Sunteți pe pagina 1din 7

Analiză comparativă

I. Scurtă prezentare a fiecărei orientări

1. Orientarea experiențială în psihoterapie


Psihoterapia experiențială este o paradigmă ce promovează dezvoltarea și restructurarea
persoanei, redobândirea și păstrarea sănătății mintale. Aceasta își are rădăcinile în filosofia
existenţialistă (principiu: oamenii sunt într-un proces continuu de autodescoperire) și în gândirea
fenomenologică (teoria câmpului: persoana este concepută în spaţiul său de viaţă ca un câmp;
orice eveniment care are loc într-o parte a câmpului se resimte în toate celelalte părţi).
În psihoterapia experiențială se pune accentul pe trăirea emoției și exprimarea experienței
prezente, având ca principiu de bază experiența „aici și acum” prin care subiectului îi este permis
să-și conștientizeze propriile emoții, gânduri, trăiri. Prin câștigarea conștiinței propriului eu,
persoana va putea să se pună în acord cu semnificaţiile lumii sale interne şi externe şi să se
perfecţioneze prin autorestructurare. Astfel, accentul este pus pe potenţialul psihic, energetic,
existent în fiinţa umană. Clientul trebuie să-și declanşeze această energie psihică latentă prin
eliminarea barierelor psihice constituite.
Scopurile psihoterapiei existenţialiste implică:
 Conştientizarea propriilor probleme şi actualizarea potenţialului energetic latent.
 Maturizarea personalității și înlăturarea disconfortului provocat de impasul existenţial în
care se află persoana.
 Dobândirea unei imagini de sine autentice care va determina clarificarea identităţii
personale şi armonizare relaţională.
 Acceptarea de sine şi înlăturarea conflictelor intrapsihice.
 Modificarea comportamentului neautentic.
 Rezolvarea crizei existenţiale în care se află clientul şi conştientizarea autodeterminării
destinului.
 Autodesăvârşire personală, sporirea autenticităţii, spontaneităţii şi creativităţii, fapt care
va duce la reconstrucţia fiinţei umane.
2. Orientarea cognitiv – comportamentală în psihoterapie
În abordarea cognitiv – comportamentală, accentul este pus pe formularea conceptelor în
termeni operaționali, precum și pe validarea empirică a rezultatelor tratamentului.
Prima etapă în evoluția psihoterapiei cognitiv – comportamentale a fost apariția terapiei
comportamentale. Aceasta se bazează pe teoriile învăţării, care afirmă că personalitatea umană
este construită sub influenţa exclusivă a stimulilor exteriori, a situaţiilor, rolurilor şi
interacţiunilor sociale.
Teoriile învățării încearcă să explice modificările comportamentale dintr-o perspectivă
individuală de reacție la schimbarea din mediu. Aceste schimbări succed anumite principii de
învăţare, care controlează şi prezic comportamentul unei persoane.
Concluziile terapeuților comportamentaliști se bazau, în mare măsură, pe cercetările realizate
pe animale, deoarece studiile pe subiecți umani lipseau aproape cu desăvârșire, ceea ce conferea
un caracter limitat. Aceștia se ocupă de comportamentul observabil şi de condiţiile de mediu care
îl modelează.
Psihoterapia implică un set de procedee cu rol în eliminarea reacţiilor emoţionale cu caracter
dezadaptativ și a comportamentelor nedorite. De asemenea, prin psihoterapia comportamentală
se elaborează modele de comportament mai eficiente, care să ofere individului posibilitatea să
facă faţă sarcinilor cotidiene, să interacţioneze adecvat cu anumite persoane şi situaţii.
Conceptele de bază în psihoterapia comportamentală sunt întărirea și controlul.
Scopul psihoterapiei este decondiţionarea clientului de comportamentele dezadaptative şi
schimbarea acestora cu comportamente adaptative. Comportamentaliștii sunt de părere că o
persoană se comportă dezadaptativ pentru că a eşuat în procesul de obținere a unor abilităţi prin
care să facă faţă evenimentelor cotidiene şi, în acelaşi timp, a învăţat modele comportamentale
greşite.
Metodele terapiei comportamentale au o formă structurată, iar timpul de tratament este scurt.
Rezolvarea de probleme constituie o latură importantă a tratamentului. Aspectele
psihoterapiei sunt descrise explicit pacientului, iar acesta din urmă colaborează cu terapeutul
pentru a planifica strategii de rezolvare a problemelor deranjante pentru client. De asemenea,
obiectivele sunt clar formulate împreună cu pacientul, bazându-se pe informațiile despre factorii
care contribuie la menținerea problemei simptom.
Terapia cognitiv – comportamentală afirmă că modurile în care se comportă individul sunt
determinate de situațiile imediate, precum și de felul în care subiectul le interpretează.

II. Asemănări și deosebiri între cele două orientări

Ambele orientări au drept scop, printre altele, schimbarea manierei de percepere a propriei
persoane şi a anturajului, precum și dezvoltarea unei autonomii, a unei capacități personale de
judecare. De asemenea, relația terapeutică, deși prezintă unele diferențe în funcție de orientarea
psihoterapeutică, are la bază încrederea și crearea unei atmosfere calde, securizante, care să-l
stimuleze pe client la împărtășirea propriilor trăiri.
Și schema cognitivă de abordare prezintă un traseu destul de similar: în abordările cognitive,
schema începe cu gânduri (Ce-mi trece prin minte?), continuă cu emoții (Cum mă simt?),
senzații fiziologice (Ce se întâmplă în corp) și se încheie cu comportament (Ce fac, ce mi vine să
fac, dar nu fac?). În terapiile umaniste, diferența este că se începe de la emoții, iar la
comportament se adaugă întrebarea „de ce ai nevoie?”.
O primă diferență între cele două abordări psihoterapeutice o constituie perspectiva asupra
elementului declanșator al tabloului clinic. În psihoterapiile umaniste, se consideră că emoția este
primul factor care declanșează simptomatologia. Cognitiviștii, însă, sunt de părere că
interpretarea e prima, aceasta determinând emoția.
Cele două orientări psihoterapeutice se diferențiază pregnant și în ceea ce privește scopurile
pe termen scurt, pe termen mediu și pe termen lung. În terapia experiențială, scopurile pe termen
scurt sunt legate de experiența imediată a clientului, explorarea de sine, diferențierea între
experiențele vechi și cele noi și integrarea acestora din urmă (modificarea concepţiei despre
sine). În paralel, terapia cognitiv – comportamentală are drept scopuri pe termen scurt
schimbările ecologice, pornind de la problemele de fond, destructurarea comportamentelor
neadecvate, achiziționarea altora noi și trecerea de la întărirea prin intermediul altuia la întărirea
prin propria persoană. Scopurile pe termen mediu în psihoterapia experiențialistă urmăresc
acceptarea propriei experiențe, schimbarea structurii proprii, sporirea flexibilității și diminuarea
tensiunii interioare. În psihoterapia cognitiv – comportamentală, scopurile pe termen mediu
urmăresc dezvoltarea autocontrolului și restructurarea repertoriului comportamental, care implică
eliminarea comportamentelor neadecvate și stabilizarea unor comportamente adecvate noi.
Scopurile pe termen lung în terapia experiențialistă se axează pe deschiderea faţă de realitate,
sporirea capacităţii personale de judecare și dezvoltarea proprie activă şi orientată. În terapia
cognitiv – comportamentală, scopurile pe termen lung se focalizează pe libertate, înţelegere,
autonomie, îmbunătăţirea competenţelor, înţelegerea condiţiilor care generează probleme
personale.
Terapiile se diferențiază nu numai prin scopurile urmărite, ci şi prin întregul proces de
stabilire a acestora. Astfel, în terapiile comportamentale terapeutul este riguros şi definitiv în
stabilirea scopurilor tratamentului. În acest proces nu este loc pentru ambiguitate. Scopurile sunt
identificate la începutul tratamentului, iar orice schimbare sau deviere trebuie precizată.
La cealaltă extremă se află terapia centrată pe client şi cea existenţialistă. Acestea nu acordă
chiar atâta importanţă fixării scopurilor şi terapeuţii nu simt nevoia de a identifica scopuri clar
bine la începutul tratamentului. Această procedură este congruentă cu filosofia care stă la baza
acestor tratamente, din moment ce clientul îşi asumă controlul asupra cursului tratamentului şi
decide asupra scopurilor.
Așadar, modalitățile de lucru diferă sub următoarele aspecte:
În terapiile cognitiv – comportamentale se caută, de obicei, să se schimbe cognițiile
disfuncționale și comportamentele dezadaptative care stau la baza simptomatologiei.
În terapiile experiențialiste, se asigură clientului o formă subtilă de insight emoţional în
legătură cu cauzele dificultăţilor lui emoţionale, fapt care va fi însoțit de remisia simptomelor.
Mai mult, aceste tratamente îi asigură clientului o filozofie nouă de viaţă, care îl ridică la un alt
nivel de conştiinţă. Este necesar ca psihoterapia să aibă un efect pozitiv asupra eticii clientului,
responsabilităţii sale sociale şi filosofiei sale despre viaţă.
În ceea ce privesc procedurile terapeutice în psihoterapia existențială, acestea cuprind:
1. Explorarea eului, care este o examinare amănunţită a celor 4 dimensiuni ale vieţii
clientului: lumea naturală, lumea publică, lumea privată și lumea ideală;
2. Schimbarea direcției de viață, care se referă la analiza și evaluarea tuturor alternativelor
posibile și alegerea variantei optime;
3. Manifestarea noii vieți demne, unde se stabilesc modalităţile de valorizare şi de punere în
acţiune a talentelor clientului, a abilităţilor şi deprinderilor personale.
În aceste etape se folosesc tehnici de lucru precum:
 intenţia paradoxală
 tehnici nonverbale
 tehnica fanteziei ghidate
 relaxare musculară pentru conştientizarea senzaţiilor de tensiune
 tehnici de educare a voinţei
 tehnici de concentrare a atenţiei
În schimb, etapele psihoterapiei cognitiv-comportamentale cuprind:
1. Formularea problemelor, etapă în care se identifică comportamentul problematic și
consecințele acestuia. Scopul primelor şedinţe terapeutice este de a formula o ipoteză
preliminară cu privire la problema clientului şi de a elabora un plan terapeutic.
2. Evaluarea clientului, prin diverse modalități: interviu cu privire la comportamentul
clientului, auto-monitorizarea, autoevaluarea (se realizează cu ajutorul următoarelor
instrumente diagnostice: chestionarul, scale de evaluare, obţinerea unor informaţii de la
alte persoane, intervievarea unor persoane cu rol cheie în viaţa clientului), observarea
directă a activităţii subiectului în timpul şedinţelor terapeutice.
3. Aplicarea tehnicilor terapeutice, și anume Identificarea gândurilor negative și
Modificarea gândurilor negative şi a comportamentelor aferente.
Așadar, se poate observa diferența din procesul terapeutic al fiecărei orientări. În timp ce
psihoterapia existențială se axează pe explorarea lumii clientului, pe identificarea variantelor
optime de acțiune și pe valorificarea talentelor clientului, pe scurt se interesează de persoană,
psihoterapia cognitiv – comportamentală se orientează pe problemă, focalizându-se pe
identificarea comportamentelor problematice și a cognițiilor disfuncționale și înlocuirea lor cu
unele adaptative.
Așa cum am precizat anterior, psihoterapia cognitiv – comportamentală are ca tehnici de bază
identificarea gândurilor negative și modificarea acestora și a comportamentelor aferente. Un
punct comun cu tehnicile psihoterapiei existențiale ar putea fi utilizarea tehnicilor dramatice și a
imaginaţie dirijate în cadrul ședințelor terapeutice.
În relația terapeutică din cadrul orientării existențiale, terapeutul împărtășește clientului
propriile sentimente, valori, experiențe de viață. În cadrul întâlnirilor, clientul și terapeutul
realizează o comunicare intuitivă, directă, empatică și nu fixează obiective ce trebuie atinse, nu
încearcă să-l schimbe pe client, ci doar îl ajută să-și valorifice potențialul psihic latent, relația
fiind de la om la om.
În schimb, în relația terapeutică din cadrul orientării cognitiv – comportamentale,
terapeutul are rolul de a-l ajuta pe client să înţeleagă realitatea situaţiei şi de a-i prescrie sarcini şi
exerciţii care să-i îndepărteze simptomele. Pentru a îndeplini aceste sarcini, terapeutul trebuie
adesea să-şi asume un rol autoritar, oarecum similar rolului de profesor.

III. Părere personală

După cum am observat din cele anterioare, cele două orientări psihoterapeutice prezintă atât
asemănări, cât și deosebiri. Deși predomină deosebirile, se poate realiza o conciliere între cele
două.
Procedurilor psihoterapeutice din orientarea experiențială se pot îmbina cu cele din
orientarea cognitiv – comportamentală, rezultând un model al explorării eului bazat pe
examinarea amănunțită și pe identificarea gândurilor disfuncționale și a comportamentelor
dezadaptative din fiecare patru dimensiune a vieţii clientului: lumea naturală, lumea publică,
lumea privată și lumea ideală. Astfel, schimbarea direcției de viață va include, pe lângă
identificarea alternativelor optime, și identificarea comportamentelor optime. De asemenea, în
examinarea amănunțită a celor patru dimensiuni ale vieții clientului, se pot folosi și modalități
cognitiv – comportamentale de evaluare, cum ar fi auto-monitorizarea, autoevaluarea prin
chestionar, scale de evaluare, obţinerea unor informaţii de la alte persoane, intervievarea unor
persoane cu rol cheie în viaţa clientului, pentru a avea o paletă cât mai largă de informații.
În ceea ce privesc scopurile celor două orientări, pe lângă explorarea de sine,
diferențierea între experiențele vechi și cele noi și integrarea acestora din urmă (modificarea
concepţiei despre sine) se pot adăuga, realizându-se altă îmbinare cu orientarea cognitiv –
comportamentală, destructurarea comportamentelor neadecvate, achiziționarea altora noi și
trecerea de la întărirea prin intermediul altuia la întărirea prin propria persoană. Obținând o astfel
de autonomie și schimbând comportamentele neadecvate, automat se schimbă și concepția
despre sine. Iar, prin adăugarea la experiențele vechi și noi, a cognițiilor și comportamentelor
clientului, se obține o perspectivă mai largă asupra explorării de sine.
Privind mai atent, se observă sinergia dintre cele două orientări psihoterapeutice. Luând
din nou exemplul scopurilor terapeutice, în terapia experiențialistă se încearcă deschiderea faţă
de realitate, sporirea capacităţii personale de judecare și dezvoltarea proprie activă şi orientată.
Scopuri destul de asemănătoare cu cele ale terapiei cognitiv – comportamentală, care se
focalizează pe înţelegere (care poate fi privită și ca deschidere față de realitate, înțelegerea ei),
autonomie (care include și capacitatea personală de judecare), îmbunătăţirea competenţelor (care
cuprinde și dezvoltarea proprie activă şi orientată).
În concluzie, cele două orientări psihoterapeutice prezintă concepte comune și elemente
care pot fi îmbinate pentru a facilita cunoașterea de către terapeut a clientului său, precum și
cunoașterea de sine a clientului și sporirea șanselor de remisie a simptomatologiei.

Bibliografie

Holdevici, Irina. (2005). Psihoterapia cognitiv – comportamentală. Managementul


stresului pentru un stil de viață optim. București: Editura Științelor Medicale.
Holdevici, Irina. (2003). Psihoterapia cognitiv – comportamentală pentru cazurile
dificile. București: Editura Dual Tech.
Iolanda, Mitrofan. (2000). Orientarea experiențială în psihoterapie. București: Editura
S.P.E.R.
Vera Luis, Leveau Jacques, Vera P. Louis. (2011). Terapia cognitiv – comportamentală
la copii și adolescenți. București: Editura Polirom.