Mihail Sadoveanu (1880-1961) a fost cel mai mare povestitor — artist al

nostru. Opera sa constituie un edificiu unitar si monumental, o „eterna

reintoarcere" la tiparele din obarsii: natura („Tara de dincolo de negura",
„imparatia apelor"), existenta ritualizata („Hanii Ancutei"), viata taranului
(„Bordeenii", „Hotul", volumele de povestiri), destinul cosmic al omului
(„Baltagul"), trecutul ca timp istoric („Fratii Jderi", „Zodia Cancerului sau
Vremea Ducai Voda", „Neamul Soimarestilor", „Nicoara Potcoava"), viata
vechilor orase de provincie din Moldova („Locul unde nu s-a intamplat
nimic", „Floare ofilita", „Haia Sanis"). j8k9610jm67jzl
Tema romanului o constituie existenta pastoreasca, pusa sub imperiul
„randuielii" si neschimbata de sute de ani. in aceasta lume, traditia si
ritualurile sunt legile nescrise ale comunitatii. Titlul acestei capodopere ar
putea sa aiba mai multe semnificatii:
Cea dintai dintre acestea trimite la baltagul ucigasului, in sens profan,
baltagul este arma cu care este ucis Nechifor
si pe fierul lui „este scris sange" (cum observa Vitoria in scena praznicului).
in sens sacru si mioritic, acelasi baltag implineste destinul ciobanului
moldovean: reiterarea in marele Cosmos, din care fiinta umana s-a desprins
prin nastere. in acest mod, Nechifor (care „s-a inaltat in soare ori a curs pe
o apa") devine un personaj-suma al lumii.
In roman mai exista si un al doilea baltag: este cel pe care Vitoria 1-a
pregatit pentru Gheorghita, sfintindu-1 la biserica din Magura Tarcaului.
in scena finala, cand feciorul mortului il loveste pe Bogza cu baltagul,
aceasta unealta devine „Creanga de aur" (din mitul pomenit de Frazer):
gestul simbolizeaza preluarea de catre tanarul initiat a locului pe care tatal
sau il ocupase in lume (si pe care ucigasul i-1 uzurpase, luandu-i turma).
La nivelul comunitatii, baltagul este incrustat in existenta muntenilor,
carora le-a fost harazit „sa-si castige painea cea de toate zilele cu toporul
ori cu cata"; prin baltag se implineste astfel sentinta biblica pe care
Dumnezeu i-a sortit-o lui Adam.
In esenta, titlul romanului rezuma viata, moartea si continuitatea
generatiilor.
Structura romanului:
Publicat in 1930 (dupa ce fusese scris in numai cateva zile), „Baltagul" este
o lucrare epica in proza, de intindere relativ mare, alcatuita din
saisprezece capitole (numerotate cu cifre romane, fara titluri).
Moto-ul romanului („Stapane, stapane,/ Mai chiama s-un cane...") i-a
determinat pe multi comentatori sa-1 considere drept o continuare a baladei
pastorale „Miorita", autorul pastrand „toata puritatea de timbru a baladei si
tot conturul ei astral" (Perpessicius); foarte interesanta este si opinia potrivit
careia romanul lui Sadoveanu este „povestea lui Isis in cautarea trupului
desmembrat al lui Osiris"( Al. Paleologu) fiind inspirat din vechi mituri
egiptene; de asemenea, „Baltagul" mai este privit drept „o ilustrare vie a
mecanismului functiei integratoare (...) a mitului marii calatorii". (A. Gh.
Olteanu).
Incipitul este o fraza/un fragment memorabile ale caror semnificatii se
reverbereaza asupra intregii lucrari.
Romanul se deschide cu o anecdota caracterologica despre nasterea
popoarelor, eveniment care s-a petrecut illo tempore, cand Dumnezeu „a
pus randuiala si semn fiecarui neam". Printre cei chemati Ia „scaunul
imparatiei" se aflau si locuitorii muntilor, oameni a caror existenta traita pe
inaltimi ii invecineaza cu sacrul. Ajungand insa ultimii la impartirea
darurilor divine, muntenii n-au mai. avut ce primi; in compensatie,
Dumnezeu le-a harazit „o inima usoara" si putinta de se bucura de tot ceea
ce le ofera viata: „Ramaneti cu ce aveti. Nu va mai pot da intr-adaos decat
o inima usoara ca sa va bucurati cu al vostru. Sa va para toate bune; sa vie
la voi cel cu cetera; si cel cu bautura; si s-aveti muieri frumoase si iubete".
In virtutea acestei anecdote se desfasoara actiunea romanului, in care totul
este pus sub semnul „randuielii".
Finalul este sfarsitul lucrarii si poate fi inchis sau deschis.
In „Baltagul", finalul (inchis) constituie o prelungire a inci-pitului: pentru a
respecta „randuiala", Vitoria decide sa se intoarca la Suha spre „ a implini
datoria de patruzeci de zile" a parastasului lui Nechifor. Dupa aceea, familia
isi va relua viata, noua generatie repetand tiparul existential al generatiilor
anterioare.
Romanul este o specie a genului epic. Opera narativa in proza, de mare
amploare si diversitate, a carei actiune se desfasoara pe mai multe planuri,
romanul are un conflict bine marcat si personaje complexe.
in romanul traditional, sursa de inspiratie o constituie lumea exterioara, o
lume omogena, coerenta si verosimila. Timpul actiunii este cronologic, iar
evenimentele se desfasoara in mod succesiv. Naratiunea este obiectiva,
naratorul este omniscient si omniprezent, iar relatarea se face la persoana a
IlI-a.
Prin ce caracteristici se incadreaza „Baltagul" in seria romanelor
traditionale?
Este o lucrare narativa in proza, de intindere relativ mare. Actiunea este
lineara si se desfasoara pe doua planuri.
Nucleul epic al romanului „Baltagul" il constituie inceputul capitolului al
X-lea - episod in care autorul face un excelent portret de grup al oamenilor
de la munte, infatisand o comunitate umana si o familie apartinand acestei
comunitati.
Se contureaza astfel cele doua planuri ale acestei opere:
Drumul Vitoriei Lipan, in cautarea osemintelor sotului sau, Nechifor;
Viata pastorilor din muntii Moldovei, in deceniul al treilea al secolului al
XX-lea. Acest plan ii confera lucrarii caracterul de monografie a satului
moldovenesc de munte de la inceputul veacului trecut.
Ca si in alte romane traditionale, lumea infatisata este exterioara
constiintei si verosimila, credibila, asa cum reiese din universul operei.
Evenimentele se succed in ordine cronologica, din toamna si pana in
primavara urmatoare, dar anul in care se petrec acestea nu este fixat, in
munte, existenta fiind neschimbata de sute de ani.
Actiunea incepe intr-o dupa-amiaza de toamna tarzie (in preajma sarbatorii
Sfantului Andrei), cand Vitoria Lipan, sotie de oier din Magura Tarcaului,
sta pe prispa casei si toarce (expozitiunea).
Gandul o duce spre sotul ei, Nechifor Lipan, care „plecase de-acasa dupa
niste oi, la Dorna, s-acu Sfantu-Andrei era aproape si el inca nu se
intorsese" (intriga").
intelegand din semnele vremii ca iarna se apropie, femeia este framantata de
mari griji si nelinisti, asteptand vesti care nu se arata.
Primise, la interval de trei zile, doua scrisori venite tocmai dinspre Iasi, din
baltile Jijiei, unde Lipanii isi tineau oile. Nici una nu aducea insa vestea cea
buna, atat Gheorghita (fiul Vitoriei), cat si baciul Alexa fiind ingrijorati
pentru ca Nechifor nu ajunsese nici acolo.
Cu toate ca isi facusera o gospodarie cuprinsa, cu turme de oi si ciobani
tocmiti sa le ingrijeasca, sotii Lipan nu aveau rude in sat, traind doar
impreuna cu cei doi copii (Minodora si Gheorghita) care le ramasesera, din
cei sapte pe care i-au avut.
Aceasta singuratate sporeste framantarile femeii, cu atat mai mult, cu cat
Vitoria are niste „semne" rau prevestitoare: cocosul „da semn de plecare"
(cantand cu capul intors spre poarta), iar pe Nechifor il viseaza „trecand
calare o apa neagra".
Cu deosebire visul premonitor o determina sa consulte cele doua „autoritati"
spirituale ale satului - preotul si vrajitoarea - dar fara folos.
Optimist, parintele Danila este sigur ca Nechifor se va intoarce, dar femeia
stie ca in ordinea fireasca a vietii au intervenit schimbari: „Poate zabovi, o
zi ori doua, cu lautari si cu petrecere, ca un barbat ce se afla; insa dupa
aceea vine la salasul lui."
In fapt de seara, Vitoria merge si la baba Maranda, vrajitoarea satului, despre
care toata lumea stia ca-1 are in casa „pe cel cu nume urat".
Cartile babei aratand ca Nechifor s-ar fi oprit la o femeie cu ochii verzi,
Vitoria pleaca tot nedumerita, cu toate ca accepta ca vrajitoarea sa trimita
asupra „dusmancei", o pasare aducatoare de moarte.
Banuiala ca lui Nechifor i s-a intamplat ceva rau creste in sufletul Vitoriei pe
masura ce trece timpul. in plus, in preajma Craciunului, Gheorghita se
intoarce din baltile Jijiei, cu vestea ca Nechifor tot nu daduse nici un semn.
Acum incepe femeia sa se purifice, postind vinerea, „fara hrana, fara apa,
fara cuvant, cu broboada cernita peste gura. "
Pentru intaia oara, sarbatorile de iarna ii aduc un sentiment de instrainare, de
parca viata s-ar fi oprit.
Dezlegarea tainei impunand si intalnirea cu sacrul, Vitoria merge la
Manastirea Bistrita, rugandu-se cu umilinta la icoana sfintei Ana.
Pe urma, depune si o plangere la autoritati, la Piatra Neamt, dar nadejdea sa
ramane „in alta parte".
La intoarcere, isi pune ordine in gospodarie (pe care o lasa in seama
argatului Mitrea) si o duce pe Minodora la Manastirea Varatec (unde urma
sa ramana pana ce mama si fratele ei vor reveni in sat).
Aici se incheie primul mare moment al romanului, pe care l-am putea numi
pregatirea pentru calatoria ritualica (capitolele I-VII). Drumul Vitoriei si
al lui Gheorghita incepe intr-o zi sacra (vineri, 10 martie), o data cu rasaritul
si se va incheia, simbolic, la apus, dupa inmormantarea osemintelor celui ce
fusese Nechifor Lipan.
Dupa ce merg, pana la Calugareni, impreuna cu un negustor (domnul
David), mama si fiul isi continua drumul spre Farcasa, sat in care un viscol
ivit din senin i-a obligat sa poposeasca.
Si acum se vadeste ca „semnul" dat de natura isi avea rostul lui: invitati in
casa de un gospodar (mos Pricop), mama si fiul afla ca Nechifor trecuse pe
acolo, in toamna, in drum spre Dorna.
in alte sate, Vitoria si Gheorghita asista la cateva evenimente cu valoare
simbolica. Astfel, dupa ce la Borca, Vitoria „a cazut intr-o cumetrie",
mergand mai departe, intalneste o nunta {„La Cruci a dat de nunta").
In acest mod, calatoria devine ritualica, reprezentand un itine-rariu al vietii,
cu marile ei momente (nasterea, nunta si moartea).
Ultimul moment se va consuma la Sabasa, prin ritualul inmormantarii
osemintelor lui Nechifor.
in drumul lor, Vitoria si fiul ei afla „semne" despre trecerea celui cautat, dar
abia la Vatra Dornei lucrurile incep sa se lege: aici, un slujbas din targul de
animale, gaseste consemnata intr-o condica, vinderea a trei sute de oi, in
prima duminica a lui noiembrie; omul isi amintea ca Nechifor, dupa ce
cumparase intreaga turma, fusese impresionat de rugamintea a doi ciobani
carora convenise sa le vanda o suta de oi. Pe urma, turmele insotite de cei
trei stapani pornisera la vale.
Coborand pe drumul turmelor, Vitoria si Gheorghita afla „urmele" celor trei
ciobani, in diferite locuri; cei care ii vazusera vorbeau mai ales despre un
barbat cu caciula brumarie, care calarea un cal negru „tintat" (Nechifor) si
despre un altul „mai voinic decat toti", care radea mult si „avea buza de sus
despicata ca la iepure" (Calistrat Bogza).
Sirul „semnelor" se frange intre satele Sabasa si Suha, situate de-o parte si
de alta a muntelui Stanisoara.
Acesta ar fi al doilea mare moment al romanului (capitolele VIII-XI), axat
pe cautarea urmelor lui Nechifor, intru dezlegarea tainei.
Din capitolul al Xll-lea incepe sa se faca lumina in jurul ucigasilor: poposind
in Suha, Vitoria afla ca doi gospodari din vale (Calistrat Bogza si Ilie Cutui)
devenisera, in mod miraculos, stapani peste sute de oi; chemati de
munteanca la primarie, cei doi pretind ca i le-au platit lui Nechifor si nu mai
stiu nimic despre el.
Aici se incheie cel mai intins moment al subiectului: desfasurarea actiunii.
Tot acum cuvintele din moto {„Stapane, stapane /Mai chia-ma s-un cane")
isi gasesc ecoul intr-o intamplare: mergand, intr-o zi, prin Sabasa, Vitoria il
gaseste, intr-o curte, pe Lupu (cainele lui Nechifor).
Lupu va deveni „calauza" spre rapa in care zaceau osemintele lui Nechifor:
„Oase risipite, cu zgarciurile umede, albeau tarana. Botforii, tasca,
chimirul, caciula brumarie erau ale lui Nechifor. Era el acolo, insa
imputinat de dintii fiarelor (...) Capatana era sparta de baltag".
Acesta este punctul culminant al romanului si constituie sfarsitul initierii lui
Gheorghita.
inmormantarea osemintelor lui Nechifor, cu bocitoare, cantec de bucium si
gaina neagra data peste groapa, constituie implinirea „randuielii", pentru
care Vitoria facuse acest drum.
Lunga calatorie a celor doi se incheie in scena praznicului, cand Vitoria ii
obliga pe cei doi ucigasi sa se autodemaste. Bogza, lovit in frunte, cu
baltagul, de catre Gheorghita si sugrumat de cainele Lupu, isi recunoaste
fapta, inainte de a muri; Cutui este arestat de oamenii stapanirii.
Acesta este ultimul mare moment al romanului, care ar putea fi intitulat
„implinirea randuielii".
Vitoria Lipan este personajul principal al romanului „Baltagul", prezenta
ei in toate momentele actiunii fiind coplesitoare.
Pentru caracterizarea ei, autorul utilizeaza mai multe mijloace:
Schita de portret din expozitiune, moment in care mun-teanca este
infatisata „stand singura pe prispa si torcand". Imaginea - simbolica pentru
viitorul ei destin - este completata prin cateva referiri la infatisarea fizica a
femeii: „Ochii ei caprii, in care parca se rasfrangea lumina castanie a
parului, erau dusi departe (...) Acei ochi aprigi si inca tineri cautau zari
necunoscute".
Se contureaza astfel un motiv literar al privirii: indreptata in afara, privirea
cuprinde lumea de „sub brad", in interiorul careia, Vitoria este un personaj
exponential, intrunind trasaturile tuturor oamenilor din Muntii Moldovei:
existenta rituali-zata. comuniunea cu natura, temperamentul solar, refuzul
lumii din afara (care, si-a pierdut valorile sacre). indreptata spre interior,
privirea va surprinde framantarile launtrice ale femeii, care vor conduce la
lunga ei calatorie.
Prenumele Vitoriei semnifica biruinta, in planul profan, munteanca fiind
,)un Hamlet feminin" (cum o caracteriza G. Calinescu); atata vreme cat
crima constituie o stirbire a integritatii lumii, cautarea si pedepsirea
ucigasilor constituie un act necesar si purificator.

Portretul moral al Vitoriei releva doua „fete". Cea dintai dintre acestea tine
de profan si se incadreaza in timpul concret (deceniul al treilea al veacului
trecut).
Trasaturile pe care le reliefeaza aceasta „fata" a personajului sunt:
tenacitatea, darzenia, inteligenta, spiritul justitiar, capacitatea de a
disimula.
Pe tot parcursul romanului, Vitoria traieste un puternic zbucium interior,
pricinuit de absenta tot mai mare a lui Nechifor. Sotie iubitoare si buna
cunoscatoare a obiceiurilor „omului" ei, femeia stie ca acesta a murit; de
aici, framantarile prin care trece si care ii confera maretia unui personaj
tragic.
Cea de-a doua „fata" a Vitoriei este intoarsa spre noaptea ancestrala din care
s-au pastrat obiceiurile, ritualurile si diferitele „semne" pe care i le da natura.
Ca si ceilalti munteni, Vitoria pune mai presus de orice datinile perpetuate
„de la inceputul lumii" si isi organizeaza viata in virtutea traditiei: crede in
visele premonitorii („L-am visat trecand calare o apa neagra"), ori in
„semnele" naturii (schimbarea vremii, felul in care bate vantul) si considera
imixtiunea obiceiurilor din afara ca pe un sacrilegiu.
In numele datinei strabune, va savarsi acest personaj de indurerata
demnitate, un arhetipal drum al destinului; acesta are drept scop implinirea
„randuielii", astfel incat osemintele lui Nechifor sa fie puse „in pamant
sfant", harazindu-i-se astfel raposatului „binecuvantarea din urma si
rugaciunile de care n-a avut parte". Pe buna dreptate, Perpessicius o
compara pe Vitoria cu Antigona. incadrand-o astfel intr-un timp etern.
in drumul pe care-1 parcurge impreuna cu Gheorghita, Vitoria intalneste o
cumetrie („La Borca a cazut intr-o cumatrie"), o nunta („La Cruci a dat de
nunta") si-i face ea insasi inmormantarea lui Nechifor. Calatoria ei - replica
pamanteana la „marea calatorie" de dincolo de moarte a lui Lipan, devine
astfel o traversare ritualica a celor trei mari momente existentiale. Purificata
prin post si rugaciune, femeia care calca pe pamantul „ curatit de ape" (ca
intr-o noua Geneza), capata atributele omului paradisiac, invecinat cu sacrul.
Nechifor Lipan apare, in roman, in absentia, intr-o imagine purificata,
lipsita de grai. 168 169 Chipul lui se constituie din amintirile Vitoriei si ale
oamenilor care l-au cunoscut, adica din franturi de impresii privite
retrospectiv.
Infatisarea fizica a celui dus se leaga, in gandurile femeii, de momentele
vietii lor comune: „La mustata aceea, neagra si la ochii aceia cu sprancene
aplecate si la toata infatisarea lui indesata si spatoasa, Vitoria se uita
ascutit si cu indarjire, caci era dragostea ei de douazeci si mai bine de ani".
Pe masura ce timpul trece, imaginea concreta se indeparteaza, iar obrazul
intors cu fata catre apus sugereaza moartea: „incerca sa-l opreasca pe Lipan
si sa-i intoarca spre ea obrazul, ca sa i-l ceteasca. El era insa tot mai in
fund. Peste el se revarsau ape de primavara".
Pentru cei care l-au vazut, in mod fugar, in timpul drumului din toamna,
Nechifor este omul cu caciula brumarie, darnic si vesel, dar, mai ales,
neinfricat si hotarat: „Dar omul acela zicea ca se duce noaptea; ca se
bucura sa umble pe luna. De oameni rai spunea ca nu-i pasa; are pentru
dansii pistoale incarcate in desagi".
Pentru Vitoria, Nechifor este omul caruia „nu-i putea sta nimeni impotriva".
intr-o noapte, cand cei doi soti se intorceau de la Piatra Neamt, niste hoti i-
au atacat cerandu-le banii. Fara sa se infricoseze, Nechifor i-a infruntat* intr-
o scena care ii confera dimensiunile unui personaj de balada:
„Numai si-a lepadat din cap caciula, si-a scuturat pletele s-a inhatat
baltagul. Atata a strigat: Mai slabanogilor, eu pe voi va palesc in numele
tatalui si va pravalesc cu piciorul in rapa. Aceia au ferit pe dupa niste
ciritei si s-au dus".
In antiteza cu imaginea hiperbolica a lui Nechifor, hotii apar minimalizati,
slabi, marunti si inspaimantati, disparand in noapte.
Un alt mijloc de caracterizare il constituie cele doua prenume ale lui
Nechifor, ambele cu sensul de „purtatorul de victorie"1.
Nechifor simbolizeaza sacrul convertit in profan (caci intaiul nume era al
marelui mucenic Gheorghe). Boala din copilarie si „botezul" pagan
(„ Cobzarita i-a suflat pe frunte descantand si i-a schimbat numele")
marcheaza trecerea sacrului in materie; astfel, cel care moare in rapa este
ipostaza profana a lui Nechifor.
Din aceasta pricina, in momentul gasirii osemintelor, Vitoria il striga pe
numele sau adevarat (Gheorghita), reiterandu-1 in conditia prima si
facilitandu-i intoarcerea, prin „gura de rai", in marele Cosmos („...trebuia sa
afle daca Lipan s-a inalta in soare, ori a curs pe o apa... ").
Fiul lui Nechifor poarta si el numele marelui mucenic Gheorghe (despre care
Sadoveanu scria, altundeva, ca ucide „fiara", adica Raul).
Lovindu-1 pe Bogza cu baltagul, in frunte, tanarul il invinge, reinstaurand
echilibrul lumii.
In romanul traditional, naratorul este omniscient (in sensul ca stie mai
multe decat personajul) si omniprezent (in sensul ca acesta conduce
destinele actantilor).
Viziunea obiectiva, focalizarea zero si relatarea la persoana a IlI-a
completeaza trasaturile romanului traditional.
Capodopera sadoveniana „Baltagul", prin elementele mentionate in acest
comentariu, se incadreaza in categoria romanelor traditionale si obiective.