Clasificarea stilului managerial în grupe de stil de conducere a fost elaborat

de LEWIN, LIPPIT si WHITE (1939).

În 1939, psihologul Kurt Lewin a condus un studiu care a identificat 3 stiluri de

conducere. Împreună cu colaboratorii Lipit și White, au subliniat efectul pe care
fiecare stil de conducere l-a avut asupra membrilor echipei și că, deși liderii pot
folosi cu succes fiecare stil, cel care oferă cele mai bune rezultate este
leadership-ul participativ.

Leadershipul se manifestă diferit în organizații, fiind influențat de contextul

economic, de cultura organizațională, dar și de trăsăturile și personalitatea
liderului. Interacțiunea acestor elemente a dat naștere, de-a lungul timpului, mai
multor clasificșri ale leadershipului, însă, indiferent de mărimea sau de domeniul
de activitate al companiei, stilul de conducere este cel mai important aspect care
influențează productivitatea organizației.

Cele 3 stiluri de conducere de bază identificate sunt:

a) stilul AUTORITAR (AUTOCRATIC)

b) stilul DEMOCRATIC (PARTICIPATIV)
c) stilul DELEGATIV (LAISSER – FAIRE/PERMISIV)

Fiecare stil are avantaje și dezavantaje, iar diferențele între stiluri provin în
special din trăsăturile de personalitate ale liderilor (individualism, charismă,
oportunism, diplomație), experiență profesională și inteligență emoțională.

1. STILUL AUTORITAR este propriu acelor manageri care refuză să

accepte participarea subalternilor la îndeplinirea atribuţiilor manageriale.

Managerii cu stil autoritar de conducere adoptă în mod unipersonal deciziile

privind obiectivele şi mijloacele realizării acestor obiective. Ei vor fi preocupaţi
de realizarea sarcinilor și de controlul modului în care se execută sarcinile
repartizate. Aceşti conducători acordă o încredere nelimitată măsurilor
organizatorice în direcţia atingerii obiectivelor. Sub aspectul consecinţelor
produse, stilul autoritar de conducere va declanşa/mobiliza rezistenţa
neexprimată a subalternilor.

Un astfel de stil managerial reduce posibilităţile de dezvoltare profesională ale

subalternilor/subordonaților. Restrângerea acestor posibilităţi derivă din
limitarea până la excluderea subordonaţilor de la adoptarea deciziilor.

Imposibilitatea de a participa la decizie diminuează simţul de responsabilitate și

descurajează interesul creativ – participativ, limitând astfel inovația și
performanța la nivelul grupului. Acest stil de conducere este reprezentat de o
atitudine critică exagerată a managerului față de subordonați și de dezinteresul
profesional (alienare profesională) al subalternilor. De asemenea, exagerarea
controlului manifestat de către manager, va avea ca efect dezorientarea
executanţilor în lipsa acestuia. Reducerea randamentului muncii, în lipsa
managerului, îl va determina pe acesta să intensifice controlul. Așadar,
extinzând timpul dedicat controlului, managerii cu stil autoritar reduc timpul
pentru creaţie/inovaţie/viziune.

Efectele disfuncţionale ale controlului exagerat sunt:

• deplasarea interesului subalternilor de la obiectivul de realizat la
respectarea normelor (regulilor);
• crearea unei nevoi exagerate de control.

Mecanismul care explică o asemenea situaţie se fundamentează pe teorema lui

Thomas conform căreia o definire falsă a unei situaţii devine adevărată prin
consecinţele sale.

Stilul de conducere autocratic este potrivit în situații de criză, când se impun

luarea unor decizii rapide și respectarea lor de către toți membrii echipei.

EXEMPLU DE LIDER DE TIP AUTORITAR

Donald Trump – lider de tip autoritar

Înainte să intre în politică și să devină președintele S.U..A, miliardarul american
a fost om de afaceri și vedetă de televiziune. De exemplu, între anii 2004-2015,
Trump a fost prezentator al serialului de tip reality-show „Ucenicul” (The
Apprentice) la televiziunea NBC, impunâdu-se atât în public, cât și în afaceri ca
lider de tip autoritar.
Exemple istorice de lideri autocratici sunt: Regele Henry VIII, Regina
Elizabeta I, Napoleon Bonaparte, președintele Richard Nixon, Nicolae
Ceaușescu.

Ca și o concluzie, stilul de conducere nu există în sine, ci se

particularizează în contexte şi situaţii care sunt extrem de diverse. Deşi
importantă, dimensiunea personală a stilului de conducere nu este
suficientă pentru a-i explica eficienţa, atâta vreme cât intervin factori
diverşi de natură socială şi organizaţională. Stilul de conducere se
manifestă în diverse situaţii cu care se confruntă conducătorul, este
dependent de factorii care acţionează în situaţiile respective.