Theodor Storm – Der Schimmelreiter

Novella Der Schimmelreiter scrisă spre sfârșitul carierei lui Storm este capodopera sa.
Narațiunea se deschide cu povestea spusă de străbunica naratorului, soția senatorului Feddersen,
în clipa în care tânărul narator se delecta citind o revistă.
Ni se spune că povestea lui Hauke Haien, petrecută în deceniul al treilea al secolului al
XIX-lea. Într-o după-amiază a lunii octombrie în condiții nefavorabile de vreme, naratorul
mergea călare de-a lungul unui dig din Frizia de Nord. Acolo nu era nici țipenie de om, nu se
auzeau decât țipetele păsărilor de pradă. Vremea ținea așa de 3 zile. Naratorul la persoana I nu
auzi nimic, însă văzu o siluetă întunecată călare pe un cal gri, care se apropia de el. Silueta avea
o mantie întunecată care-i flutura pe umeri, iar ochii păreau a fi arzători pe fața lui palidă.
Întrebările care-i răsar pe buze naratorului sunt: Wer war das? Was wollte der? (Cine era acesta?
Ce voia el?). Când se uită mai bine își dădu seama că propriul cal nu mai avea potcoave, iar calul
și călărețul misterios dispăruseră. După această experiență paranormală, naratorul se apropie de
un han și este întâmpinat de un servitor care vorbește Plattdeutsch. Este poftit înăuntru unde vede
o duzină de oameni care stau la o masă. Îi salută spunând: Sie halten hier die Wacht!...Es ist bös
Wetter draußen; die Deiche werden ihre Not haben. (Fiți atenți...Este vreme urâtă afară; vor fi
vremuri grele pentru diguri.). Unul dintre meseni îl aprobă, însă zice că în partea de est sunt în
afara oricărui pericol. Naratorul realizează că cel care vorbește este chiar der Deichgraf
(îngrijitorul digului, docherul). În momentul în care cei de la masă aud mărturisirea călătorului,
docherul se ridică în picioare spunând: Ihr braucht nicht zu erschrecken (Nu vă speriați). În acest
moment călătorul întreabă care e povestea călărețului de pe calul alb. Cel care intră în discuție
este un om mic de statură, îmbrăcat cu o pelerină și prezentat ca fiind director de școală (Unser
Schulmeister).
Urmează povestea spusă de director: În mijlocul secolului trecut sau chiar cu mult timp
înainte era acolo un docher care cunoștea chestiuni legate de dig și de vase. Fiind copil de
docher, el învăță ca să-și depășească tatăl și studiază și geometria lui Euclid ca să se lămurească.
Tânărul Hauke Haien îi spune într-o seară tatălui său că digurile pe care le ridicaseră nu sunt
trainice și tatăl nu pare să-l înțeleagă propunându-i ca în momentul în care va deveni docher să le
înlocuiască chiar el. În timpul înghețului din februarie au fost găsite cadavre pe malul mării. Într-
o seară, pe când tânărul se plimba pe mal văzu niște siluete care săreau în mare și presupuse că
erau fantomele celor înecați. Când se întoarse acasă, nu-i spuse nimic tatălui său. Hauke îi
vorbește despre docherul, Tede Volkerts, și despre fiica sa, Elke Volkerts, despre care nu știa
mare lucru în afară că are 18 ani și că cu fața îngustă și cu sprâncenele întunecate. Hauke se
întâlnește cu Elke pe dig și-i spune acesteia că ar vrea să lucreze pentru tatăl ei. Tede Haien se
duce a doua zi dimineață cu fiul său la docher pentru a semna contractul de muncă și ambii
bătrâni se înțeleg perfect. Un alt muncitor care lucra în casa docherului era Ole Peters, un bun
muncitor și un vorbitor pe măsură. Hauke este cel care câștigă concursul cu toate că favoritul era
Ole Peters. După un an, Ole Peters își dă demisia și se căsătorește cu Vollina Hardens. Tede
Haien moare, dar înainte de a muri îi mărturisește lui Hauke că îi va lăsa moștenire o sumă de
bani pentru ca acesta să devină docher. Moare și bătrânul docher, tatăl Elkei, și aceasta din urmă
îi cedează soțului ei averea moștenită. După 7 ani de zile, Hauke Heien și Elke au un copil
împreună. Hauke Haien se hotărăște să construiască un dig nou cu toate costurile adiacente,
conștient fiind că vor fi mai în siguranță așa. Cu toate că fusese luat în râs de către Ole Peters și
de alți oameni din oraș, Hauke Haien își trasferă greutatea cea mai mare pe proprii săi umeri:
construcția digului care necesita calcule, desene sau planuri. Stătea treaz nopțile pentru a termina
lucrul, iar când se ducea în dormitor, acolo unde soția îl aștepta prefăcându-se că doarme cu
inima-i bătând puternic doar de dragul de a-l vedea că se odihnește și el. În timpul furtunii din
iarnă, acesta se ducea pe dig cu creion și hârtie și schița luându-și notițe în momentul în care
vântul îi zbura pălăria de pe cap. Adesea Elke tremura de frică pentru viața lui, dar când acesta se
întorcea acasă abia dacă observa altceva la soția sa în afară de felul în care îl apuca de mână și de
lumina din privirea ei tăcută. Odată îi spuse acesteia să aibă răbdare pentru că acesta trebuia să se
lămurească pe deplin înainte de a începe lucrul la dig. Se distanță de oamenii și de relațiile pe
care le avea cu aaceștia. Se distanță până și de soția lui. Până și Elke recunoscu că trec printr-o
perioadă grea și că vor trebui să o învingă. Își spunea acest lucru după care se reîntorcea la lucrul
ei. Proiectul este înaintat spre construcție iar insula pe care locuiau din cauza nivelului ridicat al
apei nu mai putea fi populată nici măcar de către oile care altădată erau trimise la pășunat. Insula
nu mai avea nici vizitatori în afară de câțiva pescăruși și ocazional de vulturi. Oamenii credeau
că atunci când apărea luna se iveau scheletele oilor înecate și cel al unui cal, însă nimeni nu
reușea să deslușească misterul.
 Un muncitor al docherului Haike Haien văzu într-o seară împreună cu alt angajat al
tânărului docher, Iven Johns, o creatură mare care se hrănea din mare și se întrebară ce putea fi
oare. Iven nu se lăsă bătut și mai rămase să privească în zare la calul alb care bântuia insula
alături de care erau și scheletele unor oi care deveneau din ce în ce mai luminoase. Băiatul și
Iven pun la cale un plan pentru a investiga cazul acesta ciudat. Cei doi doresc să se suie în barcă
a doua zi mai pe seară pentru a vedea despre ce este vorba. Între timp, Hauke sosește acasă cu o
mârțoagă albă de la generalul care îi acceptase planul pentru construcția digului cel nou. Un băiat
angajat la docher pe nume Carsten consideră că cel rău se ascunde sub înfățisarea calului alb
achiziționat de către stăpânul său. Băiatul nu se putu răzgândi și din cauză că tot boscorodea
calul crezând că e diavolul, fusese nevoit să-și caute un alt loc de muncă și se duse la Ole Peters.
După o serie de evenimente are loc o furtună pe mare, iar Hauke Haien, împreună cu familia sa,
se vor îneca în spuma mării.
Astfel se încheie povestea călărețului de pe calul alb iar piticul care narase până acum
declarase că tot ceea ce plănuise Hauke Haien fusese adevărat. Ignoranța oamenilor a condus la
această catastrofă. Digul este vechi de 100 de ani acum și este trainic așa cum și Hauke Haien și-
a dorit să fie. Cu mult mai târziu, lumea a ajuns să prețuiască faptul că Hauke Haien a fost un
inginer fantastic.
A doua zi, călărețul care văzuse fantasma porni călare către oraș spre digul construit de
Hauke Haien.