Concepte – Științe ale naturii

1. Proprietăţi
Însuşirile caracteristice cu ajutorul cărora se recunoaşte o substanţă se numesc
proprietăţi. Acestea pot fi:
- proprietăţi fizice – se referă la transformări care nu modifică compoziţia
substanţei. (de exemplu: gust, miros, stare de agregare, constante fizice –
densitate, temperatură de fierbere, temperatură de topire) etc.
- proprietăţi chimice – se referă la transformări care modifică compoziţia
substanţei (de exemplu: proprietatea de a fermenta, proprietatea de a rugini,
proprietatea de a arde etc.)

2. Fenomene
Fenomenele sunt transformările pe care le suferă substanţele.
Există două tipuri de fenomene:
- fenomene chimice – modifică compoziţia substanţelor, transformându-le în
substanţe cu proprietăţi noi, de exemplu: râncezirea grăsimilor, coclirea
vaselor de aramă, acrirea laptelui, fermentaţia, fotosinteza, ruginirea fierului
etc.
- fenomene fizice – nu modifică compoziţia substanţelor, de exemplu:
modificarea stării de agregare, dilatarea substanţelor prin încălzire,
dizolvarea, ruperea hârtiei etc.
Cele 2 tipuri de fenomene se desfăşoară conform legii conservării masei şi energiei,
cunoscute sub numele de legea conservării materiei. „În natură nimic nu se pierde, nimic nu
se creează, ci totul se transformă”.

3. Starea de agregare
Starea de agregare este considerată în fizică şi în chimie ca fiind o formă a materiei
caracterizată prin anumite proprietăți fizice calitative, care se traduc printr-o anumită
comportare la scară macroscopică.
Conform tradiţiei sunt cunoscute trei stări de agregare, descrise prin proprietățile de
„volum” și „formă”:
 - solidă, în care materia are volum şi formă fixe
- lichidă, în care materia are volum fix, dar se adaptează la forma vasului în care este
conţinută
- gazoasă, în care materia ocupă întregul volum disponibil, luând forma
corespunzătoare, deci nu are nici volum și nici formă fixe.
Diferențe între cele trei stări de agregare:
Într-un solid, particulele sunt dispuse aglomerat într-o configuraţie rigidă, ceea ce
conferă substanţei formă şi dimensiuni fixe. Particulele interacţionează cu toate particulele
vecine.
Într-un lichid, particulele sunt dispuse aproape unele de altele, dar au libertate de
mişcare, ceea ce se traduce prin volum fix şi formă specifică fluidelor, deci forma vasului
în care sunt aşezate. Particulele interacționează doar cu unele particule vecine.
Într-un gaz particulele pot ocupa întregul volum al vasului, astfel încât atât forma, cât
şi volumul lor sunt definite de vas. Nu există interacțiuni între particule.
Această clasificare este însă incompletă şi aproximativă.
Există stări de agregare cu proprietăți noi sau intermediare, cum sunt stările de:
- plasmă - cel mai des întâlnită la scara Universului, fiind starea în care se găseşte
materia care intră în compoziţia stelelor. Materia nu are nici formă, nici volum
propriu, și este ionizată (un gaz ionizat), răspunde la forțe electromagnetice și emite
radiații. electromagnetice
- cvasicristal
- coloid
- cristal lichid – se întâlnește la unele substanțe organice la care tranziția de fază solid-
lichid nu este directă, prezentând faze mezomorfe (faze fluide condensate) cu
fluiditate caracteristică lichidelor și cu anizotropie spontană caracteristică solidelor
cristaline.

4. Transformări ale stărilor de agregare

Prin ruperea sau formarea legăturilor intermoleculare, o substanţă poate trece dintr-o
stare de agregare în alta.
Topirea este fenomenul de trecere a unei substanţe din stare solidă în lichidă.
Solidificarea este fenomenul de trecere a unei substanţe din stare lichidă în cea solidă
(este fenomenul invers topirii).
 Vaporizarea este fenomenul de trecere a unei substanţe din stare lichidă în stare de
vapori (gazoasă).
Fierberea este vaporizarea care are loc în toată masa lichidului.
Evaporarea este vaporizarea care are loc doar la suprafaţa lichidului. Există substanţe
care se evaporă foarte repede, de exemplu acetona, eterul, benzina etc., numindu-se substanţe
volatile.
Condensarea sau lichefierea este fenomenul de trecere a unei substanţe din stare de
vapori în stare lichidă.
Sublimarea este fenomenul de trecere a unei substanţe din stare solidă direct în starea
de vapori (de exemplu, naftalina, camforul etc.).
Desublimarea este fenomenul invers, de transformare a unei substanţe din stare de
vapori direct în stare solidă.

4. Celula este unitatea de bază, structurală şi funcţională, a tuturor organismelor vii.

„Celula este o unitate morfo-funcțională elementară a tuturor organismelor procariote și
eucariote. Ea reprezină un prim nivel de organizare a materiei vii, dotat cu capacitatea de
autoreglare, autoconservare și autoreproducere.”
Există două tipuri de celule:
a) procariote – nu au nucleu tipic prevăzut cu membrană nucleară, iar materialul genetic
este reprezenta printr-un sungur cromozom;
b) eucariote – au nucleu tipic, cu membrană nucleară, iar materialul genetic este
organizat într-un număr de cromozomi caracteristic fiecărei specii .

5. Rădăcina
- este un organ vegetativ, specific plantelor vasculare, care îndeplineşte următoarele
funcţii:
- fixează planta în sol
- absoarbe apa cu sărurile mineraledin sol (seva brută) şi o conduce spre tulpină;
- depozitează unele substanţe de rezervă (unele rădăcini metamorfozate)
Caracteristici:
- are geotropism pozitiv (este orientată către centrul pământului); există şi excepţii -
rădăcini aeriene - care absorb apa din aer;
- nu are pigmenţi asimilatori (clorofilă);
- nu prezintă muguri pe suprafaţa sa din care să se formeze frunze;
 - nu are noduri şi nici internoduri.
După formă, se cunosc trei tipuri principale de rădăcini: pivotante, firoase și rămuroase.

a) Rădăcinile pivotante au forma unui țăruș. Ele sunt alcătuite dintr-o rădăcină principală și
groasă și mai multe rădăcini secundare, subțiri. Astfel de rădăcini au: păpădia, morcovul,
lucerna, rapița.

b) Rădăcinile firoase sau fasciculate au toate rădăcinile de aceeași grosime și lungime. De

regulă, rădăcina principală dispare de timpuriu și este înlocuită de un smoc de rădăcini egal
dezvoltate. Acest tip de rădăcini se întâlnesc la cereale: grâu, porumb, orz, dar și la plantele
cu bulbi: ceapă, crin, lalea.

c) Rădăcinile rămuroase au rădăcinile secundare aproape tot așa de lungi și de groase ca și

rădăcina principală. Ele se întâlnesc, mai ales, la arbori/pomi fructiferi (la molid, fag,
stejar, alun, măr) și arbuști (măcieș).

6. Tulpina
- este un organ vegetativ, aerian sau subteran specific plantelor vasculare, care
îndeplineşte următoarele funcţii:
- susţine ramurile, frunzele, florile şi fructele;
- conduce seva brută de la rădăcină spre frunze şii seva elaborată (substanţele
nutritive) de la frunze către celelalte organe ale plantei.
- realizează fotosinteza (tulpinile tinere de culoare verde conţin clorofilă)
- depozitează unele substanţe nutritive, având rol în înmulţirea vegetativă a plantelor
(bulbii, tuberculii, rizomii)
Caracteristici:
- prezintă muguri care pot fi: muguri de creştere (situaţi în vârful tulpinii), muguri
foliari (din care se formează frunzele), muguri florali (din care se formează florile)
sau muguri micşti (din care se formează frunzele şi florile);
- pot fi: tulpini aeriene (ierboase, lemnoase) şi subterane; tulpinile aeriene pot fi:
drepte, târâtoare, volubile şi agăţătoare; tuplina arborilor este formată din trunchi şi
ramuri (care formează coroana); tulpinile subterane sunt: bulbii (ghiocel, lalea,
ceapa), tuberculii (cartof) şi rizomii (feriga, lăcrimioara, stânjenelul).

7. Frunza
- este un organ vegetativ, aerian al plantelor vasculare, care se dezvoltă din mugurii
foliari sau micşti existenţi pe tulpină şi care îndeplineşte următoarele funcţii:
 - fotosinteza – este procesul prin care plantele verzi sintetizează substanţe organice
din substanţe anorganice numai în prezenţa luminii (cu ajutorul energiei luminoase); este
procesul de transformare a apei cu sărurile minerale şi a dioxidului de carbon în substanţe
organice, sub acţiunea luminii solare, captată în cloroplaste, eliberându-se oxigen. Numai
plantele și algele verzi, în urma fotosintezei produc oxigenul necesar supraviețuirii tuturor
organismelor vii.
- respiraţia - este procesul de captare a oxigenului din aer necesar întreţinerii vieţii
plantelor şi de eliminare a dioxidului de carbon
- transpiraţia – este procesul de eliminare a apei din corpul plantelor sub formă de
vapori
Caracteristici:
- are formă plată
- are simetria bilaterală
- are creştere limitată, are structură dorsiventrală.
Frunzele pot fi simple și compuse: palmate sau penate..
O frunză tipică este alcătuită din teacă (partea din frunză care se prinde pe tulpină),
peţiol (codiţa) şi limb (porţiunea lăţită a frunzei). Forma limbului este diferită de la o plantă la
alta. Poate fi: eliptică (la fag), ovală (la prun) sau circulară (la plop). Mai există și alte forme
ale limbului frunzei, derivate din cele trei menționate anterior, cum sunt cele în formă de:
- linie (la grau si porumb)
- ac (la molid, brad si pin)
- lance (la salcie)
- inimă(la tei)
- oval (la par)
- săgeată (la săgeata – apei).
Marginea limbului poate fi la unele plante întreagă (la liliac), iar la altele crestată sau
dințată (la tei). La numeroase frunze aceste crestături se adâncesc, formând lobi (stejar, vița de
vie și arțar). Când crestăturile limbului sunt foarte adânci, fiecare lob are o codiță proprie.
Aceste frunze sunt compuse (frunzele de mazăre, cânepă, salcâm, castan).
În funcție de pozița frunzelor pe tulpină, acestea pot fi: alterne, opuse, verticilate sau în
rozetă.

8. Floarea – este organul de înmulţire al gimnospermelor şi angiospermelor (plante cu

flori), care se formează din mugurii florali sau micşti.
 Florile sunt aşezate pe tulpină fie câte una singură, fie grupate mai multe la un loc
formând inflorescenţe.
Floarea este alcătuită din mai multe părţi:
- o codiţă cu care se prinde de tulpină numită peduncul
- un receptacul – se prezintă ca o umflătură situată la capatul pedunculului; are de
diferite forme; pe el se prind:
a) sepatele – verzi, cu rol de apărare a florii; totalitatea sepalelor formează
caliciul
b) petalele – colorate; totalitatea petalelor formează corola
c) staminele – o stamină este alcătuită din filament, conectiv şi anteră (în care
se găsesc grăuncioarele de polen); totalitatea staminelor formează
androceul (partea bărbătească)
d) pistilul (gineceul) – este alcătuit din stil, stigmat şi ovar (în care se
găseşte/găsesc ovulul/ovulele); gineceul este partea femeiască
Din floare se formeaza fructele si semințele, ca rezultat a doua procese:
1. Polenizarea
2. Fecundatia
Polenizarea este trecea polenului din anterele staminei pe stigmatul pistilului. Polenizarea
poate fi:
- naturală: directă, când polenul de pe stamine ajunge pe gineceul aceleași flori, sau
încrucișată, când este realizată de insecte, păsări, vânt sau apă.
- artificială: realizată de către oameni
Fecundația este unirea celulei bărbătești din grăunciorul de polen cu celula femeiască din
ovul. În urma fecundației, ovarul devine fruct, iar ovulele fecundate se transformă în semințe.

Ştiaţi că:
http://86.35.52.121/ael/scorm/Biologie/05/organele_plantei_cu_flori/Material_biblioteca.pdf

9. Fructul – este un organ caracteristic angiospemelor care se formează din ovarul

unei flori, după ce ovulul sau ovulele au fost fecundate.
După consistență, fructele pot fi:
1. Cărnoase
a) dehiscente (care se deschid), de exemplu drupă dehiscentă (la nuc)
b) indehiscente (care nu se deschid), de exemplu:
  Bacă (la pătlăgeaua roșie, vița de vie, afin)
 Drupă (la cireș. prun, piersic).

2. Uscate
a) dehiscente (care se deschid), de exemplu:
 Capsulă (la lalea, mac, bumbac)
 Foliculă (la nemțișor de câmp)
 Păstaie (la mazăre)
 Siliculă (la traista ciobanului)
 Silicvă (la rapiță).
b) indehiscente (care nu se deschid), de exemplu:
 Achenă (la floarea soarelui)
 Alună (la alun)
 Cariopsă (la grâu)
 Jir (la fag)
 Ghindă (la stejar), etc.

3. Fructe multiple, de exemplu:

 Poliachenă (la căpșun)
 Polidrupă (la zmeur, mur)

4. Fructe compuse, de exemplu:

 Știulete (la porumb)
 Poamă (la măr, păr, gutui), etc.

Dupa gust și aromă fructele se grupează în:

- citrice - lamai, portocale, mandarine, grapefruit;

- acidulate - mere, pere, caise, prune, piersici, visine, cirese, fragi;

- astringente - gutui, coarne, afine;

- zaharoase-amidonoase - banane, castane;

- uleioase - nuci, alune, migdale, arahide, fistic.

În fructe se gãsesc următoarele vitamine:

- vitamina A, în: citrice, ananas, curmale, caise, mere, pere, migdale, nuci, etc.;
- vitamina B1, în: citrice, struguri, mere, pere, banane, nuci, migdale;
- vitamina B2, în: citrice, struguri, mere, pere, banane, caise, nuci, arahide, castane;
- vitamina C, în : citrice, banane, afine, mere, pere etc.;
- vitamina E, în: mãsline, nuci, migdale.
 10. Sămânţa – este caracteristică plantelor spermatofite (gimnosperme şi
angiosperme) şi se formează din ovul după fecundaţie. Sămânța gimnospermelor nu este
închisă în fruct, iar cea a angiospermelor este închisă în fruct.
Forma și mărimea semințelor variază de la o planta la alta, depind de specie și pot
consitui caracter de specificitate. Mărimea seminței depinde și de numărul de semințe pe care
le conține fructul. În majoritatea cazurilor, fructele conțin mai multe semințe. Semințele lor
sunt adaptate la diferite moduri de răspândire.
Sămânța este alcătuită din embrion, endosperm și tegument seminal. Din embrion, în
urma germinației, se obține o nouă plantă. Germinația reprezintă fenomenul de trecere de la
viața latentă a seminței în viața activă. Aceasta se realizează în patru etape: îmbibarea
seminței cu apă, formarea plantei, formarea tulpinii și formarea frunzulițelor.
Fructele plantelor au rolul de a proteja semințele care se dezvoltă în interiorul lor și
totodată de a ajuta la răspândirea semințelor de lângă planta-mamă. Unele plante au fructele
strâns unite cu sămânța și se vor răspândi împreună, iar astfel de fructe conțin, de obicei, o
sămânță.

11. Animalele – sunt organisme eucariote, pluricelulare, incapabile să-şi sintetizeze

singure hrana (nu au clorofilă); ele consumă alte organisme sau materie organică; majoritatea
se deplasează pentru a-şi procura hrana şi prezintă organe de simţ şi prezintă organe de simţ,
care transmit informaţiile recepţionate din mediul extern la sistemul nervos, care emite un
răspuns la stimulii externi.
Se clasifică în:
1. Nevertebrate – animale fără coloană vertebrală şi schelet osos intern, de exemplu, hidra,
meduza, coralii, moluştele, artropodele, etc; sunt cele mai numeroase şi mai diversificate de
pe planetă
Din această categorie fac parte:
- Viermii, care la rândul lor se clasifică în: cilindrici, plați și inelați.Viermii sunt animale
cu corpul moale, fără schelet, de regulă au formă alungită;
- Moluștele - au corp moale, fără schelet, protejat în general de o cochilie mai mult sau
mai puțin evidentă. Cuprind scoicile, melcii, sepiile și caracatițele;
- Antropodele, aici includem: păianjeni, miriapode, crustacee și insecte. Toate
antropodele au picioare articulate;
- Echinodermele, care cuprind: crinoidele, stelele-de-mare și aricii de mare. Acestea
animale au fost considerate multă vreme plante, ele fiind cele mai evoluate
nevertebrate.
2. Cordate – dintre cordate cele mai importante sunt vertebratele - animale cu coloană
vertebrală şi schelet intern (endoschelet) osos bine dezvoltat; din vertebrate fac parte peştii,
amfibienii, reptilele, păsările şi mamiferele.

13. Peștii – sunt animale vertebrate, craniate, care trăiesc în mediul acvatic
Caracteristici:
- Corpul:
 este fusiform, are formă hidrodinamică, dar la unele specii poate fi turtit dorso-
ventral (pisica de mare)
 este acoperit cu solzi protectori sau plăci osoase de origine dermică
 este acoperit cu mucus secretat de celulele glandulare tegumentare din piele
 este alcătuit din 3 părți: cap, trunchi și coadă
 prezintă două tipuri de înotătoare: perechi (pectorală și abdominală), care ajută
peștii să se scufunde în apă, să facă rotații, să mențină corpul într-o poziție
normală și neperechi (dorsală, codală și anală). Înotătoarea codală participă la
deplasarea înainte a peștelui în apă, iar înotătoarele anale și dorsale îl ajută la
menținerea echilibrului în timpul înotului.
- au inima bicamerală, fiind compusă dintr-un atriu și un ventricul
- circulația sângelui este simplă și închisă
- respiră prin branhii (excepție fac peștii crosopterigeni și dipnoi care au plămâni
saciformi);
- sunt animale unisexuate iar reproducerea are loc în mediul acvatic
- în funcție de scheletul pe care îl au, există pești cartilaginoși (rechinii, pisicile de
mare), pești osoși (bibanul, știuca, crapul, somnul, etc) și pești cartilaginoși-osoși
(sturionii: cega, morunul, nisetrul, păstruga).

14. Amfibienii – sunt animale vertebrate tetrapode, care trăiesc atât în mediul acvatic cât și
terestru (amphí - dublu; bios – viață)
Caracteristici:
- corpul este acoperit cu piele subțire, bogat vascularizată
- pielea este umedă deoarece prezintă numeroase glande, ce secretă mucus
- sunt animale poikiloterme (au temperatura corpului variabilă)
- au inima tricamerală, fiind alcătuită din trei camere: două atrii și un ventricul
- au circulația sângelui dublă, închisă și incompletă
- adulții respiră prin plămâni (respirație pulmonară) și prin piele (respirație
cutanată), iar mormolocii prezintă respirație branhială.
- se reproduc sexuat, în mediul acvatic.
- sunt animale ovipare. Din ouă ies larve denumite popular „mormoloci”.
Dezvoltarea se face prin metamorfoza ou-mormoloc-adult.
 - La noi în țară trăiesc amfibieni care aprțin la 2 ordine: Ecaudata - amfibieni fără
coadă (salamandre și tritoni) și Caudata - amfibieni cu coadă (broaște, broaște
râioase și brotăcei)

15. Reptile - sunt animale vertebrate tetrapode, care se deplasează prin târâre, fiind mai bine
adaptate la mediul terestru decât amfibienii
Caracteristici:
- au piele groasă, solzoasă (șerpi) sau acoperită cu plăci cornoase dublate de plăci
osoase (broaște șestoase)
- sunt animale poikiloterme (au temperatura corpului variabilă)
- au membrele dispuse lateral (șopârle, broaște șestoase, crocodili) sau sunt lipsite de
membre (șerpi)
- au inima tricamerală, fiind alcătuită din trei camere: două atrii și un ventricul (șopârle,
șerpi și broaște țestoase) sau tetracamerală (crocodili)
- au circulația sângelui dublă, închisă și incompletă
- respiră prin plămâni
- se înmulțesc prin ouă (animale ovipare), care se clocesc singure la soare
- șopârlele și șerpii năpârlesc

16. Păsările - sunt animale vertebrate tetrapode, adaptate la zbor (există și excepții – unele
specii care trăiesc doar în mediul terestru)
Caracteristici:
- forma corpului este aerodinamică
- au oasele pneumatice (umplute cu aer), fapt ce le ajută la zbor
- sunt acoperite de un învelișul extern, produs de piele, alcătuit din pene, fulgi și puf
- au membrele anterioare transformate in aripi, iar cele posterioare acoperite cu piele
solzoasă, fapt ce dovedește evoluția păsărilor din reptile
- au maxilarele acoperite de teci solzoase care formează ciocul
- nu au dinți
- au inima tetracamerală
- au circulația sângelui dublă, închisă și completă
- respiră prin plămâni, care sunt in legătură cu 9 saci aerieni și cu oasele pneumatice.
- temperatura corpului este constantă (animale homeoterme)
- sunt vertebrate ovipare – se înmulțesc prin ouă pe care le clocesc
Există:
- păsări scurmătoare: găina, cocoşul, cocoşul de munte, potârnichea, prepeliţa,
fazanul, păunul;
- păsări înotătoare: raţa, gâsca, lebăda, pelicanul;
- păsări picioroange: barza, stârcul, egreta mare, egreta mică, lopătarul;
- păsări bune zburătoare: porumbelul, turturica, pescărușii, albatroșii
- păsări agăţătoare: ciocănitoarea, cucul;
 - păsări răpitoare: - de zi: uliul, acvila, vulturul pleşuv;
- de noapte: cucuveaua, bufniţa;
- păsări alergătoare: struţul, etc;

17. Mamiferele - sunt animale vertebrate care nasc pui și îi hrănesc cu lapte produs de
glandele mamare.
Caracteristici:
- au corpul lor este acoperit cu păr, blană, țepi sau plăci
- au inima tetracamerală
- au circulația sângelui dublă, închisă și completă
- respiră prin plămâni
- temperatura corpului este constantă (animale homeoterme)
- sunt vertebrate vivipare (nasc pui)
Ele pot fi:
1. mamifere inferioare: ornitoringul, cangurul;
2. mamifere insectivore: ariciul, liliacul;
3. mamifere rozătoare: șoarecele de casă, veverița;
4. mamifere carnivore: lup, râs, tigru;
5. mamifere acvatice: foca, balena, morsa, delfinul;
6. mamifere erbivore: vaca, renul, lama;
7. mamifere erbivore nerumegătoare: calul, zebra, măgarul;
8. mamifere omnivore: porc mistreț, gorila, urangutanul.

18. Sistemul Solar

Sistemul Solar este o componentă a Căii Lactee. Constituie un ansamblu compus din
Soare și din toate celelalte corpuri cerești care gravitează în jurul lui, adică toate planetele și
sateliții acestora, apoi alte corpuri, cum sunt cometele, deasemenea două uriașe centuri
formate din bucăți de roci numite Centura Asteroizilor și Centrura Kuiper.
Corpurile cosmice din Sistemul Solar sunt cele nouă planete (unele având sateliți), 54
de sateliți naturali, sute de asteroizi, milioane de meteoriți și foarte multe comete.
Soarele și Sistemul Solar au rezultat prin concentrarea materiei dintr-un sector al
galaxiei noastre, proces început cu circa 4,5 miliarde de ani în urmă. Soarele, care a înglobat
cea mai mare parte a acestei materii printr-o puternică comprimare a ei sub efectul gravitației,
a ajuns la stadiul de stea, în timp ce alte concentrări locale, de dimensiuni mai mici, au dat
celelalte corpuri din sistem ( planetele, sateliți, comete, etc.).

Soarele este o stea de mărime mijlocie, aflată la 30000 de ani lumină de centrul galaxiei
Calea Lactee. Acesta luminează și încălzește corpurile cerești din familia sa. Privit de pe
Pământ, Soarele apare ca un disc de foc strălucitor. El s-a născut acum 5 miliarde de ani, din
materie cosmică. La început era mult mai luminos și mai fierbinte. Pe măsură ce îmbătrânește,
cantitatea de căldură emanată și intensitatea luminii sale scade, deoarece materia din care este
alcătuit se consumă prin ardere.
Este alcătuit în întregime din gaze. Numai două gaze alcătuiesc 99% din masa
Soarelui: hidrogenul ( 55%) și heliul ( 44%); potrivit altor surse, ponderile sunt de 71%
hidrogen și 28% heliu. Restul de 1% este format din alte 63 de elemente care se întâlnesc și pe
Pământ.
Soarele se compune dintr-o parte centrală (interiorul Soarelui) și din atmosfera solară.
Atmosfera solară, la rândul său, este compusă din fotosferă, cromosferă și coroana
solară.
Interiorul soarelui (corpul său propriu-zis) concentrează cea mai mare parte din masa
acestei stele și este alcătuit predominant din hidrogen. Se caracterizează prin temperatruri
foarte ridicate ( de aproximativ 15 milioane de grade Celsius) și presiuni de asemenea foarte
mari. Ca urmare materia este în stare de plasmă.
Razele Soarelui sunt numite radiații solare. Ele se propagă în unde de energie. Razele
cu lungime de undă mică au mai multă energie decât cele cu lungime de undă mare.
Există trei tipuri de radiații solare:
 Infraroșii (IR), care au lungime de undă foarte mare. Sunt radiații cu energie mică, ce
încălzesc lucrurile la suprafață;
 Radiații luminoase vizibile, care ne permit să vedem lucrurile. Ele par incolore, dar,
de fapt, conțin toate culorile curcubeului;
 Razele ultraviolete (UV) au energie mare și lungime de undă scurtă. Pot fi
dăunătoare, de exemplu pot produce cancer de piele.

Planetele sistemului solar

În jurul Soarelui se deplasează pe orbite mai mult sau mai puțin eliptice nouă planete –
unele cu sateliti, numeroase comete și mai mulți asteroizi (planetoizi) etc. după mărime și
alcătuire se disting două categorii de planete:
 Planete mici, asemănătoare Pământului ca dimensiuni (Mercur, Venus, Marte, Pluto) și
alcătuite din elemente grele (primele trei);
 Planete gigant (Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun), cu dimensiuni foarte mari, alcătuite
din elemente ușoare ( predominând hidrogenul și heliul).
Între orbitele planetelor Marte și Jupiter se află un brâu de asteroizi. În funcție de
poziția lor față de acesta, planetele Sistemului Solar sunt numite terestre (Mercur, Venus,
Terra și Marte) și joviene ( sau jupiteriene, respectiv Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun și Pluto).
Planetele terestre, asemănătoare Pământului, sunt mai apropiate de Soare, au dimensiuni
relativ reduse, o scoartă solidă la exterior și un număr mic de sateliți naturali. Planetele
joviene sunt planete de dimensiuni mari, cu atmosfere extinse și cu un mare număr de sateliți
naturali.
Fiecare dintre planete se deosebește de celelalte, fiind unică în felul ei.
Pământul este singura planetă pe care există viață, acest fapt este posibil datorită
distanței ideale față de Soare, care asigură lumină și o temperatură potrivită a aerului. Rotaţia
Pământului în jurul axei sale duce la apariţia zilelor şi a nopţilor. Rotaţia în jurul Soarelui şi
înclinarea axei Pământului fac să existe anotimpurile, iar lumina şi căldura zilelor să fie
diferită de-a lungul anului. O rotaţie completă a Pământului în jurul Soarelui durează un an,
aproximativ 365 de zile.
Mercur – planeta cea mai mică și cea mai apropiată de Soare. Datorită acestei
apropieri, temperatura pe Mercur este foarte ridicată și, ca urmare, viața nu poate exista aici.
Este de trei ori mai mică decât Terra, dar este aproape la fel de grea, pentru că areun miez
dens de metal, ce cântărește trei sferturi din greutatea planetei.
Marte este numită „planeta roșie”.
Venus este atât de puternic luminată, încât, văzută de pe Pământ, seamănă cu o
stea.pământenii au botezat-o Luceafărul.
Jupiter este cea mai mare.
Saturn este înconjuratăde zece inele alcătuite din praf, pietricele și bucăți de rocă de
mari dimensiuni, care se rotesc în jurul său.
Pluto, ultima descoperită, este cea mai mică, cea mai depărtată de Soare și, de aceea,
și cea mai rece (-220°C). Pentru a se roti o dată în jurul Soarelui, planetei Pluto îă sunt
necesari 248 de anu pământeni.

19. Corpul omenesc. Organe majore.

Ca orice organism, și cel uman este alcătuit din unitățile fundamentale ale lumii vii-
celulele. Acestea alcătuiesc țesuturi, iar prin asocierea lor, diferite tipuri de țesuturi alcătuiesc
organele. Organele pot fi asociate în sisteme sau aparate pentru îndeplinirea unei funcții.
Corpul uman este alcătuit din: cap, gât, trunchi și membre (superioare-mâinile;
inferioare-picioarele).
Capul - este partea superioară a corpului care adăpostește creierul. Datorită acestuia,
omul gândește, vorbește, are voință și sentimente. Creierul coordonează activitatea întregului
organism. La cap se observă orgaanele de simț: ochii, urechile, gura și nasul.
Gâtul - este segmentul care leagă capul de trunchi
Trunchiul – este format din torace și abdomen. În interiorul trunchiului se găsesc
organe care ajută la funcționarea corpului;
 inima - este un organ musculos și cavitar ce funcționează ca o dublă pompă
aspiratoare-respingătoare. Este de mărimea unui pumn și se află în cutia toracică.
Peretele inimii este format din trei straturi: endocardul, miocardul și epicardul. Prezintă
două atrii (drept și stâng) dispuse la baza inimii, separate între ele print-un sept
interatrial și doua ventricule (drept și stâng) dispuse la vârful inimii separate între ele
print-un sept interventriculat.
 plămânii- în organismul uman se găsesc doi plămâni (plămânul stâng și plămânul
drept), așezați în cavitatea toracică și care adăpostesc între ei inima. Cei doi plămâni au
un aspect buretos și sunt de culoare roz. Cu ajutorul lor respirăm. Intrarea aerului în
plămâni se numește inspirație, iar ieșirea aerului din plămâni se numește expirație;
 stomacul - este organul digestiv situat în partea superioară a abdomenului. Are forma
literei ,,J” și transformă alimentele în substanțe hrănitoare care sunt trimise în tot
corpul cu ajutorul sângelui. Are rol de depozitare a alimentelor. Capacitatea sa este de
aproape doi litri;
 ficatul - este foarte important și are diverse roluri. În afară de a contribui la digestie,
transformă elementele chimice dăunătoare în rezuduuri inofensive, pe care corpul le
 poate elimina cu mai mare ușurință. Este singurul organ intern care are capacitatea de
a se reface;
 rinichii - sunt localizați în cavitatea abdominală de o parte și de alta a coloanei
vertebrale. Ei au rol de a curăța sângele de substanțele nefolositoare din corp prin
urină. Rinichii au forma unor boabe de fasole;.
Membrele:
-membrele superioare (mâinile)- ajută la desfășurarea celor mai multe activități;
-membrele inferioare (picioarele)- îi folosesc omului la deplasare.
În corpul uman mai există și sistemul osos sau scheletul. El protejează părți importante
ale corpului nostru: coastele protejează inima și plămânii, iar craniul apără creierul. Scheletul
unui adult este format din aproximativ 206 oase unite între ele prin diferite articulații.

20. Polul Nord și Polul Sud

Un pol reprezintă fiecare dintre cele două extremități ale axei Pământului. În fiecare
extremitate a globului pământesc există cele mai reci regiuni ale planetei. Axa în jurul căreia
se rotește Pământul trece prin cei doi poli: la nord și la sud.
În Nord se află regiunea numită Arctica, situată la Polul Nord, ce este constituită
dintr-un imens ocean acoperit în mare parte de gheață care poate atinge grosimea de 3,6 m. La
Polul Sud, Antarctica este un ținut uscat acoperit de ghețuri continue, numit calotă glaciară.
La Poli, razele Soarelui au cea mai mică intensitate, de aceea aici se află cele mai
friguroase locuri de pe Pământ. Razele soarelui cad oblic și ajung la sol după ce au traversat
atmosfera pe distanțe mari; prin urmare, ele nu oferă decât puțină căldură și sunt parțial
reflectate de zăpadă sau de gheață. De asemenea, Soarele nu apune niciodată vara, iar iarna
este întuneric total, timp de câteva luni la rând. Toate acestea au dus la existența a numai două
anotimpuri și anume vara și iarna, implicit ziua și noaptea polară. Vânturile polare, deosebit
de reci, bat în regiunile polare pe tot parcursul anului. Viforul, un vânt violent, provoacă de
cele mai multe ori viscole puternice sau furtuni de zăpadă, atunci când spulberă zăpada de la
suprafață, care este mai moale.
În Antarctica, unul dintre cele mai cunoscute animale care trăiește aici este pinguinul.
Această zonă este domeniul pinguinilor. De-a lungul litoralului trăiesc numeroase specii,
grupate în colonii formate din mii de indivizi. Chiar dacă pinguinii nu pot zbura, sunt foarte
buni înotători. Penele pinguinilor sunt foarte dese iar vârfurile acestora se înconvoaie înspre
interior pentru a păstra căldura. Puful de sub pene reține căldura în corp, iar vântul și apa nu
pot trece prin ele.
În apele din jurul Antarcticii trăiesc balene (Balena cu cocoașă),orci, foci, etc. Ele au
un strat gros de grăsime care le ține de cald. Grăsimea protejează animalele marine de apa
extrem de rece ca gheața. Foca trăiește în apă, dar ea trebuie să iasă la suprafață din când în
când pentru a-și putea umple plămânii cu aer. Perfect adaptate la viața acvatică grație corpului
lor fusiform, focile se hrănesc cu pești și crustacee pe care le înghit direct sub apă. Principalul
lor dușman este ursul polar care le pândește ore întregi lângă găurile pe care ele și le fac în
gheață ca să poată respira.
 La Polul Nord trăiește ursul polar. Blana lui albă și deasă îl ajută să se camufleze
perfect în peisaj. El se hrănește în special cu foci, având o forță incredibilă. Pentru a-și păstra
greutatea de aproximativ 700 kg trebuie să omoare o focă o dată la 5-6 zile. Ursul polar, sau
marele urs alb, poate înota mult timp în apa înghețată, deoarece firele sale foarte lungi din
blană se udă la exterior, formând o cuvertură ce îi apără tot corpul de îngheț. Alte animale
întâlnite în această regiune sunt vulpea polară, lupul, morsa, boul moscat sau renul.

Observarea

Observarea (observarea didactică, observaţia didactică, observaţia) este o metodă

euristică, activă şi participativă. Este o metodă des utilizată pentru explorarea lumii
înconjurătoare de către elevi, deoarece favorizează „o percepţie polimodală, obţinută prin
canale multisenzoriale, iar datele obţinute sunt supuse reflecţiei personale, subiectul
nemaifiind obligat să urmeze neaparat cursul gândirii adultului” (Cerghit, 2006).
În funcţie de criteriul de clasificare utilizat, se disting mai multe tipuri de observare,
astfel :
a) După gradul de organizare, există:
- observare spontană şi neorganizată;
- observare ca cercetare organizată şi sistematică.
b) După gradul de dirijare, există:
- observare independentă, autodirijată;
- observare dirijată (dirijată de profesor, cercetător ştiinţific etc.).
c) După durată, există:
- observare de scurtă durată (pe durata unei lecţii), care poate fi : observare care nu
trebuie repetată şi observare care trebuie repetată;
- observare de lungă durată.
d) După rezultatele aşteptate în urma activităţii de observare, există:
- observare enumerativă;
- observare descriptivă;
e) După locul de desfăşurare, există :
- observare desfăşurată în şcoală (în laborator, în clasă, la colţul de natură vie);
- observare desfăşurată în afara şcolii (în parcuri, la muzeul de ştiinţe ale naturii, la
grădina botanică etc.);
f) După forma de organizare a activităţii elevilor, există :
- observare realizată individual;
- observare realizată pe grupe (în perechi sau pe echipe);
- observare realizată frontal.
A. Observarea spontană şi neorganizată este o formă de observare „pasivă”, elevii
ajungând la observaţii în mod întâmplător. Se realizează atât în şcoală, cât şi în natură, însă în
afara orelor şi fără a fi dirijată de către profesor..
 B. Observarea sub formă de cercetare organizată şi sistematică, dirijată de către
profesor „are menirea să îndrume, să direcţioneze activitatea de a observa a elevului spre
obiectivul, ţinta stabilită de profesor” (Barna şi Pop, 2006, p. 223). Rezultatele obţinute de
către elevi prin observare dirijată sunt exacte, cu multe detalii, însă se limitează la rezolvarea
sarcinilor de lucru precizate de profesor.

Experimentul

Experimentul este metoda didactică prin care elevii sunt puşi în situaţia de a provoca
intenţionat un proces sau fenomen biologic, sau de a modifica condiţiile normale de
desfăşurare a acestora prin introducerea unor noi variabile, în scopul studierii lor, în vederea
obsevării modului în care acestea se desfăşoară, cercetării raporturilor de cauzalitate,
redescoperirii legităţilor care le guvernează şi verificării unor ipoteze.
Uneori, în practica şcolară, se întâlnesc două confuzii referitoare la experimentul de
laborator. Astfel, noţiunea de „experiment de laborator” este considerată a fi sinonimă cu
noţiunea de „experienţă” iar, ca metodă didactică, metoda lucrărilor practice de laborator este
considerată a fi identică cu metoda experimentului de laborator. Pentru evitarea acestor
confuzii, este necesar să precizăm următoarele:
- experienţa constă în „verificarea practică a unei legi sau a unei formule prin
declanşarea fenomenelor în laborator”, de exemplu, urmărirea difuziei, osmozei,
emulsionarea lipidelor (Iordache şi colab., 2004)
- lucrarea practică de laborator este o metodă bazată pe acţiunea practică şi se referă
la efectuarea de către elevi a unor sarcini de lucru precise care conduc întotdeauna
la acelaşi rezultat, un rezultat precis, exact, cunoscut dinainte de către profesor, atât
în cazul aplicării cunoştinţelor teoretice în practică, cât şi atunci când se urmăreşte
formarea unor deprinderi practice
Clasificarea formelor experimentului de laborator se poate realiza în funcţie de mai
multe criterii.
a. În funcţie de scopul didactic urmărit, se disting:
- experimentul demonstrativ;
- experimentul de aplicare (aplicativ);
- experimentul destinat formării deprinderilor motrice;
- experimentul de cercetare.
b. După forma de organizare a elevilor, există:
- experiment frontal
- experiment efectuat pe grupe
- experiment efectuat individual
c. După locul de desfăşurare, există:
- experiment efectuat în sala de clasă;
- experiment efectuat pe terenul experimental al şcolii;
- experiment efectuat în natură;
 d. După durată, există:
- experiment de scurtă durată (în anumite momente ale unei lecţii sau pe
durata întregii lecţii);
- experiment de lungă durată (desfăşurat pe durata unui an şcolar sau a mai
multor ani şcolari).
e. După modul de realizare, există:
- experiment real, efectuat în mod concret;
- experiment virtual (experiment bazat pe simulare), imaginar, care este
realizat cu ajutorul programelor pentru computer (soft de simulare).

Explicaţia

Explicaţia este una din metodele caracteristice învăţământului tradiţional, prin

intermediul căreia se poate transmite un volum mare de cunoştinţe într-un timp scut. Este o
formă de expunere orală în care predomină argumentarea raţională a conţinuturilor
informaţionale transmise.
În aplicarea explicaţiei în cadrul lecţiilor de biologie, se pleacă de la enunţarea unui
concept ştiinţific, unei definiţii, unei reguli etc., de la prezentarea unui fenomen sau proces
biologic, continuându-se apoi cu analizarea argumentelor (cauze, relaţii, interpretări, aplicaţii
posibile etc.) sau prezentarea exemplelor, aspecte care favorizează înţelegerea şi confirmarea
celor spuse de profesor.

Demonstraţia

Demonstraţia (demonstrarea) este metoda didactică cu ajutorul căreia profesorul

prezintă elevilor sisteme, procese şi fenomene reale sau substitute ale acestora, cu scopul
asigurării unui suport perceptiv (concret-senzorial) suficient de sugestiv pentru a facilita
asimilarea cunoştinţelor respective. Prin exemplele concrete, prin raţionamentele logice sau
prin argumentele folosite în cadrul demonstraţiei, profesorul confirmă consistenţa unor
adevăruri ştiinţifice.
În predarea-învăţarea ştiinţelor naturii se pot utiliza următoarele forme de
demonstraţie:
- demonstraţia materialului biologic;
- demonstraţia la microscop;
- demonstraţia experimentelor de laborator (experimentul demonstrativ);
- demonstraţia lucrărilor practice;
- demonstraţia cu substitute (reprezentări grafice, mulaje);
- demonstraţia cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale;
- demonstraţia cu ajutorul desenului la tablă.

Metode de evaluare a rezultatelor şcolare folosite în cadrul lecţiilor de Biologie

 Metoda de evaluare este „o cale prin care profesorul oferă elevilor posibilitatea de a
demonstra nivelul de stăpânire a cunoştinţelor, de formare a diferitelor capacităţi testate prin
utilizarea unei diversităţi de instrumente adecvate” obiectivului de evaluare propus (Stoica,
A., 2001).
Cel mai frecvent metodele de evaluare sunt grupate in 2 mari categorii:
1. Metodele tradiţionale
2. Metode complementare
A. Metodele tradiţionale de evaluare au căpătat această denumire datorită consacrării lor în
timp. Din această categorie fac parte:
 Probele orale
 Probele scrise
 Probele practice
1. Evaluarea orală
- constă în realizarea unei conversaţii prin care profesorul urmăreşte identificarea
cantităţii şi calităţii instrucţiei;
- se realizează, mai ales prin întrebări-răspunsuri şi prin îndeplinirea unor sarcini de
lucru, oral sau în scris (de obicei la tablă), sub directa supraveghere a profesorului;
- este folosită în verificarea curentă şi parţială pe parcursul programului de instruire,
precum şi în cadrul examenelor (mai ales în cadrul examenelor de certificare);
- este una dintre cele mai răspândite metode de evaluare şi se poate aplica individual
sau pe grupe de elevi.
Forme prin care se realizează examinarea orală:
 conversaţia de verificare (întrebări-răspunsuri)
 interviul (tehnica discuţiei)
 verificarea orală realizată pe baza unui suport vizual – presupune o discuţie având
ca suport imagini, scheme grafice, chiar fenomene prezentate în condiţii naturale,
pe care candidatul este solicitat să le explice, să le comenteze
 verificarea orală cu acordarea unui timp de pregătire a răspunsurilor – utilizată
frecvent în condiţii de examen
 redarea (repovestirea unui conţinut), a unui ansamblu de informaţii, evenimente
etc. prezentate oral, în scris sau înregistrate fonic
 citirea unor dialoguri incomplete şi completarea acestora astfel încât să
dobândească sensul adecvat.

2. Evaluarea realizată prin probe scrise

Este utilizată sub diferite forme: extemporal, test, chestionar, eseu, referat, temă
executată acasă, portofoliu, proiect etc.
În funcţie de dimensiunea ariei conţinutului a cărui învăţare este evaluată şi funcţia dominantă
îndeplinită, există probe scrise:
 curente – de scurtă durată (extemporale)
 de evaluare periodică – aplicate după parcurgerea unor unităţi mai mari de conţinut
(capitole); au funcţie diagnostică
  teze semestriale (de bilanţ); au funcţie diagnostică şi prognostică – aplicate în
învăţământul gimnazial şi liceal

3. Metoda de evaluare practică

Permite profesorilor să constate la ce nivel şi-au format şi dezvoltat elevii anumite
deprinderi practice, capacitatea de „a face” (nu doar de „a şti”). Constă în executarea unor
lucrări practice sau experimente de laborator, etc.
Se pot evalua:
 priceperile şi deprinderile de lucru cu mijloacele, tehnicile, instrumentele specifice
 capacitatea elevilor de a aplica cunoştinţele în practică.

B. Metodele complementare (moderne de evaluare), al căror potenţial formativ susţine

individualizarea actului educaţional prin sprijinul acordat elevului, sunt:
 observarea sistematică a activităţii şi a comportamentului elevilor
 referatul
 investigaţia
 proiectul
 portofoliul
 autoevaluarea.

Itemul. Tipuri de itemi

Itemul (pedagogic) reprezintă un element component al instrumentului de evaluare

(probă de evaluare, test pedagogic). Reprezintă o cerinţă, o întrebare la care trebuie să
răspundă elevul.
Există în teoria şi practica evaluării mai multe criterii de clasificare a itemilor, dintre
care cel mai des utilizat este acela al gradului de obiectivitate oferit de corectare. În funcţie de
acest criteriu, itemii pot fi clasificaţi în trei categorii :
 itemi obiectivi
 itemi semiobiectivi
 itemi subiectivi (cu răspuns deschis)

1. Itemi obiectivi:
Sunt dominanţi în testele de cunoştinţe, mai ale în cele standardizate. Pot dobândi
forma de:
a) Itemi cu alegere duală, care presupun alegerea răspunsului corect din două
variante posibile, de tipul: adevărat - fals, corect-greşit, da-nu, acord-dezacord,
potrivit-nepotrivit.
b) Itemi de asociere simplă (împerechere)- acest item, presupune stabilirea unor
corespondenţe, asocieri între elementele distribuite pe două grupe (coloane,
rânduri): prima grupă reprezentând enunţul itemului, iar a doua grupă,
răspunsurile.
 c) Itemi cu alegere multiplă - acest item este format dintr-un enunţ (premisă) urmat
de un număr de opţiuni din care elevul trebuie să aleagă soluţia corectă. Pentru
fiecare item sunt oferite 2-4 răspunsuri, din care unul singur este corect, iar
celelalte sunt aparent corecte (distractori). În realizarea itemilor de asociere tip
pereche, pentru a evita ghicirea soluţiilor prin eliminare, numărul acestora trebuie
să fie mai mare decât al premiselor.

2. Itemii semiobiectivi:
Cuprind întrebări şi cerinţe care presupun elaborarea unor răspunsuri scurte. Pot dobândi
forma de:
a) Itemi cu răspuns scurt/de completare - acest tip de item solicită elevul să
formuleze un răspuns scurt, să completeze o afirmaţie în aşa fel încât aceasta să
dobândească sens şi valoare de adevăr.
b) Itemii de completare - sunt de fapt o variantă mai ,, pretenţioasă,, a itemilor cu
răspuns scurt. Ei solicită producerea unui răspuns al cărui rol este să întregească un
enunţ lacunar sau incomplet, adică un enunţ din care lipsesc termenii-cheie care
dau sens enunţului.
c) Întrebări structurate – sunt constituite din mai multe întrebări subsumate legate
printr-un element comun (referindu-se la un fenomen/temă); răspunsurile conduc
la elaborarea unor mici eseuri. Sunt itemi care fac trecerea de la itemii obiectivi la
itemii subiectivi.

3. Itemii subiectivi:

Pot dobândi forma de:

A) Item cu răspuns construit scurt, puţin elaborat – cere elevului să exprime o singură
idee importantă în câteva fraze: o explicaţie, o relaţie, o definiţie descriptivă etc.
Profesorul fixează criterii precise cu privire la conţinutul răspunsului, extensia sa,
structura etc.
B) Item tip rezolvare de problemă - acest tip de item se referă la o situaţie-problemă,
sarcină de lucru în care elevul se confruntă, în general, cu un caz pentru care nu există
o soluţie învăţată anterior, o unică soluţie. Scopul este de a pune elevul să-şi
folosească cunoştinţele şi deprinderile însuşite la obiectul respectiv, dar nu numai,
pentru a formula o posibilă soluţie a problemei. În realizarea rezolvărilor de probleme
- situaţia-problemă trebuie să fie în concordanţă cu vârsta şi nivelul de pregătire al
elevului, iar formularea cerinţelor să fie adecvată obiectivului de evaluare.
C) Item tip eseu - cere elevului să construiască, să producă un răspuns liber în
conformitate cu un set de cerinţe date. După tipul răspunsului aşteptat, itemii tip eseu
pot fi:
 Eseu structurat, în care răspunsul aşteptat este ordonat şi orientat cu
ajutorul unor indicii, sugestii, cerinţe
  Eseu liber (nestructurat), care valorifică gândirea, scrierea creativă,
imaginativă, originalitatea, creativitatea, inventivitatea elevului.
D) Item cu răspuns construit elaborat/dezvoltat – poate cere un răspuns care să fie
redactat pe mai multe pagini. Poate fi vorba despre o dizertaţie sau un eseu, de un
memoriu sau chiar de o teză.

ANEXA 1

TIPURI DE ITEMI

1) ITEMI OBIECTIVI
1.a) itemi cu alegere duală (de tip adevărat/fals)
Citiţi cu atenţie afirmaţiile următoare. Încercuieşte litera A, dacă apreciezi că afirmaţia este
adevărată, sau litera F, dacă afirmaţia este falsă.

A/F 1. Fluturele de mătase se înmulţeşte prin ouă, din care ies larve, care se transformă în
pupe, care se transformă în adulţi.
A/F 2. Broasca de baltă trăieste în apă.
A/F 3. Balta este un mediu de viaţă natural
A/F 4. Plantele spontane, numite şi buruieni, sunt plante care cresc alături de plantele
cultivate.
A/F 5. Sistemul solar este un ansamblu de corpuri cereşti care nu au lumină proprie şi care se
mişcă în jurul unei stele care are lumină proprie.

1.b) itemi de tip pereche (de asociere)

Stabiliţi corespondenţe între cele două coloane:

A B
1. nu conţine clorofilă a. Tulpina
2. susţine frunzele, florile, etc. b. Rădăcina
3. este numită şi “bucătăria plantei” c. Floarea
4. este uneori parfumată d. Frunza
5.este de diferite forme şi culori e. Fructul
6. se găseşte în interiorul fructului f. sămânţa

1.c) itemi cu alegere multiplă

Încercuiţi litera corespunzătoare răspunsului corect:
Broasca de lac trăieste în:
a. Apă dulce
b. baltă
c. în apă dulce şi pe uscat
d. pe sol
e. în apă sărată

2. ITEMI SEMIOBIECTIVI

2.a) itemi cu răspunsul scurt:

Ce este metamorfoza?
Menţionează trei deosebiri dintre păsări şi mamifere.
2.b) itemi de completare
Completează spaţiile libere: Tuberculul de cartof se formează la capătul ........., iar pe
suprafaţa lui se găsesc ............
Răspuns : Tuberculul de cartof se formează la capătul unei tulpini subpământene, iar pe
suprafaţa lui se găsesc muguri.
2.c) întrebări structurate
Planetele se învârt în jurul Soarelui.
a) Explică noţiunea de „planetă” şi „stea”.
b) Enumeră planetele care se învârt în jurul Soarelui.
c) Precizează locul fiecărei planete în Sistemul solar.

3) ITEMI SUBIECTIVI (CU RĂSPUNS DESCHIS)

3.a) rezolvarea de probleme sau situaţii-problemă

1. Dacă de pe o plantă de fasole se pot culege 10-50 păstăi, iar fiecare păstaie conţine 5-
10 seminţe, care este numărul maxim de plante care se pot obţine peste 2 ani, dacă
toate seminţele recoltate vor încolţi?

3.b) întrebări-problemă
1. Delfinul este peşte sau mamifer? Argumentează răspunsul!

3.c) eseu structurat

Realizează o sinteză cu tema „Plantele şi animalele participă la circuitul apei în natură”,
folosind următorul plan:
1. Explicarea conceptului de plantă şi animal;
2. Menţionarea modului în care aceste fiinţe îşi procură apa.
3. Menţionarea drumului parcurs de apă în corpul plantelor şi animalelor;
4. Menţionarea modului în care apa se întoarce în natură.

3.d) eseu semistructurat

Alcătuieşte un scurt eseu, comentând afirmaţia: „Minte sănătoasă în corp sănătos.”

3.e) eseu liber

Alcătuieşte o compunere pe tema „Natura, izvor de sănătate”.