Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Abuzul Si Neglijarea Copilului in Familie
Abuzul Si Neglijarea Copilului in Familie
INTRODUCERE
1
Copilul reprezintă una dintre categoriile de populaţie puternic dezavantajate din
societatea românească actuală, care a cumulat multe probleme şi riscuri grave pe termen
mediu şi lung. Comparativ cu generaţia adultă, mai mulţi copii trăiesc în condiţii precare
material şi social. Pe fondul unor erori ale politicilor din perioada socialistă, insuficienţa
sistemului de protecţie din prima perioadă a tranziţiei a agravat situaţia.
Copiii reprezintă viitorul unei naţiuni, dezvoltarea unei ţări depinzând de grija şi
educaţia pe care aceştia o primesc. De-a lungul istoriei, copilul a fost privit ca fiind
proprietatea părinţilor şi a tutorilor, aceştia putând să-l trateze după bunul lor plac, fără a
putea fi traşi la răspundere. În ultimele decenii, s-a produs în mod evident o evoluţie a
valorilor,normelor şi standardelor juridice care reglementează situaţia copilului. În
momentul actual, toate societăţile civilizate acceptă ideea conform căreia copilul nu
aparţine nici familiei nici statului, ci îşi aparţine sieşi, sub protecţia părinţilor săi.
Odată cu recunoaşterea dreptului suprem al copilului ca persoană umană
independentă, nevoile copilului au început să fie tratate ca drepturi a căror satisfacere nu
mai este facultativă (societatea poate decide să le satisfacă sau nu), ci obligatorie. La
nivel global, în ceea ce priveşte copilul şi drepturile acestuia, acest lucru apare mai
pregnant o dată cu adoptarea Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile
Copilului (20 noiembrie 1989).
În ultimele decenii, în ţările occidentale s-a făcut un pas înainte în recunoaşterea
riscurilor şi abuzurilor la care sunt expuşi copiii (Rotariu, 1996). Au fost înregistrate
creşteri masive ale cazurilor de abuz şi neglijare, astfel a crescut interesul pentru
identificarea şi combaterea acestora, au apărut tot mai multe servicii specializate în
depistarea, tratarea şi prevenirea cazurilor de neglijenţă.
În România, copilul a fost considerat întotdeauna o valoare centrală a familiei. În
ciuda opţiunii politice a regimului comunist de a pune copilul în centrul preocupărilor
societăţii şi a unor măsuri politice consecvente acestui principiu generos, unele dintre
aceste măsuri, cum ar fi cele pronataliste, au fost contradictorii, confuze.
După 1989, societatea românească, ajutată de organisme internaţionale, a iniţiat o
serie de acţiuni în favoarea copilului. De semenea, guvernul şi parlamentul au adoptat o
serie de acte normative având drept obiectiv protecţia copilului. Cu toate acestea, se poate
spune despre copil că este una dintre categoriile sociale care încă se confruntă cu multe
probleme rămase nerezolvate din cauza perioadei de tranziţie prin care trece ţara noastră.
La 20 septembrie 1990, România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la
Drepturile Copilului. În articolul 19 se prevede obligaţia statului de a proteja copiii de
toate formele de abuz şi neglijare. Cu toate acestea, problematica abuzului este aproape
necunoscută în România. Acest subiect a început să atragă atenţia, la început, cercurilor
academice şi profesorilor, iar ulterior, şi mass-mediei.
Recent, abuzurile asupra copiilor au devenit obiectul unei atenţii crescute din partea
opiniei publice şi asociaţiilor profesionale şi neguvernamentale (Rotariu, 1996).
Există extrem de puţine studii şi cercetări în acest domeniu, lipsesc rapoartele şi
anchetele oficiale, toate acestea în situaţia în care copiii din România sunt extrem de
vulnerabili la abuz şi neglijare. Putem afirma acest lucru şi datorită faptului că, în privinţa
programelor de prevenţie, ţara noastră se află la început de drum.
O nouă viziune asupra abuzului a apărut odată cu adoptarea Convenţiei ONU cu
privire la Drepturilor Copilului, când a fost recunoscut dreptul suprem al copilului ca
persoană independentă, o dată cu asumarea responsabilităţii statului de a apăra
respectarea drepturilor copilului chiar în faţa propriei familii. Cu toate că România este
2
semnatară a Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copiilor din 1990, problematica
abuzului şi a neglijării copilului este foarte puţin studiată şi cercetată. România nu
dispune încă de un sistem pentru protecţia copilului împotriva abuzului, de proceduri de
definire şi intervenţie juridică, de competenţe şi standarde profesionale stabilite.
PREVENIREA ABUZURILOR SI A NEGLIJARII COPIILOR
Factori de risc
Riscul este mai crescut pe măsură ce societatea devine mai mobilă şi au loc
schimbări structurale în familii datorită divorţului şi separării. De asemenea, riscul
abuzului creşte şi datorită accentuării sărăciei, anumitor boli cronice, situaţii de criză sau
datorită abuzului de substanţe. Nu putem omite alte riscuri cum ar fi: perpetuarea
modelului abuziv, lipsa educaţiei şi ignoranţa cu privire la abuz, vârsta tânără a părinţilor,
număr mare de copii în familie (Zamfir, 1997).
În ceea ce priveşte victima, sunt mai predispuşi copiii rebeli, hiperactivi, retardaţi.
Nu trebuie uitată vulnerabilitatea crescută şi capacitatea redusă de autoapărare a copilului
în general. Datorita vârstei, copiii au o capacitate redusă de anticipare a unor acte
comportamentale proprii sau ale adulţilor, capacitate scăzută de înţelegere a efectelor, a
consecinţelor unor acţiuni proprii sau ale altor persoane.
Ei nu pot discerne între intenţiile bune şi rele ale altor persoane. Copiii care sunt
abuzaţi, sau care trec prin perioade repetate de abuz, se simt vinovaţi, incapabili să
reacţioneze. Victimele se consideră responsabile pentru abuz, le este frică de adultul
abuzator, de faptul că nu vor fi crezuţi sau că, în cazul în care ar face public abuzul, vor fi
pedepsite. De aceea, în foarte multe cazuri, victimele nu recunosc abuzul.
Adulţii care au fost victime ale abuzului afirmă că ar fi fost scutiţi de această
experienţă dacă la vremea respectivă le-ar fi fost furnizate informaţii despre caracterul
criminal al comportamentului abuzatorilor.
În urma cercetărilor, s-a constatat că dacă victimele potenţiale opun rezistenţă sau
plâng, majoritatea abuzatorilor se opresc şi caută o altă victimă.
Metode de prevenţie
Rezolvarea problemei copiilor abuzaţi se realizează printr-o colaborare strânsă între
specialişti (asistenţi sociali, medici, asistenţi de ocrotire, psihologi, poliţie şi instanţe de
judecată, specialişti angajaţi ai diferitelor departamente), iar competenţele lor sunt foarte
clar stabilite.
O strategie coerentă de prevenire, combatere şi recuperare a copiilor abuzaţi trebuie
să conţină o legislaţie completă cuprinzând legi în măsură să intervină în cazul abuzului,
o clară definire a instituţiilor şi a specialiştilor cu responsabilităţi precise. De asemenea,
sunt necesare proceduri de intervenţie adecvată în diferite situaţii, pregătirea şi formarea
de specialişti, un sistem instituţional care să ofere sprijin şi securitate în situaţiile de criză
(Zamfir, 1997).
În scopul prevenţiei, se pune problema dezvoltării unor programe de sensibilizare a
comunităţilor şi a colectivităţilor la problematica abuzului şi neglijării, a consecinţelor şi
combaterii acestora. Acţiunile preventive presupun în cadrul programelor şcolare:
sensibilizarea copiilor, părinţilor, profesorilor, opiniei publice, comunităţii, vecinătăţii,
profesioniştilor implicaţi şi a forurilor competente.
O importanţă deosebită ar putea avea conştientizarea problematicii abuzului în
rândul copiilor din şcoli. Aceste programe de prevenţie trebuie să aibă ca şi obiectiv o
creştere a competenţei sociale. Programele de prevenţie de la nivelul şcolilor trebuie să
pună accentul pe înţelegerea de către copiii a diferitelor tipuri de abuz, achiziţionarea de
3
deprinderi sociale pentru a face faţă eventualelor situaţii de risc, iar în cazul în care deja
există astfel de situaţii, curajul de a face dezvăluiri.
Programele de prevenţie la nivelul şcolii sunt importante deoarece este ştiut faptul
că două treimi dintre victime sunt de vârstă şcolară. Majoritatea părinţilor consideră
dificil să le vorbească copiilor despre abuz, deoarece cred că ar putea să îi înspăimânte
inutil. Pe de altă parte, dacă ne referim la faptul că există multe cazuri în care abuzul se
produce chiar în familie, ar fi semnificativ şi necesar ca şcolile să furnizeze această verigă
vitală.
Programele şcolare de prevenire ale abuzului sunt eficiente şi atractive datorită
faptului că au o acoperire foarte mare, ele putând fi aplicate unui număr foarte mare de
copii şi într-un mod eficient din punctul de vedere al costului. Copiii reprezintă o
populaţie pentru care învăţarea este o activitate esenţială.
Promovarea competenţei sociale
Competenţa socială se află la baza funcţionării efective a multor sfere ale vieţii
umane şi influenţează semnificativ stima de sine şi adaptarea psihologică.
Promovarea competenţei sociale presupune satisfacerea nevoii de servicii pentru
copii de către societate, în special atunci când părinţii sunt absenţi, dependenţi, săraci,
violenţi sau incapabili să îşi ajute propriii copii. Pe lângă familie, şcolii îi revine un rol
important în educaţia şi protecţia copilului. De aceea, atunci când nevoile copilului nu
sunt satisfăcute în familie, de acest lucru trebuie să se preocupe şcoala.
Programele de prevenţie ar putea viza profesorii; obiectivele acestor programe ar
putea să fie, pe de o parte, pregătirea pofesorilor pentru a deveni buni „părinţi” şi, pe de
alta, crearea competenţelor necesare pentru a-i învăţa pe copii cum să pună capăt
abuzului, dacă acesta are loc, să ştie să opună rezistenţă în situaţii de risc, sau să întrerupă
ciclul abuzului. Aceste programe au potenţialul de a reduce posibilitatea abuzului.
Argumente în favoarea prevenţiei
Pe fondul unei vulnerabilităţi biologice primare, al riscului genetic şi al unui
temperament dificil, dacă există un mediu pozitiv, sau se introduc deprinderi parentale şi
resurse necesare în cadrul programelor de prevenţie, atunci se produc rezultate normale în
dezvoltarea copilului.
În cazul unor condiţii de stress sau de risc în copilărie şi adolescenţă (dezavantaje
din punct de vedere al apartenenţei la o minoritate etnică, economică sau socială, stress şi
dezorganizare familială, contexte educaţionale neadecvate, sărăcie, abuz, neglijare,
disciplină dură, respingere, neadaptare socială), se produc vulnerabilităţi emergente,
deficite de competenţă nespecifice (sociale, academice, de autocontrol), stima de sine
redusă, sentiment redus al eficacităţii proprii, deficienţe ale deprinderilor de
comportament.
Servicii adresate copiilor – programe de prevenţie
În SUA, chestiunea abuzului constituie o preocupare la nivel naţional. Iată de ce s-
au făcut mai multe eforturi de elaborare a unor programe de prevenţie primară în şcoală.
În 1990, din 400 de districte şcolare elementare, 85% au oferit asemenea programe în cel
puţin o şcoală în ultimul an. Din 2000 de tineri intervievaţi la telefon la nivel naţional,
peste 70% au confirmat că au beneficiat de un program de prevenţie a abuzului sau
victimizării în cadrul şcolii, 39% dintre ei în ultimul an.
Dovezile empirice nu pot fi folosite pentru a confirma sau a infirma ipotezele
referitoare la efectul programelor în sfera valorilor sau convingerilor, dar pot fi folosite
pentru a investiga impactul pe care îl au asupra cunoştinţelor şi deprinderilor. De
4
asemenea, pot pune în evidenţă cele mai promiţătoare caracteristici oferite de astfel de
servicii.
Întrebări care rezultă de aici:
- Pot eforturile educative limitate să ducă la schimbări măsurabile ale cunoştinţelor
sau nivelului deprinderilor copiilor (de exemplu, reducerea ratei abuzurilor)?
- Pot copiii să reţină noi tipare de interacţiune sau comportare dacă astfel de
schimbări nu sunt susţinute şi dublate în propria casă sau în cadrul comunităţii?
- Funcţionează aceste programe în mod identic la diferite vârste? Există un moment
optim pentru iniţierea unor astfel de programe?
- Există efecte negative ale acestor programe?
Există date semnificative, însă nu întotdeauna substanţiale, care atestă dezvoltarea
cunoştinţelor legate de abuzul sexual şi modului de a răspunde la el în rândul copiilor.
Din 30 de evaluări, s-a dedus că astfel de programe produc o creştere redusă, dar
semnificativă din punct de vedere statistic, a nivelului de cunoştinţe. Unele dintre aceste
creşteri s-au observat după prezentări repetate ale conceptelor de-a lungul unei perioade
de la 10 până la 15 săptămâni, majoritatea lor fiind realizate după mai puţin de cinci
prezentări scurte.
Se observă diferenţieri la nivelul conceptelor şi deprinderilor. Copiii acceptă mai
greu ideea că abuzul poate avea loc din partea persoanelor cunoscute decât din partea
persoanelor necunoscute. Multe dintre eforturile de prevenţie sunt făcute spre încurajarea
procesului de dezvăluire timpurie. Se furnizează oportunităţi pentru ca victimele abuzului
să găsească ajutor şi să prevină astfel continuarea abuzului.
Puţinele studii care au măsurat creşterea numărului de dezvăluiri ca urmare a
acestor programe sunt încurajatoare. Abuzatorii intervievaţi au spus că indicarea de către
victime a faptului că vor spune unui anume adult despre asalt, are drept rezultat inhibarea
comportamentului abuzatorului. Astfel, perpetuarea unui astfel de proiect ar fi justificată,
şi numai datorită faptului că îi învaţă pe copii să spună pur şi simplu unui adult atunci
când intervine o situaţie confuză pentru ei.
Autorii arată că tocmai acei copii şi părinţi care au manifestat niveluri ridicate de
frică şi anxietate erau cei care considerau efectul general ca fiind pozitiv şi care au utilizat
conceptele în viaţa lor zilnică. Cercetătorii au concluzionat că nivelul de anxietate
generală iniţială nu este o indicaţie a faptului că programele au o implicaţie negativă, ci se
datorează creşterii preocupării faţă de un aspect neglijat anterior.
Observaţiile pozitive făcute în urma evaluărilor au condus la concluzia că
programele de prevenţie în şcoli reduc eventualitatea ca un copil să cedeze fără rezistenţă
în faţa abuzului. La fel de adevărat este că prevenirea abuzului şi neglijenţei necesită mult
mai mult decât simpla educare a noii generaţii în privinţa unei conduite eficace.
În loc să ofere concluzii definitive asupra meritelor programului, datele obţinute în
urma evaluării sugerează că rezultatele pozitive pot fi maximizate atunci când programele
posedă următoarele caracteristici:
- oferă copiilor posibilitatea conştientizării şi exersării în clasă a strategiilor de
prevenţie, dublată de feedback asupra performanţei lor;
- prezintă materialul prin modalităţi stimulative şi variate pentru menţinerea şi
captarea interesului;
- familiarizează copiii cu concepte cum ar fi comportamentul asertiv, cu deprinderi
de luare de decizii şi de comunicare, pe care copiii să le folosească în situaţii zilnice şi nu
numai pentru a se apăra de abuz;
5
- subliniază repetat necesitatea ca potenţialele victime să spună ori de câte ori
cineva continuă să îi atingă, într-un mod care le produce disconfort;
- stimulează dezvoltarea unor programe de mai lungă durată şi mai bine încorporate
în programa şcolară.
CAPITOLUL II
OBIECTIVELE CERCETĂRII
Precizări metodologice
Metodologia cercetării
În elaborarea lucrării am pornit de la premisa că o metodă de prevenire a abuzului
asupra copilului ar putea fi conştientizarea de către acesta a drepturilor lui.
Este cunoscut faptul că foarte puţini elevi îşi cunosc drepturile şi sunt conştienţi de
abuzurile care se pot face sau se fac asupra lor. De asemenea, este îngrijorător faptul că
abuzurile şi neglijarea la care sunt supuşi sunt considerate ca fiind drepturi ce revin
părinţilor pentru a-i pedepsi.
Necunoaşterea drepturilor de către copii rezultă şi din faptul că înşişi părinţi
acestora nu cunosc drepturile copiilor, iar programele şcolare nu conţin informaţii
suficiente în acest sens. Studiile referitoare la programe educative de conştientizare a
drepturilor şi de prevenire a abuzurilor sunt inexistente în România.
Obiectivele cercetării
CAPITOLUL III
DEFINIREA SI OPERATIONALIZAREA CONCEPTELOR
Clasificarea abuzului
Tipurile de abuz sunt:
b. Abuzul prin violenţă fizică. Prin acest termen se înţeleg actele de violenţă
fizică, lovituri, răniri, arsuri, otrăviri, etc. Gravitatea leziunilor fizice nu depinde numai de
violenţa actelor comise de către abuzatori, ci este strâns legată de vârsta copilului. În
cazul copilului de vârstă mică, aproape toate actele de violenţă fizică lasă urme pe corp;
la copiii mai mari, leziunile corporale pot fi greu de detectat chiar dacă sunt administrate
de mult timp. Violenţa fizică asupra copilului cauzează suferinţe fizice şi psihice.
Aceste patru tipuri de abuz asupra copilului nu pot fi disociate în mod clar
una de alta, dat fiind faptul că abuzul fizic, sexual sau neglijenţa au consecinţe
psihice.
CAPITOLUL IV
DOCUMENTAREA TEORETICA
Incepând din 1990 România s-a aflat în faţa unei profunde schimbări de optică în
orientarea strategiilor si politicilor de protecţie a copilului. Era vorba, practic, de trecerea
de la un sistem de protecţie centralizat, axat preponderent pe instituţionalizarea copilului
cu probleme, la un sistem modern de ocrotire centrat pe respectarea drepturilor copilului,
pe prevenirea abandonului, pe integrarea si reinserţia lui in familie.
Treptat, aria de cunoaştere a problematicii copilului s-a extins de la identificarea si
tratarea efectelor - copiii străzii, abandonul, violul în rândul minorilor - la identificarea
relelor tratamente aplicate copiilor in familie şi/sau instituţii de ocrotire, precum şi a
cauzelor generatoare.
Ratificarea de către România în 1990 a Convenţiei ONU privind Drepturile
Copilului impune obligaţia respectării şi aplicării celor 54 de articole conţinute de aceasta
şi crearea instrumentelor necesare prevenirii situaţiilor ce pot determina nerespectarea
acesteia. Articolele 19, 34 si 36 din Convenţie prevăd obligaţia de a asigura respectarea
drepturilor copilului privind protecţia împotriva oricăror forme de exploatare, precum şi
de a asigura protejarea copiilor de toate formele de abuz şi neglijare. Cu toate acestea,
lipsa informaţiilor cu privire la dimensiunea fenomenului de maltratare a copilului în
familiile din România a dus la reducerea măsurilor de prevenire a abuzului asupra
copiilor, punând în pericol dezvoltarea şi integritatea lor fizică, intelectuală şi emoţională.
Problema abuzului şi neglijării copilului în familie nu este specifică României. Este
vorba despre un fenomen care apare în toate societăţile, amploarea sa variind în funcţie de
nivelul de dezvoltare, stilurile de viaţa ale populaţiei, tradiţii şi mentalităţi şi mai ales de
eficienţa formelor de control social. Se ştie că în societaţile profund afectate de sărăcie şi
crize sociale, ca şi în cele aflate în perioada de schimbări profunde şi dramatice din punct
de vedere al prăbuşirii sistemului de norme şi valori, anumite fenomene sociale, cum ar fi
abuzul şi neglijarea copilului, cunosc o recrudescenţă. Sociologii analizează această
problemă în cadrul conceptului de violenţă familială (domestic violence), unde abuzul
şi neglijarea copilului sunt studiate împreuna cu conflictele violente dintre soţi, cu
discriminarea vârstnicilor etc. ( Se ştie de pildă, că un fenomen foarte cercetat în ultimul
8
timp este cel al îmbătranirii (ageism), văzut ca un efect de mariginalizare, neglijare şi
abuz al vârstnicilor, care afectează, conform unor studii de specialitate, 4 din 10 persoane
din această categorie).
Conform unor studii efectuate de sociologii americani în anii 90, în aproximativ o
treime dintre familii apar diferite forme de violenţă fizică, unele conducând chiar la
ucidere.
România nu face excepţie de la regulă în ceea ce priveşte violenţa familială. Este
meritul mass media că după 1990 au fost mediatizate nenumărate cazuri de neglijare a
copilului, de abuz şi violenţă în familie, astfel încât fenomenul a putut fi perceput ca o
problemă socială. De altfel, pentru ca o situaţie nedorită să devină problemă socială
trebuie sa fie indeplinite doua condiţii : pe de o parte să fie conştientizată ca atare de către
mai mulţi oameni şi de majoritatea celor pentru care o astfel de problemă este legată de
domeniul lor de activitate şi, pe de altă parte, să existe percepţia că o astfel de situaţie se
poate rezolva, în sensul cî situaţia nedorită poate fi ameliorată. Nu este simplu atât timp
cât în România încă este foarte răspandită concepţia conform căreia ,, nu-i treaba altora
ceea ce se întâmplă în ograda proprie ,, sau că ,, bătaia este ruptă din rai’’. De altfel, şi
în alte ţări recunoaşterea violenţei familiale ca o problemă socială a necesitat mult timp.
Chiar în SUA, de pildă, în 1970 numai 10% dintre americani vedeau abuzul
copiilor ca fiind o problema serioasă. Dupa 13 ani, în 1983 circa 90% dintre americani
considerau ca abuzul copilului este o problema serioasă. O dată cu creşterea percepţiei
publice a crescut şi raportarea acestor cazuri.
Datorită accepţiunilor legale şi culturale diferite ale abuzului şi neglijării copilului
în diverse ţări este greu de făcut o comparare a ratelor de răspândire a acestor fenomene.
Cu toate acestea, anchetele întreprinse în rândul populaţiei reprezintă un pas
important în determinarea cauzelor reale ale abuzării şi neglijării copilului.
Bazându-se pe studiile rapoartelor din SUA, Anglia şi Noua Zeelandă, Nobes şi
Smith (2000) au determinat ca 88% dintre mame si 79% dintre taţi au declarat că şi-au
pălmuit copii, 64% respectiv 60% admiţând pedeapsa fizică ca necesară din când în când.
Unul din patru dintre aceşti parinţi (15%) au comis acte de violenţă majoră asupra
copilului. In SUA, Gorey şi Leslie (1997) au estimat, în urmă analizei a 16 studii, că rata
violenţei asupra copiilor, în general, este între 9% şi 68% (Straus şi Gelles, 1998).
În Anglia, Davenport, Browne şi Palmer (1994) au observat, în urma unui studiu
propriu efectuat asupra unor studenţi din Leicester, că 8% dintre aceştia au fost abuzaţi
sexual în trecut, 12,9% emoţional, 4,9% fizic iar 2,8% au fost neglijaţi.
Browne şi Hamilton (1998) au descoperit că 10,9% dintr-un grup de studenţi din
Birmingham au fost agresaţi de către taţi, 9,1% de către mame şi 11% de către fraţi.
Cel mai recent studiu efectuat în Anglia pentru NSPCC (Cawson, Wattam, Brooker
şi Kelly, 2000) au relevat faptul că tinerii adulţi cu vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani s-
au confruntat cu urmatoarele forme de maltratare :
- 7% au fost abuzaţi fizic ;
- 6% au dus lipsă de îngrijire fizică ;
- 5% nu au fost îngrijiţi în mod corespunzător de către parinţi până la vârsta de 10
ani ;
- 6% au afirmat că au fost abuzaţi emoţional ;
- 16% au fost abuzaţi fără contact sexual, împotriva voinţei lor, până la vârsta de
13 ani ;
- 11% au fost agresaţi sexual până la varsta de 13 ani.
9
În Rusia si Ucraina datele provenite de la 375 de elevi adolescenţi dintr-un oraş
siberian au aratat că 29% dintre aceştia au fost abuzaţi fizic (Berrin 1995). Dintre aceştia
4% au fost vătămaţi, fiind nevoie de intervenţia medicului. În acelaşi timp, în urma unei
anchete derulate asupra unor tineri din Ucraina a reieşit că 14-20% dintre aceştia au fost
abuzaţi sexual. În Finlanda şi Suedia un contingent de 9000 de tineri sub 15 ani a declarat
sub anonimat că 72% au fost pedepsiţi fizic, iar 8% au fost supuşi unor violenţe extreme.
În România, preocupările pentru cunoaşterea fenomenului abuzului şi neglijării
copilului sunt de dată recentă şi restranse ca număr. În 1996 World Vision şi Universitatea
Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca au efectuat o anchetă locală asupra aceluiaşi fenomen în
judeţul Cluj (Rotariu, Roth, Filipoi, Mezei, Munteanu, Sabău, 1996). Datele finale
sunt expuse în Tabelul 1, acestea fiind rezultatul studiului realizat în rândul a 796 copii
şi 488 părinţi. Rata răspunsurilor afirmative are o similaritate uimitoare.
Organizaţia ,, Salvaţi Copiii ‘’a estimat că 35,42% dintre copii străzii îşi părăseau
căminele datorită violenţei din familie, iar 2% datorită abuzurilor sexuale din familie. În
plus 39% dintre copiii străzii au declarat că cel puţin unul dintre părinţi este alcoolic. De
asemenea, 40% dintre ei proveneau din familii disfuncţionale.
Recent UNICEF (2002) a dat publicităţii date din care reiese că, în 2000, 37,5%
dintre copiii din instituţiile de ocrotire cu vârste între 7 şi 18 ani, au fost victimele unor
pedepse fizice grave sau ,,bătăi’’ (42% băieţi şi 32% fete). Vinovaţi pentru aceste
incidente au fost, în cea mai mare parte din cazuri (77%), angajaţii din cadrul
respectivelor instituţii. 19,6% dintre cei care au răspuns au declarat că au fost şantajaţi
pentru a întreţine acte sexuale (22% dintre băieţi şi 16% dintre fete), iar 4,3% au fost
constrânşi să facă sex. Cei incriminaţi pentru aceste abuzuri sexuale erau tineri rezidenţi
de acelaşi sex (50%), tineri rezidenţi de sex opus (11,8%) şi angajaţi ai instituţiilor
(1,3%). În afara instituţiilor, 3,9% erau rude, 2,6 alţi tineri şi 1,3% adulţi. De asemenea, o
minoritate semnificativă dintre persoanele intervievate (29%) nu a fost capabilă să
identifice autorii.
Meritul principal al acestor studii a constat în sensibilizarea autorităţilor asupra
dimensiunilor fenomenului, apreciindu-se că numărul cazurilor de abuz şi neglijare ce fac
obiectul intervenţiilor şi investigatiilor serviciilor de specialitate din domeniul protecţiei
copilului şi organizaţiilor neguvernamentale sunt mult mai reduse decât cele care se
produc în realitate. În acest context în anul 2000, în cadrul unui program finanţat de
Banca Mondială şi cu suport tehnic din partea Organizaţiei Mondiale a Sănatăţii, Agenţia
Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului ( în prezent Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Copilului şi Adopţie) a comandat Centrului de Sociologie Urbană şi Regională -
CURS un studiu cu reprezentativitate la nivel naţional pentru obţinerea informaţiilor
10
legate de incidenţa si problematică copilului abuzat/neglijat în România. Studiul a
constat în realizarea unor sondaje de opinie cu reprezentativitate naţională în rândul
familiilor având în componenţă cel puţin un minor, în rândul copiilor şcolari cu vârste
între 13 sşi 14 ani, precum şi în realizarea unei anchete sociologice bazate pe interviuri
individuale şi de grup cu specialişti implicaţi, direct sau indirect, în problematica
copilului abuzat/neglijat. Eşantioanele au fost de 1556 gospodării din 90 de localităţi
pentru ancheta din familiile cu copii sub 18 ani, de 1295 de copii în vârstă de 13 - 14 ani
pentru investigaţia în randul copiilor şi de 110 specialişti din 7 domenii de activitate.
În cadrul acestui studiu voi prezenta rezultatele sondajului de opinie în rândul
părinţilor care la data anchetei aveau cel puţin un minor în intreţinere, precizând că la
nivelul anului 2000, potrivit datelor statistice furnizate de Institutul Naţional de Statistică,
ponderea gospodăriilor cu copii sub 18 ani era de 35,1% iar între acestea 53,4% aveau un
minor în intreţinere, 33,9% doi minori iar 12,7% aveau 3 sau mai mult de trei copii în
întreţinere.
Eşantionul a fost de tip stratificat, probabilist, tristadial şi a avut drept criterii de
stratificare provinciile (regiunile) istorice, mediul rezidenţial (urban-rural) şi mărimea
localităţilor urbane (4 tipuri). Eşantionarea s-a făcut prin selecţie probabilistică a
localităţilor (80, dintre care 41 localităţi urbane şi 39 localităţi rurale), punctelor de
eşantionare (154 secţii de votare) şi a persoanelor. Eşantionul este reprezentativ la nivel
naţional pentru populaţia grupului ţintă, cu o eroare tolerată de +/-2,5%. Eşantionul a fost
validat pe baza datelor Institutului Naţional de Statistică cu privire la populaţia României.
Înainte de a trece la prezentarea principalelor rezultate ale acestei investigaţii
sociologice, cred că sunt utile câteva precizări conceptuale referitoare la termenii de
abuz şi neglijare a copilului, definiţiile acestora stând la baza elaborării indicatorilor şi
indicilor sintetici utilizaţi în cadrul cercetării pentru evaluarea prevalenţei acestui
fenomen în România.
Unii specialişti consideră că un concept univoc nu este atât de important atâta timp
cât practica arată că se poate distinge cu uşurinţă în simptomatologia de stare un copil
abuzat fată de unul care nu a suferit un abuz. Problema nu este atât de simplă şi nici nu
trebuie abordată astfel. De exmplu, sunt autori care consideră că practica de a da o palmă
copilului, dacă specificul cultural o acceptă, trebuie considerată mai degrabă un mod
incorect educaţional şi nu un abuz. De aceea, sunt parinţi care sunt uimiţi atunci când sunt
acuzaţi de abuz pentru că işi bat copiii când ,,o merită’’ pentru ,, a nu se abate de la calea
cea dreaptă’’.
Orice interpretare a conceptului de ,,abuz asupra copilului’’ presupune violenţa,
acţiuni sau inacţiuni fizice şi psihologice intenţionate ce produc daune. Pe de altă parte
trebuie să luăm în considerare daunele care nu ţin numai de leziunile fizice, ci şi de cele
psihologice, emoţionale. Se poate considera daună asupra unui copil şi dacă el este
abandonat sau lipsit de ingrijirea şi atenţia celor sub protecţia cărora se află. Este un lucru
binecunoscut faptul că abuzul asupra copilului are consecinţe grave fizice şi psihologice
care îi afectează sănătatea, supravieţuirea sau dezvoltarea lui (Browne, Hanks, Statton
and Hamilton, 2002).
S-a considerat că o singură definiţie a abuzului copilului nu poate servi pentru toate
scopurile şi nu poate acoperi toate domeniile. De aceea, definiţia trebuie astfel formulată
încât să includă diferite tipuri de clasificări care pot fi adaptate şi dezvoltate, în funcţie de
domeniu.
Articolul 19 din Convenţia asupra Drepturilor Copilului tratează în mod specific
11
abuzul copilului şi recomandă o abordare largă pentru identificarea, raportarea,
investigarea, tratamentul şi prevenirea acestuia. Definiţiile utilizate în această cercetare
sunt preluate din ,, Raportul consultării asupra prevenirii abuzului copilului’’, publicat şi
elaborat de către Organizaţia Mondială a Sănatăţii în anul 1999.
,, Abuzul copilului sau maltratarea lui reprezinta toate formele de rele tratamente
fizice şi/sau emoţionale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijent, exploatare
comercială sau de alt tip, ale căror consecinţe sunt daune actuale sau potenţiale aduse
sănatăţii copilului, supravieţuirii, dezvoltării sau demnităţii lui, în contextul unei relaţii
de răspundere, încredere sau putere’’.
Abuzul fizic asupra copilului reprezintă acţiunea sau lipsa de acţiune (singulară
sau repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflată în poziţie de răspundere,
putere sau încredere, care are drept consecinţă vătămarea fizică actuală sau potenţială.
Forme ale abuzului fizic sunt : lovirea, rănirea, legarea, aşezarea în genunchi, otrăvirea,
intoxicarea sau arderile produse în mod intenţionat.
Abuzul emoţional reprezintă eşecul adultului de care copilul este foarte legat de a
oferi un mediu de dezvoltare corespunzător sau/şi acte comportamentale care pot dăuna
dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale. Aceste comportamente
inadecvate faţă de copil pot fi restricţii de deplasare, discriminare, ridiculizare, umilire,
denigrare, ameninţare sau alte forme de tratament ostil şi de respingere.
Abuzul sexual este implicarea unui copil într-o activitate sexuală pe care el nu o
înţelege, pentru care nu are capacitatea de a-şi da încuvinţarea informată, pentru care nu
este pregătit din punct de vedere al dezvoltării sau care încalcă legile sau tabuurile
sociale. Abuzul sexual asupra copilului presupune antrenarea copilului într-o activitate
realizată cu intenţia de a produce placere sau de a satisface nevoile unui adult sau ale unui
alt copil, care, prin vârstă şi dezvoltare, se află faţă de el într-o relaţie de răspundere,
12
încredere sau putere. Aceste forme de abuz sexual includ :
- îndemnarea sau obligarea copilului de a se angaja în orice activitate sexuală
nelegală;
- exploatarea copilului în prostituţie sau în alte practici sexuale ilegale;
- exploatarea copiilor pentru spectacole şi materiale pornografice.
13
neglijare sunt practic ,,anticamera ‘’ abuzului : de la neglijarea fizică şi psihologică nu
mai este decât un pas până la gresiunea fizică sau abandonul copilului.
Analizând distribuţia indicilor sintetici ai abuzului şi neglijării copilului pe medii
rezidenţiale se constată o incidenţă mai mare a tipurilor respective în familiile din mediul
rural comparativ cu cele din oraş, cu excepţia neglijării educaţionale.
Pedeapsa fizică aplicată copiilor de către părinţi, din păcate, continuă să fie un
fenomen destul de răspândit în societaţile contemporane şi este una din formele cele
mai ,,uzuale’’ folosite de părinţi în ,,educarea’’ sau disciplinarea copilului.
În România potrivit datelor de sondaj, bătaia este practicată în aproape jumătate
din numărul gospodăriilor cu copii în întreţinere (47,2%). Dintre acestea, 79% din cazuri
copiii sunt bătuţi numai cu mâna, în 16% cu mâna şi diverse obiecte şi în 5% din cazuri
numai cu obiecte. Ţinând seama de specificul unor modele culturale pe care le are
pedepsirea fizică a copilului, am făcut distincţia în această analiză între pedeapsa fizică
tradiţională sau convenţională, abuzul fizic şi pedeapsa fizica severă.
Chiar dacă pedeapsa fizică tradiţională (bătaia cu mâna în urma căreia nu rămân
urme) deţine poderea cea mai importantă în structura pedepsei fizice aplicată copilului
(37,7%), trebuie semnalate proporţiile relativ însemnate ale gospodăriilor în care sunt
aplicate forme mai grave de pedeapsă fizică, cum sunt bătaia cu diferite obiecte (10%),
lovirea copilului oriunde se nimereşte atunci când parintele este supărat (21%) sau acea
formă severă de bătaie în urma căreia copilului îi rămân urme (5,5%). Această din urmă
proporţie, chiar dacă se reduce la 0,5% pentru cazurile cu frecvenţă ridicată (se întamplă
des şi foarte des), prin extrapolarea la nivelul populaţiei de minori arată că în această
situaţie se afla circa 25000 de copii.
Neglijarea fizica rezulta din imposibilitatea sau incapacitatea familiei de a asigura
copiilor bunurile necesare unei vieti decente la nivelul standardului mediu existent pe tara
are valori foarte ridicate in Romania:parintii din 62%din gospodariile cu copii au declarat
ca nu pot asigura alimentele de baza pentru intreaga familie si 77% ca nu pot asigura
copiilor bunurile necesare.Rezultatele sondajului nostru sunt confirmate de studiile ample
asupra fenomenului saraciei din Romania. In Raportul National al Dezvoltarii Umane-
Romania, 1999,se consemneaza o rata a saraciei de 31% pe total tara, rata ce ajunge in
cazul gospodariilor cu 3 copii in intretinere la 60%, iar in cazul celor cu 4 si mai multi
copii la 80%.Unele din consecintele grave ale acestei situatii se reflecta in proportia de
3,5% dintre gospodarii care au fost evacuate din casa cu copiii si 7% carora le-au fost
oprite gazele sau apa ca nu le-au putut achita.
Extrapoland in populatia totala proportia gospodariilor in care s-a propus
abandonul copilului (0,4%), rezulta ca numarul acestor gospodarii este de 12000.
In privinta neglijarii medicale ca forma a neglijarii fizice, apreciem ca aceasta are
valori destul de mari daca luam in considerare consecintele grave pe care le poate avea in
timp acest tip de neglijare asupra sanatatii si dezvoltarii armonioase a copilului.
Proportiile inregistrate in sondaj pentru familiile care nu-si duc copii la controalele
medicale la diferite grupe de varsta se situeaza intre 14% si 30%. Prima proportie
referitoare la copii de pana la 1 an este destulde ridicata si poate fi unul din factorii care
contribuie la plasarea Romaniei pe primul loc in Europa in privinta mortalitatii infantile.
O parte din parinti nu constientizeaza in suficienta masura pericolul pe care il poate
reprezenta pentru sanatatea copilului nevaccinarea impotriva unor boli grave, chiar in
situatia in care au fost anuntati (5,1% dintre familii), ce ar putea afecta circa 250000 de
copii, sau tratarea empirica in familie in locul unui consult de specialitate (11%), chiar
14
daca serviciile medicale pentru copii sunt gratuite. Mai mult, circa 1% din gospodariile
populatiei apeleaza la tratamente cu leacuri babesti pentru vindecarea copiilor.
Conform specialistilor, abuzul psihologic sau emotional are cel putin acelasi nivel
de gravitate ca si abuzul fizic, prin consecintele pe care le are asupra sanatatii copilului.
El afecteaza negativ personalitatea in formarea copilului, starea sa afectiva, tiparele
culturale si modul de integrare psiho-sociala in colectivitate. In timp, asa cum arata
majoritatea studiilor, copilul afectat in acest mod in familia de origine va reproduce acest
tip de comportament in familia pe care si-o va intemeia. Dintre cele doua comportamente
majore ale abuzului psihologic pe care le-am abordat in studiul nostru, cea referitoare la
agresiunea verbala are ponderea cea mai mare.In cadrul acesteia amenintarea cu bataia
sau alte pedepse ocupa primul loc (48%), fiind urmate de actiunile de injosire,denigrare
sau umilire: copiilor li se adreseaza apelative precum “prost”, “nebun”,etc.(38,6%) sau
sunt injurati (24%).
Formele de abuz emotional care vizeaza izolarea si restrictiile de relationare sunt
practicate in proportii mai mici: incuierea copilului in diverse locuri (camara,pivnita etc.)-
3%, iar legarea copilului in casa pentru a nu pleca-1%.Interdictia pe care o impun parintii
copiilor de a avea prieteni de varsta lor din afara familiei este practicata in 8% dintre
gospodarii. Din datele cercetarii nu putem insa preciza daca aceasta se datoreaza unui
climat familial psihosocial axat pe izolare sau provine din teama unui “anturaj” nesanatos.
Daca indicatorii abuzului psihologic se exprima, asa cum am vazut, prin aciuni
concrete si directe ale parintilor (amenintare, denigrare, izolare, legare, interdictii
relationare etc), neglijarea psihologica sau emotionala se manifesta in principal prin
absenta unei actiuni, absenta grijii sau mai bine zis indiferenta parintilor fata de copil, fata
de nevoile sale de formare si dezvoltare psihica.Consecintele directe ale unei astfel de
atitudini de indiferenta sunt greu de determinat, dar ele vor aparea cu siguranta in
comportamentul si capacitatea de relationare si integrare psihosociala a copilului.
Din cele patruseturi de indicatori utilizati ponderea cea mai mare o detin cei
referitori la lipsa sau insuficienta de comunicare cu copilul: aproape o cincime din parinti
petrec mai putin de o ora pe zi cu copii lor, fie ca este vorba de copii sub 10 ani,fie de cei
cu varste cuprinse intre 11 si 17 ani. Motivul principal invocat de acestia este “lipsa
timpului”, afectat in mare masura serviciului sau cautarii acestuia (in cazul somerilior),
muncii in agricultura sau treburilor casnice; in 255 dintre gospodarii cu copiii intre 8 si 17
ani copilul este foarte rar sau nu este consultat deloc atunci cand se iau decizii importante
in familie. In acest sens, ni se pare edificator si faptul ca in 17% din gospodarii parintii
nu-si consulta copii in privinta scolii pe care o vor urma.
Neglijarea emotionala ia si forma lipsei de afectiune: parintii isi mangaie sau pupa
copilul foarte rar sau niciodata (9%); nu il lauda sau nu il incurajeaza (6%); nu il asculta
niciodata daca doreste sa spuna ceva (14%).
Desi apar in proportii mai mici,tinem sa semnalam si situatiile in care parintii se
cearta sau se bat in fata copiilor (4%),precum si insuficienta supraveghere a copilului
(3,4% dintre parinti nu stiu si nu verifica cu cine petrece copilul timpul liber).Ca urmare,
in 2,2% dintre gospodarii (66000) copilul/copiii a/au fugit cel putin o data de acasa.
Abuzul educational a fost determinat in studiul nostru prin indicatorii referitori la
interdictia sau restrictia de a merge la scoala pe care o impun parintii propriilor copii, in
scopul utilizarii lor in alte tipuri de activitati care intra in mod normal in
atributiile/obligatiile parintilor. In 6% dintre gospodarii parintii ii retin pe copii sa mearga
la scoala pentru a-I trimite sa lucreze si sa aduca bani acasa, iar in 5% din gospodarii
15
copii sunt retinuti pentru a avea grija de fratii mai mici.
Desi procentul de gospodarii in care parintii au declarat ca isi trimit copii sa
cerseasca este redus (sub 1%), prin extrapolare in populatia de baza se ajunge la cifra de
30000 de copii ce se afla in aceasta situatie. De altfel, studiile recente referitoare la
abandonul scolar in Romania consemneaza o tendinta de reducere a ratei de cuprindere in
invatamantul primar si secundar.
Neglijarea educationala se manifesta atat direct, prin dezinteresul parintilor fata de
rezultatele scolare ale copiilor (6% dintre parinti nu au fost niciodata la scoala sa se
intereseze de copil), dar si indirect, prin dezinteresul fata de tipul de carti sau programe
TV pe care le vizioneaza copiii: 32% dintre parinti nu le interzic copiilor vizionarea
filmelor cu violenta, iar 22% isi lasa copii in fata televizorului mai mult de 3 ore pe zi (in
medie).
Cea mai frecvent întâlnită formă de pedeapsă este interzicerea unor lucruri care le fac plăcere, în special
interdicţia de a părăsi locuinţa: „Când greşesc, nu mă mai lasă să ies afară” (A.M, 12). Interdicţia
variază ca durată de la câteva zile la câteva săptămâni.
Cea mai gravă formă de penalizare a copiilor menţionată este pedeapsa corporală. Bătaia nu reprezintă,
în percepţia părinţilor o formă de abuz ci o corecţie necesară în scop educativ. Totuşi frecvenţa şi
gravitatea bătăilor diferă mult de la un caz la altul, de la „mă bate rău de tot, când se enervează mă ia de
par, mă aruncă, dă cu pumnii, cu picioarele” (A. B., băiat, 12) până la “îmi mai dă câte o palmă, mă
mai ceartă, dar rar”. (C.T, băiat, 13) Alteori copiii nu sunt bătuţi, dar sunt ameninţaţi pentru “a se
cuminţi”. Ameninţarea cu instituţionalizarea şi părăsirea domiciliului este eficientă, după cum relatează o
mamă:“le zic ca le fac acte pentru “Cireşarii” şi dacă văd că sunt răi, îi opreşte acolo” (C.V, 37).
Neglijarea în familie pare să fie un fenomen destul de răspândit. Mulţi dintre copii declară că li s-a
întâmplat să fie lăsaţi singuri acasă mai multe zile. Fenomenul este mai răspândit în cadrul familiilor
numeroase.
În general, abuzul se produce cu o frecvenţă mai mare şi în forme mai grave în cazul băieţilor şi este mai
probabil să se producă în familiile în care există probleme (violenţă verbală şi fizică, alcoolism). În
formele grave este mai frecvent în familiile cu mulţi copii.
Abuzul psihologic are o răspândire mai largă decât cel fizic. Este un lucru aproape obişnuit atât în
familie, cât şi la şcoală sau în grupul de prieteni. Cearta, insultele, ameninţările, interdicţia unor lucruri
care le fac copiilor plăcere sunt cele mai frecvente abuzuri.
Din declaraţiile părinţilor, dar şi ale copiilor, şcoala pare să fie mediul în care se produc cele mai multe
abuzuri. O asemenea concluzie trebuie privită cu precauţie întrucât este posibil ca nu frecvenţa ci
recunoaşterea abuzurilor să fie mai mare în acest caz. Familia rămâne un mediu relativ închis, abuzul în
cadrul ei putând fi subdeclarat.
Abuzul în grupul de prieteni este mai răspândit la copiii de vârste mai mari, proveniţi din familii
numeroase sau cu probleme. În acest caz explicaţia pare să fie un cerc vicios abuziv, în principal
reproducerea comportamentului violent.
CAPITOLUL V
IPOTEZELE CERCETĂRII
20