Viata internationala reprezinta materia analitica a domeniului relatiilor internationale.

Acesta
a aparut pe o anumita treapta de integrare a sistemului, reflectand apoi, cu fidelitate, evolutia
acestuia prin succesiunea diferitelor scoli de gandire care l-au dominat. Studierea academica a
relatiilor internationale si, in egala masura, activitatea practica a decidentilor si expertilor in
domeniu este confruntata in mod constant cu trei provocari majore: problema nivelurilor de
analiza, sfidarea teoretica si, respectiv, capacitatea de a explica evolutia actorilor in sistemul
international.

Dilema morală a intervenţiilor umanitare

Intervenţiile umanitare , sub aspect etic, sunt legate de întrebarea dacă statele sunt agenţi morali.
Raportându-ne la pragmatismul relaţiilor internaţionale , această dilemă morală se pune cu
privire la primatul unuia dintre următoarele concepte: principiul suveranităţii statelor sau
problematica respectării drepturilor omului . Conform paradigmei realiste din relaţiile
internaţionale, acţiunea statelor, ca singuri actori ai scenei internaţionale, nu poate fi evalută în
termeni morali, suveranitatea lor, suveranitate westfaliană , neputând fi pusă în nici un fel la
îndoială. Ca o contrapondere la această doctrină, a apărut doctrina „dreptului de a interveni” ,
conform căreia puterea statului în interiorul propriilor graniţe trebuie subordonată unui
„principiu de extremă urgenţă” – nevoia unei minime protecţii a drepturilor omului.

Termenul de « drept » sau « datorie »a intervenţiei la care cuvântul « umanitar » a fost adăugat
de curând a fost inventat la sfarsitul anilor 1980 de Mario Bettati, profesor de Drept Internaţional
Public la Universitatea Paris şi de către politician franceză Bernard Kouchner, unul dintre
fondatorii organizaţiei Médecins sans frontières de ajutor (Medici Fără Frontiere). Ideea a prins
repede, mai ales cu apariţia unei noi ordini mondiale, în care valori precum democraţia, statul de
drept şi respectarea drepturilor omului ar fi trebuit să fie priorităţile de top. Necesitatea de a ajuta
popoarele aflate în primejdie ar însemna că toată lumea a avut o datorie pentru a asista un popor
în pericol, care ar trece peste regulile tradiţionale juridice. În ciuda intenţiilor generoase a
susţinătorilor săi, un astfel de drept a ridicat imediat întrebări şi chiar critică. Timp de secole,
dreptul internaţional a fost bazat pe suveranitatea statului. Ca urmare, un stat este obligat doar
printr-o obligaţie legală, în special prin obligaţia de a proteja drepturile omului în cazul în care a
acceptat s-o faca prin ratificarea unui tratat sau prin aderarea la o regulă obişnuita existenta.

Suveranitatea, de asemenea, înseamnă că o ţară care a încălcat drepturile omului nu poate fi

urmărită penal decât dacă acceptă sau a acceptat autoritatea unei instanţe. Cu excepţia trecând
prin organismele regionale, cum ar fi Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi a Curţii Inter-
Americane a Drepturilor Omului, este deci foarte greu pentru a obţine un guvern condamnat de
încălcări ale drepturilor omului de către o instanţă internaţională. Şi chiar dacă se obţine o
condamnare, nu există nici o modalitate de a garanta ca dreptatea va fi infaptuita.Suveranitatea
s-a dovedit a fi incompatibilă cu existenţa unei astfel de lumi .Dreptul de a interveni este o
incercare de a contesta această structură juridică tradiţională ,de a pune sub semnul întrebării.
Puterea de stat, trebuie să realizeze principiul de urgenţă extremăce consta in necesitatea unei
protecţii minime a drepturilor omului. Ajutorul umanitar trebuie să fie, aşadar, pronunţat fără a
ţine seama de frontierele naţionale, sau dacă o ţară a promis să respecte o regulă, competenţa
unei instanţe sau competenţele unei forţe internaţionale de poliţie. Mulţi experţi juridici au
criticat cu fermitate punctul de vedere al dreptului internaţional tradiţional deţinut de susţinători
ai dreptului de a interveni. În primul rând, în nici un caz nu poate exista vreo cerere guvernului
legala pentru a incepe masacrul populaţiei pe motiv că tot ceea ce se întâmplă în interiorul ţării
este o chestiune internă. Toate statele au acceptat în mod oficial că acestea trebuie să respecte
drepturile fundamentale, precum dreptul la viaţă şi respectul pentru persoana fizică, şi că
genocidul este nelegal în ceea ce priveşte propriul popor sunt în cauză şi, prin urmare, pe
teritoriul lor. Ei au decis într-un mod suverande a respecta aceste principii, astfel încât acestea
trebuie să le respecte în mod suveran prea.

În cazul în care apare o încălcare masiv, măsuri de retorsiune şi represalii pot fi luate în politică,
metode diplomatice, economice şi financiare. Un embargo, chiar şi fără intervenţia Naţiunilor
Unite, ar putea fi avute în vedere împotriva unui stat sau un grup care încalcă drepturile cele mai
de bază ale unui popor. O astfel de măsură, a fost folosit împotriva anumitor state, inclusiv
Argentina, la timpul războiului din Falklands, Uniunea Sovietică după intervenţia militară în
Afganistan şi, mai recent, împotriva Haiti şi Burundi, ca răspuns la lovituri de stat în aceste ţări.
Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite pot declara, de asemenea, că încălcările
masive ale drepturilor omului reprezintă o ameninţare pentru pacea şi securitatea internaţională
şi de a autoriza o intervenţie militară în mod corespunzător (articolul 42 din Carta Naţiunilor
Unite). Ea a făcut acest lucru în mai multe rânduri .
Drepturile de intervenţie umanitară sunt de fapt aplicatii de mecanisme juridice existente. Este
destul de greşit să spun că legea internaţională tradiţională este incompatibilă cu protecţia
efectivă a drepturilor omului. De fapt, problema este de obicei mai mult politic decât juridic, în
sensul că ceea ce este necesar nu sunt reguli noi, dar o mai bună utilizare a celor existente.
Aceste obstacole politice, în special dreptul de a exercita un drept de veto în Consiliul de
Securitate, înseamnă că nimeni nu va pretinde dreptul internaţional.Dar, în ciuda neajunsurilor
sistemului, mulţi analişti cred că este mai puţin rău decât cea care ar include un drept larg de
intervenţie umanitară. Principiului de non-intervenţie este rezultatul unei bătălii istorice
desfăşurată de către ţările cel mai slabe. De-a lungul secolului al 19-lea, au fost supuse
colonialismului şi imperialismului, care, de asemenea, s-au făcut pentru apărarea valorilor
civilizatiei.De mai multe ori argumentul umanitar a fost folosit pentru a justifica o acţiune
militară de către statele occidentale împotriva Imperiului Otoman, precum şi în Africa şi Orientul
Îndepărtat.

Situaţia palestinienilor este cel mai frecvent citata în acest sens. Acest lucru, probabil, punctele
problemei fundamentale ridicate de dreptul de a interveni nu este clar definit. Mario Bettati
ilustrează această ambiguitate atunci când defineşte « dreptul de a interveni »în mare măsură în
termeni de opoziţie la o interpretare restrictivă, rigidă a suveranităţii. « Termenul doar de la sine
nu are conţinut juridic » .. Un avocat ar prefera expresia « dreptul de a furniza asistenţă
umanitară ,care defineşte mai clar scopul şi sunetele mai puţin ca un subiectiv si implicit de
ciocnire a intereselor. Această doctrină, care ar putea părea atractiva în teorie, a dus şi încă duce
la numeroase abuzuri în practică. Exemplu recentul război din Kosovo poate fi văzut, ca unul ce
incorporeaza toate ambiguităţile de un drept de a interveni, exercitatata, în numele comunităţii
internaţionale, de către o coaliţie de lume mai mari puteri militare.

Liderul de perspectivă de intervenţie umanitară este, de asemenea, cunoscut pentru capacitatea sa

de a menţine o imagine de bunăvoinţă orice ar face.

DILEMELE INTERVENTIEI
UMANITARE
Un deceniu în urmă intervenţia umanitară, definita de Brian Lepard ca “folosirea forţei militare
pentru a proteja victimele încălcărilor drepturilor omului” părea să fie o politică a cărei timp a
venit. Entuziasmul pentru intervenţie umanitară (de obicei sub forma unor misiuni de menţinere
a păcii a Organizaţiei Naţiunilor Unite, desi, ocazional, prin intermediul unor părţi din exterior
fără sancţiune ONU) a fost alimentata de mişcarea de creştere a drepturilor omului în întreaga
lume şi cu un flux neobosit de imagini de televiziune ale victimelor, ale abuzurilor drepturilor
omului,. Tehnologia moderna ne-a dat o conştientizare aproape instantanee a atrocităţilor.
Aceasta, împreună cu lectiile pe care le-am invatat din evenimentele istorice, cum ar fi
Holocaustul, a insuflat o idée larg răspândită că ceva trebuie să se facă atunci când explodeaza o
criza on domeniul drepturilor. Intervenţia umanitară pare o necesitate morală, plină de
complexitate, dar mai bine decat a nu face nimic. Pe teren, cu toate acestea, realitatea arată
adesea foarte diferite. Decizia de a desfăşura menţinerea păcii pentru a proteja drepturile umane
ale unui grup implicat în conflict cu alte grupuri duce la deschiderea cutiei Pandorei care este
plina de intrebari. În multe cazuri de intervenţie este afectat rolul ONG-urilor umanitare, a căror
activitate a fost în mod tradiţional bazata intotdeauna pe neutralitatea politică. Rezultatul a fost,
uneori, militarizarea ajutorului umanitar, pentru că prezenţa forţelor de menţinere a păcii din
afara a implicat ONG-urile în conflicte. Nu sunt clare nici macar problemele pentru forţele de
menţinere a păcii sau comandanţii forţelor ONU de menţinere a păcii, care rămân strict în
limitele misiunii lor. Cei care încearcă să-şi modifice constrângerile - la fel ca Romeo Dallaire,
comandantul canadian al misiunii ONU din Rwanda, care a încercat cu disperare sa obţina mai
multe trupe şi un mandat pentru a opri genocidul - rula în auto-interes, neutralitate sau prudenţa
naţiunilor occidentale.

U. S. şi naţiunile europene nu au vrut să ducă un război în Rwanda, unde intervenţia umanitară a

devenit un mecanism pentru a evita o mai mare implicare.. Dar probabil că politica a deschis
calea pentru genocidul ruandez şi uciderea în masă şi expulzarea albanezilor din Kosovo. Un
număr de experţi cred că intervenţia militară ar fi fost un mijloc eficient de a continua uciderea.
Această înregistrare sumbră a determinat critici, cum ar fi David Rieff sa argumenteze faptul că
intervenţia umanitară şi de umanitarism în sine nu mai functioneaza.Lumea, Rieff spune, a
devenit prea complexa şi violenta, exista conflicte ideologice şi etnice care solicita intervenţia
umanitară si duce la aparitia unor tipuri de conflict, care sunt si mai dificile, brutale şi este
probabil să fie însoţitw de războaie civile şi a instabilităţii politice, chiar cu omniprezenta celor
mai bune intenţii.Intervenţia umanitară nu poate crea stabilitate civila, sociala şi politica. Toate
intervenţiile umanitare pot face uneori să fie împiedicata vărsarea de sânge, atâta timp cât sunt
prezenti pacificatorii. Intervenţie umanitară nu rezolvă problemele fundamentale care au condus
la un conflict. Se trage din timp şi, în mod ideal, acesta salvează vieţi.

Principiile dreptului umanitar

Principiul dreptului umanitar exprima acel minimum de umanitate care trebuie aplicata in toate
imprejurimile, tuturor persoanelor aflate sub protectia dreptului umanitar. Ele sunt valabile si
pentru statele care nu sunt parti contractante ale Conventiei de la Geneva si Protocoalelor
aditionale,deoarece ele exprima cutuma popoarelor,
Principiile dreptului umanitar se impart in urmatoarele categorii :
1)principiile fundamentale ale dreptului umanitar
2)principiile comune ale dreptului umanitar si dreptului omului
3)principiile proprii victimelor conflictelor armate
4)principiile dreptului razboiului

A -Un principiu fundamental al dreptului umanitar este cerinta ca exigentele militare si

mentinerea ordinii publice trebuie sa fie intotdeauna subordonate respectarii persoanei
umane,ceea ce inseamna dreptul umanitar trebuie respectat in orice conditii :
-Alt principiu este datoria partilor aflate in conflict armat de a nu-si produce vatamari
disproportionale cu scopul razboiului, care trebuie sa fie numai distrugerea sau slabirea
potentialului militar al inamicului.
-Persoanele scoase din lupta si cele care nu participa direct la ea trebuie respectate,protejate si
tratate cu omenie
 B-Principiile comune ale dreptului uman decurg din principiile fundamentale si ele sunt comune
cu cele de dr.omului :
-principiul inviolabilitatii persoanei umane, aceasta are dreptul la respectarea vietii sale, a
integritatii sale fizice si morale,precum si a atributelor personalitatii.
-Recunoastrea personalitatii juridice a fiecarui om.
-orice om are dreptul la ajutoare in caz de suferinta,respectarea onoarei sale.
-Principiul nedescriminarii in aplicarea principiilor si normelor dreptului umanitar
-Principiul securitatii fiecarui om.

C-Din categoria principiilor dreptului umanitar proproo victimelor conflictelor armate :

-Principiulneutralitatii, cind persoana este protejata prin Conventia de la Geneva care ofera
anumite drepturi,precum sa i se ofere o viata normala.
-Principiul protectiei, care cere statelor sa asigure aplicarea protectiei nationale si
internationale persoanelor ce se afla in puterea lor, din rindurile inamicilor.

D-Principii proprii dreptului razboiului :

-Principiul delimitarii «ratione personae » ceea ce inseamna ca populatia civila si persoanele
civile se bucura de o protectie generala impotriva pericolelor rezultind din operatiunele militare.
-Principiul delimitarii « ratione personae » ce interzice orice arme sau metode de lupta , care
sunt de natura sa produca pierderi inutile sau suferinte excesive.
-Principiul delimitarii « ratione loci »ce inseamna ca atacurile trebuie strict limitate numai la
obiectivele militare.