeierii Palatului Principal de măsuri şi balanţe, D.I. Mendeleev a determinat câteva direcţii de
cercetări ştiinţifice, care contribuie la soluţionarea principalelor probleme din domeniul metrologiei. În
1899 el a obţinut hotărârea guvernului referitor la utilizarea facultativă a sistemului metric în Rusia.
Din clipa organizării Palatului Principal de măsuri şi balanţe, anume lucrările D.I. Mendeleev au stat
la baza dezvoltării metrologiei în Rusia – ştiinţei, problema principală a căreia în acele timpuri era crearea
şi păstrarea etaloanelor.

2
 Necătând la invenţiile şi lucrările ştiinţifice a inginerilor din U.R.S.S. şi a savanţilor din Rusia de
înainte de revoluţie, producerea dispozitivelor de măsurări electrice practic lipsea.
După revoluţia din Octombrie în ţară s-a început dezvoltarea ramurii constructoare de aparate de
măsură. Începând cu sfârşitul anilor 20 în U.R.S.S. au fost date în exploatare uzine de fabricare a
dispozitivelor de măsurări electrice destinate măsurărilor mărimilor electrice şi neelectrice.
În 1930 a fost organizat Laboratorul de măsurări, colaboratorii căruia, mai ales profesorul N.N.
Ponomarev, au contribuit esenţial la dezvoltarea metodelor de proiectare a dispozitivelor de măsurări
electrice.
În timpul actual tehnica de măsurări electrice are o dezvoltare intensivă în următoarele direcţii:
a) se majorează precizia şi rapiditatea, se lărgeşte banda de frecvenţe, se îmbunătăţesc construcţiile a
diverse aparate de măsură. În unele aparate pe lângă dispozitivele de citire şi înregistrare sunt prevăzute
contacte pentru circuitele de semnalizare pentru anumite valori ale mărimii măsurate şi dirijarea automată
cu procesele tehnologice.
b) au fost elaborate şi sunt perfecţionate aparatele digitale de măsurare, care asigură o precizie foarte
mare de înregistrare şi în unele cazuri o rapiditate înaltă.
c) au fost create sisteme informaţionale care sunt bazate pe utilizarea largă a convertoarelor de
măsurări a mărimilor electrice şi neelectrice cu un parametru unificat de ieşire.
d) se dezvoltă şi se perfecţionează măsurările la distanţă, mai ales măsurările radio, care permit de a
verifica funcţionarea aparatelor şi agregatelor de pe navele cosmice, de pe navele aeriene şi maritime.
e) au fost create multiple aparate de măsurări electrice şi dispozitive pentru utilizare în domeniul
medicinii, fizicii atomice, meteorologiei şi în alte domenii de activitate.

1. NOŢIUNI GENERALE DE METROLOGIE

1.1 Obiectul metrologiei. Conceptul de măsurare.

Metrologia, ştiinţa măsurărilor, are ca obiect determinarea valorica a mărimilor fizice. Metrologia
(”metron” - măsura, “logos” - ştiinţă) este o ramura a ştiinţelor fizice şi îşi are rădăcini în începuturile
cunoştinţelor practice şi ştiinţifice.
Din cele mai străvechi timpuri Omul a simţit necesitatea de a stabili raporturi cantitative între
elementele componente ale activităţii sale. Ca un exemplu elocvent, în existenta unor cunoştinţe profunde
în domeniul măsurărilor în antichitate, pot servi construcţiile piramidelor din Egiptul antic. Măsurătorile
ulterioare asupra piramidei lui Keops au dedus egalitatea:
4 ⋅ L = 2 ⋅π ⋅ H (1.1)
unde: L este lungimea laturii bazei pătrate a piramidei, H – înălţimea piramidei.
Indiferent de unitatea de măsura a lui L si H, din relaţie se poate deduce valoarea precisa a
constantei cercului – π = 2 L / H = 3 ,14159 – ceea ce presupune ca egiptenii admiteau sfericitatea
pământului. Utilizând metrul ca unitate de lungime, se obţine L=231,5 m si H=14,7 m din care rezulta ca
4L=927 m – o lungime corespunzătoare arcului de ½ minut hexazecimal al meridianului pământesc.
Orice activitate a omului, care foloseşte mijloace tehnice şi care are impuşi nişte parametri de
precizie, presupune cel puţin o operaţie de măsurare, prin care să se certifice realizarea preciziei cerute.
Măsurarea a devenit o componenta indispensabila în toate etapele de atestare a calităţii unui produs, din
faza de concepţie până la controlul final.
Metrologia este domeniu al ştiinţei şi tehnicii care se ocupa de aspectele teoretice si practice ale
procesului de măsurare, oricare ar fi incertitudinea acestora şi este divizata în:
a) Metrologia generala (teoretică) tratează aspecte comune ale metrologiei privind structura
normelor de mărimi fizice, unităţi de măsură, erori de măsurare, teoria măsurării.
b) Metrologia aplicată tratează aspecte teoretice şi practice (tehnica măsurărilor) privind măsurările
în anumite domenii (ex. Metrologie industriala, metrologie medicala, metrologia în domeniul tehnicii
nucleare etc).

3
 c) Metrologia legala tratează totalitatea cerinţelor, prescripţiilor tehnice şi juridice privind
conservarea şi transmiterea unităţilor de măsură, în vederea asigurării uniformităţii, preciziei şi legalităţii
măsurărilor.
Prin mărime se înţelege tot ce poate varia cantitativ. Din pun punct practic, prezintă importanţă
acele mărimi care pot fi evaluate cantitativ şi se pot exprima valoric, ca urmare a unei posibilităţi de
asociere unor şiruri de numere naturale.
Noţiunii de măsurare i se pot da mai multe definiţii:
- Măsurarea este operaţia experimentală prin care se determină, cu ajutorul unor mijloace de
măsurat, valoarea numerică a unei mărimi în raport cu o unitate de măsură dată.
- Măsurarea este operaţia prin care se stabileşte pe cale experimentală raportul numeric între
mărimea de măsurat şi o valoare oarecare a acesteia, luată ca unitate de măsură.
În figura 1.1. este prezentata schema generala a procesului de măsurare.
Pentru ca procesul de măsurare să poată avea loc, este necesară îndeplinirea a două condiţii :
1) mulţimea stărilor să fie ordonată, adică între toate perechile de elemente care se pot forma să se
poată stabili relaţii de ordine: mai mare sau mai mic, încât elementele mulţimii pot fi aranjate intr-o
succesiune unică;
2) între mulţimea stărilor şi mulţimea numerelor reale să se poată stabili o corespondenţa biunivoca,
astfel încât fiecărui element din mulţimea stărilor să-i corespundă un număr real şi numai unul. Această
corespondentă, care se stabileşte convenţional, poartă denumirea de scară sau scară de referinţă şi ea
presupune alegerea unităţii de măsură.

Fig. 1.1 Schema generala a procesului de măsurare

Metoda de măsurare este ansamblul de principii şi procedee folosite în vederea obţinerii unor
informaţii de măsurare = SOFT.
Mijlocul de măsurare este ansamblul de mijloace tehnice utilizate în procesul de măsurare =
HARD.
Elementele procesului de măsurare:
1. măsurandul (mărimea de măsurat);
2. metoda de măsurare;
3. mijlocul de măsurat;
4. etalonul.

1.2 Noţiuni generale despre măsuranzi (mărimi fizice)

Mărimile fizice caracterizează proprietăţile fizice ale materiei sau stărilor fizice (masa, volum,
densitate, vascozitate), mişcarea materiei (viteza, acceleraţie, deplasare) etc.
Obiectele (măsuranzii) pot fi clasificate în măsurabile si nemăsurabile si, după cum pare evident, în
continuare se vor examina numai mărimile măsurabile.
Măsurarea este procesul de corespondenta între mulţimea de stări care descriu proprietăţile
obiectelor şi fenomenelor {X1, X2 , …, Xn} şi mulţimea numerelor reale IR (fig. 1.2.).
Mărimile fizice pot fi exprimate astfel:
Valoarea mărimii fizice = Valoarea numerica + unitate de măsură
Valoarea mărimii fizice este exprimarea mărimii prin valoare numerică şi unitate de măsură.

4
 Valoarea numerica a mărimii fizice este elementul din mulţimea numerelor reale care corespunde
unui element din mulţimea de stări (este un număr pozitiv, zero sau negativ care depinde de convenţia de
scară adoptată).
Unitatea de măsura este elementul din mulţimea de stări ale unei mărimi fizice care corespunde
valorii 1 (sau elementul căreia i se atribuie un nume, depinde de convenţia de scară).
Prin alegerea unei unităţi şi prin procedeul experimental de măsurare, fiecărei mărimi fizice i se
asociază o valoare numerică.
Mărimea fizică, notată prin simbolul X, se exprimă prin produsul dintre unitatea de măsură adoptată
um şi valoarea numerică obţinută X m :
X
X = X m ⋅ um ; Xm = . (1.2)
um
Daca se alege o alta unitate de măsură u′m , evident va rezulta o valoare X m′ diferită de X m . Dar
mărimea fizică fiind independentă de sistemul de unităţi adoptat, rezulta:
X
X = X m′ ⋅ u′m ; X m′ = . (1.3)
u′m
Rezultatul măsurării (valoarea numerica a mărimii măsurate) Xm este un număr adimensional şi
variază invers proporţional cu unitatea de măsurare adoptata.

Fig. 1.2 Definirea procesului de măsurare

Pentru efectuarea unei măsurări, în conformitate cu definiţiile citate, este necesar ca unitatea de
măsura sa poată fi realizată în mod concret.
Realizarea materiala a unităţii de măsură constituie “măsura”; evident, numai pentru anumite unităţi
este posibila concretizarea sub forma de măsuri.

1.3 Clasificarea mărimilor măsurabile

Criteriile de clasificare a mărimilor măsurabile sunt diverse.

a) Mărimile fizice pot fi: aditive, neaditive si indirect aditive.
Pentru mărimile aditive este valabila operaţia experimentala de însumare (aditivitate) şi poate defini
un singur etalon pentru întreaga scară.
De exemplu: lungimea, masa, intensitatea curentului, tensiunea etc.
Mărimi neaditive nu prezintă proprietatea de însumare dar are sens fizic diferenţiala ∆X ; scara se
stabileşte prin fixarea unui anumit număr de repere, între care se face interpolarea; trecerea de la o unitate
de măsură la alta nu se mai face prin simpla înmulţire cu un factor de conversie.
De exemplu: temperatura, pH, duritatea, sensibilitatea peliculelor foto, etc.
Ca exemplu de mărime neaditivă poate servi trecerea de la scara Fahrenheit la scara Celsius pentru
temperatură:
5
Θ C = ( Θ F − 32 ) (1.4)
9

5
 Mărimi indirect aditive sunt mărimile care se pot exprima în funcţie de mărimile aditive, convenţia
de scara se stabileşte pe baza unor mărimi de referinţa şi nu se utilizează un etalon.
De exemplu: rezistivitatea r, permitivitatea dielectrica er , factorul de calitate a unei bobine Q etc.
b) Mărimile fizice în funcţie de variaţia mărimii în timp.
Clasificarea mărimilor măsurabile după modul de variaţie în timp este prezentata în figura 1.3. Prin
poziţia ocupată în clasificare se determină metoda de măsurare, mijlocul de măsurare, analiza rezultatelor
măsurării şi timpul de măsurare. Timpul de măsurare Tm reprezintă intervalul de timp dintre momentul
aplicării mărimii de măsurat şi momentul obţinerii valorii măsurate.
Mărimile fizice constante sunt mărimile invariabile în timpul efectuării măsurării. Timpul de
măsurare poate fi ales independent de natura mărimii de măsurat şi el este determinat de eventualele
perturbaţii tranzitorii produse de conectarea aparatului asupra fenomenului supus măsurării şi de tipul de
răspuns al aparatului. Uzual Tm este cuprins între 0,1 si 4 s.
Mărimile fizice variabile în timp pot fi staţionare sau nestaţionare. Se numesc staţionare acele
mărimi variabile a căror valoare efectiva, valoare de vârf şi valoare medie sunt constante în timp.

Fig. 1.3 Clasificarea mărimilor măsurabile în funcţie de timp

c) Mărimile măsurabile, funcţie de aspectul energetic, se clasifica:

Mărimile active sunt mărimile măsurabile care permit eliberarea energiei de măsurare, de exemplu
temperatura, tensiunea electrica, intensitatea curentului electric. Deoarece energia de măsurare este
împrumutata chiar de la fenomenul supus măsurării este necesar sa se asigure condiţia ca ea sa fie
suficient de mica pentru a nu perturba mărimea de măsurat şi a nu afecta exactitatea măsurării.
Mărimile pasive sunt mărimile măsurabile care nu permit eliberarea energiei de măsurare, de
exemplu, vascozitatea, masa, rezistenta electrică etc. În acest caz se face apel la o mărime auxiliara activă
şi semnalul care se generează îşi ia energia de la aceasta mărime, numita mărime de activitate care este
modulata de către mărimea de măsurat. Este necesar să se asigure că mărimea de activitate să nu perturbe
mărimea de măsurat.
d) Mărimi măsurabile clasificate după gradul cu care acestea apar în legile
electromagnetismului:
Mărimile de gradul 1 sunt mărimile care figurează ca termini de gradul întâi în legile generale ale
electromagnetismului - au polaritate (pot fi pozitive si negative).
Aceste mărimi:
- pot fi măsurate prin metode diferenţiale sau zero, prin simpla opoziţie;
- se pretează la măsurări directe;
- preiau energie de la sistemul de măsurare, etaloanele şi elementele de referinţă au obligatoriu
elemente active.
Mărimile de gradul 2 sunt mărimile care caracterizează schimbul de energie. Aceste mărimi se
exprima ca produsul sau suma de produse ale mărimilor de gradul 1.
Mărimile de gradul 0 sunt mărimile care intervin raportate între mărimile de gradul 1 şi 2.
Majoritatea sunt mărimi pozitive, de acea nu se pot folosi metode diferenţiale sau zero (deci cu
dispozitive auxiliare de multiplicare sau divizare). Aceste mărimi sunt inerte în timp; sistemele lor de
măsurare - etaloanele - sunt sisteme pasive (fără surse), adică mai simple. Mărimile de gradul 0 pot fi
clasificate în:
U I Ф
- mărimi dimensionale ( Z = , Y = , L = );
I U I

6
 P U
- mărimi adimensionale (cos ϕ =
, k u = 1 ).
S U2
- În Anexa 1 sunt prezentate mărimile electromagnetice măsurabile direct, clasificate după
categoriile electromagnetismului.

1.4 Sistemul legal de unităţi de măsură

Un sistem de unităţi de măsură este constituit din totalitatea unităţilor fundamentale, precum şi a
celor derivate care se definesc cu ajutorul unităţilor fundamentale.
Valoarea măsurata a unei mărimi se exprima printr-un număr real urmat de unitatea de măsura
respectiva, de exemplu 4kg, 15V. Din considerente de coordonare şi simplificare a diverselor relaţii
matematice ce caracterizează fenomenele fizice a apărut necesitatea să se grupeze unităţile de măsură
într-un sistem de unităţi constituite dintr-un număr restrâns de unităţi fundamentale adoptate prin
convenţii internaţionale şi din unităţi derivate definite în funcţie de unităţile fundamentale prin ecuaţii ale
căror coeficienţi numerici să fie unu.
Această proprietate se numeşte coerenţă. S-au obţinut sisteme coerente de unităţi de măsură alese
astfel încât ecuaţiile între valorile numerice, inclusiv factorii numerici, să aibă aceeaşi formă ca şi
ecuaţiile dintre mărimi. Folosind relaţia de definiţie a unor mărimi este posibil să se scrie ecuaţia de
dimensiuni care leagă o mărime oarecare de mărimile fundamentale ale unui sistem coerent de unităţi. De
exemplu, ecuaţia între energia cinetică - EC, masa - m si viteza unui corp - v este:
1
Ec = ⋅ mγ 2 (1.5)
2
şi rezultă ecuaţia de dimensiuni, în funcţie de mărimile fundamentale:
lungimea - L, masa - M, timpul - T.
{ E c } = L2 ⋅ MT −2 (1.6)
Ecuaţiile de dimensiuni permit aplicarea analizei dimensionale, asigura verificarea omogenităţii
expresiilor fizice sau permit să se emită anumite previziuni privind legile unor noi fenomene. În ceea ce
priveşte sistemele coerente de unităţi este de remarcat elaborarea în Franţa, în 1793, a sistemului de
unităţi de măsură denumit Sistemul Metric care avea la baza 2 unităţi fundamentale: metrul pentru
lungime şi kilogram pentru masă. În 1875 a fost semnat un act diplomatic - Convenţia mediului – prin
care Sistemul Metric a devenit sistem de unităţi cu aplicabilitate în toate ţările semnatare. Ulterior,
pornindu-se de la Sistemul Metric, au fost elaborate numeroase sisteme de unităţi de măsură adaptate
unor nevoi specializate ale ştiinţei şi tehnicii.
Eforturile pentru elaborarea unui singur sistem de unităţi au fost finalizate prin adoptarea, în anul
1960, la cea de-a 11-a Conferinţă Generala de Măsuri şi Greutăţi a Sistemului Internaţional de Unităţi (SI)
care are 7 unităţi fundamentale: metrul, kilogramul, secunda, amperul, molul, kelvinul şi candela
(definiţiile cărora sunt prezentate în Anexa 2), doua unităţi suplimentare: radian pentru unghiul plan,
steradian pentru unghiul solid (Anexa 3), precum şi 35 unităţi derivate (Anexa 5).
Cu privire la unităţile SI pot fi menţionate următoarele observaţii:
- Kilogramul este o denumire de excepţie a unităţii fundamentale de masa, deoarece este singurul
caz în care o unitate este exprimată prin multiplul unei alte unităţi (gramul); multiplii săi se exprimă în
raport cu gramul.
- Pentru a nu pierde avantajul de principiu al coerentei SI, se recomanda folosirea cât mai rară a
unităţilor derivate străine.
Sistemul Internaţional de Unităţi este un sistem coerent, simplu şi raţional structurat, cu
aplicatibilitate în toate domeniile ştiinţei si tehnicii. El defineşte un ansamblu organizat sistematic de
unităţi de măsura, de multiplii şi submultiplii precum şi reguli de formare şi de scriere a acestora.
În ceea ce priveşte formarea şi scrierea unităţilor de măsură sunt prevăzute o serie de reguli dintre
care remarcam următoarele:
- denumirile se scriu cu litere mici (amper, metru, newton);

7
 - simbolurile se scriu cu litere mici cu excepţia celor care derivă din numere proprii (metri - m,
kelvin - K);
- pluralul se formează după regulile gramaticale din limba româna (secunda - secunde, volt - volţi,
watt - waţi).
Pentru formarea multiplelor şi submultiplilor se utilizează prefixe (Anexa 4) care se scriu fără spaţiu
faţă de unitate (kilometru - km, gigawatt - GW). Trebuie de menţionat, că nu se admite folosirea
prefixelor combinate, de exemplu: nm – nanometru si mmm – multimicrometru.
În afara de SI se mai utilizează ca sisteme tolerate:
- sistemul practic MKSA - metru, kilogram, secunda, amper – neraţionalizat;
- sistemul tehnic Mkfs - metru, kilogram, forţă, secundă;
-sistemul CGS e.s. (electrostatic, cu permitivitatea vidului ca unitate electromagnetică
independentă) sau CGSBi (centimetru, gram, secundă, biot) în care:
1 Bi = 1 A ≈ 3·1010 Fr/s (franklin/sec) (1.7)
- sistemul CGS e.m. (electromagnetic, cu permeabilitatea vidului m0 ca unitate electromagnetica
independenta) sau CGS Fr (centimetru, gram, secunda, franklin) în care:
1 Fr » 1/3·1010 Bi ≈ 1/3 ·109C (1.8)
În prezent Sistemul Internaţional de Unităţi se aplică în peste 150 de tari şi există perspectiva certă
ca unităţile SI vor deveni în curând “unităţi de măsură cu utilizare de toate popoarele şi în toate
timpurile” aşa cum au dorit-o creatorii Sistemului Metric.

2. METODE ŞI MIJLOACE ELECTRICE DE MÃSURARE

2.1 Proces de măsurare

Procesul de măsurare reprezintă ansamblul de operaţii necesare privind solicitarea, obţinerea,

transmiterea, recepţia şi prelucrarea semnalului metrologic pentru a se obţine valoarea mărimii măsurate.
În procesul măsurării intervin următoarele elemente:
- Obiectul măsurării: mărimea de măsurat;
- Metoda de măsurare: modul de comparare a mărimii de măsurat cu unitatea de măsură;
- Mijloacele de măsurare: totalitatea mijloacelor tehnice cu ajutorul cărora se determină cantitativ
mărimea de măsurat.
Principiile de măsurare ale mijloacelor de măsurare depind de natura fenomenelor fizice pe care se
bazează funcţionarea acestora, diferind de la un mijloc la altul.
Mijlocul de măsurare poate fi reprezentat ca o reţea de captare, transmitere şi recepţie a informaţiei,
reţea care poate fi denumita ca lanţ de măsurare. Mijlocul de măsurare constituie un canal informaţional
de-a lungul căruia vehiculează un semnal energetic purtător al informaţiei de măsurare – semnal
metrologic. Structura mijloacelor de măsurare este în continuă modificare, în prezent, folosindu-se şi
elemente care au ca funcţie să efectueze operaţii aritmetice (adunări, multiplicări etc), operaţii analitice
(derivări, integrări etc), operaţii logice (codificări, decodificări etc), iar introducerea microprocesoarelor
conduce la adăugarea de noi funcţii şi performante.

2.2 Metode electrice de măsurare

Metoda de măsurare reprezintă modul de aplicare a principiului de măsurare pentru obţinerea

valorii numerice a mărimii de măsurat.
Clasificarea măsurărilor se face după următoarele criterii:
a) După forma sub care aparatul de măsurat prezintă rezultatul măsurării:
1. Metode de măsurare analogice, la care rezultatul poate lua orice valoare din domeniul de
măsurare, fiind deci o mărime continuă.
Mărimea se apreciază prin citirea indicaţiei dată de elementul indicator care se deplasează în dreptul
unei scări gradate.

8
 2. Metode de măsurare digitale, la care rezultatul poate avea numai anumite valori din domeniul
de măsurare, fiind deci o mărime discontinuă. Prin operaţia de cuantificare, domeniul este împărţit într-un
număr de subdomenii egale (cuante sau unităţi de cuantificare), iar procesul de măsurare consta în
numărarea cuantelor corespunzătoare măsurandului, codificarea rezultatului într-un sistem de numeraţie şi
afişarea lui pe un dispozitiv specializat, sub forma unui număr.
Măsurarea digitala este preferabila celei analogice, deoarece:
- se elimină erorile subiective de citire;
- aparatele digitale au, un general, o precizie superioara celor analogice;
- există posibilitatea prelucrării, transmiterii la distanta şi înregistrării informaţiilor rezultate în
procesul de măsurare, prin mijloacele tehnicii de calcul.
b) După caracterul măsurării în timp:
1. Metode de măsurare statice, care se efectuează asupra unor mărimi de regim permanent, de
valoare constanta în intervalul de timp în care se face determinarea;
2. Metode de măsurare dinamice, efectuate asupra unor mărimi variabile rapid în timp si necesita
aparate cu un timp de răspuns mic, care dispun de elemente de memorare sub forma continua sau discretă
a valorilor determinate;
3. Metode de măsurare statistice, care se efectuează asupra unor mărimi cu caracter aleatoriu, cu
variaţie imprevizibila în timp, neputând fi descrise de relaţii matematice care sa stabilească o lege de
reproducere a anumitor valori, în anumite condiţii experimentale.
c) După modul de obţinere a rezultatelor măsurării:
1. Metodele de măsurare directe sunt metodele prin care valoarea unei mărimi se obţine direct,
fără efectuarea de calcule suplimentare şi sunt bazate pe compararea directă cu unitatea de măsură sau cu
ajutorul unui aparat gradat în unităţile respective. În acest tip de măsurare se determina o singura mărime.
Exemple: măsurarea temperaturii cu termometrul; măsurarea presiunii cu manometru etc.
2. Metode de măsurare indirecta sunt metode prin care valoarea unei mărimi se obţine prin
măsurarea directa a altor mărimi, de care mărimea de măsurat este legata printr-o relaţie cunoscută.
Aceste măsurări sunt mai complexe şi au o precizie mai scăzută, dar în multe cazuri nu pot fi evitate.
Exemple: măsurarea rezistentelor electrice prin metoda ampermetrului şi voltmetrului folosind legea
lui Ohm R=U/I; măsurarea densităţii unui corp prin măsurarea masei sale M şi a volumului V
ρ = M / V ..
3. Metode de măsurare combinate constau în determinarea valorilor unui anumit număr de mărimi
de măsurat pe baza rezultatelor măsurării directe sau indirecte a diferitelor combinaţii ale acestor valori şi
a rezolvării ecuaţiilor în care sunt incluse rezultatele măsurării.
Exemple: măsurarea masei fiecărei greutăţi în parte, când masa uneia din ele este cunoscută şi sunt
cunoscute rezultatele comparării între ele a diferitelor combinaţii de greutăţi.
Metodele de măsurare directe sunt cele mai numeroase, constituind baza măsurări tuturor mărimilor
fizice. Aceste metode se împart, la rândul sau, în alte cinici metode:
- Metoda de compensare (de zero) – în aceasta metoda efectul acţiunii mărimii de măsurat este
redus la zero (compensat) de efectul acţiunii unei masuri sau mărimi cunoscute, de acelaşi fel.
- Metoda diferenţei – în aceasta metoda mărimea de măsurat se compară cu o măsură sau cu o
mărime cunoscută, valoarea ei rezultând din diferenţa dintre efectele simultane ale celor doua mărimi
asupra aparatului de măsurat.
- Metoda de rezonanţă – pentru această metodă este specifică utilizarea unui circuit oscilant care se
reglează pentru a se realiză rezonanţa şi în acest moment valoarea măsurată a mărimii se determină printr-
o relaţie de calcul care implică valorile unor mărimi ce se măsoară şi valorile unor elemente conectate în
schema.
- Metoda substituţiei – implică doua măsurări succesive, mărimea de măsurat fiind înlocuita cu o
mărime, de aceeaşi natură, cunoscută cu o exactitate superioară, reglabilă astfel încât în cele doua
măsurări să se obţină aceeaşi deviaţie, adică efectele asupra aparatului sa fie aceleaşi.
- Metoda de punte – utilizează un patrulater complet având 4 laturi formate din impedanţe, o
diagonală de alimentare şi o diagonală de măsurare unde este conectat un indicator de nul. Se echilibrează

9
puntea ceea ce corespunde situaţiei în care indicatorul de nul indica un curent zero şi în acest caz se poate
scrie o relaţie între cele patru impedanţe.
În continuare, sunt prezentate câteva exemple de utilizare practică ale metodelor de măsurare
prezentate mai sus.
Metoda de compensare: Pentru măsurarea t.e.m. continui Ex se realizează schema din figura 2.1 şi
se reglează rezistenţa r până se constata că în circuitul de măsurare IN indica un curent zero.
Rezulta:
r
E x = ⋅ E0 (2.1)
R
Metoda de compensare cu substituţie: În figura 2.2 t.e.m. Ex este înlocuită cu o tensiune Ep
cunoscuta cu exactitate ridicată, iar efectele asupra elementelor schemei sunt aceleaşi. Se obţine:
r r
E x = x Eo ; E p = 0 E0 (2.2)
R R
În final, obţinem:
r
Ex = x E p (2.3)
r0
Metoda de rezonanta: Funcţionarea Q-metrului, aparat care permite măsurarea factorului de calitate
( Q = ω0 L / R ) al unei bobine de rezistenta R şi inductivitate L (figura 2.3). Se reglează condensatorul
variabil C până ce se realizează rezonanţa corespunzătoare la deviaţia maximă a voltmetrului V2. Rezultă
factorul de calitate: Q = U 2 / U1 (2.4)

Fig. 2.1 Metoda de compensare. Fig. 2.2 Metoda de compensare cu substituţie.

E0 – tensiunea electrica etalon; E0 – t.e.m. etalon; Ep – t.e.m. de precizie;
Ex – tensiunea electrica de măsurat; Ex – t.e.m. de măsurat; R – rezistenţa de
R – rezistenta de precizie; precizie; r – rezistenţa reglabilă.
r – rezistenta reglabila.

Fig. 2.3 Metoda de rezonanţa – măsurarea factorului de calitate a unei bobine.

V1, V2 – voltmetre, R – rezistenta bobinei, L – inductivitatea bobinei, C – condensator reglabil.
Metoda de punte: Puntea Wheatstone (puntea simpla - figura 2.4) prezintă rezistenţele fixe R1, R2;
rezistenţa reglabilă R şi rezistenţa necunoscută Rx, alimentarea fiind în c.c. La echilibru se obţine:
R
Rx = 1 ⋅ R (2.5)
R2
Puntea simplă se utilizează atât în curent continuu cât si în curent alternativ.
Metoda de punte cu substituţie: Implica doua măsurători de punte succesive în care mărimea de
măsurat ( R′ ) este înlocuita cu o mărime de aceeaşi natura ( R′′ ), de exactitate superioara, de valoare

10
foarte apropiată de precedenta astfel încât efectele asupra elementelor punţii sunt aceleaşi. Pentru puntea
Wheatstone se obţine:
R R
Rx1 = 1 ⋅ R′ ; Rx 2 = 1 ⋅ R′′ (2.6)
R2 R2
de unde rezulta:
R′ − R′′
R x1 = R x 2 ( 1 + )
R′′

Fig. 2.4 Metoda de punte – puntea Wheatstone

Exactitatea cu care se efectuează măsurarea unei mărimi depinde de metoda electrică de măsurare
folosita, în acest context pot fi evidenţiate următoarele observaţii:
- Metoda electrică de măsurare indirectă şi metoda de rezonanţă folosesc cel puţin doua aparate de
măsurare de aceea exactitatea este mai redusă.
- Metoda indirectă şi metoda directa cu substituţie sunt utilizate pentru măsurări de exactitate medie
cu aparatele analogice obţinându-se incertitudini de măsurare de 0,2¸1%, iar cu aparatele digitale
incertitudine de măsurare se reduce la 0,05¸0,5%.
- Metoda de punte şi metoda de compensare sunt măsurări de exactitate ridicată întâlnindu-se
incertitudinea de măsurare de 0,02¸0,5% (depinde, în principal, de exactitatea cu care sunt cunoscute
mărimile etalon care intervin în schema).
- Metoda de punte cu substituţie şi metoda de compensare cu substituţie nu necesită decât
indicatoare de nul fidele, iar incertitudinea de măsurare depinde numai de exactitatea cu care este
cunoscută mărimea etalon care se substituie mărimii de măsurat. De aceea, aceste metode sunt indicate
pentru măsurările de foarte mare exactitate atingându-se, în condiţii de laborator, incertitudini de
măsurare de 0,001¸0,005%.

2.3 Mijloace de măsurare

Mijloacele de măsurare constituie totalitatea mijloacelor tehnice cu care se obţin informaţiile de

măsurare. Aceste mijloace trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a putea servi scopului propus,
denumite generic, caracteristici metrologice normate si stabilite prin acte normative (standarde, norme
tehnice de metrologie etc.)
Mijloacele de măsurare se împart, după precizia lor, în:
- mijloace de măsurare de lucru – care servesc la efectuarea măsurărilor curente, necesare în
practica;
- mijloace de măsurat model (de ex. utilizând metoda de măsurare prin comparaţie), destinate
etalonării sau verificării măsurilor şi aparatelor de măsurat de lucru, fiind mai precise decât acestea, dar
satisfăcând condiţii limitate de precizie;
- mijloace de măsurare etalon, care reproduc sau stabilesc unitatea de măsura cu o precizie
maxima, o păstrează şi o transmit mijloacelor de măsurare de precizie inferioară. Etaloanele sunt de mai
multe categorii:
- naţionale – cele care alcătuiesc baza metrologică ă ţării respective;

11
 - principale (primare) – cele care determina unitatea de măsură prin compararea lor cu etaloanele
naţionale;
- de verificare (de lucru) - cele care servesc la executarea lucrărilor de metrologie curente.
Mijloacele de măsurare pot fi clasificate în următoarele categorii:
- masuri;
- aparate de măsurat;
- instalaţii de măsură;
- sisteme de măsură.
Măsurile reprezintă realizarea materiala a unităţilor de măsură, a unui multiplu sau submultiplu al
acestuia; au ca scop realizarea şi conservarea unităţii de măsură. Măsurile pot fi cu valoare unică -
păstrează o singura valoare a măsurandului; şi cu valori multiple - conţin mai multe valori distincte ale
măsurandului.
Aparatele de măsurat servesc la compararea măsurandului cu unitatea de măsura; ele servesc la
conversia măsurandului într-o mărime adecvată indicării, înregistrării sau vizualizării. Aparatele de
măsurare care au un număr mic de conversii se numesc instrumente de măsura (de exemplu: şublerul,
termometrul de sticla, miliampermetrul magnetoelectric).
Perfecţionarea aparatelor de măsura s-a făcut în doua direcţii:
- aparate de măsurat analogice - în care semnalul purtător de informaţie de măsurare este o mărime
fizica variabila continuu, iar rezultatul măsurării se vizualizează prin deplasarea unui indicator în faţa unei
scări gradate sau se stochează sub forma unor înregistrări grafice;
- aparate de măsurat digitale - în care semnalul purtător de informaţie metrologica este discretizat
(cuantificat), iar rezultatul se indica sub forma numerică sau se stochează sub forma unor înregistrări
numerice.
Instalaţii de măsurare conţin aparate de măsură, măsuri şi dispozitive anexe, reunite într-o schema
sau metoda comună şi care serveşte pentru măsurarea uneia sau mai multor mărimi (de exemplu:
instalaţiile pentru verificarea şi etalonarea aparatelor de măsurat - A, V, W; instalaţii pentru determinarea
caracteristicilor statice si dinamice ale materialelor feromagnetice etc).
Sistemele de măsurare servesc la măsurarea simultana a unui număr mare de mărimi, transmiterea
la distanta, selectarea, centralizarea şi stocarea informaţiei de măsurare; informaţia de măsurare
prelucrata se utilizează în conducerea sau reglarea sistemelor de producţie.
În sistemele de măsurare semnalele de intrare si ieşire din diferitele componente ale sistemului sunt
standardizate (semnale unificate), dând posibilitatea construirii sistemului din blocuri interschimbabile, cu
o structura modulata. Exista 4 direcţii de dezvoltare:
- sisteme de măsurare propriu-zisă, care sunt destinate stabilirii caracteristicilor cantitative ale
obiectelor;
- sisteme de control - sunt destinate stabilirii corespondenţei dintre parametrii obiectului şi normele
sau cerinţele impuse obiectului;
- sisteme de diagnoză - sunt destinate stabilirii cauzelor defectelor şi localizării acestora în obiectul
observat;
- sisteme de identificare - sunt destinate stabilirii apartenenţei unui obiect la o anumită clasă de
obiecte.
Pentru reprezentarea în scheme a mijloacelor de măsurare sau a elementelor componente au fost
adoptate anumite semne convenţionale prezentate în Anexa 6.

2.4 Structuri tipice ale aparatelor de măsurare

Mijlocul electric de măsurare constituie un lanţ de măsurare şi de aceea poate fi reprezentat printr-o
schema funcţională, ale cărei elemente principale pot fi denumite convertoare de măsurare. Sub forma
generala, mijloacele de măsurare pot fi considerate ca fiind alcătuite din trei tipuri de convertoare de
măsurare:
1. Convertoare de intrare (traductoare) care transformă mărimea de măsurat într-un semnal electric:
curent, tensiune, număr de impulsuri etc;

12
 2. Convertoare de prelucrare (amplificatoare, circuite de mediere, circuite de comparare, circuite de
formare a impulsurilor etc) care
transforma semnalul electric astfel încât acesta să poată acţiona convertorul de ieşire;
3. Convertoare de ieşire – dau posibilitatea citirii sau înregistrării valorii măsurate. Schemele
funcţionale pot fi clasificate după natura mărimii de măsurat:
activă sau pasivă şi după modul de obţinere a valorii măsurate: analogic sau digital.
Schema funcţională a unui aparat analogic pentru măsurarea unei mărimi active (figura 2.5) prezintă
convertorul de intrare (traductorul) ce converteşte mărimea de măsurat. Semnalul metrologic electric este
prelucrat de către convertorul de prelucrare pentru a putea fi aplicat la intrarea convertorului de ieşire care
este un instrument electric de măsurare.

Fig. 2.5 Schema funcţionala a unui aparat analogic pentru măsurarea unei
mărimi active

Pentru realizarea unui aparat electric digital se înlocuieşte instrumentul magnetoelectric, prezentat în
figura 2.5, cu un voltmetru digital.
În cazul măsurării mărimilor pasive acestea nu pot furniza energia formarii semnalului metrologic si
de aceea se face apel la o mărime exterioara fenomenului supus măsurării (numită mărime de activare)
care este modulata de către mărimea de măsurat şi aceasta este aplicată la intrarea convertorului de intrare
care converteşte mărimea de activare într-o mărime electrică şi lanţul de măsurare se păstrează (figura
2.6).

Fig. 2.6 Schema funcţionala a unui aparat analogic pentru măsurarea

unei mărimi pasive

Pentru realizarea aparatului digital se procedează ca în cazul mărimilor active înlocuindu-se, în

schema prezentata în figura 2.6, convertorul de ieşire – cu un voltmetru digital.

2.5 Caracteristicile metrologice ale aparatelor de măsurare

Caracteristicile metrologice ale aparatelor de măsurat sunt caracteristicile care se referă la

comportarea aparatului de măsurat în raport cu obiectul supus măsurării, cu mediul ambiant şi cu
operatorul uman.
Intervalul de măsurare (Xmin, Xmax) este intervalul între valoarea minima Xmin şi valoarea maxima
Xmax măsurabile; poate fi împărţită în game de măsurare. Nu întotdeauna intervalul coincide cu indicaţia
scalei - în exemplul dat în figura 2.7 avem intervalul de măsurare 5¸10A.
13
 Rezoluţia este o caracteristică de ieşire a aparatului şi reprezintă cea mai mică valoare a
măsurandului care poate fi apreciata pe indicator.
Rezoluţia se exprima în:
- unităţi de măsură a măsurandului (mV, mW etc);
- unităţi relative.
Sensibilitatea este o caracteristica de transfer a aparatului şi reprezintă variaţia mărimii de ieşire în
funcţie de mărimea de intrare:
dy
S= (2.7)
dx
unde: S - sensibilitatea, y - mărimea de ieşire, x - mărimea de intrare a mijlocului electric de
măsurare.

La aparatele analogice mărimea de ieşire se exprima în unităţi de deplasare a dispozitivului mobil

(de exemplu mm/mV). Sensibilitatea de-a lungul scării gradate depinde de principiul de funcţionare şi
scara gradată poate fi uniformă sau neuniformă. Daca mărimea de ieşire se exprimă în diviziuni, de
exemplu diviziuni/mV atunci sensibilitatea este constanta pe intervalul de măsurare, indiferent de aspectul
scării gradate.
S= y/ x (2.8)
Inversul sensibilităţii se numeşte constanta aparatului:
1 x
C= = (2.9)
S y
şi ea se exprimă, de exemplu în amperi/diviziune, ohmi/diviziune. Pentru orice mijloc de măsurare
sau convertor sensibilitatea reprezintă raportul dintre intervalul mărimii de ieşire şi intervalul mărimii de
intrare. De exemplu, un termometru electric care măsoară temperaturi între -40°C şi +120°C şi are o scară
gradată cu 80 diviziuni prezintă o sensibilitate de 0,5 diviziuni/°C si o constanta de 2°C/diviziune.
Pragul de sensibilitate este o caracteristică de intrare şi reprezintă cea mai mică variaţie a
măsurandului care poate fi pusă în evidenţă;
- determină precizia şi valoarea Xmin;
- este determinat de rezoluţia aparatului, nivelul de zgomot (propriu şi exterior) şi de sensibilitatea
indicatorului de nul;
- se poate mări prin măsurarea la temperaturi joase sau prin creşterea duratei măsurării.
Precizia instrumentala (exactitatea) este calitatea aparatului de a da rezultate cât mai apropiate de
valoarea adevărată a măsurandului.
La efectuarea unei măsurări se obţine valoarea măsurată a mărimii supuse măsurării. Dar datorită
aparatului de măsurat şi celorlalţi factori implicaţi în procesul de măsurare, valoarea măsurată obţinută
este diferită de valoarea adevărată a mărimii de măsurat, deci măsurarea este caracterizată de o anumită
incertitudine. Pentru a estima incertitudinea de măsurare trebuie să fie evidenţiate toate erorile ce
afectează măsurarea.
Clasa de exactitate reflectă un ansamblu de caracteristici metrologice. La aparatele la care se
normează eroarea relativă sau eroarea raportată clasa de exactitate este numeric egală cu eroarea relativă
sau raportată maximă admisa.
Clase de exactitate pentru aparatele de măsurat analogice:
0,001 0,01 0,1 1
0,002 0,02 0,2 1,5
0,005 0,05 0,5 2,5 5
Rapiditatea (timpul de măsurare) reprezintă numărul de măsurări efectuate în unitate de timp sau
banda de frecvenţă a măsurandului pentru care aparatul nu iese din limitele de precizie normală. De
14
exemplu, pentru aparatele analogice timpul de măsurare este de maxim 4s, iar pentru aparatele digitale
viteza de măsurare ajunge sau depăşeşte 50 măsurări pe secundă.
Puterea consumată se înţelege prin puterea preluată de aparat de la obiectul supus măsurării, pentru
formarea semnalului metrologic şi pentru obţinerea valorii măsurate. Valoarea puterii consumate depinde
de tipul convertorului de intrare (de exemplu masa şi dimensiunile traductorului) precum şi de tipul
convertorului de ieşire (de exemplu instrumentele analogice consumă puteri între câţiva miliwaţi şi waţi,
iar cele digitale puteri foarte mici).
Fiabilitate metrologica este caracteristica aparatului de a funcţiona fără defecte.
Stabilitatea reprezintă calitatea unui aparat digital de a-şi păstra timp îndelungat caracteristicile,
prin conservarea zeroului şi instabilitatea la variaţiile de temperatură, umiditate şi paraziţi
electromagnetici (de exemplu ±0,01% pe an).
Compatibilitatea cu un sistem automat de măsurare. Un aparat digital este compatibil cu un sistem
automat de măsurare dacă este prevăzut cu o interfaţă de intrări-ieşiri cu ajutorul căreia se poate conecta
la liniile magistralei sistemului, pentru a primi comenzi şi a furniza date în cod.
Pot fi enumerate şi alte caracteristici ale aparatelor de măsurat: protecţie faţă de acţiunea mediului,
gabarit, masa, preţ.

3. ERORI DE MÃSURARE

3.1 Definirea erorii de măsurare

În practică, se observă că întotdeauna valoarea numerică reală X a unei mărimi fizice măsurate este
diferită de valoarea Xm indicată de aparatul de măsurat. Aceasta eroare, care apare în procesul de
măsurare, se numeşte eroare de măsurare şi se notează în general prin ∆X
∆X = X m − X (3.1)
Valoarea adevărata a unei mărimi este imposibil de determinat, deoarece orice măsurare este practic
afectată, mai mult sau mai puţin, de erori, datorate imperfecţiunii mijloacelor de măsurare, condiţiilor de
mediu, unor perturbaţii exterioare, operatorului etc. În practica se accepta în locul valorii adevărate o
valoare determinata cu o incertitudine suficient de mica, denumită valoare convenţional adevărată. De
aici rezultă importanţa cunoaşterii, pentru o măsurare efectuată în anumite condiţii şi cu anumite mijloace
de măsurare, erorii maxime care poate fi comisă.

Prin incertitudine de măsurare se înţelege intervalul în care se estimează, cu o anumita

probabilitate, că se află valoarea adevărată a măsurandului. Precizarea acesteia face utilizabil sau nu
rezultatul măsurării. De exemplu, o prelucrare mecanică cunoscută cu o incertitudine de ± 0,1 mm este
inutila daca ea s-a cerut iniţial sa fie de ±0,01 mm. În lipsa acestor precizări, rezultatul poate să nu
prezinte interes practic în utilizare.

15
 3.2 Clasificarea erorilor de măsurare

Pentru a determina erorile care afectează rezultatul măsurării, precum şi factorii care le produc,
trebuie să se ţină seama ca:
mijlocul electric de măsurare măsoară o mărime care este implicată în fenomenul supus
măsurării împreuna cu alte mărimi;
această mărime trebuie corect definita;
măsurarea se desfăşoară într-un mediu ambiant;
rezultatul măsurării are un beneficiar.
În figura 3.2 sunt evidenţiate principalele elemente care sunt prezente în procesul de măsurare şi
erorile pot fi clasificate după provenienţa lor în erori datorate:
fenomenului supus măsurării;
interacţiunii mijloc de măsurare-fenomen supus măsurării;
mijlocului electric;
interacţiunii beneficiarului măsurării-mijloc de măsurare.
În figura 3.2 x este mărimea de măsurat, q′k , q′k′ , sunt mărimile de influenţă prezente în fenomenul
supus măsurării, respectiv în mediul ambiant corespunzător mijlocului de măsurare, iar y este valoarea
măsurată obţinută de la mijlocul de măsurare de către beneficiarul măsurării.

Fig. 3.2 Principalele surse de erori în procesul de măsurare

Erorile de model sunt datorate fenomenului supus măsurării şi ele provin din simplificarea
sistemului fizic asupra căruia se efectuează măsurarea neglijându-se unele proprietăţi sau mărimi fizice
caracteristice acestuia.
Erorile de influenţă reprezintă erorile introduse de factorii de mediu care pot influenţa mărimea de
măsurat. Exemplu: umiditatea mediului ambiant la măsurarea grosimii hârtiei cu grosimetre electrice
capacitive.
Erorile instrumentale reprezintă erorile proprii ale mijloacelor electrice de măsurare fiind cuprinse,
de regula, între limitele cunoscute în funcţie de modul de definire a preciziei, precum şi erorile
suplimentare datorită mărimilor de influenţă, de exemplu: temperatura, câmpurile electromagnetice,
umiditatea etc.
Erorile de interacţiune dintre mijlocul electric de măsurare şi fenomenul supus măsurării sunt
cauzate de acţiuni electromagnetice sau mecanice exercitate de mijlocul de măsurare asupra fenomenului
supus măsurării şi reciproc.
Erorile de interacţiune dintre beneficiarul măsurării şi mijlocul electric de măsurare sunt cauzate
de neasigurarea de către beneficiar a condiţiilor nominale de utilizare a mijlocului electric de măsurare.
După modul cum sunt exprimate, erorile pot fi: absolute, relative şi raportate:
1. Eroarea absolută este diferenţa dintre valoarea măsurată şi valoarea adevărată a mărimii
măsurate:
∆X = X − X e (3.2)
Eroarea absoluta are aceleaşi dimensiuni fizice ca şi mărimea măsurată şi se exprimă în aceleaşi
unităţi de măsură. Eroarea absoluta cu semn schimbat se numeşte corecţie.
2. Eroarea relativă este raportul dintre eroarea absolută şi valoarea mărimii măsurate:
∆X X − X e
ε= = (3.3)
Xe Xe

16
 3. Eroarea raportată este raportul dintre eroarea absolută şi domeniul de măsurare.
∆X X − Xe
εr = = (3.4)
X max − X min X max − X min
unde: X max este limita superioara de măsurare; X min – limita inferioara de măsurare.
Eroarea relativă şi cea raportată sunt mărimi adimensionale şi se exprimă ca un număr, în procente
sau în părţi pe milion [unitate de măsură anglosaxonă] (de exemplu 5x10-4, 0,05% sau 500 ppM).
Valoarea măsurată se prezintă împreuna cu eroarea de măsurare exprimată în aceleaşi unităţi sau sub
forma de eroare relativă pentru a se putea aprecia precizia măsurării. De exemplu, pentru exprimarea
valorii tensiunii măsurate sunt acceptate următoarele prezentări:
U x ( V ) ± ∆U x şi U x ( V ) ± ε x (%) (3.5)
După regimului mărimii de măsurat erorile pot fi statice sau dinamice:
1. Eroarea statică reprezintă eroarea de măsurare care rezultă la un regim staţionar constant al
mărimii de măsurat.
2. Eroarea dinamică este eroarea de măsurare care rezultă la un regim variabil al mărimii de
măsurat. Erorile dinamice depind atât de caracteristicile mijloacelor şi metodelor de măsurare utilizate cât
şi de natura variaţiilor mărimii de măsurat.
După caracterul apariţiei în măsurările repetate, erorile de măsurare se clasifică în trei tipuri
de erori:
1. Erori sistematice – sunt acele erori care nu variază la repetarea măsurării în aceleaşi condiţii sau
variază în mod determinabil odată cu modificarea condiţiilor de măsurare. Ele se datorează unor cauze
bine determinate, se produc întotdeauna în acelaşi sens, au valoare constantă în mărime şi semn sau
variabilă după o lege bine determinată şi pot fi eliminate prin aplicarea unor corecţii. Erorile sistematice
pot fi la rândul lor obiective şi subiective:
a) erori sistematice obiective:
erori de aparat (instrumentale), datorate unor caracteristici constructive ale aparatelor,
incorectei etalonări, uzurii. Limitele lor de variaţie sunt cunoscute din specificaţiile tehnice date de
furnizorul aparatului şi sunt, prin urmare, cel mai uşor de evaluat de către operator;
erori de metodă, apărute ca urmare a principiilor pe care se bazează metoda de măsurare, a
introducerii unor simplificări sau utilizării unor relaţii empirice. Ele apar mai ales la metodele indirecte de
măsurare;
erori produse de factori externi (erori de influenţă), deosebit de greu de evaluat prin calcule,
deoarece nu întotdeauna pot fi cunoscute cauzele şi legile de variaţie în timp a condiţiilor de mediu
(temperatura, presiunea, umiditatea, câmpuri magnetice, radiaţii etc.). Pentru eliminarea lor se impune
asigurarea condiţiilor de mediu cerute de producător pentru instalaţia de măsurat.
b) erori sistematice subiective (de operator), provenind din modul subiectiv în care operatorul
apreciază anumite efecte (coincidente de repere la citirea rezultatelor, intensităţi luminoase etc.) şi care ţin
de gradul său de oboseala, de starea sa psihică sau de anumite deficiente ale organelor de percepţie.
2. Erori aleatoare (întâmplătoare) sunt erorile care au valori şi semne diferite într-o succesiune de
măsurători efectuate în aceleaşi condiţii. Ele nu sunt controlabile şi pot proveni din fluctuaţiile accidentale
ale condiţiilor de mediu, ale atenţiei operatorului uman, sau ale dispozitivului de măsurare.
3. Erori grosolane (greşeli) constau în abateri foarte mari, cu probabilitate mică de apariţie şi care
produc denaturări puternice ale rezultatelor măsurătorilor. Aceste erori sunt introduse prin alegerea greşita
a metodei sau a mijloacelor de măsurare, neatenţiei în timpul măsurării, calculelor eronate etc.
Alte categorii de erori ale instrumentelor de măsură:
eroarea de fidelitate – caracterizează exactitatea cu care se obţin o serie de indicaţii
concordante, măsurând aceeaşi mărime, repetat, la anumite intervale de timp;
eroarea de citire (la instrumentele analogice) – consta în aprecierea greşită a poziţiei
indicatorului;
eroarea de mobilitate – este cea mai mică modificare a mărimii de măsurat care se poate
observa cu certitudine (mobilitatea fiind calitatea unui instrument de a-şi modifica poziţia sistemului
mobil la o variaţie cât mai mică a mărimii);

17
 eroarea de histerezis – consta în producerea de indicaţii diferite ale instrumentului în funcţie de
modul de variaţie al mărimii: valori crescătoare sau descrescătoare, cu variaţie rapidă sau lentă;
eroarea de zero – incorectă definire a poziţiei iniţiale dintre indicator şi originea scării pe care
se face citirea rezultatului măsurării, în absenţa mărimii de măsurat, ceea ce va conduce la un decalaj
permanent între valoarea indicată şi cea adevărată;
eroarea de justeţe – este diferenţa dintre valoarea mediei aritmetice X0 a unui şir de măsurători
şi valoarea sa adevărata Xa.

3.3 Prelucrarea datelor experimentale

Utilizarea metodelor grafo-analitice reprezintă o modalitate simplă de prezentare a datelor

experimentale. Pentru interpretarea mai comoda a rezultatelor obţinute din măsurători se preferă
reprezentarea grafica sub formă de histogramă.
Dacă presupunem că într-un şir de n măsurători s-au obţinut valorile limită X m max şi X m min ,
lungimea intervalului de grupare d se calculează cu formula lui Sturges:
X − X m min
d = m max (3.6)
1 + 3,22 ⋅ log( n )
Pentru a întocmi o histogramă se procedează în modul următor:
se întocmeşte tabelul de date primare;
se ordonează în sens crescător valorile din tabelul precedent şi, pe baza formulei lui Sturges, se
stabilesc intervalele de grupare;
se calculează pentru fiecare interval de grupare valoarea centrală sau medie;
se determină numărul de date ni corespunzător unei clase; numărul de măsurări ni pentru care se
obţin valori cuprinse într-un interval de grupare se numeşte frecventa absolută;
se calculează frecvenţa relativă ca raport al frecvenţei absolute ni şi al numărului total de
măsurări n:
Daca se construieşte o diagrama formată din dreptunghiuri având baza egală cu intervalul de
grupare, iar înălţimea proporţională cu frecvenţa (absolută sau relativă), se obţine o histograma (figura
3.3).

Fig.3.3 Histograma şi polinomul frecvenţelor relative

Unind prin segmente de dreaptă (care formează o linie frânta) mijloacele superioare ale
dreptunghiurilor histogramei, se obţine poligonul de frecvenţă.

3.3.1 Indicatori statistici utilizaţi la prelucrarea datelor experimentale

Pentru prelucrarea statistică a măsurătorilor efectuate, se folosesc nişte valori tipice de selecţie,
numite indicatori statistici. Cei mai importanţi sunt:
A) Indicatori de localizare (de poziţie)
media aritmetică: efectuând un şir de n măsurători asupra unei mărimi fizice X, în aceleaşi condiţii
experimentale, se obţin valorile Xm1, Xm2, …,Xmn,
Media aritmetica se determina cu formula:

18
 X m1 + X m 2 + ... + X mn 1 n
X= = ⋅ ∑ X mi (3.8)
n n i =1
Este deosebit de importantă în estimarea preciziei măsurătorilor, deoarece prin proprietăţile sale,
deseori se adoptă ca mărime de referinţă. Se poate demonstra ca în cazul unui şir foarte mare de
măsurători ( n → ∞ ), valoarea medie X tinde către valoarea reala a mărimii măsurate.
media geometrica:
n
G = n X m1 ⋅ X m 2 ⋅ ... ⋅ X mn = n ∏X
i =1
mi (3.9)

media pătratică:
1
X 2p = ⋅ ( X 2 m1 + X 2 m 2 + ... + X 2 mn ) (3.10)
n
1 n 2
sau Xp = ⋅ ∑ X mi (3.11)
n i =1
media armonică:
1 1
H= = (3.12)
1 1 1 1 n

X mn ∑
+ + ... +
X m1 X m 2 i =1 X mi

mediana Me se defineşte ca valoare a variabilei care împarte şirul rezultatelor, dispuse în ordine
crescătoare, în două părţi egale. Dacă şirul are un număr impar de termeni, mediana se ia ca valoarea de
ordin (n+1)/2. Dacă şirul este par, mediana se ia egală cu media aritmetica a valorilor centrale.
moda sau dominanta M0 se defineşte ca valoarea căreia îi corespunde frecvenţa maximă de
măsurători într-un şir de determinări. Dacă şirul de măsurători are două valori maxime, repartiţia se
numeşte bimodală, iar dacă sunt mai multe, plurimodală.
Între media aritmetică, mediana şi modă există următoarele relaţii:
M + 2⋅ X 3M e − M 0
Me = 0 ; M0 = 3⋅ Me − 2 ⋅ X ; X = . (3.13)
3 2
B) Indicatori de dispersie
amplitudinea de dispersie, care arată domeniul de variaţie a mărimii studiate:
w = X m max − X m min (3.14)
abaterea:
d i = X mi − X (3.15)
abaterea medie pătratică:
n n

∑ ( X mi − X )2 ∑d
2
i
S= i =1
= i =1
(3.16)
n −1 n −1
dispersia de selecţie S 2 :
n

( X m1 − X )2 + ( X m 2 − X )2 + ... + ( X mn − X ) ∑( X mi − X )2
S2 = = i =1
(3.17)
n −1 n −1

3.3.2 Repartiţia normală (Gauss) a rezultatelor experimentale

Prin numeroasele aplicaţii practice, aceasta repartiţie are o deosebită importanţă în metrologie. Cu
ajutorul ei se pot analiza:
un şir de măsurători, strict în aceleaşi condiţii experimentale, efectuate asupra aceleiaşi mărimi
X;

19
 rezultatele unor măsurători asupra unei colectivităţi de obiecte caracterizate printr-o anumita
proprietate, pentru determinarea unei caracteristici a acesteia.
Pentru distribuţia Gauss, densitatea de probabilitate de repartiţie a rezultatelor, considerate ca
variabile aleatoare, se scrie :
( Xm − X )
1 −
f ( Xm ) = ⋅ e 2S
2
(3.18)
S ⋅ 2π
pentru: − ∞ < X m − X < +∞ (3.19)
unde X este media aritmetică a măsurătorilor; S- abaterea medie pătratică.
În figura 3.4 se prezintă aspectul graficului funcţiei distribuţiei de probabilitate, reprezentând pe axa
absciselor diferenţa, iar pe axa ordonatelor valorile acestei funcţii, conform relaţiei (3.18).
Se poate observa că:
1
f max ( X m − X ) = (prin derivare în raport cu Xm) (3.20)
S 2π
Există două puncte de inflexiune simetrice:
f ( X m = X ± S ) = 0 ,606 ⋅ f max ( X m ) (3.21)

Fig.3.4 Curba de repartiţie Gauss a densităţii de probabilitate de distribuţie a rezultatelor

măsurătorilor.

Proprietăţi ale curbei Gauss:

pentru un număr suficient de mare de măsurări, riguros în aceleaşi condiţii experimentale,
valorile mărimii măsurate se distribuie simetric fata de media aritmetica X ;
funcţia densităţii de probabilitate este neglijabilă pentru valori ale variabilei Xm care diferă de
media aritmetică cu mai mult de 3S;
aria delimitată de curba şi de axa absciselor este 1 pentru toate valorile X şi S;
f(Xm)>0 şi f(-Xm) = f(X=) – deci graficul este simetric faţă de axa ordonatelor;
curba are forma de clopot (clopotul lui Gauss) şi are două puncte de inflexiune în punctele:
Xm − X = −S (3.22)
Xm + X = +S (3.23)
forma curbei este condiţionata de dispersia rezultatelor măsurătorilor (fig.3.5): S1<S2<S3.
Probabilitatea că eroarea absolută să se afle între două limite ε 1 şi ε 2 este:
ε2 ( ∆X )2
1 −
P ( ε 1 < ∆X < ε 2 ) =
S 2π
∫e
ε
2S2
⋅ d ( ∆X ) (3.24)
1

∆X = X m − X (3.25)
Grafic, aceasta probabilitate este reprezentată de aria delimitată de curba Gauss, axa absciselor şi
ordonate în punctele ε1 si ε2 (figura 3.5).

20
Fig. 3.5 Curba de repartiţie Gauss a densităţii de probabilitate de distribuţie a erorilor accidentale

Pe lângă repartiţia normală (Gauss), se utilizează – în analiza sau prezentarea valorilor mărimilor
măsurate – şi alte repartiţii: Repartiţia normală Laplase; Repartiţia t (Student); Repartiţia χ2 (hipătrat);
Repartiţia Weibull (fig. 3.6); Repartiţia rectangulara s.a.

Fig. 3.6 Curba de repartiţie Weibull a repetitivităţii vitezei vântului pe gradaţii

de viteză (aplicaţie WAsP)

4. STANDARDIZAREA

4.1 Noţiuni generale

Standardizarea este uniformizarea planificată a unor obiecte materiale sau imateriale, efectuată în
comun de factorii interesaţi în folosul general.
Standardizarea promovează raţionalizarea şi asigurarea calităţii în economie, tehnică, ştiinţă,
administraţie şi serveşte la creşterea securităţii oamenilor şi a obiectelor. De asemenea ea contribuie la
creşterea calităţii în toate sectoarele vieţii, iar conţinutul standardelor trebuie să ţină seama de necesităţile
generale.
Standardele trebuie să promoveze dezvoltarea şi umanizarea tehnicii. Datorita faptului ca progresul
tehnic poate avea şi efecte negative, standardele au devenit sursa de încredere pentru utilizarea tehnicii.
Prescripţiile cuprinse în ele oferă o garanţie a evitării eventualelor consecinţe nocive ale tehnicii. În
acelaşi timp, standardele au o importanţă deosebită pentru protecţia consumatorilor, pentru protecţia
muncii în scopul evitării accidentelor, pentru păstrarea datelor şi pentru protecţia mediului înconjurător.

4.2 Principii ale standardizării

Activitatea de elaborare a standardelor are la baza noua principii :
1. activitatea este voluntară: oricine are dreptul de a colabora pe baza de reciprocitate, inclusiv
parteneri străini reprezentanţi pe piaţă;
2. publicabilitate: toate propunerile de standardizare şi proiectele de standarde sunt publicate şi
supuse dezbaterilor;
3. participarea tuturor factorilor interesaţi: fiecare putând să-şi apere drepturile;

21
 4. uniformitatea şi noncontradicţia: activitate ce cuprinde toate disciplinele tehnice; înainte de
publicare, standardele, sunt comparate cu cele existente;
5. veridicitatea: reflectă realitatea şi se redactează în baza cunoaşterii tehnico-ştiinţifice;
6. aplicarea în interesul general: standardele trebuie sa cuprindă probleme de interes general şi să
fie destinate, obligatoriu, prosperităţii generale;
7. luarea în considerare a nivelului tehnicii: standardizarea se desfăşoară pe baza cunoaşterii
realizărilor ştiinţifice şi oglindeşte nivelul tehnicii la momentul elaborării lor;
8. luarea în seama a situaţiei economice: la elaborarea standardelor se analizează efectele
economice ale acestora, în acelaşi timp se standardizează numai ce este absolut necesar;
9. internaţionalitatea: activitatea de standardizare are la bază efectele economice ale unui comerţ
mondial fără piedici de ordin tehnic şi a unei pieţe comune în Europa; de aici şi necesitatea standardelor
internaţionale şi, în tot mai mare măsură, de standarde europene.
Standardele tehnice câştigă tot mai mult teren în domeniul juridic între partenerii de afaceri, în
special în contractele comerciale şi de fabricaţie.
Principiile generale ale activităţii de standardizare sunt:
formarea cadrului legislativ în domeniul standardizării;
aplicarea practicilor internaţionale şi europeane în domeniul standardizării;
trecerea la standardizarea voluntară;
crearea şi gestionarea Fondului Naţional de documente normative de standardizare;
organizarea activităţii de standardizare pe baza funcţionării Comitetului Tehnic de standardizare;
dezvoltarea sistemului de asigurare informaţională în domeniul standardizării pe baza noilor
tehnologii informaţionale, care integrează procesul de acumulare, prelucrare, păstrare şi difuzare a
informaţiei.

4.3 Organisme internaţionale de standardizare

Standardizarea se efectuează la nivel naţional (standardele naţionale şi de firmă), la nivel european

şi la nivel internaţional, acesta din urma este cel spre care se îndreaptă o mare parte a intereselor
economiei naţionale (figura 4.1). În prezent există circa 20 000 de standarde internaţionale şi mai mult de
5 000 de standarde europene.

4.3.1 Standardizarea internaţională

Organizaţia Internaţională pentru Standardizare ISO (International Organization for

Standardization) şi Comisia Internaţională de Electrotehnica CEI (International Electritechnical
Commission) formează împreuna sistemul internaţional de standardizare (figura 4.1).
Ambele organisme sunt asociaţii particulare conform dreptului elveţian, cu sediul la Geneva. Orice
ţară poate fi membră a cestei asociaţii prin institutul său naţional de standardizare. La votare fiecare ţară
deţine câte un vot. Asociaţia CEI a fost fondata în 1906 şi este o organizaţie neguvernamentală, ce are ca
menire elaborarea şi publicarea standardelor internaţionale în domeniile electrotehnic, electronic şi în alte
domenii înrudite, precum şi asigurarea conformităţii standardelor.

Fig. 4.1 Piramida standardelor

22
 Standarde internaţionale sunt elaborate de către cele aproximativ 1000 de comitete tehnice si
subcomitete de la ISO si CEI, dintre care 224 sunt Comitete Tehnice (TC) de la ISO, şi respectiv o
mulţime de subcomitete.
Orice ţară poate participa la lucrările CEI prin intermediul Comitetului Tehnic Naţional, care ar
trebui sa fie unicul în ţara respectivă. În prezent, 139 de ţări sunt membre ale organizaţiei ISO şi sunt
divizaţi în trei categorii:
member bodies (93 de ţări) – este un membru reprezentativ al fiecărei ţări, care participă şi
exercită drepturi depline de vot la orice comitet tehnic;
correspondent members (35 de ţări, printre care şi R. Moldova) – este un membru corespondent,
o organizaţie a ţării respective, activitatea căreia este desfăşurată în scopul elaborării standardele
naţionale, acest membru al ISO nu este un participant activ în activitate tehnică şi politică al acestei
organizaţii, însă este informată cu toate activităţile ei;
subscriber membership (11 de ţări) – acest statut de membru subscris este acordat ţărilor cu o
economie slab dezvoltată, pentru care sunt stabilite taxe de membru reduse, fiindu-se informat cu
standarde internaţionale.
Membrii deplini ai CEI au drepturi depline de a participa în activitatea comitetelor tehnice şi ale
diferitor subcomitete în calitate de:
membru participant (Participating member: P-member include 30 de Comitete) cu obligaţii de vot,
participare la adunări sau membru observator (Observer member: O-member include 53 de Comitete)
care are un statut de observator însă cu drepturi de a lua cunoştinţă cu documentele comitetelor şi de a
comenta /participa la dezbateri, precum şi de a participa la adunări.
Republica Moldova este reprezentata la ISO de către Departamentul de Standardizare şi Metrologie
("Moldova-Standard") şi face parte din correspondent members.
Standardele Internaţionale conţin recomandări pentru standardele naţionale echivalente, dar pot fi
utilizate şi direct, ca, de exemplu, în cazul întreprinderilor multinaţionale sau a ţarilor în curs de
dezvoltare care n-au institute de standardizare suficient de dezvoltate.

4.3.2 Standardizarea europeana

Comitetul European pentru Standardizare (CEN) şi Comitetul European pentru Standardizare în

Electrotehnică (CENELEC) sunt asociaţii particulare de drept belgian, cu sediul la Bruxelles. Ele
formează instituţia de standardizare europeana comuna. Membrii ei sunt institute naţionale de
standardizare ale ţărilor membre ale Comunităţii Europene şi ale zonelor europene de comerţ liber. CEN
si CENELEC funcţionează asemănător cu ISO/CEI cu unele diferenţe. La votarea standardelor europene,
diferite ţări au o pondere diferită a voturilor, în funcţie de puterea economică a ţării respective, de
exemplu Germania are 10 voturi iar Luxemburg numai 2.
Un standard european trebuie preluat de către ţările membre, în standardele naţionale, chiar daca
acestea au votat împotrivă, anulând standardele naţionale cu prescripţii care diferă.

4.4 Standardizarea în Republica Moldova

4.4.1 Strategii si principii de funcţionare

Importanţa standardizării în economia şi societatea contemporana este unanim recunoscuta pe plan

mondial. Analiza experienţei internaţionale demonstrează ca nu poate fi creata o economie naţionala
viabilă şi competitivă, nu pot fi create relaţii comerciale civilizate şi reciproc avantajoase cu alte ţări, fără
crearea Sistemului Naţional de Standardizare (SNS).
În Republica Moldova, Departamentul de Standardizare, Metrologie şi Supraveghere Tehnica
"Moldova-Standard" determină strategia de dezvoltare a standardizării naţionale, asigura realizarea unei
politici tehnice unice în domeniul standardizării, metrologiei şi certificării.
Crearea Sistemul Naţional de Standardizare a Republicii Moldova a demarat după obţinerea
independenţei (29 August 1991) şi pot fi evidenţiate două etape:

23
 1991 - Reorganizarea Direcţiei republicane din Moldova (RSSM) a “Gosstandart”-ului (URSS) în
Departamentul de Stat pentru Standarde, Metrologie şi Calitatea Producţiei al Republicii Moldova;
1992 - Departamentul Standarde, Metrologie si Calitatea Producţiei s-a comasat cu Departamentul
pentru Supraveghere Tehnica, formând astfel actualul Departament Standarde, Metrologie si
Supraveghere Tehnică al Republicii Moldova ("Moldova-Standard").
Baza legislativă a activităţii Departament Standarde, Metrologie şi Supraveghere Tehnică, precum
şi a standardizării în R. Moldova o reprezintă legile:
1. Legea cu privire la standardizare.
2. Legea privind protecţia consumatorilor.
Politica Statului în domeniul standardizării se realizează prin Sistemul Naţional de Standardizare
care cuprinde:
Departamentul Supraveghere Tehnică, Standardizare şi Metrologie investit cu dreptul de
Organism Naţional de Standardizare (ONS);
Comitetele Tehnice de Standardizare;
Subdiviziunile (serviciile) de standardizare ale ministerelor, departamentelor şi agenţilor
economici.
Activităţile de bază desfăşurate de SNS sunt:
Crearea şi gestionarea fondului naţional de standarde de produse, procese, servicii, metode de
încercări, precum şi de standarde naţionale de tehnică generala. În prezent, Fondul Naţional de
Standardizare (figura 4.2) cuprinde peste 37000 de standarde.
Elaborarea principiilor generale ale SNS RM reieşind din condiţiile de aderare la Organizaţia
Mondiala a Comerţului;
Trecerea la aplicarea voluntară a standardelor;
Completarea cadrului legislativ cu norme legislative naţionale armonizate cu normele
internaţionale, europene şi naţionale ale statelor industrial dezvoltate;
Colaborarea internaţionala în domeniul standardizării;
Asigurarea informaţională în domeniul standardizării;
Pregătirea şi perfecţionarea cadrelor în domeniul standardizării.
"Moldova-standard" colaborează cu instituţii similare din statele-membre ale CSI, România, Turcia,
Bulgaria, Germania, Tarile Baltice, Polonia, SUA etc.
Principalele direcţii de colaborare fiind:
· schimbul de documente normative;
· verificări metrologice;
· schimbul de experienţă;
· încercări de certificare a produselor;
· stagierea specialiştilor;
· recunoaşterea reciprocă a certificatelor de conformitate;
· asistenţa tehnică;
· acreditare.

Fig. 4.2 Fondul Naţional de Standardizare al R. Moldova:

24
 1. Standarde naţionale – 190 de standarde ce constituie 0,5 la sută din fondul total;
2. Standarde române – 8500 (23%);
3. Standarde internaţionale – 6000 (16%);
4. Standarde regionale (interstatale) – 21000 (56,5%);
5. Standarde ale ţărilor CSI – 1000 (3%);
6. Standarde ale altor ţări – 400 (1%).
Premisele organizării activităţii de standardizare în Republica Moldova sunt următoarele condiţii
reale:
reforma economiei naţionale pe baza relaţiilor de piaţă;
recunoaşterea oportunităţii integrării economiei naţionale cu economiile europeana şi
internaţională;
necesitatea promovării unei politici armonizate cu prevederile Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC);
necesitatea promovării politicii de comun acord în domeniul standardizării cu Comunitatea
Statelor Independente.
Moldova-standard" reprezintă Republica Moldova în calitate de membru în:
Organizaţia Internaţionala de Standardizare (ISO);
Organizaţia Internaţionala de Metrologie Legala (OIML);
Organizaţia Instituţiilor Metrologice de Stat a ţărilor din Europa Centrala şi de Est (COOMET);
Consiliul Euro-Asiatic de Standardizare, Metrologie şi Certificare în cadrul CSI (EASC);
Organizaţia Interregionala de Standardizare (IRSA).

4.4.2 Principii de organizare a Sistemului Naţional de Standardizare

Administrarea si coordonarea activităţii de standardizare, cooperarea cu ministerele, departamentele,

asociaţiile obşteşti, comitetele tehnice de standardizare şi agenţii economici, participarea la activitatea de
standardizare internaţională şi regională sunt exercitate de către ONS – Departamentul Supraveghere
Tehnică, Standardizare şi Metrologie Moldova Standard”).
Comitetele Tehnice de standardizare sunt organisme create în diverse domenii de activitate, cu
acordul ONS, de către întreprinderi, organizaţii alte persoane juridice interesate pentru efectuarea
activităţii de standardizare naţională, internaţională şi regională. În prezent, în Moldova sunt constituite
25 CT, inclusiv un singur comitet care activează în domeniul Energetică şi Electrotehnică - Electronică
– comitetul CT 12 "Radioelectronică" creat de Institutul de Cercetări Ştiinţifice în domeniul construcţiei
aparatelor electrice “ELIRI” la 03.04.1995.
Documentele normative de standardizare în domeniul electrotehnic aplicate pe teritoriul Republicii
Moldova sunt:
· Standardele naţionale (SM);
· Standardele internaţionale, regionale (interstatale) GOST, aplicate în modul stabilit;
· Standardele naţionale române STAS sau SR, aplicate în modul stabilit;
· Prescripţiile tehnice (PT MD);
· Standardele de firma (SF).

4.4.3 Baze de date în domeniul standardizării electrotehnice existente în R. Moldova

Fondul Naţional de documente normative în domeniul electrotehnic este depozitat la biblioteca
Departamentului Supraveghere Tehnică, Standardizare şi Metrologie.
Acest fond cuprinde:
964 standarde GOST ale fostei URSS adoptate până la 01.01.92 în domeniul E - Utilaj Energetic
şi Electrotehnic;
928 standarde GOST ale fostei URSS adoptate până la 01.01.92 în domeniul Э – Electronică,
Radioelectronică şi Telecomunicaţii;
106 standarde române SR/STAS declarate ca standarde naţionale în domeniul F – Energetică şi
Electrotehnică - Electronică;

25
 56 standarde ale Federaţiei Ruse GOST R declarate ca standarde naţionale în domeniul E –
Utilaj Energetic şi Electrotehnic;
13 standarde ale Federaţiei Ruse GOST R declarate ca standarde naţionale în domeniul Э –
Electronică, Radioelectronică şi Telecomunicaţii;
1 standard moldovean SM 103:1995 Ascensoare Electrice. Clasificare şi terminologie.

4.4.4 Modul de elaborare a standardelor electrotehnice în R. Moldova

Modul de elaborare a standardelor moldovene este stipulat în standardul SM 1-3:1997, care
stabileşte modul de elaborare, coordonare, aprobare, înregistrare de stat, editare, examinare, revizuire,
modificare şi anulare a standardelor moldovene.
Procesul de elaborare a standardelor moldovene este divizata în următoarele faze de elaborare:
a) Anteproiect. Este elaborat de Comitetul Tehnic sau de orice persoană fizicp sau juridică
interesată. Odată cu elaborarea anteproiectului trebuie să se întocmească şi nota de fundamentare, care
sunt transmise organizaţiilor interesate, inclusiv: beneficiarului sau consumatorului principal,
întreprinderilor producătoare, instituţiilor de cercetare şi organelor supravegherii de stat. După expirarea
termenului (de o lună) de studiere şi expediere a observaţiilor asupra proiectului, CT împreuna cu
elaboratorul întocmeşte o sinteză a observaţiilor primite şi o redacţie noua a proiectului de standard ţinând
cont de observaţiile şi propunerile primite.
b) Proiect pentru comitet. După examinarea anteproiectului, de către membrii CT, şi transmiterea
observaţiilor (dacă sunt) se stabileşte necesitatea unei noi redacţii sau pregătirea proiectului pentru
comitet ca proiect pentru ancheta publică. Ciclul se repetă până când se adoptă hotărârea referitoare la
consens.
c) Proiect pentru ancheta. Proiectul este supus anchetei publice (publicat). Orice persoană fizică
sau juridică poate lua cunoştinţă cu textul proiectului şi poate prezenta observaţiile şi propunerile sale pe
margine proiectului. Sinteza observaţiilor primite este transmisă membrilor CT şi organizaţiilor ce
coordonează proiectul - pentru discuţia observaţiilor (60 zile). Persoanele fizice sau juridice care au
transmis observaţii sunt invitate să participe la şedinţa CT pentru discutarea observaţiilor. În cazul unor
modificări importante proiectul standardului poate fi supus unei noi anchete publice.
d) Proiect de standard. Proiectul de standard în baza observaţiilor făcute în cadrul anchetei publice
şi în cazul discuţiilor în CT este considerat proiect de standard şi transmite către ONS.
e) Aprobarea si înregistrarea de stat a standardelor. Organismul Naţional de Standardizare
examinează şi ia decizia, în urma efectuării expertizei proiectului de standard, referitor la aprobarea
standardului.
Înregistrarea de stat a standardului este efectuata de către ONS.
f) Editarea standardului. Organismul Naţional de Standardizare publică informaţia referitor la
standardele aprobate. Dreptul de editate (reeditare) şi difuzare a standardelor naţionale aparţine în
exclusivitate ONS.

4.4.5 Modul de adoptare a standardelor române în standarde moldovene

Având comunitatea de limba, istorie şi cultura, precum şi acceptul din partea organizaţiilor
ISO/CEN de preluare pe teritoriul Republicii Moldova a standardelor române, după anul 1992 sistemul
naţional de standardizare a desfăşurat activităţi de selectare şi adoptare a standardelor române în
standarde moldovene. În cest scop, se utilizează metoda declaraţiei de ratificare şi metoda paginii de
copertă, ele fiind cele mai rapide şi cele mai puţin costisitoare.
Metodele se reglementează în baza acordurilor de colaborare încheiate între ASRO - Asociaţia de
Standardizare din România şi ONS. Modul de adoptare a standardelor române, inclusiv şi a standardelor
identice cu cele internaţionale şi europene este stabilit de standardul moldovean SM 1-2:
2000 "Adoptarea standardelor române în standarde moldovene".

26
 4.4.6 Modul de elaborare a standardelor interstatale (în cadrul CSI)
Modul de elaborare a standardelor interstatale (Comunitatea Statelor Independente) este stipulat în
standardul SM 1-10:1996, care stabileşte regulile de organizare şi executare a următoarelor categorii de
lucrări în domeniul standardizării interstatale: elaborare, expertiză şi prezentare a standardelor interstatale
pentru aprobare, aplicarea standardelor, tirajarea standardelor, formarea, păstrarea şi gestiunea fondului
de standarde interstatale.
În Republica Moldova se executa următoarele tipuri de lucrări în domeniul standardizării
interstatale:
· colaborarea tehnico-ştiinţifică la lucrările de standardizare interstatală cu toate statele participante
la Convenţie;
· organizarea aplicării standardelor interstatale (GOST);
· expertiza tehnico-ştiinţifică a proiectelor de documente normative interstatale;
· elaborarea proiectelor GOST în conformitate cu Programul de standardizare interstatala şi celor de
iniţiativă;
· formarea propunerilor la proiectul programelor anuale de standardizare interstatala şi la
programele de perspectivă;
· examinarea propunerilor la proiectele programelor de standardizare interstatală ale statelor
participante la Convenţie;
· avizarea proiectelor de standardizare interstatale în redacţie finală elaborate de alte state
participante la Convenţie;
· formarea, păstrarea şi gestionarea fondului de standarde interstatale.
Organizarea şi coordonarea lucrărilor de standardizare interstatala se realizează nemijlocit de către
Departamentul “Moldova-Standard”.
Aplicarea standardelor interstatale, pe teritoriul republicii, prevede două cazuri:
1) când nu există un standard moldovean analog;
2) când există un Standard moldovean analog în vigoare (în acest caz prin aceeaşi hotărâre
standardul moldovean se anulează din momentul punerii în aplicaţie a standardului interstatal).

4.4.7 Adoptarea standardelor internaţionale în standarde moldovene

Modul de adoptare a standardelor internaţionale (ISO) elaborate de câtre Organizaţia Internaţională
de Standardizare şi de către Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI), a documentelor şi
recomandărilor internaţionale (DI si RI) elaborate de Organizaţia Internaţională de Metrologie Legala
(OIML) şi de către alte instituţii şi organisme internaţionale de standardizare în standarde moldovene este
stipulat în standardul SM 1-12:1997.
Adoptarea standardelor internaţionale în standarde moldovene se efectuează prin una din
următoarele metode:
· metoda traducerii (cu sau fără reimprimarea originalului);
· metoda unei noi redacţii (cu sau fără abateri tehnice);
· metoda de incorporare sau referinţă (în standardul moldovean se incorporează integral standardul
internaţional sau părţile lui cuprinse în standard; sau se face referinţă la standardul internaţional în
întregime sau la părţile lui utilizate în standardul moldovean).
Propunerile privind metoda de aplicare (de adoptare a standardelor internaţionale) se face de către
comitetul tehnic naţional de standardizare.
La adoptarea standardului internaţional, indicativul standardului moldovean este format din sigla
standardului moldovean (SM) şi indicativul standardului internaţional, cum ar fi: SM ISO 4171, SM CEI
68-1.

27
 5. ETALOANE
5.1. Generalităţi. Clasificări
Măsurile etalon sunt masurile care servesc la reproducerea şi păstrarea unităţilor de măsura, precum
şi la verificarea şi gradarea diferitelor măsuri şi instrumente de măsură. Etaloane se împart în două clase:
A) etalonul propriu-zis, care este o măsură destinată păstrării şi reproducerii unei unităţi, cu
precizie maximă, permisă de tehnica măsurării într-un anumit stadiu al tehnicii. Ele sunt de următoarele
categorii:
1. etaloane de bază, care formează baza legala şi ştiinţifică în tehnica măsurării într-o anumită ţară,
independent de unităţile stabilite;
2. etaloane derivate, care reprezintă reproducerea concretă a unităţilor derivate;
3. etaloane de lucru, folosite la lucrările curente de metrologie.
Etaloanele se mai pot clasifica:
1) după destinaţie:
etaloane absolute sunt dispozitive care servesc la definirea unităţilor de măsură fundamentale:
metrul, kilogramul, secunda, amperul;
etaloane de conservare sunt dispozitive precise şi stabile în timp care furnizează unitatea de
măsură corespunzătoare şi necesită calibrare în raport cu etaloane absolute;
etaloane de transfer sunt dispozitive care permit transferul unităţilor de măsură între domenii
sau regimuri de funcţionare.
2) după precizie:
etaloane internaţionale care sunt păstrate la Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi BIMG de
la Serves, Franţa ;
etaloane primare (naţionale) care sunt păstrate la Biroul Naţional de Metrologie Legală BNML
a ţării şi servesc la verificarea etaloanelor secundare, se consideră ca fiind cele mai precise din ţară
respectivă şi se verifică periodic cu etaloanele internaţionale;
etaloane secundare servesc la verificarea etaloanelor de lucru şi sunt păstrate la filialele
regionale ale BNML;
etaloane terţiare (de lucru) sunt păstrate în laboratoarele metrologice uzinale şi sunt utilizate la
verificarea aparatelor de măsură de precizie.
B) masurile model, cu precizie normată, care sunt de trei categorii:
1. Masuri etalon şi instrumente de categoria I-a, care se verifică după etaloane;
2. Masuri etalon şi instrumente de categoria II-a, care se verifică cu masurile de categoria I-a;
3. Masuri etalon şi instrumente de categoria III-a, care se verifică cu masurile de categoria II-a.

5.2 Etalonul absolut de curent electric

Unitatea fundamentală de curent electric, amperul absolut, se stabileşte cu ajutorul balanţei de
etalon (figura 5.1), a cărei funcţionare se bazează pe forţele de interacţiune dintre conductoarele străbătute
de curenţi electrici (forţe electrodinamice). Platanul P1 al balanţei, reprezintă un sistem electrodinamic,
cu inductivitatea mutuala M. Bobina fixă B1, B2, conectată în serie cu bobina mobilă b, sunt parcurse de
curentul I. Forţa rezultantă este:
f x = fr + fa (5.1)
Forţa rezultată f x se măsoară cu greutăţi etalon m, aşezate pe platanul P2 al balanţei.
Valoarea intensităţii curentului electric, determinată la poziţia de echilibru a balanţei, rezultă din
egalitatea f x = f m , forţei electrodinamice cu cea gravitaţională:
m⋅ g
k⋅ I2 = m⋅ g ; I= ; [ A] (5.2)
k
unde: constanta k, este determinată de elementele constructive ale bobinelor, poziţia lor relativă şi
de permeabilitatea magnetica a circuitului magnetic (aer, vid);
m este masa de pe platanul P2;

28
 g este acceleraţia gravitaţionala în punctul de experimentare.

Fig. 5.1 Balanţa etalon

La efectuarea măsurătorilor se respectă următoarele condiţii: se verifică exactitatea balanţei, se

stabileşte vid în mediul înconjurător, se menţine temperatura uniformă şi constantă, astfel că se poate
realiza o precizie de măsurare până la 0,001 %.

5.3 Etalon de rezistenta. Determinarea absolută a ohmului

Ohmul absolut este determinat cu ajutorul unei punţi având un etalon absolut Lampard. În figura 5.2
se prezintă puntea Ogawa formată din rezistentele R1, R2, R3 şi condensatoarele C1, C2, C3.
Ecuaţiile de echilibru sunt:

⎧ R1 ⋅ R2 ⋅ C1 ⋅ C 2 ⋅ ω 2 = 1
⎪
⎨ R1 ⋅ R2 C = R ⋅ C + R ⋅ C (5.3)
⎪ R3 3 1 1 2 2
⎩

Reglajul punţii se realizează din capacitatea C3, variabila de 100 pF şi prin modificarea frecvenţei
generatorului. Generatorul este sincronizat la 1591 Hz, valoarea fiind ajustabilă cu o rezoluţie de 10-7.
Valorile uzuale ale componentelor sunt: R1=R2=R3=20000 Ω , condensatoarele C1=C2=5000 pF,
C3=10000 pF, ω =10000 deci f = ω /( 2π ) = 1591 Hz .
Se considera rapoartele:

⎧ R2
⎪⎪ R = α
⎨C
1
(5.4)
⎪ 2 =β
⎪⎩ C1

Pentru eliminarea influenţilor capacităţilor parazite se utilizează ramura Wagner. Rezistenta se

determina absolut:

1
R1 = (5.5)
α ⋅ β ⋅ C1 ⋅ ω

Precizia de determinare absoluta pentru valoarea de 1 Ω este de 2×10-6.

29
 Fig. 5.2 Punte Ogawa pentru determinarea absoluta a ohmului.

5.4 Etalon de tensiune

5.4.1 Determinarea absoluta a voltului

Determinarea absolută a voltului se realizează cu electrometrul prin măsurarea forţei de atracţie
între doi electrozi aflaţi la o diferenţă de potenţial. Fie avem capacitatea C a unui condensator format din
doi electrozi. În situaţia aplicării unei diferenţe de potenţial, energia înmagazinată pe armaturile
condensatorului este:
1
W = CU 2 (5.6)
2
iar forţa de atracţie este:
dW
F= (5.7)
dx
unde dW - reprezintă variaţia de energie corespunzătoare la o variaţie dx între electrozi.
U 2 dC
F= ⋅ (5.8)
2 dx
Determinarea absolută a tensiunii U se realizează prin măsurarea forţei F şi a capacităţii dC. În
raportul dC/dx intervine lungimea şi capacitatea, care poate fi obţinută printr-un etalon absolut de
capacitate Lampard.

5.4.2 Electrometru pentru reproducerea absoluta a voltului

În figura 5.3 este reprezentat un electrometru realizat de K.Clothier la National Measurement

Laboratory NML (Australia), care utilizează un electrod mobil reprezentat de suprafaţa unui lichid
conductor, mercurul.
Forţa electrostatică este echilibrată de greutatea mercurului supraridicat cu înălţimea h, atunci când
se aplică o diferenţă de potenţial U. Pentru un element de suprafaţa se obţine:
U 2 dC U 2 S
F= = ⋅ε ⋅ 2 = h⋅ S ⋅ ρ ⋅ g (5.9)
2 dx 2 x
unde: r- este densitatea mercurului; C = ε ⋅ S / x – capacitatea electrometrului; x – distanta dintre
nivelul supraînalţat al mercurului şi electrodul fix.

30
 Fig. 5.3 Electrometru absolut cu mercur (NML, Australia)
Expresia tensiunii este dată de:
2⋅ h⋅ ρ ⋅ g
U = x⋅ (5.10)
ε
în aceasta expresie nu mai intervine suprafaţa S. Aceasta metoda necesită cunoaşterea densităţii
mercurului r cu o precizie de 10-6, şi a unei distanţe foarte mici h, de exemplu: de ordinul milimetrilor
pentru tensiuni de ordinul de 10kV.

5.5 Etalonul absolut de capacitate (A.M.Thompson)

Acest etalon are la baza teorema demonstrata în 1956 de către australienii A.M. Thompson si D.G.
Lampard, care demonstrează că dacă patru conductoare metalice, cilindrice şi rectilinii, sunt aşezate
paralel, cu axele dispuse în colturile unui pătrat şi dacă doua conductoare diagonal-opuse sunt legate
electric între ele şi puse la pământ, atunci între celelalte două conductoare, rămase libere, va exista o
capacitate a cărei valoare depinde numai de lungimea conductoarelor.
D.G. Lampard şi A.M. Thompson au propus un nou tip de etalon de capacitate bazat pe proprietăţile
electrostatice ale sistemelor cilindrice.
Lampard şi Van de Pauw au considerat o suprafaţă cilindrică divizată prin patru segmente izolate
(figura 5.4). Capacităţile liniare obţinute între doi electrozi opuşi corespund traiectoriilor interne ale
liniilor de forţă. În cazul în care cele patru segmente sunt identice, atunci C=C13=C24 şi se obţine:
π
C
ε0
2⋅e =1 (5.11)
de unde rezultă capacitatea:
ln 2 107
C = ε0 = ⋅ ln 2 = 1,953509 [ pF / m ] (5.12)
π 4π 2 ⋅ c0
2

Unde ε 0 = 1 /( µ 0 ⋅ c0 ) este permitivitatea calculata funcţie de viteza luminii c0=2,9979254×106 m/s

2

în vid şi permeabilitatea magnetică µ 0 = 4π ⋅ 10 −7 H/m, ln2=0,693147, π =3,141592.

În figura 5.5 este reprezentat etalonul absolut propus de A.M. Thompson.
Capacitatea C are expresia identică:
ln 2
C = ε0 ⋅ ⋅l (5.13)
π

Fig. 5.4 Cuplarea electrozilor Fig. 5.5 Etalonul absolut de capacitate

propusa de Lampard şi Van de Pauw. propus de A.M. Thomson.
31
 Această expresie permite realizarea celui mai simplu etalon absolut de capacitate, bazat doar pe
măsurarea precisă a unei lungimi. Raportând capacitatea la unitatea de lungime, rezulta capacitatea
specifica Cs=1,953509 pF/m.
C ln 2
Cs = = ⋅ε0 (5.14)
l π
Pentru dimensionarea condensatorului etalon la o valoare de 10 pF ar fi necesare conductoare de
lungime l=5,11883m.
Precizia acestui etalon va depinde de precizia cu care poate fi măsurată lungimea barelor. Prin
procedee optice interferometrice, lungimea l poate fi măsurată cu precizii de ordinul 10-8 sau 1/100 ppm,
iar pentru ε 0 pot fi asigurate precizii de ordinul 10-7 (1/10 ppm) sau 10-5%. Precizia etalonului de
capacitate nu poate depăşi în aceste condiţii 10-6 (10-4%) sau 1ppm (unitatea relativă anglo-saxonă parts
million=1/1010 sau 10-6 %). În cazul în care ε 0 este cunoscut cu aproximativ 10-8 după Naval Research
Laboratory NRL (SUA), atunci precizia este aproximativ de 0,1ppm.

Convertoare pentru măsurarea curentului şi tensiunii

În practică se întâlneşte necesitatea măsurării mărimilor electrice în limite foarte mari. Astfel, de
exemplu, limitele de măsurare a curentului continuu este de la 10-11 până la 10 5A. O situaţie analogică
este şi în cazul măsurării altor mărimi. Este oportun tendinţa de utilizare a unor şi aceleaşi mecanisme de
măsurat pentru măsurarea valorilor în limite cât mai mari. Această problemă în mare măsură se rezolvă
prin convertarea curentului sau tensiunii în valori proporţionale acestor mărimi cu ajutorul convertoarelor
de tipul şunturilor, rezistoarelor suplimentare, divizorilor de tensiune, transformatoarelor şi
amplificatoarelor de măsurare.
Şunturi. Pentru micşorarea curentului de n-ori se utilizează şunturi. Şuntul reprezintă un rezistor,
conectat în paralel la dispozitivul de măsurare, aşa cum este prezentat în fig. Dacă rezistenţa şuntului
R I
Rs = , unde R este rezistenţa dispozitivului de măsurare; n = 1 - coeficient de şuntare, atunci
n −1 I2
curentul I 2 este de n ori mai mic decât curentul I1 . Şunturile sunt fabricate din manganin. În ampermetre
pentru măsurarea curenţilor până la 30 A şunturile se amplasează în corpurile dispozitivelor de măsurare,
pentru măsurarea curenţilor mari, până la 7500 A, se utilizează şunturi exterioare. Şunturile pot fi
fabricate pentru mai multe diapazoane, care constau din câteva rezistoare sau care au câteva derivaţii,
ceea ce permite de a modifica coeficientul de şuntare. Clasele de precizie a şunturilor sunt de la 0,02 până
la 0,5. Şunturile se utilizează cu diverse mijloace de măsurare, însă deseori ele sunt utilizate în circuitele
de curent continuu în dispozitivele magnetoelectrice. Şunturi cu alte mecanisme de măsurare nu sunt
utilizate din cauza sensibilităţii mici a acestor mecanisme, ceea ce contribuie la majorarea esenţială a
dimensiunilor şunturilor şi a consumului de putere de către ele. În afară de aceasta, la utilizarea şunturilor
la curent alternativ apare eroare suplimentară de la variaţia frecvenţei, deoarece odată cu variaţia
frecvenţei rezistenţa şuntului şi a mecanismului de măsurare variază diferit.
Divizori de tensiune. Pentru micşorarea tensiunii de n-ori se utilizează divizori de tensiune, care în
dependenţă de tipul tensiunii pot fi executaţi pe elemente care au rezistenţă pur activă, capacitivă sau
inductivă. Sunt produşi în serie divizori de tensiune, destinaţi lărgirii limitelor de măsurare a
compensatorilor de curent continuu. Astfel de divizori sunt executaţi din rezistenţe cu utilizarea
manganinului. Ei au coeficienţi de divizare şi clase de precizie de la 0,0005 până la 0,01.
Pentru lărgirea limitei de sus de măsurare al dispozitivului, de exemplu, a limitei de măsurare al
voltmetrului cu rezistenţa internă RV , se utilizează rezistoare suplimentare, care se conectează în serie cu
voltmetrul. În acest caz, rezistorul suplimentar şi voltmetrul formează divizor de tensiune. Rezistenţa
rezistorului suplimentar se determină cu expresia:
Rs = RV ⋅ [( U x / UV ) − 1 ] ,

32
 unde U x este tensiunea măsurată; U v - căderea de tensiune pe voltmetru; RV - rezistenţa internă al
voltmetrului. Rezistoarele suplimentare se fabrică din fir de manganin şi sunt utilizate în circuitele de
curenţi continuu şi alternativ (până la 20 kHz). Ele pot fi încastrate în interiorul dispozitivului şi
exterioare. Sunt produse în serie rezistoare suplimentare calibrate, utilizate cu orice tip de dispozitiv, care
are curentul nominal indicat. Clasele de precizie a rezistoarelor suplimentare calibrate sunt de la 0,01
până la 1. Rezistoarele suplimentare sunt utilizate pentru convertarea tensiunii de până la 30 kV. Curentul
nominal al rezistoarelor suplimentare este de la 0,5 până la 30 mA.

Transformatoare de măsurat la curent alternativ

Transformatoarele de măsurat, de curent şi de tensiune sunt utilizate ca convertoare ale curenţilor şi
tensiunilor de valori mari în curenţi şi tensiuni de valori relativ mici, admise pentru efectuarea măsurărilor
cu utilizarea dispozitivelor cu valori nu mari, standarde de măsurare (de exemplu, 5A, 100V). Prin
utilizarea transformatoarelor de măsurat în circuitele de tensiune înaltă se creează siguranţa pentru
personalul ce deserveşte dispozitivele, deoarece aparatele de măsură sunt conectate în circuitul de joasă
tensiune care la rândul sau se leagă la pământ.
Transformatoarele de măsurat constau din două înfăşurări izolate una de alta: primară cu un număr
de spire ω1 şi secundară - ω2 , amplasate pe un miez feromagnetic.
În transformatoarele de curent, de regulă, curentul primar I1 este mai mare decât cel secundar I 2 ,
de aceea la ele ω1 < ω2 . La transformatoarele de curent cu I1n > 500 A înfăşurarea primară poate consta
dintr-o singură înfăşurare sub formă de bară, care trece prin fereastra miezului.
În transformatoarele de tensiune tensiunea primară U1 este mai mare decât tensiunea secundară U 2 ,
de aceea la ele ω1 > ω2 . Tensiunea secundară nominală U 2 n a transformatoarelor de tensiune este de 100
sau 100 / 3 V. pentru diverse valori ale tensiunii primare U1n .
Conform schemelor de conectare în circuitul de măsurare şi în funcţie de regimul de funcţionare,
transformatoarele de curent şi de tensiune se deosebesc unul de altul. Înfăşurarea primară a
transformatorului de curent este conectată în circuitul de măsurare consecutiv, iar a transformatoarelor de
tensiune în paralel. Aparatele de măsură se conectează în înfăşurarea secundară a transformatoarelor.
După indicaţiile dispozitivelor se poate determina valoarea mărimii măsurate. Pentru aceasta este
necesar ca indicaţiile dispozitivelor să fie înmulţite la coeficienţii K I şi K U . Pentru transformatoarele de
curent K I = I1 / I 2 , iar pentru transformatoarele de tensiune K U = U1 / U 2 . Coeficienţii K I şi K U se
numesc coeficienţi reali de transformare.
Cum va fi demonstrat mai jos, I 2 şi U 2 se modifică nu proporţional I1 şi U1 , deci K I şi K U nu
sunt constanţi. Ei depind de valorile curenţilor şi tensiunilor, de caracterul şi valoarea sarcinii înfăşurării
secundare, de frecvenţa curentului, precum şi de construcţia transformatorului, materialului miezului şi de
obicei nu sunt cunoscute. De aceea indicaţiile dispozitivelor se înmulţesc nu la valorile reale, dar la
coeficienţii nominali de transformare:
K I ,n = I1n / I 2 n ; K Un = U1n / U 2 n .
Determinarea valorilor măsurate după coeficienţii nominali de transformare contribuie la erori.
Eroarea relativă (în procente) din cauza inegaltăţii a coeficientului real şi a celui nominal de transformare
pentru transformatorul de curent:
f I = 100 ⋅ ( I1′ − I1 ) / I1 = 100 ⋅ ( K In − K I ) / K I ,
unde I1′ = K In ⋅ I 2 şi I1 = K I ⋅ I 2 , iar pentru transformatorul de tensiune:
fU = 100 ⋅ ( U1′ − U1 ) / U1 = 100 ⋅ ( K Un − K U ) / K U ,
unde U1′ = K Un ⋅ U 2 şi U1 = K U ⋅ U 2 .

Eroarea f I se numeşte eroarea de curent, iar fU - eroarea de tensiune. La transformatoarele de

măsurat mai există şi aşa numita eroare unghiulară din cauza incorectitudinii transmiterii fazei de către

33
mărimea primară mărimii secundare. Eroarea unghiulară a transformatoarelor de măsurat influenţează
asupra indicaţiilor dispozitivelor, înclinarea echipajului mobil al cărora depinde de defazajul dintre
curenţi în circuitele acestor dispozitive. La ele se referă wattmetrele, contoarele de energie electrică,
fazmetrele.
După cum se cunoaşte din teoria transformatoarelor, în caz ideal defazajul dintre vectorul curentului
secundar I 2 al transformatorului de curent şi vectorul curentului primar I1 este de 1800 . Acelaşi defazaj
trebuie să fie între vectorii tensiunii secundare U 2 şi tensiunii primare U1 în transformatorul de tensiune.
În transformatoarele reale unghiul dintre vectorul valorii secundare ( − I 2 sau − U 2 ) întors la 1800 şi
vectorul corespunzător al mărimii primare ( I1 sau U1 ) nu este egal cu zero, dar formează unghiul δ , care
se numeşte eroare unghiulară a transformatorului. Eroarea este considerată pozitivă, dacă vectorul
mărimii secundare întors cu 1800 este înaintea vectorului mărimii primare.
Transformatoarele de curent. Transformatorul de curent funcţionează în regim apropiat de
regimul de scurtcircuit, deoarece în înfăşurarea lui secundară se conectează dispozitive cu o impedanţă
mică. Impedanţa sumară Z = R + jX a dispozitivelor şi conductoarelor de conexiune reprezintă sarcina
transformatorului de curent.
În fig.5-4 este prezentată diagrama vectorială a transformatorului de curent, construcţia căreia se
începe cu vectorul I 2 w 2 - forţei magnetomotoare (FMM) a înfăşurării secundare. Vectorul tensiunii U 2
este obţinut ca suma vectorilor căderilor de tensiune I 2 R şi I 2 X pe elementele activ - R şi reactiv X
ale sarcinii pentru curentul I 2 în circuitul secundar al transformatorului.
B
ϕ 0 −ψ 2 I 0 w1 C
− I 2 w2
A
δI
I1w1

ϕ 0 −ψ 2 I o w1
ϕ0 I a w1 Ф0
I µ w1
ϕ2

ψ2
I2R
I2 X I2Z = U2

I 2 R2

I 2 w2 I2 X 2 E2

Fig.5-4 Diagrama vectorială a transformatorului de curent

34
 Vectorul forţei electromotoare E 2 , indus în înfăşurarea secundară de către fluxul Ф0 al miezului,
este obţinut în rezultatul adunării vectorului U 2 cu vectorii I 2 R2 şi I 2 X 2 ale căderii de tensiune pe
componentele activă - R2 şi reactivă X 2 ale înfăşurării secundare.
Defazajul dintre vectorul FMM I 2 w 2 şi vectorul FMM I1w1 alcătuieşte aproape 1800, deci FMM
I 2 w 2 oferă o influenţa de demagnetizare. Din cauza această, fluxul magnetic Ф0 în miez este creat de
rezultanta FMM I 0 w1 . FMM I 0 w1 este alcătuită din componenta reactivă I µ w1 , care creează nemijlocit
fluxul Ф0 şi care coincide cu el în fază şi componenta activă I a w1 , care este în avans de Ф0 cu 900,
determinată de pierderile datorate histerezisului şi de către curenţii turbionari în miezul magnetic.
Vectorul FMM I1w1 este obţinut prin adunarea vectorului FMM I 0 w1 cu vectorul FMM - I 2 w 2 întors la
1800 , deci I1w1 = I 0 w1 + ( − I 2 w 2 ) sau I 0 w1 = I1w1 + I 2 w 2 .
La un regim nominal de funcţionare a transformatorului de curent FMM I 0 w1 de obicei alcătuieşte
nu mai mult de 1% de la FMM I1w1 sau I 2 w 2 . Pentru o putere satisfăcătoare a sursei curentului primar,
deschiderea circuitului secundar al transformatorului de curent va contribui la o majorare substanţială a
valorii Ф0 , deoarece în acest caz I 0 w1 = I1w1 . Deschiderea acestui circuit reprezintă o situaţie de avarie,
deoarece majorarea fluxului în miez contribuie la o majorare a FEM (până la câteva sute de volţi), ceea ce
este periculos pentru personalul de deservire şi poate cauza spargerea izolaţiei înfăşurării secundare. În
afară de aceasta, majorarea fluxului se însoţeşte de creşterea pierderilor cauzate de magnetizare şi curenţii
turbionari, de majorarea temperaturii miezului şi respectiv a înfăşurărilor şi poate fi cauza descompunerii
termice a izolaţiei lor.

Vom determina expresia pentru erorile de curent f I şi unghiulare δ I . Din triunghiul OBC şi ABC
(fig.5-4) avem:
I1w1 = OB / cos δ I = [ I 2 w 2 + I 0 w1 cos( ϕ 0 − ϕ 2 )] / cos δ I ,
unde ϕ0 este unghiul dintre vectorii I 0 w1 şi I a w1 ; ϕ 2 - unghiul dintre vectorii I 2 w 2 şi FEM E 2 .
Deoarece unghiul δ I este mic ( nu mai mare de 10 , atunci putem considera cos δ I ≈ 1 . Atunci,
I1 = [ I 2 w 2 + I 0 w1 cos( ϕ 0 − ϕ 2 )] / w1 .
Coeficientul real de transformare
K I = I1 / I 2 = w 2 / w1 + [ I 0 ⋅ cos( ϕ 0 − ϕ 2 )] / I 2 .
Eroarea de curent (în procente):
f I = 100( K In − K I ) / K I ≈ ( 1 − K I / K In ) ⋅100.
deoarece la numărător se poate de înlocuit K I cu K In din cauză că ei puţin diferă unul de altul.
Substituind în expresia (5-2) valoarea din (5-1), obţinem în procente:
w2 I ⋅ cos( ϕ 0 − ϕ 2 )
f I = [1 − − 0 ] ⋅100.
w1 ⋅ K In K In ⋅ I 2
Din diagrama (gig.5-4):
BC I 0 w1 sin( ϕ 0 − ϕ 2 )
tgδ I = = .
OB I 2 w 2 + I 0 w1 cos( ϕ 0 − ϕ 2 )
Deoarece I 0 << I 2 , w1 < w 2 şi cos( ϕ 0 − ϕ 2 ) < 1 , atunci a doua componentă din numărătorul
expresiei (5-4) poate fi ignorat. În afară de aceasta, din cauza unghiului mic δ I se poate considera
tgδ I ≈ δ I . Atunci eroarea unghiulară (în radiani):
δ I = [ I 0 w1 sin( ϕ 0 − ϕ 2 )] /( I 2 w 2 ).
Din diagrama vectorială şi expresiile erorilor rezultă, că majorarea sarcinii, deci conectarea unui
număr mare de dispozitive, aduce la majorarea FEM E 2 , care la rândul său, este cauzată de majorarea
curentului I 0 şi a erorilor.

35
 La creşterea componentei inductive ale sarcinii, unghiul ϕ 2 se majorează, ce contribuie la majorarea
erorii de curent f I şi la micşorarea erorii unghiulare δ I , deoarece cos( ϕ 0 − ϕ 2 ) în acest caz creşte, iar
sin( ϕ 0 − ϕ 2 ) descreşte.
Pentru transformatoarele de curent mobile cu multe game de măsurat sunt stabilite următoarele
clase de precizie: de la 0,01 până la 0,2. Ele sunt fabricate pentru frecvenţa nominală sau banda de
frecvenţe de la 25 Hz până la 10 kHz. Transformatoarele de curent se fabrică pentru valori ale curenţilor
nominali de la 0,1A până la 30 kA şi pentru valoarea nominală a curentului secundar de 5A. Pentru
frecvenţa de 50 Hz se admite fabricarea transformatoarelor de curent pentru curenţii nominali secundari
de 1 şi 2A.
Transformatoarele staţionare de curent pentru frecvenţa de 50Hz se fabrică pentru curenţi nominali
primari de la 1A până la 40 kA şi curenţii nominali secundari de 1, 2, 2,5 şi 5A. Clasele de precizie a
acestor transformatoare de curent sunt de la 0,2 până la 10. Clasele de precizie a transformatoarelor de
curent staţionare determină valorile limite a erorilor de curent şi erorilor unghiulare. În special, pentru
transformatoarele cu clasa de precizie de la 0,2 până la 1, valoarea admisă a erorii de curent, care
corespunde clasei de precizie, are loc pentru valoarea curentului primar de la 100-120% de la valoarea
nominală, iar pentru transformatoarele cu clase de precizie mai joasă – pentru valoarea curentului primar
de 50-120%. Pentru alte valori ale curentului primar eroarea admisă de curent se majorează.
Transformatoarele de curent se fabrică pentru o anumită sarcină nominală, ca de exemplu, pentru
transformatoarele staţionare de la 2,5 până la 100VA.
Construcţia transformatoarelor de curent diferă în dependenţă de destinaţie, de tensiune, clasă de
precizie şi valoarea curentului nominal primar.
Transformatoarele de tensiune. Transformatoarele de tensiune funcţionează într-un regim
apropiat de regimul de mers în gol, deoarece în înfăşurarea secundară se conectează dispozitive cu
impedanţă mare.
În fig.5-5 este prezentată diagrama vectorială a transformatorului de tensiune. Pentru o simplificare
vom considera că w1 = w 2 , în realitate w1 > w 2 . Aceasta va permite de a înlocui vectorii FMM cu curenţii
respectivi.
Consecutivitatea construirii diagramei vectoriale a transformatorului de tensiune începând cu
curentul I 2 până la I1 inclusiv, este analogic ca şi pentru transformatoarele de curent. Vectorii de tensiune
U 2 la înfăşurarea secundară a transformatorului (dispozitivelor) şi FEM E 2 vom determina-o în baza
următoarelor expresii:
U 2 = I 2 ( R + jX ); E 2 = U 2 + I 2 ( R2 + jX 2 ),
unde R şi X sunt echivalentele activă şi inductivă ale sarcinii în circuitul secundar; R2 şi X 2 -
rezistenţele activă şi inductivă a înfăşurării secundare.
Vectorul tensiunii primare U1 = − E 2 + I1 ( R1 + jX 1 ) , unde R1 şi X 1 sunt componentele activă şi
inductivă ale înfăşurării primare ale transformatorului.
Ţinând cont de expresia (5-6) şi valoarea I1 = I 0 − I 2 , obţinem:
U1 = −U 2 + I 0 R1 + j ⋅ I 0 X 1 − I 2 ( R1 + R2 ) − j ⋅ I 2 ( X 1 + X 2 )
Din această expresie rezultă, că vectorul tensiunii primare U1 nu este egal cu vectorul tensiunii
secundare U 2 , necătând la aceea, că a fost considerat w1 = w 2 . Deci, există eroarea de tensiune fU şi
eroarea unghiulară δ U , care depind de curenţii I 2 şi I 0 şi de impedanţele înfăşurărilor transformatorului şi
sarcinii. Cea mai mare influenţa asupra erorilor o are sarcina din circuitul secundar al transformatorului.
De aceea, în circuitul secundar trebuie de conectat atâtea dispozitive, ca puterea consumată să nu
depăşească puterea nominală a transformatorului de tensiune.
Transformatoarele staţionare de tensiune se fabrică pentru valori nominale ale tensiunii de la 220V
şi până la 35 kV pentru tensiuni secundare egale cu 150, 100 şi 100 / 3 V pentru sarcină nominală de la
5 până la 25VA cu cos ϕ = 0 ,8 − 1,0. Transformatoarele de tensiune de laborator de regulă sunt produse de

36
tip mobile pentru câteva benzi de măsurare. Pentru circuitele trifazate sunt produse transformatoare de
tensiune trifazate.

6. INSTRUMENTE ELECTRICE DE MÃSURARE

Instrumentul electric de măsurare constituie cel mai simplu mijloc tehnic care poate furniza de
sine stătător informaţii de măsurare şi reprezintă o componentă de bază a oricărui aparat de măsurare
analogic.
Un instrument de măsurare este un mecanism electromecanic care, în majoritatea cazurilor,
converteşte o mărime electrică activă x într-o mărime mecanică, cel mai adesea un cuplu de forţă denumit
cuplu activ care provoacă rotirea dispozitivului mobil al acestuia. Pentru ca fiecărei valori x sa-i
corespundă o deviaţie α a dispozitivului mobil, asupra acestuia acţionează şi un cuplu rezistent,
dependent de α .
Principiul de funcţionare al instrumentelor de măsurare diferă în funcţie de fenomenul fizic utilizat
pentru producerea cuplului de forţe necesar rotirii dispozitivului mobil. După principiul de funcţionare
instrumentele de măsurare se împart în următoarele categorii:
magnetoelectrice;
cu magnet mobil;
feromagnetice;
electrodinamice;
ferodinamice;
de inducţie;
electrostatice;
cu lamele vibrante;
termice etc.
În tabelul 1.1 sunt prezentate simbolurile marcate pe cadranele aparatelor de măsurat, printre care şi
simbolurile instrumentelor de măsurare.
Instrumentele de măsurare sunt formate dintr-o parte fixă şi o parte mobilă, denumită dispozitiv
mobil. Atât partea fixă cât şi cea mobilă sunt prevăzute cu elemente active care servesc la producerea
cuplului activ şi cu elemente auxiliare care îndeplinesc diverse funcţii.

6.1 Elemente auxiliare ale instrumentelor de măsurat

În construcţia instrumentului de măsurare intra următoarele dispozitive:
a) Elemente care asigură suspensia sistemului mobil.
Suspensia poate fi:
cu lagăre (figura 6.1), utilizată la aparate cu clasa c ≥ 0,2 consta din pietre dure (rubin, agat,
sticlă specială, oţel sau bronz), prevăzute cu mici cratere şlefuite în care se pot roti pivoţii (din oţel) cu
vârfuri rotunjite;
cu benzi tensionate (figura 6.2), utilizata la instrumentele cu o sensibilitate ridicată (ca şi
suspensia pe fir de torsiune) cu clasa de exactitate c ≤ 0,5 – elimina frecările din lagăre;
cu fir de torsiune, benzile tensionate sau firul de tensiune produc cuplul antagonist şi conduc
curentul (în unele dispozitive) la bobina mobilă.

37
 Fig. 6.1 Suspensie pe lagăre: Fig. 6.2 Suspensie pe benzi tensionate:
1 – ax din otel, 2 – piatra dura, 3 – şurub. 1 – ac indicator; 2 – scară de măsură;
3–corector de zero; 4–arc de întindere; 5–benzi
tensiometrice; 6– contragreutate; 7 – bobina mobilă.

b) Elemente de producere a cuplului antagonist, dependent de unghiul de rotaţie α al echipajului

mobil. Poate fi realizat pe cale:
mecanică (resorturi spirale, benzi sau fire de torsiune, mai rar greutatea proprie);
pe acelaşi principiu ca şi cuplul activ (la logometre).
c) Corectorul de zero - reglează exact poziţia de zero a dispozitivului de citire al aparatului de
măsurare. Este un buton sau şurub care poate roti punctul de fixare al unuia din resoartele spirale sau un
capăt al benzii (firului) de torsiune.
d) Dispozitivul de citire al deviaţiilor compus din:
indicatorul deviaţiei, care poate fi ac indicator sau cu spot luminos;
scara gradată.
e) Dispozitivul de amortizare – produce un cuplu de forte proporţional cu viteza unghiulara dx/dt a
sistemului mobil, reducând astfel numărul şi amplitudinea oscilaţiilor. Pot fi:
pneumatice, cu camera de aer şi piston sau paletă (figura 6.3 , b);
electromagnetice, cu o paleta de Al sau cadru care se mişcă în câmpul magnetic al unui
magnet permanent (figura 6.4).
f) Elemente de echilibrare (contragreutăţi) etc.

Fig. 6.3. Dispozitive de amorsare pneumatice: Fig. 6.4. Dispozitiv de amorsare

a) cu piston, b) cu paletă. electromagnetic: 1 – ax, 2 – magnet
1 – ax; 2 – piston; 3 – paleta. permanent, 3 – piesa din aluminiu

Tabelul 1.1
Simboluri marcate pe cadranele dispozitivelor electromecanice de măsurat

Simbolul Tipul dispozitivului Simbolul Tipul dispozitivului

Dispozitiv magnetoelectric cu Logometru magnetoelectric
cadru mobil
Dispozitiv magnetoelectric Logometru magnetoelectric
Cu magnet mobil cu magnet mobil

38
 Dispozitiv electromagnetic
Dispozitiv electrodinamic
Logometru electrodinamic
Dispozitiv de inducţie
Dispozitiv termic cu spirală
încălzită
Convertor termic neizolat
Ecran electrostatic
10 Câmp electrostatic, exprimat în
kilovolt pe metru, 10 kV/m, care
aduce la modificarea indicaţiilor şi
corespunde clasei de precizie
Corector
Tensiune de încercare 500 V
ast Dispozitiv astatic
1,5 Clasa de precizie la normarea
limitelor erorilor admisibile în %
de la valoarea normată, exprimată
în unităţi ale mărimii măsurate.
Simbolizarea clasei de precizie la
normarea limitelor admise ale
erorilor în procente de la valoarea
reală, de ex. 0,2.
Utilizarea dispozitivului la situarea
600
scalei sub un anumit unghi faţă de
suprafaţa orizontală, de ex., 60
grad.
Utilizarea dispozitivului la situarea
verticală a scalei.
a) Dispozitiv magnetoelectric
În dispozitivul magnetoelectric, cuplul de rotaţie se creează în rezultatul interacţiunii câmpului
magnetic a conductorului parcurs de curent, executat sub formă de cadru-bobină. Sunt utilizate atât
dispozitive cu
39
Logometru electromagnetic
Dispozitiv ferodinamic
Logometru ferodinamic
Logometru de inducţie
Dispozitiv electrostatic
Convertor termic izolat
Ecran magnetic
2 Inducţie magnetică, în mT, 2
mT, care aduce la
modificarea indicaţiilor, şi
care corespunde clasei de
precizie
Dispozitivul nu poate fi
încercat la trăinicia izolaţiei
Tensiune de încercare mai
înaltă de 500 V, de ex. 2 kV.
Dispozitiv sau parte
componentă aflată sub
tensiune înaltă.
1,0 Clasa de precizie la normarea
limitelor erorilor admisibile
în % de la valoarea normată,
determinată în funcţie de
lungimea scalei, de ex. 1,0.
Referinţă la documentul
!
respectiv.
Utilizarea dispozitivului la
situarea orizontală a scalei .
N Simbol, care indică la
orientarea dispozitivului în
câmpul magnetic exterior.
 La conectarea în circuitul de măsurare, bobina mobilă este parcursă de curentul I şi, sub acţiunea
cuplului activ, se va deplasa cu un unghi elementar dα , astfel încât energia localizată în câmpul magnetic
al dispozitivului mobil ( Wm = ФI ) va suferi o deviaţie:
dWm = I ⋅ dФ
Daca notam cu dS suprafaţa elementară din intrefier parcursă de cele două laturi active ale bobinei
la rotirea ei cu dα , variaţia fluxului magnetic va fi:
dФ = n ⋅ B ⋅ dS
în care dS = B ⋅ l ⋅ dα = S ⋅ dα .
unde: N este numărul de spire al bobinei; B – inducţia din intrefier; l – lungimea laturii active a
bobinei; b – lăţimea bobinei; S – suprafaţa bobinei.
Obţinem ecuaţia cuplului activ, produs de interacţiunea dintre câmpul magnetic din intrefier şi
curentul ce parcurge bobina mobilă:
dWm
Mr = ( )I =const = Ф0 ⋅ I
dα
Există două tipuri constructive de instrumente magnetoelectrice: cu magnet permanent exterior şi cu
magnet permanent interior.
Principiul de funcţionare a dispozitivului magnetoelectric este ilustrat în fig.1.3., unde este
reprezentat cadrul mobil al mecanismului de măsurare, care se află într-un câmp magnetic radial şi
uniform. La trecerea curentului prin înfăşurarea bobinei, apar forţe, care tind să rotească cadrul bobinei
astfel, ca suprafaţa ei să devină perpendiculară pe direcţia 01 - 02. În cazul când cuplul de rotaţie devine
egal cu cel de frânare, echipajul mobil se opreşte. Unghiul de înclinare a cadrului mobil, la parcurgerea
unui curent I prin înfăşurarea ei va fi egal::
B ⋅S ⋅n⋅I
α = ,
W
Unde W este cuplul rezistent specific.
Dispozitivul magnetoelectric se caracterizează cu o precizie înaltă, nu este influenţat de câmpurile
magnetice exterioare, au sensibilitate înaltă, o scară uniformă şi un consum propriu redus de putere. Însă
se caracterizează cu o construcţie compusă şi scumpă, o posibilitate de suprasarcină redusă şi posibilitatea
de a măsura numai curenţi şi tensiuni continue.

а) b)
Fig.1.3 Construcţia dispozitivului magnetoelectric:
cu magnet permanent (a); cu magnet mobil (b)

În fig.1.3. a: 1- magnet permanent, 2-construcţie feromagnetică, 3- piese polare, 4- cilindru

feromagnetic, 5- cadru mobil, 6- axa mobilă, 7-ac indicator, 8- scara.

40
 În fig.1.3.b: 1- magnet permanent magnetizat pe diametru, 2- piese din material magnetic moale,
care aplatizează câmpul magnetic, 3 – jug cilindric, 4- cadru, 5- corector, 6- limitatoare, 7- resort care
menţine lagărul 8.

Ampermetre şi voltmetre magnetoelectrice

Dispozitivele de măsurare ale ampermetrelor şi voltmetrelor magnetoelectrice n-au deosebiri

principiale între ele. În dependenţă de destinaţia dispozitivului (pentru măsurarea curentului sau tensiunii)
se modifică şi circuitul de măsurare a acestor mărimi. În ampermetre dispozitivul de măsurare este
conectat în circuit nemijlocit sau prin intermediul şuntului. În voltmetre consecutiv cu dispozitivul de
măsurare se conectează un rezistor adiţional şi dispozitivul este conectat la acele borne ale schemei, între
care este necesar de a măsura tensiunea. Astfel de scheme sunt prezentate în fig.xx .
Ampermetrul fără şunt se utilizează numai în acel caz, dacă tot curentul ce se măsoară poate fi
transmis prin resorturile conductoare de curent şi înfăşurarea cadrului dispozitivului de măsurare. De
obicei această valoare nu depăşeşte 20-30mA, deci o astfel de schemă corespunde micro şi
miliampermetrelor.
Rs Ra I Rm x
Is
Ix Rm Ix
+ −
Rm U
a) b) c)
Fig. 1 Schemele ampermetrelor şi voltmetrelor magnetoelectrice:
a) miliampermetru fără şunt; b) ampermetru cu şunt; c) voltmetru.

Caracterul circuitului de măsurare în mare măsură este determinat de eroare de temperatură admisă
şi limita de măsurare a dispozitivului.
Modificarea temperaturii dispozitivului se răsfrânge asupra funcţionării lui în felul următor:
1. La majorarea temperaturii, resorturile, care creează cuplul antagonist tind să se dezrăsuci. Pentru
compensarea acestui fenomen se asamblează două resorturi cu diverse direcţii de înfăşurare a spirelor.
Una din ele la rotaţia echipajului mobil lucrează la răsucire, a doua – la dezrăsucire.
2. Resorturile slăbesc cu circa 0,2-0,4% la fiecare 100 C majorarea a temperaturii. indicaţiile
aparatului pentru valoarea măsurată constantă ar trebui să se majoreze respectiv.
3. Fluxul magnetic al magnetului permanent se micşorează aproximativ cu 0,2% la fiecare 100 C de
majorare a temperaturii. Indicaţiile ar trebui să se micşoreze.
Deoarece slăbirea resorturilor şi micşorarea fluxului magnetic contribuie la apariţia erorii de
temperatură, aproximativ egală după valoare, dar diferită după semn, atunci aceste două fenomene practic
se compensează reciproc unul pe altul.
4. Se modifică rezistenţa înfăşurărilor cadrului şi resorturilor. Dacă înfăşurarea cadrului este
executată din conductor de cupru, atunci la majorarea temperaturii cu 100 rezistenţa se va majora cu 4%.
Aceasta reprezintă sursa principală a erorii de temperatură ale aparatelor magnetoelectrice.

Rs
Is Is
Rs
Ix I1 R1
Rs I2 Ix R1
Is I R2 Rm
Ra Rm R3 I
Ix I
I3 TC
Rm

Fig. Schemele de compensare a erorii de temperatură:

a) cu rezistor adiţional; b) paralel-consecutivă; c) cu compensator termic.
41
 Să examinăm schemele prezentate în fig.xx din punct de vedere a erorilor cauzate de temperatură.
Pentru ampermetrul fără şunt (schema a) indicaţiile nu depind de temperatură.
În majoritatea cazurilor eroarea de temperatură este neînsemnată şi pentru voltmetru (schema c).
Aceasta se lămureşte prin aceea, că coeficientul de rezistenţă termică a circuitului voltmetrului este
determinat nu numai de componenta de „cupru” a înfăşurării mecanismului de măsurare, dar şi de
rezistorul adiţional, executat din material cu un coeficient de rezistenţă termică foarte mic (manganin).
Cu cât este mai mare raportul rezistenţei manganinului la rezistenţa cuprului, deci, cu cât este mai
mare limita de măsurare a aparatului, cu atât mai mică este eroarea cauzată de temperatură. Pentru
voltmetrele cu limitele mai mari de 3-5V, eroarea de temperatură poate fi micşorată din contul
rezistorului adiţional din manganin până la valori care corespund clasei de precizie 0,2.
Cea mai dificilă variantă în ceea ce priveşte influenţa temperaturii reprezintă ampermetrul cu şunt
(schema b). La majorarea temperaturii şi pentru valori constante al curentului măsurat şi a rezistenţei
şuntului rs (şuntul, cum a fost menţionat anterior, este executat din manganin), curentul I care parcurge
prin dispozitivul de măsurare şi indicaţiile dispozitivului se micşorează.
Pentru compensarea erorii de temperatură deseori se utilizează scheme speciale. Cel mai larg sunt
utilizate scheme cu compensarea erorii de temperatură prezentate în fig.xx. Cea mai simplă metodă de
micşorare a erorii de temperatură este conectarea consecutivă cu înfăşurarea cadrului a unui rezistor
adiţional ra din manganin (schema a). Neajunsul acestei scheme constă în aceea, că pe cadru nimereşte
numai o parte de tensiune obţinută de pe şunt. Pentru clasa de precizie 0,2 această cotă corespunde la
numai 5%. Deci, în acest caz sau nu are loc o micşorare esenţială a erorii de temperatură sau are loc o
majorare a consumului de energie de către dispozitiv. De obicei această metodă se utilizează numai
pentru dispozitivele cu clasa de precizie nu mai înaltă de 1,0.
Schema paralel-consecutivă (schema b) se utilizează larg în dispozitivele cu înalte clase de precizie
(0,5; 0,2; 0,1). În această schemă, consecutiv cu rezistorul din cupru a cadrului, este conectat un rezistor
din manganin r3 . Acest circuit se şuntează cu rezistorul r1 din material cu un coeficient mare de rezistenţă
termică (cupru sau nichel) şi prin rezistenţa r2 din manganin conectată consecutiv este conectată la şuntul
rs . La majorarea temperaturii cresc valorile r şi r1 . Dar deoarece consecutiv cu cadru este conectat
rezistorul r3 , care are practic un coeficient de rezistenţă termică egal cu zero, atunci în comparaţie cu
circuitul ( r + r3 ) , majorarea rezistenţei în circuitul cu r1 va fi mai mare. De aceea se va modifica
distribuţia curenţilor I1 şi I 3 astfel, încât în înfăşurarea cadrului se va ramifica o parte mai mare din
curentul total decât anterior. Dar deoarece rezistenţa dintre bornele a şi b se va majora, atunci pentru o
tensiune constantă U ab valoarea curentului I 2 se va micşora. Dar deoarece rezistenţa rezistorului r2 cu
majorarea temperaturii nu se modifică, atunci căderea tensiunii pe el se va micşora, iar între bornele c şi d
se va majora. Selectând valorile rezistenţelor se poate de obţinut aceea, ca la schimbarea temperaturii
curentul în înfăşurarea cadrului să se modifice în limitele determinate de valoarea admisă a erorii de
temperatură. Mai des se utilizează schemele cu rezistenţe termice de semiconductoare (schema c).
Rezistenţa termică RT posedă o valoare considerabilă negativă al coeficientului termic de ordinea -25-
35% la fiecare 100 .

Dispozitive magnetoelectrice cu redresoare de curent

Sensibilitatea înaltă, precizia şi consumul redus de energie sunt caracteristice dispozitivelor
magnetoelectrice în comparaţie cu alte dispozitive electromecanice. Din aceste considerente este oportun
utilizarea dispozitivelor magnetoelectrice pentru măsurarea în circuitele de curent alternativ. Aceasta se
efectuează prin redresarea curentului alternativ în curent continuu cu măsurarea lui ulterioară cu aceste
tipuri de dispozitive. În calitate de redresoare a curentului alternativ în curent continuu se utilizează
redresoare în baza elementelor semiconductoare şi convertoarele termoelectrice.
Redresoarele de curent alternativ reprezintă dispozitivul magnetoelectric asociat cu un redresor de
curent alternativ. În componenţa redresoarelor se utilizează diode semiconductoare (de Germaniu sau

42
Siliciu). Dezavantajul diodelor semiconductoare ca elemente de redresare a curentului alternativ în curent
continuu este caracteristica VA neliniară, instabilitatea acestei caracteristici în timp şi dependenţa ei de
temperatură şi frecvenţă.
În redresoare se utilizează schemele de redresare cu o semiperioadă şi cu două semiperioade de
redresare a curentului. La utilizarea schemei de redresare cu o semiperioadă (fig.5-25, a) prin mecanismul
de măsurare va trece numai o singură semiundă de curent alternativ, iar cea inversă - va circula prin
dioda VD2 şi rezistorul R. Circuitul din dioda VD2 şi rezistorului R = Rm se utilizează pentru aplatizarea
ambelor semiunde de curent în circuitul comun, precum şi pentru protecţia contra spargerii a diodei VD1
în cazul trecerii semiundei inverse de tensiune.
La utilizarea schemei de redresare cu două semiperioade, curentul redresat va circula prin
mecanismul de măsurat în decursul ambelor semiperioade şi respectiv, sensibilitatea acestor scheme va fi
mai mare în comparaţie cu cele cu o semiperioadă. În fig.5-25, b este prezentată cea mai răspândită
schemă – schema de redresare cu două semiperioade.
Proprietăţile de redresare ale diodelor se caracterizează prin coeficientul de redresare:
k r = I dir / I inv = Rinv / Rdir , unde I dir şi I inv sunt curenţii care circulă prin diodă în direcţie directă şi
inversă; Rdir şi Rinv - sunt respectiv rezistenţele diodei în direcţie directă şi inversă. Valoarea k r depinde
de tensiunea aplicată diodei, frecvenţa curentului şi temperatura mediului.
Dacă se măsoară curentul alternativ i = I m sin ωt , atunci cuplul de rotaţie, valoare momentană la
trecerea prin bobină a curentului redresat pulsator va fi:
M t = B ⋅ s ⋅ω ⋅ i .
La utilizarea dispozitivului redresor în circuitul de curent alternativ de frecvenţă industrială sau mai
mare, înclinarea echipajului mobil al mecanismului de măsurare la redresarea de o semiperioadă se
determină de cuplul valoare medie:
T T/2
1 1 1
M = ∫ M t dt = B ⋅ s ⋅ w ⋅ ⋅ ∫ idt = ⋅ B ⋅ s ⋅ w ⋅ I med ,
T 0 T 0 2
iar în cazul celei cu două semiperioade de redresare:
T T/2
1 2
M = ∫ M t dt = B ⋅ s ⋅ w ⋅ ⋅ ∫ idt = B ⋅ s ⋅ w ⋅ I med ,
T 0 T 0
unde T este perioada; I med - valoarea medie a curentului măsurat.
Unghiul de rotaţie al echipajului mobil al mecanismului de măsurare pentru redresarea cu o
semiperioadă şi redresarea cu două semiperioade este:
α1 = B ⋅ s ⋅ w ⋅ I med / 2 ⋅W s ;
α 2 = B ⋅ s ⋅ w ⋅ I med / W s .
Din expresiile obţinute rezultă, că la dispozitivele cu redresoare, înclinarea echipajului mobil este
proporţională valorii medii a curentului măsurat.
La măsurarea în circuitele de curent alternativ de obicei este necesar de a cunoaşte curentul
(tensiunea) valori eficace. Ţinând cont că, valoarea eficace a curentului este în corelaţie cu expresia
I med = I / k f , unde k f este coeficientul de formă al curbei de curent,
α1 = B ⋅ s ⋅ w ⋅ I /( 2 ⋅ k f ⋅W s );
α 2 = B ⋅ s ⋅ w ⋅ I /( k f ⋅W s ) .
Astfel, dispozitivul redresor poate fi gradat în unităţi eficace ale curentului (tensiunii) numai pentru
curba dată a curentului (tensiunii) (pentru sinusoidă k f = 1,11 ). Dacă forma curbei al curentului
(tensiunii) măsurate este diferită de cea dată, în indicaţiile dispozitivului va apărea eroare.
Dacă coeficientul de formă k f este cunoscut, atunci curentul, valoare eficace de formă
nesinusoidală, măsurat cu dispozitivul gradat pentru curentul sinusoidal, poate fi determinat conform
expresiei:

43
 I = I ind ⋅ k f / 1,11 ,
unde I ind sunt indicaţiile dispozitivului.
Dependenţa coeficientului de redresare a diodei funcţie de temperatură, funcţie de tensiune şi
frecvenţa curentului, precum şi influenţa formei curbei de curent măsurat va aduce la erori considerabile.
Micşorarea erorilor de obicei se efectuează prin conectarea elementelor suplimentare în circuitele acestor
dispozitive.
Ansamblul dispozitivului magnetoelectric, a schemei de redresare, a şuntului sau rezistenţei
suplimentare formează ampermetrul cu redresor sau voltmetru cu redresor.
În calitate de exemplu în fig.5-26 este prezentată schema voltmetrului pentru măsurarea tensiunilor
de valori nu prea mari. Micşorarea rezistenţei echivalente a punţii redresoare la majorarea temperaturii
mediului este compensată cu majorarea rezistenţei rezistorului suplimentar, fabricat parţial din cupru.
Micşorarea erorii de frecvenţă se obţine prin conectarea condensatorului C (fig.5-26). Odată cu majorarea
frecvenţei influenţa de şuntare a capacităţii diodelor se majorează şi indicaţiile dispozitivului din cauza
micşorării coeficientului general de redresare se micşorează. Datorită capacităţii C, care şuntează o parte
din Rs , la majorarea frecvenţei curentul voltmetrului creşte, ce compensează micşorarea curentului
redresat.
Dispozitivele cu redresoare pot fi utilizate practic numai pentru măsurarea curenţilor şi tensiunilor
sinusoidale din cauza influenţei formei curbei acestor mărimi.
În majoritatea cazurilor dispozitivele cu redresoare se execută pentru multe domenii de măsurări
precum şi combinate. Cu astfel de dispozitive, prin comutarea elementelor cu ajutorul comutatoarelor pot
fi măsurate atât curenţi şi tensiuni alternative cât şi continue, precum şi măsurarea rezistenţelor conform
schemei ohmmetrului. Limita de sus de măsurare pentru dispozitivele cu redresoare fabricate sunt: pentru
curent – de la 3 mA până la 10A, pentru tensiune – de la 75 mV până la 600V (limita 75 mV – numai
pentru tensiuni continue), a rezistenţelor – de la 0,5 kOhm până la 5 MOm.
Din cauza caracteristicilor neliniare VA ale diodelor pentru valori mici ale curenţilor (tensiunilor)
scara la începutul (0-15%) ei este neuniformă.
Avantajele dispozitivelor cu redresoare sunt: sensibilitatea înaltă, consumul redus de putere din
circuitul de măsurare, posibilitatea funcţionării la frecvenţe înalte. Dispozitivele cu redresoare fără
circuitul de compensare a erorilor cauzate de frecvenţă pot fi utilizate la măsurarea curenţilor şi
tensiunilor de până la 5000-10000 Hz, în dispozitive cu astfel de circuite – banda de frecvenţă se lărgeşte
până la 50 kHz. Precizia dispozitivelor cu redresoare este relativ joasă – clasele de precizie sunt 1,5; 2,5.

Dispozitive termoelectrice. Dispozitivul termoelectric reprezintă un convertor termoelectric

asociat la mecanismul magnetoelectric.
În fig.5-27 este prezentat schema convertorului termoelectric, alcătuit din termocuplu 1 şi fir-
încălzitor 2. În calitate de încălzitor se utilizează un fir care admite o încălzire îndelungată. La
parcurgerea curentului I x prin firul încălzitor el se încălzeşte şi la extremităţile libere ale termocuplului
apare forţă termoelectromotoare, care creează curent prin mecanismul de măsurare.
Forţă termoelectromotoare creată de către termocuplu este proporţională cantităţii de căldură care se
degajă în încălzitor. Cantitatea de căldură, la rândul său este proporţională pătratului valorii eficace ale
curentului măsurat I x . Curentul în circuitul dispozitivului de măsurare este I = E / Rm , unde E este
forţă termoelectromotoare; Rm − rezistenţa circuitului bobinei dispozitivului de măsurare. Astfel,
indicaţiile dispozitivului termoelectric trebuie să fie proporţionale pătratului valorii eficace ale curentului
măsurat.
Însă caracterul pătratic scara o are numai la începutul ei, iar la majorarea pierderilor termice în
încălzitor din cauza creşterii curentului el dispare.
Căldura degajată de curent în încălzitor, în limite foarte mari nu este influenţată de frecvenţă, de
aceea dispozitivele termoelectrice pot fi utilizate atât la curent continuu cât şi la curent alternativ,
inclusiv la frecvenţe înalte.
Pentru valori mici ale curentului măsurat (150-300 mA) sunt utilizate convertoare termoelectrice cu

44
vid. În ele încălzitorul şi termocuplul sunt amplasate într-un balon de sticlă, în care se creează vid. În
acest caz se obţine micşorarea pierderilor de disipare în mediul înconjurător şi respectiv, pentru încălzirea
extremităţii termocuplului se necesită o putere mai mică.
Lărgirea diapazonului de măsurări în cazul ampermetrelor termoelectrice la curenţi de până la 1A se
efectuează prin conectarea mecanismului de măsurat cu termocupluri separate pentru fiecare limită de
măsurare. La măsurarea curenţilor mai mari de 1A pentru lărgirea diapazonului de măsurări se utilizează
transformatoare de curent de înaltă frecvenţă. La voltmetrele termoelectrice lărgirea diapazonului de
măsurări se efectuează cu ajutorul rezistoarelor suplimentare, conectate consecutiv cu încălzitorul.
În microampermetrele termoelectrice se utilizează convertoare termice cu vid şi cu amplificatoare
de curent continuu.
Avantajul principal al dispozitivelor termoelectrice este precizia destul de înaltă de măsurare într-un
diapazon larg de frecvenţe şi la o curbă deformantă a curentului măsurat sau a tensiunii. Convertoarele
termice moderne sunt utilizate atât la curent continuu, precum şi la curent alternativ, la frecvenţe de până
la 100 MHz. Însă la frecvenţe de aproximativ 5-10 MHz eroarea de frecvenţă a dispozitivului
termoelectric poate atinge 5-10%. Se lămureşte aceasta prin aceea că odată cu majorarea frecvenţei din
cauza efectului pelicular are loc majorarea rezistenţei încălzitorului. În afară de aceasta, la frecvenţe
foarte înalte, o parte din curentul măsurat se ramifică prin capacităţile proprii, ocolind încălzitorul.
Eroarea de frecvenţă a voltmetrelor termoelectrice este de obicei mai înaltă, decât la ampermetre din
cauza influenţei modificării rezistenţei rezistorului suplimentar, care nu poate fi executat complet curat
activ.
La neajunsurile dispozitivelor termoelectrice se referă capacitatea joasă de suprasarcină şi durata de
viaţă scăzută a termocuplurilor, dependenţa indicaţiilor dispozitivelor în funcţie de temperatura mediului
înconjurător şi consumul propriu majorat (pentru ampermetrele la 5A aproximativ 1VA, curentul care
corespunde înclinării maximale a echipajului mobil a voltmetrelor este de la 10 până la 50 mA).
Industria produce dispozitive termoelectrice mobile cu multiple domenii de măsurare a curenţilor
continui şi alternativi de la 100 mkA până la 100A, a tensiunilor de la 150 mV până la 600V.
Dispozitivele sunt concepute pentru o bandă de frecvenţe de la 0 până la 50 MHz, cu clasa de precizie 1,0
şi 1,5.

b) Dispozitivul electromagnetic

Dispozitivul electromagnetic se utilizează în calitate de ampermetre, voltmetre, frecvenţmetre

pentru măsurarea în circuitele de curent continuu şi alternativ.
În aceste dispozitive, cuplul de rotaţie este creat în rezultatul interacţiunii a câmpului magnetic al
bobinei parcurse de curent cu una sau mai multe piese feromagnetice mobile.
Expresia cuplului activ care acţionează asupra sistemului mobil poate fi obţinută exprimata astfel:
dWem 1 2 dL
M0 = = ⋅I
dα 2 dα
unde: Wem este energia câmpului magnetic al bobinei
În fig.1.4.a este prezentat mecanismul de măsurare cu bobină plană 1, în ecartamentul căreia poate
intra miezul feromagnetic 2 fixat excentric pe axa 3. La parcurgerea curentului prin bobină miezul
feromagnetic se magnetizează şi se atrage în ecartamentul bobinei.
În fig.1.4.b este prezentat mecanismul de măsurare cu bobină rotundă cu miez feromagnetic fix 1 şi
miez feromagnetic mobil 2, care sunt amplasaţi în interiorul bobinei 3. La parcurgerea curentului prin
bobină, ambele miezuri feromagnetice se magnetizează cu acelaşi semn şi tind să se îndepărteze unul de
altul, în rezultat miezul feromagnetic mobil împreună cu axa şi acul indicator se vor roti sub un unghi
anumit, rotind resorturile pentru crearea cuplului de frânare. Unghiul de înclinarea echipajului mobil se
determină cu expresia:
1 dL
α = ⋅ ⋅I2,
2W d α
unde L este inductanţa bobinei.

45
 Fig.1.4 Dispozitiv electromagnetic cu bobină plană (a); dispozitiv cu bobină cilindrică (b):
1–piesa feromagnetica fixa; 2–piesa feromagnetica mobilă; 3–bobina; 4–resort spiral; 5-contragreutate.

Funcţionarea acestor instrumente este influenţată de existenţa pieselor electromagnetice, prezenţă

câmpurilor magnetice exterioare, variaţiile de temperatură şi de frecvenţă.
Avantajele: construcţie simplă, sensibilitate redusă la suprasarcini, posibilitatea folosirii atât în c.c
cât si în c.a, fiabilitate ridicată, preţ de cost scăzut.
Dezavantaje: consum propriu mare (0,5-7,5 W) comparativ cu dispozitivul magnetoelectric.
Energia se consumă pentru producerea câmpului magnetic al bobinei. Sensibilitate mai mică (comparativ
cu dispozitivul magnetoelectric), necesitatea unor ecranări pentru reducerea influenţei unor câmpuri
magnetice exterioare, precizia aparatului este influenţata de pierderile prin curenţi turbionari în piesele
feromagnetice, pierderile prin histerezis şi curenţi turbionari la măsurarea în c.a. sunt mai mari decât în
c.c., rezultând reducerea indicaţiilor. Se impune reducerea la minimum a pieselor feromagnetice. Clasa de
precizie a instrumentelor feromagnetice este, ca urmare, nu prea bună, de ordinul 1-2,5. Numai în
construcţii speciale poate ajunge 0,5 sau 0,2 (folosind pentru piesele feromagnetice aliaje slab magnetice).

c) Dispozitivele electrodinamic şi fierodinamic

În aceste dispozitive cuplul de rotaţie apare în rezultatul interacţiunii câmpurilor magnetice

bobinelor mobile şi bobinelor fixe parcurse de curenţi I1 şi I2 respectiv (fig.1.5).
Energia câmpului electromagnetic, creat la parcurgerea de către curenţii I1 şi I2 a bobinelor fixe şi
mobilă respectiv:
1 2 1 2
Wel = L1 I1 + L2 I 2 + M12 I1 I 2
2 2
Dintre toate mărimile de care depinde Wel numai inductivitatea mutuala M12 variază cu deviaţia α ,
deci expresia cuplului activ al dispozitivului electrodinamic este:
dWem dM12
Mr = = I1 ⋅ I 2 ⋅
dα dα
Bobina fixă 1 este compusă din două părţi identice separate printr-un ecartament aerian. De distanţa
dintre bobine depinde în careva măsură configuraţia câmpului magnetic, ce influenţează asupra
caracterului scării. Bobina mobilă 2 se execută de obicei fără carcasă. Curentul în bobina mobilă este
indus prin intermediul resortului care creează şi cuplul de frânare. Axa echipajului mobil poate fi întreagă
sau alcătuită din două semiaxe, fixate pe bobină în părţi diametral opuse. Pentru conectarea bobinei
mobile în circuitul de măsurare a curentului se utilizează resorturi sau benzi tensionate. Pentru protecţia
contra influenţei câmpurilor magnetice exterioare se utilizează ecranarea şi astatarea. Gradul necesar de
amortizare este produs de către amortizorul pneumatic, alcătuit dintr-o paletă de aluminiu 3 şi camera 4.
Unghiul de înclinarea a echipajului mobil de la poziţia iniţială la parcurgerea prin bobina mobilă a
curentului continuu I 2 iar prin bobina fixă a curentului continuu I1 va fi:

46
 1 dM 12
α = ⋅ ⋅ I1 ⋅ I 2
W dα
unde M12 este inductanţa mutuală a bobinelor parcurse de curenţii I1 şi I 2 .

Fig.1.5 Construcţia dispozitivului electrodinamic

1- bobine fixe; 2- bobină mobilă; 3- axul; 4- resort de spirală; 5- ac indicator; 6-contragreutăţi; 7-
paleta; 8- amortizorul cu aer.

La parcurgerea unor curenţi alternativi, unghiul de înclinare al echipajului mobil va fi::

1 dM
α = ⋅ 12 ⋅ I1 ⋅ I 2 ⋅ cosϕ
W dα
unde ϕ este unghiul de defazaj dintre curenţii în bobina fixă şi cea mobilă.
Dispozitivele electrodinamice se utilizează pentru măsurarea curenţilor şi tensiunilor continue şi
alternative, a puterilor în circuitele de curent continuu şi alternativ, a defazajului dintre curent şi tensiune
în circuitele de curent alternative. Aceste dispozitive sunt cele mai exacte dintre dispozitivele
electromecanice destinate pentru măsurări în circuitele de curent alternativ.
Dispozitivul ferodinamic se deosebeşte de cel electrodinamic prin construcţia sa, în care bobinele
fixe sunt montate pe un miez feromagnetic, datorită căruia se majorează cuplul de rotaţie şi se reduce
influenţa câmpurilor magnetice exterioare. Miezul feromagnetic, fiind un element neliniar, diminuează
precizia măsurărilor efectuate cu aceste dispozitive, clasa de precizie acestor dispozitive fiind mai mică
decât celor electrodinamice.

d) Dispozitivul electrostatic
Principiul de funcţionare a dispozitivului electrostatic este bazat pe interacţiunea forţelor care apar
între două sisteme de placi încărcate. La aplicarea unei tensiuni continue U între armatura mobilă şi
armaturile fixe, forţele electrostatice determină apariţia unui cuplu activ care roteşte paleta mobilă în
sensul creşterii capacităţii şi energiei localizata în condensatorul format de sistemul de armaturi.
1
Având în vedere ca energia localizata în câmpul electric este We = CU 2 , cuplul activ rezultă:
2
1 dC 2
Mr = ⋅ ⋅U
2 dα
În cazul funcţionării dispozitivului la tensiune alternativă, cuplul de rotaţie se va determina cu
expresia:
T
1 dC 1 1 dC
M вр = ⋅ ⋅ ⋅ ∫ u 2 ( t )dt = ⋅ U 2 ⋅ .
2 dα T 0 2 dα
Unde С este capacitatea dintre electrodul mobil şi cel fix.
Ecuaţia unghiului de înclinare al echipajului mobil:

47
 1 U 2 dC
α= ⋅ ⋅ .
2 W dα

Fig.1.6 Dispozitivul electrostatic:

1- sistem de electrozi ficşi; 2- sistem de electrozi mobili; 3- axa de rotaţie

Aceste instrumente măsoară direct tensiuni continue şi alternative indiferent de forma acestora.
Printre alte proprietăţi ale instrumentului electrostatic se pot menţiona:
precizie: nu prea ridicata (1 ÷ 1,5);
sensibilitatea: scăzuta, forţele electrostatice fiind mici, este cel mai puţin sensibil dispozitiv;
consum propriu foarte scăzut, practic zero (rezistenţa internă infinită) – fiind dispozitivul cu cel
mai scăzut consum de energie.

Wattmetrele electrodinamice

Mecanismul electrodinamic (ferodinamic) se utilizează în construcţia wattmetrelor electrodinamice

(ferodinamic).
În acest caz (fig.), bobinele fixe 1 sunt conectate consecutiv cu obiectul de cercetare Z, puterea
căruia este măsurată. Bobina mobilă 2 cu rezistorul suplimentar Rs se conectează paralel obiectului
cercetat – sarcinii Z. Circuitul bobinelor fixe se numeşte circuitul în serie, iar circuitul bobinei mobile –
circuit în paralel.
În baza expresiei (xxx) pentru wattmetru, care este destinat funcţionării în circuitele de curent
continuu, este valabilă expresia:
1 dM12 U ⋅ I
α= ⋅ ⋅ = S ⋅P,
W s dα RU + Rs
dM12 1
unde P = U ⋅ I este puterea măsurată; S = ⋅ - sensibilitatea. Obţinerea unei scări
dα W ⋅ ( RU + Rs )
dM12
uniforme la wattmetre se obţine constructiv, în cazul când = const .
dα

48
 b U
* 1
a I
ϕ
* I ФI
2
RU Iu γ
~U Z
RS
C

Fig.5-16 Schema de conectare a wattmetrului(a) şi diagrama vectorială (b).

La funcţionarea în circuitele de curent alternativ, vectorul curentului IU al circuitului paralel va

rămâne în urmă de vectorul tensiunii U sub un anumit unghi γ din cauza caracterului inductiv pe care îl
are bobina mobilă (fig.5-16,b).
De aceea,
1 dM12
α= ⋅ ⋅ I ⋅ I U ⋅ cos( ϕ − γ ),
W s dα
unde, ϕ este unghiul de defazaj dintre curent şi tensiune la sarcină.
Ţinând cont, că curentul în circuitul paralel al wattmetrului I U = U ⋅ cos γ /( RU + Rs ) şi considerând
dM12
= const , vom obţine expresia:
dα
α = S ⋅ U ⋅ I ⋅ cos( ϕ − γ ) ⋅ cos γ .
Această expresie ne demonstrează, că înclinarea echipajului mobil al wattmetrului este proporţional
puterii active în cazul când γ = 0 , care poate fi realizată prin conectarea unui condensator C de o anumită
capacitate, astfel cum este prezentat în fig. 5.16,a. Însă γ = 0 numai la o anumită frecvenţă şi odată cu
schimbarea acestei frecvenţe această condiţie nu mai are loc.
Pentru γ ≠ 0 wattmetrul va măsura puterea cu o eroare δ γ , care se numeşte eroare unghiulară.
Pentru o valoare neînsemnată a unghiului γ (de obicei γ nu depăşeşte valoarea de 40-50’, deci pentru
sin γ ≈ γ , cos γ ≈ 1 eroarea unghiulară relativă
U ⋅ I ⋅ cos( ϕ − γ ) ⋅ cos γ − U ⋅ I ⋅ cos ϕ
δγ = ≈ γ ⋅ tgϕ .
U ⋅ I ⋅ cos ϕ
Pentru unghiuri ϕ , apropiate de 90 0 , eroarea unghiulară poate atinge valori mari.
Puterea consumată de către circuitele în serie şi în paralel ale wattmetrului contribuie la apariţia
erorii care depinde de metoda de conectare a wattmetrului. La măsurarea puterii, consumate de către
obiectul de cercetare, există două scheme posibile de conectare ale wattmetrului, care se deosebesc prin
metoda de conectare a circuitului paralel (fig.5-17, a şi b).

IS Is
I I

IU IU
UN U UN
Z Z

Fig. 5-17. Schemele de conectare a înfăşurării paralele ale wattmetrului

49
 Dacă de ignorat defazajul dintre curent şi tensiune în bobine şi de considerat rezistenţa obiectului
cercetat pur activă, atunci erorile, cauzate de consumul de putere de către bobinele wattmetrului, vor fi
următoarele:
- pentru schema din fig.5-17 a:
( U ⋅ I n − U n ⋅ I n ) PI
δ= = ;
Un ⋅ In Pn
- pentru schema din fig.5-17 b:
U ⋅ ( I + I ) − U n ⋅ I n ) PU
δ= n U n = ,
Un ⋅ In Pn
unde PI şi PU sunt puterile consumate, respectiv, de circuitele în serie şi în paralel ale wattmetrului;
Pn - puterea consumată de către sarcină. Deci, erorile examinate sunt vizibile numai în cazul măsurării
puterii în circuitele cu puteri mici. Schema de conectare, prezentată în fig. 5-17a , este raţional de utilizat
în cazul măsurării puterilor sarcinilor cu rezistenţă mare, iar cea prezentată în fig.5-17, b – pentru
măsurarea puterii obiectelor cu sarcina cu rezistenţă mică.
Modificarea ordinii de conectare a bornelor unuia din circuitele wattmetrului va contribui la
schimbarea direcţiei de înclinare a echipajului mobil al mecanismului de măsurat. De aceea, pentru
conectarea corectă a wattmetrului, una din bornele circuitului în serie şi celui în paralel se notează prin
steluţă * (bornă de generator).
Wattmetrele electrodinamice au de regulă câteva limite de sus de măsurare în funcţie de curent şi de
tensiune: deseori două pentru curent, de exemplu 5 şi 10A şi trei pentru tensiune – 30, 150 şi 300V.
Pentru măsurarea puterii în circuitele de tensiune înaltă şi de curenţi mari se utilizează transformatoare de
tensiune şi transformatoare de curent.
Wattmetrele au scara gradată, dar fără indicarea unităţilor de măsură, şi pentru a determina valoarea
puterii măsurate de către wattmetru, este necesar ca numărul de diviziuni indicate de către indicator, de al
înmulţi la constanta dispozitivului (în waţi pe diviziune), care se determină cu expresia:
U ⋅I
C= n n,
lm
unde U n şi I n sunt valorile nominale ale tensiunii şi curentului pentru acele diapazoane la care este
conectat wattmetrul; lm - lungimea scării în diviziuni.
Wattmetrele sunt fabricate cu limitele funcţie de curent de la 25 mA până la 70A şi limitele funcţie
de tensiune de la 15 până la 600V, cu clasele de precizie 0,1; 0,2; 0,5.
Sunt produse de asemenea wattmetre ferodinamice mobile şi pentru instalare în panou cu clasele de
precizie 0,2; 0,5 şi 1.

Logometre electrodinamice

Fazmetrul electrodinamic

Logometrul electrodinamic este alcătuit dintr-un sistem de bobine fixe A (fig.97), care se
conectează de obicei în circuitul sarcinii şi a două bobine mobile B1 şi B2 fixate între ele sub un unghi γ .
Aceste bobine prin intermediul benzilor conductoare care nu creează cuplu sunt conectate la
tensiunea la care este conectată sarcina. În dependenţă de elementele circuitelor bobinelor B1 şi B2,
unghiul de rotaţie al echipajului mobil poate să fie determinat prin unghiul de defazaj dintre tensiunea U
şi curentul I (pentru fazmetru), de către frecvenţa f a curentului (pentru frecvenţmetru) ş.a.
Vom analiza utilizarea logometrului electrodinamic în calitate de fazmetru monofazat, schema şi
diagrama fazorială a căruia pentru o sarcină inductivă sunt prezentate în fig.98.
În circuitul bobinei B1 sunt conectate rezistorul r1 şi bobina de inductanţă L1 (vectorul
curentului I1 rămâne în urmă de vectorul tensiunii U cu un unghi β ), iar în circuitul bobinei B2 –
rezistorul r2 (vectorul curentului I 2 coincide cu vectorul tensiunii U ).

50
 Din analiza direcţiilor de acţiune a cuplurilor în logometrul electrodinamic (fig.97), rezultă, că
cuplul M1 este creat de componenta F1 ⋅ cos α , iar cuplul M 2 - de componenta F2 ⋅ cos( γ − α ) .

F1′ γ
M1 α
A

F1 α B1

F1 cos α
F2 cos( γ − α ) A

γ −α
F2 B2

M2
F2′
Fig.97 Logometrul electrodinamic

În baza celor expuse şi expresiei (120) valorile medii ale cuplurilor M1 şi M 2 pentru o perioadă pot
fi prezentate, după cum urmează:

dM B1, A
M1 = I ⋅ I1 ⋅ cos( I , I1 ) ⋅ cos α ⋅ ;
dα
dM B 2 , A
M 2 = I ⋅ I 2 ⋅ cos( I , I 2 ) ⋅ cos α ⋅ .
dα
În cazul stabilirii echilibrului ( M1 = M 2 ), luând în considerare diagrama vectorială din fig.98.b,
rezultă:
dM B1, A dM B 2 , A
I ⋅ I1 ⋅ cos( I , I1 ) ⋅ cos α ⋅ = I ⋅ I 2 ⋅ cos( I , I 2 ) ⋅ cos α ⋅
dα dα
Dacă bobinele sunt fabricate astfel, încât:
dM B1, A dM B 2 , A
= ,
dα dα
atunci
I1 ⋅ cos( β − ϕ ) cos( γ − α )
= .
I 2 ⋅ cos ϕ cos α

Din expresia 130 rezultă, că unghiul de rotaţie al echipajului mobil al logometrului electrodinamic ,
conectat conform schemei prezentate în fig.98, a, este determinat de construcţia dispozitivului, parametrii
schemei şi unghiul de defazaj dintre tensiunea reţelei şi curentul de sarcină. Scara unui astfel de dispozitiv
poate fi gradată în unităţi ϕ sau cos ϕ . Caracterul necesar al scării poate fi obţinut, alegând în modul
corespunzător dimensiunile şi amplasarea reciprocă a bobinelor, precum şi parametrii schemei.
Fazmetrul descris posedă şi unele neajunsuri. În special, circuitul paralel a unui astfel dispozitiv
poate fi conceput numai pentru o anumită valoare a tensiunii, deoarece la modificarea valorii rezistorului
suplimentar se va modifica şi unghiul β , iar împreună cu el şi caracteristica scării. Un neajuns
considerabil îl reprezintă şi dependenţa mare a indicaţiilor în funcţie de frecvenţă. În timpul actual, o
mare răspândire o au fazmetrele executate conform schemei prezentate în fig.99. Aceste fazmetre nu
posedă aceste neajunsuri.

51
 B1 B2
A I U

ϕ I
I2 I1
~ Ux
R Z I2
L
β
β −ϕ

I1

Fig.5-19. Fazmetrul electrodinamic monofazat:

a) schema de conectare; b) diagrama vectorială

Frecvenţmetrul electrodinamic

În frecvenţmetrele electrodinamice sunt utilizate mecanismele logometrice electrodinamice de

măsurare. Schema de conectare a frecvenţmetrului este prezentată în fig.5-18.
Parametrii circuitului bobinei mobile B1 se selectează astfel, încât defazajul dintre curentul I1 şi
tensiunea U x a frecvenţei măsurate să fie egal cu 900 .
Prin selectarea parametrilor circuitului bobinei fixe A, bobinei mobile B2 şi a elementelor R2 , L2
1
şi C 2 se creează rezonanţa de tensiune în acest circuit la o frecvenţă f x = , egală cu
2 ⋅ π ⋅ L2 ⋅ C 2
valoarea medie a diapazonului de măsurare a frecvenţmetrului.
În acest caz, unghiul de înclinare a echipajului mobil al dispozitivului logometric va reprezenta
funcţia raportului inductanţelor circuitelor bobinelor mobile, deci:
X
α = F1 ( 2 ) .
X1
Deoarece
1 1
X1 = ; X 2 = ω x ⋅ L2 − , iar ω x = 2 ⋅ π ⋅ f x ,
ω x ⋅ C1 ωx ⋅ C2
rezultă
α = F( fx ).
Deci, scara dispozitivului poate fi gradată în unităţi de frecvenţă.

În dispozitiv funcţionează două cupluri, îndreptate unul împotriva altuia. Aceste cupluri pot fi
prezentate în felul următor:
M1 = I1 ⋅ I 2 ⋅ cos( I1 , I 2 ) ⋅ k1 ⋅ f1 ( α );
M 2 = I 2 ⋅ k 2 ⋅ f 2 ( α ).
2

La rezonanţă curentul I 2 ,rez va coincide după direcţie cu tensiunea şi deci, unghiul dintre vectorii I1
şi I 2 va fi egal cu 900 , deci M1 = 0 .
Sub acţiunea cuplului M 2 echipajul mobil se va roti astfel, încât suprafeţele bobinelor B2 şi A vor
coincide, deci vor coincide direcţiile fluxurilor lor magnetice. Astfel, la rezonanţă ambele cupluri sunt
egale cu zero, iar acul va indica pe scară o anumită valoare a frecvenţei. La variaţia frecvenţei se va
modifica şi faza curentului I 2 , deci el se va deplasa în raport cu tensiunea sub un unghi de ± ϕ 2 , valoarea

52
şi semnul căruia se determină de către valoarea şi semnul de deviere a frecvenţei de la valoarea de
rezonanţă. În acest caz cuplul M1 ≠ 0 şi echipajul mobil a începe rotaţia sa în direcţia corespunzătoare.
La rotaţie va creşte cuplul M 2 care acţionează în contrasens cuplului M1 . Echilibrul static, deci bilanţul
acestor cuplurilor va apărea pentru o anumită valoare a unghiului de rotaţie.
Frecvenţmetrele electrodinamice se fabrică pentru măsurarea frecvenţei într-un diapazon îngust a
frecvenţei: 45-55, 450-550 Hz, ş.a.m.d) cu clasele de precizie 1; 1,5.

B1
U
B2
A
I2
I 2.rez I2
R2 I2

~ Ux I1
L2
C2
C2 I1

Fig. 5-18 Frecvenţmetrul electrodinamic:

a) Schema de conectare a frecvenţmetrului; b) diagrama vectorială

Dispozitive de inducţie. Contoare de inducţie.

În baza mecanismului de inducţie sunt executate contoarele de energie electrică, construcţia şi

diagrama fazorială a cărora este prezentată în fig.2.1.

Fig. 2.1 Contorul de inducţie monofazat:

a) contorul de inducţie monofazat; b) schema structurală de conectare; c) diagrama vectorială

Mecanismul este alcătuit din două înfăşurări: înfăşurarea de tensiune şi înfăşurarea de curent de
construcţie de tip П, între care se află un disc de aluminium mobil, fixat pe o axă. În înfăşurările
respective circulă curenţii I1 şi I2, care creează fluxurile magnetice Ф1 şi Ф2. Cu axa discului este legat
mecanismul de contorizare, care contorizează numărul de rotaţii ale discului. Pentru înlăturarea rotaţiei

53
discului contorului în regim de mers în gol, în apropiere nemijlocită de el se montează un magnet
permanent care creează cuplul de frânare. Principiul de funcţionare a dispozitivului de inducţie este
următorul:
La conectarea dispozitivului în circuitul de curent alternativ curenţii I1 şi I2 excită fluxurile
magnetice Ф1 şi Ф2, care coincid după fază cu curenţii corespunzători (vezi diagrama fazorială). Fluxurile
magnetice, intersectând suprafaţa discului, induc în el F.E.M. alternative Е1 şi Е2 care rămân în urmă de la
π
fluxurile lor la un unghi . Sub influenţa acestor F.E.M. în disc apar doi curenţi turbionari It1 şi It2 care
2
coincid după fază cu F.E.M. corespunzătoare. (impedanţa discului o considerăm cu caracter pur activ).
În urma intrării conturului de curent It1 de către fluxul Ф2 şi respingerii conturului de curent It2 de
către fluxul Ф1, se creează două cupluri îndreptate unul împotriva altuia, care acţionează asupra discului.
Valorile lor momentane sunt:
m ( t )1 = k1Ф1id 2 , m ( t )2 = k 2Ф2 id 2
к1 şi к2- coeficienţi de proporţionalitate.
Ecuaţiile pentru fluxurile magnetice se pot scrie astfel:
Ф1 = Фm1 sin( ω ⋅ t ), Ф2 = Фm 2 sin( ω ⋅ t − ϕ ).
Curenţii turbionari, induşi în disc de către fluxurile corespunzătoare, se vor determina astfel:
it1 = I mt 1 sin( ω ⋅ t − γ 1 ), it 2 = I mt 2 sin( ω ⋅ t − γ 2 )
Valorile medii ale cuplelor pot fi calculate cu expresiile:
T T
1 1
M1 = ∫ m ( t )2 dt = k1Фm1 I mt 2 ∫ sin( ω ⋅ t − γ 2 )dt = k1Ф1 I t 2 cos γ 2 ,
T 0 T 0
T T
1 1
M2 = ∫
T 0
m ( t )2 dt = k 2Фm 2 I mt 1 ∫ sin( ω ⋅ t − γ 1 )dt = k 2Ф2 I t1 cos γ 1 ,
T 0

π π
Deoarece γ 1 = + ψ , şi γ 2 = − ψ - ecuaţia pentru cuplul de rotaţie sumar, ce acţionează asupra
2 2
discului, se va determina cu expresia:
π π
M r = − M1 + M 2 = −k1 ⋅ Ф1 ⋅ I t 2 ⋅ cos( + ψ ) + k 2 ⋅ Ф2 ⋅ I t1 ⋅ cos( −ψ ) =
2 2
= k1 ⋅ Ф1 ⋅ I t 2 sinψ + k 2 ⋅ Ф2 ⋅ I t1 ⋅ sinψ = ( k1 ⋅ Ф1 ⋅ I t 2 + k 2 ⋅ Ф2 ⋅ I t1 ) ⋅ sinψ .
Curenţii, induşi în disc pot fi determinaţi cu expresiile:
I t1 = k3 ⋅ f ⋅ Ф1 şi I t 2 = k 4 ⋅ f ⋅ Ф2 .
Unde, f este frecvenţa reţelei de alimentare, k3 şi k 4 - coeficienţi de proporţionalitate.
Luând în consideraţie expresiile de mai sus:
M r = ( k1 ⋅ k 4 ⋅ f ⋅ Ф1 ⋅ Ф2 + k 2 ⋅ k3 ⋅ f ⋅ Ф1 ⋅ Ф2 ) ⋅ sinψ
sau: M r = K ⋅ f ⋅ Ф1 ⋅ Ф2 ⋅ sinψ , ;
unde K = k1 ⋅ k 4 + k 2 ⋅ k3 .
Cuplul de rotaţie, valoare maximă, are loc pentru ψ = π / 2 .
Pentru crearea cuplului de frânare şi asigurarea rotaţiei uniforme a discului în construcţie este
prevăzut un magnet permanent. În rezultatul interacţiunii câmpului magnetic şi a discului, apare curentul
turbionar:
it = k5 ⋅ Фn ⋅ ω . .
Unde ω este viteza unghiulară de rotaţie a discului, к5- coeficient de proporţionalitate.
Interacţiunea dintre it şi ФП creează cuplul de frânare, egal cu:
M fr = k6 ⋅ Фn ⋅ it sau М fr = k5 ⋅ k6 ⋅ Фn ⋅ ω = k fr ⋅ Фn ⋅ ω .
2 2

K fr = k5 ⋅ k6 .

54
 Avantajele dispozitivelor de inducţie.
Dispozitivele posedă un cuplu de rotaţie mare, nu sunt influenţate de câmpurile magnetice exterioare
şi suportă suprasarcini mari.
Dezavantajele dispozitivelor de inducţie.
La neajunsuri se referă precizia nu prea mare, consumul propriu de energie electrică avansat,
dependenţa indicaţiilor în funcţie de frecvenţă şi de temperatură.
Contorul de inducţie monofazat.
Dacă bobina 1 de conectat în paralel cu sursa de tensiune, iar bobina 2 de conectat consecutiv
consumatorului, atunci:
U U1 U
Ф1 = k 7 ⋅ I1 = k 7 ⋅ 1 = k 7 ⋅ = kU 1 ; Ф2 = k I ⋅ f ⋅ I 2 .
z1 2 ⋅ π ⋅ f ⋅ L1 f
sau:
M r = k r ⋅ U1 ⋅ I 2 sinψ
unde k r = kU ⋅ k I .
π
Din diagrama fazorială se observă, că pentru ψ = − ϕ , sinψ = cos ϕ .
2
Atunci se va scrie:
M r = kr ⋅ P .
Pentru o putere constantă a sarcinii Р, cuplurile de rotaţie şi de frânare vor fi egale între ele.
M r = M fr
De aceea, putem scrie:
dα
k r ⋅ P = k m ⋅ ω , sau k r = k m ⋅ .
dt
Dacă această egalitate de prezentat ca: k r ⋅ P ⋅ dt = k fr ⋅ dα , atunci după integrare pentru un interval de
timp de la t1 până la t2 obţinem:
Energia electrică adevărată:
W = P ⋅ t = C ⋅ N (Ws)
în care: P este puterea la care se face verificarea contorului; t – timpul în care se efectuează vele n
rotaţii, N- numărul de rotaţii în timpul t = t 2 − t1 , C- constanta contorului, calculată cu expresia:
2π ⋅ k fr
C= ,
kr
Mărimea, numită constanta contorului depinde de energia real consumată:
W
C= .
n
Energia electrică înregistrată:
n
Win = ⋅ 3,6 ⋅106 (Ws)
Cn
Mărimea, numită constantă nominală a contorului, se determină astfel:
1 1000 W ⋅ 3600 s
CN = = .
K K
unde K este constanta de transmisie şi corespunde numărului de rotaţii pentru o unitate de energie.
Eroarea contorului, datorată frecărilor în lagăre şi mecanismul integrator şi de alţi factori, se
determină cu expresia:
n n
⋅ 3,6 ⋅106 − P ⋅ t ⋅ 3,6 ⋅106 − t
W −W C P ⋅ Cn
ε = in ⋅100% = n ⋅100% = ⋅100% .
W P ⋅t t

55
 Contoarele monofazate se produc pentru a funcţiona la frecvenţe de 50 şi 60 Hz, pentru curenţi de
până la 40А şi tensiuni de 110, 120, 127, 220, 230, 240 şi 250V. Clasele de precizie a contoarelor este
mai joasă de 1.
Se produc contoare de următoarele tipuri:
Contoare de energie activă – СА3- pentru circuitele cu trei conductoare şi СА4 pentru circuitele cu
patru conductoare.
Contoarele de energie reactivă – СР3 pentru circuite cu trei conductoare şi СР 4 pentru circuitele cu
patru conductoare. Contoare de energie reactivă pentru circuitele monofazate nu se produc.
Dacă introducem notaţia:
n
T= ⋅ 3,6 ⋅106 , s
Cn ⋅ P
Atunci, eroarea contorului poate fi exprimată prin timp:
T − t’
ε% = ⋅100%
t
T este timpul teoretic, s, în care discul contorului trebuie să efectueze cele n rotaţii, dacă contorul
ar funcţiona fără eroarea la puterea P = U ⋅ I ⋅ cos ϕ , t – timpul real, cronometrat cu cronometrul.

Verificarea clasei de exactitate a contorului

Metoda putere-timp de verificare a contorului consta în următoarele:

Pentru o anumita valoare a puterii P, se cronometrează timpul t în care discul contorului face un
anumit număr întreg n de rotaţii. Numărul n se alege, pentru simplificarea calculelor, multiplu la zece,
astfel încât timpul t sa fie egal între 50 si 70 secunde; un timp mai scurt poate face ca eroarea de pornire şi
oprire a cronometrului de către operator (aproximativ 0,2 sec.), sa devină comparabila cu eroarea permisă
de clasa de exactitate a contorului şi să influenţeze rezultatul măsurării. (2% din 60 s = 1,2 s). Se va
calcula, cu una din relaţiile de mai sus eroarea relativă a contorului.

Măsurarea puterii şi energiei active în circuitele de curent trifazat

După cum este cunoscut din teoria curentului alternativ, indiferent de caracterul sarcinii şi schemei
de conectare a sistemului trifazat, puterea P şi energia W pentru un interval de timp t 2 − t1 se determină
cu expresiile:
T
1
P = ∫ pt dt = P1 + P2 + P3 = U f .a ⋅ I f .a ⋅ cos ϕ1 + U f .b ⋅ I f .b ⋅ cos ϕ 2 + U f .c ⋅ I f .c ⋅ cos ϕ3 ;
T 0
t2 t2

W = ∫ Pdt = ∫ ( U f .a ⋅ I f .a ⋅ cos ϕ1 + U f .b ⋅ I f .b ⋅ cos ϕ 2 + U f .c ⋅ I f .c ⋅ cos ϕ3 ) ⋅ dt ,

t1 t1

unde prin indicele „ f . x ”sunt notate tensiunile şi curenţii de fază.

În cazul simetriei totale ale sistemului trifazat expresiile de mai sus se vor scrie:

P = 3 ⋅ U f ⋅ I f ⋅ cos ϕ = 3 ⋅ U l ⋅ I l ⋅ cos ϕ
t2 t2

W = 3 ⋅ ∫ U f ⋅ I f ⋅ cos ϕ ⋅ dt = 3 ⋅ ∫ U l ⋅ I l ⋅ cos ϕ ⋅ dt ,
t1 t1

unde ϕ este unghiul dintre tensiunile de fază şi curenţi, iar indicele „ l „ indică tensiunile şi curenţii
liniari.
În sistemul trifazat, indiferent de schema conectării sarcinii – în triunghi sau în stea, valoarea
momentană a puterii p a sistemului este egală cu suma valorilor momentane a puterilor tuturor fazelor.
În acest caz, la conectarea sarcinii în stea (fig. ) se poate scrie:

56
 p = u AN ⋅ i A + uBN ⋅ i B + uCN ⋅ iC ,

unde u AN , uBN , uCN sunt valorile momentane ale tensiunilor de fază; i A , i B , iC - valorile momentane
ale curenţilor de fază. Ţinând cont că,
i A + i B + iC = 0 ,
uBC = uBN − uCN , u AB = u AN − uBN şi uCA = uCN − u AN ,
expresia pentru valoarea momentană a puterii sistemului trifazat poate fi prezentată în trei forme:
p = u AC ⋅ i A + uBC ⋅ i B ;
p = u AB ⋅ i A + uCB ⋅ iC ;
p = uBA ⋅ i B + uCA ⋅ iC .
La concluzii asemănătoare se poate de ajuns şi în cazul conectării sarcinii în stea. Trecând de la
valorile momentane ale puterilor la valorile medii, obţinem expresiile pentru puterea activă:
P = U AC ⋅ I A ⋅ cos β1 + U BC ⋅ I B ⋅ cos β 2 ;
P = U AB ⋅ I A ⋅ cos β 3 + U CB ⋅ I C ⋅ cos β 4 ;
P = U BA ⋅ I B ⋅ cos β 5 + U CA ⋅ I C ⋅ cos β 6 ;

unde U AC ,U AB ş.a.m.d., şi I A , I B , I C - sunt valorile eficace ale tensiunilor şi curenţilor de linie;

β1 , β 2 ş.a.m.d. – unghiurile de defazaj dintre curenţii şi tensiunile respective.
Din expresiile ( ) se vede că, pentru măsurarea puterii şi respectiv a energiei active a sistemului
trifazat, pot fi utilizate un dispozitiv, două dispozitive sau trei dispozitive.
Metoda unui dispozitiv se bazează pe utilizarea expresiilor ( ) şi se utilizează în sistemele trifazate
simetrice. În sistemul asimetric, în care valorile curenţilor, tensiunilor şi unghiurilor de defazaj sunt
diferite, se va utiliza metoda a două dispozitive, utilizând expresiile ( ).
Şi la sfârşit, în caz general, inclusiv şi în sistemul trifazat asimetric cu patru conductoare, pe baza
expresiilor ( ) se va utiliza metoda a trei dispozitive.
Vom analiza metodele de măsurare a puterii, ce oferă în acelaşi timp ideea de măsurare a energiei.
Metoda a unui wattmetru. Dacă sistemul trifazat este simetric, iar fazele sarcinii sunt conectate în
stea cu nulul accesibil, atunci wattmetrul monofazat se va conecta conform schemei din fig.15-8 şi se va
măsura puterea unei faze. Pentru obţinerea puterii întregului sistem trifazat, indicaţiile wattmetrului se vor
înmulţi la trei. Poate fi măsurată puterea şi în cazul conectării sarcinii în triunghi, dar cu condiţia, că
înfăşurarea în serie a wattmetrului poate fi conectată în una din fazele circuitului fig.15-8,b.
*
IA IA
A A A
W
* *
U AB

U AB

IB U AN IB W
B I CA
B
U CN U BN *
I AB
U CA

U CA
U BC

U BC

N I BC
IC IC C
C C
B

Fig.15-8 Schema de măsurare a puterii active în circuitul trifazat cu un wattmetru la conectarea

sarcinii în stea (a) şi în triunghi (b)
Dacă sarcina este conectată în triunghi sau în stea cu nulul inaccesibil, atunci poate fi utilizată
schema de conectare a wattmetrului cu nulul artificial (fig.15-9,a), care poate fi creată cu ajutorul a două

57
rezistoare suplimentare cu rezistenţele R1 şi R2 . În acest caz este necesar ca R1 = R2 = RU ( RU este
rezistenţa circuitului paralel al wattmetrului). În fig.15-9 b, este prezentată diagrama vectorială care
corespunde schemei din fig.15-9, a. Tensiunile U AN , U BN , U CN pe înfăşurarea paralelă şi rezistoarele ce
creează nulul artificial, sunt egale cu tensiunile de fază. Unghiurile dintre tensiunile de fază şi curenţii de
fază a sarcinii sunt notate prin ϕ . Deoarece unghiurile dintre vectorii I AB şi I A , precum şi dintre vectorii
U AN şi U AB sunt egale cu 30 0 , atunci unghiul dintre vectorul de tensiune, aplicat la circuitul în paralel al
wattmetrului şi vectorul curentului I A = I AB + I AC din înfăşurarea consecutivă de asemenea este egal cu
U
ϕ . Deci, indicaţiile wattmetrului P = U AN ⋅ I A ⋅ cos( U AN , I A ) = U AN ⋅ I A ⋅ cos ϕ . Deoarece U AN = AB şi
3
I A = I AB ⋅ 3 , atunci P = U AB ⋅ I AB ⋅ cos ϕ , deci, wattmetrul va indica puterea unei faze. Pentru obţinerea
puterii întregului sistem, indicaţiile wattmetrului este necesar de a fi triplate. Analogic şi pentru cazul
conectării sarcinii în stea.
Pentru măsurarea energiei schema dată nu este utilizată din cauza inductivităţii mari a circuitului în
paralel al contorului.

58
 *
IA A
A * W

U AB
IB I CA
B I AB

U CA
U BC
I BC
IC
C B
C

R1 R2

a) N

U NB
U AB
I AC
IA
U AN
I AB

ϕ
U BC
IC
ϕ
U BN U NC
I CB I CA
ϕ
I BC

U CN
I BA

U NA IB

U CA
b)
Fig.15-9 Schema de măsurare a puterii active în circuitele trifazate cu nul artificial (a) şi
diagrama vectorială (b).

Metoda a două wattmetre. Această metodă este utilizată în circuitele trifazate asimetrice. Pe baza
expresiilor (15-3) avem trei variante posibile de conectare a celor două wattmetre (fig.15-10, a-c).
Analiza funcţionării wattmetrelor în aceste scheme ne indică că, în dependenţă de caracterul sarcinii
fazelor, semnul indicaţiilor fiecărui wattmetru poate să se schimbe. Puterea activă a sistemului trifazat în
acest caz poate să fie determinată ca suma algebrică a indicaţiilor fiecărui wattmetru.

59
 * *
IA
A * *
W W

U AB
*
IB
B * W W
*

U CA
U BC
*
IC
C W W
* *
* *
a) b) c)
Fig. 15-10 Shemele de conectare a două wattmetre pentru măsurarea puterii active în reţeaua
trifazată

Metoda a trei wattmetre. În cazul când sarcina nesimetrică este conectată în stea cu conductorul nul,
deci, când avem un sistem trifazat asimetric cu patru conductoare, se vor utiliza trei wattmetre, conectate
conform schemei din fig.15-11. La o astfel de conectare, fiecare din wattmetre măsoară puterea unei faze.
Puterea totală a sistemului trifazat se determină ca suma aritmetică a indicaţiilor wattmetrelor.
Metodele unui, două şi trei wattmetre sunt utilizate în practica de laborator. În condiţii industriale,
se utilizează wattmetre şi contoare bi şi trifazate, care reprezintă un dispozitiv unic, care funcţionează în
baza a două sau trei dispozitive de măsurat monofazate, care au o axă de rotaţie comună, asupra căreia
acţionează cuplu de rotaţie sumar creat de toate elementele.
*
IA
A * W A

* IB U AN
B * W U CN N U BN
U AN

*
U BN

IC C
B
C * W
U CN

N
Fig.15-11 Schema de măsurare a puterii active cu trei wattmetre

Măsurarea puterii şi energiei reactive în circuitele trifazate

Puterea reactivă a reţelei trifazate poate fi prezentată ca suma puterilor reactive a fiecărei faze în
parte:
Q = U f .a ⋅ I f .a ⋅ sin ϕ1 + U f .b ⋅ I f .b ⋅ sin ϕ 2 + U f .c ⋅ I f .c ⋅ sin ϕ3 .
În cazul unei simetrii complete a sistemului, puterea reactivă:
Q = 3 ⋅ U f ⋅ I f ⋅ sin ϕ = 3 ⋅ U l ⋅ I l ⋅ sin ϕ .
Măsurarea puterii (energiei) reactive a reţelei trifazate poate fi efectuată prin diverse metode: cu
ajutorul wattmetrelor (contoarelor) obişnuite, conectate conform unor scheme speciale şi cu ajutorul unor
wattmetre (contoare) reactive.
În cazul simetriei totale a reţelei trifazate puterea reactivă poate fi măsurată cu un singur wattmetru,
conectat conform schemei din fig.15-12,a. Indicaţiile wattmetrului (conform diagramei vectoriale din
fig.15-12, b):

60
 P = U BC ⋅ I A ⋅ cos β1 = U l ⋅ I l ⋅ cos( 900 − ϕ ) = U l ⋅ I l ⋅ sin ϕ .
Pentru determinarea puterii reactive a întregului sistem trifazat, indicaţiile wattmetrului se înmulţesc
la 3 . Schema cu un wattmetru chiar în cazul unei asimetrii neînsemnate a sistemului oferă erori
considerabile. Rezultate mai satisfăcătoare pot fi obţinute la măsurarea puterii reactive cu două wattmetre
(fig. 15-13), şi în acest caz suma indicaţiilor wattmetrelor este:
P1 + P2 = U BC ⋅ I A ⋅ cos β1 + U AB ⋅ I C ⋅ cos β 2 .
Analiza funcţionării schemei în cazul sarcinii asimetrice este destul de dificilă, de aceea ne vom
limita la cazul , când β1 = β 2 = 900 − ϕ şi sistemul simetric.
În acest caz,
P1 + P2 = 2 ⋅ U l ⋅ I l ⋅ sin ϕ .
* IA
A * W A
U AB

IB U AN
B
U CN N U BN
U AC
U BC

IC
C B
C

a)
U NB
U AB
IA
U AN

ϕ
β1
β2 U BC
IC
ϕ
ϕ U NC
U CN U BN

IB

b)
Fig. 15-12 Schema de conectare a wattmetrului (a) pentru măsurarea puterii reactive în
reţeaua trifazată şi diagrama vectorială (b).
3
Pentru obţinerea puterii sistemului trifazat suma indicaţiilor wattmetrelor se înmulţesc la .
2
La conectarea sarcinii conform schemei triunghiului, dispozitivele (wattmetrele sau contoarele) se
conectează conform schemelor din fig.15-12 şi 15-13.

61
 * IA
A * A
W

U AB
IB U AN
B
U CN U BN

U AC
U BC
IC
C B
C W

Fig.15-13 Schema de conectare a două wattmetre pentru măsurarea puterii reactive într-un
circuit trifazat asimetric

În cazul unei sarcini neuniforme, dar unui sistem trifazat simetric (asimetrie parţială) puterea
reactivă a reţelei trifazate poate fi măsurată cu două wattmetre de acelaşi tip de măsurare a puterii active
cu utilizarea nulului artificial (fig.15-14,a). Pentru crearea nulului artificial N se utilizează rezistorul R,
rezistenţa căruia este egală cu rezistenţa circuitului paralel al wattmetrului. În caz particular, la o sarcină
uniformă a fazelor, când ϕ1 = ϕ 2 = ϕ3 = ϕ suma indicaţiilor wattmetrelor va fi egală:
P1 + P2 = I A ⋅ U NC ⋅ cos( 600 − ϕ ) + I c ⋅ U AN ⋅ cos( 1200 − ϕ ) =
1 3 1 3
I f ⋅ U f ⋅ ( ⋅ cos ϕ + ⋅ sin ϕ − ⋅ cos ϕ + ⋅ sin ϕ ) = 3 ⋅ I f ⋅ U f ⋅ sin ϕ = 3 ⋅ Q f .
2 2 2 2
* IA
A * A
W
U AB

IB U AN
B
U CN N U BN
U AC
U BC

* IC
* B
C W C

a)
U AN

IA
ϕ1 U NC

IC
ϕ3
ϕ2
U CN
U BN
IB
b)
Fig. 15-14 Schema de conectare a două wattmetre (a) pentru măsurarea puteriii reactive în
circuitele trifazate cu asimetrie parţială şi diagrama vectorială (b)

62
 Pentru obţinerea puterii reactive a reţelei trifazate suma indicaţiilor wattmetrelor se va înmulţi la
3.
Analiza amănunţită a schemei din fig.15-14, a pentru sarcina neuniformă a fazelor şi sistem simetric
de tensiuni contribuie la acelaşi rezultat.
La măsurarea puterii şi energiei reactive în reţelele asimetrice cu trei şi patru conductoare poate fi
utilizat un dispozitiv cu trei elemente, trei wattmetre sau contoare conform schemei din fig.15-15,a.
Demonstrarea posibilităţii măsurării vom reprezenta-o pentru un caz particular. Suma indicaţiilor
dispozitivelor, ţinând cont de conectarea fazelor a înfăşurărilor paralele, aşa cum este indicat în fig.15-15
a:
P1 + P2 + P3 = U BC ⋅ I A ⋅ cos γ 1 + U CA ⋅ I B ⋅ cos γ 2 + U AB ⋅ I C ⋅ cos γ 3 .
Din diagrama vectorială (fig.15-15, b) găsim:
γ 1 = 900 − ϕ1 ; γ 2 = 900 − ϕ 2 ; γ 3 = 900 − ϕ3 .
Deoarece U AB = U BC = U CA = U l , atunci:
P1 + P2 + P3 = U l ⋅ ( I A ⋅ sin ϕ1 + I B ⋅ sin ϕ 2 + I C ⋅ sin ϕ3 ) .
IA
A * A
W
*
U AB

IB U AN
B * W U CN U BN
U AC

*
U BC

IC
* B
C W C

*
N
a)
IA

U NB
U AB
U AN

ϕ1
γ1 U BC
γ3
IC
ϕ3
U NC
U CN ϕ2
U BN
γ2

U NA

IB
U CA
b)
Fig. 15-15 Schema de conectare a trei wattmetre (a) pentru măsurarea puterii reactive în
circuitele trifazate şi diagrama vectorială (b)

63
 Pentru a determina puterea reactivă a sistemului trifazat, suma indicaţiilor wattmetrelor este necesar
de a împărţi la 3 . În baza acestei metode sunt fabricate contoare de energie reactivă, care pot fi utilizate
atât pentru reţelele cu trei conductoare, cât şi pentru reţelele cu patru conductoare. În cazul metodelor
indirecte de măsurare a energiei electrice, de exemplu în cazurile de verificare a contoarelor de energie
electrică se utilizează wattmetre electrodinamice şi timer-ul.

Contoarele de inducţie trifazate

Pentru măsurarea energiei electrice în circuitele trifazate de curent alternativ se utilizează contoare
de inducţie trifazate. În corespundere cu metodele posibile de măsurare a puterii şi energiei, contoarele
trifazate pot fi executate constructiv cu un element, cu două elemente şi cu trei elemente.
Contoarele cu un singur element pot fi utilizate pentru evidenţa energiei electrice în reţelele trifazate
numai în cazul simetriei totale al sistemului şi conductorului nul accesibil. În acest caz poate fi utilizat un
contor monofazat obişnuit, care necesită a fi conectat într-o fază. În acest caz, contorul va contoriza
energia numai unei faze, iar pentru obţinerea valorii energiei întregului sistem trifazat indicaţiile
mecanismului este necesar de a fi înmulţite la 3.
În contoarele trifazate cu un singur element se instalează un mecanism de contorizare respectiv,
care va contoriza energia sistemului trifazat, de aceea procedura de înmulţire nu este necesară.
Cele mai răspândite sunt contoarele trifazate cu două elemente. Ele sunt destinate pentru evidenţa
energiei electrice în circuitele trifazate asimetrice cu trei conductoare. Aceste contoare pot fi utilizate şi în
cazul simetriei totale al sistemului trifazat.
Contorul trifazat cu două elemente constă din două contoare monofazate amplasate într-un corp,
elementele rotative ale căruia acţionează asupra unui echipament de rotaţie comun. Echipajul de rotaţie
este conectat prin mecanismul de transmisie cu dispozitivul de contorizare a energiei sistemului trifazat.
Schema conexiunilor interne al contorului cu două elemente şi schema de conectare în circuit sunt
bazate pe metoda a două dispozitive (wattmetre).
Deoarece ambele elemente ale contorului acţionează asupra unui mecanism de rotaţie comun,
cuplurile de rotaţie create de fiecare element se sumează algebric şi cuplul rezultant în baza metodei a
două wattmetre este proporţional puterii active a circuitului trifazat.
Contoarele cu două elemente pot fi cu un disc şi cu două discuri.

Fig. Contorul de inducţie trifazat:

a) Fotografia contorului trifazat cu două discuri de tip CA4-И678
b) schema structurală de conectare a contorului trifazat cu două discuri.

64
 În contoarele cu două elemente cu un singur disc (fig.xxx) elementele de rotaţie A1 B1 şi A2 B2
acţionează asupra unui disc D. Necătând la dimensiuni reduse, aceste contoare posedă o eroare relativ
mare din cauza influenţei reciproce a fluxurilor şi curenţilor elementelor, deoarece ele influenţează asupra
unui disc comun.

Fig. Schemele de amplasare a cuplurilor de rotaţie în contoarele trifazate:

a) în cel cu un disc; b) în cel cu două discuri; c) în contorul cu trei elemente cu două discuri;
d) în contorul cu trei elemente cu trei discuri.

Pentru micşorarea erorilor se recurge la majorarea diametrului discului şi luarea altor măsuri
constructive, precum şi de a conecta contorul în circuit pentru acea consecutivitate a fazelor, pentru care
el se va regla. Contoare cu un singur disc din cauza acestor neajunsuri nu se produc.
În fig. xxx este prezentat schematic contorul cu două elemente cu două discuri. În astfel de contor,
pe o axă O sunt situate două discuri D1 şi D2 . Elementele de rotaţie, alcătuite din electromagneţii A1 B1
şi A2 B2 , acţionează asupra discului respectiv în parte.
În aceste contoare erorile cauzate de influenţa reciprocă a elementelor este neînsemnată, deoarece
ultimele influenţează asupra fiecărui disc separat şi sunt îndepărtate unul de altul.
Neajunsul contoarelor trifazate cu două discuri este înălţimea lor mare şi greutatea majorată al
echipajului mobil în comparaţie cu contoarele cu un singur disc.
În fig. xxx este prezentată fotografia contorului trifazat cu două elemente de contorizare a energiei
active de tip CA4-И678 pentru circuitul cu trei conductoare.
Pentru contorizarea energiei electrice în circuitele cu patru conductoare se utilizeată contoarele cu
trei elemente. Schemele conexiunilor lor interne şi schema de conectare în circuit sunt bazate pe metoda a
trei wattmetre. Partea rotativă a contorului cu trei elemente are două fig. xxx sau trei fig. xxx discuri
situate pe aceiaşi axă. În dispozitivele cu două discuri două sisteme magnetice acţionează asupra unui
disc, iar a treia – asupra altui disc. În dispozitivele cu trei discuri fiecare sistem magnetic în parte
acţionează asupra discului său, formând un ansamblu de trei contoare monofazate. Contoarele cu trei
discuri posedă erori mai mici în comparaţie cu contoarele cu două discuri.
Pentru măsurarea energiei reactive în circuitele trifazate sunt utilizate contoare de energie reactivă.
Contoarele de energie reactivă au deosebiri în schema de conexiuni internă şi de conectare în circuit, care
depinde de caracterul sarcinii, deci de aceea este ea simetrică sau asimetrică.

65
 Schema de conectare a bobinelor contorului trifazat de inducţie de energie activă 0,4 kV

Schema de conexiuni reprezintă 3 contoare monofazate conectate fiecare în faza sa. În toate fazele
se instalează transformatoare de curent de acelaşi tip.
Energia contorizată de către contor se determină cu expresia:
W = [ U A ⋅ I A ⋅ cos ϕ1 + U B ⋅ I B ⋅ cos ϕ 2 + U C ⋅ I C ⋅ cos ϕ3 ] ⋅ t = [ PA + PB + PC ] ⋅ t = P ( 3 ) ⋅ t .

* * *
* * *

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

A
B
C
N
a)
UA

IA

ϕ1

IC
ϕ3
ϕ2

UC UB
IB
b)

Fig. Schema de conectare a înfăşurărilor contorului trifazat de energie activă )a) şi diagrama
vectorială (b)

Energia vehiculată prin contor este egală cu indicaţiile lui W = W2 − W1 , iar energia consumată
(furnizată) va fi egală cu indicaţiile contorului, ţinând cont de raportul transformatoarelor de curent.
Pentru evidenţa comercială a energiei electrice, clasa de precizie a transformatoarelor de curent
trebuie să fie 0,5.

66
Schema de conectare a bobinelor a contorului trifazat de inducţie de energie reactivă 0,4 kV

C A B
* * *
A
* B * C *

1 2 3 4 5 6 7 8 9

A
B
C
N
a)

−UB
U AB
UA
IA

ϕ1
γ 3 = 900 − ϕ3 γ 1 = 900 − ϕ1
U BC
IC
ϕ3
UC ϕ2 − UC
UB
γ 2 = 900 − ϕ 2
IB
−UA

U CA
Fig. Schema de conectare a înfăşurărilor contorului trifazat de energie reactivă (a) şi
diagrama vectorială (b)

Energia reactivă contorizată:

Wr = [ I A ⋅ U BC ⋅ cos( I A ,U BC ) + I B ⋅ U CA ⋅ cos( I B ,U CA ) + I C ⋅ U AB ⋅ cos( I C ,U AB )] ⋅ t =
= [ I A ⋅ U BC ⋅ sin ϕ1 + I B ⋅ U CA ⋅ sin ϕ 2 + I C ⋅ U AC ⋅ sin ϕ3 ] ⋅ t
în caz de simetrie:
I A = I B = IC = I f ; U AB = U BC = U CA = 3 ⋅ U f ; ϕ A = ϕ B = ϕC = ϕ ;
şi energia reactivă în acest caz:
W = ( 3 ⋅ 3 ⋅ I f ⋅ U f ⋅ sin ϕ ) ⋅ t = 3 ⋅ 3 ⋅ Q f ⋅ t = t ⋅ 3 ⋅ Q ( 3 ) = 3 ⋅Wr
(3)

(3)
Indicaţiile contorului vor fi egale cu 3 ⋅Wr .
Raportul de transmisie a contorului este ales în aşa mod ca el să indice energia în kvar/h.

67
 Schema de conectare a bobinelor contorului de energie activă la tensiunile 6-35 kV

Reţelele 6-35 kV funcţionează cu neutru izolat de pământ. În faza din mijloc de regulă nu se
instalează transformator de curent, în scopul economisirii.
Evidenţa energiei active este realizată cu schema următoare.
A a
TV
b
* *
* a * c
B b
1 2 3 7 8 9

C c
A TAA
B
C TAC

a)

U AB −UB

UA
IA

300 ϕ1

U CB
300
IC
ϕc
−UB
UC UB
b)
Fig. Schema de conectare a contorului de energie activă la reţeaua de tensiune 6-35 kV (a) şi
diagrama vectorială (b)

Sunt utilizate 2 transformatoare de tensiune monofazate, conectate în stea.

Energia activă contorizată:
W = [ U AB ⋅ I A ⋅ cos( U AB , I A ) + U CB ⋅ I C ⋅ cos( U CB , I C )] ⋅ t =
= [ U AB ⋅ I A ⋅ cos( 30 0 + ϕ a ) + U CB ⋅ I C ⋅ cos( 30 0 − ϕ c )] ⋅ t
În caz de simetrie:
ϕa = ϕc = ϕb ; U l = 3 ⋅U f ; U A = U B = UC = U f ; I A = I B = IC = I f .
Atunci,
W = [ U AB ⋅ I A ⋅ (cos 300 ⋅ cos ϕ − sin 300 ⋅ sin ϕ ) + U CB ⋅ I C ⋅ (cos 300 ⋅ cos ϕ + sin 300 ⋅ sin ϕ )] ⋅ t =
3
= ( 2 ⋅ 3 ⋅ U f ⋅ I f ⋅ cos 300 ⋅ cos ϕ ) ⋅ t = t ⋅ [ 2 ⋅ 3 ⋅ U f ⋅ I f ⋅ ⋅ cos ϕ ] = [ 3 ⋅ U f ⋅ I f ⋅ cos ϕ ] ⋅ t =
2
= 3⋅ P (1) ⋅ t = P ( 3 ) ⋅ t .
68
 Schema de conectare a bobinelor contorului de energie reactivă la tensiunile 6-35 kV

Schema de conectare a înfăşurărilor contorului trifazat de energie reactivă este următoarea:

A a
TV
c a b
* * *
a
* b * c *
B b
1 2 3 4 5 6 7 8 9

C c
A TAA
B
C TAC

a)

−UB
U AB
UA IA
IA

ϕ1 − IB
γ 3 = 90 − ϕ3
0
γ 1 = 900 − ϕ1
U BC
IC
ϕ3
UC ϕ2 − UC IC IB
UB
γ 2 = 900 − ϕ 2
IB
−UA

U CA
b)
Fig. Schema de conectare a contorului de energie reactivă la reţeaua de tensiune 6-35 kV (a)
şi diagrama vectorială (b)

Pentru obţinerea curentului în faza B efectuăm sumarea curenţilor în fazele A şi C şi obţinem

vectorul − I B .
Energia reactivă contorizată:
Wr = [ I A ⋅ U BC ⋅ cos( I A ,U BC ) + I B ⋅ U CA ⋅ cos( I B ,U CA ) + I C ⋅ U AB ⋅ cos( I C ,U AB )] ⋅ t =
= [ I f ⋅ 3 ⋅ U f ⋅ [ 3 ⋅ cos( 900 − ϕ ]] ⋅ t = 3 ⋅ I f ⋅ U f ⋅ 3 ⋅ sin ϕ ⋅ t = 3 ⋅ 3 ⋅ Q ( 1 ) ⋅ t = 3 ⋅ Q ( 3 ) ⋅ t .
Schema prezentată în fig. înregistrează energia reactivă trifazată înmulţită cu 3 într-un interval de
timp t. Raportul de transmisie al contorului este construit în aşa mod, ca mecanismul de totalizare a
contorului să indice direct energia reactivă trifazată.

69
 7. PUNŢI DE MÃSURARE

Punţile se utilizează larg pentru măsurarea rezistenţei, inductanţei, capacităţii şi unghiului de

pierderi în condensatoare, a inductanţei mutuale şi a frecvenţei. Schemele cu punte se aplică larg pentru
măsurarea mărimilor neelectrice prin metode electrice, ca exemplu a temperaturii, a deplasărilor mici şi se
utilizează în diverse dispozitive de automatizare şi telemecanice.
Utilizarea largă a schemelor cu punţi se lămureşte prin precizia şi sensibilitatea înaltă de măsurare,
posibilitatea măsurării diverselor mărimi ş.a.
Funcţionarea punţilor se bazează pe metoda de zero (compensaţie). Domeniul de măsurare al
punţilor corespunde intervalului de la 10-6 la 1010 Ω , şi cu precizii de 1-2 % pentru punţile portabile şi
până la 0,001 % pentru punţile de laborator.
În dependenţă de caracterul rezistenţelor laturilor care formează puntea şi a tensiunii de alimentare,
punţile se clasifică:
punţi de curent continuu;
punţi de curent alternativ.
În dependenţă de configuraţia schemei (a numărului de laturi), punţile de curent continuu pot fi de
următoarele tipuri:
cu patru laturi (ordinare);
cu şase laturi (duble).
După modul de funcţionare:
cu echilibrare manuală;
cu echilibrare automată.
După modul de echilibrare:
punţi echilibrate;
semiechilibrate;
punţi dezechilibrate.
După valorile rezistentelor măsurate:
pentru valori mici (Thomson);
pentru valori medii (Wheatstone);
pentru valori mari (punţi megohmetrice).
Principiul metodelor de punte constă în echilibrarea electrică a punţii, care se caracterizează prin
lipsa curentului în diagonala aparatului de zero. Valoarea mărimii de măsurat rezultă din condiţia de
echilibru a punţii, în funcţie de rezistenţele cunoscute din laturile patrulaterului.
Metodele de punte au o sensibilitate şi precizie mare de măsurare, nefiind influenţate de etalonarea
aparatului de zero sau de variaţiile sursei de alimentare.

Puntea simplă de curent continuu

Schema de principiu a punţii simple de curent continuu este prezentată în fig.

Circuitul punţii (de măsurare) se compune din:
patru rezistente care formează laturile unui patrulater închis;
un aparat indicator de zero legat într-una din diagonalele punţii;
sursa de alimentare conectata în cea de-a doua diagonală.
Laturile sau braţele punţii ab, bc, cd şi da sunt compuse respectiv din rezistoarele cu rezistenţele
R1 , R2 , R3 , R4 . În diagonala bd, numită diagonală de ieşire este conectat un galvanometru. Expresia
curentului I 0 prin diagonala punţii poate fi obţinută prin diverse metode, utilizând legile Kirhgoff,
metoda curenţilor de contur sau metoda generatorului echivalent.
Determinăm mai jos valoarea curentului I 0 prin diagonala punţii:
U
I 0 = bd ;
R0
unde U bd - tensiunea în regimul de mers în gol;

70
 U U
R1 ⋅ − R3 ⋅
I1 ⋅ R1 − I 3 ⋅ R3 R1 + R2 R3 + R4 U ⋅ [ R1 ⋅ ( R3 + R4 ) − R3 ⋅ ( R1 + R2 )]
U bd = ϕ b − ϕ d = = = =
R0 R0 R0 ⋅ ( R1 + R2 ) ⋅ ( R3 + R4 )
U ⋅ ( R1 ⋅ R4 − R2 ⋅ R3 )
= = I0
R0 ⋅ ( R1 + R2 ) ⋅ ( R3 + R4 )
U U
unde, ϕ b = I1 ⋅ R1 , ϕ d = I 3 ⋅ R3 , I1 = ; I3 = .
R1 + R2 R3 + R4
Deci, curentul I 0 depinde de valoarea tensiunii şi valoarea tuturor rezistenţelor.
Pentru măsurarea rezistenţelor se utilizează puntea echilibrată ( I 0 = 0 ). Aceasta are loc, când se
respectă următoarea condiţie:
R1 ⋅ R4 = R2 ⋅ R3 .
b
I2
R1 R2
I0
a I1 R0 c
G

R3 R4
I3 I4
d

Fig. Puntea simplă de curent continuu

Ultima relaţie reprezintă condiţia de echilibru a punţii Wheatstone şi permite determinarea uneia din
rezistenţe când se cunosc celelalte. Fie că R1 = Rx . Pentru a echilibra puntea este necesar ca un rezistor să
fie reglabil, de obicei R3 . Latura cu R3 se numeşte braţ de reglaj, iar R2 , R4 - braţ de raport.
În acest caz, valoarea rezistenţei necunoscute se va determina cu expresia:
R
Rx = R3 ⋅ 2 .
R4
Se deosebesc din acest punct de vedere:
punţi cu rezistenţa variabilă la raport constant;
punţi cu raport variabil la rezistenţa constantă, raportul putând fi R2 / R3 sau R4 / R3.
Punţile de precizie sunt construite de obicei cu raport constant şi rezistenţa variabilă.
Cum a fost menţionat la început, punţilor de curent continuu li este caracteristic o sensibilitate
înaltă. Ca sensibilitate a punţii se subînţelege limita raportului curentului, tensiunii sau puterii la bornele
de ieşire a schemei către creşterea rezistenţei în această latură, când această creştere tinde spre zero. În
baza acestei definiţii, expresia generală a sensibilităţii punţii în funcţie de curent se va scrie:
∆I 0 dI 0
S p .I = lim = .
∆R1 →0 ∆R dR1
1
Analogic pot fi prezentate expresiile generale ale sensibilităţii punţii în funcţie de tensiune şi putere.
La utilizarea schemei punţii simple pentru măsurarea rezistenţelor în calitate de indicator de
echilibrare se utilizează cel mai des galvanometrul magnetoelectric.
Domeniile de măsurare ale punţilor Wheatstone este limitat între 1 Ω şi 1 M Ω . Pentru rezistenţe sub
1 Ω erorile apar datorită rezistenţelor conductoarelor şi a celor de contact de la borne, iar peste 1 M Ω

71
prin reducerea sensibilităţii punţii din cauza micşorării curenţilor prin laturi şi influenţei rezistenţelor de
izolaţie.

Puntea simplă de curent alternativ

Schema de principiu a punţii de curent alternativ este prezentată în fig.

Rezistenţele laturilor schemei pot avea orice caracter: capacitiv sau inductiv.
b
I2
Z1 Z2
I0
I1 Z0 c
a G

Z3 Z4
I3 I4
d
~U

Fig. Schema punţii de curent alternativ

Dacă galvanometrul din diagonala punţii indică lipsa curentului în această diagonală, atunci puntea
este echilibrată şi curentul din această diagonală se va determina cu expresia:

I 0 = ( Z1 ⋅ Z 4 − Z 2 ⋅ Z 3 ) ⋅ [ Z 0 ⋅ ( Z1 + Z 2 ) ⋅ ( Z 3 + Z 4 ) + Z1 ⋅ Z 2 ⋅ ( Z 3 + Z 4 ) + Z 3 ⋅ Z 4 ⋅ ( Z1 + Z 2 )] −1

Echilibrarea punţii are loc când I 0 = 0 , deci în cazul când Z1 ⋅ Z 4 = Z 2 ⋅ Z 3 .

În formă extinsă, expresiile impendaţelor laturilor au forma:

Z1 = R1 + jX 1 ; Z 2 = R2 + jX 2 ; Z 3 = R3 + jX 3 ; Z 4 = R4 + jX 4 .

Substituind valorile impendaţelor Z1 − Z 4 în expresia de echilibru, vom obţine expresiile în parte

pentru membrii reali şi imaginari:
R1 ⋅ R4 − X 1 ⋅ X 4 = R2 ⋅ R3 − X 2 ⋅ X 3 ;
R1 ⋅ X 4 − R4 ⋅ X 1 = R2 ⋅ X 3 + R3 ⋅ X 2 .

Existenţa a două expresii de echilibrarea punţii de curent alternativ, indică necesitatea reglării a nu
mai puţin de doi parametri a punţii de curent alternativ pentru a obţine echilibrul. Pentru punţile de curent
alternativ o mare importanţă o are acordarea punţii. Sub acordarea punţii se subînţelege atingerea stării de
echilibru printr-un anumit număr de treceri consecutive de la reglarea unui parametru la reglarea altuia.
Condiţia de echilibrare a punţii poate fi exprimată şi în modul următor:
Z1 = z1 ⋅ e jϕ1 ; Z 2 = z 2 ⋅ e jϕ 2 ; Z 3 = z3 ⋅ e jϕ3 ; Z 4 = z 4 ⋅ e jϕ 4 ,
unde z1 − z 4 sunt modulele impendaţelor laturilor; ϕ1 − ϕ 4 - unghiurile de defazaj ale curentului în
raport de tensiune în laturile corespunzătoare. În acest caz, condiţia de echilibru poate fi scrisă:
z1 ⋅ z 4 ⋅ e j ( ϕ1 +ϕ 4 ) = z 2 ⋅ z3 ⋅ e j ( ϕ 2 +ϕ3 ) .
De unde rezultă cele două expresii de echilibrarea a punţii de curent alternativ:

72
 z1 ⋅ z 4 = z 2 ⋅ z3 , ϕ1 + ϕ 4 = ϕ 2 + ϕ3 .
Condiţia ϕ1 + ϕ 4 = ϕ 2 + ϕ3 indică, pentru care laturi, în dependenţă de caracterul impedanţelor lor,
poate fi echilibrată puntea.
Dacă, de exemplu, laturile vecine, a treia şi a patra au caracter pur rezistiv - R3 şi R4 , deci
ϕ3 = ϕ 4 = 0 , atunci rezistenţele celorlalte două laturi pot avea caracter inductiv sau capacitiv.
Dacă laturile opuse au impedanţe cu caracter pur activ, atunci una din celelalte două trebuie să fie
cu caracter inductiv, iar a doua cu caracter capacitiv.
În punţile de curent alternativ, deseori sunt utilizate indicatori de nul electronice, rezistenţa de
întrare a cărora poate fi considerată aproximativ egală cu o valoare ce tinde spre infinit. În acest caz,
tensiunea dintre punctele b şi d poate fi determinată cu expresia:
Z1 ⋅ Z 4 − Z 2 ⋅ Z 3
U bd = U ⋅ .
( Z1 + Z 2 )( Z 3 + Z 4 )

Punţi pentru măsurarea rezistenţelor la curent continuu

Punţi simple (ordinare). Pentru măsurarea rezistenţelor de valoare medie (10-106 Ohm) se
utilizează punţi simple. După echilibrarea punţii, rezultatul măsurării se determină cu utilizarea expresiei
7-8. La punţile simple, latura de reglaj ( R3 ) se fabrică sub formă de magazie de rezistenţe. Braţele de
raport ( R2 , R4 ) se fabrică sub formă de magazine de rezistenţe cu fişe, cu valorile nominale ale
rezistenţelor de 10, 100, 1000 şi 10000 Ohm.
Limita de jos de măsurare a acestor punţi este limitată de influenţa asupra rezultatului de măsurare a
rezistenţelor contactelor şi firelor de conexiune. Limita de sus de măsurare a rezistenţelor este limitată de
rezistenţa izolaţiei. Luarea măsurilor de protecţie contra influenţei curenţilor de scurgere permite de a
majora limita de sus de măsurare a punţii.
B r4 4
Rx
r3
A 3
r1 r2
2
1
G c

Fig.7-2 Schema punţii pentru conectarea obiectului cu două şi patru borne

Pentru micşorarea influenţei rezistenţelor contactelor şi firelor de conexiune se utilizează schema

punţii simple cu patru borne de conectare a obiectului cercetat (fig.7-2). În acest caz, la măsurarea
rezistenţelor, mai mari de 10 Ohm, borna A a rezistorului Rx se conectează cu borna 2, iar borna B cu
borna 3; bornele 1 şi 2, precum bornele 3 şi 4 se conectează între ele cu o baretă de conexiune, deci, în
acest caz se efectuează conectarea simplă al obiectului cercetat Rx la două borne. La măsurarea
rezistenţelor, mai mici de 10 Ohm, se efectuează conectarea tetrapolară al obiectului de măsurat. Pentru
aceasta, baretele dintre bornele 1 şi 2, precum şi dintre 3 şi 4 sunt excluse, iar borna A a rezistorului Rx se
conectează cu bornele 1 şi 2, borna B – cu bornele 3 şi 4. În acest caz, influenţa rezistenţelor firelor de
conexiune şi a contactelor ( r1 − r4 ) practic poate fi neglijată, dacă R2 >> r4 , R3 >> r2 . Cu adevărat,

73
conductoarele şi contactele cu rezistenţele r1 şi r3 , sunt conectate în diagonala punţii şi deaceea nu
influenţează asupra condiţiei de echilibrare a ei. Influenţa rezistenţelor r2 şi r4 se exclude conform
condiţiei.
În fig.7-3 este prezentată schema simplificată a unei punţi simple, unde G şi B - sunt corespunzător
bornele pentru galvanometru şi bateriei (sursei de alimentare).

10

0
10
x100

00
10

10

0
R

00
1

10
G
1
0,1

10
00
2

10
0,01

0
10
0,001
0,0001
1
3

B
Fig. 7-3 Schema punţii simple cu comutarea diapazonului de măsurare

La măsurarea unor rezistenţe cu valori foarte mici cu ajutorul puţii simple pot apărea erori
considerabile din cauza sensibilităţii joase a punţii şi imposibilităţii majorării ei din cauza restricţiilor
impuse de puterea admisă de disipare în laturile punţii. De acest neajuns sunt lipsite punţile duble.
Punţile duble. Aceste punţi şi-au găsit utilizare pentru măsurarea rezistenţelor mici, deoarece
influenţa firelor de conexiune şi a contactelor în ele este minimală. Schema punţii duble este prezentată în
fig.7-4, unde r1 − r4 sunt rezistenţele contactelor şi firelor de conexiune care conectează rezistenţa Rx şi
puntea.
Condiţia de echilibrare a punţii, pentru care curentul prin indicatorul de nul este egal cu zero, este:
R +r R4 R +r R +r
Rx = RN ⋅ 1 2 + r4 ⋅ ⋅ ( 1 2 − 3 3 ).
R2 R3 + R4 + r3 + r4 R2 R4
De obicei la construirea punţii şi utilizarea ei se execută următoarele condiţii:
1) rezistenţele R1 − R4 se fabrică astfel, că la reglarea lor pentru a echilibra puntea, întotdeauna au
loc relaţiile: R1 = R3 şi R2 = R4 , deci R1 / R2 = R3 / R4 (cu o careva inexactitate, datorită
imperfecţiunilor de fabricare a rezistenţelor R1 − R4 );
2) se aleg ca R1 >> r2 şi R3 >> r3 ;
3) la conectarea Rx al patrulea fir-conductor se execută sub formă de un conductor gros şi scurt,
deci se tinde de a face ca r4 să fie cât mai mic după valoare.
Pentru aceste condiţii practic executabile se utilizează expresia simplificată de echilibrare a punţii:
Rx = RN ⋅ R1 / R2 .
Pentru aceste punţi se aleg galvanometre cu rezistenţă critică externă de valoare mică şi cu o
sensibilitate mare funcţie de tensiune.
Parametrii de bază şi cerinţele tehnice pentru punţi de curent continuu sunt stabilite de către GOST
7165-78. În corespundere cu acest standard, limita erorii de bază relative admisibile (în procente) se
normează sub formă de expresie de tip monom sau binom:

74
 δ = ±c sau δ = ± [ c + d ( R f / Rx − 1 )],
unde c şi d sunt coeficienţi numerici care caracterizează eroarea punţii; R f - valoarea finală a
rezistenţei diapazonului dat de măsurare; Rx - rezistenţa măsurată.
+ U -
R1 R2

R3 R4
RN

r1 r2 Rx r3 r4

Fig.7-4 Schema punţii duble

Constructiv, punţile moderne se execută în corpuri de metal, pe panoul căruia se amplasează

butoanele magaziei de rezistenţe (latura de reglaj), comutatoarele laturilor de raport, bornele pentru
conectarea obiectului cercetat, a galvanometrului extern, a sursei de alimentare. Unele punţi se fabrică cu
galvanometre încorporate.
Pentru măsurarea rezistenţelor într-un diapazon larg, industria produce punţi simple şi punţi duble.
De exemplu, puntea dublă de tip P3009 este destinată pentru măsurarea la curent continuu a rezistenţelor
începând cu 10-8 şi terminând cu 10 10 Ohm. Eroarea de bază admisibilă a punţii este determinată de clasa
de precizie ( k = c ), care pentru această punte este garantată de la k = 2 până la k = 0,02 în dependenţă de
diapazonul de măsurare.

Punţi pentru măsurarea capacităţii şi unghiului de pierderi a condensatoarelor

La măsurarea capacităţii condensatorului este necesar de a ţine cont, că el posedă pierderi, deci el
consumă putere activă.
De obicei condensatorul real poate fi reprezentat prin schema echivalentă sub formă de capacitate
ideală, conectată în serie sau în paralel cu o rezistenţă activă, care condiţionează apariţia pierderilor
echivalente. Curentul în circuitul unui astfel condensator este defazaj faţă de tensiune cu un unghi mai
mic de 900.
În fig. sunt prezentate schemele echivalente şi diagramele vectoriale ale condensatorului cu
pierderi.
a) b)
R
U
C R C
I I
U
I
U U ⋅ω ⋅ C
I I δ U
δ
tgδ = R ⋅ ω ⋅ C

ω ⋅C
ϕ
U/ R 1
I⋅ tgδ =
δ R ϕ δ
R⋅ω ⋅ C

Fig. Schemele echivalente şi diagramele vectoriale a condensatoarelor:

75
 a) schema în serie; b) schema în paralel

Pentru măsurarea capacităţii condensatorului cu pierderi mici se utilizează schema echivalentă în

serie şi puntea, schema căreia este prezentată în fig.
Laturile punţii sunt alcătuite din: prima – din condensatorul măsurat C x ; a treia – din capacitatea
model - C m , consecutiv cu care este conectat o magazie de rezistenţe Rm , necesare pentru crearea în
latura cu C m a unui defazaj identic dintre curent şi tensiune , ca şi în latura care conţine C x ; a doua şi a
patra latură – corespunzător din două rezistenţe pur active R1 şi R2 .
Condiţia de echilibru se determină de către egalitatea produsului valorilor complexe a rezistenţelor
laturilor opuse. Deoarece impendaţele laturilor în acest caz sunt egale:
1 1
Z1 = Rx + ; Z 2 = R1 ; Z 3 = Rm + ; Z 4 = R2 ,
j ⋅ω ⋅ C x j ⋅ω ⋅ Cm
atunci, substituind aceste expresii în expresia de echilibrare a punţii, vom avea:
1 1
( Rx + ) ⋅ R2 = ( Rm + ) ⋅ R1 .
j ⋅ω ⋅ C x j ⋅ω ⋅ Cm
De unde obţinem două condiţii pentru echilibrarea punţii:
R R
Rx = Rm ⋅ 1 ; C x = C m ⋅ 2 .
R2 R1
Unghiul pierderilor δ , care suplimentează până la 90 unghiul de defazaj al curentului în raport de
0

tensiunea U, se determină cu expresia:

tgδ = ω ⋅ Rx ⋅ C x = ω ⋅ Rm ⋅ C m .
Funcţionarea acestei punţi are loc în felul următor. Stabilind Rm = 0 , se modifică valoarea raportului
R
laturilor 2 (dacă ele sunt executate de tip reostat) până la acel moment, când dispozitivul indicatorului
R1
de nul nu va indica cel mai mic curent. După ce se trece la reglarea magazie de rezistenţe Rm , obţinând
R
din nou micşorarea curentului în indicatorul de nul. Apoi iarăşi se modifică raportul 2 , până când nu va
R1
fi obţinută starea de echilibru.
b b

Cx R1 Cx R1

a G c a G c

Cm Cm
R2 R2
Rm
Rm d
d
~U ~U
Fig. Schema punţii pentru măsurarea capacităţii Fig. Schema punţii pentru măsurarea capacităţii
şi unghiului de pierderi a condensatorului cu şi unghiului de pierderi a condensatorului cu
conectarea în serie a C m şi Rm conectarea în paralel a C m şi Rm

76
 Pentru condensatoarele cu dielectric în vid, care posedă de pierderi extrem de mici, magazia de
rezistenţe Rm nu se va conecta consecutiv cu condensatorul C m . Echilibrul se obţine numai prin
R
modificarea raportului 2 . În acest caz avem o singură condiţie de echilibru:
R1
R
C x = Cm ⋅ 2 .
R1
Pentru măsurarea capacităţii condensatoarelor cu pierderi mari în dielectric se utilizează aceiaşi
punte, dar cu conectarea în paralel a rezistenţei Rm şi a condensatorului C m , deoarece introducerea
consecutivă în latura respectivă a unei rezistenţe cu valoare mare va micşora curentul prin indicatorul de
nul şi va micşora sensibilitatea schemei. Schema punţii în acest este cea prezentată în fig.
b

Cx R1

a G R2 c

Cm
C2

d
~U
Fig. Schema punţii pentru măsurarea unghiului de pierderi a materialelor dielectrice la tensiune
înaltă

Impendaţele laturilor punţii conform schemei din fig. sunt egale:

1 1
Z1 = ; Z 2 = R1 ; Z 3 = ; Z 4 = R2 .
1 1
+ j ⋅ω ⋅ C x + j ⋅ω ⋅ Cm
Rx Rm
La echilibrarea punţii avem următoarele:
R2 R1
= .
1 1
+ j ⋅ω ⋅ C x + j ⋅ω ⋅ Cm
Rx Rm
Din ultima expresie rezultă două expresii:
R R
Rx = Rm ⋅ 1 ; C x = C m ⋅ 2 .
R2 R1
Unghiul pierderilor δ pentru condensatorul C x , exprimat prin tgδ , la conectarea în paralel a
condensatorului şi a rezistenţei:
1 1
tgδ = = .
ω ⋅ C m ⋅ Rm ω ⋅ C x ⋅ Rx
Pentru determinarea pierderilor în dielectrici, ca de exemplu în liniile în cablu de înaltă tensiune, se
utilizează larg puntea, schema căreia este prezentată în fig. . Legarea la pământ a muchiei c contribuie la
funcţionarea fără pericol la utilizarea punţii, la alimentarea ei de la o sursă de tensiune înaltă.
Avantajul acestei scheme constă în aceea, că ea oferă posibilitatea echilibrării componentelor active
şi inductive ale punţii separat unul de altul. Impendaţele laturilor punţii pentru schema prezentată în fig. :

77
 1 1 1
Z1 = R x + ; Z 2 = R2 ; Z 3 = ; Z4 = .
j ⋅ω ⋅ C x j ⋅ω ⋅ Cm 1
+ j ⋅ω ⋅ C2
R2
Condiţia de echilibru este următoarea:
1
Rx +
j ⋅ω ⋅ C x 1 1
= ⋅( + j ⋅ ω ⋅ C 2 ).
R1 j ⋅ ω ⋅ C m R2
Din ultima expresie rezultă două condiţii de echilibru:
C R
Rx = R1 ⋅ 2 ; C x = C m ⋅ 2 .
Cn R1
Tangenta unghiului de pierderi se determină cu expresia:
tgδ = ω ⋅ C x ⋅ Rx .

Punţi pentru măsurarea inductanţei

Schema punţii pentru măsurarea inductanţei este prezentată în fig. Una din laturile punţii este
alcătuită de bobina cercetată cu inductanţa Lx şi rezistenţa activă Rx , iar alta – de către bobina cu
inductanţă Lm şi rezistenţa activă Rm . Rezistenţa R cu ajutorul comutatorului SA poate fi conectată în
serie cu bobina model sau cu bobina măsurată. Rezistenţele R , R1 şi R2 sunt rezistenţe pur active. Dacă
pentru obţinerea echilibrului a fost necesar de a conecta rezistenţa R consecutiv cu bobina Lx (cum
eswte prezentat în fig. ), atunci rezistenţele laturilor punţii în formă complexă vor fi:
Z1 = R + Rx + j ⋅ ω ⋅ Lx ; Z 2 = R1 ; Z 3 = Rm + j ⋅ ω ⋅ Lm ; Z 4 = R2 .
Conform condiţiei de echilibrare a punţii:
( R + Rx + j ⋅ ω ⋅ Lx ) ⋅ R2 = ( Rm + j ⋅ ω ⋅ Lm ) ⋅ R1 ,
de unde rezultă două expresii ale valorilor precăutate:
R R
Rx = Rm ⋅ 1 − R ; Lx = Lm ⋅ 1 .
R2 R2
b b

Lx , R x R1 Lx , Rx R1

a G c a G R c
R

Lm , rm R2 R2 C

d d
~U ~U
Fig. Schema punţii pentru măsurarea Fig. Schema punţii pentru măsurarea
inductanţei cu utilizarea inductanţei – model inductanţei cu utilizarea condensatorului –
model

Dacă pentru obţinerea echilibrului a fost necesar de a conecta rezistenţa R consecutiv cu bobina
Lm , Rm , atunci condiţiile de echilibrare ale punţii vor fi următoarele:

78
 R1 R
Rx = ( Rm + R ) ⋅ ; Lx = Lm ⋅ 1 .
R2 R2
La efectuarea măsurării este necesar de a atrage atenţia la aceea, că bobinele de inductanţă Lm şi
Lx să fie amplasate la o distanţă mare pentru micşorarea inductanţei mutuale dintre ele.
Pentru măsurarea inductanţei Lx poate fi utilizată şi condensatorul model C. În fig. este prezentată
schema unei astfel de punţi.
În latura, opusă laturii cu inductanţa măsurată Lx , este conectat condensatorul model C cu
conectarea în paralel la el a rezistenţei R . În celelalte laturi sunt conectate magaziile de rezistenţe pure
R1 şi R2 .
Impendanţele laturilor punţii în formă complexă:
R
Z1 = Rx + j ⋅ ω ⋅ Lx ; Z 2 = R1 ; Z 3 = R2 ; Z 4 = .
1+ j ⋅ω ⋅ C ⋅ R
La echilibrarea punţii, avem:
( R x + j ⋅ ω ⋅ Lx ) ⋅ R
= R1 ⋅ R2 .
1+ j ⋅ω ⋅ C ⋅ R
Din ultima egalitate rezultă două expresii de echilibrare a punţii:
R ⋅R
Rx = 1 2 şi Lx = C ⋅ R1 ⋅ R2 .
R
Magaziile R1 şi R2 se confecţionează din rezistenţe a câte 1000 Ohm fiecare decadă. Prin
modificarea capacităţii condensatorului C, executat ca magazie de capacităţi model, precum şi prin
modificarea rezistenţei magaziei R se obţine echilibrarea punţii.
Dacă R1 = R2 = 1000 Ohm , atunci Lx în Henri este egală cu C în microfarazi.
Schemele cu patru laturi cu utilizarea în laturi a condensatoarelor de capacitate constantă şi a
rezistenţelor reglabile oferă posibilitatea citirii directe a valorilor inductanţelor măsurate şi a coeficienţilor
dobrotnosti Q a bobinelor, dar posedă o acordare insuficientă pentru valori neînsemnate a coeficienţilor
dobrotnosti Q. Procesul de echilibrare devine dificil pentru Q = 1 , iar pentru Q < 0,5 stabilirea
echilibrului devine practic imposibilă. O acordare bună la măurări a valorilor mici ai coeficientului
dobrotnosti Q a bobinelor o au punţile cu şase laturi.
b

G
Lx , R x R2

C
a d c
ZA ZB

R5 ZC
R3 R4

~U
Fig. Schema punţii cu şase laturi pentru măsurarea inductanţei

79
 Schema de principiu ale punţii cu şase laturi pentru măsurarea inductanţei şi a dobrotnosti
bobinelor Q este prezentată în fig. Pentru determinarea condiţiilor de echilibru ale punţii vom înlocui
triunghiul cde din schemă printr-o stea echivalentă cu impendaţele Z A , Z B , Z C indicate în schemă cu
linie de puncte:
R5 R4 R4 ⋅ R5
ZA = ; ZB = ; ZC = j ⋅ω ⋅ C ⋅ .
1 + j ⋅ ω ⋅ C ⋅ ( R4 + R5 ) 1 + j ⋅ ω ⋅ C ⋅ ( R4 + R5 ) 1 + j ⋅ ω ⋅ C ⋅ ( R4 + R5 )
Această substituire va transforma puntea cu şase laturi în punte cu patru laturi:
R4
Z1 = Rx + j ⋅ ω ⋅ Lx ; Z 2 = R2 ; Z 3 = R3 + Z c ; Z 4 = Z B = .
1 + j ⋅ ω ⋅ C ⋅ ( R4 + R5 )
Din condiţiile generale de echilibrare a punţii determinăm:
R
Lx = C ⋅ 2 ⋅ [ R3 ⋅ R4 + R5 ⋅ ( R3 + R4 )]; Rx ⋅ R4 = R2 ⋅ R3 .
R4
O bună acordare a punţii se lămureşte prin independenţa condiţiei a doua în funcţie de rezistenţa R5 .
De aceea, dacă este executată condiţia Rx ⋅ R4 = R2 ⋅ R3 , ea nu se încalcă prin reglarea de mai departe a
punţii prin rezistenţa R5 , necesară pentru executarea primei condiţii.

Puntea dubla Thomson

Puntea dublă Thomson se utilizează pentru măsurarea rezistenţelor de la 10-6 Ω , până la 1 Ω ,

având rezistenţele de contact şi a firelor de conexiune ale rezistenţei de măsurat plasate într-un circuit
auxiliar, încât prin conexiune tetrapolară, influenţa lor este evitată, figura 7.3.

Fig. Puntea dubla Thomson.

Schema se poate transfigura într-o punte obişnuita Wheatstone (fig 7.4) cu înlocuirile:
r ⋅ R1
rx = (7.7)
r + R1 + R2
r ⋅ R2
rN = (7.8)
r + R1 + R2
R1 ⋅ R2
rG = (7.9)
r + R1 + R2
La echilibru, prin galvanometru (IN – indicatorul de nul) nu trece curent şi între rezistenţele
echivalente se stabilesc relaţiile:
R X + rX RN + rN
= (7.10)
R3 R4

80
 Fig. Schema electrică echivalentă a punţii Thomson

în care, înlocuind relaţiile anterioare (7.6) si (7.7):

R R2 R3 − R1 R4
R X = RN 3 + r (7.10)
R4 R4 ( r + R1 + R2 )
Întrucât condiţia R2·R3 – R1·R4 =0 este greu de realizat, este necesar ca legătura dintre RX si RN (r) să
aibă o rezistenţă cât mai redusă şi R1, R2, R4 sa fie realizate cu valori cât mai mari. În mod obişnuit R1 şi
R3 formează o rezistenţă dublă, în decade, R2 şi R4 se fixează prin fişe, iar RN este o rezistenţă etalon
montată în circuitul auxiliar, exterior punţii.
Căderile de tensiune pe RX şi R4 fiind mici, de ordinul mV, pot apărea erori datorate tensiunilor
termoelectromotoare. De aceea, pentru măsurări de precizie, este necesară repetarea măsurării pentru
aceiaşi curenţi, cu sensul inversat şi apoi calculul mediei.
Cu puntea dublă se măsoară rezistenţe mici, precum: rezistenţe de contact, rezistenţe de aparate
(ampermetre, circuite de curent de wattmetre etc.) rezistenţe de şunturi, bobine etc. Domeniile sunt de
0,01…10 Ω , la precizii de 0,1…0,2.

Punţi pentru rezistente mari

Pentru măsurarea rezistenţelor mari - puntea Megohom - (peste 1 M Ω ) se modifică puntea simplă şi
se folosesc detectoare de nul cu rezistenţe de intrare foarte mari (amplificatoare de c.c. cu tranzistoare cu
efect de câmp sau tuburi electrometrice).
În figura 7.5, a se prezintă schema unei punţi de rezistente mari în domeniul 106…1012 Ω , care se
poate transfigura în montaj stea ca în figura 7.5, b, având condiţia de echilibru:
R′( R2 + R1 R3 ) / ∆ = RX ⋅ RR3 / ∆ (7.11)
∆ = R + R1 + R3
R2 ( R + R1 + R3 ) + R1 R3
Din care: R X = R′ ⋅ (7.12)
R ⋅ R3
Elementul variabil R este plasat în latura opusă lui RX, având avantajul că prin R=0 rezultă RX= ∞ .

Fig. Puntea Megohom

81
 a) schema electrica; b) schema electrica echivalenta.
aplicată rezistenţelor (până la 500…1000 V) şi de timpul de polarizare (de ordinul minutelor) fiind
necesară repetarea măsurătorilor cu inversarea tensiunilor aplicate, pentru eliminarea erorilor de decalare
şi de neliniaritate.

Punţi neechilibrate

Puntea Wheatstone poate fi utilizata în regim de punte neechilibrată, figura 7.6, pentru a măsura
variaţii mici ∆RX ale rezistentei RX, faţă de o valoare de echilibru RX0. Astfel de punţi se pot folosi la
măsurarea unor mărimi neelectrice. Traductorul este rezistiv de valoare nominala RX0 şi plasat în latura 1
a punţii; în celelalte braţe există rezistenţe de precizie din care unele reglabile. Iniţial puntea este în
echilibru prin reglarea rezistenţelor ajustabile, cu RX0 la valoarea nominală.
Prin variaţia mărimii neelectrice de intrare se produce o modificare a valorii rezistenţei traductorului
faţă de valoarea nominala cu ± ∆ RX, puntea dezechilibrându-se la ieşire cu tensiunea ± ∆ U; după o
amplificare, semnalul este măsurat cu un instrument magnetoelectric, etalonat direct în unităţi ale mărimii
neelectrice de măsurat.

Fig. Punte simpla neechilibrată

Concluzii:
tensiunea de dezechilibru care apare la ieşirea punţii neechilibrate pentru o variaţie ∆ RX/RX0 a
rezistenţei traductorului este proporţională cu tensiunea sursei de alimentare;
caracteristica statică de transfer a punţii (dependenţa dintre tensiunea de ieşire a punţii şi variaţia
rezistenţei) este neliniară;
∆R X
sensibilitatea pentru ≤ 0 ,01 se poate scrie:
RX 0
∆U
1
S= U ≈ (7.18)
∆RX 4
Rx 0

82