1.
Basmul Cult
Povestea lui harap-Alb
de Ion Creanga █
Date Despre autor si opera
Ion Creanga, “unul din cei mai buni povestitori ai Europei”
(Jean Bautiere), apartine perioadei marilor clasici ai literaturii
romane, ca si Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca
Caragiale.Opera sa isi afla origiea in intelepciunea populara, care,
prin puterea imaginatiei si cu ajutorul unui mod originar de
exprimare, este ridicata la rangul de simbol national.
Capodopera sa ramane , incontestabila, scrierea
memorialistica “Amintiri din copilarie”, care prezinta varsta
inocentei, “vesela si nevinovata:, si care are drept protagonist o
ipostaza a “copilului universal” (G. Calinescu).Lumea taraneasca
este proiectata in fabulos, in basmele lui Creanga: “Povestea lui
Harap-Alb”, Soacra cu trei nurori”, “Capra cu trei iezi”, “Punguta cu
doi bani”, “Povestea lui stan Patitu”, “Fata babei si fata
mosneagului” s.a. La acestea se adauga povestirile (“Mos Ion
Roata”, “Ion Roata si Voda Cuza”, “Popa Duhu”, “Inul si camesa”
s.a.) si nuvela “Mos Nichifor Cotcariul”
Aparitie
Povestirile scrise de Creanga sunt publicate in revista
“Convorbiri literare”, intre anii 1875 si 1878; “Povestea lui Harap-
Alb” apare la 1 august 1877.
Specia Literara
Basmul, denumit de G. Calinescu “oglindire a vietii in
moduri fabuloase”, se axeaza pe prezentarea unei lumi in care totul
-1-
este posibil; elementul supranatural se indentifica astfel cu realitatea
lumii create
Povestea (basmul) este specia genului epic, in proza, in care
se prezinta confruntarea dintre fortele binelui si cele ale raului,
reprezentate de personaje din sfera supranaturalului, finalul sau
fiind, de regula, unul fericit(victoria binelui asupra fortelor
malefice).
Aceasta specie literara este construita pe baza unor momente
esentiale: situatia de echilibru perturbata de un eveniment neasteptat
(intriga) care declanseaza o actiune desfasurata in vederea restabilirii
ordinii initiale; deznodamantull aduce o noua situatie de echilibru.In
general, personajele basmului sunt: eroul (protagonistul), antieroul
(antagonistul), donatorii, ajutoarele.
Acest tipar este specific basmului popular;el este o creatie
colectiva,transmisa pe cale orala, care nu apartine uniu singur autor,
ci este imbogatita, de fiecare data, cu noi semnificatii.Forma sa culta
este reorganizarea elementelor populare de catre un prozator
cunoscut si consacrat, care imprima asupra textului stilul sau
personal.
Semnificatia titlului
Titlul “Povestea lui Harap-Alb” enunta atat specia literara
(povestea), cat si numele protagonistului; acesta parcurge un drum al
initierii, fiind prezentatm de-a lungul firului epic, in trei ipostaze:fiul
cel mic al Craiului, Harap-Alb (tanarul care se formeaza ca
personalitate de-a lungul calatoriei), Imparatul (initiatul capabil de a
intemeia o familie si de a conduce imparatia unchiului saqu). Cea
mai mare parte a basmilui este dedicata celei de-a doua ipostaze. El
este numit catre Span (antieroul, dar si formatorul), printr-o singura
oximoronica, “Harap-Alb”; substantiful comun de origine populara
“harap” desemneaza o persoana cu pielea si parul de culoare neagra
si se afla in contradictie cu epitetul cromatic “alb”. Fiul Craiului
devine astfel o sluga atipica a Spanului.
Elemente cu sursa folclorica
Basmul lui Creanga este o fuziune originala intre elementele
preluate din folclor si viziunea sa propie asupra existentei, transmisa
intr-un stil personal.
Elementele cu sursa folclorica sunt: tema, motivele,
personajele, ajutoarele, donatorii, obiectele magice, formulele
specifice, oralitatea.
Tema basmului este triumful binelui asupra raului; ea se
subdivide in urmatoarele motive: superioritatea mezinului, calatoria,
probele, demascarea, pedeapsa, casatoria etc. In ceea ce priveste
constructia personajelor, influenta populara (imparatul, zana, zmeul)
se intrepatrunde cu nota de originalitate: Harap-Alb, Craiul, Verde-
Imparat, Ros imparat, fata lui Ros Imparat, Spanul.La fel procedeaza
Creanga in conturarea ajutoarelor: in timp ce Sfanta Duminica se
calu se incadreaza tiparului folcloric, cei cinci prieteni (Gerila,
Setila, Flamanzila, Ochila, Pasari-Lati-Lungila) sunt rodul
imaginatiei creatoare a lui Creanga. Donatorii sunt reginal albinelor,
regina furnicilor, turturica.Obiectele magic, care au un rol foarte
important pentru izbandirea eroului, sunt: apa vie, apa moarta,
jaraticul, smicelele.Este prezenta, de asemenea, cifra trei (simbolul
perfectiunii): trei fii, trei fete, trei probe initiate de stapan, trei
aparitii ale acestuia.
Formula initiala din basmul lui Creanga,"Amu cica era odata
intr-o tara de crai care avea trei feciori", are drept corespondent, in
creatia populara, inceputul "A fost odata ca niciodata" si proiecteaza
actiunea inr-un trecut indepartat, neprecizat; ea are rolul de a-l
intoarce pe cititior intr-o lume miraculoasa in care totul este
posibil.Formulele mediane ("... ca cuvantul din poveste inainte mult
mai este" sau "Si merg ei o zi, si merg doua, si merg patruzeci si
-2-
noua") dau contiunuitate actiunii, iar cea finala face trecerea de la
creatie la realitatea cotidiana a fiecarui cititor:"Si a tinut veselia ani
intregi si acum mai tine inca; cine se duce acolo bea si mananca. Iar
pe la noi, cine are bani, bea si mananca, iara cine nu, se uita si
rabda".
Acesta din urma, pe langa valoarea ei hiperbolica (veselia
finalului fericit nu se sfarseste niciodata), contine si o constatare
profund realista introdusa prin conjunctia adversatica "iar", marcand
antiteza intre belsugul general al curtii imparatesti si diviziunea pe
clase sociale (saraci,bogati) specifica realitatii.
Limbajul basmului pastreaza autenticitatea vorbirii populare,
precum si elementele de oralitate (prezenta interjectiilor,
exclamatiilor, verbelor onomatopeice etc).
Elemente de originalitate
Descrierea detaliata, dubla functie a dialogului, fantasticul
umanizat, nota comica, particularitatile de limbaj confera un caracter
original creatiei lui Creanga.
Se remarca, de-a lungul constructiei epice, portretele bine
conturate care creeaza, in mintea cititorului, reprezentari ample ale
personajelor.De exemplu, fata imparatului Ros "era boboc de
trandafir din luna lui mai,scaldat in roua diminetii, dezmierdat de
cele intai raze ale soarelui, leganat de adierea vantului si neatins de
ochii fluturilor.Sau cum s-ar mai zice pe la noi, era frumoasa de
mama focului". Cei cinci prieteni care i se alatura lui Harap Alb sunt
descrisi cu lux de amanunt, reprezentand hiperbolizarea unor
trasaturi specific umane.
Dialogul, foarte bine reprezentat in cadrul basmului, are un
dublu rol: dezvolta actiunea si individualizeaza personajele prin felul
specific de a se exprima.
Personajele basmelor populare prezinta si trasaturi omenesti,
dar reliefate intr-o maniera conventionala (fara particularitati
psihice). Eroii lui Creanga intruchipeaza o colectivitate aparte,
remarcandu-se prin gesturi, mod de a gandi, limbaj.Ei se aseamana
foarte mult cu lumea taraneasca, descrisa in "Amintiri din
copilarie".Astfel, fiul Craiului, contrar statutului sau (fat-Frumos),
plange cand este certat de tata, se enerveaza, loveste cu fraul
martoaga care-i iese in cale, e "slab de inger", dar devine curajos si
capabil de a-si urma propriul destin.Prietenii sai se remarca prin
dispute aprinse si savuroase, folosind un limbaj apropiat de cel al
oamenilor de la sate; de exemplu, Ochila, aflat in dialog cu Pasarila,
se exprima astfel: "A dracului zgatie de fata [...]. Taci molcum si
haidem dupa dansa."
Umorul lu Creanga inglobeaza diverse forme de manifestare,
de la ironie si pana la tratarea comica a situatiilor dramatice: "[...] sa
traiasca trei zile cu cea de-alaltaieri" sau "Tare-mi esti drag!... Te-as
vari in san dar nu incapi de urechi".
Principala sursa de inspiratie a autorului, intelepciunea
populara, este prezenta in text sub forma reproducerii proverbelor
sau zicatorilor, introduse prin sintagma "vorba ceea" si care
constituie sintetizarea fiecarei fapte intamplate: "Vorba ceea: La
placinte, inainte, / Si la razboiu, inapoi".
Pornind de la limba poplara, Creanga creeaza propia
modalitate de exprimare, stilul sau personal, care include folosirea
regionalismelor, a cuvintelor si expresiilor de factura populara,
exprimarea locutionala, limbaj participativ: "gotca", "tretin",
"zaticeala", "a solomoni", "farmazoana", "a i se incurca cararile", "a
se prinde la minte", "a sta pe ganduri", "a trage nacazuri" etc.
Constructia subiectului
Situatia initiala este prezentata succint: Craiul are trei feciori,
fiecare dintre ei fiind un potential mostenitor al tronului.Intriga
perturba echilibrul prin introducerea motivului imparatului fara
-3-
urmas: Verde-Imparat, fratele Craiului, are trei fete si doreste sa lase
imparatia celui mai vrednic nepot al sau.
Daca cei doi feciori mai mari nu pot trece peste proba
curajului impusa de tatal lor, deghizat in urs, mezinul este gata sa-si
incerce norocul.Pentru ca dovedeste calitati sufletesti superioare (se
milostiveste de batrana cersetoare), el are un prim ajutor de nadejde,
anume personajul supranatural care intruchipeaza bunatatea, Sfanta
Duminica.El ii asculta sfatul de a alege cu grija calul, hainele,
armele care sa-i permita sau reuseasca ceea ce si-a propus.Acestea
apartin tatalui sau, care le-a avut aproape cand era tanar, ceea ce
denota refacerea unui destin privilegiat.
Motivul calatoriei are doua valente: drumul tanarului de la
casa parinteasca pana la palatul unchiului sau, dar si fromarea lui ca
personalitate demna de a conduce o imparatie. Astfel, basmul capata
un aspect de bildungsroman (scriere a initierii in tainele existentei).
Dupa ce-si dovedeste curajul in fata probei la care il supune
Craiul, primeste drept compensatie de la acesta un sfat important: sa
nu se increada in omul stapan sau ros (considerati, in credinta
populara, oameni care poarta stigmatul raului).
Prima incercare la care il supune propriul sau destin este
labirintul: patrunderea ("codrul") in care tanarul se rataceste; acesta
reprezinta locul disparitiei identitatii sale reale si regenerarea
spirituala, prin nastere.Dupa trei aparitii succesive ale Spanului, care
se poate matamorfoza luand diferite infatisari, fiul Craiului incalca
sfatul parintesc, deoarece era "boboc in felul sau la trebi de aiste", si
il tocmeste drept calauza.
Viclenia spanului determina schimbarea destinului tanarului
naiv.Coborarea sa in fantana echivaleaza cu o noua nastere a lui sub
un alt nume (Harap-Alb) si cu alta misiune (sluga raufacatorului),
pecetluita de un juramant: "jura-mi-te pe ascutisul palosului tau ca
mi-i da ascultare intru toate [...]; si atata vreme ai a ma sluji,pana
cand ii muri si iar ii invie".Spanul preia astfel identitatea feciorului
de Crai si ajunge, impreuna cu sluga credinciasa, la curtea lui Verde-
Imparat.Fetele acestuia nu se lasa inselate de aparente, banuind falsa
indentitate a rudei lor.
Pe langa postura de anierou a Spanului, el este si formatorul
tinerei sale slugi, propunandu-i acestuia primul set de trei probe: sa
aduca salatile din Gradina Ursului ca si "pielea cerbului cu cap cu
tot, asa batute cu pietre scumpe, cum se gasesc" si sa porneasca intr-
o noua calatorie pentru a peti, in numele stapanului, pe fata
Imparatului Ros.La trecerea primelor doua incercari, eroul e ajutat
de Sfanta Duminica si de calul credincios. Cea de-a doua calatorie a
sa este prilejul unor noi incercari pe care Harap Alb le trece cu
bine.Calitatile sale sunt rasplatite pentru ca cei de care se
milostiveste ii sunt alaturi in situatiile limita (furnicile, albinile).
Cele cinci personaje miraculoase (Gerila, Setila, Flamanzila, Ochila,
Psari-Lati-Lungila) par a-l cunoaste si il avertizeaza ca, fara ei, nu va
reusi ceea ce si-a propus.
Imparatul Ros este cel de-al doilea formator pentru Harap-
Alb, supunandu-l pe acesta la urmatoarele incercari: casa de arama,
ospatul, alegerea macului de nisip, gasirea fetei, ghicitul ei.Fata de
imparat initializeaza ultima proba din basm: intrecerea dintre cal si
turturica; calul castiga proba prin viclesug si aduce acesteia ceea ce a
cerut (apa moarta, apa vie, smicele de mar).
Finalul basmului prilejuieste restabilirea echilibrului: Spanul
este demascat si pedepsit prin moarte, iar Harap-Alb, caruia
raufacatorul ii taiase capul, este readus la viata de catre fata de
imparat care-i va deveni sotie.Uciderea eroului este ultima treapta a
initierii; el renaste fiind astfel absorbit de juramantul facut Spanului
si capabil de a-si intemeia o familie si de a conduce o imparatie.
Consideratii asupra stilului
In ceea ce priveste stilul lui Creanga, cirtica literara remarca
oralitatea (autorul lasa impresia adresarii direct catre un public vast)
-4-
si frecventa redusa a figurilor de stil. Metafora aproape ca lipseste
din scrierile sale, Creanga fiind "unicul prozator roman al carui stil
are particularitatea asta" (G. Ibraileanu).
Concluzii
"«Povestea lui Harap-Alb» este cunoscut roman fantastic, in
care toate elementele au reversul lor real, traductibul, o adevarata
epopee [...] a poporului roman." (Alexandru Piru)
2.Povestirea
Hanu Ancutei
de Mihail Sadoveanu █
Date despre autor si opera
Mihail Sadoveanu se manifesta literar in perioada interbelica
si este considerat unul dintre cei mai insemnati povestitori romani,
ca si Ion Creanga. El a lasat cititiorilor o opera vasta, clasificata de
critica literara in functie de trei mari teme: conditia istorica ("Fratii
Jderi", "Zodia Cancerului sau Vremea ducai-Voda", "Nicoara
Potcoava", "Neamul Soimarestilor"), tema naturii ("Tara de dincolo
de negura", "Dumbrava mininuata", "Nada Florilor"), conditia
sociala ("Hanul Ancutei", "Baltagul", "Dureri inabusite", "Locul
unde nu s-a intamplat nimic").
Aparitie
Volumul de povestiri "Hanul Ancutei" este publicat
fragmentar in revista "Viata romanieasca", intre anii 1924-1925; in
1928, apare integral, in volum si este primit cu apreciere de criticii
literari ai vremii.

Compozitie.Specie literara
El contine noua povestiri aparent independente: "Iapa lui
Voda", "Haralambie", "Balaurul", "Fantana dintre plopi", "Cealalta
Ancuta", "Judet al sarmanilor", "Negustor lipscan", "Orb sarac",
"Istorisirea Zahariei Fantanarul".
Povestirea este o specie a genului epic, subiectivizata
(relatarea se face din punctul de vedere al povestitorului, martor sau
personaj al intamplarii), cu un singru fir narativ in cadrul careia este
reliefata actiunea propriu-zisa, personajele fiind doar schitate.
Tehnica narativa
Urmarind exemplele cunoscute din literatura universala (
culegerea araba "O mie si una de nopti", "Decameronul", de
Boccaccio, "Povestiri din Canterbury", de G. Chaucer), M.
Sadoveanu utilizeaza tehnica narativa a povestirii in rama (povestrea
in povestire). Rama devine astfel elementul care asigura unitatea
celor noua intamplari relatate la han; ea fixeaza ocul, timpul si
durata spunerii, oferind o imagine de ansamblu asupra cadrului si
conditiilor in care cei noua povestitori istorisesc diferite fapre de
viata la care au participat activ sau la care au fost martori.
Instantele comunicarii narative
Tehnica narativa folosita presupune un rol dublu pentru
fiecare instanta narativa
(autor,narator,personaje,ascultatori).Ansamblul naratiunii (rama,
continutul povestirilor propriu-zise) se bazeaza pe relatarea la
persoana intai, din punct de vedere al unei ipostaze autoriale, un
drumet care poposeste la han: "Intr-o toamna aurie, am auzit multe
povesti la Hanul Ancutei". El este martor, dar si ascultator.Ceilalti
drumeti (Ionita, Gherman, Leonte Zodieru, Neculai Isac, Ienache
Coropcaru, ciobanul, Damin Cristisor, orbul, Salomia, Zaharia
-5-
Fantanarul) sunt naratori si personaje (sau martori) in cadrul
intamplarii povestite; in timp ce unul dintre ei vorbeste, ceilalti
indeplinesc rolul de ascultatori.
Cititorul devine tentat sa se identifice ipostazei autoritare de
martor datorita caracterului de autenticitate a culegerii.
Rama povestirii
Rrama povestirii are si ea un dublu-rol: introduce
personajele naratiunii-cadru si fixeaza locul, timpul si durata.
Locul prielnic depanarii amintirilor este hanul, spatiu unde se
depoziteaza intamplarile "care se aud din om in om"; el are drept
corespondent i locatie reala (Hanul Ancutei din Moldova). La
Sadoveanu, aceasta devine motiv literar, simbol al sigurantei pe care
o ofera calatorilir:"[...] hanul acela al Ancutei nu era han, - era
cetate. Avea niste ziduri groase [...] si niste porti ferecate cum n-am
vazut de zlilele mele. In cuprinsul lui se puteai oplosi oameni, vite si
carute si nici habar n-aveau dinspre partea otilor".
Timpul naratiunii este vag, sugerat prin cateva detalii: "intr-
o toamna aurie" (o epoca arhaica, infloritoare), "intr-o indepartata
vreme,demult", pe cand "au cazut ploi naprasnice" si oamenii au
vazut "balaur negru in nouri" si "paseri vaslind spre rasarit", pe
vremea "Imparatului-Alb". Acest timp proiectat in trecutul indepartat
produce cititorului nostalgia linistii de la inceputurile lumii;
coordonatele realitatii se estompeaza si incepe "vremea petrecerilor
si povestilor".
In ceea ce priveste durata, seria povestilor incepe intr-o
dupa-amiaza si se sfarseste dupa miezul noptii; trei zile petrecute de
drumeti la han se contopesc intr-un timp al imaginatiei.
Motivul hangitei confera, de asemenea, coeziune intregului
text. Ea are acelasi nume cu mama sa, fosta hangita, ceea ce
simbolizeaza un caracter de permanenta pentru acest loc privilegiat,
mostenit din generatie in generatie. Ancuta este harnica si are grija
ca oaspetilor sa nu le lipseqasca nimic; are, de asemenea,, un rol
foarte important in mentinerea atmosferei placute, prin "rasete si
vorbe bune" si prin bogatia culinara.
Povestirile propriu-zise
Volumul, in ansamblu, ilustreaza tema conditiei sociale, dar
fiecare povestire se remarca printr-o tematica proprie. Ele sunt
constituiete pe principiul simetriei: se deschid cu prezentarea
cadrului (rama), continua cu nararea intamplarii, iar finalul revine la
cadrul initial.
Baltagul
de Mihail Sadoveanu█
Prin capodopera Baltagul, apărut în 1930, Sadoveanu
realizează o nouă interpretare a mitului mioritic, versul-motto
indicând sursa de inspiraŃie: “Stăpâne stăpâne, / Mai cheamă ş-un
câne”.
Subiectul este simplu, păstrând elementele baladei: un cioban
este omorât de doi tovarăşi ai săi pentru a-i lua oile, dar femeia
acestuia, aprigă şi inteligentă nu are linişte până nu află făptaşii şi
nu-i pedepseşte după legea nescrisă a comunităŃii.
Intriga, după modelul romanului poliŃist, pune în lumină
vocaŃia justiŃiară a eroinei, descoperirea asasinilor şi demascarea
acestora.
Faptele din Baltagul se petrec spre sfârşitul secolului al XIX-
lea şi începutul secolului al XX-lea, însă într-o societate patriarhală,
-6-
arhaică, străpunsă de zorii unei civilizaŃii, de noi relaŃii sociale,
capitaliste.
Titlul romanului este simbolic. În sensul basmului vechi,
baltagul este unealta magică şi simbolică însuşită de răufăcători şi
cucerită de erou, unealtă care rămâne pură, nepătată de sânge.
CompoziŃia e determinată de semnificaŃia cărŃii: înfăŃişarea
unei societăŃi de tip arhaic şi un individ reprezentativ al ei, o lume
esenŃială, lumea oamenilor de la munte şi Vitoria Lipan, exponentul
acestei lumi.
Romanul începe cu prezentarea sintetică a vieŃii păstorilor
(vechimea, felul de viaŃă, psihologia), fixată într-o cosmologie
populară:
“Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus
rânduială şi semn fiecărui neam.[…]
La urmă au venit şi muntenii ş-au îngenunchiat la scaunul
împărăŃiei. […]
- Apoi aŃi venit cei din urmă, zece Domnul cu părere de rău.
Dragi îmi sunteŃi, dar n-am ce vă face. RămâneŃi cu ce aveŃi. Nu vă
mai pot da într-un adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraŃi cu
al vostru. Să vă pară toate bune: sa vie la voi cel cu cetera; şi cel cu
băutura, şi s-aveŃi muieri frumoase şi iubeŃe”.
NaraŃiunea simplă, ar putea fi delimitată schematic în trei
părŃi: partea întâi de la început până la plecarea Vitoriei în căutarea
lui Lipan (cap. VII); prezentarea argatului Mitrea şi a lui GheorghiŃă,
coborât la vale, cu oile, asinii şi dulăii la iernat, într-o baltă a Jijiei,
în apropiere de târg; neliniştea Vitoriei pentru întârzierea bărbatului
ei, peste obicei, cunoaşterea şi “citirea” semnelor naturii; mersul
femeii la părintele Dănilă, la biserică, să-i “cetească”; mersul la baba
Maranda, care avea “unele tainice ştiinŃi şi meşteşuguri”; drumul la
Piatra, popasul la mănăstire, la icoana Sfintei Ana; mersul la
autorităŃi pentru a-şi spune necazul.
 Partea a doua, începând cu cap. VII, când Vitoria “are într-
însa ştiinŃa morŃii lui Nechifor Lipan şi crâncenă durere, se văzu
totuşi eliberată de întuneric”; părintele Dănilă îi scrie jalba către
autorităŃi; trimite fata, pe Minodora, cu zestrea la mănăstirea
Văraticului, la călugăriŃa Melania, sora a mamei Vitoriei; lăsarea
gospodăriei în grija lui Mitrea; pregătirea de plecare. Firul naraŃiunii
urmează popasurile Vitoriei Lipan în căutarea adevărului despre
bărbatul ei (itinerariul se sfârşeşte prin găsirea rămăşiŃelor lui
Nechifor între Sabasa şi Suha). A treia, şi ultima parte, stă sub
semnul actului justiŃiar; prezintă acŃiunile Vitoriei pentru
îndeplinirea datinei creştine şi cinstirea mortului, cercetarea despre
vinovaŃi, în Sabasa şi Suha; întoarcerea acasă, la Magura Tarcăului
pentru rânduirea praznicului, a celor cuvenite pentru mort, dovedirea
şi pedepsirea vinovaŃilor.
Romanul construieşte pe parcursul său imaginea unei lumi
esenŃializate. SpaŃiul cel mai larg revine lumii satului de munte:
peisajul, datinile şi oamenii.
Ritmul existenŃei păstoreşti este dirijat de fenomenul
transhumanŃei, iar acesta urmăreşte mişcarea marilor cicluri naturale.
Scriitorul surprinde trăsăturile ce definesc această colectivitate,
oamenii de la munte, realist, obiectiv, fără lirism:
“Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare.
IuŃi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinŃi ca şi-n
ierni cumplite, fără griji în bucurii […], plăcându-le dragostea şi
beŃia şi datinile lor de la începutul lumii, […] mai cu samă stau ei în
faŃa soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă
şi luceşte - de cântec, de prietenie. Aşa era şi acel Nechifor Lipan
care acum lipsea” .
Ei au o existenŃă simplă, dar grea: “Munteanului i-i dat să-şi
câştige pâinea cea de toate zilele cu toporul ori cu caŃa.”
Gospodăria Lipanilor arată oameni cu îndeletniciri specifice
muntelui: sunt vremuri în care se practică încă schimbul de produse:
-7-
“Avere aveau cât le trebuia, poclăzi în casă, piei de miel în pod, oi în
munte. Aveau şi parale strânse într-un cofăiel cu cenuşă. Fiindu-le
lehamite de lapte, brânză şi carne de oi sfârtecate de lup, aduceau de
la câmpie legume. Tot de la câmpii largi cu soare mult aduceau făină
de păpuşoi.”
Romanul lui Sadoveanu are un caracter mitic-baladesc,
zugrăvind o civilizaŃie pastorală milenară. Evenimentele
fundamentale ale acesteia, ceremoniile sunt şi ele prezente în roman:
cumătria de la Borca, la Cruci nuntă, în care tradiŃia e plină de
strălucire.
Dar Baltagul rămâne, în ultimă analiză, romanul “unui suflet
de munteancă, văduva Vitoria Lipan”. Ea este din Măgura Tarcăului
şi trăieşte viaŃa aspră a oamenilor de la munte. Figură reprezentativă
de erou popular, Vitoria întruneşte calităŃile fundamentale ale omului
simplu, care se înscriu în principiile etice dintotdeauna ale poporului
român: cultul adevărului, al dreptăŃii, al legii strămoşeşti şi al
datinei.
Scriitorul dezvăluie neliniştea eroinei datorate întârzierii
(şaptezeci şi trei de zile) peste obicei, a lui Nechifor Lipan,
“dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”, plecat la Dorna să
cumpere oi. Aşteptarea se transformă în bănuială, bănuiala în
nelinişte, neliniştea în presimŃire şi de aici decurg acŃiunile ei.
Munteanca îşi cunoaşte bărbatul aşa cum ştie semnele vremii. În
aceste ceasuri de cumpănă, de căutare a adevărului despre omul ei,
marea descoperire a Vitoriei rămâne însă păstrarea tinereŃii iubirii.
Tema fundamentală, axul romanului în jurul căruia sunt
polarizate timpul şi spaŃiul, este căutarea adevărului în labirintul său
interior. Vitoria pare aceeaşi, în exterior, dar viaŃa ei interioară se
adânceşte. Acolo, în sine, se hotărăşte totul.
Întreaga strategie a Vitoriei are la bază două coordonate
fundamentale ale cunoaşterii: ştiinŃa semnelor, şi î deplin acord
experienŃa morală. Primele semne rău prevestitoare sunt visele: cel
dintâi vis, care “a împuns-o în inimă şi a tulburat-o”, i-l arată pe
Nechifor “călare cu spatele întors spre ea”; altă dată l-a visat rău,
“trecând o apă neagră… Era cu faŃa încolo”.
Vitoria nu măsoară vremea cu calendarul, ci cu semne
cerului. Ea înŃelege semnele firii. Elementele naturii îndeplinesc o
funcŃie simbolică. Mai ales vântul dă semne: “trecu şuşuind prin
crengile subŃiratice ale mestecenilor”.
Vitoria este o sinteză de spiritualitate străveche românească,
ea respectă neabătut datina moştenită din vechime, manifestată în
viaŃa cotidiană, sau la evenimente cruciale (nunŃi, botezuri,
înmormântări). Toate acŃiunile ei poartă pecetea ceremonialului, au
un caracter solemn, sacru: Vitoria îşi lasă fata la mănăstire, se
mărturiseşte preotului, ia sfânta împărtăşanie, sfinŃeşte baltagul
pentru feciorul ei.
ÎnŃelepciunea, inteligenŃa şi luciditatea îi dirijează
comportamentul: cere bani mărunŃi negustorului, să-i aibă “la
îndemână” , îi leagă într-un colŃ de năframă.
Cuvintele cheie în jurul cărora se concentrează discursul
narativ al romanului au valoare simbolică, definind eroina:
rânduială, semn, întuneric, lumină.
Îngroparea bărbatului după datină marchează momentul
reintrării în liniştea şi ordinea vieŃii de la început. “Descoperind
adevărul, Vitoria verifică implicit armonia lumii: află ceva mia mult
decât pe făptuitorii omorului şi anume că lumea are o coerenŃă pe
ca moartea lui Lipan n-a distrus-o”.(N. Manolescu)
În comportamentul eroinei se cuprinde o întreagă filozofie de
viaŃă (ca cea a banului din MioriŃa), un echilibru şi o măsură în toate,
fără nici o tânguire, moştenite din asprimea vieŃii din vremuri
imemoriale.
-8-
3.Nuvela
In vreme de razboi
de I. L. Caragiale█
Date despre autor si opeara
Supranumit de Garabet Ibraileanu "cel mai mare creator in
viata din intreaga noastra literatura", I. L.Caragiale este un scriitor
clasic prin capacitatea de a construi caractere, prin limpezimea si
claritatea expresiei, prin concluzia stilului. In acelasi timp, el este un
reprezentant de seama al curetntului literar realism, iar opera sa se
constituie ca un dosar de existente care "fac concurenta starii civile".
Realismul atinge uneori tente naturaliste; naturalismul este curentul
literar aparut in secolul al XIX-lea in Franta, care propune
investigarea realitatii prin prisma legaturii cauzate intre fapte si drept
urmare prezinta cazuri patologice pentru care ereditatea este un
factor dominant in evolutia destinului uman.
I. L. Caragiale este unul dintre intemeietorii nuvelei realist-
psihologice in literatura romana.Universul comic din piesele de
teatru ("O scrisoare pierduta", "O noapte furtunoasa", "D-ale
carnavalului", "Conu Leonida fata cu Reactiunea") este inlocuit de
nuvelele "O faclie de Paste", "In vreme de rasboi", "Pacat", "Doua
loturi", dar si in singura sa drama, "Napasta", cu prezentarea
dimensiuniii tragice a existentei umane.
Aparitie. Tema
Nuvela "In vreme de razboi" a aparut in 1898 si este o creatie
realista cu adnaci ecouri naturaliste, construita pe tema obsesiei.
 Specie literara
Nuvela este o specie a genului epic, cu un singur fir narativ
care prezinta un conflict puternic, redat intr-o maniera obiectiva,
intre personaje bine conturate, a caror importanta este accentuata.
Nuvela de analiza psihologica dezvolta conflictul pe doua
coordonate: exterior, la nivel faptic, dar mai ales interior, prin
prezentarea implicatiilor pe care le au faptere descise pe plan
psihologic, la nivelul constiintei personajului. Ea descrie detaliat
stari sufletesti, transformari comportamentale, dezvaluind calitatea
autorului de a cunoaste in profunzime psihologia umana.
Semnificatia titlului
In sens propriu, titlul se refera la inrolarea preotului Iancu din
Podeni, un gest disperat, sugereat de fratele sau, hangiul Stavrache
comis pentru a scapa de amenintarile trecutului sau. In sens figurat
insa, se refera la un "razboi" al constiintei datorat obsesiei
reintoarcerii fratelui pierdut; nuvela, pe care autorul o subinitituleaza
"schita", prezinta sondarea psihologiei unei "fiinte anxioase, strivita
in cele din urma de alienare, rezultata dintr-o evolutie tragica de tip
apasator"(Serban Cioculescu).
Constructia subiectului
Nuvela are o compozitie clasica; cele trei capitole urmaresc
cresterea obsesiei lui Stavrache si transformarea ei in nebunie.Primul
capitor constituie expozitiunea si precizeaza datele esentiale despre
cele doua personaje aflate in relatie de rudenie: Stavrache,
negustorul si proprietarul unei pravalii si al unui han, si preotul
Iancu Georgescu, conducator al unei bande de talhari. Intrucat
mmbrii bandei sale fusesera prinsi, Iancu se teme ca va fi tradat si
accepta propunerea fratelui sau de a plecat pe front cu niste soldati,
care poposisera la han intamplator. Acerea acestuia urma sa intre
-9-
astfel in posesia hangiului pana la intoarcerea proprietarului de
drept.
Ulterior, Stavrache primeste o scrisoare prin intermediul
careia este instiintat ca fratele sau murise. Prima reactie este una
obisnuita in astfel de situatii: hangiul plange; urmatoarea actiune a sa
tradeaza dorinta lui puternica de imbogatire: merge la avocat pentru
a se asigura ca averea ii ramane lui. Constatarea ironica facuta de
acesta, anume ca doar Iancu insusi ar putea sa-l deposedeze de
mostenire, il pune pe ganduri pe Stavrache. Intriga nuvelei o
constituie astfel gandul care incepe sa-l chinuie pe acesta in legatura
cu intoarcerea fratelui sau.
In capitolul al doilea, in care se prezinta desfasurarea
actiunii, naratorul insista asupra trecerii de la realitate la vis, pana la
confuzia dintre cele doua planuri. Actiunea creste gradat in tensiune,
urmarind obsesiile hangiului, cosmarurile pe care le traieste,
terorizat de imaginea fratelui, de presupusa replica a lui, care devine
laitmotiv: "Gandeai c-am murit, neica?".
Dupa cinci ani de la terminarea razboiului, singurul care
perturba existenta hangiului e popa Iancu, "volintirul care venea din
cand in cand de pe alta lume, sa tulbure somnul fratelui sau".
Obsesia sa inregistreaza o continua crestere; cosmarurile culmineaza
cu aparitia fostului preot in haina vargata de ocnas, Stavrache
linistindu-se cu vin, rachiu si cu rugaciuni. A doua zi merge la
biserica pentru a scapa de halucinatii.
Tot noaptea, ca si prima data, Iancu apare din nou in planul
visului, iar natura este si ea propice aparitiei: "Afara ploua maruntel,
ploaie rece de toamna [...], boabele de apa prelingandu-se de pe
stresini si picand in clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit". Fostul
preot e imbracat in uniforma de capitan, iar Tavrache,
nemaisuportand tensiunea acumulata, se repede sa-l stranga de gat:
"[...] degetele ii patrund in muschii grumazului, sfarmand incheitura
cebicii". Capitanul pleaca insa insotit de "un ras zgomotos". A doua
zi, hangiul merge din nou la preot pentru a cere o sfestanie a casei.
Capitolul al treilea concentreaza punctul culminant si
deznodamantul nuvelei. Prezentarea unei naturi ostile amplifica
obsesia hangiului, care atinge in aceasta parte a nuvelei punctul ei
maxim: "Era o zloata nemaipomenita: ploaie, zapada, mazarica si
vand vrasmas".
O fetita vine la pravalia lui Stavrache pentru a cumpara gaz si
rachiu. Cand aceasta incearca sa sustraga un covrig, el ii aplica o
corectie prea dura, dovedindu-si astfel avaritia.
Dupa plecarea ei, sosesc la han doi drumeti, dintre care unul
este chiar Iancu Georgescu. Acesta ii spune ca are nevoie de bani
deoarece delapidase fondurile regimentului, desi acasa avea o avere
considerabila. Prezenta fratelui declanseaza nebunia lui Stavrache
mai ales ca el repeta, putin modificat, aceeasi replica din starile
halucinatorii ale hangiului: "Ma credeai mort, nu-i asa?".
Cu o arta desavarsita, naratorul analizeaza reactiile organice,
atitudinea si comportamentul personajului: "Hangiul deschise gura
mare sa spuna ceva, dar gura fara sa poata sa spuna un sunet nu se
mai putu inchide; ochii clipira de cateva ori foarte iute si apoi
ramasera mari privind tinta [...]; mainile voira sa se ridice, dar
cazura tepene de-a lungul trupului."
Stavrache se repede la fratele sau si inclestarea dintre cei doi
se incheie atunci cand viscolul atinge culmea intensitatii; hangiul
este tintuit la podea de fratele sau si de tovarasul lui. El "il scuipa si
radea cu hohot" si "incepu sa cante popeste". Iancu il priveste
indelung afirmand laconic: "n-am noroc!".
In legatura cu cei doi protagonisti ai nuvelei, G. Calinescu
afirma: "Exista o tara ereditara in familia in care un frate
innebuneste, iar altul se face talhar ca popa si delapidator ca ofiter".
In aceasta nuvela sunt descrise doua cazuri patologice, care au ca
mobil patima banului. Iancu Georgescu, desi este preot cu stare si un
- 10 -
om foarte respectat de comunitate, conduce o banda de talhari,
binecunoscuta pentru furturi si omoruri. Astfel, averea lui sporeste
dubios, de parca ar fi gasit "vreo comoara". Plecand ca voluntar cu
stigmatul faptelor comise, el se dovedeste a fi cleptoman: fura din
banii regimentului chiar daca stie ca isi putea oricand recupera
averea lasata in administrarea fratelui.
Stavrache este un negustor avar si nemilos, plasat in
contextul unui mediu social in care setea de inavutie are consecinte
nefaste asupra individului si il dezumanizeaza. In cazul sau,
naratorul realizeaza o investigatie patologica, intocmind o adevarata
fisa clinica de factura naturalista. Nebunia este analizata in starea
latenta, cand germenii ei abia se infiripa, apoi criza psihologica se
adanceste treptat datorita obsesiei, conducand la trecerea de la stari
halucinatorii la stari explozive si violente, pana la pierderea totala a
controlului.
Concluzii
In legatura cu aceasta nuvela psihologica, Tudor Vianu
afirma: "Ideile si sentimentele oamenilor nu ne apar din perspectiva
autorului, ci din aceea a eroilor. Nu ascultam pe autor vorbindu-ne,
ci «vedem» oarecum personajele graind si simtind".
4.Romanul
Maitreyi
de Mircea Eliade█
Date despre autor si opera
Personalitate de tip enciclopedic, Mircea Eliade a desfasurat
o vasta activitate scriitoriceasca, opera este scrisa de-a lungul a sase
decenii cuprinzand: romane, nuvele, piese de teatru, memorialistica,
lucrari de folclor, mitologie, sociologie, antropologie, istorie a
religiilor. El face parte dintr- generatie privilegiata (indrumata de
profesorul si filozoful Nae Ionescu) alaturi de Emil Cioran, Eugen
Ionescu, Constantin Noica, Mircea Vulcanescu, Petre Tutea s.a.
In domeniu stiintific, Eliade sustine un doctorat si publica
numeroase lucrari despre "psihologia meditatiei indiene", despre
yoga.Impune, in studiul religiilor, tezele fundamentale
"fenomenologia sacrului" si "coincidenta oppositorum". Cerceteaza
domeniul mitologiei, scriind lucrari ca: "Mitul eternei reintoarceri",
"Sacru si profan", "Aspecte ale mitului", "De la Zalmoxis la
genghis-Han". Ca istoric al religiilor, scrie doua lucrari
fundamentale: "Tratat de istoria religiilor" si "Istoria credintelor si
ideilor religioase".
Romanele si nuvelele sale, scrise de-a lungul perioadei
cuprinse intre 1930 si 1980, contribuie la innoirea literaturii romane,
aducand o nota distincta, de profunda originalitate. Opera sa
fictionala are trei coordonate esentiale: epicul pur, al autenticitatii si
experientelor traite ("Maitreyi", "Romanul adolescentului miop",
"Nunta in cer", "Huliganii", "Intoarcerea din rai"), proza fantastica
de substrat mistic ("Lumina ce se stinge", "Domnisoara Christina",
"Secretul doctorului Honigberger", Sarpele"), fantasticul prezent in
banalitatea cotidiana ("In curte la Dionis", "O fotografie veche de 14
ani", "La tiganci" s.a.)
Aparitie. Geneza
Romanul "Maitreyi" apare in 1933 in urma calatoriei lui M.
Eliade in India, in 1928; acesta obtine o bursa pentru a studia
filozofia orientala cu celebrul profesor Dasgupta, in casa caruia o
cunoaste pe fiica acestuia, Maitreyi. Intamplarile din perioada
respectiva sunt consemnate intr-un jurnal, care sta la baza creatiei
romanesti.
- 11 -
Specia literara
Romanul este o specie a genului epic, de mare intindere, cu
personaje numeroase, cu o actiune complexa, desfasurata pe mai
multe planuri narativa, cu un conflict puternic.
"Maitreyi" este un roman modern cu caracter de confesiune;
el se incadreaza prozei eliadesti a autenticitatii, a experientei traite,
de factura gidiana. Perspectiva narativa este unica si apartine
personajului-narator Allan, care relateaza, in mod subiectiv, o
experienta capitala a vietii sale, anume iubirea patimasa pentru o
indianca. Romanul ia nastere prin valorificarea insemnarilor
personale, a jurnalului, din perioada cat a stat in India. Astfel,
momentul scrierii romanului-confesiune este ulterior experientei
indiene.
Constructia subiectului
Romanul debuteaza sub semnul incertitudinii: "Am sovait
atat in fata acestui caiet, pentru ca n-am izbutit sa aflu inca ziua
precisa cand am intalnit-o pe Maitreyi. In insemnarile mele din acel
an n-am gasit nimic". Naratiunea este scrisa la persoana intai, ceea
ce ii confera caracterul de autenticitate: tanarul european Allan
relateaza experienta proprie, in maniera subiectiva, cu focalizare
asupra tristei povesti de iubire cu o indianca, dar prezentand totodata
specificul culturii asiatice.
Primele referiri portretice despre cea care i-a schimbat viata
sunt vagi si contradictorii, dominante de multiple ezitari: "Mi se
parea urata – cu ochii ei prea mari si prea negri, cu buzele carnoase
si rasfirate, cu sanii puternici, de feciara bengaleza crescuta prea
plin, ca un fruct trecut in copt."
Venit in india in interes de serviciu (lucra ca ingine). Allan il
cunoaste mai intai pe Narendra Sen, tatal fetei, inginer si el, un om
respectat in Calcutta, cu care se imprieteneste. Dupa doi ani de locuit
in indepartata tara, timp in care tanarul priveste cu total dezinteres
existenta bastinasilor, este rugat de o cunostinta, "gazetarul incult si
impertinent" Lucien Metz, sa-l ajute sa scrie o carte despre noua
lume pe care o descoperise si el de curand; Allan patrunde astfel in
familia Sen, "brahman veritabil", care se arata bucuros sa-i prezinte
cateva date in legatura cu existenta lor.
Reintalnirea cu Maitreyi reprezinta un prilej de ajustare a
primei impresii: "Maitreyi mi s-a parut atunci mult mai frumoasa
[...] si buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei pre rosii
creau parca o viata si mai putin umana in acest trup [...] care traia,
s-ar fi spus, prin miracol nu prin biologie." Asadar, respingerea
initiala se transforma in admiratie si dorinta de cunoastere,
prefigurata de "comunicarea" prin intermediul privirii: "[...] mi-a
intalnit ochii si eu i-am zambit si atunci parca ar fi gasit un ostrov
pe care sa se odihneasca [...]. Nu stiu cat a durat privirea aceea,
dar ea nu se asemana cu nici o privire intalnita si imratisata pana
atunci."
Dupa aceasta incursiune in lumea indiana, prilej cu care
Allan le cunoaste pe Srimati Derei Indira, sotia lui Sen, si pe Chabu,
fiica lor de zece-unsprezece ani, tanarul european primeste o noua
insarcinare de la inginer, anume inspectarea teresamentului si
podurilor in Assam. Allan insa se imbolnaveste de malarie, prilej cu
care este invitat sa locuiasca in casa lui Sen. Aceasta noua provocare
incita spiritul aventuros al tanarului fascinat de existenta indiana, de
"viata noua, pe care nici un alb, dupa stiinta mea, nu o cunoscuse
de-a dreptul din izvor, o viata [...] pe care prezenta Maitreyiei o
facea mai tainica si mai fascinanta ca o legenda, catre care ma
simteam atras si dezarmat."
Odata cu mutarea in cartierul Bhowanipore, Allan descopera
cu stupoare personalitatea fetei, dar si diferentele de cultura si
civilizatie dintre ei. La inceput gandurlile lui sunt dominate de
orgoliul superioritatii: "Prima discutie cu Maitreyi. De remarcat
primitivismul gandirii ei. Un copil care a citit prea mult". Cu timpul
- 12 -
imaginea despre fata se completeaza cu noi informatii; domnul Sen
ii povesteste doua intamplari semnificative in ceea ce priveste reactia
Maitreyiei fata de straini: intr-o zi, cand consulul legatiei indiene a
voit sa o ajute sa traverseze o curte interioara, lundu-i bratul, fata a
fugit plangand acasa, iar cand un "dandy" a incercat sa-i atinga
mana, i-a spus categoric la ureche: "Am sa te bat cu papucul peste
cura!" Allan afla, de asemenea, ca fata scrie poeme filozofice si ca
are un mentor la care tine mult, anume pe Robi Thakkur (Tagore).
Relatia europeanului cu indianca debuteaza sub semnul
atraciei si fascinatiei, iar cei doi gasesc o modalitate de a petrece
timpul liber impreuna, ea dandu-i lectii de bengaleza, iar el – de
franceza. Maitreyi devine cu timpul fata pentru care orgoliosul
european simte numai "delicii intelectuale". Acestea se combina cu
adoratia in momentul in care ea ii arata camera in care sta impreuna
cu sora ei, Chabu, intr-o modestie desavarsita, fata dormind pe jos,
pe o rogojina: "Eram emotionat: parca m-as fi aflat dintr-o data in
fata unei sfinte. Am adorat-o aproape, in acea clipa".
Intreaga familie Sen Il trateaza pe Allan cu afectiune, ceea ce
il face sa se simta familiar cu niste oameni cu un mod de viata atat
de diferit de al sau; petrecand din ce in ce mai mult timp cu Mayteyi,
el ajunge sa se intrebe ironic: "O iubesc?", semn ca deja incepuse sa
se infiripe intre cei doi un sentiment erotic, pe care insa, de cele mai
multe ori, incerca sa-l nege: "Ma tulbura, ma fascineaza, da nu sunt
indragostit. Ma amuz, numai". Contradictia dintre consemnari deriva
din orgolil sau de a nu se lasa cucerit de fata care il "tulbura" in mod
misterios.
Povestea lor de iubire evoluiaza de la simple atingeri, care lui
Allan ii dau fiori, perceptandu-le carnal, nu "ssentimental", catre
dorinta puternica de "unire", tanarul intreband-o cu inocenta celui
care nu cunoaste legile indiene: "de ce nu putem fi noi casatoriti? De
ce nu e ingaduita unirea noastra?"
 Ulterior, Allan se declara "vrajit" de "irationalul ei,
virginitatea ei barbara si, mai presus de toate, fascinul ei". Ritualul
indian al atincerii picioarelor in semn de afectiune ii confera
satisfactie unica, nebanuita pana atunci, care-l determina sa-i
marturiseasca iubirea lui, in care, pe moment, credea din tot sufletul:
"experienta noastra nu-si are radacini sexuale, ci e dragoste, desi
manifestata in sinceritati carnale". Drept raspuns la declaratiile lui,
fata ii daruieste o coronita de iasomie, simbol al ogodnei: "fecioara
care daruieste o asemenea coronita unui tanar e considerata pe veci
a lui". Renunta, de asemenea, la iubirea platonica pentru Tagore,
oferindu-i lui Allan cutiuta cu suvita de par de la mentorul ei.
Aflat sub vraja fetei, Allan gandeste sa renunte la crestinism
pentru a trece la hinduism si a se casatori cu ea, caci amabilitatea
familiei Sen este interpretata drept un semn al acceptarii; ulterior
insa, afla ca membrii familiei doreau sa-l infieze, trecandu-l in
consecinta ca pe copilul lor.
Maitreyi ii daruieste inelul de casatorie, care figureaza doi
serpi incolaciti, reprezentannd "virilitatea" si "feminitatea" si
oficializeaza ceremonialul logodnei indiene, un legamand in fata
Gliei-mama-pamant care sa consfinteasca si sa furifice uinirea celor
doi: "Ma leg de tine, pamantule, ca eu voi fi a lui Allan si a nimeni
altuia. Voi creste din el ca iarba din tine. Si cum astepti tu ploaia
asa ii voi astepta eu venirea si cum iti sunt tie razele, asa va fi trupul
lui mie[...]". Odata implinita traditia, fata i se daruieste lui Allan,
fiind convinsa ca el intruchipeaza perechea ei trimisa de Cer,
predestinata pentru a-i fi alaturi.
Dupa momentele de iubire de maxima intensitate, totul se
destrama cand Chabu ii destainuie mamei faptul ca cei doi se iubesc,
iar Allan este alungat. Neputandu-si gasi liniste, mai ales ca
realizeaza incompatibilitatea dintre cele doua lumi, Allan gaseste o
consolare de moment in relatiile cu o evreica, Genia Isaac, si cu o
nemtoaica, Geurtie; esuiaza in tentativa de a-si recapata pacea
- 13 -
sufleteasca, mai ales ca afla vesti rele in legatura cu Maitreyi, care,
pentru a fi alungata de acasa, se daruiseunui vanzator de fructe. Tatal
nu o renega, ci o trimite sa nasca la Midnapur, pierzand orice
speranta intr-o partida buna pentru fiica sa.
Singura modalitate de a se regasi pe sine este, pentru Allan,
plecarea din India; amintirea tristei povesti de iubire determina
sentimentul de vinovatie pentru destinul nefericit al fetei, dar si
nostalgia dupa clipele unice petrecute impreuna, romanul sfarsindu-
se cu faza "As vrea sa vad ochii Maitreyiei".
Ca si personaje Camil Petrescu, Allan intruchipeaza tipul
intelectualului care isi analizeaza trairile cu luciditate si nu rateaza
nicio experienta capitala. El este insa mult mai superficial si mai
putin intuitiv, dar nu exita sa cunoasca, fiind insetat de absolutul
propriilor senzatii.Lumea indiana il fascineaza, iar iubirea Maitreyiei
ii produce simtaminte; uneori, confunda dragostea propriu-zisa cu
pasiunea si cu placerea de a descoperi, dar se dovedeste incapabil de
a cunoaste profunzimile sufletului indian.
Concluzie
"Maitreyi" este "un roman viu, substantial, cu o descriere
noua spre problematica omului modern." (eugen Simion).