Universitatea “Al. I.

Cuza” Iasi
Facultatea de Educatie Fizica si Sportiva
Sectia Kinetoterapie si Motricitate Speciala

Codul deontologic si importanta

respectarii lui in profesia de
kinetoterapie

Indrumator – Lector Dr. Popescu Veronica

Studenti –

Anul II grupa j 222

1
1. Ce este kinetoterapia?

Profesiunea de kinetoterapeut are ca scop promovarea

cunostintelor medicale de kinetoterapie pentru asigurarea starii de bine
fizic a individului si a populatiei in general, prevenirea incapacitatilor, a
limitelor functionale si a dizabilitatilor la individul cu risc de comportament
motor alterat, datorate unor factori medicali de stres socio-economic sau
situatiilor din viata de zi cu zi si furnizeaza mijloace pentru recuperarea
sistemelor corpului, esentiale pentru miscare, pentru asigurarea
potentialului maximal al anumitor functii, minimalizarea incapacitatilor, a
limitarilor functionale si a dizabilitatilor (extras din legea privind
exercitarea profesiunii de kinetoterapuet, infiintarea, organizarea si
functionarea Ordinului Kinetoterapeutilor din Romania - Art.2).
Kinetoterapia este o profesiune recunoscuta si reglementata, cu
specificitate clinica si educationala, urmarind diversitatatea contextului
social, economic, politic. Este in mod evident, o profesiune singulara, si
calificarea profesionala de baza, obtinuta in orice tara, reprezinta
realizarea unui curriculum care califica kinetoterapeutul sa-si foloseasca
titlul profesional si sa practice ca un profesionist independent.
In exercitarea profesiunii, kinetoterapeutul trebuie sa dovedeasca
devotament, corectitudine, disponibilitate si respect fata de fiinta umana
(extras din legea privind exercitarea profesiunii de kinetoterapeut,
infiintarea, organizarea si functionarea Ordinului Kinetoterapeutilor din
Romania - Art.3)
Notiunea de kinetoterapie este o componenta a Kinetologiei
(Kinesiologiei), care se defineste ca stiinta care se ocupa cu studiul
miscarii organismelor vii si al structurilor care participa la aceste miscari
(Dally, citat de Motet D. si Marza D., 1995).
Kinetoterapia (Kinesiterapia), reprezinta un termen creat de
francezi pentru a defini o fiinta care se ocupa cu studiul mecanismelor
complexe (nervoase, musculare, osteoarticulare, ale organelor,
aparatelor si sistemelor etc.) ale activitatii motrice normale a omului, in
vederea stabilirii masurilor profilactice si terapeutice cu scopul corectarii -
prin folosirea exercitiului fizic ca mijloc de baza - a tulburarilor,
deficientelor şi sechelelor generate de boala sau traumatism (Motet D. si
Mârza D., 1995).
In tarile anglofone, notiunea este cunoscuta ca Physical Therapy
si, la noi, este de multe ori tradusa gresit fizioterapie, in loc de terapie
prin miscare.

2
 Kinetoterapia este procesul educativ – terapeutic – recuperator prin
care se urmareste imbunatatirea (optimizarea) starii de sanatate fizica şi
psihica in vederea integrarii sau reintegrarii sociale si profesionale a
persoanelor in situatii speciale (care nu au avut sau si-au pierdut
capacitatile psihomotrice in urma unor imbolnaviri sau traumatisme).
De asemenea, prin metodele si procedeele folosite, kinetoterapia
are un rol deosebit de important atat în profilaxia primara, cat şi în
profilaxia secundara, folosirea exercitiului fizic special structurat şi
asamblat avand influente benefice in prevenirea imbolnavirilor, ca si în
ceea ce priveste instalarea unor deficiente, dismorfisme, ca urmare a
unor sechele dupa imbolnaviri sau traumatisme (Moţet, D. si Mârza, D.,
1995).

2. Etica si codul etic

Etica este o ramura a filosofie , subsistem al sistemului filosofic.

Conceptia etica apartine si are caracteristicile conceptiei generale,
filosofice despre lume, viata, om ; ea completeaza conceptia generala cu
idealul, principiile si normele conduitei umane. Etica s-a impus si ca
disciplina stiintifica, ea este o stiinta teoretica a moralei, avand metode
speficice de cercetare si principii dupa care se ghideaza actiunea
umana. In corpus-ul eticii sunt impuse o serie de valori, precum :
dreptate, responsabilitate, sinceritate, libertate, intelepciune, solidaritate,
respect, onoare, demnitate, modestie, fericie, omenie. De altfel, potrivit
specialistilor cele mai numeroase sunt valorile morale. Louis Lavelle
aprecieaza valoarea morala ca fiind ‘valoarea valorilor ‘.
Etica este stiinta care studiaza acele insusiri dobandite prin
educatie in functie de inclinatiile egoiste si altruiste ale omului. Astfel
generate si cultivate virtutile primordiale formeaza un sistem de valori
comune, admise de societate de-a lungul evolutiei istorice si culturale. In
ansamblu, ele desemneaza calitatile care determina si intretin
moralitatea : cinstea, curajul, libertatea si responsabilitatea, judecata
dreapta si simtul dreptatii, respectul, intelepciunea, iubirea, consecventa,
solidaritatea, generozitatea, simtul datoriei, disciplina, ordinea ; intr-un
cuvant bunatatea ; conducand la demnitate umana, ca maximum de
realizare individuala in acord cu principiul moral-social.
O importanta deosebita ca elemnt al moralitatii il reprezinta
disciplina.
Disciplina inseamna supunere la o regula ce se aplica existentei
colective. Intr-o asemenea regula respectata de toti se traduce

3
armonizarea indivizilor ; e semn al stabilitatii de ordin socio-cultural in
legatura cu care se manifesta dreptatea si echitatea.
Dreptatea inseamna legalitate – respect al legii,reglare a
raporturilor prin lege – si ceea ce corespunde egalitatii – expresia cerintei
realizarii aceleiasi situatii intre indivizi cu privire la drepturile si indatoririle
pe care le au. Dreptatea este o virtute prin excelenta, o armonie perfecta
intre intelepciune, curaj si cumpatare. Dreptatea la modul ideal este
echitatea – principiul etic si juridic ce exprima exigenta intemeierii
practice a raporturilor dintre oameni si colectivitati de colaborare, respect
reciproc, dreptate, justitie sociala, egalitate.
Echitatea este un principiu moral care presupune intr-un plan
superior depasirea normelor propuse.
Moralitatea inseamna integrarea intr-un ansamblu de relatii si
reguli. Disciplina inseamna respectarea regulilor ; e o atitudine raspuns
la o nevoie a omului – manifestata din primii ani din viata pana la deplina
sa maturitate.

Principiile si valorile codului etic

1.Furnizarea de servicii in beneficiul pacientilor

Principiul etic: Scopul principal al activitatii profesionistului este acela de
a asista persoanele aflate in dificultate implicandu-se in identificarea,
evaluarea si solutionarea problemelor.
2. Justitia sociala
Principiul etic: Profesionistii promoveaza principiile justitiei sociale.
3. Demnitatea si unicitatea persoanei
Principiul etic: Profesionistii respecta si promoveaza demnitatea
individului, unicitatea si valoarea fiecarei persoane, precum si unicitatea
situatie in care se afla.
4. Autodeterminarea (respectarea liberului arbitru)
Principiul etic: Profesionistul respecta si promoveaza dreptul pacientilor
la autodeterminare.
5. Informare completa si corecta
Principiul etic: Profesionistul informeaza corect si complet asupra bolii si
programului individual ce urmeaza a fi realizat.
6. Confidentialitatea si viata privata
Principiul etic: Profesionistii recunosc importanta fundamentala a
confidentialitatii si a respectarii intimitatii persoanei si a secretului
profesional.
7. Relatiile interumane
Principiul etic: Profesionistii recunosc importanta fundamentala a relatiilor
interumane si le promoveaza in practica profesionala.

4
8. Integritatea
Principiul etic: Profesionistii actioneaza cu onestitate si responsabilitate
in concordanta cu misiunea profesiei si standardele profesionale.
9. Valoarea: Competenta
Principiul etic: Profesionistii trebuie sa isi desfasoare activitatea numai in
aria de competenta profesionala determinata de calificare si experienta
profesionala.

3. Deontologia ca si concept

DEONTOLOGÍE s.f. Doctrina privitoare la normele de conduita si la

obligatiile etice ale unei profesiuni (mai ales a celei medicale) - DEX
Deontologia este teoria indatoririlor, deci a obligatiilor
constientizate, interiorizate, asumate, in baza carora omul se manifesta.
Cuvantul deontologie desemneaza reguli, datorii, obligatii.
Etimologic e un termen foarte apropiat celor de morala si etica.
Deontologia reprezinta o stiinta a moralei – una dintre diviziunile
eticii – care studiaza drepturile, indatoririle si etaloanele de actiune, de
apreciere si comportare intr-un domeniu al vietii sociale utile. In evolutia
istorica a eticii, preocuparile deontologice cu reflexia centrata pe
constientizare si responsabilizare s-au impus, mai ales, odata cu
societatea moderna.

4. Reprezentanti ai deontologiei

Pentru inceput amintim despre « Invataturile » Chinei : taoismul

confucianismul. In legatura cu Tao / Dao – care este principiul, calea,
absolutul, necesitatea naturala ce guverneaza lumea – s-a conturat o
teorie a dotariilor. Intelesul datoriei presupune si satisfactia, placerea,
precum si respectul dreptului celuilalt, reciprocitatea ca participante la
sensul etic al vietii. In taoism cautarea fericirii e o datorie si un semn de
reusita spirituala. Conform doctrinei practice a lui Confucius datoria este
subordonata omeniei.
Pentru Socrate si Platon semnificatia datoriei rezulta din importanta
ei pentru realizarea binelui, valoarea datoriei fiind in stransa dependenta
cu valoarea binelui absolut.
Adept al stoicismului, Cicero se pronunta pentru cultivarea prieteniei,
justitiei, generozitatii, ca insusiri ce implica omul prin valoarea morala si ii
confera indatoriri.

5
 Crestinismul aseaza problema datoriei in perspectiva raportarii
omului la divinitate. Datoriile etico-religioase sunt porunci divine. In
esenta, indemnul central la spiritualitatea crestina este ca omul sa
ajunga la intelegerea datoriei de a urma binele si de a evita raul.
Un aport deosebit in teoretizarea indatoririlor a adus Immanuel Kant
in lucrarile « Intemeierea metafizicii moravurilor (1785) si « Critica naturii
practice (1788), filosoful german face din datorie o categorie centrala a
eticii. Ca si binele datoria are valoare absoluta, este universala,
neconditionata.

5. Problematica deontologiei profesionale

Deontologia profesionala e ‘morala profesionala’ tratata prin prisma

‘datoriei profesionale’ ; este stiinta indatoririlor profesionale, a
comportamentului profesional.
Deontologia profesionala e o particularizare a ‘moralei generale’ la
diversele profesiuni. Criteriile ‘moralei generale’ sunt aplicabile
domeniului ei.
Intrucat fiecare profesie trebuie privita integral prin componentele
ei : tehnica si umana, datoria profesionala este una fundamental morala ;
ea include stapanirea domeniului de specialitate si o anumita atitudine a
individului fata de profesie si fata de cei cu care el vine in contact.
Drept urmare, deontologia profesionala reprezinta o stiinta
complexa si o actiune fundamentata pe : cunostinte indispensabile de
specialitate, inclusiv cunostinte tehnice ; o autentica cultura generala
umanista ; un fel de a fi in relatiile interpersonale.
Deontologia profesionala da expresie necesitatii insusirii si
demonstrarii, in profesie, a unor norme tehnice de comportament, dar si
a unor norme etice care sa contribuie la reusita profesionala.

Intr-o etica a muncii, deontologia presupune :

 un grad sporit de instrumentalizare ;
 o reliefare a valorilor comune
 grija pentru continuturile morale ce pot modela relatiile de
munca

Munca aseaza indivizii in situatii care le solicita capacitatea de a

alege si a lua decizii, asumarea raspunderii, activarea si aplicarea
cunostintelor acumulate in pregatirea lor profesionala. Munca e cadrul
principal in care persoana se formeaza, se dezvolta, se afirma prin acte
ce nu pot fi delimitate de campul etic.

6
 Liniile majore ale unei deontologii tin de conformarea
comportamentului profesional la reguli si principii morale
 ‘principiul datoriei de a munci’,
 ‘principiul lucrului bine facut’,
 ‘principiul respectului pentru om si pentru lucruri’,
 ‘principiul respectului pentru valoare si pentru lege’.

Le identificam prin raportarea axiologica, fara a ignora imperativul

rentabilitatii, dar sub control moral ; astfel incat actiunea sa fie mereu
una ‘in beneficiul ‘ – si nu ‘in detrimentul’ – umanului. Deontologia face
liantul intre domeniul dreptului si cel al eticului.

6. Repere pentru un cod de deontologie profesionala

Un cod de deontologie profesionala inseamna inscrirea si in

cadrul legislatiei / dreptului muncii, al legislatiei / dreptului securitatii
sociale. Dar, intr-un cod de deontologie profesionala, normativitatea
nu tine exclusiv de domeniul juridicului, ci si al eticului. In cadrele
deontologiei, norma angajeaza valorizarea morala prin interventia si a
aspiratiei, a idealului, ce contribuie esential la adeziunea cu intelegere la
norma, intrucat a interventia criteriului exemplaritarii, a ceea ce e demn
de ales, de urmat, de infaptuit.
Un cod de deontologie cuprinde reglementari juridice si
administrative, dar si etice, avand ca principiu de baza, grija pentru
persoana umana, pentru ‘demnitatea’ ei.
Intr-un cod de deontologie, datoria se afla in stransa legatura cu
virtutea, cu intelepciunea si autocontrolul in relatiile interpersonale.
Astfel,in cadrul codului deontologic trebuie sa intalnim colaborare,
recunostinta, loialitate, principiul bunavointei, principiul respectului de
sine si al respectului reciproc, principiul dreptatii, principiul justitiei,
principiul solidaritatii, principiului consensului si principiului echilibrului.
In conditiile adancirii diviziunii sociale a muncii, se profileaza
necesitatea unor reglementari inclusiv din punct de vedere etic, ale
activitatilor desfasurate in variate campuri profesionale.
Specialistii apeleaza la notiunea de ‘cod’ pentru a desemna
instrumentul cu ajutorul caruia, in limbajul simbolic, se organizeaza
principalele prevederi tinand de practicarea diferitelor profesiuni . Este un
cadru teoretic de referinta pentru edificarea asupra drepturilor si
datoriilor recunoscute pe grupe de profesiuni sau ocupatii, si care trebuie
sa prezinte caracter sintetic si mai ales elasticitate pentru a permite
modificari si completari determinate de evolutia ulterioara.

7
 Normele profesionale cuprinse intr-un cod deontologic au menirea
de a servi la :
 orientarea subiectilor angajati ;
 realizarea unui ghid de evaluare ;
 indrumarea activitatii ;
 constituirea unui stimul pentru ridicarea nivelului profesional.

Intr-un ‘cod de deontologie profesionala’, e necesar a se stabili

principiul major in functie de scopul urmarit, un principiu etic din care
decurg ‘drepturile si indatoririle’ in exercitarea profesiunilor considerate.
Un cod deontologic trebuie astfel conceput incat, ca ansamblul de
reguli de conduita, sa promoveze, prin orice profesie, o conceptie a
omului, sa respecte ‘principiul moral al umanitatii’.

7. Codul deontologic in profesia de kinetoterapeut

I. Principii generale

Prezentam sistemul de principii generale de care vom tine seama

atunci cand avem spre ingrijire o persoana cu nevoi speciale.

1. „In primul rand sa nu faci rau" – este un principiu „vechi cat stiinta
medicala”. Se recomanda ca masurile de ajutor oferite
kinetoterapeut persoanei cu nevoi speciale sa se incadreze strict in
indicatiile medicului. Este interzis a avea initiative sau a asculta de
sfaturi binevoitoare ale unor persoane neavizate.
2. Gradarea efortului are o mare importanta in procesul de reabilitare
a capacitatii functionale a unei persoane cu nevoi speciale. Efortul
trebuie sa urmeze o curba ascendenta, plasata la limita superioara
a posibilitatilor functionale de moment.
3. Continuarea actiunilor pana la deplina recuperare a capacitatilor
funcţionale
Mijloacele pe care le folosim pentru a obtine rezultatele pozitive in
procesul de recuperare apartin kinetoterapeutului. Pentru refacerea
deplina a capacitatii functionale, sistemul de mijloace pe care le
folosim trebuie sa fie adaptat specificului afectiunii, varstei
pacientului, experientei motrice, starii de sanatate.
4. Individualizarea tratamentului
Procesul de refacere a capacitatii functionale a organismului este
diferit de la un pacient la altul datorita unei diversitati de localizari,
de particularitati individuale privind reactiile organismului la
tratament, de varietatea afectiunilor. Din aceste motive, sistemul de

8
 lucru trebuie individualizat în functie de situatia fiecarui pacient(Cl.
Baciu).
In acest sens vom lua in considerare factorii care determina
comportamentul pacientului, si anume:
 sexul – prezinta particularitati sub raportul tratamentului in
sens ca la femei se obtin mai bune rezultate sub raportul
controlului motor, la mobilitate si abilitati, pe cand la barbati la
mobilitate controlata, in care elementele de forta au un rol
important;
 varsta – este cunoscut ca rezultatele cele mai bune se obtin
la copii si tineret, in timp ce la persoanele în varsta
vindecarea este de durata si cu unele dificultati;
 experienta motrica – un pacient care a acumulat, inainte de
declansarea bolii, o experinta motrica va face fata mai bine
solicitarilor procesului de recuperare fata de o persoana
sedentara; se explica acest comportament prin obisnuinta pe
care a dobandit-o prin practicarea programului zilnic de
miscare, prin capacitatea de mobilizare a fortelor, prin
deprinderea de a alterna efortul cu odihna, prin intelegerea a
ceea ce reprezinta miscare pentru organism si, in final, prin
nivelul ridicat al pregatirii organismului sub raport fizic si
psihic(T. Sbenghe);
 nivelul cultural – sfera de cunoastere fiind cuprinzatoare,
pacientul isi poate explica mult mai bine situatia in care se
afla, el poate apela la cunostintele sale de anatomie si
fiziologie, intelege mai bine explicatiile medicului si
colaboreaza mai usor cu kinetoterapeutul;
 tipul si localizarea afectiunii – este important sa cunoastem
tipul si localizarea afectiunii inainte de a sistematiza
programul de lucru care va fi adaptat la acesti parametri;
5. Normalizarea vietii
Viata unui pacient trebuie sa fie cat mai aproape posibil de
normalitate. Pentru realizarea normalizarii se parcurg patru etape:
pregatirea, participarea, contributia si, in final, stapanirea (L.
Whalez).

II. Relatia dintre kinetoterapeut si pacient

Relatia kinetoterapeut - pacient este caracterizata de un ansamblu

de reguli a caror respectare asigura obtinerea unor rezultate:

9
  Existenta intelegerii empatice, definita ca fiind capacitatea de a
intelege cadrul de referinta intern al pacientului, lumea lui obisnuita
de trairi si semnificatia pe care aceasta o are pentru el, precum si
capacitatea de a exprima fata de pacient aceasta intelegere astfel
incat ea sa fie inteleasa si primita de el ;
 Existenta respectului pozitiv neconditionat este pur si simplu
sentimentul de dragoste sau acceptarea tuturor sensurilor si
sentimentelor pe care le incearca pacientul ;
 Congruenta proprie terapeutului se refera la caracterul deschis,
onest, nedefensiv, la concordanta dintre ceea ce simte, spune si
face kinetoterapeutul ;
 Existenta unei relatii pozitive, a carei construire este o datorie a
kinetoterapeutului capabil sa-si adapteze corespunzator atitudinile,
comportamentul, modul de abordare a pacientului si stilul de
interrelationare in functie de particularitatile pacientilor si
obiectivele urmarite;
 Asigurarea comunicarii eficiente, prin adaptarea limbajului verbal si
nonverbal in functie de necesitati ;
 Centrarea pe aplicarea terapiei formative, care are ca deziderate
educarea pacientilor in scopul schimbarii reprezentarilor incorecte
fata de boala si a dobandirii unor reprezentari si comportamente
utile pentru a-si imbunatati autonomia, pentru a-si diminua
dependentele, pentru a-si integra handicapul in activitatile zilnice
si, in unele cazuri, pentru a-si construi un nou proiect de viata ;
 Existenta unei bune capacitati de realizare a transpozitiei didactice
la kinetoterapeuti, pentru a putea transforma cunostintele stiintifice
in cunostinte utile si utilizabile de pacient;
 Centrarea pe autocunoasterea propriilor atitudini, comportamente,
posibilitati si limite in mediul profesional, in scopul realizarii
autoreglarilor necesare;
 Centrarea pe cunoasterea pacientilor, pe identificarea si evaluarea
stilului comportamental al pacientului, asa cum se manifesta el în
cadrul interactiunii terapeutice.
Din cele prezentate anterior reiese ca, este imposibil sa fii un bun
kinetoterapeut in lipsa dragostei fata de aproapele tau, ca si calitate
dominanta. Din acest punct de vedere, se poate spune ca adevarata
dragoste fata de aproapele aflat intr-o situatie speciala nu consta in a se
substitui acestuia in confruntarea cu dificultatile pe care le intampina, ci
in a-i da posibilitatea de a le învinge.
Exista anumite elemente esentiale, care definesc relatia
kinetoterapeut –pacient:

10
  Evaluarea personalitatii kinetoterapeutilor si pacientilor cu care
acestia intra in relaţie, urmarind in principal: activismul,
sociabilitate, asumarea riscului, impulsivitate, expresivitate,
responsabilitate;
 Evaluarea pozitilor de viata cu care kinetoterapeutul si pacientul
intra in relatie;
 Evaluarea dominantelor starii sinelui si a sistemului de
reprezentari, cu referire la kinetoterapeut si pacient;
 Evaluarea canalelor de comunicare folosite de kinetoterapeut si
pacient în cadrul relatie.

III. Activitati specifice desfasurate de terapeut

Kinetoterapeutii incearca sa-si foloseasca influenta si controlul

asupra mediului salii de kinetoterapie ca mijloc de dominare a
comportamentului si de realizare a transformarilor dorite in atitudinile si
activitatile pacientilor si ca o sursa de influentare a procesului de
vindecare. In unele situatii, se constata adoptarea unor atitudini
necorespunzatoare (abordarea neindividualizata a pacientilor, adoptarea
unui mod de comunicare dogmatic si rigid).
Reactiile pozitive si negative ale kinetoterapeutilor constituie stimuli
puternici pentru pacienti, in sala de kinetoterapie producandu-se un grad
inalt de conditionare, ca functie directa a acestui comportament.
Kinetoterapeutul adapteaza, de multe ori, activitatile si obiectele,
aparatele de care dispune la tehnicile de reeducare, acest lucru ocupand
si el un loc in relatia de ingrijire. In kinetoterapie, activitatea, materialele,
obiectele ofera pacientului imaginea posibilitatilor sale si, mai mult decat
atat, ii ofera si o imagine asupra sinelui.
Daca kinetoterapeutul interesat de obtinerea unor rezultate bune
va pune la dispozitia pacientului obiecte utile, estetice si il va solicita
corect in folosirea lor, pacientul se va vedea obligat sa reuseasca, stima
sa de sine fiind astfel supusa unei probe dure. Odata obtinut rezultatul,
inregistrata reusita, stima de sine a pacientului se regaseste refacuta si
îndoielile înlăturate. În relaţia kinetoterapeut - pacient, fiecare are canalul
sau favorit de comunicare.
Atunci cand kinetoterapeutul nu stie sau nu reuseste sa se
adapteze si sa comunice cu pacientul pe canalele preferate de acesta,
rezultatele lasa de dorit. Sunt situatii in care, neconstientizand propria
incapacitate de adaptare, kinetoterapeutii sunt tentati sa concluzioneze

11
ca pacientul lor este negativ sau rezistent, fapt care ingreuneaza si mai
mult comunicarea, ajungandu-se la un schimb de replici taioase, dure.
Conduita kinetoterapeutului se prezinta ca un repertoriu de
comportamente, atitudini si tehnici, structurate intr-un sistem, prin care
kinetoterapeutul asigura recuperarea pacientului. Acest set de acte
comportamentale poate fi apreciat ca stil al muncii kinetoterapeutului.
Observarea unor fapte de conduita si atitudini a kinetoterapeutilor
si pacientilor in cadrul relatiei terapeutice, poate conduce la concluzia ca
nerespectarea legitatilor psihologice care caracterizeaza relatia
kinetoterapeut -pacient, poate influenta puternic, in sens negativ,
rezultatul actului recuperator kinetoterapeutic. Din acest punct de
vedere, cele mai marcante deficiente sunt:
 Adoptarea de catre unii kinetoterapeuti a unor atitudini
necorespunzatoare, neadapate la particularitatile pacientului
si la obiectivele urmarite, ca urmare a slabei reprezentari a
intelegerii empatice in sistemul aptitudinal si atitudinal al
kinetoterapeutilor.
 Insuficienta dezvoltare a capacitatii de autocunoastere a
kinetoterapeutilor, care conduce la formarea unei imagini de
sine in neconcordanta cu realitatea.
 Insuficienta dezvoltare a capacitatii de cunoastere a celorlalti
si, mai ales, a pacientilor.
 Inexistenta unor deprinderi adecvate de autoreglare a
propriilor stari psihice, atitudini si comportamente, fapt care
conduce la imposibilitatea realizarii unei adaptari
corespunzatoare in functie de particularitatile pacientilor si
context si la imposibilitatea asigurarii unei atitudini
congruente in relatia cu pacientii.
 Necunoasterea unor tehnici de comunicare eficiente.
Stilul de lucru al kinetoterapeutilor caracterizat prin orientare spre sine
sau orientare instabila, orientari necorespunzatoare din punct de vedere
al asigurarii unei relatii terapeutice eficiente.

IV. Aspecte psihologice privind relatia terapeut - pacient

Pentru psihologia medicala, studiul relatiei terapeut - pacient este,

dupa numerosi autori, insasi ratiunea ei de a exista, succesul actului
terapeutic depinzand, in cel mai inalt grad, de buna functionare si
organizare a acestei relatii. Contactul terapeutului cu pacientul nu este
numai un act terapeutic sau numai de morala, ci si una si cealalta in
acelasi timp. Bolnavul va suporta suferinta, in primul rand, in functie de

12
personalitatea sa, va avea dubii sau momente de culpabilitate, dar la un
moment dat el se va hotari sa abordeze medicul.
In fata bolii, dupa Sivadon (1973), pozitia terapeutului si a
pacientului sunt diferite. Daca pentru terapeut boala este adesea privita
ca o problema stiintifica si obiectiva, pentru bolnav ea este, in primul
rand, o problema emotionala si subiectiva.
Ideal, terapeutul trebuie sa corespunda cererii emotionale a
bolnavului, incercand sa realizeze ceea ce Delay si Pichot (1962)
denumesc cu termenul de comunitate culturala dintre terapeut si pacient,
care determina - in mare masura – atitudinea terapeutului faţa de pacient
si invers. Dupa parerea autorilor, personalitatea terapeutului determina
stilul sau de munca care se manifesta nu numai in cadrul deciziei
terapeutice, ci si în cadrul tuturor relatiilor cu bolnavii.
Vorbind despre caracteristicile profesionale ale terapeutului
psihologia medicala si psihoterapia stabilesc o serie de cerinte din punct
de vedere al formarii si experientei necesare unui bun terapeut,
mentionand ca, desi acestea sunt foarte importante, nu trebuie pierdute
din vedere caracteristicile personale si umane, deoarece ele contribuie la
stabilirea dialogului, a relatiei si a aliantei in lucru, referirile facandu-se la
usurinta de a comunica, la dorinta de a ajuta si la capacitatea de a o
face.
Una dintre cele mai importante probleme in cadrul relatiei terapeut
- pacient - mai ales la inceput, dar nu numai - este aceea a comunicarii,
care se gaseste ingreuiata de factori, ca starea de anxietate a
pacientului, ignoranta sa, circumstantele in care cere ajutor terapeutului
etc., imbogatirea acesteia fiind esentiala, mai ales pe seama comunicarii
verbale interpersonale, care este mai eficienta decat o informatie vizuala
sau scrisa.
In cadrul relatiei terapeut - pacient, personalitatea bolnavului este
foarte importanta, dar la fel de importanta este si personalitatea si
atitudinea terapeutului fata de pacient, prin felul de a fi al terapeutului.
Se vorbeste, de asemenea, despre necesitatea existentei in cadrul
relatiei terapeut pacient a ceea ce cercetatorii denumesc adaptare.
Intalnirea dintre terapeut si pacient este o intalnire dintre doua
personalitati diferite, care stau pe pozitii diferite si care are loc in etape
diferite, motiv pentru care - pe parcursul desfasurarii relatie - tendinta
trebuie sa fie de echilibrare, prin adaptarea ideilor ale fiecareia dintre
parţi la cele ale celeilalte parţi. De fapt, se pare ca relatia terapeut –
pacient lasa curs liber tendintelor personale, sentimentelor inconstiente,
convingerilor si prejudecatilor. In relatia terapeutica, se poate considera
ca terapeutul este stapanul teritoriului sau si atunci el isi va dirija
pacientul, centrandu-se pe trairile sale psihice si fizice, sau se poate
considera ca pacientul este stapan pe teritoriul sau si atunci terapeutul

13
va trebui sa-l urmeze, sa-l insoteasca si sa-l supravegheze în
permanenta, adaptandu-se lui in permanenta, pentru a determina
aparitia efectului terapeutic.
Este indispensabil ca terapeutul sa tina cont de importanta relatiei
terapeut – pacient si, mai ales, de influenta acesteia asupra procesului
de vindecare; in cadrul acestei relatii, terapeutul este primul instrument
terapeutic. Terapeutul nu trebuie sa piarda din vedere ca, de cele mai
multe ori, bolnavul stie foarte multe despre boala sa. Cel mai mare
privilegiu al terapeutilor este dat nu de cunostintele stiintifice, ci mai ales
de capacitatea de recunoastere a umanitatii lor, de modul cum stiu sa
foloseasca aceste cunostinte, de capacitatea lor de comunicare cu
bolnavii (Pinon, J., 2001).

In ceea ce priveste imbunatatirea comunicarii terapeut - pacient (a

carui responsabilitate ii revine terapeutului), Ley (citat de Lupu si Zanc,
1999) a formulat, pe baza studiilor sale asupra intelegerii si memorarii
informatiilor medicale, cateva sugestii:
 indrumarile si recomandarile sa fie date la inceputul indicatiilor
medicale;
 sa fie accentuata importanta recomandarilor si indicatiilor medicale;
 sa se foloseasca propozitii si cuvinte scurte;
 informaia ce trebuie comunicat sa fie formulat in propozitii clare;
 sa se repete recomandarile;
 sa se dea informatii concrete, precise, in mod detaliat, mai degraba
decat informatii generale;

V. Relaţia kinetoterapeut – pacient

Aceasta relatie este foarte importanta, deoarece nu este un

tratament de scurta durata, ci de abordarea unei persoane in totalitatea
sa bio-psiho-socio-culturala (N. Dolbeau).
Rolul kinetoterapeutului nu se identifica cu cel de vindecator,
reprezentand numai o componenta a planului terapeutic complex, cu
valente interdisciplinare.
Daca veniti in contact pentru prima data cu pacientul, indiferent de
varsta lui, prezentati-va numele si prenumele, explicati prin cuvinte
putine, dar clare, motivul prezentei alaturi de acesta si ce parere aveti
despre modul in care veti colabora.
Kinetoterapeutul trebuie sa priveasca pacientul ca o personalitate
globala, sa tina cont de patologia sa, de dezvoltarea sa intelectuala, de
apartenenta sa socio-culturala si religioasa (de exemplu la un crestin

14
Craciunul este o sarbatoare foarte importanta pe cand la un musulman
nu are aceeasi semnificatie).
Sentimentele kinetoterapeutului se traduc prin comportamente,
atitudini corporale, expresiile fetei, si nu prin cuvinte.Astfel nervozitatea
kinetoterapeutului se transmite usor pacientului. In acest domeniu orice
improvizatie, orice ezitare este rapid perceputa si sanctionata de pacient
(N. Dolbeau).
Zambetele de pe buze vor reprezenta bunavointa, placere si
bucuria de a ne revedea. Ochii nostri il vor invalui cu multa caldura si
intelegere pentru situatia in care se afla, dar si cu speranta ca eforturile
noastre vor da rezultate.
Kinetoterapeutul trebuie sa manifeste un echilibru comportamental.
El este intelegator, rabdator, dar in acelasi timp autoritar atunci cand este
nevoie. Chiar daca intelege situatia pacientului, el nu va accepta refuzul
tratamentului sau agresivitatea. Prin comportamentul sau
kinetotetapeutul ii transmite pacientului respectul pe care il poarta, in
ciuda suferintei si a unor valori proprii.
Relatia cu pacientul poate fi dezagreabila, placuta sau neutra. Totul
porneste de la modul in care kinetoterapeutul stie sa comunice, si sa
foloseasca cele mai potrivite cuvinte pentru a intra in legatura cu
pacientul, dar mai depinde si de tinuta sa vestimentara si chiar de
mirosul pe care il emana corpul sau. Se utilizează un ton calm al vocii,
un ton prietenesc care sa-l apropie si sa-l determine sa aiba incredere in
noi. Treptat kinetoterapeutul va oferi pacientului autonomie afectiva,
pentru retributia sa.
Daca un pacient nu poate executa unele actiuni care vi se par
usoare, nu-i reprosati ca nu le face, incercati sa vedeti de ce nu le
executa, actionati in acesta directie si veti fi multumiti de "victorie".
Inainte de a incepe activitatea, adresati pacientului intrebari de
genul: cum te simti azi? cum te-ai simtit dupa programul de ieri? cum ai
dormit?
Recapitulati pe scurt actiunile efectuate cu o zi inainte si apoi
prezentati, pe scurt, programul din ziua respectiva. Pacientul asteapta
intelegerea pentru suferinta lui, ajutor pentru a depasi disconfortul pe
diferite planuri, corectitudine in aplicarea mijloacelor, atentiei si
profesionalismului in evaluarea progreselor in fiecare etapa, stabilirea
unor repere sigure de urmarit pentru a depasi treptat fiecare stadium al
recuperarii.
Un aspect important al relatiei kinetoterapeut - pacient este
confidentialitatea. Kinetoterapeutul este frecvent in situatia de a afla
detalii din viata pacientului. Aceste detalii trebuie sa ramana secrete ale
persoanei respective. Există situaţii in care actul terapeutic poate fi
influenţat de cunoaşterea acestor secrete, iar dezvăluirea lor nu poate fi

15
făcuta fără acordul pacientului. Viaţa privată a pacientului sau starea
acestuia nu pot fi subiect de comentarii. Orice neglijenţă în acest sens
distruge elementul esenţial al acestei colaborări, adică încrederea (Judd,
1983).
Un alt element important al acestei relaţii îl reprezintă comunicarea
- văzută nu ca limbaj, ci ca problematică legată de cunoaşterea şi
înţelegerea bolnavului. În orice act medical intervine cu pregnanţă
înţelegerea dintre om şi om. Această relaţie este importantă, dar, în
acelaşi timp, este şi complexă. Specialistul trebuie să fie apropiat de
pacient şi să îl înţeleagă, dar, în acelaşi timp, trebuie să menţină şi o
oarecare distanţă faţă de acesta. Kinetoterapeutul nu trebuie să se
identifice cu pacientul, dar trebuie să se ferească de a-i impune
bolnavului o anumită concepţie despre sănătate. În situaţia unor
rezultate modeste, pacientul va fi cu siguranţa dezamăgit şi nu-şi va ierta
niciodată terapeutul. Din acest punct de vedere, dialogul dintre
kinetoterapeut şi pacient are o mare valoare de susţinere.
Kinetoterapeutul nu trebuie să se lase condus de bolnav. El trebuie
să găsească momentul propice pentru a-i prezenta bolnavului care este
tratamentul indicat. Specialistul nu trebuie să răspundă brutal, cu ironie
sau enervare la pretenţiile pacientului. Totuşi, trebuie să ţină cont de
idiosincrasiile acestuia, de experienţa sa de bolnav, de ameliorările
discutabile în urma unor tratamente (Dolbeau şi Abt, 1996).
Kinetoterapeutul trebuie să obţină consimţământul pacientului său,
mai corect spus, adeziunea lui la actul medical. El trebuie să respecte
libertatea pacientului, motiv pentru care trebuie să-i explice acestuia
procedurile pe care le va aplica, pentru a-i obţine asentimentul. De
asemenea, nu trebuie să se folosească de eventuala slăbiciune a
pacientului pentru a-i obţine consimţământul pentru acte terapeutice
riscante sau discutabile. Pentru a obţine adeziunea pacientului, este
necesar să se cunoască exact complianţa acestuia. Participarea activă a
pacientului la actul terapeutic presupune o atitudine cooperantă, o buna
atenţie şi o bună memorie. Chiar şi atunci când se fac mobilizări pasive
ale unui segment, se solicită atenţia pacientului prin explicarea acţiunii şi
exemplificarea ei (Vlad, 1971).
Unii pacienţi au defecte de memorie, au probleme emoţionale sau
atitudini negative faţă de tratament. În aceste situaţii tratamentul trebuie
să fie atent supravegheat, chiar dacă teoretic ei se pot descurca singuri.
Relaţia dintre kinetoterapeut şi pacient este complexă, ea nefiind
bazată doar pe lupta împotriva bolii. Pacientul se prezintă în faţa
specialistului în toată integritatea sa bio-psiho--socio-culrurală. Deci
kinetoterapeutul trebuie să cunoască toate dorinţele şi aspiraţiile
pacientului, pentru a interveni benefic atunci când este cazul.

16
 Concluzii

Pentru buna desfăşurare a activităţii de kinetoterapie, se impune şi

prezenţa unor anumite însuşiri de personalitate care includ particularităţi
temperamentale (energetico-dinamice) şi caracteriale ce reprezintă o
expresie a întregului sistem al personalităţii, reglând sistemul de conduite
manifestate în ambianţă generală.
Profesia de kinetoterapeut pretinde din partea celor care o practică şi
anumite calităţi fizice, o anumită constituţie, care să faciliteze efectuarea
cu succes a activităţilor specifice.
Interesele şi motivaţiile reprezintă condiţiile interne care
mobilizează o persoana să presteze o anumită activitate. Aceste mobiluri
pot avea rezonanţe înnăscute sau dobândite, conştiente sau
inconştiente, pot fi simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte.
Din punct de vedere al variabilelor de vârstă şi sex, în
kinetoterapie, se poate aprecia că diferenţele nu sunt foarte mari,
neputându-se face o legătură netă între categoriile de pacienţi (în funcţie
de vârstă, sex, afecţiuni), metodele şi mijloacele kinetoterapeutice
folosite şi preferinţele kinetoterapeuţilor; exprimarea unor preferinţe ţine
doar de complexul de particularităţi individuale ale kinetoterapeutului.

17