SSM PDF

Capitolul I
Ca membrii cu drepturi și obligații depline a Uniunii Europene, pentru început să

recapitulăm actele normative și semnificația acestora.
În conformitate cu Tratatul de la Lisabona, instituțiile europene adoptă cinci tipuri de

acte juridice:
- regulamentul
- directiva
- decizia
- recomandarea
- avizul
Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale
și se aplică direct în fiecare stat membru imediat după intrarea în vigoare.
Directiva – instrumentul juridic de punere în aplicare a politicilor europene. Introduce o

obligație cu privire la rezultatul care trebuie atins, însă lasă libertate statelor membre în
ceea ce privește mijloacele utilizate în acest sens.
Decizia – act cu caracter juridic obligatoriu care poate avea o aplicabilitate generală sau
poate fi adresată unui destinatar precis.
Recomandarea și avizul nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic.
Directiva - cadru europeană privind securitatea și sănătatea în muncă, adoptată în 1989 –

89/391/ CE – a reprezentat un important instrument pentru îmbunătățirea securității și
sănătății în muncă. Aceasta garantează cerințele minime în materie de securitatea și
sănătatea în muncă în întreaga Europă, în timp ce statele membre au posibilitatea de a
menține sau de a stabili măsuri mai stricte.
Odată cu aprobarea directivei – cadru s-au adus inovații considerabile, precum:
- termenul “ mediu de lucru” s-a definit în conformitate cu Convenția nr.155 ILO
și ține seama de siguranța tehnică precum și de prevenirea generală a bolilor profesionale.
- directiva vizează stabilirea unui nivel uniform de securitate și sănătate în
beneficiul tuturor lucrătorilor
- directiva obligă angajatorii să adopte măsurile preventive corespunzătoare
pentru a spori securitatea și sănătatea locului de muncă.
- directiva introduce elementul cheie: principiul evaluării și definește, totodată,
elementele principale ale acestuia:
- identificarea pericolelor
- participarea lucrătorilor
- introducerea unor măsuri adecvate cu prioritatea eliminării riscului la sursă
- documentarea și reevaluarea periodică a pericolelor de la locul de muncă
- obligația de a adopta măsuri preventive accentuează în mod implicit
importanța integrării managementului securității și sănătății ocupaționale în
managementul general.
Directiva cadru 89/391/CEE este impartita in patru parti si 18 capitole.

De interes, pentru abordarea noastră, sunt următoarele capitole:
Capitolul 5 –PREVEDERI GENERALE- este stabilit cadrul general al
îndatoririlor angajatorului:
- asigurarea securității și sănătății muncitorilor în toate aspectele referitoare
la muncă
- răspunderea patronului nu va fi diminuată /anulată în cazurile în care acesta
angajează servicii sau persoane competente din exterior
- principiul responsabilității patronului nu va fi afectat de obligațiile muncitorilor
în domeniul securității și sănătății în muncă
- statele membre pot exclude sau limita responsabilitățile patronilor acolo unde
evenimentele sunt cauzate de condiții neobișnuite și neprevăzute.
Capitolul 6-OBLIGAȚIILE GENERALE ALE ANGAJATORULUI - sunt
enumerate principiile generale de prevenire:
- evitarea riscurilor
- evaluarea riscurilor ce nu pot fi evitate
- combaterea riscurilor la sursă
- adaptarea muncii la om,cu referire la proiectarea locurilor de muncă
- adaptarea la progresul tehnic
- înlocuirea pericolelor prin non-pericole sau cu pericole mai mici
- dezvoltarea unei politici de prevenire cuprinzătoare și coerente care să cuprindă
tehnologiile, organizarea muncii și a condițiilor de muncă, relațiile sociale și influența
factorilor de muncă
- prioritatea măsurilor de protecție colectivă față de cele individuale
- prevederea de instrucțuni corespunzătoare pentru muncitori.
Capitolul 7-SERVICII DE PROTECTIE ȘI PREVENIRE se referă la obligațiile

patronilor în organizarea serviciilor specifice de protecție a muncii.
Patronul are îndatorirea să desemneze unul sau mai mulți muncitori pentru
realizarea activității legate de protecția și prevenirea riscurilor profesionale. Muncitorii
trebuie să beneficieze de:
- timp adecvat
- mijloace necesare
- capacitate profesională și aptitudini adecvate.
Capitolul 8 –PRIMUL AJUTOR, COMBATEREA INCENDIILOR ȘI

EVACUAREA MUNCITORILOR ÎN CAZUL UNUI PERICOL IMINENT ȘI
DEOSEBIT sunt specificate îndatoririle patronului în asemenea situaţii.
Tot în responsabilitățile angajatorului intră și:
- informarea, cât mai repede posibil, a muncitorilor care sunt sau pot fi expuși
unui pericol iminent și deosebit
- să acționeze sau să dea instrucțiuni muncitorilor să oprească lucrul și/sau să
părăsească imediat locul de muncă și să se îndrepte spre o zonă sigură, în condițiile unui
pericol iminent, deosebit și inevitabil
- să se abțină să ceară muncitorilor reluarea lucrului într-o situație unde există
încă un pericol deosebit și iminent (cu excepția situațiilor argumentate corespunzător).
Capitolul 9 - DIFERITE OBLIGAȚII ALE ANGAJATORILOR - se prevede:

- angajatorul trebuie să fie în posesia unei evaluări a riscurilor de securitate și
sănătate în muncă, inclusiv pentru acele grupuri de muncitori care sunt expuși la riscuri
speciale (particulare)
- angajatorul va decide asupra măsurilor de protecție ce urmează a fi adoptate și
asupra echipamentului de protecție ce urmează a fi utilizat
- angajatorul va ține evidența accidentelor profesionale ce au ca efect
incapacitatea temporară de muncă de peste trei zile
- angajatorul va pune la dispoziția autorităților responsabile, în conformitate cu
legile menționate și/sau cu practicile naționale, rapoarte privind accidentele profesionale
suferite de muncitorii săi. Statele membre vor defini obligațiile care revin diferitelor
categorii de întreprinderi cu privire la documentele menționate mai sus.
Capitolul 10 - INFORMAREA MUNCITORILOR - sunt stipulate obligațiile

angajatorului în legătură cu transparența informațiilor.
Angajatorul trebuie să ia măsuri astfel încât muncitorii sau reprezentanții lor să primească
toate informațiile necesare cu privire la:
- riscurile privind securitatea și sănătatea în muncă
- acțiunile de prevenire
- măsurile luate pentru acordarea primului ajutor, prevenirea, stingerea
incendiilor și evacuarea muncitorilor.
Informarea se face atât muncitorilor proprii cât și șefilor muncitorilor din orice
întreprindere exterioară.
Capitolul 11 -CONSULTAREA ȘI PARTICIPAREA MUNCITORILOR se

subliniază îndatorirea angajatorului de a permite muncitorilor și/sau reprezentanților lor
de a participa la discutarea tuturor problemelor referitoare la securitatea și sănătatea în
muncă, prin:
- consultarea muncitorilor
- dreptul muncitorilor și/sau reprezentanților să facă propuneri
- participarea echilibrată.
În acest capitol se reiau drepturile lucrătorilor și/sau reprezentanților lor de a apela
la autoritățile responsabile pentru probleme privind securitatea și sănătatea în muncă.
Secțiunea rezervată obligațiilor angajatorilor se încheie cu Capitolul 12 - INSTRUIREA
MUNCITORILOR. Conform prevederilor acestui capitol angajatorul trebuie să se asigure
că fiecare muncitor primește o instruire adecvată pe probleme de securitate și sănătate în
muncă.
În partea III-a a Directivei cadru se statuează Obligaţiile angajaților.
Pentru responsabilizarea angajatului se prevede că acesta trebuie să aibă grijă, pe cât
posibil, de propria securitate și sănătate, precum și de aceea a altor persoane care pot fi
afectate prin acțiunile lui.
Angajații au următoarele obligații:
- să utilizeze corect maşinile, aparatura, uneltele, substanţele periculoase, să
transporte corect echipamentul şi alte mijloace de producţie
- să utilizeze corect echipamentul de protecţie individuală furnizat şi după utilizare
să-l înapoieze
- să se abţină de la deconectarea, schimbarea sau mutarea arbitrară a dispozitivelor
de securitate corespunzătoare maşinilor, aparaturii, uneltelor, instalaţiilor tehnice şi
clădirilor şi să utilizeze corect aceste dispozitive de protecţie
- să comunice imediat angajatorului și/sau altor persoane cu responsabilități
specifice pentru securitatea și sănătatea muncitorilor, orice situație de muncă despre care
au motive întemeiate să o considere un pericol și orice defecțiuni ale sistemelor și
dispozitivelor de protecție
- să coopereze cu patronul și/sau cu muncitorii cu responsabilități specifice în
asigurarea securității și sănătății în muncă, în conformitate cu practica națională, atâta
timp cât este necesar, pentru a face posibilă realizarea oricăror sarcini sau cerințe impuse
de autoritatea competentă pentru protecția securității și sănătății tuturor lucrătorilor
- să coopereze, în conformitate cu practica națională și atâta timp cât este necesar,
cu patronul și/sau muncitorii cu responsabilități specifice privind sănătatea și securitatea
muncitorilor, pentru a da posibilitatea angajatorului să se asigure că mediul de muncă și
condițiile de muncă sunt sau nu primejdioase .
O serie de directive speciale care vizează anumite aspecte referitoare la securitatea şi

sănătatea în muncă au fost adoptate în baza directivei-cadru . Cu toate acestea, directiva-
cadru se aplică în continuare la toate domeniile incluse în directivele speciale. Atunci
când directivele speciale conţin dispoziţii mai stricte şi mai specifice, aceste dispoziţii
speciale au întâietate. Directivele speciale adaptează principiile directivei-cadru la:
- sarcini specifice, de exemplu: manipularea manuală a încărcăturilor
- pericole specifice la locul de muncă, de exemplu: expunerea la substanţe
periculoase sau la agenţi fizici periculoşi
- locuri de muncă şi sectoare specifice, de exemplu: şantiere temporare,
industrii extractive, nave de pescuit
- grupuri specifice de lucrători, de exemplu: femei însărcinate, lucrători tineri,
lucrători cu contract de muncă pe durată determinată
- anumite aspecte profesionale, de exemplu: organizarea timpului de muncă.
Directivele speciale definesc modalitatea de evaluare a acestor riscuri şi, în unele cazuri,
stabilesc valori limită pentru anumite substanţe sau pentru anumiţi agenţi.
Standardele stabilite în cadrul acestor directive speciale reprezintă standardele minime
de protecţie a lucrătorilor, statele membre având posibilitatea de a menţine sau de a
stabili niveluri mai înalte de protecţie.
DIRECTIVE EUROPENE SPECIALE
I. In ordinea numerologică în care sunt considerate ca fiind individuale în

conformitate cu art.16. din directiva – cadru:
1. 89/654/CEE – cerințe generale ale locului de muncă, transpusă în

legislația națională prin Hotărârea de Guvern nr.1091/2006 – cerințe
minime de securitate și sănătate pentru locul de muncă.
2. 2009/104/CE – utilizarea echipamentelor de muncă. Urmează să fie

transpusă în legislație. În prezent Hotararea de Guvern nr.1146/2006
transpune Directiva 89/655/CEE dar, această Directivă este abrogată.
3. 89/656/CEE – utilizarea echipamentelor individuale de protecție,

transpusă în legislația națională prin Hotărârea de Guvern nr.1048/2006.
4. 90/269/CE – manipularea manuală a maselor, transpusă în legislația

națională prin Hotărârea de Guvern nr.1051/2006.
5. 90/270/CE – echipamente cu ecran de vizualizare, transpusă în legislația

6. 2004/37/CE – agenți cancerigeni și mutageni la locul de muncă, transpusă

în legislația națională prin Hotărârea de Guvern nr.1093/2006.
7. 2000/54/CE – agenți biologici la locul de muncă, transpusă în legislația

8. 92/57/CE – șantiere de construcții temporare și mobile, transpusă în

legislația națională prin Hotărârea de Guvern nr.300/2006.
9. 92/58/CEE – semnalizarea de securitate și sănătate la locul de muncă,

10. 92/85/CEE – femei însărcinate, transpusă în legislația națională prin Legea

nr.25/2004.
11. 92/91/CEE – industria de foraj, transpusă în legislația națională prin

Hotărârea de Guvern nr.1050/2006.
12. 92/104/CEE – industria extractivă de suprafață și subteran, transpusă în

13. 93/103/CEE – munca la bordul navelor de pescuit, transpusă în legislația
14. 98/24/CE – potențial risc datorat agenților chimici la locul de muncă,

transpusă în legislația națională prin Hotărârea de Guvern nr.1218/2006,
Hotărârea de Guvern nr. 1875/2006.
15. 99/92/CE – potențial risc datorat atmosferelor explozive, transpusă în

16. 2004/44/CE – vibrații, transpusă în legislația națională prin Hotărârea de

Guvern nr.1876/2006.
17. 2003/10/CE – zgomot, transpusă în legislația națională prin Hotărârea de

Guvern nr.493/2006.
18. 2004/40/CE – unde și câmpuri electromagnetice
19. 2006/25/CE – radiații optice artificiale, transpusă în legislația națională

prin Hotărârea de Guvern nr.510/2010.
II. Alte acte juridice europene
- DE 2010/35/EU – echipamente sub presiune transportabile, transpusă în

legislația națională prin Ordonanța de Urgență nr.126/2011
- Regulamentul nr. 305/2011 – produse pentru construcții, abrogă DE

89/106/CEE și a intrat în vigoare de la 01.07.2013.
- DE 2006/95/CE – echipamente electrice
- DE 2001/95/CE - securitatea produselor, transpusă în legislația națională

prin Legea nr.363/2007.
- DE 2006/42/CE – mașini, transpusă în legislația națională prin Hotărârea de

Guvern nr.119/2004
- DE 97/23/CE – echipamente sub presiune, transpusă în legislația națională

prin Hotărârea de Guvern nr.1168/2005.
- DE 2009/161/EU – lista valorilor limită de expunere la agenți chimici,

- DE 2009/148/CE – expunere la azbest
- Regulamentul nr. 1271/2008 – clasificare, etichetarea, împachetarea

substanțelor periculoase
- DE 2008/68/CE – transportul de mărfuri periculoase, transpusă în legislația

națională prin Hotărârea de Guvern nr.1326/2009
- Regulamentul nr.1907/2006 – REACH
- DE 92/29/EUROATOM – radiații ionizante, transpusă în legislația națională

prin Ordinul Președintelui Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților
Nucleare pentru aprobarea Normelor fundamentale de securitate radiologică,
OMS nr.1032/2003, OMS nr.944/2002
- DE 2009/71/ EUROATOM – siguranța nucleară, transpusă în legislația

națională prin Hotărârea de Guvern nr.26/2011
- DE 2004/108/CE – compatibilitatea electomagnetică, transpusă în legislația

națională prin Hotărârea de Guvern nr.982/2007 și Hotărâre de Guvern nr.
1756/2007
În plus, o serie de directive UE bazate pe articolul 114 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene (ex-articolul 95 TCE) se raportează la aspecte legate de securitate şi
sănătate. Pe acest temei juridic, au fost adoptate o serie de directive tehnice în contextul
aşa-numitei „noi abordări” prin care organizaţiile europene de standardizare – Comitetul
European de Standardizare (CEN), Comitetul European de Standardizare Electrotehnică
(CENELEC) şi Institutul European de Standardizare în Telecomunicaţii (ETSI) –
stabilesc şi actualizează periodic standarde europene.
https:osha.europa.eu
Autorități și instituții din România cu atribuții specifice în
domeniul securității și sănătății în muncă
În conformitate cu prevederile Legii securității și sănătății în muncă – Legea

nr. 319/2006 – respectiv Capitolul X ” Autorități competente și instituții cu atribuții în
domeniul securității și sănătății în muncă”, acestea sunt:
”(1) Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Egalităţii Şanselor este
autoritatea competentă în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
(2) Principalele atribuţii ale Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei în acest domeniu sunt următoarele:
a) elaborează politica şi strategia natională în domeniul securităţii şi sănătăţii
în muncă, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii şi prin consultarea cu alte instituţii cu
atribuţii în domeniu;
b) elaborează proiecte de acte normative în vederea implementării unitare a
strategiei naţionale şi a acquis-ului comunitar din domeniu;
c) avizează reglementările cu implicaţii în domeniu iniţiate de alte instituţii,
potrivit legii, şi participă, după caz, la elaborarea unor astfel de reglementări;
d) monitorizează aplicarea legislaţiei pe baza datelor, a informaţiilor şi a
propunerilor transmise de instituţiile aflate în subordine sau coordonare, precum şi ale
celor cu care colaborează în desfăşurarea activităţii;
e) abilitează persoane juridice şi fizice pentru a presta servicii de protecţie şi
prevenire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, denumite în prezenta lege
servicii externe, la care se face referire la art. 8 alin. (4);
f) recunoaşte, desemnează, notifică şi supraveghează laboratoare de încercări,
precum şi organisme din domeniul sau de competenţă, în condiţiile legii;
g) coordonează, în colaborare cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării, elaborarea
programelor de cercetare de interes naţional în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă;
h) organizează, împreună cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării, activitatea de
pregătire generală şi/sau de specialitate în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
pentru instituţiile de învăţământ;
i) desfăşoară activităţi de informare-documentare, potrivit legii;
j) avizează materiale de informare şi instruire, cum ar fi suporturi de curs,
broşuri, pliante, afişe elaborate de alte persoane juridice sau fizice, în sensul asigurării
concordanţei mesajelor pe care acestea le conţin cu prevederile legislaţiei în vigoare;
k) reprezintă statul în relaţiile internaţionale din domeniul său de competenţă.
(1) Ministerul Sănătăţii Publice, ca organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, este autoritatea centrală în domeniul asistenţei de sănătate publică.
(2) Ministerul Sănătăţii Publice îndeplineşte, în principal, următoarele atribuţii
în domeniul sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă:
a) coordonează activitatea de medicină a muncii la nivel naţional;
b) elaborează sau avizează reglementări pentru protecţia sănătăţii în relatie cu
mediul de muncă, pentru promovarea sănătăţii la locul de muncă, precum şi pentru
medicina muncii;
c) supraveghează starea de sănătate a lucrătorilor;
d) asigură formarea şi perfecţionarea profesională în domeniul medicinei
muncii;
e) coordonează activitatea de cercetare, declarare, înregistrare şi evidenţă a
bolilor profesionale şi a celor legate de profesiune;
f) autorizează/avizează şi controlează calitatea serviciilor medicale acordate
lucrătorilor la locul de muncă;
g) colaborează cu alte instituţii implicate în activităţi cu impact asupra sănătăţii
lucrătorilor;
h) îndeplineşte şi alte atribuţii, conform competentelor sale în domeniu,
reglementate prin legi speciale.
(1) Inspecţia Muncii reprezintă autoritatea competentă în ceea ce priveşte
controlul aplicării legislaţiei referitoare la securitatea şi sănătatea în munca.
(2) Instituţia prevăzută la alin.(1) controlează modul în care se aplică legislaţia
naţională din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă la toate persoanele fizice şi
juridice din sectoarele prevăzute la art. 3 alin. (1), cu excepţia celor prevăzute la art.
50 alin. (1) şi (2), şi are, în principal, următoarele atribuţii:
a) controlează realizarea programelor de prevenire a riscurilor profesionale;
b) solicită măsurători şi determinări, examinează probe de produse şi de
materiale în unităţi şi în afară acestora, pentru clarificarea unor evenimente sau situaţii
de pericol;
c) dispune sistarea activităţii sau scoaterea din funcţiune a echipamentelor de
muncă, în cazul în care constată o stare de pericol grav şi iminent de accidentare sau
de îmbolnavire profesională şi sesizează, după caz, organele de urmărire penală;
d) cercetează evenimentele conform competenţelor, avizează cercetarea,
stabileşte sau confirmă caracterul accidentelor;
e) coordonează, în colaborare cu Institutul Naţional de Statistică şi cu celelalte
instituţii implicate, după caz, sistemul de raportare şi evidenţă a accidentelor de
munca şi a incidentelor iar, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii Publice, sistemul de
raportare a bolilor profesionale sau legate de profesie;
f) analizează activitatea serviciilor externe prevăzute la art. 8 alin. (4) şi
propune retragerea abilitarii, după caz;
g) raportează Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei situaţiile
deosebite care necesită îmbunătăţirea reglementărilor din domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă;
h) furnizează informaţii celor interesaţi despre cele mai eficace mijloace de
respectare a legislaţiei din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
(1) Asiguratorul, stabilit de lege, reprezintă autoritatea competentă în domeniul
asigurării pentru accidente de muncă şi boli profesionale.
(2) Instituţia prevăzută la alin. (1) are atribuţii pentru:
a) sprijinirea activităţii de prevenire în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă a angajatorilor;
b) reabilitarea medicală şi, după caz, psihologică, precum şi compensarea
victimelor accidentelor de munca şi ale bolilor profesionale;
c) raportarea către Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Egalităţii
Şanselor a situaţiilor deosebite care necesită îmbunătăţirea reglementărilor din
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Protecţia Muncii
fundamentează ştiinţific măsurile de îmbunătățire a activităţii de securitate şi sănătate
în muncă şi promovează politica stabilită pentru acest domeniu.
(1) Ministerul Apărării Naţionale, structurile militare şi structurile în care își
desfăşoară activitatea funcţionari publici cu statut special din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală a Penitenciarelor din cadrul
Ministerului Justiţiei, Serviciul Roman de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe,
Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, precum şi
Comisia Națională pentru Controlul Activităţilor Nucleare organizează, coordonează
şi controlează activitatea de securitate şi sănătate în muncă din unităţile lor, prin
serviciile de prevenire şi protecţie create sau desemnate de către aceste instituţii, în
scopul aplicării prevederilor prezentei legi.
2) Cercetarea, înregistrarea şi evidența accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale produse în unităţile din subordinea instituţiilor prevăzute la alin. (1) se
efectuează de organele proprii ale acestora.
(3) Instituţiile prevăzute la alin. (1) pot elabora reglementări proprii pentru
aplicareaprezentei legi, în completarea celor existente la nivel naţional.”
Am transcricsîn acest capitol cu exactitate articolele din lege, nefiind necesară

o explicitare a lor deoarece conținutul este cât se poate de definitoriu.
Legea securității și sănătății în muncă
Legea nr. 319 din 2006
A fost aprobată în 14 iulie 2006 şi publicată în Monitorul Oficial nr.646 din 26 iulie
2006.
Legea este structurată pe XI capitole:

Capitolul I - „ Dispoziţii generale”
Capitolul II - „Domenii de aplicare”
Capitolul III- „ Obligaţiile angajatorilor”
Este structurat pe şapte secţiuni:
- secţiunea I- „Obligaţiile generale angajatorilor”.
- secţiunea II- „ Servicii de prevenire şi protecţie”
- secţiunea III- „ Primul ajutor, stingerea incendiilor, evacuarea lucrătorilor,
pericol grav şi iminent”
- secţiunea IV – „Alte obligaţii ale angajatorilor”
- secţiunea V – „Informarea lucrătorilor”
- secţiunea VI- „Consultarea şi participarea lucrătorilor”
- secţiunea VII – „Instruirea lucrătorilor”
Capitolul IV – „Obligaţiile lucrătorilor”
Capitolul V – „Supravegherea sănătăţii”
Capitolul VI – „Comunicarea, cercetarea, înregistrarea şi raportarea
evenimentelor”
Capitolul VI are trei secţiuni:
- secțiunea I – „Evenimente”
- secțiunea II – „Accidente de muncă”
- secțiunea III – „Bolile profesionale”
Capitolul VII- “ Grupuri sensibile la riscuri”
Capitolul VIII – „ Infracţiuni”
Capitolul IX - „Contravenţii”
Capitolul X – „Autorităţi competente şi instituţii cu atribuţii în domeniu”
Capitolul XI - „Dispoziţii finale”
Capitolul I ” Dispoziții generale” reprezintă scopul legii, respectiv ” instituirea de

măsuri privind promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor.”
(art.1 alin.2) și stabilirea principiilor generale referitoare la ” prevenirea riscurilor
profesionale, protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc
şi accidentare, informarea, consultarea, participarea echilibrată potrivit legii, instruirea
lucrătorilor şi a reprezentanţilor lor, precum şi direcţiile generale pentru implementarea
acestor principii.” (art.1 alin. 3)
Capitolul II ” Domeniul de aplicare”, în art. 3 și 4 se definesc domeniile de aplicare

precum și, excepțiile.
Pentru a întregii semnificația domeniului de aplicare art.5 definește termeni specifici,
respectiv:
” a) lucrător - persoană angajată de către un angajator, potrivit legii, inclusiv studenţii,
elevii în perioada efectuării stagiului de practică, precum şi ucenicii şi alţi participanţi la
procesul de muncă, cu excepţia persoanelor care prestează activităţi casnice;
b) angajator - persoană fizică sau juridică ce se află în raporturi de muncă ori de
serviciu cu lucrătorul respectiv şi care are responsabilitatea întreprinderii şi/sau unităţii;
c) alţi participanţi la procesul de muncă - persoane aflate în întreprindere şi/sau
unitate, cu permisiunea angajatorului, în perioada de verificare prealabilă a aptitudinilor
profesionale în vederea angajării, persoane care prestează activităţi în folosul comunităţii
sau activităţi în regim de voluntariat, precum şi şomeri pe durata participării la o formă de
pregătire profesională şi persoane care nu au contract individual de muncă încheiat în
formă scrisă şi pentru care se poate face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor
efectuate prin orice alt mijloc de probă;
d) reprezentant al lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor - persoană aleasă, selectată sau desemnată de lucrători, în
conformitate cu prevederile legale, să îi reprezinte pe aceştia în ceea ce priveşte
problemele referitoare la protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în muncă;
e) prevenire - ansamblul de dispoziţii sau măsuri luate ori prevăzute în toate etapele
procesului de muncă, în scopul evitării sau diminuării riscurilor profesionale;
f) eveniment - accidentul care a antrenat decesul sau vătămări ale organismului, produs
în timpul procesului de muncă ori în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, situaţia de
persoană dată dispărută sau accidentul de traseu ori de circulaţie, în condiţiile în care au
fost implicate persoane angajate, incidentul periculos, precum şi cazul susceptibil de
boală profesională sau legată de profesiune;
g) accident de muncă - vătămarea violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută
profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor
de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile
calendaristice, invaliditate ori deces;
h) boală profesională - afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii
sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de
muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în
procesul de muncă;
i) echipament de muncă - orice maşină, aparat, unealtă sau instalaţie folosită în
muncă;
j) echipament individual de protecţie - orice echipament destinat a fi purtat sau mânuit
de un lucrător pentru a-l proteja împotriva unuia ori mai multor riscuri care ar putea să îi
pună în pericol securitatea şi sănătatea la locul de muncă, precum şi orice supliment sau
accesoriu proiectat pentru a îndeplini acest obiectiv;
k) loc de muncă - locul destinat să cuprindă posturi de lucru, situat în clădirile
întreprinderii şi/sau unităţii, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii şi/sau unităţii la
care lucrătorul are acces în cadrul desfăşurării activităţii;
l) pericol grav şi iminent de accidentare - situaţia concretă, reală şi actuală căreia îi
lipseşte doar prilejul declanşator pentru a produce un accident în orice moment;
m) stagiu de practică - instruirea cu caracter aplicativ, specifică meseriei sau
specialităţii în care se pregătesc elevii, studenţii, ucenicii, precum şi şomerii în perioada
de reconversie profesională;
n) securitate şi sănătate în muncă - ansamblul de activităţi instituţionalizate având ca
scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă, apărarea
vieţii, integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la
procesul de muncă;
o) incident periculos - evenimentul identificabil, cum ar fi explozia, incendiul, avaria,
accidentul tehnic, emisiile majore de noxe, rezultat din disfuncţionalitatea unei activităţi
sau a unui echipament de muncă sau/şi din comportamentul neadecvat al factorului uman
care nu a afectat lucrătorii, dar ar fi fost posibil să aibă asemenea urmări şi/sau a cauzat
ori ar fi fost posibil să producă pagube materiale;
p) servicii externe - persoane juridice sau fizice din afara întreprinderii/unităţii,
abilitate să presteze servicii de protecţie şi prevenire în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă, conform legii;
q) accident uşor - eveniment care are drept consecinţă leziuni superficiale care
necesită numai acordarea primelor îngrijiri medicale şi a antrenat incapacitate de muncă
cu o durată mai mică de 3 zile;
r) boală legată de profesiune - boala cu determinare multifactorială, la care unii factori
determinanţi sunt de natură profesională.
Capitolul III- „ Obligaţiile angajatorilor” începe cu art. 6 care dă definiția exhaustivă a

ceea ce reprezintă obligațiile angajatorului, respectiv:
” (1) Angajatorul are obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor în
toate aspectele legate de muncă.
(2) În cazul în care un angajator apelează la servicii externe, acesta nu este exonerat
de responsabilităţile sale în acest domeniu.
(3) Obligaţiile lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu aduc
atingere principiului responsabilităţii angajatorului.”
Următoarele articole ale acestui capitol definesc în clar care sunt responsabilitățile
angajatorului, totul plecând de la principiile generale de prevenire, respectiv:
” a) evitarea riscurilor;
b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
c) combaterea riscurilor la sursă;
d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea posturilor de
muncă, alegerea echipamentelor de muncă, a metodelor de muncă şi de producţie, în
vederea reducerii monotoniei muncii, a muncii cu ritm predeterminat şi a diminuării
efectelor acestora asupra sănătăţii;
e) adaptarea la progresul tehnic;
f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este
mai puţin periculos;
g) dezvoltarea unei politici de prevenire coerente care să cuprindă tehnologiile,
organizarea muncii, condiţiile de muncă, relaţiile sociale şi influenţa factorilor din mediul
de muncă;
h) adoptarea, în mod prioritar, a măsurilor de protecţie colectivă faţă de măsurile de
protecţie individuală;
i) furnizarea de instrucţiuni corespunzătoare lucrătorilor.”
Deoarece în cadrul unei activități de muncă organizată discutăm de două părți, respectiv
angajator și angajat, și angajatul are propriile obligații în cadrul acestui raport.
Capitolul IV – „Obligaţiile lucrătorilor” definește obligațiile angajatului în cadrul
raportului de muncă, respectiv:
”ART. 22
Fiecare lucrător trebuie să îşi desfăşoare activitatea, în conformitate cu pregătirea şi
instruirea sa, precum şi cu instrucţiunile primite din partea angajatorului, astfel încât să
nu expună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană,
cât şi alte persoane care pot fi afectate de acţiunile sau omisiunile sale în timpul
procesului de muncă.
ART. 23
(1) În mod deosebit, în scopul realizării obiectivelor prevăzute la art. 22, lucrătorii au
următoarele obligaţii:
a) să utilizeze corect maşinile, aparatura, uneltele, substanţele periculoase,
echipamentele de transport şi alte mijloace de producţie;
b) să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie acordat şi, după utilizare, să
îl înapoieze sau să îl pună la locul destinat pentru păstrare;
c) să nu procedeze la scoaterea din funcţiune, la modificarea, schimbarea sau
înlăturarea arbitrară a dispozitivelor de securitate proprii, în special ale maşinilor,
aparaturii, uneltelor, instalaţiilor tehnice şi clădirilor, şi să utilizeze corect aceste
dispozitive;
d) să comunice imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor desemnaţi orice situaţie de
muncă despre care au motive întemeiate să o considere un pericol pentru securitatea şi
sănătatea lucrătorilor, precum şi orice deficienţă a sistemelor de protecţie;
e) să aducă la cunoştinţă conducătorului locului de muncă şi/sau angajatorului
accidentele suferite de propria persoană;
f) să coopereze cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi, atât timp cât este
necesar, pentru a face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerinţe dispuse de către
inspectorii de muncă şi inspectorii sanitari, pentru protecţia sănătăţii şi securităţii
lucrătorilor;
g) să coopereze, atât timp cât este necesar, cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii
desemnaţi, pentru a permite angajatorului să se asigure că mediul de muncă şi condiţiile
de lucru sunt sigure şi fără riscuri pentru securitate şi sănătate, în domeniul său de
activitate;
h) să îşi însuşească şi să respecte prevederile legislaţiei din domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă şi măsurile de aplicare a acestora;
i) să dea relaţiile solicitate de către inspectorii de muncă şi inspectorii sanitari.
(2) Obligaţiile prevăzute la alin. (1) se aplică, după caz, şi celorlalţi participanţi la
procesul de muncă, potrivit activităţilor pe care aceştia le desfăşoară.”
Un capitol important al legii, care poate să reprezinte un referențial în cadrul
organizării activității de prevenire și protecție în domeniul securității și sănătății în muncă
este Capitolul IX - „Contravenţii”.
Pentru a fi mai ușor de înțeles am ales o prezentare aparte pentru acest capitol, respectiv:
(2) Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei
încălcarea dispoziţiilor art. 13 lit. b), c), p) şi r).
ART. 13
În vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în munca şi pentru prevenirea
accidentelor de munca şi a bolilor profesionale, angajatorii au următoarele obligaţii:
b) sa întocmească un plan de prevenire şi protecţie compus din măsuri tehnice,
sanitare, organizatorice şi de alta natura, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care sa îl aplice
corespunzător condiţiilor de munca specifice unităţii;
c) sa obţină autorizaţia de funcţionare din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în
munca, înainte de începerea oricărei activităţi, conform prevederilor legale;
p) sa nu modifice starea de fapt rezultată din producerea unui accident mortal sau
colectiv, în afară de cazurile în care menţinerea acestei stări ar genera alte accidente ori ar
periclita viata accidentatilor şi a altor persoane;
r) sa asigure echipamente individuale de protecţie;

încălcarea dispoziţiilor art. 13 lit. n).
ART. 13
n) sa asigure realizarea măsurilor dispuse de inspectorii de munca cu prilejul vizitelor
de control şi al cercetării evenimentelor;

încălcarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. a) şi b), art. 13 lit. a), d)-f), h)-m) şi o), art.
20, art. 29 alin. (1) lit. a) şi ale art. 32 alin. (2).
ART. 12
(1) Angajatorul are următoarele obligaţii:
a) sa realizeze şi sa fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea şi
sănătatea în munca, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice;
b) sa decidă asupra măsurilor de protecţie care trebuie luate şi, după caz, asupra
echipamentului de protecţie care trebuie utilizat;
ART. 13
a) sa adopte, din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a construcţiilor, a
echipamentelor de munca, precum şi de elaborare a tehnologiilor de fabricaţie, soluţii
conforme prevederilor legale în vigoare privind securitatea şi sănătatea în munca, prin a
căror aplicare sa fie eliminate sau diminuate riscurile de accidentare şi de imbolnavire
profesională a lucrătorilor;
d) sa stabilească pentru lucrători, prin fişa postului, atribuţiile şi răspunderile ce le
revin în domeniul securităţii şi sănătăţii în munca, corespunzător funcţiilor exercitate;
e) sa elaboreze instrucţiuni proprii, în spiritul prezentei legi, pentru completarea şi/sau
aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în munca, ţinând seama de
particularităţile activităţilor şi ale locurilor de munca aflate în responsabilitatea lor;
f) sa asigure şi sa controleze cunoaşterea şi aplicarea de către toţi lucrătorii a măsurilor
prevăzute în planul de prevenire şi de protecţie stabilit, precum şi a prevederilor legale în
domeniul securităţii şi sănătăţii în munca, prin lucrătorii desemnaţi, prin propria
competenta sau prin servicii externe;
h) sa asigure informarea fiecărei persoane, anterior angajării în munca, asupra
riscurilor la care aceasta este expusă la locul de munca, precum şi asupra măsurilor de
prevenire şi de protecţie necesare;
i) sa ia măsuri pentru autorizarea exercitării meseriilor şi a profesiilor prevăzute de
legislaţia specifica;
j) sa angajeze numai persoane care, în urma examenului medical şi, după caz, a testarii
psihologice a aptitudinilor, corespund sarcinii de munca pe care urmează sa o execute şi
sa asigure controlul medical periodic şi, după caz, controlul psihologic periodic, ulterior
angajării;
k) sa ţină evidenta zonelor cu risc ridicat şi specific prevăzute la art. 7 alin. (4) lit. e);
l) sa asigure funcţionarea permanenta şi corecta a sistemelor şi dispozitivelor de
protecţie, a aparaturii de măsura şi control, precum şi a instalaţiilor de captare, reţinere şi
neutralizare a substanţelor nocive degajate în desfăşurarea proceselor tehnologice;
m) sa prezinte documentele şi sa dea relaţiile solicitate de inspectorii de munca în
timpul controlului sau al efectuării cercetării evenimentelor;
o) sa desemneze, la solicitarea inspectorului de munca, lucrătorii care sa participe la
efectuarea controlului sau la cercetarea evenimentelor;
ART. 20
(1) Angajatorul trebuie sa asigure condiţii pentru ca fiecare lucrator sa primească o
instruire suficienta şi adecvată în domeniul securităţii şi sănătăţii în munca, în special sub
forma de informaţii şi instrucţiuni de lucru, specifice locului de munca şi postului sau:
a) la angajare;
b) la schimbarea locului de munca sau la transfer;
c) la introducerea unui nou echipament de munca sau a unor modificări ale
echipamentului existent;
d) la introducerea oricărei noi tehnologii sau proceduri de lucru;
e) la executarea unor lucrări speciale.
(2) Instruirea prevăzută la alin. (1) trebuie sa fie:
a) adaptată evoluţiei riscurilor sau apariţiei unor noi riscuri;
b) periodică şi ori de câte ori este necesar.
(3) Angajatorul se va asigura ca lucrătorii din întreprinderi şi/sau unităţi din exterior,
care desfăşoară activităţi în întreprinderea şi/sau unitatea proprie, au primit instrucţiuni
adecvate referitoare la riscurile legate de securitate şi sănătate în munca, pe durata
desfăşurării activităţilor.
(4) Reprezentanţii lucrătorilor cu raspunderi specifice în domeniul securităţii şi
sănătăţii în munca au dreptul la instruire corespunzătoare.
ART. 29
(1) Cercetarea evenimentelor este obligatorie şi se efectuează după cum urmează:
a) de către angajator, în cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară de
munca;
ART. 32
(2) Accidentul de munca înregistrat de angajator se raportează de către acesta la
inspectoratul teritorial de munca, precum şi la asigurator, potrivit legii.
încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (4)-(6), art. 8, art. 11 alin. (1) şi (3), art. 13 lit. q) şi
s) şi ale art. 27 alin. (1) lit. a) şi b).
ART. 7
(4) Fără a aduce atingere altor prevederi ale prezentei legi, ţinând seama de natura
activităţilor din întreprindere şi/sau unitate, angajatorul are obligaţia:
a) sa evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea
echipamentelor de munca, a substanţelor sau preparatelor chimice utilizate şi la
amenajarea locurilor de munca;
b) ca, ulterior evaluării prevăzute la lit. a) şi dacă este necesar, măsurile de prevenire,
precum şi metodele de lucru şi de producţie aplicate de către angajator sa asigure
îmbunătăţirea nivelului securităţii şi al protecţiei sănătăţii lucrătorilor şi sa fie integrate în
ansamblul activităţilor întreprinderii şi/sau unităţii respective şi la toate nivelurile
ierarhice;
c) sa ia în considerare capacitatile lucrătorului în ceea ce priveşte securitatea şi
sănătatea în munca, atunci când îi încredinţează sarcini;
d) sa asigure ca planificarea şi introducerea de noi tehnologii sa facă obiectul
consultărilor cu lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora în ceea ce priveşte consecinţele
asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, determinate de alegerea echipamentelor, de
condiţiile şi mediul de munca;
e) sa ia măsurile corespunzătoare pentru ca, în zonele cu risc ridicat şi specific, accesul
sa fie permis numai lucrătorilor care au primit şi şi-au insusit instrucţiunile adecvate.
(5) Fără a aduce atingere altor prevederi ale prezentei legi, atunci când în acelaşi loc de
munca isi desfăşoară activitatea lucrători din mai multe întreprinderi şi/sau unităţi,
angajatorii acestora au următoarele obligaţii:
a) sa coopereze în vederea implementarii prevederilor privind securitatea, sănătatea şi
igiena în munca, luând în considerare natura activităţilor;
b) sa isi coordoneze acţiunile în vederea protecţiei lucrătorilor şi prevenirii riscurilor
profesionale, luând în considerare natura activităţilor;
c) sa se informeze reciproc despre riscurile profesionale;
d) sa informeze lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora despre riscurile profesionale.
(6) Măsurile privind securitatea, sănătatea şi igiena în munca nu trebuie sa comporte în
nicio situaţie obligaţii financiare pentru lucrători.
ART. 8
(1) Fără a aduce atingere obligaţiilor prevăzute la art. 6 şi 7, angajatorul desemnează
unul sau mai mulţi lucrători pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi de activităţile
de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere şi/sau unitate, denumiţi în
continuare lucrători desemnaţi.
(2) Lucrătorii desemnaţi nu trebuie sa fie prejudiciati ca urmare a activităţii lor de
protecţie şi a celei de prevenire a riscurilor profesionale.
(3) Lucrătorii desemnaţi trebuie sa dispună de timpul necesar pentru a-şi putea
îndeplini obligaţiile ce le revin prin prezenta lege.
(4) Dacă în întreprindere şi/sau unitate nu se pot organiza activităţile de prevenire şi
cele de protecţie din lipsa personalului competent, angajatorul trebuie sa recurgă la
servicii externe.
(5) În cazul în care angajatorul apelează la serviciile externe prevăzute la alin. (4),
acestea trebuie sa fie informate de către angajator asupra factorilor cunoscuţi ca au efecte
sau sunt susceptibili de a avea efecte asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor şi trebuie sa
aibă acces la informaţiile prevăzute la art. 16 alin. (2).
(6) Lucrătorii desemnaţi trebuie sa aibă, în principal, atribuţii privind securitatea şi
sănătatea în munca şi, cel mult, atribuţii complementare.
ART. 11
a) sa informeze, cat mai curând posibil, toţi lucrătorii care sunt sau pot fi expusi unui
pericol grav şi iminent despre riscurile implicate de acest pericol, precum şi despre
măsurile luate ori care trebuie sa fie luate pentru protecţia lor;
b) sa ia măsuri şi sa furnize instrucţiuni pentru a da lucrătorilor posibilitatea sa
oprească lucrul şi/sau sa părăsească imediat locul de munca şi sa se îndrepte spre o zona
sigura, în caz de pericol grav şi iminent;
c) sa nu impună lucrătorilor reluarea lucrului în situaţia în care încă exista un pericol
grav şi iminent, în afară cazurilor excepţionale şi pentru motive justificate.
(4) Lucrătorii nu trebuie sa fie prejudiciati pentru cazurile prevăzute la alin. (3), cu
excepţia situaţiilor în care aceştia acţionează imprudent sau dau dovada de neglijenţa
grava.
ART. 13
q) sa asigure echipamente de munca fără pericol pentru securitatea şi sănătatea
lucrătorilor
s) sa acorde obligatoriu echipament individual de protecţie nou, în cazul degradării sau
al pierderii calităţilor de protecţie
ART. 27
(1) Angajatorul are obligaţia sa comunice evenimentele, de îndată, după cum urmează:
a) inspectoratelor teritoriale de munca, toate eveni-mentele asa cum sunt definite la art.
5 lit. f);
b) asiguratorului, potrivit Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de
munca şi boli profesionale, cu modificările şi completările ulterioare, evenimentele
urmate de incapacitate temporară de munca, invaliditate sau deces, la confirmarea
acestora;
(6) Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 3.000 lei la 6.000 lei

următoarele fapte:
a) încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (1), ale art. 10 şi 16;
ART. 9
(1) În toate cazurile, pentru a se ocupa de organizarea activităţilor de prevenire şi a
celor de protecţie, ţinând seama de mărimea întreprinderii şi/sau unităţii şi/sau de
riscurile la care sunt expusi lucrătorii, precum şi de distribuţia acestora în cadrul
întreprinderii şi/sau unităţii, se impune ca:
a) lucrătorii desemnaţi sa aibă capacitatea necesară şi sa dispună de mijloacele
adecvate;
b) serviciile externe sa aibă aptitudinile necesare şi sa dispună de mijloace personale şi
profesionale adecvate;
c) lucrătorii desemnaţi şi serviciile externe sa fie în număr suficient.
ART. 10
a) sa ia măsurile necesare pentru acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor şi
evacuarea lucrătorilor, adaptate naturii activităţilor şi mărimii întreprinderii şi/sau
unităţii, ţinând seama de alte persoane prezente;
b) sa stabilească legăturile necesare cu serviciile specializate, îndeosebi în ceea ce
priveşte primul ajutor, serviciul medical de urgenta, salvare şi pompieri.
(2) Pentru aplicarea prevederilor alin. (1), angajatorul trebuie sa desemneze lucrătorii
care aplica măsurile de prim ajutor, de stingere a incendiilor şi de evacuare a lucrătorilor.
(3) Numărul lucrătorilor mentionati la alin. (2), instruirea lor şi echipamentul pus la
dispoziţia acestora trebuie sa fie adecvate mărimii şi/sau riscurilor specifice întreprinderii
şi/sau unităţii.
ART. 16
(1) fiinand seama de mărimea întreprinderii şi/sau a unităţii, angajatorul trebuie sa ia
măsuri corespunzătoare, astfel încât lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora sa primească,
în conformitate cu prevederile legale, toate informaţiile necesare privind:
a) riscurile pentru securitate şi sănătate în munca, precum şi măsurile şi activităţile de
prevenire şi protecţie atât la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii, în general, cat şi la
nivelul fiecărui post de lucru şi/sau fiecărei funcţii;
b) măsurile luate în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (2) şi (3).
(2) Angajatorul trebuie sa ia măsuri corespunzătoare astfel încât angajatorii lucrătorilor
din orice întreprindere şi/sau unitate exterioară, care desfăşoară activităţi în întreprinderea
şi/sau în unitatea sa, sa primească informaţii adecvate privind aspectele la care s-a făcut
referire la alin. (1), care privesc aceşti lucrători.
b) încălcarea dispoziţiilor art. 14, 15 şi ale art. 34 alin. (1).
ART. 14
Alimentaţia de protecţie se acorda în mod obligatoriu şi gratuit de către angajatori
persoanelor care lucrează în condiţii de munca ce impun acest lucru şi se stabileşte prin
contractul colectiv de munca şi/sau contractul individual de munca.
ART. 15
(1) Materialele igienico-sanitare se acorda în mod obligatoriu şi gratuit de către
angajatori.
(2) Categoriile de materiale igienico-sanitare, precum şi locurile de munca ce impun
acordarea acestora se stabilesc prin contractul colectiv de munca şi/sau contractul
individual de munca.
ART. 34
(1) Declararea bolilor profesionale este obligatorie şi se face de către medicii din cadrul
autorităţilor de sănătate publica teritoriale şi a municipiului Bucureşti.

încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) şi (4), ale art. 17, 19 şi 21.
ART. 11
(2) Lucrătorii care, în cazul unui pericol grav şi iminent, părăsesc locul de munca
şi/sau o zona periculoasa nu trebuie sa fie prejudiciati şi trebuie sa fie protejati impotriva
oricăror consecinţe negative şi nejustificate pentru aceştia.
(4) Lucrătorii nu trebuie sa fie prejudiciati pentru cazurile prevăzute la alin. (3), cu
excepţia situaţiilor în care aceştia acţionează imprudent sau dau dovada de neglijenţa
grava.
(8) Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 2.000 lei la 4.000 lei
următoarele fapte:
a) încălcarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. c) şi d), art. 13 lit. g), art. 18 alin. (5) şi
(6) şi ale art. 36;
Art. 12.
c) să ţină evidenţa accidentelor de muncă ce au ca urmare o incapacitate de muncă mai
mare de 3 zile de lucru, a accidentelor uşoare, a bolilor profesionale, a incidentelor
periculoase, precum şi a accidentelor de muncă, astfel cum sunt definite la art. 5 lit. g);
d) să elaboreze pentru autorităţile competente şi în conformitate cu reglementările
legale rapoarte privind accidentele de muncă suferite de lucrătorii săi.
Art. 13.
În vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi pentru prevenirea
accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, angajatorii au următoarele obligaţii:
g) sa ia măsuri pentru asigurarea de materiale necesare informării şi instruirii
lucrătorilor, cum ar fi afişe, pliante, filme şi diafilme cu privire la securitatea şi sănătatea
în munca;
Art. 18
(5) Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor sau lucrătorii nu pot fi prejudiciaţi din cauza activităţilor la care s-a făcut
referire în alin. (1)-(3).
(6) Angajatorul trebuie să acorde reprezentanţilor lucrătorilor cu răspunderi specifice în
domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor un timp adecvat, fără diminuarea drepturilor
salariale, şi să le furnizeze mijloacele necesare pentru a-şi putea exercita drepturile şi
atribuţiile care decurg din prezenta lege.
Art. 36.
Angajatorii au obligaţia să amenajeze locurile de muncă ţinând seama de prezenţa
grupurilor sensibile la riscuri specifice.
b) încălcarea dispoziţiilor art. 34 alin. (5).

(5) Intoxicaţia acută profesională se declară, se cercetează şi se înregistrează atât ca boală
profesională, cât şi ca accident de muncă.

nerespectarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă privind:
a) fabricarea, transportul, depozitarea, manipularea sau utilizarea substanţelor ori
preparatelor chimice periculoase şi a deşeurilor rezultate;
b) prevenirea prezenţei peste limitele maxime admise a agenţilor chimici, fizici sau
biologici, precum şi suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului
uman;
c) darea în exploatare sau repunerea în funcţiune, parţială ori totală, a
construcţiilor, echipamentelor de muncă noi sau reparate, precum şi pentru aplicarea
proceselor tehnologice;
d) întocmirea şi respectarea documentaţiilor tehnice pentru executarea lucrărilor
care necesită măsuri speciale de siguranţă;
e) folosirea surselor de foc deschis şi fumatul la locurile de muncă unde acestea sunt
interzise;
f) prevenirea accidentelor prin electrocutare la executarea, exploatarea, întreţinerea
şi repararea instalaţiilor şi a echipamentelor electrice, precum şi pentru prevenirea
efectelor electricităţii statice şi ale descărcărilor atmosferice;
g) asigurarea şi folosirea instalaţiilor electrice de construcţie adecvate la locurile de
muncă unde există pericole de incendiu sau de explozie;
h) asigurarea celei de-a doua surse de alimentare cu energie electrică a
echipamentelor de muncă;
i) transportul, manipularea şi depozitarea echipamentelor de muncă, materialelor şi
produselor;
j) delimitarea, îngrădirea şi semnalizarea zonelor periculoase;
k) semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă;
l) asigurarea exploatării fără pericole a recipientelor-butelii cu gaze comprimate sau
lichefiate, a instalaţiilor mecanice sub presiune şi a celor de ridicat, a conductelor prin
care circulă fluide sub presiune şi a altor asemenea echipamente de muncă;
m) utilizarea, întreţinerea, revizia şi repararea periodică a echipamentelor de muncă;
n) asigurarea, marcarea şi întreţinerea căilor de acces şi de circulaţie;
o) asigurarea iluminatului de siguranţă;
p) organizarea activităţii de păstrare, întreţinere şi denocivizare a echipamentului
individual de protecţie;
q) întocmirea documentelor de urmărire a parametrilor funcţionali ai
echipamentelor de muncă şi a rapoartelor de serviciu pentru instalaţiile cu regim
special de exploatare;
r) aplicarea metodelor de exploatare minieră, execuţia, exploatarea şi întreţinerea
lucrărilor miniere, realizarea şi funcţionarea sistemului de aeraj, corespunzător
clasificării minelor din punctul de vedere al emanaţiilor de gaze;
s) amenajarea locurilor de muncă pentru lucrul la înălţime, în spaţii închise şi în
condiţii de izolare.
Ultimul paragraf l-am bolduit special deoarece, din experiența practică, am sesizat
omiterea unor aspecte definite sau o atenție mică în realizarea acestor aspecte.
HOTĂRÂRI DE GUVERN
NORME METODOLOGICE
de aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006
Au fost aprobate prin Hotărârea de Guvern nr.1425 / 2006 si publicate în Monitorul

Oficial nr.882 / 30.10.2006, prima variantă. De atunci și până în prezent (n.a. 2013) au
suferit unele modificări determinate de necesitatea unor precizări mult mai complexe
survenite din experiența practică.
Normele sunt structurate pe 8 capitole :
1. CAP. I Dispoziţii generale
2. CAP. II Autorizarea functionării din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii
în Muncă
3. CAP. III Servicii de prevenire şi protecţie
4. CAP. IV Organizarea şi funcţionarea comitetului de securitate şi sănătate în
muncă
5. CAP. V Instruirea lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
6. CAP. VI Pericol grav şi iminent şi zone cu risc ridicat şi specific
7. CAP. VII Comunicarea şi cercetarea evenimentelor, înregistrarea şi evidenţa
accidentelor de muncă şi a incidentelor periculoase, semnalarea, cercetarea,
declararea şi raportarea bolilor profesionale
8. CAP. VIII Avizarea documentaţiilor cu caracter tehnic de informare şi
instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
În continuare vom prezenta detaliat doar capitolele I și II, celelalte capitole vor fi
detaliate în cuprinsul cursului în funcție de tema discutată.
” Dispoziţii generale
Art. 1
Prezentele norme metodologice stabilesc modul de aplicare a prevederilor Legii
securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, denumită în continuare lege.
ART. 2
În înţelesul prezentelor norme metodologice, termenii şi expresiile folosite au
următoarea semnificaţie:
1. autorizare a funcţionării din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă -
asumarea de către angajator a responsabilităţii privind legalitatea desfăşurării activităţii
din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă;
2. serviciu intern de prevenire şi protecţie - totalitatea resurselor materiale şi umane
alocate pentru efectuarea activităţilor de prevenire şi protecţie în întreprindere şi/sau
unitate;
3. comitet de securitate şi sănătate în muncă - organul paritar constituit la nivelul
angajatorului, în vederea participării şi consultării periodice în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, în conformitate cu art. 18 alin. (1) - (3) din lege;
4. zone cu risc ridicat şi specific - acele zone din cadrul întreprinderii şi/sau unităţii în
care au fost identificate riscuri ce pot genera accidente sau boli profesionale cu
consecinţe grave, ireversibile, respectiv deces sau invaliditate;
5. accident care produce incapacitate temporară de muncă (ITM) - accident care
produce incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice consecutive,
confirmată prin certificat medical sau, după caz, prin alte documente medicale, potrivit
prevederilor legale;
6. accident care produce invaliditate (INV) - accident care produce invaliditate
confirmată prin decizie de încadrare într-un grad de invaliditate, emisă de organele
medicale în drept;
7. accident mortal (D) - accident în urma căruia se produce decesul accidentatului,
confirmat imediat sau după un interval de timp, în baza unui act medico-legal;
8. accident colectiv - accidentul în care au fost accidentate cel puţin 3 persoane, în
acelaşi timp şi din aceleaşi cauze, în cadrul aceluiaşi eveniment;
9. accident de muncă de circulaţie - accident survenit în timpul circulaţiei pe
drumurile publice sau generat de traficul rutier, dacă persoana vătămată se afla în
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;
10. accident de muncă de traseu:
a) accident survenit în timpul şi pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la
domiciliu şi invers şi care a antrenat vătămarea sau decesul;
b) accident survenit pe perioada pauzei reglementare de masă în locuri organizate de
angajator, pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la locul unde ia masa şi
invers, şi care a antrenat vătămarea sau decesul;
c) accident care a antrenat vătămarea sau decesul, petrecut pe traseul normal al
deplasării de la locul de muncă la locul unde îşi încasează salariul şi invers, dacă acesta
este organizat de angajator în afara unităţii;
11. accident în afara muncii - accident care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art.
5 lit. g) şi la art. 30 din lege;
12. invaliditate - pierdere parţială sau totală a capacităţii de muncă, confirmată prin
decizie de încadrare într-un grad de invaliditate, emisă de organele medicale în drept;
13. invaliditate evidentă - pierdere a capacităţii de muncă datorată unor vătămări
evidente, cum ar fi un braţ smuls din umăr, produse în urma unui eveniment, până la
emiterea deciziei de încadrare într-un grad de invaliditate de către organele medicale în
drept;
14. intoxicaţie acută profesională - stare patologică apărută brusc, ca urmare a
expunerii organismului la noxe existente la locul de muncă;
15. îndatoriri de serviciu - sarcini profesionale stabilite în: contractul individual de
muncă, regulamentul intern sau regulamentul de organizare şi funcţionare, fişa postului,
deciziile scrise, dispoziţiile scrise ori verbale ale conducătorului direct sau ale şefilor
ierarhici ai acestuia;
16. comunicare - procedura prin care angajatorul comunică producerea unui
eveniment, de îndată, autorităţilor prevăzute la art. 27 alin. (1) din lege;
17. evidenţă - mijloacele şi modalităţile de păstrare a informaţiilor referitoare la
evenimentele produse;
18. cercetare a bolilor profesionale - procedură efectuată în mod sistematic, cu scopul
de a stabili caracterul de profesionalitate a bolii semnalate;
19. semnalare a bolilor profesionale - procedură prin care se indică pentru prima oară
faptul că o boală ar putea fi profesională;
20. raportare a bolilor profesionale - procedură prin care se transmit informaţii
referitoare la bolile profesionale declarate potrivit legii la Centrul naţional de coordonare
metodologică şi informare privind bolile profesionale şi la Centrul Naţional pentru
Organizarea şi Asigurarea Sistemului Informaţional şi Informatic în Domeniul Sănătăţii
Bucureşti.”
Normele metodologice aduc o completare a semnificațiilor unor termeni tehnici specifici
importanți în limbajul unui specialist sau cel puțin a persoanei care realizează organizarea
activității de prevenire și protecție în domeniul securității și sănătății în muncă din cadrul
organizației.
Capitolul 2 dezvoltă obligativitatea și modalitatea de autorizare a funcționării agentului

economic sau al instituției din punct de vedere al securității și sănătății în muncă.
” CAP. 2
Autorizarea funcţionării din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă
ART. 3
În vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi pentru prevenirea
accidentelor şi a bolilor profesionale, angajatorii au obligaţia să obţină autorizaţia de
funcţionare din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă, înainte de începerea
oricărei activităţi.
ART. 4
Nu se autorizează, potrivit prevederilor prezentelor norme metodologice:
a) persoanele juridice pentru care autorizarea funcţionării, inclusiv din punctul de
vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă, se efectuează în temeiul Legii nr. 359/2004
privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor
fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora,
precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, cu modificările şi completările
ulterioare;
b) persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice, întreprinderile
individuale şi întreprinderile familiale pentru care procedura de înregistrare în registrul
comerţului şi de autorizare a funcţionării este reglementată de Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele
fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, cu modificările
ulterioare.
ART. 5
Asumarea de către angajator a responsabilităţii privind legalitatea desfăşurării
activităţii din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă se face pentru activităţile
care se desfăşoară la sediul social, la sediile secundare sau în afara acestora.
ART. 6
(1) În vederea autorizării din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă,
angajatorul are obligaţia să depună la inspectoratul teritorial de muncă pe raza căruia îşi
desfăşoară activitatea o cerere, completată în două exemplare semnate în original de către
angajator, conform modelului prevăzut în anexa nr. 1.
(2) Cererea prevăzută la alin. (1) va fi însoţită de următoarele acte:
a) copii de pe actele de înfiinţare;
b) declaraţia pe propria răspundere, conform modelului prezentat în anexa nr. 2, din
care rezultă că pentru activităţile declarate sunt îndeplinite condiţiile de funcţionare
prevăzute de legislaţia specifică în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
(3) Pentru actele depuse în susţinerea cererii se va completa opisul prezentat în anexa
nr. 1.
ART. 7
În vederea autorizării din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă,
inspectoratele teritoriale de muncă procedează după cum urmează:
a) înregistrează cererile de autorizare a funcţionării din punct de vedere al securităţii şi
sănătăţii în muncă;
b) verifică actele depuse în susţinerea acestora, precum şi declaraţia pe propria
răspundere prevăzută la art. 6;
c) completează şi emit certificatul constatator, conform modelului prezentat în anexa
nr. 3;
d) asigură evidenţa certificatelor constatatoare eliberate, conform modelului prezentat
în anexa nr. 4;
e) asigură arhivarea documentaţiei în baza căreia s-au emis certificatele constatatoare.
ART. 8
Termenul de eliberare a certificatului constatator este de 5 zile lucrătoare, calculat de la
data înregistrării cererii.
ART. 9
Certificatul constatator, emis în baza declaraţiei pe propria răspundere, dă dreptul
angajatorilor să desfăşoare activităţile pentru care au obţinut certificatul.
ART. 10
(1) În cazul în care în cadrul controalelor se constată încălcări ale prevederilor legale
din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, inspectorul de muncă poate dispune
sistarea activităţii şi, respectiv, poate propune inspectoratului teritorial de muncă
înscrierea măsurii sistare a activităţii în certificatul constatator.
(2) În baza propunerii inspectorului de muncă, inspectoratul teritorial de muncă
consemnează în certificatul constatator măsura sistării activităţii prevăzută la alin. (1).
ART. 11
(1) În situaţia prevăzută la art. 10, angajatorul poate relua activitatea numai după ce
demonstrează că a remediat deficienţele care au condus la sistarea activităţii şi a obţinut
autorizarea conform art. 6.
(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), cererea va fi însoţită de certificatul constatator
eliberat iniţial, în original.
(3) Inspectoratul teritorial de muncă va menţiona în certificatul constatator data reluării
activităţii.”
Așa cum am precizat anterior, celelalte capitole ale Hotărârii de Guvern vor fi discutate
pe larg în capitolele următoare ale cursului.
În continuare vom trece în revistă aspectele importante ale altor Hotărâri de Guvern care
întregesc legislația aplicabilă în domeniul securității și sănătății în muncă și, vom începe
cu cele care au aplicabilitate generală.
Hotărârea de Guvern Nr.1091/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate
pentru locul de muncă
Această hotărâre transpune prevederile Directivei 89/654/CEE privind cerinţele

minime de securitate şi sănătate pentru locul de muncă şi are ca scop să promoveze
ameliorarea mediului de muncă pentru a garanta o mai bună protecţie a securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă.
Obiectivul hotărârii îl constituie aplicarea măsurilor minimale vizând promovarea
ameliorării mediului de muncă pentru garantarea unui nivel mai bun al protecţiei
securităţii şi sănătăţii muncii.
Locurile de muncă sunt definite ca locurile destinate să cuprindă posturile de
lucru situate în clădirile întreprinderii şi/sau unităţii, inclusiv orice alt loc din aria
întreprinderii şi/sau a unităţii la care lucrătorul are acces în cadrul desfăşurării activităţii.
Dispoziţiile nu se aplică mijloacelor de transport utilizate în afara întreprinderii,
nici locurilor de muncă din interiorul mijloacelor de transport, şantierelor temporare sau
mobile, industriilor extractive, vaselor de pescuit, câmpurilor, pădurilor şi altor terenuri
care aparţin unei întreprinderi agricole sau forestiere, dar sunt situate în afara ariei
clădirilor întreprinderii.
Angajatorul trebuie să ia toate măsurile ca:
- să fie păstrate în permanență libere căile de acces ce conduc spre ieşirile de
urgenţă şi ieşirile propriu-zise;
- să fie realizată întreţinerea tehnică a locului de muncă a echipamentelor şi
dispozitivelor iar orice neconformităţi constatate şi susceptibile de a afecta
sănătatea şi securitatea lucrătorilor să fie corectate cât mai curând posibil;
- să fie curăţate cu regularitate pentru a se asigura un nivel de igienă corespunzător
locului de muncă, echipamentele şi dispozitivele;
- să fie cu regularitate întreţinute şi verificate echipamentele şi dispozitivele de
securitate destinate prevenirii sau eliminării pericolelor.
Locurile de muncă trebuie să satisfacă prescripţiile minimale de securitate şi
sănătate care figurează în anexele la hotărâre. Aceste anexe fixează prescripţiile detaliate
în materie de instalaţii electrice, căi şi ieşiri de urgenţă, lupta contra incendiului, aerisirea
locurilor de muncă închise, temperatura locurilor de muncă, iluminat, porţi, planşee,
plafoane, pereţi, scări, echipamente sanitare, principii ergonomice.
Un lucrător lucrează în condiţii de izolare atunci când nu are contact vizual şi
comunicare verbală directă cu alţi lucrători pentru o perioadă de timp mai mare de 1 oră
şi când nu este posibil să i se acorde ajutor medical în caz de accident sau când se află
într-o situaţie critică.
Pentru aceste situaţii lucrătorii trebuie să fie informaţi cu privire la:
- manevrarea echipamentului de muncă, starea acestuia;
- riscurile de accidentare şi modul de acţiune în caz de apariţie a acestora;
- comportamentul adecvat în cazul producerii unei avarii sau al apariţiei unei
situaţii critice;
- utilizarea echipamentului individual de protecţie;
- primul ajutor;
- utilizarea sistemului de supraveghere şi de legătura cu exteriorul.
Hotărârea de Guvern Nr. 971/2006 privind cerințele minime de semnalizare la locul de
muncă
Hotărârea stabileşte cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate şi/sau de

sănătate la locul de muncă atunci când riscurile nu pot fi evitate sau reduse suficient prin
mijloace tehnice de protecţie colectivă ori prin măsuri, metode sau procedee de
organizare a muncii.
Pentru alegerea semnalizării adecvate, angajatorul trebuie să ia în considerare orice
evaluare a riscurilor realizată în conformitate cu art. 7 alin. (4) lit. a) din Legea securității
și sănătății în muncă nr. 319/2006.
Hotărârea de Guvern introduce cerinţe specifice privind semnalizările de securitate
şi/sau de sănătate, descrie diferitele utilizări şi stabileşte regulile generale privind
interşanjabilitatea şi complementaritatea acestora.
Semnalizările de securitate şi/sau de sănătate trebuie să fie utilizate numai pentru a
transmite mesajul sau informaţiile prevăzute în hotărâre.
Tipuri de semnalizări:
- panouri
- culori
- semnale acustice
- semnale luminoase
- gest-semnal
- comunicare verbală
Modalități de semnalizare:
- semnalizare permanentă
- semnalizare ocazională
În cadrul anexelor, care fac parte integrantă din Hotărâre, sunt stabilite:
- cerinţe minime generale privind panourile de semnalizare
- cerinţe minime privind semnalizarea pe recipiente şi conducte
- cerinţe minime privind identificarea şi localizarea echipamentelor destinate
prevenirii şi stingerii incendiilor
- cerinţe minime privind semnalizarea obstacolelor şi a locurilor periculoase şi
pentru marcarea căilor de circulaţie
- cerinţe minime privind semnalele luminoase
- cerinţe minime privind semnalele acustice
- cerinţe minime privind comunicarea verbală
- cerinţe minime privind gesturile-semnal
Hotărârea de Guvern Nr. 1048/2006 privind cerințele minime de utilizare a

echipamentelor de protecție
Hotărârea transpune în legislaţia română Directiva 89/656/CEE privind normele
de securitate şi sănătate pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale
de protecţie la locul de muncă.
Prin echipament individual de protecţie (EIP) se înţelege orice echipament
destinat să fie purtat sau ţinut de lucrător pentru a-1 proteja împotriva unuia sau mai
multor riscuri care ar putea să îi pună în pericol securitatea şi sănătatea la locul de muncă
precum şi orice element suplimentar sau accesoriu proiectat în acest scop.
Hotărârea nu se aplică pentru:
a) echipamentul folosit de serviciul de urgenţă şi salvare;
îmbrăcămintea de lucru şi uniformele obişnuite care nu sunt proiectate în mod special
pentru a proteja securitatea şi sănătatea lucrătorului;
b) echipamentul individual de protecţie purtat sau folosit de armată, poliţie ori alte
instituţii de ordine publică;
echipamentul individual de protecţie pentru mijloacele de transport rutier;
c) echipamentul sportiv;
d) echipamentul de autoapărare şi descurajare;
e) dispozitivele portabile pentru detectarea şi semnalizarea riscurilor şi factorilor
nocivi;
EIP trebuie utilizat atunci când riscurile nu pot fi evitate sau limitate suficient prin
mijloacele tehnice de protecţie colectivă ori prin măsurile, metodele sau procedurile de
organizare a muncii.
EIP trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie corespunzător pentru riscurile implicate fără să conducă el însuşi la un risc
mărit;
- să corespunda condiţiilor existente la locul de muncă;
- să se ia în considerare cerinţele ergonomice şi starea sănătăţii lucrătorului;
- să se potrivească în mod corect persoanei care îl poartă, după toate ajustările
necesare.
Atunci când datorită prezenţei unor riscuri multiple trebuie purtate mai multe EIP
acestea trebuie să fie compatibile şi să îşi păstreze eficacitatea în raport cu riscurile
respective.
EIP se distribuie gratuit de angajator, care asigură buna funcţionare şi o stare de igienă
satisfăcătoare prin întreţinere, reparare şi înlocuirile necesare.
Angajatorul trebuie să furnizeze toate informaţiile legate de riscurile pentru care se
acorda echipament individual de protecţie caracteristicile acestuia şi dacă este necesar
organizează antrenamente pentru utilizarea corectă a acestuia.
Instrucţiunile de utilizare a echipamentului individual de protecţie trebuie să fie pe
înţelesul lucrătorilor.
Hotărârea de Guvern. nr.1051/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

pentru manipularea manuală a maselor care prezintă riscuri pentru lucrători, în
special de afecţiuni dorso-lombare
Această hotărâre transpune în legislaţia română prevederile Directivei

90/269/CEE privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru manipularea
manuală a maselor care prezintă riscuri pentru lucrători în special de afecţiuni dorso-
lombare.
Manipularea manuală a maselor este operaţia de transport sau de susţinere a unei
mase care prin caracteristicile sale sau condiţiile ergonomice defavorabile comportă
riscuri pentru lucrători.
Angajatorii sunt obligaţi să utilizeze mijloace corespunzătoare în vederea evitării
necesitaţii manipulării manuale a maselor de către lucrători. Dacă acest lucru nu se poate
evita ei trebuie să ia atunci măsuri organizatorice corespunzătoare pentru a reduce riscul
ţinând cont de dispoziţiile din Anexa 1. Ei trebuie să vegheze ca lucrătorii să aibă
cunoştinţă despre indicaţiile privind greutatea maselor respective, centrul de greutate sau
partea cea mai grea când conţinutul unui ambalaj este plasat într-un mod excentric.
Lucrătorii trebuie să primească o formare corespunzătoare şi informaţii precise
privind manipularea corectă, riscurile pe care le comportă ţinând cont de anexele 1 şi 2
ale hotărârii.
Consultarea şi participarea lucrătorilor trebuie să fie organizată conform
dispoziţiilor Legii 319/2006.
Anexele 1 şi 2 ale hotărârii conţin elemente de referinţă privind caracteristicile
sarcinii şi ale mediului de muncă, efortul fizic redus, exigentele activităţii precum şi
factorii individuali de risc.
Hotărâre de Guvern nr. 1146/ 2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate
pentru utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor de muncă
Hotărârea nr 1146 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.815 din 3 octombrie 2006.
Prezenta Hotărâre a fost structurată pe trei capitole .
CAP. I - Dispoziţii generale
Capitolul I are două articole
La art.1 se fac următoarele precizări :
(1) Prezenta hotărâre stabileşte cerinţele minime pentru asigurarea securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor care utilizează la locul de muncă echipamente de muncă, definite
potrivit art. 2.
(2) Prevederile Legii securităţii şi sănătăţii în munca nr. 319/2006 se completează cu
prevederile specifice cuprinse în prezenta hotărâre.
In art.2 se definesc termenii si expresiile utilizate astfel :
În sensul prezentei hotărâri, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea
semnificație:
a) echipament de muncă - orice maşină, aparat, unealtă sau instalaţie folosită la locul
de muncă;
b) utilizarea echipamentului de muncă - orice activitate referitoare la echipamentul de
muncă, cum ar fi pornirea sau oprirea echipamentului, folosirea, transportul, repararea,
modificarea, întreţinerea, inclusiv curăţarea lui;
c) zona periculoasă - orice zona din interiorul şi/sau din jurul echipamentului de
muncă în care prezenţa unui lucrător expus îl supune pe acesta unui risc pentru sănătatea
şi securitatea sa;
d) lucrator expus - orice lucrător aflat integral sau parţial într-o zonă periculoasă;
e) operator - lucrătorul/lucrătorii însărcinat/însărcinaţi cu utilizarea echipamentului de
muncă.
CAP. II - Obligaţiile angajatorului
Capitolul II are cinci secţiuni .
SECŢIUNEA 1
Obligaţii generale. Reguli referitoare la echipamentele de munca
Art. 3 care are 4 aliniate prezintă obligaţiile angajatorului .
(1) Angajatorul este obligat să ia măsurile necesare pentru că echipamentul de muncă
pus la dispoziţia lucrătorilor din întreprindere şi/sau unităţi să corespundă lucrului prestat
ori sa fie adaptat acestui scop şi să poată fi utilizat de către lucrători, fără a pune în
pericol securitatea sau sănătatea lor.
(2) La alegerea echipamentelor de muncă pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor, angajatorul este obligat sa acorde o atenţie deosebită tuturor condiţiilor de
muncă, caracteristicilor specifice acestora, precum şi riscurilor existente, în special la
locurile de muncă din cadrul întreprinderii şi/sau unităţii, şi/sau riscurilor care sunt
susceptibile să apară la utilizarea echipamentelor de muncă.
(3) În situaţia în care nu este posibil să se asigure ca echipamentele de muncă sunt
utilizate fără niciun risc pentru sănătatea şi securitatea lucrătorilor, angajatorul este
obligat sa ia măsuri corespunzătoare pentru reducerea riscurilor.
Art. 4 face urmatoarele precizări :
(1) Fără a aduce atingere prevederilor art. 3, angajatorul este obligat sa procure şi/sau
să utilizeze:
a) echipamente de muncă puse pentru prima dată la dispoziţia lucrătorilor din
întreprindere şi/sau unitate, pentru folosinţă, după data intrării în vigoare a prezentei
hotărâri, care îndeplinesc:
(i) prevederile tuturor reglementărilor tehnice române care transpun legislaţia
comunitară aplicabilă;
(ii) cerinţele minime prevăzute în anexa nr. 1, în cazul în care nu se aplică sau se aplică
parţial reglementări tehnice române care transpun legislaţia comunitară;
b) echipamente de muncă puse pentru prima data la dispoziţia lucrătorilor din
întreprindere şi/sau unitate, pentru folosinţa, care îndeplinesc cerinţele minime prevăzute
în anexa nr.1, cel târziu până la data de 31 decembrie 2006.
(2) Angajatorul este obligat să ia măsurile necesare pentru ca, pe toată durata utilizării
lor, echipamentele de muncă să fie menţinute, printr-o întreţinere adecvată, la un nivel
tehnic care să respecte, după caz, prevederile alin. (1) lit. a) sau b).
(3) Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Egalităţii Şanselor stabileşte, după
consultarea partenerilor sociali şi luând în considerare legislaţia şi/sau practicile
naţionale, modalităţile care să permită realizarea unui nivel de securitate corespunzător
obiectivelor prevăzute în anexa nr. 2.
SECŢIUNEA a 2-a
Verificarea echipamentelor de munca
La art.5 se prezinta obligaţiile angajatorului :
(1) Angajatorul este obligat să ia măsurile necesare pentru ca echipamentele
de muncă a căror securitate depinde de condiţiile de instalare sa fie supuse unei
verificări iniţiale, după instalare şi înainte de prima punere în funcţiune şi unei
verificări după fiecare montare într-un loc de munca nou sau pe un nou amplasament,
efectuate de persoane competente, în conformitate cu legislaţia şi/sau cu practicile
naţionale, în scopul asigurării unei instalări corecte şi a bunei funcţionari a acestor
echipamente de muncă.
(2) Pentru a garanta ca cerinţele de securitate şi de sănătate sunt respectate şi
orice deteriorări sunt depistate şi remediate la timp, angajatorul este obligat sa ia
măsurile necesare pentru ca echipamentele de munca, care sunt supuse unor influente
ce pot genera deteriorări susceptibile de a fi la originea unor situaţii periculoase, sa
facă obiectul:
a) unor verificări periodice şi, dacă este cazul, unor încercări periodice efectuate de
persoane competente, în conformitate cu legislaţia şi/sau cu practicile naţionale;b)
unor verificări speciale, efectuate de persoane competente, în conformitate cu
legislaţia şi/sau cu practicile naţionale, de fiecare data când s-au produs evenimente
excepţionale susceptibile sa aibă consecinţe dăunătoare asupra securităţii
echipamentului de munca, cum ar fi modificări ale procesului de munca, accidente,
fenomene naturale, perioade prelungite de neutilizare.
(3) Rezultatele verificărilor trebuie sa fie înregistrate şi puse la dispoziţie Inspecţiei
Muncii la solicitarea acesteia. Ele trebuie păstrate pe o perioada de timp corespunzătoare,
de exemplu, în funcţie de recomandările sau specificaţiile producătorului.
(4) Dacă echipamentele de munca respective sunt utilizate în exteriorul
întreprinderii, acestea trebuie sa fie însoţite de o dovada referitoare la realizarile ultimei
verificări.
(5) Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Egalităţii Şanselor stabileşte
modalităţile de efectuare a acestor verificări.
SECŢIUNEA a 3-a
Echipamente de munca cu riscuri specifice. Ergonomia şi sănătatea la locul de
muncă
Conform art. 6 dacă utilizarea unui echipament de munca este susceptibilă sa prezinte
un risc specific pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, angajatorul este obligat sa ia
măsurile necesare pentru a se asigura ca:
a) utilizarea echipamentului de muncă este accesibilă numai lucrătorilor
însărcinaţi cu aceasta atribuţie;
b) pentru efectuarea reparaţiilor, modificărilor şi întreţinerii trebuie desemnaţi
lucrători cu atribuţii în acest sens.
Potrivit art. 7 ,postul de lucru şi poziţia lucrătorilor în utilizarea echipamentului de
muncă, precum şi principiile ergonomice trebuie să fie luate, în mod deosebit, în
considerare de către angajator la aplicarea cerinţelor minime de securitate şi sănătate.
SECŢIUNEA a 4-a
Informarea lucrătorilor
Conform art. 8 fără a aduce atingere prevederilor secţiunii a 5-a a cap. III din
Legea nr. 319/2006, angajatorul este obligat sa ia măsurile necesare pentru ca lucrătorii
sa dispună de informaţii adecvate şi, dacă este cazul, de fise de lucru referitoare la
echipamentele de muncă utilizate la locul de muncă.
Art. 9 face urmatoarele precizari :
(1) Informaţiile şi fişele de lucru prevăzute la art. 8 trebuie sa cuprindă un număr
minim de date referitoare la securitate şi sănătate privind:
a) condiţiile de folosire a echipamentelor de muncă;
b) situaţiile anormale previzibile;
c) concluziile care pot fi trase, acolo unde este cazul, din experienţa acumulată în
urma utilizării echipamentelor de muncă.
(2) Lucrătorii trebuie să fie atentionaţi în legatură cu riscurile la care sunt expuşi,
echipamentele de muncă din imediata vecinătate a locului lor de muncă, precum şi asupra
modificărilor prevăzute a fi efectuate, în măsura în care aceste modificări afectează
echipamentele de muncă situate în imediată vecinătate a locului lor de muncă, chiar dacă
aceşti lucrători nu utilizează direct aceste echipamente.
(3) Informaţiile şi fişele tehnice trebuie sa fie pe înţelesul lucrătorilor vizati.
SECŢIUNEA a 5-a
Instruirea, consultarea şi participarea lucrătorilor
Potrivit art. 10 fără a aduce atingere prevederilor secţiunii a 7-a a cap. III din Legea nr.
319/2006, angajatorul este obligat să ia măsurile necesare pentru ca:
a) lucrătorii însărcinaţi cu utilizarea echipamentelor de muncă să fie instruiţi
adecvat, inclusiv cu privire la riscurile posibile, determinate de utilizarea acestora;
b) lucrătorii prevăzuţi la art. 6 lit. b) sa fie instruiţi adecvat.
Conform art. 11 consultarea şi participarea lucrătorilor şi/sau a reprezentanţilor lor se
desfăşoară potrivit prevederilor secţiunii a 6-a a cap. III din Legea nr. 319/2006.
CAP. III - Dispoziţii finale

Potrivit art. 12 modificările de natura strict tehnică ale anexelor nr. 1 şi 2 sunt realizate
de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Egalităţii Şanselor, în funcţie de:
a) adoptarea reglementărilor tehnice romane care transpun legislaţia comunitară în
domeniul armonizarii tehnice şi al standardizarii referitoare la echipamentele de muncă;
şi/sau
b) progresele tehnice, de evoluţia reglementărilor sau specificaţiilor internaţionale
ori de cunoştinţele din domeniul echipamentelor de muncă.
Art. 13 face urmatoarele precizari :
(1) Pentru întreprinderile mici şi mijlocii, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale
şi Egalităţii Şanselor poate stabili, dacă este necesar, modalităţile de aplicare a
prevederilor pct. 4 din anexa nr. 2, care se aprobă prin ordin al ministrului muncii,
solidarităţii sociale şi familiei.
(2) Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Egalităţii Şanselor raportează
Comisiei Europene la fiecare 5 ani cu privire la aplicarea dispoziţiilor prezentei hotărâri,
indicând punctele de vedere ale partenerilor sociali.
Conform art. 14 anexele nr. 1 şi 2 fac parte integrantă din hotărâre.
Hotărâre transpune Directiva 89/655/CEE privind cerinţele minime de securitate şi
sănătate pentru utilizarea echipamentului de munca de către lucrători în munca, amendata
de directivele 95/63/CE şi 2001/45/CE, publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene (JOCE) seria L nr. 393/1989, nr. 335/1995 şi nr. 195/2001.
O altă serie de Hotărâri au un caracter specific anumitor activități, respectiv:
Hotărârea de Guvern Nr.300/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

pentru şantiere temporare şi mobile
Transpune în legislaţia română prevederile Directivei 92/57/CEE privind cerinţele

minime de securitate şi sănătate pentru şantiere temporare şi mobile. Activităţile pentru
care sunt aplicabile prevederile acestei hotărâri sunt enumerate în Anexa nr.1 a acesteia,
care conţine lista lucrărilor de construcţii sau de inginerie civilă.
Termeni principali:
- şantier temporar: orice şantier în care se desfăşoară lucrări de construcţii sau de
inginerie civilă;
- beneficiar: orice persoană fizică sau juridică pentru care se execută lucrarea şi care
asigură fondurile necesare realizării acesteia;
- manager de proiect: orice persoană fizică sau juridică autorizată în condiţiile legii şi
desemnată de către beneficiar, însărcinată cu organizarea, planificarea, programarea şi
controlul realizării lucrărilor pe şantier;
- lucrător independent: orice persoană fizică autorizată care realizează o activitate
profesională în mod independent şi care îşi asumă controlul faţă de beneficiar,
antreprenor sau subantreprenor având sarcina de a realiza pe şantier lucrări pentru care
este autorizat
- Coordonator în materie de securitate şi sănătate pe durata elaborării proiectului
lucrării: orice persoană fizică sau juridică competentă, desemnată de către beneficiar
sau de către managerul de proiect pe durata elaborării proiectului;
- Coordonator în materie de securitate şi sănătate pe durata executării lucrării: orice
persoană fizică sau juridică desemnată de către beneficiarul lucrării sau de către
managerul de proiect pe durata realizării lucrării.
Conform specificaţiilor legale, pentru îndeplinirea atribuţiilor coordonatorii de securitate
şi sănătate trebuie:
- să participe la toate etapele de elaborare a proiectului şi de realizare a lucrării;
- să fie invitaţi la toate întrevederile care privesc elaborarea proiectului şi realizarea
lucrării;
- să primească şi, dacă e cazul, să solicite managerului de proiect şi antreprenorului
elementele necesare îndeplinirii sarcinilor sale;
- să întocmească şi să ţină la zi registrul de coordonare;
Înainte de deschiderea şantierului beneficiarul lucrării sau managerul de proiect trebuie
să asigure planul de securitate şi sănătate. Acesta face parte din proiectul lucrării şi
trebuie să fie adaptat conţinutul acestuia.
Planul de securitate şi sănătate trebuie să conţină:
- informaţii de ordin administrativ care privesc şantierul;
- măsurile generale de organizare a şantierului;
- identificarea riscurilor şi descrierea lucrărilor care pot prezenta riscuri;
- măsuri specifice de securitate în muncă pentru lucrările care prezintă riscuri;
- amenajarea şi organizarea şantierului inclusiv a obiectivelor edilitar-sanitare,
modalităţi de depozitare a materialelor, amplasarea echipamentelor de muncă
prevăzute de antreprenori şi subantreprenori pentru realizarea lucrărilor proprii;
- măsuri de coordonare stabilite de coordonatori în materie de securitate şi sănătate;
- obligaţii ce decurg din interferenţa activităţilor care se desfăşoară în perimetrul
şantierului şi în vecinătatea acestuia;
- măsuri generale pentru menţinerea şantierului în stare de curăţenie şi ordine;
- indicaţii practice pentru acordarea primului ajutor;
- modalităţi de colaborare între antreprenori, subantreprenori, lucrători independenţi;
Măsurile de coordonare stabilite de coordonatorii de securitate şi sănătate trebuie să se
refere la:
- căile sau zonele de deplasare ori de circulaţie orizontale şi verticale;
- condiţile de manipulare a diverselor materiale în particular, în ceea ce priveşte
interferenţa instalaţiilor de ridicat aflate pe şantier sau în vecinătatea acestuia;
- limitarea manipulării manuale a sarcinilor;
- delimitarea şi amenajarea zonelor de depozitare a deșeurilor materiale;
- condiţiile de depozitare, eliminare sau evacuare a deşeurilor şi a materialelor rezultate
din dărâmări, demolări şi demontări;
- condiţiile de ridicare a materialelor de protecţie colectivă şi a instalaţiei electrice
generale;
- măsurile care privesc interacţiunile de pe şantier;
Fiecare antreprenor sau subantreprenor trebuie să elaboreze propriul plan de
securitate şi sănătate pe care îl pune la dispoziţia managerului de proiect, beneficiarului
sau coordonatorilor de securitate.
Registrul de coordonare cuprinde ansamblul de documente redactate de
coordonatorii în materie de securitate şi sănătate, informaţii privind evenimentele care au
loc pe şantier, constatările efectuate şi deciziile luate.
Coordonatorii în materie de securitate şi sănătate trebuie să prezinte registrul de
coordonare, la cerere, managerului de proiect, inspectorilor de muncă, inspectorilor
sanitari.
Registrul de coordonare trebuie păstrat 5 ani de la data recepţiei finale a lucrării.
Benficiarul lucrării sau managerul de proiect trebuie să întocmească o declaraţie
prealabilă în următoarele situaţii:
a. durata lucrărilor pe şantier este mai mare de 30 de zile şi pe şantier lucrează
simultan mai mult de 20 de lucrători
b. volumul mare de lucru estimat este mai mare de 500 de oameni/zi. Declaraţia al
cărei conţinut este stabilit de Hotărârea de Guvern în anexa 3, se comunică
inspectoratului teritorial de muncă pe raza căruia se vor desfăşura lucrările, cu cel
puţin 30 de zile înainte de începerea acestora;
Coordonatorii in materie de securitate si sanatate in munca sunt desemnati pe
durata elaborarii proiectului si pe durata realizarii lucrarii existand posibilitatea
desemnarii aceleiasi persoane.
Hotararea stabileste competenta necesara exercitarii functiei de coordonator:
1. experienţa profesională minima de 5 ani in arhitectura, construcţii sau conducerea
şantierelor;
2. formarea specifica de coordonator in materie de securitate și sănătate în muncă,
actualuizată la fiecare 3 ani.
Atribuţiile coordonatorilor în materie de securitate și sănătate pe durata realizării
lucrării sunt:
- să coordoneze aplicarea principiilor generale de prevenire şi de securitate la alegerea
soluţiilor tehnice şi organizatorice în scopul planificării diferitelor lucrări sau faze de
lucru care se desfăşoară simultan sau succesiv;
- să coordoneze punerea în aplicare a măsurilor necesare pentru aplicarea planului de
securitate și sănătate;
- să adapteze sau să solicite eventualele adaptări ale planului de securitate și sănătate în
funcție de evoluția lucrărilor;
- să organizeze cooperarea între angajatori, inclusiv a celor care se succed pe șantier și
coordonarea activității acestora privind protecția lucrătorilor;
- să coordoneze activităţile care urmăresc aplicarea instrucțiunilor de lucru și de
securitatea muncii;
- să ia măsurile necesare pentru ca numai persoanele abilitate să aibă acces pe şantier;
- să stabilească în colaborare cu managerul de proiect și antreprenorul măsurile
generale aplicabile șantierului;
- să ţină seama de toate interferențele activităților din perimetru sau vecinatatea
şantierului;
- să stabilească împreună cu antreprenorul obligațiile privind utilitatea mijloacelor de
protecție colectivă, instalațiile de ridicat sarcini, accesul pe şantier;
- să efectueze vizite comune pe șantier cu fiecare antreprenor sau subantreprenor
înainte ca aceștia să redacteze planul propriu de securitate;
- să avizeze planurile de securitate și sănătate elaborate de antreprenori și modificările
acestora.
Hotărârea de Guvern stabileşte obligaţiile beneficiarului, ale managerului de
proiect, lucrătorilor independenți și ale angajatorilor.
Lucrătorii și reprezentanții lor trebuie să fie informati asupra măsurilor ce trebuie
luate pentru securitatea lor pe șantier. De asemenea, lucrătorii și reprezentanții lor trebuie
să fie consultați și să participe ținând seama de gradul de risc și de importanța șantierului.
Hotărârea de Guvern nr.1051/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

pentru manipularea manuală a maselor care prezintă riscuri pentru lucrători, în
special de afecţiuni dorso-lombare

90/269/CEE privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru manipularea
manuală a maselor care prezintă riscuri pentru lucrători în special de afecţiuni dorso-
lombare.
Manipularea manuală a maselor este operaţia de transport sau de susţinere a unei
mase care prin caracteristicile sale sau condiţiile ergonomice defavorabile comportă
riscuri pentru lucrători.
Angajatorii sunt obligaţi să utilizeze mijloace corespunzătoare în vederea evitării
necesitaţii manipulării manuale a maselor de către lucrători. Dacă acest lucru nu se poate
evita ei trebuie să ia atunci măsuri organizatorice corespunzătoare pentru a reduce riscul
ţinând cont de dispoziţiile din Anexa 1. Ei trebuie să vegheze ca lucrătorii să aibă
cunoştinţă despre indicaţiile privind greutatea maselor respective, centrul de greutate sau
partea cea mai grea când conţinutul unui ambalaj este plasat într-un mod excentric.
Lucrătorii trebuie să primească o formare corespunzătoare şi informaţii precise
privind manipularea corectă, riscurile pe care le comportă ţinând cont de anexele 1 şi 2
ale hotărârii.
Consultarea şi participarea lucrătorilor trebuie să fie organizată conform
dispoziţiilor Legii 319/2006.
Anexele 1 şi 2 ale hotărârii conţin elemente de referinţă privind caracteristicile
sarcinii şi ale mediului de muncă, efortul fizic redus, exigentele activităţii precum şi
factorii individuali de risc.
Hotărârea de Guvern nr.1058/2006 privind cerinţele minime pentru îmbunătăţirea

securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor care pot fi expuşi unui potenţial risc
datorat atmosferelor explozive
Această reglementare transpune în legislaţia naţională prevederile Directivei

99/92/CE şi stabileşte cerinţele minime pentru securitatea şi protecţia sănătăţii
lucrătorilor expuşi unui potenţial risc datorat atmosferelor explozive.
În vederea prevenirii şi a asigurării protecţiei împotriva exploziilor, angajatorul
trebuie să ia măsuri tehnice şi organizatorice corespunzătoare naturii operaţiei în ordinea
priorităţilor şi respectând următoarele principii de bază:
- prevenirea formării atmosferelor explozive, acolo unde natura activităţii nu o
permite,
- evitarea aprinderii atmosferelor explozive,
- limitarea efectelor dăunătoare ale unei explozii.
Angajatorul trebuie să evalueze riscurile specifice din atmosferele explozive
luând în considerare:
- probabilitatea producerii şi persistenţei atmosferelor explozive
- probabilitatea prezenţei şi activării surselor de aprindere, inclusiv a descărcărilor
electrostatice şi a declanşării incendiului
- utilajele, substanţele folosite, procesele şi posibilele lor interacţiuni
- dimensiunile efectelor anticipate
Hotărârea stabileşte în Anexa 1 sistemul de clasificare al locurilor unde pot să apară
atmosfere explozive, iar în anexa 2 cerinţele minime pentru îmbunătăţirea protecţiei
sănătăţii şi securităţii lucrătorilor aflaţi în potenţial pericol în atmosfere explozive.
Angajatorul are obligaţia de a clasifica locul unde pot apărea atmosfere explozive
pe zone şi trebuie să asigure îndeplinirea cerinţelor prevăzute în Anexa 2 a Hotărârii.
În situaţiile unde pot apărea atmosfere explozive în concentraţii, în cantităţi
susceptibile de a pune în pericol sănătatea şi securitatea lucrătorilor, locurile trebuie
marcate cu indicatoare la punctele de intrare, conform Anexei 3.
Angajatorul este obligat de asemenea să elaboreze şi actualizeze documentul
privind protecţia împotriva exploziilor care trebuie să demonstreze că:
- au fost determinate şi evaluate riscurile de explozie;
- se iau măsuri adecvate pentru îndeplinirea obiectivelor Hotărârii;
- locurile sunt clasificate pe zone;
- care sunt locurile cărora li se aplică cerinţele minime;
- locul de muncă şi echipamentul de muncă, inclusiv dispoziţiile de avertizare sunt
proiectate, realizate şi întreţinute conform normelor de securitate și sănătate în
muncă;
- s-au luat măsuri pentru utilizarea în condiţii de securitate a echipamentului de
lucru;
Documentul mai sus menţionat, se elaborează anterior începerii activităţii şi este
actualizat de angajator când locul de muncă, echipamentul de lucru sau organizarea
muncii suferă schimbări, extinderi ori transformări semnificative.
Hotărârea de Guvern nr. 1136/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate
referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de câmpuri electromagnetice

2004/40/CE privind cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la expunerea
lucrătorilor la riscurile generate de câmpuri electromagnetice.
Hotărârea se referă la riscurile pentru sănătatea şi securitatea lucrătorilor datorate
efectelor recunoscute ca nocive pe termen scurt asupra corpului uman, provocate de
circulaţia curenţilor induşi şi de absorbţia de energie, precum şi de curenţii de contact.
Angajatorul are obligaţia de a evalua, măsura şi calcula nivelurile câmpurilor
electromagnetice la care sunt expuşi lucrătorii conform standardelor naţionale în
domeniu.
Elementele cărora angajatorul trebuie să le acorde atenţie la evaluarea riscurilor
sunt:
a. nivelul, spectrul de frecvenţă, durata şi tipul expunerii;
b. valorile limită de expunere şi valorile de declanşare a acţiunii conform anexei;
c. efectele asupra stării de sănătate şi securităţii lucrătorilor care aparţin unor
grupuri sensibile la riscuri specifice;
d. efectele indirecte cum ar fi: interferenţele cu echipamente şi dispozitive
medicale electronice, inclusiv stimulatoare cardiace şi alte dispozitive
implantate, riscul de proiectare a obiectelor feromagnetice în câmpuri
magnetice statice având o inducţie magnetică mai mare de 3 mT, amorsarea
dispozitivelor electroexplozive detonatoare, incendiile şi exploziile rezultate în
urma aprinderii materialelor inflamabile datorită scânteilor provocate de
câmpuri induse, curenţi de contact sau descărcări de scântei;
e. existenţa unor echipamente alternative proiectate pentru a reduce nivelurile de
expunere la câmpuri electromagnetice;
f. informaţiile adecvate obţinute în urma supravegherii stării de sănătate; sursele
de expunere multiple;
g. expunere simultană la câmpuri de frecvențe multiple;
Evaluarea riscurilor trebuie actualizată periodic.
În nicio situaţie lucrătorii nu trebuie să fie expuşi la valori ale câmpului
electromagnetic care depăşesc valorile limită de expunere.
Dacă expunerea depăşeşte valorile limită, în pofida măsurilor luate de angajator,
acesta trebuie să ia imediat măsuri de reducere a expunerii la un nivel inferior valorilor
limită, să determine cauzele depăşirii valorilor limită de expunere şi să modifice în
consecinţă măsurile de protecţie şi prevenire, pentru a evita orice altă depăşire.
Angajatorul trebuie să asigure informarea şi formarea lucrătorilor şi a
reprezentanţilor acestora, în raport cu rezultatele evaluării riscurilor mai ales în ce
priveşte:
- măsurile luate în aplicarea acestei Hotărâri;
- valorile şi conceptele referitoare la valorile limită de expunere şi la valorile de
declanşare a acţiunii şi potenţialele riscuri asociate;
- rezultatele evaluării, măsurării şi calculelor privind nivelurile de expunere la
câmpuri electromagnetice;
- modul de detectare a efectelor nocive ale expunerii asupra stării de sănătate şi
modul de semnalare a acestora;
- condiţiile în care lucrătorii au dreptul la supravegherea stării de sănătate;
- practicile profesionale sigure, în scopul reducerii la minimum a riscurilor datorate
expunerii.
Atunci când se depistează o expunere la câmpuri electromagnetice care depăşesc valorile
limită, lucrătorul în cauză trebuie să fie supus unui examen medical iar dacă se depistează
o deteriorare a stării de sănătate a lucrătorului, angajatorul trebuie să efectueze o
reevaluare a riscurilor.
Medicul de medicina a muncii trebuie să aibă acces la rezultatele evaluării riscurilor.
Dosarele medicale cuprinzând rezultatele supravegherii medicale trebuie păstrate într-o
formă adecvată pentru consultarea ulterioară, lucrătorii având drept de acces la dosarele
medicale personale.

referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de vibraţii
Hotărârea se aplică activităţilor în exercitarea cărora lucrătorii sunt sau este

posibil să fie expuşi la riscuri generate de vibraţii mecanice.
Angajatorul trebuie să evalueze şi dacă este necesar, să măsoare nivelurile de vibraţii
mecanice la care sunt expuşi lucrătorii, utilizând aparatură specifică şi metodologie
corespunzătoare.
Evaluarea şi măsurarea se planifică şi se efectuează de servicii competente la intervale
corespunzătoare.
La evaluarea riscurilor angajatorul trebuie să acorde o atenţie deosebită următoarelor
elemente:
- nivelul, tipul şi durata expunerii, inclusiv orice expunere la vibraţii intermitente
sau la şocuri repetate
- valorile limită ale expunerii şi valorile de expunere de la care se declanşează
acţiunea;
- orice efecte indirecte asupra securităţii lucrătorilor, care rezultă din interacţiunile
dintre vibraţiile mecanice şi locul de muncă sau alte echipamente de lucru;
- orice efecte indirecte asupra securităţii lucrătorilor, care rezultă din interacţiunile
- informaţiile furnizate de producătorii de echipamente de muncă, potrivit
legislaţiei în vigoare;
- existenţa echipamentelor similare, proiectate astfel încât să reducă nivelurile de
expunere la vibraţiile mecanice;
- prelungirea expunerii la vibraţii transmise întregului corp în afara programului de
lucru normat, sub responsabilitatea angajatorului;
- condiţiile de muncă specifice cum ar fi temperaturile scăzute;
- informaţiile corespunzătoare obţinute din supravegherea sănătăţii.
Riscurile care decurg din expunerea la vibraţiile mecanice trebuie să fie eliminate la sursă
sau reduse la minimum.
Atunci când valorile de expunere la care se declanşează acţiunea sunt depăşite,
angajatorul trebuie să instituie şi să pună în aplicare un program de măsuri tehnice şi
organizatorice menite să reducă la minimum expunerea la vibraţii mecanice şi riscurile
legate de aceasta, ţinând cont de :
a) alte metode de lucru care implică o expunere mai scăzuta la vibraţii mecanice;
b) alegerea echipamentelor de muncă adecvate;
c) furnizarea de echipamente auxiliare care reduc riscul leziunilor provocate de
vibraţii;
d) programe de întreţinere pentru echipamentele de muncă, locul de muncă şi
sistemele de la locul de muncă;
e) proiectarea şi amplasarea locurilor de muncă şi a posturilor de lucru;
f) informarea şi formarea adecvată a lucrătorilor în vederea utilizării corecte şi
sigure a echipamentelor de muncă, pentru a le reduce la minimum expunerea la
vibraţiile mecanice;
g) limitarea duratei şi intensităţii expunerii;
h) programe de lucru cu perioade de odihnă adecvate;
i) furnizarea de îmbrăcăminte pentru protejarea împotriva frigului şi a umezelii a
lucrătorilor expuşi.
Angajatorul trebuie să se asigure că lucrătorii expuşi riscurilor generate de vibraţii
mecanice la locul de muncă şi reprezentaţii acestora, primesc informaţii cu privire la
rezultatul evaluării riscurilor, precum şi o formare corespunzătoare.
Informarea şi formarea trebuie să se refere în special la:
- măsurile luate pentru eliminarea sau reducerea la minimum a riscurilor datorate
vibraţiilor mecanice;
- valorile limită ale expunerii şi valorile de expunere de la care se declanşează
acţiunea;
- rezultatele evaluărilor şi ale măsurărilor vibraţiilor mecanice;
- leziunile care ar putea fi produse de echipamentele de lucru utilizate;
- cum şi de ce trebuie detectate şi raportate semnele de leziune;
- condiţiile în care lucrătorii au dreptul la supravegherea sănătăţii;
- practici de lucru sigure pentru minimizarea expunerii la vibraţii
mecanice.
Trebuie să se asigure o supraveghere medicală corespunzătoare atunci când:
a) expunerea lucrătorilor la vibraţii este de aşa natură încât poate fi stabilită între
aceasta expunere şi o boala identificabilă efecte dăunătoare asupra sănătăţii;
b) este probabil ca afecţiunea sau efectele să apară în condiţiile de lucru specifice ale
unui anumit lucrător;
c) există tehnici testate pentru detectarea afecţiunii sau a efectelor dăunătoare asupra
sănătăţii.
Fiecare lucrător supus supravegherii sănătăţii trebuie să aibă un dosar medical individual
care se păstrează într-o formă adecvată pentru consultare ulterioară, ţinând seama de
obligaţia păstrării secretului medical.
Lucrătorul are acces la cerere la propriul dosar iar dacă suferă de o boala sau se
constată efecte negative asupra sănătăţii, medicul sau medicul de medicina a muncii îl
informează şi îi dă sfaturi despre supravegherea sănătăţii, la care trebuie să se supună
după încheierea perioadei de expunere.
Hotărârea de Guvern nr.1092/2006 privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor
legate de expunerea la agenţi biologici în muncă
Această hotărâre transpune prevederile Directivei 2000/54/CE privind protecţia

lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi biologici în muncă şi are ca
scop protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor pentru sănătatea şi securitatea lor, rezultate
sau care pot să rezulte din expunerea la agenţi biologici în cursul activităţii, precum şi
prevenirea acestor riscuri. Ea se aplică în toate activităţile în care există riscul ca
lucrătorii să poată fi expuşi agenţilor biologici.
Agenţii biologici sunt microorganisme inclusiv microorganismele modificate
genetic, culturile celulare şi endoparaziţii umani, care sunt susceptibile să provoace
infecţie, alergie sau intoxicaţie.
Microorganismul este o entitate microbiologica celulară sau nu, capabilă de a se
reproduce sau transfera pe un material genetic. O cultură celulară este rezultatul creşterii
în vitro a celulelor izolate din organisme multicelulare.
Clasificarea agenţilor biologici se face în patru grupe de risc, în funcţie de
gravitatea riscului de infecţie pe care îl prezintă.
Grupa 1 - agenţi biologici care nu sunt susceptibili să provoace o boală la om;
Grupa 2 - agenţi biologici care pot provoca o boală omului şi constituie un
pericol pentru lucrători; propagarea lor în colectivitate este imposibilă; există, în general,
o profilaxie sau un tratament eficace.
Grupa 3 - agenţi biologici care pot provoca îmbolnăviri grave la om şi constituie
un pericol serios pentru lucrători; ei pot prezenta un risc de propagare în colectivitate, dar
există în general o profilaxie sau un tratament eficace.
Grupa 4 - agenţi biologici care pot provoca boli grave omului şi constituie un
pericol serios pentru lucrători; ei pot să prezinte un risc ridicat de propagare în
colectivitate şi nu există în general o profilaxie sau un tratament eficace.
Angajatorul este obligat să determine natura, nivelul şi durata expunerii pentru orice
activitate susceptibilă să prezinte un risc de expunere la agenţi biologici, pentru a se putea
evalua orice risc pentru sănătatea şi securitatea lucrătorilor şi pentru a se putea stabili
măsurile ce trebuie luate.
Angajatorul trebuie să reînnoiască periodic evaluarea riscurilor şi la orice modificare a
condiţiilor de muncă.
Evaluarea riscurilor profesionale se efectuează mai des pe baza:
a. clasificării agenţilor biologici care constituie sau pot constitui un pericol pentru
sănătate ;
b. recomandărilor emise de inspectorii de muncă sau cei sanitari ;
c. informaţiilor asupra bolilor ce pot fi contractate datorită unei activităţi
profesionale a lucrătorilor;
d.efectelor alergice şi toxicogene ce pot să rezulte ca urmare a activităţi lucrătorilor ;
e. faptului ca un lucrător suferă de o boala legată direct de munca sa.
Angajatorul trebuie să evite utilizarea unui agent biologic periculos, înlocuindu-1
printr-un agent biologic care, în funcţie de condiţiile de utilizare şi de stadiul actual al
cunoştinţelor, nu este periculos sau este mai puţin periculos pentru sănătatea lucrătorilor.
Dacă evaluarea relevă existenţa unui risc pentru securitatea şi sănătatea
lucrătorilor, angajatorul trebuie să ia măsurile necesare pentru ca expunerea lucrătorilor
să fie evitată. Dacă acest lucru nu este tehnic posibil atunci angajatorul trebuie să reducă
riscul de expunere profesională la un nivel suficient de scăzut pentru protejarea sănătăţii
lucrătorului prin aplicarea următoarelor măsuri:
- limitarea, la un nivel cât mai scăzut posibil a numărului de lucrători expuşi sau
care pot fi expuşi;
- conceperea proceselor de muncă şi a măsurilor de control tehnic, astfel încât să se
evite sau să se reducă la minimum diseminarea agenţilor biologici la locul de
muncă;
- măsuri de protecţie colectivă şi/sau măsuri de protecţie individuală, atunci când
expunerea nu poate fi evitată prin alte mijloace;
- măsuri de igienă adecvate obiectivului de prevenire sau reducere a transferului ori
diseminării accidentale a unui agent biologic în afara locului de muncă;
- utilizarea panourilor care semnalizează pericolul biologic;
- elaborarea unor planuri care să fie puse în aplicare în caz de accidente ce implică
prezenţa agenţilor biologici;
- dacă este necesar şi tehnic posibil, detectarea în afara izolării fizice primare a
prezentei agenţilor biologici utilizaţi în procesul de muncă;
- utilizarea de mijloace ce permit colectarea, depozitarea şi eliminarea deşeurilor în
deplina securitate de către lucrători, dacă este cazul, după tratarea acestora,
inclusiv utilizarea unor recipiente sigure, uşor identificabile;
- măsuri care să permită manipularea şi transportul fără risc a agenţilor biologici la
locul de muncă.
Angajatorii trebuie să pună la dispoziţia autorităţilor competente la cererea acestora
informaţiile corespunzătoare privind :
- rezultatele evaluării;
- activităţile în care lucrătorii au fost sau pot fi expuşi la agenţi biologici;
numărul de lucrători expuşi;
- numele şi competenţa persoanei responsabile cu sănătatea şi securitatea la
locul de muncă ;
- măsurile de protecţie şi de prevenire luate, inclusiv procedeele şi metodele de
lucru ;
- un plan de urgenţă pentru protecţia lucrătorilor împotriva expunerii la un agent
biologic din grupa 3 sau 4 în cazul defectării izolării fizice.
Angajatorul trebuie să informeze imediat autorităţile de sănătate publică şi medicul de
medicina muncii despre orice accident sau incident care ar putea să provoace diseminarea
unui agent biologic care ar putea provoca lucrătorilor o infecţie sau o boala gravă.
Angajatorul trebuie să ia cinci tipuri de măsuri care vizează igiena şi protecţia
individuală fără a antrena costuri pentru lucrători, după cum urmează:
a. să interzică să se mănânce şi să se bea în zona de risc;
b. să furnizeze îmbrăcăminte de protecţie;
c. să asigure lucrătorilor spaţii dotate cu instalaţii igienico-sanitare adecvate, care pot
include soluţii/picături pentru ochi şi/sau substanţe antiseptice pentru piele;
d. să aibă în vedere ca echipamentul individual de protecţie să fie :
- aşezat corect într-un loc stabilit separat de celelalte haine;
- verificat şi curăţat, dacă este posibil înainte, şi, în orice caz, după fiecare utilizare;
- reparat sau schimbat înaintea unei noi utilizări, în cazul în care prezintă defecţiuni;
e. să stabilească proceduri privind prelevarea, manipularea şi tratarea eşantioanelor de
origine umană sau animală.
Orice îmbrăcăminte care poate fi contaminată de agenţi biologici trebuie să fie
dezinfectată, curăţată sau la nevoie distrusă.
Angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru ca lucrătorii şi reprezentanţii lor
să primească o formare adecvată sub forma de informaţie şi instrucţiuni referitoare la
eventualele riscuri pentru sănătate şi la precauţiile de luat şi prescripţiile privind igiena,
utilizarea EIP, măsuri de luat în caz de incidente.
Angajatorul trebuie să asigure la locul de muncă instrucţiuni de securitate scrise şi după
caz afişe, privind procedura de urmat în caz de :
 accident sau incident grav datorat manipulării unui agent biologic ;
 manipularea unui agent biologic de grupa 4 .
Angajatorul trebuie să asigure consultarea şi participarea lucrătorilor şi a reprezentanţilor
lor la rezolvarea tuturor problemelor legate de securitatea şi sănătatea în muncă în cazul
expunerii la agenţi biologici.
Angajatorul trebuie să aibă lista lucrătorilor expuşi la agenţi biologici din grupele 3 şi
4 care indică activitatea efectuată şi, atunci când este posibil, agentul biologic la care
lucrătorii au fost expuşi şi, după caz, datele referitoare la expuneri, la accidente şi
incidente.
Normele prevăd termenele de păstrare a listelor în funcţie de grupa de agenţi biologici şi
de consecinţele expunerii.
Medicul de medicina muncii, inspectorul de muncă, precum şi orice persoană
responsabilă cu securitatea şi sănătatea în muncă trebuie să aibă acces la listă.
Normele impun supravegherea medicală a lucrătorilor înainte de expunere
profesională şi, în continuare, periodic.
Datele rezultate din supravegherea medicală sunt ţinute în dosare medicale individuale,
care se păstrează de către serviciile de medicina a muncii cel puţin 10 ani după încetarea
expunerii sau chiar până la 40 de ani de la ultima expunere în cazul expunerilor
susceptibile să antreneze infecţii.
Medicul de medicina muncii trebuie :
- să propună măsuri de protecţie sau de prevenire utile individual pentru fiecare
lucrător;
- să dea informaţii şi sfaturi medicale lucrătorilor privind supravegherea medicală
la care ei vor fi supuşi după ce a încetat expunerea.
Lucrătorii trebuie să aibă acces la rezultatele supravegherii medicale care ii
privesc personal.
Toate îmbolnăvirile sau decesele survenite trebuie notificate autorităţilor competente.
Măsurile care trebuie luate în serviciile medicale şi veterinare altele decât laboratoarele
de diagnostic cuprind:
a. specificarea procedeelor corespunzătoare de decontaminare şi de dezinfecţie;
b. punerea în practică a procedeelor care permit manipularea şi eliminarea fără
riscuri a deşeurilor contaminate.
c. în serviciile de izolare sau în secţiile de carantină unde se găsesc pacienţi umani
ori animale care sunt sau ar putea fi contaminaţi cu agenţi biologici din grupele 3
şi 4 angajatorul trebuie să ia măsuri de izolare.
Hotărârea de Guvern nr.1093/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi
sănătate pentru protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi
cancerigeni sau mutageni la locul de muncă
Hotărârea transpune prevederile Directivei 2004/37/CE privind protecţia

lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi cancerigeni sau mutageni la
locul de muncă şi are ca scop protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor pentru sănătatea şi
securitatea lor, inclusiv prevenirea unor astfel de riscuri, care apar sau este posibil să
apară prin expunerea la agenţi cancerigeni sau mutageni la locul de muncă.
Agentul cancerigen este:

a. o substanţă care corespunde criteriilor de clasificare 1 sau 2 de agenţi cancerigeni
conform anexei 1 la Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr.200/2000;
b. un preparat compus din una sau mai multe substanţe prevăzute la lit. a) atunci când
concentraţia uneia sau a mai multor astfel de substanţe, corespunde cerinţelor impuse de
Anexa 2 a Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr.200/2000;
c. o substanţă, un preparat sau un procedeu, prevăzute în Anexa 1, precum şi o substanţă
sau un preparat care este degajat printr-un procedeu prevăzut în aceasta anexă.
Hotărârea defineşte de asemenea agenţii mutageni.
Valoarea limită - limita mediei ponderate în timp a concentraţiei agentului
cancerigen sau mutagen în aer în zona de respiraţie a lucrătorului, pe o perioada de
referinţă.
În cazul oricărei activităţi susceptibile să prezinte pentru lucrători un risc de
expunere la agenţi cancerigeni sau mutageni, angajatorul este obligat să determine
natura, gradul şi durata de expunere a lucrătorilor, pentru a face posibilă evaluarea
oricărui risc pentru sănătatea şi securitatea lor, precum şi stabilirea măsurilor care trebuie
luate.
Angajatorul are obligaţia de a evalua periodic riscurile şi la orice modificare a condiţiilor
de muncă şi trebuie să ţină cont la evaluare de toate căile de pătrundere a agentului
cancerigen sau mutagen în organism şi să acorde atenţie specială lucrătorilor cu
sensibilitate cunoscută.
De asemenea, angajatorii au următoarele obligaţii:
> Reducerea utilizării şi înlocuirea agenţilor cancerigeni sau mutageni la locul de
muncă
Angajatorul trebuie să reducă utilizarea unui agent cancerigen sau mutagen la
locul de muncă dacă este posibil din punct de vedere tehnic în special prin înlocuirea sa
cu o substanţă, preparat sau procedeu care, în condiţii de utilizare nu este periculos sau
este mai puţin periculos.
> Prevenirea şi reducerea expunerii la agenţi cancerigeni sau mutageni la locul de
muncă în situaţia în care s-a depăşit valoarea limită a agentului cancerigen sau mutagen
expunerile nu trebuie să se realizeze.
Obligaţiile angajatorului pentru a garanta sănătatea şi securitatea lucrătorilor sunt:
■ Reducerea utilizării unui agent cancerigen sau substituirea cu un altul care nu
este periculos sau este mai puţin periculos;
■ Evitarea sau reducerea expunerii
Trebuie să se producă agent cancerigen în spaţiu închis. Dacă acest lucru nu este posibil
din punct de vedere tehnic, trebuie ca nivelul de expunere să fie cât mai redus posibil.
În toate cazurile de utilizare a unui agent cancerigen, angajatorul trebuie să ia următoarele
măsuri:
- să limiteze numărul de lucrători expuşi;
- să evite (să minimizeze) degajarea agentului cancerigen la locul de muncă;
- să evacueze agentul cancerigen la sursă (aspirare locala şi ventilaţie generală);
- să utilizeze metode de măsurare corespunzătoare (pentru detectarea precoce a
poluării);
- să aplice metode şi proceduri de lucru corespunzătoare;
- să acorde prioritate măsurilor de protecţie colectivă (dacă este imposibil
individuală);
- să pună în aplicare măsuri de igienă (curăţarea locurilor);
- să informeze lucrătorii;
- să delimiteze zonele de risc şi să utilizeze semnale adecvate de securitate
(interdicţia de fumat);
- să pună în aplicare planuri de urgenţă (pentru caz de accident);
- să asigure mijloace de depozitare şi de transport fără risc (etichetarea obligatorie a
recipienţilor care trebuie să fie ermetici);
- să asigure mijloace care să permită colectarea, depozitarea şi evacuarea în siguranţa
a deşeurilor de către lucrători.
■ Informarea autorităţilor competente
Angajatorul trebuie să pună la dispoziţia autorităţilor competente la cerere
informaţiile legate de motivele pentru care se utilizează agenţii cancerigeni sau mutageni;
- activităţile desfăşurate şi procedeele industriale folosite;
- cantităţile fabricate sau utilizate de substanţe ori preparate care conţin agenţi
cancerigeni sau mutageni;
- numărul lucrătorilor expuşi;
- măsurile de prevenire luate;
- tipul echipamentului de protecţie utilizat;
- natura şi gradul expunerii;
- cazurile de înlocuire a agenţilor cancerigeni sau mutageni; •
■ Expunerea imprevizibilă şi cea previzibilă. Accesul în zonele de risc
În cazul producerii unor evenimente imprevizibile sau a accidentelor care ar putea
antrena o expunere anormală a lucrătorilor, angajatorul trebuie să îi informeze pe aceştia.
Până la normalizarea situaţiei şi eliminarea cauzelor expunerii anormale,
angajatorul trebuie să ia următoarele măsuri:
a. să dispună ca în zona afectată să lucreze numai lucrători care sunt indispensabili;
b. să doteze lucrătorii implicaţi cu echipament individual de protecţie;
c. să nu permită ca lucrătorii neprotejaţi să lucreze în zona afectată.
■ Măsuri de igienă şi de protecţie individuală
Angajatorul este obligat ca pentru orice activitate în care există risc de
contaminare cu agenţi cancerigeni sau mutageni să ia măsuri pentru a se asigura că:
a. lucrătorii nu mănâncă, nu beau şi nu fumează în zonele cu risc;
b. lucrătorii sunt dotaţi cu echipament individual de protecţie;
c. sunt prevăzute locuri special amenajate pentru depozitarea separată a
echipamentului individual de protecţie faţă de îmbrăcămintea de stradă;
d. lucrătorii au la dispoziţie grupuri sanitare şi duşuri;
e. echipamentul individual de protecţie este depozitat corect este verificat şi
curăţat înainte şi după fiecare utilizare;
f. echipamentul individual de protecţie cu deficiențe este reparat sau înlocuit
înainte de următoarea utilizare.
■ Informarea şi formarea lucrătorilor
Informarea şi formarea lucrătorilor trebuie să fie suficientă şi adecvată, bazată pe
toate cunoştinţele disponibile privind:
- riscurile potenţiale pentru sănătate;
- măsurile care trebuie luate pentru prevenirea expunerilor;
- cerinţele de igienă;
- purtarea şi utilizarea echipamentului individual de protecţie;
- măsurile de luat în caz de incidente.
Angajatorul trebuie să vegheze ca recipienţii, ambalajele, instalaţiile să fie
etichetate clar şi lizibil şi să exprime semnele de avertizare cât mai vizibil.
Este necesar să se permită lucrătorilor să verifice dacă dispoziţiile Hotărârii sunt
bine aplicate
■ Consultarea şi participarea lucrătorilor
Angajatorul trebuie să asigure consultarea şi participarea lucrătorilor şi
reprezentanţilor lor la procesul de stabilire a măsurilor privind protecţia lucrătorilor
împotriva riscurilor legate de expunerea la acţiunea agenţilor cancerigeni şi mutageni.
■ Supravegherea medicală
Fiecare lucrător care desfăşoară activităţi cu risc pentru securitate şi sănătate
trebuie să fie supus unei supravegheri medicale înainte de expunere şi la intervale de timp
regulate. În baza supravegherii medicale se întocmeşte un dosar medical şi medicul de
medicina muncii propune măsuri individuale de protecţie sau de prevenire de luat în
cazul fiecărui lucrător.
Toate cazurile de cancer identificate ca rezultat al expunerii la un agent
cancerigen în timpul muncii trebuie să fie notificate autorităţii responsabile.
Lista lucrătorilor expuşi şi dosarul medical sunt păstrate pentru 40 de ani de la
sfârşitul expunerii.

în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare

1990/270/CEE privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă referitoare la
utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare.
Această reglementare defineşte următorii termeni:
- Echipament cu ecran de vizualizare - echipament de vizualizare grafic sau alfa-
numeric, indiferent de procedeul de afişare folosit.
- Post de lucru - ansamblu care cuprinde un echipament cu ecran de vizualizare
prevăzut cu tastatură, accesorii operaţionale, periferice, inclusiv unitatea de dischetă
sau unitate optică, telefon, modem , imprimantă, suport pentru documente, scaun, masă
sau suprafaţă de lucru, precum şi mediul de muncă înconjurător.
Lucrător - orice persoană angajată conform prevederilor art.5 lit. a) din Legea
nr.319/2006, care foloseşte în mod obişnuit un echipament cu ecran de
vizualizare, pe o durată semnificativă a timpului normal de lucru.
Obligaţiile angajatorilor:
• angajatorii au obligaţia de a evalua condiţiile de securitate şi sănătate în special în ce
priveşte riscurile pentru vedere, probleme fizice şi solicitare mentală;
• angajatorii trebuie să ia măsuri pentru remedierea riscurilor constatate;
• angajatorii trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru ca posturile de lucru să
îndeplinească cerinţele minime de securitate prevăzute în anexa la hotărâre;
• angajatorii trebuie să planifice sarcinile lucrătorilor astfel încât folosirea zilnică a
ecranului de vizualizare să fie întreruptă periodic prin pauze sau schimbări de activitate
care să reducă suprasolicitarea.
Lucrătorii trebuie să beneficieze de un examen corespunzător al ochilor şi al
vederii, efectuat de o persoană care are competenţa necesară:
- înainte de începerea activităţii la ecranul de vizualizare;
- ulterior, la intervale regulate;
- ori de câte ori apar tulburări de vedere cauzate de activitate.
Hotărârea de Guvern nr.1218/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi

sănătate în muncă pentru asigurarea protecţiei lucrătorilor împotriva riscurilor legate
de prezenţa agenţilor chimici la locul de muncă
Hotărârea transpune în legislaţia română prevederile Directivei 98/24/CE,

Directivei 91/322/CEE, Directivei 2000/39/CE şi Directivei 2006/15/CE şi stabileşte
cerinţele minime pentru protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor pentru securitatea şi
sănătatea lor, care provin sau pot proveni din efectele agenţilor chimici prezenţi la locul
de muncă ori ca rezultat al oricărei activităţi profesionale care implică agenţi chimici.
De asemenea, sunt definiţi termenii următori: agent chimic; agent chimic
periculos; activităţi care implică agenţi chimici; valoarea limită biologica; supravegherea
sănătăţii; pericol; risc.
Pe lângă riscurile prevăzute în art. 7 alin. (1) - (3) din Legea nr.319/2006,
angajatorii trebuie să ia măsuri vizând şi următoarele:
- să se asigure ca riscul pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor în procesul de
muncă, indus de un agent chimic periculos, este eliminat sau redus la minimum, ţinând
cont de valorile limită de expunere profesională şi de valorile limită admise;
- atunci când constată prezenţa agenţilor chimici periculoşi la locul de muncă,
angajatorul trebuie să evalueze orice risc referitor la securitatea şi sănătatea lucrătorilor
care decurge din prezenţa agenţilor, luând în considerare:
■ proprietăţile lor periculoase;
■ informaţiile puse la dispoziţie de furnizori cum ar fi fişele de securitate ;
■ nivelul, tipul şi durata expunerii;
■ condiţiile în care se desfăşoară lucrul în prezenţa unor altfel de agenţi,
inclusiv cantităţile acestora;
■ valorile limită de expunere profesională sau valorile limită biologice naţionale ;
■ efectul măsurilor preventive luate sau care urmează să fie luate;
■ concluziile care rezultă în urma supravegherii stării de sănătate a lucrătorilor.
Măsurile prin care angajatorul elimină sau reduce la minimum riscurile datorate
agenţilor chimici periculoşi, potrivit evaluării de risc, menţionate de hotărâre, sunt:
1. proiectarea şi organizarea sistemelor de lucru;
2. dotarea cu echipament corespunzător pentru lucrul cu agenţi chimici, elaborarea şi
implementarea procedurilor de întreţinere, care să asigure securitatea şi sănătatea
lucrătorilor în procesul de muncă;
3. reducerea la minimum a numărului de lucrători expuşi sau care pot fi expuşi;
4. reducerea la minimum a duratei şi intensităţii de expunere;
5. măsuri corespunzătoare de igienă;
6. reducerea cantităţii de agenţi chimici prezenţi la locul de muncă minim necesar
pentru tipul de activitate respectivă;
7. proceduri adecvate de lucru care includ în special reglementări tehnice privind
manipularea, depozitarea şi transportul în condiţii de siguranţă la locul de muncă
al agenţilor chimici periculoşi şi ale deşeurilor care conţin asemenea agenţi
chimici.
De asemenea, sunt stabilite măsurile specifice de protecţie şi prevenire după cum
urmează:
- angajatorul recurge la substituirea unui agent chimic periculos, înlocuindu-1 cu un
agent sau proces chimic care în condiţiile utilizării, nu este periculos sau este mai
puţin periculos pentru securitate şi sănătate;
- atunci când substituirea nu este posibila, angajatorul ia în ordinea priorităţii
următoarele măsuri:
a) proiectarea unor procese de muncă şi control tehnic adecvate şi utilizarea
echipamentelor şi materialelor potrivite, astfel încât să se evite sau să se
reducă la minim, emiterea de agenţi chimici periculoşi care pot prezenta un
risc pentru siguranţa şi sănătatea lucrătorilor la locul de muncă;
b) aplicarea unor măsuri de protecţie colectivă la sursa riscului, cum ar fi
ventilaţia adecvată şi măsurile potrivite de organizare;
c) aplicarea unor măsuri de protecţie individuală, inclusiv asigurarea
echipamentului individual de protecţie dacă expunerea nu poate fi prevenită
cu alte mijloace.
Angajatorul este obligat să efectueze măsurări ale agenţilor chimici care pot
prezenta risc pentru sănătatea lucrătorilor la locul de muncă în mod regulat şi ori de câte
ori se produce expunerea lucrătorilor la agenţi chimici, în special cu privire la valorile
limită de expunere profesională.
Atunci când o valoare limită de expunere profesională stabilită efectiv la nivel
naţional a fost depăşita, angajatorul ia măsuri imediat pentru remedierea situaţiei prin
aplicarea de măsuri de prevenire şi de protecţie.
Măsurile care trebuie luate pot fi măsuri tehnice sau organizatorice potrivite cu
natura operaţiunii inclusiv de depozitare, manipulare şi separare a agenţilor chimici
incompatibili.
Ordinea priorităţii măsurilor are ca scop:
- să prevină prezenţa la locul de muncă a concentraţiilor periculoase ale substanţelor
inflamabile sau a cantităţilor periculoase de substanţe chimice instabile, când natura
muncii permite acest lucru;
- să se evite prezenţa surselor de aprindere care pot da naştere unor incendii şi explozii
sau a condiţiilor nefavorabile care pot determina ca substanţele chimice instabile ori
amestecurile de substanţe să genereze efecte fizice dăunătoare şi
- să diminueze efectele negative pentru sănătatea şi securitatea lucrătorilor în caz de
incendiu sau explozie din cauza aprinderii substanţelor inflamabile, ori efectele fizice
dăunătoare care decurg din prezenţa substanţelor chimice instabile sau a amestecurilor de
substanţe.
Angajatorul stabileşte măsuri sau planuri de acţiune care pot fi aplicate atunci
când se produce un eveniment. Aceste planuri trebuie să includă exerciţii la intervale
regulate pentru care se asigură mijloacele adecvate de prim ajutor.
Atunci când un eveniment se produce, angajatorul ia imediat măsuri pentru
reducerea efectelor evenimentului şi pentru informarea lucrătorilor interesaţi.
Pentru a readuce situaţia la normal angajatorul trebuie:
- să aplice măsurile de remediere a situaţiei;
- să permită să lucreze în zona afectată numai lucrătorilor care sunt indispensabili
pentru efectuarea reparaţiei.
Lucrătorilor care lucrează în zona afectată li se asigură îmbrăcăminte de protecţie
potrivita, echipamente individuale de protecţie şi instalaţiile pe care trebuie să le utilizeze
până la revenirea situaţiei la normal.
Angajatorul asigură disponibilitatea informaţiilor cu privire la măsurile aplicabile
în caz de urgenţă, care implică agenţi chimici periculoşi.
În ceea ce priveşte informarea şi instruirea lucrătorilor, angajatorul trebuie să se
asigure ca lucrătorii sau reprezentanţii lor primesc:
> datele referitoare la existenţa oricărui agent periculos la locul de muncă şi
informaţii suplimentare de câte ori au loc schimbări majore la locul de muncă;
> informaţii despre agenţi chimici periculoşi la locul de muncă, riscurile pentru
securitate şi sănătate, valorile limită de expunere profesională şi prevederi legale;
> instruire şi informare privind precauţiile necesare şi acţiunile ce trebuie
întreprinse pentru a se proteja pe ei inşişi şi pe alţi lucrători la locul de muncă;
> acces la orice fişă tehnică de securitate.
În art. 34 al hotărârii se interzice producerea, fabricarea sau utilizarea la locul de
muncă a agenţilor chimici prevăzuţi în Anexa 3 a hotărârii, în condiţiile prevăzute în
anexa pentru a preveni expunerea lucrătorilor la riscurile pentru sănătate pe care le pot
prezenta anumiţi agenţi chimici sau anumite activităţi care implică agenţi chimici.
Sunt permise excepţiile următoare:
- pentru scopul exclusiv al cercetării ştiinţifice şi testării;
- pentru activităţile prin care se elimina agenţii chimici care sunt prezenţi sub forma
de produse secundare sau deşeuri;
- pentru producerea agenţilor chimici pentru a fi folosiţi ca produse intermediare în
condiţii specificate de hotărâre. Obţinerea derogării obligă angajatorul să prezinte la
MMFES următoarele date: motivul pentru care solicită derogarea;
- cantităţile de agent chimic ce va fi folosita anual; activităţile şi/sau reacţiile sau
procesele implicate;
- numărul lucrătorilor care vor fi implicaţi;
- măsurile prevăzute pentru protejarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor implicaţi;
- măsurile tehnice şi organizatorice luate pentru a preveni expunerea lucrătorilor.
Supravegherea stării de sănătate se efectuează atunci când sunt îndeplinite simultan
următoarele condiţii:
1. expunerea lucrătorului la agentul chimic periculos este de aşa natură încât se
poate stabili o legătura între o boala identificabilă sau un efect negativ al
expunerii asupra sănătăţii;
2. există posibilitatea ca boala sau efectul să apară în condiţiile specifice de la locul
de muncă al lucrătorului;
3. tehnica de investigare prezintă un risc scăzut pentru lucrători.
În situaţia în care este stabilită o valoare limită biologică tolerabila obligatorie,
supravegherea stării de sănătate este obligatorie dacă se desfăşoară o activitate cu
respectivul agent chimic periculos.
Hotărârea interzice utilizarea unor agenţi chimici, respectiv a carbonarului bazic de
plumb (ceruza), sulfatului de plumb, oxidului de plumb, cu excepţia unor activităţi
menţionate.
Dosarele medicale cu privire la starea de sănătate a lucrătorilor supravegheaţi trebuie
să conţină un rezumat al rezultatelor supravegherii stării de sănătate şi al tuturor datelor
reprezentative obţinute prin monitorizarea expunerii persoanei respective la agentul
chimic periculos. Lucrătorii au acces la dosarele lor medicale.
Atunci când în urma supravegherii medicale se releva faptul ca un lucrător suferă de o
boală sau o afecţiune legată de expunerea la un agent chimic periculos la locul de muncă
sau dacă o valoare biologică admisă a fost depăşita, lucrătorul trebuie să fie informat
despre acest lucru de medicul care îi dă informaţiile şi îl consiliază asupra stării sănătăţii
sale.
Angajatorul trebuie să revadă evaluarea riscurilor şi măsurile prevăzute pentru
suprimarea sau reducerea acestor riscuri ţinând cont de avizul medicului de medicina
muncii.
Hotărârea de Guvern nr.1875/2005 privind protecţia sănătăţii şi securităţii

lucrătorului faţă de riscurile datorate expunerii la azbest
Hotărârea transpune prevederile Directivei 87/477/CEE împreuna cu toate

modificările sale privind protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătorului faţă de riscurile
datorate expunerii la azbest. Aceasta se aplică activităţilor în care lucrătorii sunt expuşi
sau sunt susceptibili de a fi expuşi la pulberea degajata din azbest sau din materiale cu
conţinut de azbest.
Azbestul defineşte următorii silicaţi fibroşi: actinolit, grunerit (amosit), antofilit,
crizotil, crocidolit.
Angajatori sunt obligaţi de a lua măsuri pentru ca nici un lucrător să nu fie expus
la o concentraţie de azbest în suspensie în aer mai mare de 0,1 fibre/cmc, măsurată în
raport cu o medie ponderată în timp pe o perioada de 8 ore.
Hotărârea interzice activităţile care expun lucrătorii la fibre de azbest, în timpul:
a ) extracţiei azbestului;
b) fabricării şi prelucrării produselor din azbest;
c ) fabricării şi prelucrării produselor cu conţinut de azbest adăugat deliberat ;
d ) prelucrarea azbestului şi activităţile care implică utilizarea unor materiale
izolante sau fonoizolante de joasă densitate cu conţinut de azbest.
Angajatorul este obligat să dispună efectuarea evaluării riscului de expunere la azbest
pentru a determina natura expunerii şi gradul de expunere.
Înaintea începerii lucrărilor, angajatorul trebuie să transmită la ITM o notificare care
conţine:
1. descrierea amplasamentului şantierului;
2. descrierea tipului şi cantităţilor de azbest utilizate sau manipulate;
3. descrierea activităţilor şi a procedeelor aplicate;
4. numărul de lucrători implicaţi;
5. data de începere şi durata activităţii;
6. descrierea măsurilor luate pentru a se limită expunerea lucrătorilor la azbest;
Măsurile care trebuie luate pentru reducerea expunerii lucrătorilor prevăzute de
hotărâre sunt:
- numărul lucrătorilor expuşi sau care pot fi expuşi la pulberea de azbest trebuie să fie
cât mai mic posibil;
- procesele de muncă trebuie concepute încât să nu producă pulbere de azbest, sau dacă
tehnic acest lucru nu este posibil, să nu se producă degajare de azbest în aer ;
- toate construcţiile şi echipamentele implicate în tratarea azbestului trebuie să poată fi
curăţate şi întreţinute cu regularitate şi eficacitate ;
- deşeurile trebuie colectate şi îndepărtate de la locul de muncă în cel mai scurt timp
posibil, în ambalaje etanşe adecvate, prevăzute cu etichete care să indice ca acestea
conţin azbest.
Hotărârea stabileşte obligaţia efectuării cu regularitate a măsurătorilor concentraţiei de
fibre de azbest în aer la locul de muncă, condiţiile în care se fac măsurătorile şi metoda
recomandată.
La depăşirea valorii limită de conţinut de fibră de azbest în aer (0,1 fibre/cmc),
angajatorul trebuie să ia măsuri adecvate pentru remedierea situaţiei, fiind interzisă
continuarea lucrului în zona afectata.
Înainte de începerea lucrărilor de demolare dacă există cea mai mica îndoiala privind
prezenţa azbestului intr-un material sau într-o construcţie, angajatorul trebuie să respecte
prevederile prezentei hotărâri.
Angajatorul trebuie să stabilească un plan de lucru înaintea începerii lucrărilor de
demolare ori de îndepărtare a azbestului sau a materialelor cu conţinut de azbest din
clădiri, structuri, aparate, instalaţii şi vapoare.
Planul trebuie să prevadă măsuri pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la
locul de muncă:
- eliminarea azbestului sau a materialelor cu conţinut de azbest înainte de aplicarea
tehnicilor de demolare
- asigurarea, dacă este necesar, a echipamentului individual de protecţie verificarea
absenţei riscurilor datorate expunerii la azbest la locul de muncă. Planul de lucru
trebuie să cuprindă informaţii privind:
a) natura şi durata probabilă a lucrărilor;
b) locul unde se efectuează lucrările ;
c) metode aplicate atunci când lucrările presupun manipularea azbestului;
d) caracteristicile echipamentelor utilizate pentru protecţia şi decontaminarea celor
care efectuează lucrările;
e) metodele aplicate pentru protecţia altor persoane prezente la locul unde se
efectuează lucrările sau în apropierea acestora.
Planul de lucru se transmite la ITM la solicitarea acestuia, înainte de începerea lucrărilor.
Angajatorii au obligaţia să asigure o instruire adecvată pentru toţi lucrătorii care sunt sau
pot fi expuşi la pulberi care conţin azbest.
Instruirea trebuie să conţină:
- proprietăţile azbestului şi efectele lui asupra sănătăţii, inclusiv efectul sinergie al
fumatului; tipurile de produse şi materiale care pot conţine azbest;
- operaţiile care pot conduce la expunerea la azbest şi importanţa controalelor
preventive pentru reducerea la minim a expunerii;
- practicile profesionale sigure, controalele şi echipamentele de protecţie;
- rolul adecvat, alegerea, selectarea, limitările şi utilizarea echipamentelor de
respiraţie;
- procedurile de urgenţă;
- procedurile de decontaminare;
- eliminarea deşeurilor;
- cerinţele privind supravegherea medicală.
Hotărârea prevede măsuri referitoare la locurile de muncă unde se desfăşoară
activităţile, respectiv determinarea şi marcarea acestora precum şi la măsuri de protecţie
şi la îmbrăcămintea de lucru.
Angajatorul este obligat să asigure informarea lucrătorilor şi a reprezentanţilor
acestora cu informaţii referitoare la:
> riscurile pentru sănătate datorate expunerii la pulberea provenită din azbest;
> existenţa valorilor limită de expunere reglementate şi necesitatea supravegherii
atmosferei;
> măsurile de igienă, inclusiv interzicerea fumatului;
> măsurile securităţii şi sănătăţii în muncă preventive pentru purtarea
echipamentului individual de protecţie;
> măsurile preventive speciale destinate minimizării expunerii la azbest.
Lucrătorii şi reprezentanţii lor trebuie să aibă acces la rezultatele determinărilor
conţinutului de azbest şi cel puţin o dată la fiecare 3 ani pe perioada când are loc
expunerea au dreptul la examenul medical.
CAPITOLUL 2
CRITERII GENERALE PENTRU EVALUAREA RISCURILOR
Actualmente, în toatǎ lumea, securitatea şi sănătatea în muncă este o problemǎ de stat, existǎ
organisme statale de control şi îndrumare a activitǎţii preventive, este instituitǎ obligaţia patronilor
de a asigura securitatea şi sǎnǎtatea lucrǎtorilor, se dezvoltǎ politici de prevenire cuprinzǎtoare şi
coerente, care sǎ asigure mǎsuri prioritare de protecţie intrinsecǎ şi colectivǎ faţǎ de cele individuale,
s-a instituit responsabilitatea lucrǎtorilor faţǎ de propria sǎnǎtate şi securitate şi a angajatorului în
acelaşi sens. Se prevede extinderea legii de securitate şi sǎnǎtate a muncii asupra altor categorii
sociele, de genul liber profesioniştilor şi personalului casnic.
Suport legislativ
Conform Legii Securităţii şi Sănătăţii in Muncă 319/2006, conducătorii unităţilor economice

sunt singurii responsabili de sănătatea şi securitatea salariaţilor, ei se află în centrul activităţii de
prevenire a riscurilor şi asigurare a sănătăţii şi securităţii în muncă. Au obligaţia legală de a asigura
starea de securitate şi de a proteja sănătatea salariaţilor.
Obligativitatea evaluării riscurilor profesionale în ţara noastră decurge din legislaţia actuală în
domeniu, care a fost armonizată cu legislaţia Uniunii Europene privind securitatea şi sănătatea în
muncă. Astfel, Legea 319/2006, în capitolul III "Obligaţiile angajatorilor" care transpune Directiva
Consiliului nr. 89/391/CEE/1989 prevede:
art. 7 al. 3 – Angajatorul are obligaţia să implementeze măsurile prevăzute la alineatele 1 şi 2, pe
baza următoarelor principii de prevenire:
- evitarea riscurilor;
- evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
- combaterea riscurilor la sursă;
al. 4. Fără a aduce atingere altor prevederi ale prezentei legi, ţinând seama de natura activităţilor din
întreprindere şi/sau unitate, angajatorul are obligaţia:
a). să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea
echipamentelor de muncă, a substanţelor sau a preparatelor chimice utilizate şi la amenajarea
locurilor de muncă;
b). ca, ulterior evaluării prevăzute la lit.a) si dacă este necesar, măsurile de prevenire, precum şi
metodele de lucru şi de producţie aplicate de către angajator să asigure îmbunătăţirea nivelului
securităţii şi al protecţiei sănătăţii lucrătorilor şi să fie integrate în ansamblul activităţilor
întreprinderii şi/ sau unităţii respective şi la toate nivelurile ierarhice;
art. 12. al. 1. Angajatorul are următoarele obligaţii:

a) să realizeze şi să fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în muncă,
inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice;
Legislaţia actuală obligă conducătorii de societăţi să introducă conceptul de securitate în însăşi
organizarea muncii. Aceştia pot să intervină pentru:
lucrul în echipe succesive;
- limitarea numărului de lucrători expuşi la produse şi procedee periculoase;
- luarea de măsuri organizatorice atunci când o societate terţă intervine pe teritoriul alteia;
- limitarea timpului de expunere la minimum necesar;
- alegerea celor mai adecvate mijloace de protecţie individuală;
- impunerea supravegherii medicale permanente şi periodice a celor mai expuşi muncitori;
- impunerea de restricţii privind munca tinerilor şi a femeilor.
Metodele şi mijloacele de analiză a sistemelor de muncă sub aspectul securităţii muncii sunt
necesare pentru identificarea rapidă şi realistă a situaţiilor deficitare din punctul de vedere al
prevenirii accidentelor şi a bolilor profesionale.
Eliminarea totală a pericolelor respectiv a accidentelor şi a bolilor profesionale din sistemul
de muncă este în mod practic imposibilă.
În realitate, există niveluri acceptabile de securitate a muncii, a căror punere în evidenţă
necesită eforturi serioase de apreciere calitativă şi încercări de evaluare cantitativă.
În principiu, există două posibilităţi de evaluare a nivelului de securitate a muncii într-un
sistem:
- evaluare postaccident / boală profesională
- evaluare preaccident / boală profesională
Evaluarea postaccident este utilă din punct de vedere a statisticilor de accidente, care pot
caracteriza organizaţia din punct de vedere cantitativ şi calitativ prin indicele de frecvenţă şi de
gravitate. În anumite situaţii aceste informaţii sunt de mare ajutor pentru aprecierea calităţii unor
locuri de muncă din punct de vedere a securităţii în vederea implementării îmbunătăţirilor necesare.
Evaluarea preaccident ia în considerare posibilitatea de producere a accidentelor într-un sistem.
Oferă soluţii înainte de a se întâmpla accidentul.
Noţiunea fundamentală utilizată este riscul de accidentare/îmbolnăvire profesională. Având în vedere
importanţa evaluării preaccident, în Europa au fost dezvoltate mai multe metode apriorice;
- controale, verificări - la nivelul locurilor de muncă, secţii, ateliere, etc.
- metode directe (comparative)
- metode indirecte (analitice) - analiza riscurilor pe baza: ergonomiei sistemelor sau
fiabilităţii sistemelor
Oricare ar fi metoda de evaluare, aceasta conduce la rezultate concrete şi operaţionale dacă se
bazează pe recunoaşterea a patru criterii fundamentale:
- rigurozitate ştiinţifică – să decurgă dintr-o teorie coerentă şi completă;
- criteriul finalităţii – scopul urmărit este realizarea securităţii, prin diferite obiective parţiale,
care conferă particularitate metodelor de analiză;
- criteriul complexităţii – metoda să fie adaptată pentru sistemul dat;
- criteriul economic – în funcţie de importanţa şi de gravitatea consecinţelor posibile.
Componentă intrinsecă a strategiei manageriale, activitatea de prevenire reprezintă un ansamblu de
procedee şi măsuri luate sau planificate la toate stadiile de concepere, proiectare şi desfăşurare a
proceselor de muncă, menită să asigure desfăşurarea proceselor de muncă în condiţii de maximă
securitate pentru sănătatea şi integritatea participanţilor la proces, prin care se elimină riscurile de
accidentare sau îmbolnăvire profesională. Astfel, aceasta se constituie ca o ştiinţă de interfaţă
îmbinând cunoştinţe şi tehnici de strictă specialitate în domeniul de aplicare cu tehnici şi cunoştinţe
din domeniul ergonomiei, igienei industriale, psihosociologiei muncii, medicinii muncii şi
toxicologiei industriale. în acest context, se poate afirma că sarcina principală a activităţii de
prevenire o reprezintă obţinerea maximumului de eficienţă şi de calitate a muncii în condiţiile
reducerii numărului de accidente către zero.
De aici rezultă că sunt două obiective majore ale prevenirii, care suscită interes în principal:
a). pe plan uman: - reducerea numărului accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale
b). pe plan financiar:- reducerea costurilor legate de accidentele de muncă şi îmbolnăvirile
profesionale.
Aceste deziderate se pot realiza numai prin eliminarea sau reducerea riscurilor profesionale. în care
scop trebuie întreprins un demers global care să cuprindă:
evaluarea riscurilor profesionale;
- punerea în conformitate a echipamentelor de muncă;
- stabilirea procedurilor de lucru;
- ameliorarea condiţiilor de mediu de muncă;
- selecţia, formarea şi informarea personalului;
- stabilirea strategiei manageriale.
Punctul de plecare în optimizarea activităţii de prevenire a accidentelor de muncă şi
îmbolnăvirilor profesionale într-un sistem îl constituie evaluarea riscurilor din sistemul respectiv.
Indiferent dacă este vorba de un loc de muncă, un atelier, secţie sau o societate comercială în
ansamblul său, o asemenea analiză permite cunoaşterea, cuantificarea şi ierarhizarea pericolelor în
funcţie de dimensiunea lor şi alocarea eficientă a resurselor pentru măsurile prioritare.
Evaluarea riscurilor presupune identificarea tuturor factorilor de risc din sistemul analizat şi
cuantificarea dimensiunii lor pe baza combinaţiei dintre doi parametri: probabilitatea de manifestare
şi gravitatea consecinţei maxime posibile (cea mai frecventă) asupra organismului uman. Se obţin
astfel niveluri de risc parţiale pentru fiecare factor de risc, respectiv, niveluri de risc global pentru
fiecare loc de muncă şi nivel de risc global agregat pentru întregul sistem analizat.
Acest principiu de evaluare a riscurilor este cuprins în standardele europene (CEI812’85, respectiv,
proiect CEN 1992) şi stă la baza diferitelor metode cu aplicabilitate practică.
Obiectivul evaluării riscurilor este să permită angajatorului adoptarea măsurilor de prevenire/
protecţie adecvate referitoare la:
- prevenirea riscurilor profesionale
- formarea muncitorilor
- informarea muncitorilor
- implementarea unui sistem de management care să permită aplicarea efectivă a măsurilor
necesare de prevenire/protecţie.
Scopul de bază al evaluării riscurilor rămâne întodeauna prevenirea riscurilor profesionale.
Eliminarea acestora nu este posibilă întodeauna şi atunci acestea trebuiesc reduse, până la valoarea
unor riscuri reziduale care trebuiesc şi pot fi controlate controlate.
Evaluarea riscurilor trebuie astfel realizată (structurată) încât să permită angajatorilor, persoanelor
din compartimentul de S. S. M. şi lucrătorilor să:
- identifice pericolele existente şi să evalueze riscurile asociate lor;
- evalueze riscurile în scopul selectării adecvate a echipamentelor, substanţelor utilizate şi
organizării locurilor de muncă
- verifice dacă măsurile de prevenire sunt adecvate
- observe dacă toţi factorii, relevanţi sau ascunşi, legaţi de procesul de muncă au fost luaţi în
considerare
- contribuie efectiv la ameliorarea stării de securitate şi sănătate în muncă.
Reevaluarea riscurilor profesionale se face şi de ori de câte ori intervin modificări în sistemul de
muncă (organizarea muncii, introducerea de noi materiale, ehipamente, metode, proceduri, etc.) sau
ori de câte ori se solicită de cei implicaţi.
Pe timpul evaluării şi după, trebuie urmărit ca riscul să nu fie transferat în alte zone ale sistemului de
muncă şi eliminarea unui risc să nu creeze probleme noi.
PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE EVALUĂRII RISCURILOR
Evaluarea riscurilor constă în studiul sistematic a tuturor elementelor procesului de muncă

susceptibil de a genera daune, al mijloacelor de eliminare a pericolelor şi al măsurilor de prevenire/
protecţie a acestor riscuri.
Indiferent de metoda aplicată evaluarea riscurilor trebuie să urmărească următoarele etape
obligatorii:
- identificarea pericolelor existente şi riscurilor;
- identificarea persoanelor care pot fi expuse acestor pericole;
- estimarea calitativă şi/sau cantitativă a riscurilor;
- examinarea posibilităţilor de eliminare sau diminuare a riscurilor;
- adaptarea altor măsuri care să vizeze prevenirea riscurilor.
Evaluarea trebuie axată pe riscurile profesionale evidenţiate sau previzibile în mod raţional, luând în
calcul şi riscurile nesemnificative (riscuri din activităţi cotidiene) numai în cazul când există
posibilitatea agravării lor.
Evaluarea riscurilor trebuie să vizeze toate locurile de muncă: fixe (birouri, ateliere, maşini unelte,
etc.); evolutive (şantiere, docuri, etc); mobile (temporare).
Evaluarea riscurilor la locurile de muncă fixe, unde procesul de muncă se derulează după o schemă
permanentă se va face ţinând cont de condiţiile existente uzuale, nu va fi reiterată pentru locurile de
muncă comparabile şi se va revizui numai când circumstanţele se modifică.
Evaluarea riscurilor la locurile de muncă evolutive sau mobile se va face luând în considerare
toate etapele succesive ale locurilor de muncă, ţinându-se seama de toate schimbările elementelor
sistemului de muncă.
Evaluarea riscurilor profesionale nu se va demara exclusiv de către angajator sau de reprezentanţii
acestora, ci în acest demers vor fi antrenaţi muncitorii sau reprezentanţii lor, care trebuie consultaţi
pe tot parcursul evaluării şi informaţi cu privire la măsurile de prevenire/ protecţie adoptate şi la
concluziile obţinute.
La evaluarea riscurilor se va ţine cont obligatoriu de prescripţiile legale şi de normele şi
recomandările publicate (norme tehnice, coduri de bună practică, nivelele de expunere, norme ale
asociaţilor profesionale etc.)
Evaluarea riscurilor va ţine cont de eventuale prezenţe la locul de muncă analizat şi a altor categorii
de personal din afara sistemului de muncă care pot fi expuşi riscurilor existente sau pot provoca
riscuri suplimentare personalului prezent. Aceste categorii de personal (personal din alte sectoare ale
unităţii, persoane din alte societăţi, vizitatori, studenţi, clienţi, elevi, public etc.) nefiind conştienţi de
riscuri, ignoră măsurile de protecţie şi se expun pericolelor, de aceea ele trebuiesc informate în
prealabil de măsurile de protecţie ce se impun.
Evaluarea riscurilor se va face prioritar la locurile de muncă cu pericol deosebit şi iminent de
accidentare urmărindu-se:
- identificarea factorilor de risc precum şi consecinţele acţiunii lor asupra organismului uman
(deces sau invaliditate);
- nivelul cantitativ al factorilor de risc în cazul îmbolnăvirilor profesionale;
- durata de expunere la acţiunea factorilor de risc;
- numărul persoanelor expuse;
- nivelul morbidităţii prin accidente şi îmbolnăviri profesionale;
Locurile de muncă cu pericol deosebit şi/sau iminent conţin factori de risc care generează explozii,
incendii, factori de risc mecanic, termic, electric, biologic, psihic, factori de risc naturali şi speciali ai
mediului de muncă.
La locurile de muncă ce presupun activităţi în condiţii de risc deosebit, timpul de lucru poate
fi redus sub 8 ore/zi.
Principiile care stau la baza ierarhizării măsurilor de prevenire/ protecţie a riscurilor sunt:
evitarea riscurilor;
- înlocuirea elementelor periculoase;
- combaterea riscurilor la sursă;
- prioritatea măsurilor de protecţie colectivă;
- considerarea evoluţiei tehnico – ştiinţifice;
- ameliorarea continuă a nivelului SSM.
CONCEPTE PROBABILISTICE DE BAZĂ ALE SECURITĂŢII SISTEMELOR
Conceptele de pericol şi risc

În general, pericolul este definit ca o vătămare potenţială a oamenilor, bunurilor sau mediului.
Această noţiune are un pronunţat caracter de generalitate şi corespunde unei situaţii bine determinate
şi descriptibile, denumită situaţie periculoasă a sistemului.
Riscul este concretizarea unui eveniment nedorit (E) asociat percepţiei unei situaţii periculoase
definite prin cuplul (p,g) unde :
p = este probabilitatea de producere a evenimentului E
g = reprezintă gravitatea consecinţelor rezultate în urma producerii evenimentului E (exprimată
în termeni de pierderi umane, materiale sau economice)
Mai concret, riscul poate fi considerat ca o măsură a pericolului determinat de producerea
evenimentului nedorit E.
Notă :
Celor două componente p şi g ale riscului care pot fi estimate în mod obiectiv cu mai mică sau mai
mare precizie, este necesar, în numeroase cazuri, să li se adauge o a treia componentă cu caracter
global, ce corespunde percepţiei individuale sau colective asociată situaţiei periculoase şi a
evenimentului nedorit pe care aceasta îl poate genera.
Această componentă este de natură subiectivă, ceea ce denotă faptul că referitor la o situaţie
periculoasă identificată, două persoane pot avea rezultate diferite de evaluare asupra riscului asociat
şi în consecinţă, aceştia vor adopta fără îndoială decizii diferite.
Securitatea sistemelor
Starea de securitate a unui sistem este definită ca reprezentând absenţa circumstanţelor care pot
favoriza perturbarea funcţionării sistemului.
Plecând de la aplicarea acestui concept asupra configuraţiei preliminare a sistemului, se pot identifica
evenimentele care se produc din cauze de natură tehnică (defectări combinate /sau nu/ cu erori
umane) şi factori de risc externi ce pot induce stări de insecuritate.
După caz, metodele probabilistice şi statistice permit evaluarea probabilităţii de producere a
evenimentelor nedorite prin analiza şi tratarea lor sub formă de scenarii.
Tehnicile de analiză şi de evaluare a securităţii sistemelor au drept scop furnizarea factorilor de
decizie, a elementelor necesare adoptării măsurilor adecvate, pornind de la ansamblul informaţiilor
cunoscute şi interpretate prin analize de securitate şi sinteze.
Adoptarea unei decizii raţionale, implică din punct de vedere teoretic, aplicarea unei abordări
riguroase, rezultată din teoria generală a deciziilor sau din teoria probabilitate-utilitate, bazate pe
compararea funcţiilor statistice de decizie ale lui Abraham Wald şi teoriile neo-bayeziene.
În acest context, se apreciază că statistica decizională regrupează un set de metode care permit
adoptarea deciziilor corecte în condiţii de incertitudine.
Securitatea absolută şi riscul acceptabil
Din punct de vedere teoretic securitatea absolută (sau totală) a unei activităţi corespunde stării
imposibile de producere a unui eveniment nedorit indiferent de momentul considerat şi de starea
sistemului în raport cu tipul defectărilor, erorile umane şi influenţa negativă a factorilor de risc
asupra acestuia.
Conceperea unui sistem necesită deci cunoaşterea „perfectă şi exhaustivă” a elementelor sistemului
şi a tuturor stărilor sale posibile în toate fazele de existenţă precum şi a condiţiilor de mediu exterior
acestuia.
O astfel de ipoteză, nu este raţională din motive legate de nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice,
şi în special din motive ce au în vedere limitele imaginaţiei umane, şi conduce la unul din principiile
de bază ale securităţii sistemelor:„SECURITATEA ABSOLUTĂ ESTE UN MIT”.
În consecinţă, noţiunea primară utilizată este cea de „obiectiv de securitate” relativă la un nivel de
risc acceptabil în raport cu eforturi realiste de ordin financiar şi tehnic.
PREMISELE FORMALIZĂRII RISCULUI
Determinarea obiectivelor de securitate
Elementele determinante ale factorilor de risc şi natura riscului.

Clase de gravitate.
Originile noţiunii de risc sunt intrinsec legate de două aspecte complementare:
a). Fiind dat un sistem pentru îndeplinirea obiectivului său specific acesta trebuie :
- să dispună de energie, în sensul cel mai general al termenului (electrică, mecanică,
hidraulică etc.);
- să poată filtra sau elimina orice excedent de energie datorat unor factori perturbatori
interni sau externi de natură electrică, termică, electro - magnetică, chimică etc.
Concepţia, proiectarea, realizarea, integrarea şi exploatarea greşită a oricărui sistem conduce, în mod
inevitabil, la creşterea nivelului de incertitudine, care la un moment dat se poate concretiza în
depăşirea unui prag admisibil, corespunzător unui ansamblu de măsuri întreprinse anterior, cu
consecinţa producerii unui accident.
Incertitudinea are trei cauze generice :
- eventualitatea manifestării unor evenimente alocate cunoscute, dar al căror moment de
producere este imprevizibil, de tipul defectărilor materiale sau logice, al erorilor umane al
agresiunilor externe;
- absenţa parţială sau totală a informaţiilor privind modurile de defectare ale elementelor
sistemului;
- necunoaşterea parţială sau totală a modului de funcţionare a sistemului în situaţii
particulare, de exemplu, în condiţii neprevăzute sau necunoscute de mediu extern.
b). Natura însăşi a componentelor sistemului, a elementelor de intrare sau ieşire a mediului în care
sistemul funcţionează, poate constitui o sursă de pericol în configuraţii de exploatare normală sau
anormală (stări de avarie, factori favorizanţi etc.).
Luând în considerare cele menţionate anterior, finalitatea unui studiu de evaluare a securităţii într-un
sistem poate fi structurată astfel :
- analiza unui ansamblu de scenarii de evenimente care conduc la producerea unui accident al cărui
eveniment iniţiator este o cauză prestabilită;
- posibila cuantificare a verosimilităţii scenariilor prin exprimarea în termeni probabilistici;
- propunerea acţiunilor ce vizează diminuarea riscurilor, prin intermediul „barierelor de securitate”,
bariere care au drept obiectiv stoparea, limitarea sau controlul evoluţiei scenariilor periculoase.
Pentru a fi complete, analizele de risc trebuie să exploreze sistematic cele două stări posibile de bază
ale sistemului :
- funcţionarea normală, pentru identificarea elementelor periculoase în mod intrinsec ;
- funcţionarea anormală, pentru evidenţierea disfuncţiilor interne care pot genera evenimente
nedorite.
Natura riscului
Riscul asociat unui eveniment nedorit pe care încercăm să-l determinăm în prezent prin cuplul
probabilitate - gravitate, este definit :
- printr-un parametru ce descrie sintetic un şir de evenimente din trecut (probabilitatea de producere
a unui ansamblu de cauze);
- printr-un parametru ce descrie o suită de evenimente potenţial observabile în viitor (gravitatea
consecinţelor).
În general, sunt luate în considerare două tipuri de risc:
- riscul mediu, reprezentând riscul cumulat existent pe durata unei activităţi, unitatea de timp
corespunzând întregii durate de desfăşurare a activităţii;
- riscul momentan, definit ca riscul instantaneu ce există în orice moment în timpul desfăşurării
activităţii.
Dacă r este riscul momentan, iar t durata activităţii, riscul mediu al activităţii va fi :
R=r×t
Uneori, este posibilă definirea unui risc mediu la care este expusă o populaţie în timpul unei
activităţi, pornind de la numărul de elemente ale populaţiei ce pot fi afectate. În cazul populaţiei
umane, se introduce noţiunea de risc personal atunci când decidentul este însăşi persoana expusă.
Clase de gravitate
Independent de valorile probabilităţii, riscurile pot fi încadrate, din punct de vedere calitativ,
în patru categorii de gravitate:
1. Risc catastrofal, corespunzător vătămărilor soldate cu invaliditate sau deces, distrugerea totală a
sistemului şi/sau a mediului său.Identificarea unui risc catastrofal implică în mod sistematic
cercetarea şi validarea măsurilor de prevenire, în urma aplicării acestora evenimentul urmând să aibă
o probabilitate foarte mică (eveniment rar). Ca şi pentru riscul critic, este imperativă identificarea
unui eveniment iniţiator premergător, aflat în relaţie cvasideterministă cu evenimentul catastrofal.
2. Risc critic, corespunzător consecinţelor de tipul vătămărilor grave, dar nepermanente sau
distrugerii parţiale a sistemului. Evitarea consecinţelor unui risc critic necesită elaborarea unor
proceduri de urgenţă bazate pe studiul şi validarea acţiunilor adecvate de prevenire şi protecţie.
3. Risc semnificativ, corespunzător vătămărilor generatoare de incapacitate temporară de muncă sau
întreruperii funcţionării sistemului, fără afectarea integrării sale.
4. Risc minor, caracterizat prin defectări ale elementelor sistemului care nu influenţează realizarea, în
condiţii de securitate, a finalităţii sale.
Risc acceptabil - interpretare şi mod de reprezentare

Va fi considerat risc acceptabil, riscul ce rezultă din adoptarea explicită a unei decizii stabilite
în mod obiectiv, prin raportare la riscuri naturale, sociale, tehnologice sau economice cunoscute şi
admise.
În anumite domenii de activitate se utilizează, mai frecvent, termenii risc admisibil sau risc
limită.
Pentru fiecare eveniment indezirabil, riscul acceptabil se modifică în spaţiu şi timp (de la o
ţară la alta, de la o perioadă la alta).
În definitiv, riscul acceptabil - ca percepţie colectivă, socială sau economică a pericolului
asociat - nu poate fi definit în mod unic. Modul său de interpretare depinde în mod hotărâtor de
momentul istoric şi ţara în care este definit.
Stabilirea nivelului de risc acceptabil reprezintă un compromis între ceea ce instanţa
responsabilă (organizaţia, organismul, ansamblul juridico - legislativ etc.) este de acord să îşi asume
din punct de vedere economic dacă ea - a priori - ia în considerare apariţia riscului (şi măsurile de
securitate ce trebuie aplicate) şi cheltuielile care trebuie să fie recuperate financiar - a posteriori - în
ipoteza că riscul a fost ignorat, luându-se în considerare următoarele elemente ;
costul implicat de eliminarea daunelor de natură umană şi materială; costul generat prin
indisponibilitatea sistemului; impactul mediatic, şi avându-se în vedere faptul că în situaţii extreme
se poate produce chiar încetarea activităţii.
În această optică, dacă includem în costurile globale ale securităţii următoarele elemente :
costul studiilor şi al dispozitivelor de securitate, considerate drept „costuri a priori”; costul asociat
consecinţelor accidentelor, considerat „cost a posteriori”, se poate identifica un optimum „economic”
rezonabil, pornind de la :
- costurile de investiţii asociate nivelelor de insecuritate reziduală anteevaluate;
- nivelul de insecuritate reziduală corespunzător costului necesar reabilitării postaccident a
sistemului.
Principiul modului de stabilire a optimului economic, prin raportarea nivelului de insecuritate
acceptat la probabilităţile de producere a evenimentelor nedorite este reprezentat în figura 1.
Cost
Cost
global Cost global
asociat riscului
Cost
minim
(aposteriori)
Probabilitate
optimă
Cost global de
investiţie (priori )
Nivel de risc acceptabil Probabilitate

( relativ la un optim economic )
Fig.1.- Principiul de determinare a riscului acceptabil în raport cu un optim economic
Micşorarea riscurilor profesionale de accidentare şi îmbolnǎvire profesionalǎ
Acţiunea eficientǎ privind micşorarea pânǎ la minimizare a riscurilor poate avea loc numai
dacǎ se descifreazǎ mecanismul intim de interacţiune al factorilor din procesul muncii şi executant.
Ştiindu-se cǎ disfuncţiile apǎrute în cadrul sistemului de muncǎ la nivelul celor 4 componente
(executant, sarcinǎ de muncǎ, mijloace de producţie, mediu de muncǎ) au acţiune negativǎ asupra
executantului, producând accidente şi îmbolnǎviri profesionale, problema prevenirii producerii
acestora se reduce la identificarea pericolelor şi factorilor de risc şi la eliminarea, pe cât posibil, a
acestora.
Nu întotdeauna unui factor de risc îi corespunde o mǎsurǎ de prevenire, ci este posibil ca un
factor de risc sǎ fie eliminat sau micşorat prin mai multe mǎsuri de prevenire, sau printr-o singurǎ
mǎsurǎ de prevenire sǎ fie eliminaţi mai mulţi factori de risc, ce pot aparţine unuia sau mai multor
componente ale sistemului de muncǎ.
Acţiunea de prevenire, care asigurǎ securitatea omului în procesul muncii, se poate realiza
numai ţinând cont de relaţia biunivocǎ dintre factorii de risc şi mǎsurile de prevenire, figura 1.
Rezultǎ cǎ minimizarea riscurilor se poate realiza numai prin aplicarea mǎsurilor adecvate de
securitate şi sănătate în muncă.
Mǎsurile de securitate şi sănătate în muncă, denumite şi mǎsuri de prevenire a accidentǎrii şi
îmbolnǎvirii profesionale, sunt modalitǎţi tehnice, organizatorice, igienico-sanitare etc. de realizare a
securitǎţii omului în procesul de muncǎ, prin eliminarea sau evitarea, ori diminuarea acţiunii
factorilor de risc asupra organismului uman.
Ele includ mǎsuri de prevenire a apariţiei riscurilor şi mǎsuri de protecţie împotriva riscurilor, care la
un loc formeazǎ barierele de securitate.
Mǎsurile de prevenire asupra apariţiei riscurilor sunt bariere ce izoleazǎ evenimentul nedorit
(accidentul sau îmbolnǎvirea profesionalǎ) de cauze, iar mǎsurile de protecţie împotriva riscurilor
reprezintǎ bariere se securitate ce izoleazǎ evenimentul nedorit de efectele sale.
Mǎsurile de prevenire a riscurilor sunt bariere de securitate a cǎror aplicare eliminǎ factorii de risc
din sistemul de muncǎ sau factorii de substrat cauzal, în timp ce mǎsurile de protecţie împotriva
riscurilor sunt bariere de securitate prin a cǎror aplicare se evitǎ sau se diminueazǎ acţiunea factorilor
de risc prezenţi în sistemul de muncǎ, asupra organismului uman.
Mǎsurile de prevenire a accidentelor şi/sau îmbolnǎvirilor profesionale sau mǎsurile de securitate şi
sănătate în muncă, dupǎ natura lor pot fi: mǎsuri organizatorice, care vizeazǎ factorul uman
(executant şi sarcinǎ de muncǎ); mǎsuri tehnice, care se referǎ în special la factorul material
(mijloace de producţie şi mediu de muncǎ).
Mǎsurile organizatorice de prevenire a accidentelor de muncǎ şi/sau bolilor profesionale sunt:
examenul medical, examenul psihologic, instruirea personalului, propaganda în domeniul S.S.M.,
organizarea adecvatǎ a activitǎţii şi locului de muncǎ. Acestea vizeazǎ protecţia individualǎ şi
colectivǎ.
Mǎsurile tehnice sunt cele cu care se realizeazǎ: protecţia intrinsecǎ, încǎ din faza de
proiectare, când se concep elementele materiale (mijloacele de producţie şi mediul de muncǎ);
protecţia colectivǎ, care se referǎ în special la intervenţii asupra mediului de muncǎ, ce urmǎreşte
izolarea executanţilor de factorii nocivi şi împiedicarea contactului direct sau indirect dintre om şi
elementul periculos; protecţia individualǎ, care se referǎ la izolarea omului, cu mijloace individuale
de protecţie de factorul de risc, eliminând sau diminuând astfel acţiunea acestuia asupra organismului
uman.
Protecţia intrinsecǎ şi colectivǎ sunt prioritare în acţiunile de prevenire faţǎ de protecţia individualǎ.
De foarte multe ori, prin mǎsuri de protecţie intrinsecǎ sau colectivǎ, se realizeazǎ şi protecţia
individualǎ, dar nu întotdeauna este posibil acest lucru.
Cea mai eficientǎ protecţie asupra executantului este protecţia intrinsecǎ, dar şi cea mai costisitoare.
Uneori nu este rentabilǎ şi efeicientǎ obţinerea riscului zero prin mǎsuri luate la proiectare,
concepţie, execuţie, iar alteori nu este posibil tehnic sǎ se realizeze acest lucru. Prezenţa
executantului, cu un comportament imprevizibil în sistemul de muncǎ, face ca accidentele sǎ se
producǎ oricât de perfecţionate tehnic ar fi mijloacele de producţie şi tehnologiile folosite. Doar
înlocuirea totalǎ a executantului uman prin automatizare şi robotizare ar face perfect utilǎ protecţia
intrinsecǎ prin eliminarea accidentelor, deoarece ar scoate omul din procesul muncii.
Şi acest lucru este limitat tehnic, deoarece nu este posibil, actual, ca întreaga supraveghere şi toate
deciziile din procesul muncii sǎ aparţinǎ sistemelor artificiale, deci prezenţa omului nu poate fi
eliminatǎ total, iar cât acesta existǎ în sistemul de muncǎ, va exista şi un anumit risc rezidual.
Riscurile reziduale, în cazul automatizǎrii şi robotizǎrii înaintate, se referǎ la riscuri de contact
(coliziune om – maşinǎ, proiectare de piese, topituri, gaze etc.), şi riscuri legate de acţiunea
imprevizibilǎ a roboţilor.
Mǎsuri de protecţie organizatorice
Reprezintǎ cele mai simple şi puţin costisitoare mǎsuri de protecţie individualǎ şi colectivǎ a
lucrǎtorilor, care depind în totalitate de persoana juridicǎ sau fizicǎ ce reprezintǎ societatea
comercialǎ.
Selectarea şi angajarea personalului
Intrarea în funcţiune a unui sistem de muncǎ se încheie cu selectarea şi angajarea personalului.

Selectarea personalului înseamnǎ triere, alegere şi reţinere fundamentatǎ pe anumite criterii a
lucrǎtorilor cei mai în mǎsurǎ sǎ execute un anumit proces de muncǎ.
Selecţia profesionalǎ se face pe baza examenului stǎrii de sǎnǎtate, a nivelului capacitǎţilor fizice,
psihice şi fiziologice, necesare realizǎrii în condiţii optime a procesului de muncǎ, precum şi pe baza
motivaţiei şi interesului pentru respectiva activitate.
Selecţia profesionalǎ efectuatǎ la angajare, trebuie sǎ continue prin urmǎrirea periodicǎ a stǎrii de
sǎnǎtate şi a aptitudinilor personale, pentru a depista modificǎrile ce intervin.
Examenul medical se face la angajare, în perioada de adaptare şi periodic. Are rolul de a elimina
unele cauze de accidentǎri, ce ţin de lipsa, insuficienţa sau deficienţa unor însuşiri fizice şi psihice
ale executantului. Are şi un rol profilactic, care permite reorientarea subiecţilor cǎtre locuri de muncǎ
cu riscuri profesionale care nu au incidenţǎ cu starea lor de sǎnǎtate. Este interzisǎ angajarea sau
schimbarea locului de muncǎ fǎrǎ examen medical.
Mǎsuri generale de igienǎ a muncii
Angajatorii, conducǎtorii secţiilor, atelierelor şi locurilor de muncǎ, precum şi lucrǎtorii,

trebuie sǎ asigure condiţii corecte de muncǎ, prin realizarea igienei la locul de muncǎ şi a igienei
individuale.
Igiena la locul de muncǎ se realizeazǎ prin menţinerea curǎţeniei pardoselilor, curǎţarea de praf a
pereţilor, utilajelor, bancurilor de lucru şi spǎlarea geamurilor, iar când este cazul, igienizarea
periodicǎ (vǎruire, spǎlare etc.).
Deşeurile şi gunoiul aflate în incinte şi chiar în exterior genereazǎ riscuri de îmbolnǎvire.
Deşeurile toxice se depoziteazǎ în spaţii şi recipienţi adecvaţi şi etichetaţi.
Igiena individualǎ are douǎ componente: igiena îmbrǎcǎmintei şi a încǎlţǎmintei şi igiena corporalǎ.
Îmbrǎcǎmintea are rolul de termoreglare a organismului (36,5 – 370C). Ea trebuie sǎ fie adecvatǎ
locului, sarcinii şi mediului de muncǎ. Când se impune, îmbrǎcǎmintea trebuie obligatoriu spǎlatǎ,
curǎţatǎ sau denocivizatǎ.
Încǎlţǎmintea trebuie sǎ corespundǎ configuraţiei anatomice a piciorului, sǎ asigure aerisirea lui şi sǎ
fie adecvatǎ locului şi sarcinii de muncǎ. Ea trebuie zilnic curǎţatǎ.
Igiena corporalǎ este importantǎ pentru menţinerea stǎrii de sǎnǎtate, prin pǎstrarea integritǎţii
funcţionale a pielii, care apǎrǎ organismul împotriva pǎtrunderii microbilor şi a radiaţiei ultraviolete,
permite eliminarea toxinelor din organism şi termoreglarea organismului.
Sunt obligatorii: spǎlarea pe mâini cu apǎ şi sǎpun, practicarea bǎilor generale cu apǎ rece (la circa 3
ore dupǎ masǎ), cu apǎ caldǎ sau abur, neutralizarea substanţelor chimice, neutilizarea de substanţe
inadecvate spǎlǎrii sau curǎţirii (benzinǎ, motorinǎ etc.).
Angajatorii sunt obligaţi sǎ acorde gratuit, pe lângǎ echipamente individuale de protecţie, şi materiale
igienico-sanitare şi alimentaţie de protecţie, iar salariaţii sǎ le foloseascǎ (sǎpun, unguente, perii de
unghii, pastǎ şi periuţe pentru dinţi, prosoape etc.).
Alimentaţia de protecţie (lapte, apǎ mineralǎ, sucuri etc.) şi alimentaţia suplimentarǎ se acordǎ
obligatoriu la locurile de muncǎ cu condiţii grele şi vǎtǎmǎtoare, în funcţie de efortul fizic, natura
agenţilor nocivi, organul ţintǎ al toxicului, starea de sǎnǎtate a operatorilor şi de posibilitǎţile de
achziţionare, conform Normelor generale de securitate şi sănătate în muncă.
Examenul psihologic urmǎreşte concordanţa între structura şi capacitǎţile individului şi sarcinile
profesiei şi ale locului de muncǎ. Examenul psihologic identificǎ şi evalueazǎ exigenţele activitǎţii în
raport cu performanţa potenţialǎ a subiectului. Examenul psihologic are un rol important în
orientarea profesionalǎ, selecţia şi repartizarea la locurile de muncǎ în cadrul aceleiaşi profesii sau
meserii, menţinerea în continuare la un loc de muncǎ, promovarea pe un alt loc de muncǎ cu nivel
mai mare de competenţǎ sau nivel de risc mai ridicat şi în recuperarea capacitǎţii de muncǎ dupǎ
accidentǎri sau îmbolnǎviri profesionale.
Examenul psihologic începe cu analiza şi evaluarea cerinţelor (exigenţelor) activitǎţii (profesiei sau
locului de muncǎ) care provin din caracteristicile mijloacelor de producţie, natura şi conţinutul
sarcinii de muncǎ, caracteristicile mediului de muncǎ.
Exigenţele pot fi:
- faţǎ de vârstǎ, sex (tinerii, bǎtrânii şi femeile sunt persoanele cele mai expuse);
- exigenţe fizice (statura, robusteţea, estetica, poziţia ortostaticǎ etc.);
- pregǎtirea necesarǎ profesiei;
- exigenţe manuale (dexteritate, precizie şi coordonare motorie);
- exigenţe senzoriale (vizuale, auditive, tactile, olfactive,gustative etc.);
- comunicare (limbaj, exprimare);
- inteligenţǎ;
- personalitate (dinamism, echilibru, rapiditate perceptivǎ sau de decizie, adaptabilitate,
sociabilitate, eficienţǎ, rezistenţǎ nervoasǎ, capacitate de organizare, onestitate, loialitate,
punctualitate, interes, motivaţie).
Analiza şi evaluarea cerintelor activitǎţii se încheie cu elaborarea unei monografii profesionale (care
cuprinde descrierea procesului de muncǎ, condiţiile de muncǎ, pregǎtirea profesionalǎ necesarǎ,
cerinţe fizice şi psihice, analizǎ a accidentelor de muncǎ), sau profesiograme (care cuprind cerinţele
şi solicitǎrile psihofiziologice ale profesiei sau locului de muncǎ şi implicit condiţiile de ordin
psihologic ce trebuiesc îndeplinite de un subiect pentru a avea acces la profesie, meserie sau loc de
muncǎ.
Personalitatea (însuşirile psihice individuale şi gradul lor de dezvoltare) se determinǎ prin
teste, observaţii, analiza datelor biografice, interviu, pe baza cǎrora se obţine diagnoza psihicǎ care se
raporteazǎ la cerinţele profesiunii, obţinându-se prognoza profesionalǎ.
Examenul psihologic trebuie sǎ se bazeze pe o serie de principii:
- principiul obiectivitǎţii (informaţia se obţine prin probe controlabile, repetabile şi
cuantificabile);
- principiul fidelitǎţii (evaluarea capacitǎţilor psihice sǎ se facǎ folosind etaloane prestabilite şi
prelucrarea rezultatelor prin metode riguroase, pentru a evita falsificarea);
- principiul gradaţiei (probele sǎ fie de dificultate ascendentǎ, de la uşor la greu, de la simplu la
complex);
- principiul relevanţei (probele trebuie sǎ reflecte aspecte semnificative ale situaţiilor reale de
viaţǎ şi muncǎ);
- principiul genetic – evolutiv (funcţiile şi capacitǎţile psihice se aflǎ în continuǎ evoluţie – se
nasc, se formeazǎ şi se maturizeazǎ);
- principiul complementaritǎţii (utilizarea mai multor metode de psihodiagnostic – test, interviu,
observaţie etc.);
- principiul validitǎţii (existenţa unei concordanţe obţinute la examen şi la locul de muncǎ);
Examenul psihologic este foarte important la selecţia pentru locuri de muncǎ cu nivel mare de risc de
accidentare.
Instruirea personalului, formarea, informarea, propaganda
Instruirea personalului are ca scop eliminarea sau diminuarea erorilor umane date de lipsa sau
insuficienţa cunoştinţelor legate de S.S.M.
În România, pregǎtirea şi instruirea în domeniul S.S.M. sunt pǎrţi componente ale pregǎtirii
profesionale, realizate în învǎţǎmântul tehnic preuniversitar, universitar şi postuniversitar.
Instruirea personalului reprezintǎ suma activitǎţilor organizate, ce urmǎresc însuşirea cunoştinţelor şi
formarea deprinderilor de S.S.M.. Instruirea se face prin mijloace, materiale didactice şi metode de
instruire (predarea cunoştintelor, verificare şi urmǎrire).
Instruirea angajaţilor în domeniul S.S.M. se realizeazǎ prin instructajul general, instructajul la locul
de muncǎ şi instructajul periodic la locul de muncǎ.
Instructajul introductiv general se face noilor angajaţi, celor transferaţi, detaşaţi de la o
unitate la alta, elevilor şi studenţilor în practicǎ şi persoanelor aflate în perioada de probǎ. Are ca
scop informarea persoanelor despre activitǎţile specifice societǎţii şi principalele riscuri şi mǎsuri de
securitate şi sănătate în muncă în timpul lucrului şi examinarea modului de asimilare a cunoştinţelor
expuse.
Instructajul la locul de muncǎ se face imediat dupǎ instructajul general şi are ca scop prezentarea
pericolelor, riscurilor şi mǎsurilor de prevenire specifice locului de muncǎ. Se face la angajare, la
transferul de la un loc de muncǎ la altul şi la modificǎri de tehnologie, dotare, organizare.
Instructajul periodic se face întregului personal, în scopul aprofundǎrii normelor generale şi
specifice de securitate şi sănătate în muncă. Se face cel puţin o datǎ la 6 luni pentru lucrǎtori şi la 12
luni pentru personalul tehnico – administrativ, de cǎtre conducǎtorul locului de muncǎ. Acest tip de
instructaj se mai face: dupǎ o lipsǎ a lucrǎtorului de peste 30 de zile; când s-au modificat tehnologia,
utilajele, sculele, organizarea locului de muncǎ sau normele de securitate şi sănătate în muncă; la
reluarea lucrului dupǎ un accident şi la executarea unor lucrǎri speciale.
Formarea şi perfecţionarea specialiştilor în domeniul S.S.M. are ca scop pregǎtirea specialiştilor
(personal cu atribuţii în acest domeniu) din serviciile de securitate şi sănătăte în muncă. Formarea
specialiştilor de nivel superior se realizeazǎ prin cursuri postuniversitare. Durata cursurilor de
formare este de 1 – 12 luni. Absolvirea se face pe bazǎ de examen şi lucrare practicǎ, dupǎ care se
acordǎ diplome emise de CNFPA.
Angajarea şi atestarea pe post în compartimentele de securitatea şi sănătătea în muncă se face pe
baza acestor diplome de absolvire.
Propaganda constǎ într-un ansamblu de acţiuni, metode şi mijloace de influenţare a
comportamentului uman, în raport cu cerinţele de securitate şi sǎnǎtate în muncǎ. Urmǎreşte
eliminarea factorilor de risc ce decurg din atitudini necorespunzǎtoare faţǎ de pericole şi sarcina de
muncǎ şi din acţiuni riscante în general.
Propaganda determinǎ:
- modificarea comportamentului individual şi colectiv faţǎ de cerinţele normelor de S.S.M.;
- influenţarea şi corectarea caracteristicilor personale şi colective care pot conduce la
accidente şi îmbolnǎviri profesionale;
- promovarea unor atitudini corecte faţǎ de riscuri;
- cultivarea instinctului de securitate individualǎ şi colectivǎ în procesul muncii;
- crearea şi menţinerea unei receptivitǎţi pentru activitatea concretǎ de prevenire a
accidentelor de muncǎ.
Propaganda se realizeazǎ prin informare, popularizare, reamintire, avertizare, propagandǎ vizualǎ,
mobilizare, educare şi conştientizare.
Mijloacele prin care se realizeazǎ propaganda vizualǎ sunt:
- afişul cu imagini pozitive sau negative;
- fotogazeta;
- broşura ilustratǎ;
- diapozitivul;
- filmul;
- caseta video;
- panoul;
- plancarda;
- planşa;
- pliantul;
- macheta;
- expoziţiile etc.
Propaganda audiovizualǎ, care se realizeazǎ prin emisiuni de radio şi televiziune, filme, conferinţe,
este foarte eficientǎ.
Organizarea ergonomicǎ a sistemelor de muncǎ
Organizarea muncii este definitǎ ca fiind modalitatea de concepere şi repartizare a sarcinilor

de muncǎ între executanţi, în scopul realizǎrii celor mai bune condiţii de muncǎ în cadrul sistemului
de muncǎ. Acest lucru se face în concordanţǎ cu promovarea progresului tehnic, perfecţionarea
profesionalǎ, stimularea creativitǎţii, economisirea de muncǎ fizicǎ vie, deci creşterii eficienţei
economice, cu confort maxim şi efort minim de muncǎ.
Aplicarea unor operaţii greşite, a unor sarcini excesive, timp insuficient acordat, amenajarea
neadecvatǎ, deservirea defectuoasǎ, conduc la grabǎ, anxietate, dezorganizare, favorizând apariţia
evenimentelor nedorite în cadrul firmei.
Organizarea sistemelor de muncǎ, pentru a fi eficientǎ, trebuie sǎ fie dinamicǎ, continuǎ, raţionalǎ şi
sǎ fie realizatǎ pe baza studiului muncii şi principiilor ergonomice (obţinerea unei productivitǎţi
maxime în condiţii de confort psihofizic şi de securitate pentru executant).
Majoritatea accidentelor de muncǎ se produc din cauza unor erori umane, date de neadaptarea omului
în muncǎ şi inadecvarea echipamentului de muncă în raport cu limitele fizice şi psihofiziologice ale
omului.
Intervenţia ergonomicǎ trebuie sǎ asigure optimizarea relaţiilor create în sistemul de muncǎ, om –
sarcinǎ – maşinǎ – mediu, astfel ca sǎ se obţinǎ creşterea productivitǎţii cu minim de cheltuieli,
folosind judicios resursele materiale, precum şi reducerea efortului uman şi creşterea gradului de
confort şi securitate a lucrǎtorului.
Organizarea ergonomicǎ a sistemului de muncǎ, care înseamnǎ simultan şi mǎsuri de prevenire a
accidentelor, se referǎ la:
 raţionalizarea circulaţiei obiectelor muncii (trasee scurte, fǎrǎ întoarceri, încrucişǎri, reducerea
numǎrului şi timpului transporturilor, evitarea zonelor înguste, evitarea coliziunilor);
 amplasarea optimǎ a locurilor de muncǎ (realizarea unor circuite raţionale între operaţii şi evitarea
interacţiunilor negative între locuri de muncǎ învecinate);
 raţionalizarea activitǎţii executantului (reducerea ciclului de muncǎ, economia de mişcǎri şi efort,
ocuparea optimǎ a executantului);
 organizarea ergonomicǎ a locului de muncǎ;
 asigurarea unui mediu fizic şi psihic neobositor şi nepericulos;
 organizarea timpului de odihnǎ.
Economia de efort şi de mişcǎri presupune:
 mişcǎri uşoare, scurte şi rare;
 folosirea gravitaţiei pentru deplasarea materialelor, pieselor şi sculelor;
 uneltele şi materialele sǎ aibǎ un loc stabil;
 mişcǎrile sǎ se facǎ în deplinǎ securitate;
 mâinile sǎ lucreze simultan şi simetric;
 succesiune logicǎ a mişcǎrilor;
 duratǎ optimǎ a ciclului de lucru;
 alternanţa mişcǎrilor;
 varietatea sarcinii de muncǎ;
 independenţǎ în realizarea sarcinii de muncǎ.
Organizarea ergonomicǎ a locului de muncǎ şi conceperea uneltelor, comenzilor şi aparatelor, au
rolul de a asigura o poziţie eficientǎ, de a asigura un minim de efort al executantului şi un maxim de
productivitate şi securitate.
Se realizeazǎ prin:
 respectarea dimensiunilor antropometrice la amplasarea şi dimensionarea locului de muncǎ
(amplasare de cadrane, pârghii, pedale, butoane, scule, dispozitive) care sǎ asigure poziţii normale
şi naturale de muncǎ;
 evitarea poziţiilor nenaturale ale corpului (prea îndoite, prea înclinate lateral, braţ întins sau ridicat
mult timp, prea mult timp în picioare);
 realizarea cu uşurinţǎ şi cu rapiditate a mişcǎrilor;
 alegerea mişcǎrilor de precizie cu amplitudine şi tensiune muscularǎ mare pe direcţie orizontalǎ şi
nu verticalǎ;
 menajarea ochiului;
 folosirea cu precǎdere a simţurilor auditiv şi tactil.
Asigurarea unui mediu fizic şi psihic neobositor şi nepericulos este un aspect ce ţine de aplicarea
unor mǎsuri tehnice şi organizatorice de protecţie împotriva factorilor de risc proprii mediului fizic,
psihic şi social de muncǎ.
Organizarea timpului de odihnǎ şi necesitǎţilor fireşti, asigurǎ diminuarea oboselii şi capacitǎţii de
muncǎ. Aceasta presupune stabilirea corectǎ a numǎrului, duratei şi conţinutului pauzelor de odihnǎ
în cadrul programului de muncǎ şi a duratei şi perioadei concediului de odihnǎ anual, în raport cu
munca depusǎ.
Mǎsuri organizatorice de prevenire a riscurilor mecanice
Evenimentele periculoase iminente (pornirea unor maşini, supraturarea, defectarea etc.)

trebuiesc avertizate prin semnale vizuale (indicatoare luminoase) şi prin semnale auditive (sirene).
Este esenţial ca aceste semnale de avertizare sǎ fie emise înainte ca evenimentul periculos sǎ se
producǎ, sǎ nu fie ambigue, sǎ fie specifice (sǎ difere de alte semnale utilizate), sǎ fie percepute cu
uşurinţǎ şi claritate şi sǎ fie recunoscute cu exactitate de cǎtre personal.
Dispozitivele de avertizare pot face parte din protecţia intrinsecǎ, individualǎ, sau colectivǎ. Ele
trebuiesc verificate cu uşurinţǎ şi deci amplasate în consecinţǎ. Ele nu trebuie sǎ producǎ o saturaţie
senzorialǎ, adicǎ sǎ emitǎ frecvent şi inutil semnale vizuale sau acustice, deoarece acest lucru ar
conduce la neutralizarea frauduloasǎ a acestora.
Alte mǎsuri organizatorice de prevenire a riscurilor mecanice sunt: utilizarea marcajelor,
pictogramelor şi a avertizǎrilor scrise, care pot fi realizate şi prin protecţie intrinsecǎ.
Maşinile şi echipamentele trebuiesc prevǎzute cu toate marcajele necesare pentru identificare, pentru
indicarea conformitǎţii, cu cerinţe obligatorii pentru a se asigura exploatarea în condiţii de securitate.
Aceste mǎsuri de prevenire (marcaje, pictograme şi avertizǎri scrise) trebuie sǎ fie amplasate la
vedere, sǎ reziste pe toatǎ durata de viaţǎ a echipamentului, sǎ fie lipsite de ambiguitate şi înţelese
uşor.
Nu trebuie sǎ se recurgǎ doar la mesajul « Pericol », ci mesajul trebuie sǎ aibǎ un anumit conţinut
minim informaţional.
Semnalizarea de securitate
Prin lege, persoanele juridice şi fizice sunt obligate sǎ asigure mijloace şi dispozitive de semnalizare
de securitate adecvate locurilor de muncǎ, ca mijloacele de protecţie individualǎ şi colectivǎ.
Semnalizarea de securitate trebuie sǎ fie specificǎ unitǎţilor şi sǎ fie cunoscutǎ şi însuşitǎ de cǎtre
toate persoanele cu acces obligatoriu sau accidental în zonele periculoase.
Funcţia semnalizǎrii de securitate este de a transmite un mesaj sau o informaţie cu privire la existenţa
unui pericol.
Semnalizarea, în funcţie de mesajul transmis, poate fi: de interzicere; de avertizare; de obligare; de
salvare; de prim ajutor.
În funcţie de modul de acţiune, semnalizarea poate fi: permanentǎ (panouri, culori, etichete) şi
ocazionalǎ (semnal luminos, acustic, verbal sau gesturi – semnale).
Panourile şi/sau culorile de securitate anunţǎ o interdicţie, un avertisment sau o obligaţie la riscurile
de lovire de obstacole, alunecǎri, cǎderi ale persoanelor sau ale unor corpuri, sau localizarea şi
identificarea mijloacelor de prim ajutor sau salvare, figura 2.
Panourile se fac pe materiale rezistente la şocuri, imtemperii şi agresiuni, cu dimensiuni şi culori
vizibile, se amplaseazǎ în locuri luminoase, la înǎlţime corespunzǎtoare, iar când e cazul, panourile
pot fi fosforescente.
Etichetele (pictograme sau simbol pe culoarea de fond) se aplicǎ pe recipiente şi conducte ce conţin
substanţe periculoase (explozive, toxice, uşor inflamabile, combustibile, gaze comprimate, lichefiate
sau dizolvate).
Culorile de securitate se folosesc la marcarea cǎilor de circulaţie.
Semnalele luminoase, acustice, verbale sau gesturile – semnal, se folosesc la semnalizarea ocazionalǎ
perntru avertizarea unor evenimente periculoase sau pentru convocarea persoanelor la o acţiune
specificǎ sau evacuare de urgenţǎ.
Semnalele luminoase şi acustice trebuie sǎ provoace un contrast luminos şi acustic potrivit mediului
înconjurǎtor, fǎrǎ sǎ antreneze orbirea sau surzirea persoanelor. Ele pot fi continue sau intermitente.
Suprafaţa luminoasǎ care emite un semnal poate fi uniformǎ sau sǎ conţinǎ o pictogramǎ pe un
anumit fond. Durata şi frecvenţa de iluminare trebuie sǎ asigure o percepţie foarte bunǎ a mesajului.
Dispozitivele cu semnale luminoase ce avertizeazǎ asupra unui pericol grav, trebuiesc supravegheate
şi trebuie sǎ posede un bec de rezervǎ.
Semnalele acustice trebuie sǎ aibǎ un nivel corespunzǎtor, superior fondului de zgomot ambiant, fǎrǎ
a fi dureros şi sǎ fie uşor de recunoscut prin durata, intensitatea şi frecvenţa impulsurilor sonore.
Semnalul acustic de evacuare trebuie sǎ fie continuu obligatoriu.
Comunicarea verbalǎ se stabileşte între un vorbitor sau emitent şi unul sau mai mulţi auditori,
folosind texte scurte, cuvinte izolate sau în grup, eventual codificate.
Comunicarea verbalǎ poate fi: directǎ (utilizarea vocii umane prezente) sau indirectǎ (voce umanǎ
sau sinteticǎ, înregistratǎ şi difuzatǎ printr-un mijloc oarecare).
Comunicarea prin gesturi – semnal se face de cǎtre un emitent spre una sau mai multe persoane dintr-
un loc vizibil, folosind coduri de gesturi prestabilite şi diferite de gesturile – semnal de circulaţie.
Semnalizarea de securitate trebuie sǎ se facǎ în limbajul şi codurile cunoscute de cǎtre receptori.
Programe de acţiune
Angajatorii sunt obligaţi sǎ realizeze securitatea la locurile de muncǎ. Dupǎ identificarea

factorilor de risc, angajatorii, împreunǎ cu specialiştii în SSM, stabilesc mǎsurile concrete de
eliminare sau diminuare a riscurilor, în ordinea prioritǎţilor (mǎsuri de protecţie intrinsecǎ, colectivǎ
şi individualǎ) şi în funcţie de resursele disponibile.
Conducerea fiecǎrei firme stabileşte:
- planul anual de politicǎ generalǎ în domeniul SSM, care cuprinde obiectivele ce trebuiesc
rezolvate;
- programul de securitate şi sǎnǎtate în muncǎ, care conţine mǎsurile şi mijloacele concrete de
realizare a politicii preventive stabilite.
Ambele documente se aprobǎ de Comitetul de SSM.
Programul de activitate în asigurarea SSM este baza pentru eliberarea mijloacelor materiale,
financiare şi umane pentru realizarea acţiunilor de prevenire a accidentelor şi îmbolnǎvirilor
profesionale.
Mǎsuri tehnice de protecţie
Protecţia intrinsecǎ, colectivǎ şi individualǎ se realizeazǎ cel mai eficient prin mǎsuri tehnice.
Protecţia intrinsecǎ
Protecţia intrinsecǎ vizeazǎ eliminarea factorilor de risc de accidentare şi îmbolnǎvire

profesionalǎ proprii mijloacelor de producţie, încǎ din faza de concepere şi proiectare a sistemelor
tehnice, prin integrarea principiilor de securitate cu cele de productivitate şi fiabilitate.
Principiul de funcţionare a sistemelor tehnice, forma, dispunerea componentelor unei maşini,
instalaţii, utilaj, dispozitiv, aparat etc. trebuie sǎ fie astfel încât sǎ asigure securitatea şi sǎnǎtatea în
muncǎ, fǎrǎ a adǎuga ulterior elemente concepute special pentru asigurarea acestui deziderat.
Protecţia intrinsecǎ este cea mai eficientǎ sub raport economic şi social. Ea este condiţionatǎ de
nivelul progresului tehnic şi al ştiinţei în general.
Alegerea variantei optime constructive pentru fiecare element al sistemului tehnic, teoretic trebuie sǎ
asigure un risc intrinsec zero. Nu întotdeauna este posibil acest lucru, datoritǎ posibilitǎţilor tehnice
existente la un moment dat, precum şi datoritǎ rentabilitǎţii.
Protecţia intrinsecǎ, odatǎ realizatǎ, face inutilǎ elaborarea unor prescripţii speciale de securitate şi
sănătate în muncă, în afara celor tehnologice şi de exploatare a maşinilor, utilajelor etc.
Prezenţa omului în sistemul de muncǎ ca executant, prin improbabilitatea comportamentului sǎu,
determinǎ apariţia de accidente, chiar în prezenţa unei protecţii intrinseci. Numai înlocuirea totalǎ a
omului în cadrul sistemului de muncǎ cu elemente de automatizare şi robotizare poate realiza riscul
intrinsec zero.
În condiţiile actuale de progres tehnic nu este posibilǎ înlocuirea totalǎ a factorului uman din
sistemul de muncǎ, deoarece unele funcţii de decizie şi supraveghere trebuiesc atribuite totuşi
omului.
Asigurarea securitǎţii la maşini se realizeazǎ atât prin mǎsuri care se iau în faza de proiectare, cât şi
prin mǎsuri care trebuie implementate de utilizator.
Orice mǎsurǎ de protecţie incorporatǎ la proiectare este superioarǎ şi preferabilǎ mǎsurilor luate
ulterior de utilizator.
Randamentul maxim al maşinilor nu trebuie obţinut în detrimentul securitǎţii lor, iar mǎsurile de
securitate nu trebuie sǎ împiedice exploatarea facilǎ a acestora.
Proiectantul trebuie sǎ aibǎ în vedere modul nepericulos de exploatare a maşinilor, precum şi
mǎsurile adecvate de securitate. Acest lucru se realizeazǎ în urmǎtoarele etape:
- stabilirea limitelor de utilizare a maşinilor în spaţiu (amplitudinea mişcǎrilor, spaţiul de instalare
a maşinii, interfaţa operator – maşinǎ – sursǎ de energie) şi în timp (durata de viaţǎ previzibilǎ);
- identificarea factorilor de risc şi evaluarea riscurilor, prin care proiectantul trebuie sǎ prevadǎ
toate situaţiile care pot determina producerea de leziuni şi daune asupra aparatului, atât în timpul
funcţionǎrii normale, cât şi la apariţia unor disfuncţionalitǎţi (defectarea unor componente,
perturbaţii de origine externǎ, perturbarea alimentǎrii cu energie, pierderea controlului asupra
maşinii etc.);
- eliminarea factorilor de risc prin alegerea soluţiilor constructive, forma, modul de acţionare, care
sǎ nu genereze riscuri de accidentare;
- evitarea sau diminuarea la maxim a riscurilor, prin alegerea corectǎ a caracteristicilor de
proiectare, prin evitarea suprafeţelor abrazive, unghiurilor ascuţite, muchiilor tǎietoare, limitarea
maselor, vitezelor şi acceleraţiilor, limitarea zgomotului, vibraţiilor şi a suprasolicitǎrilor
mecanice, prevenirea oboselii operatorului, echilibrarea staticǎ şi dinamicǎ a elementelor
rotitoare, folosirea de materiale adecvate şi de surse de energie cu securitate intrinsecǎ, aplicarea
principiilor ergonomice şi de securitate a sistemelor de comandǎ.
Sistemele de comandǎ trebuiesc prevǎzute cu mijloace ce permit operatorului sǎ intervinǎ în condiţii
de securitate (afişarea defectǎrilor, repornirea maşinii în condiţii de siguranţǎ, dupǎ o oprire normalǎ
sau accidentalǎ etc.).
Pentru a realiza funcţia de securitate şi a preveni orice comportament periculos al maşinilor,
sistemele de comandǎ trebuie sǎ asigure:
- prevenirea pornirii spontane;
- utilizarea de componente de înaltǎ fiabilitate pentru comanda funcţiilor esenţiale ale maşinilor;
- utilizarea de componente cu « defectare orientatǎ », întotdeauna aceeaşi şi cunoscutǎ;
- dublarea (triplarea dacǎ e cazul) a componentelor sau sistemelor considerate critice, pentru ca
sistemul de comandǎ sǎ funcţioneze în prezenţa unei defectǎri;
- incorporarea unor funcţii de supraveghere care sǎ iniţieze acţiuni de securitate când apare o
defectare (declansare de alarme, oprirea procesului periculos etc.);
- utilizarea de componente electronice de concepţie / tehnologii diferite, pentru a evita ca aceeaşi
cauzǎ sǎ defecteze mai multe componente;
- prevenirea alterǎrii funcţiilor de securitate la sistemele de comandǎ reprogramabile;
folosirea principiilor ergonomice la proiectarea comenzilor manuale, prin amplasarea lor în afara
zonelor de risc;
- selectarea modurilor de comandǎ şi funcţionare;
- stabilirea ordinii de prioritǎţi a îndeplinirii comenzilor transmise – oprirea de urgenţǎ, apoi
comanda de selectare şi comanda de oprire;
- asigurarea securitǎţii operatorului atunci când la intervenţii se impune eliminarea unor protectori;
- prevenirea riscurilor electrice, a celor generate de echipamente hidraulice şi pneumatice şi
limitarea expunerii persoanelor la pericole prin mecanizare, automatizare, robotizare.
Protectorii impuşi prin prevenirea intrinsecǎ sunt:
- protector fix, menţinut în poziţie închis nedemontabil (sudare, lipire) sau demontabil (şuruburi,
prezoane, pene etc.);
- protector mobil, care este deplasabil, fiind legat prin articulaţii sau ghidaje de corpul maşinii sau
de un alt element fix şi este asociat cu un dispozitiv de interblocare;
- protector reglabil, care poate fi mobil sau fix, total sau parţial reglabil, permiţând efectuarea unor
operaţii în zonele periculoase;
- protector cu interblocare în poziţia închis: dacǎ se deschide, se iniţiazǎ comanda de oprire;
- protector cu interblocare şi blocare (zǎvorâre); acesta rǎmâne în poziţia închis şi blocat pânǎ la
dispariţia riscului cauzat de o mişcare periculoasǎ;
- protector de comandǎ, care prezintǎ un dispozitiv de interblocare astfel încât mişcǎrile
periculoase acoperite de protector nu se pot derula decât în poziţia închis a acestuia. La
închiderea protectorului, pornesc automat mişcǎrile periculoase;
Dispozitivele de protecţie intrinsecǎ pot fi:
- dispozitiv de interblocare (mecanic, electric etc.);
- dispozitiv de validare: este un dispozitiv de comandǎ suplimentar, cu acţiune manualǎ, care
permite funcţionarea maşinii numai dacǎ este menţinut acţionat;
- dispozitiv cu menţinere, care permite punerea şi menţinerea în mişcare a unor elemente, atât timp
cât organul sǎu de comandǎ manualǎ este acţionat; comandǎ bimanualǎ;
- dispozitiv de limitare, care împiedicǎ o maşinǎ sau elementele în mişcare ale unei maşini de a
depǎşi o limitǎ prestabilitǎ (spaţiu, vitezǎ, presiune, temperaturǎ);
- dispozitiv sensibil, care opreşte maşina sau unele elemente în mişcare atunci când operatorul a
pǎtruns voit sau nevoit în spaţiul de securitate;
- dispozitiv de interpunere mecanicǎ, care introduce un obstacol mecanic (panǎ, calǎ, fus, camǎ
etc.) într-un mecanism care împiedicǎ orice mişcare periculoasǎ).
Mijloacele de protecţie intrinsecǎ trebuie sǎ funcţioneze în toate etapele de viaţǎ ale unei maşini
(instalare, montare, punere în funcţiune, reglare, exploatare, reparaţii, întreţinere, demontare).
Mǎsuri de protecţie colectivǎ
Protecţia colectivǎ cuprinde ansamblul metodelor şi mijloacelor tehnice prin care se eliminǎ sau se
diminueazǎ acţiunea factorilor de risc asupra a doi sau mai mulţi executanţi. Se materializeazǎ prin
dotarea mijloacelor de producţie şi a mediului de muncǎ cu dispozitive, aparate şi instalaţii concepute
cu scopul unic de a proteja executanţii procesului de muncǎ.
Metodele şi mijloacele de protecţie colectivǎ vizeazǎ:
- combaterea noxelor chimice şi îmbunǎtǎţirea microclimatului (ventilarea);
- prevenirea electrocutǎrii;
- combaterea zgomotului şi vibraţiilor;
- combaterea electricitǎţii statice;
- prevenirea iradierii;
- combaterea riscurilor mecanice;
- îmbunǎtǎţirea iluminatului.
Metode de detecţie, analizǎ şi combatere a noxelor chimice
Noxele chimice, care sunt gazele şi pulberile nocive, se detecteazǎ în mediul de muncǎ
folosind diverse metode şi mijloace.
Pentru a combate noxele în mediul de muncǎ, acestea trebuiesc mai întâi depistate calitativ şi
cantitativ, prin analize adecvate. Depistarea noxelor se face prin:
- recoltarea probelor de aer;
- analiza calitativǎ şi cantitativǎ a acestora;
- interpretarea rezultatelor.
Mǎsurile de protecţie se iau numai atunci când noxele depǎşesc concentraţiile admise prin norme şi
standarde.
Metodele de analizǎ fizico – chimicǎ a noxelor, din punct de vedere calitativ şi cantitativ, sunt:
 cromatografia;
 spectrofotometria.
Cromatografia permite separarea componenţilor unui amestec de substanţe în stare lichidǎ sau
gazoasǎ, pe baza absorbţiei pe anumiţi absorbanţi (cromatografia de absorbţie) sau pe baza repartiţiei
între douǎ faze lichide nemiscibile sau parţial miscibile (cromatografia de repartiţie). De asemenea,
putem avea cromatografie prin schimbǎtor de ioni, cromatografie în fazǎ gazoasǎ şi în strat subţire.
Spectrofotometria permite determinarea cantitativǎ a substanţelor aflate în soluţii, pe baza absorbţiei
atomice diferite a radiaţiilor monocromatice de cǎtre substanţa de analizat, respectiv de cǎtre solvent.
În cazul pulberilor în suspensie, acestea se separǎ gravimetric, se dezagregǎ şi se transformǎ în soluţii
care se analizeazǎ spectrofotometric.
Mijloacele de analizǎ a noxelor chimice sunt aparate de detecţie:
- tuburi detectoare care evalueazǎ concentraţiile de gaze combustibile sau toxice;
- detectoare pentru gaze combustibile;
- detectoare de gaze toxice;
- detectoare în infraroşu;
- detectoare fotocolorimetrice;
- detectoare electrochimice;
- detectoare electrolitice;
- detectoare cromatografice;
- detectoare chemiluminiscenţǎ;
- detectoare sonice;
- detectoare cu laser.
Exprimarea concentraţiilor (C) de noxe se face în:
- miligrame de noxǎ la un volum de 1m3 de aer pentru pulberi, gaze şi vapori (%);
- pǎrţi per milion pentru gaze şi vapori (ppm);
- litri de gaz la 100 l de aer pentru gaze (%);
- grame substanţǎ conţinutǎ în 1m3 de aer (g/m3).
Aceste concentraţii determinate se comparǎ cu cele admise şi, în cazul depǎşirilor, se iau mǎsuri de
diminuare.
Dacǎ în urma analizei au rezultat pulberi de naturi diferite, se ia în considerare, la aprecierea riscului,
pulberea cu acţiunea cea mai nocivǎ.
Prezenţa într-un mediu a mai multor noxe simultan, impune exprimarea nocivitǎţii lor combinate,
când efectul nociv poate fi mai puternic sau mai diminuat decât suma acţiunilor lor parţiale.
Metodele de combatere a riscurilor generate de noxele chimice presupun:
diminuarea concentraţiilor de noxe în mediul de lucru, prin ventilare localǎ şi generalǎ şi mǎsuri
tehnico-organizatorice;
diminuarea gradului de poluare a mediului înconjurǎtor prin instalaţii de epurare a aerului
impurificat, captat de instalaţiile de ventilare înainte de a fi evacuat în atmosferǎ;
prevenirea riscurilor de incendii şi explozii.
Ventilarea industrialǎ constituie principala sursǎ de securitate şi sănătate în muncă pentru eliminarea
nocivitǎţilor din mediul de muncǎ, prin înlocuirea aerului viciat sau impurificat din spaţii închise, cu
aer curat din exterior sau cu aer purificat.
Ventilarea are rol de securitate şi sănătate în muncă sau rol tehnologic. Prin ventilare, se
poate realiza şi controlul factorilor de micro – climat (temperatura, umiditatea şi viteza aerului);
Substanţele nocive se eliminǎ din zona de muncǎ prin instalaţii de aspirat, care aspirǎ aerul
încǎrcat cu noxe sau viciat, condus prin canalele de ventilare la filtre şi în exterior. Pentru
împrospǎtarea aerului din încǎperi se aduce, tot prin ventilare, aer proaspǎt din exterior, care, în
funcţie de necesitǎţi, se filtreazǎ şi se rǎceşte sau se încǎlzeşte pentru a realiza confortul termic.
În funcţie de energia utilizatǎ, sistemele de ventilare sunt: sisteme cu ventilare naturalǎ,
mecanicǎ sau artificialǎ. De asemenea, ventilarea poate fi: generalǎ, localǎ, mixtǎ, cu depresiune, cu
suprapresiune, în echilibru, în circuit deschis, cu recirculare.
Ventilarea mecanicǎ poate fi simplǎ (evacuare sau introducere a aerului) sau combinatǎ
(evacuare şi introducere a aerului).
La evacuare, gurile de captare se amplaseazǎ în zona de degajare a noxelor, iar la
introducerea aerului din exterior, prizele de aer sunt amplasate în zona cornişei sau acoperişului
clǎdirii, la minim 2,5 m de sol, unde aerul este curat (fǎrǎ praf, miros, gaze, vapori nocivi).
Când aerul evacuat nu îndeplineşte condiţiile de a fi eliminat în atmosferǎ, atunci se introduc
separatoare sau neutralizatoare de noxe (vase de barbotare, coloane cu umpluturi, turnuri de spǎlare
cu apǎ sau soluţii adecvate, separatoare pentru pulberi prin gravitaţie, prin centrifugare sau prin
precipitare electrostaticǎ).
Instalaţiile de ventilare au în componenţa lor elemente care asigurǎ mişcarea aerului
(ventilatoare, deflectoare, luminatoare), elemente care asigurǎ tratarea aerului (filtre, baterii de
încǎlzire – rǎcire, camere de pulverizare a apei, separatoare de noxe), elemente de reglaj (clapete,
rame etc.) şi elemente care asigurǎ captarea, distribuirea şi transportul aerului (guri de captare, prize
de aer, canale de aer).
Prevenirea riscurilor de incendii şi explozii se referǎ la prevenirea formǎrii unor amestecuri
de gaze, vapori sau pulberi în concentraţii explozibile şi la prevenirea apariţiei unor surse de iniţiere
a autoaprinderii. Eliminarea riscurilor de incendii şi explozii nu se poate realiza niciodatǎ, ci doar
diminua.
Prevenirea formǎrii amestecurilor explozive se realizeazǎ prin:
- folosirea unor instalaţii etanşe;
- folosirea unor motoare electrice capsulate sau în construcţie antiexplozivǎ;
- folosirea aparaturii de siguranţǎ, control şi semnalizare;
- folosirea de dispozitive şi aparate de protecţie contra exploziilor;
- folosirea ventilǎrii industriale;
- etanşarea conductelor şi aparaturii;
- umplerea volumelor libere cu gaze inerte;
- controlul permanent al concentraţiilor amestecurilor explozive;
- instruirea personalului;
- prezenţa instalaţiilor de stingere sau izolare a incendiilor.
Prevenirea apariţiei surselor de aprindere se realizeazǎ prin interzicerea folosirii:
- surselor de foc deschis;
- sudǎrii;
- utilajului electric şi a conductelor nelegate la pǎmânt;
- sculelor care, prin lovire, dau scântei.
Prevenirea proceselor de autoinflamare se realizeazǎ prin evitarea:
- încǎlzirii lichidelor peste temperatura de autoaprindere;
- folosirea de substanţe susceptibile de autoaprindere chimicǎ, iar când folosirea se impune,
trebuie ca suprafaţa lor de contact cu aerul sǎ fie minimǎ, sǎ nu conţinǎ umiditate mare,
depozitarea sǎ se facǎ pe sorturi, depozitarea sǎ fie în grǎmezi mici, sǎ existe o bunǎ
ventilare, sǎ existe un control permanent al acestor substanţe.
Electrosecuritatea
Cuprinde totalitatea metodelor şi mijloacelor de prevenire a electrocutǎrii prin atingere directǎ sau
indirectǎ a elementelor aflate în mod normal sau accidental sub tensiune.
Protecţia împotriva electrocutǎrii prin atingere directǎ se realizeazǎ prin metode şi mijloace
organizatorice şi tehnice.
Mijloacele tehnice de electrosecuritate prin atingere directǎ a elementelor normal sub tensiune sunt:
a. acoperirea cu materiale electroizolante, rezistente la solicitǎri fizice şi chimice a elementelor
electrice (piese, instalaţii, maşini şi echipamente);
b. închiderea în carcase şi învelişuri exterioare, rezistente la solicitǎri fizice şi chimice, a
echipamentelor sub tensiune;
c. îngrǎdirea fixǎ sau mobilǎ, cu pereţi, plase, balustrade, care împiedicǎ persoanele sǎ acceadǎ,
direct sau prin intermediul unor elemente de lucru, în zonele cu pericol electric;
d. amplasarea la distanţe de protecţie inaccesibile a pǎrţilor active ale izolaţiilor electrice;
e. scoaterea de sub tensiune a echipamentului electric şi verificarea lipsei tensiunii atunci când se
executǎ intervenţii;
f. legarea la pǎmânt şi legarea în scurtcircuit a conductoarelor de fazǎ, dupǎ scoaterea de sub
tensiune şi verificarea lipsei tensiunii pentru a evita sarcinile capacitive remanente, tensiunile
induse şi apariţia accidentalǎ a tensiunii;
g. folosirea mijloacelor de protecţie electroizolante (cleşti, prǎjini, plǎci, folii, pǎlǎrii, mǎnuşi,
cizme, carcase, platforme, scule);
h. folosirea tensiunilor mici la alimentarea sculelor şi corpurilor de iluminat portabile;
Mijloacele organizatorice de protecţie împotriva electrocutǎrii prin atingere directǎ se referǎ la
amplasarea mijloacelor de avertizare a zonelor periculoase sub tensiune, prin instalare de panouri,
afişe, îngrǎdiri, avertizǎri verbale, luminoase etc.
Metodele şi mijloacele principale de protecţie împotriva electrocutǎrii prin atingere indirectǎ a
elementelor accidental sub tensiune, sunt numai tehnice şi nu este permisǎ înlocuirea lor cu metode
organizatorice.
Acolo unde existǎ posibilitatea de electrocutare prin atingere indirectǎ, se aplicǎ cumulativ douǎ sau
mai multe mijloace tehnice de protecţie, care împiedicǎ apariţia unei tensiuni de atingere periculoase,
împiedicǎ contactul cu o tensiune de atingere periculoasǎ şi deconecteazǎ în maximum 3 secunde
zona, la apariţia unei tensiuni periculoase.
La instalaţiile electrice de înaltǎ tensiune, protecţia principalǎ împotriva electrocutǎrii prin atingere
indirectǎ este legarea la pǎmânt.
Instalaţiile electrice de joasǎ tensiune folosesc urmǎtoarele sisteme de protecţie:
a. Reţeaua electricǎ izolatǎ faţǎ de pǎmânt, folositǎ în locurile cu risc de incendii şi explozii.
b. Reţeaua electricǎ legatǎ la pǎmânt, prin care circuitele curenţilor de lucru au cel puţin un punct
comun, legat direct la pǎmânt; circuitele trifazate trebuie sǎ aibǎ nulul (neutrul) legat la pǎmânt.
c. Protecţia prin legare la pǎmânt a elementelor de protejat, pentru ca, în cazul unui defect, sǎ se
obţinǎ un curent suficient de mare pentru a determina acţionarea protecţiei maximale de curent,
înaintea elementului protejat, într-un timp de maxim 3 secunde, sau sǎ se obţinǎ tensiuni de
atingere şi de pas sub limitele admise pentru timpul mai mare de 3 secunde. Se leagǎ la pǎmânt
printr-o reţea generalǎ de legare la pǎmânt a tuturor echipamentelor electrice dintr-o incintǎ
(carcase, pǎrţi metalice ale panourilor, pupitrelor de comandǎ, tablouri electrice, îngrǎdiri, ecrane
şi învelişuri metalice ale cablurilor electrice) folosind prizǎ de pǎmânt artificialǎ sau naturalǎ. În
reţelele electrice izolate faţǎ de pǎmânt, legarea la pǎmânt constituie protecţia de bazǎ împotriva
electrocutǎrii prin atingere indirectǎ.
d. Protecţia prin legare la nulul sursei de energie electricǎ de joasǎ tensiune electricǎ, astfel ca
impedanţa circuitului de închidere a curentului de defect sǎ fie suficient de micǎ pentru a se obţine
un curent suficient de mare, care sǎ determine activarea protecţiei maximale, montatǎ înaintea
elementului protejat, într-un timp de maxim 3 secunde. Conductorul de nul se leagǎ la pǎmânt la
sursa de alimentare, la capetele liniilor aeriene (maxim 1000 m), la tablourile de distribuţie
generalǎ. Se practicǎ ca mǎsurǎ suplimentarǎ de protecţie, pe lângǎ legarea la nul şi legarea la
pǎmânt.
e. Folosirea unei tensiuni de alimentare reduse, de 24 V, în locuri foarte periculoase, şi 42 V dacǎ se
aplicǎ o izolaţie întǎritǎ. Tensiunea redusǎ se obţine numai prin transformator sau grup motor –
generator şi nu prin autotransformator sau rezistenţe electrice. Circuitele şi echipamentele electrice
alimentate cu tensiune redusǎ nu se leagǎ la nul sau la pǎmânt;
f. Izolarea suplimentarǎ de protecţie se realizeazǎ prin folosirea unei izolaţii întǎrite de lucru, sau a
unei izolaţii suplimentare, pe lângǎ izolaţia de lucru. Izolarea suplimentarǎ se realizeazǎ prin
folosirea unui înveliş exterior electroizolant, separarea printr-o izolaţie intermediarǎ a elementelor
metalice care ar putea ajunge sub tensiune prin apariţia unui defect şi prin izolarea dublǎ.
g. Protecţia prin separare se realizeazǎ astfel ca circuitele de lucru ale echipamentului sǎ fie separate
galvanic de reţeaua de alimentare cu energie electricǎ şi sǎ fie legat la pǎmânt. Separarea de
protecţie se face numai prin intermediul unui transformator sau grup motor – generator special.
Mijloacele secundare de protecţie împotriva electrocutǎrii prin atingerea indirectǎ vizeazǎ:
- utilizarea dispozitivelor de protecţie automatǎ;
- egalizarea potenţialelor;
- dirijarea distribuţiei potenţialelor;
- izolarea amplasamentelor;
- controlul permanent al rezistenţei de izolaţie.
Prevenirea riscurilor mecanice
Riscurile mecanice sunt reprezentate de mişcǎrile periculoase, suprafeţele şi contururile

periculoase, recipientele sub presiune şi vibraţiile excesive ale echipamentelor de muncă.
Principalele surse de riscuri mecanice sunt maşinile.
Mǎsurile de protecţie colectivǎ împotriva riscurilor mecanice, date de mişcǎrile periculoase
ale maşinilor, se bazeazǎ pe suprimarea acestor mişcǎri ale elementelor mobile ale mijloacelor de
muncǎ, sau pe micşorarea cantitǎţii de energie a acestora prin utilizarea mijloacelor tehnice de
protecţie.
Metodele tehnice de protecţie colectivǎ împotriva riscurilor mecanice sunt:
- izolarea permanentǎ a zonei de risc mecanic;
- izolarea temporarǎ sau eliminarea temporarǎ a zonei de risc mecanic;
- metoda condiţionǎrii riscului mecanic.
Izolarea permanentǎ a riscului mecanic constǎ în interpunerea de protectori sau obstacole
imobile (apǎrǎtori, ecrane, carcase, îngrǎdiri etc.) care izoleazǎ omul de zona periculoasǎ,
împiedicându-l sǎ acceadǎ în aceasta. Este cea mai eficientǎ metodǎ de protecţie.
Izolarea temporarǎ a zonei de risc mecanic constǎ în interpunerea de protectori mobili numai
pe durata existenţei mişcǎrii periculoase. Mijloacele tehnice de protecţie folosite sunt:
- sisteme de blocare;
- dispozitive ce îndepǎrteazǎ omul de elementele cu mişcǎri periculoase;
- dispozitive ce reţin elementul periculos.
Eliminarea temporarǎ a riscului mecanic se face prin eliminarea mişcǎrilor periculoase pe
durata în care pǎtrunderea omului în zona de pericol este detectatǎ sau posibilǎ, folosind aparate de
protecţie cu detector de prezenţǎ, cu câmp de detecţie sau cu sisteme tehnice de protecţie cu
interblocare.
Condiţionarea existenţei riscului mecanic realizeazǎ existenţa operaţiei şi mişcǎrii periculoase
numai când operatorul se aflǎ la o distanţǎ de protecţie. De exemplu, comanda bimanualǎ a preselor,
ghilotinelor, ciocanelor etc.
Majoritatea mǎsurilor de prevenire a riscurilor mecanice sunt mǎsuri de protecţie intrinsecǎ.
Suplimentar, pentru protecţia colectivǎ împotriva riscurilor mecanice sunt luate mǎsuri în
vederea amplasǎrii de trasee de salvare şi refugii, facilitǎţi pentru deplasarea unor elemente cu
ajutorul mâinilor, condiţii eficiente pentru ajutorarea şi salvarea persoanelor prinse în maşini (oprirea
de urgenţǎ, inversarea sensului de mişcare a unor elemente mobile).
Protejarea eficientǎ a persoanelor împotriva riscurilor mecanice rǎmâne totuşi utilizarea de
mijloace de protecţie (protectori şi dispozitive de protecţie) care nu au fost instalate la protecţia
intrinsecǎ.
Protectorii, pe lângǎ funcţia de a împiedica persoanele sǎ pǎtrundǎ în zonele periculoase,
trebuie sǎ reţinǎ materialele, piesele ce se prelucreazǎ, şpanul, lichidele şi gazele fierbinţi sau toxice,
care pot fi ejectate ori cǎzute din maşini.
Protectorii pot fi transparenţi, când se impune urmǎrirea vizualǎ a unor operaţii în zona
periculoasǎ, sau netransparenţi, când pot fi prevǎzuţi cu nişe, ferestre sau deschideri de vizitare.
Protectorii trebuie sǎ asigure efectuarea unor operaţii în interiorul zonei protejate
(alimentarea, evacuarea, schimbarea şi reglarea sculelor, mǎsurarea, prelevarea de eşantioane,
controlul vizual, lucrǎri de mentenanţǎ, eliminarea deşeurilor, igienizare etc.).
Un protector se aflǎ în « poziţie închis » (poziţie de protecţie) când îşi exercitǎ total funcţia de
protecţie (obstacol), iar oricare altǎ poziţie se numeşte « poziţie deschis ».
Combaterea zgomotului şi vibraţiilor
Metodele de protecţie colectivǎ împotriva zgomotului şi vibraţiilor depind de nivelul şi

caracteristicile fizice ale acestora ca factori de risc. Din acest motiv, se impune cunoaşterea
metodelor şi aparaturii utilizate pentru determinarea nivelului de zgomot şi vibraţii.
Mǎsurarea zgomotului se face în conformitate cu standardele ISO şi IEC (Comisia Internaţionalǎ de
Electrotehnicǎ).
Nivelul zgomotului poate fi:
- aproximativ constant (procese industriale);
- cu caracter aleator (şantiere de construcţii);
- cu caracter intermitent (trafic rutier, cale feratǎ, aeronauticǎ);
- impulsiv (focuri de armǎ, ciocane pneumatice, baterea pilonilor etc.).
Zgomotele se mǎsoarǎ prin sonometrie şi dozimetrie.
Sonometria mǎsoarǎ nivelul zgomotelor industriale, aproximativ constante, intermitente sau
impulsive, fiind bazatǎ pe faptul cǎ sonometrele au un rǎspuns faţǎ de sunet ca şi rǎspunsul urechii
umane, la nivelul presiunii acustice, dar mai obiectiv şi reproductibil.
Valorile citite pot fi şi înregistrate. Sonometrele pot citi şi înregistra valorile de vârf (maxime) ale
semnalelor de impulsuri, printr-un detector de vârf.
Filtrele nu permit decât trecerea semnalelor care au frecvenţa situatǎ în interiorul unei anumite benzi.
Ele pot fi, fie cu lǎrgime de bandǎ constantǎ, independent de frecvenţele pe care sunt centrate, fie cu
lǎrgime de bandǎ egalǎ cu un procent dat din frecvenţa centralǎ. Filtrele folosite sunt de o octavǎ sau
o treime de octavǎ pentru frecvenţe centrale de 20 – 10.000 Hz.
Reţelele de ponderare permit mǎsurarea nivelului de zgomot global ponderat şi nivelul de zgomot
echivalent continuu (zgomot mediu pe termen lung).
Un operator este expus la aceeaşi energie acusticǎ pe o perioadǎ de timp, fie cǎ este supus la
intensitatea efectivǎ a zgomotului cu toate fluctuaţiile sale, fie la intensitatea medie constantǎ.
Zgomotele industriale au un nivel fluctuant între maxime şi minime.
Atunci când, prin sonometrie, nu e posibilǎ mǎsurarea nivelului de zgomot echivalent, se recurge la
metoda dozimetricǎ.
Dozimetrul mǎsoarǎ potenţialul de nocivitate a zgomotului, luând în considerare nu numai nivelul
presiunii acustice, ci şi durata de expunere.
În cazul zgomotelor fluctuante, nocivitatea se determinǎ pe eşantioane periodice, iar dozimetrele
permit în final determinarea nivelului de zgomot echivalent.
Dozimetrele sunt aparate portabile la operator, care afişeazǎ valorile pentru citire, sau le transformǎ
în nivel de zgomot echivalent, dând doza de zgomot acumulatǎ dupǎ o zi de lucru.
Metoda dozimetriei cere o înjumǎtǎţire a timpului de expunere la fiecare creştere cu 3 dB (metoda
europeanǎ) sau cu 5 dB (metoda americanǎ) a nivelului de zgomot. Dozimetrele portabile au
microfonul instalat în zona vecinǎ urechii operatorului.
Mǎsurarea vibraţiilor. Vibraţiile, ca şi zgomotul, pot fi mǎsurate prin metode şi aparaturǎ specifice.
Studiul vibraţiilor înseamnǎ analiza spectrului de frecvenţe şi determinarea nivelului de vibraţii.
Orice aparat de analizǎ a vibraţiilor se compune din:
- traductor, care transformǎ valorile nivelului de vibraţii în semnale electrice corespunzǎtoare;
- preamplificator, care amplificǎ semnalul de ieşire relativ slab al traductorului, fǎcându-l apt
de a fi mǎsurat şi analizat;
- analizorul, care selecteazǎ o componentǎ sau o bandǎ doritǎ din spectrul analizat, precum şi
detecţia acesteia, pentru a permite caracterizarea nivelului semnalului componentei sau
benzii selectate;
- aparatul indicator sau înregistrator al caracteristicilor semnalului studiat;
Aparatul frecvent folosit în mǎsurarea vibraţiilor este vibrometrul, care este portabil universal şi
permite mǎsurarea acceleraţiei, vitezei şi deplasǎrii vibraţiilor, prin intermediul unui accelerometru.
Vibrometrul mǎsoarǎ atât nivelul global de vibraţii, cât şi nivelurile de vibraţii pe componente de
frecvenţe, când foloseşte filtre de selecţie, în genul de o treime de octavǎ (2 – 1.600 Hz).
Combaterea şi atenuarea zgomotului. Se face în scopul prevenirii apariţiei surditǎţii profesionale sau
efectului de jenǎ şi de interferare a atenţiei, în contextul asigurǎrii inteligibilitǎţii comunicaţiilor de
securitate.
Combaterea zgomotelor se aplicǎ întregului sistem format din sursǎ, mediu de propagare şi receptor,
prin folosirea de atenuatoare de zgomot, carcase fonoizolante şi cabine fonoizolante.
Atenuatoarele de zgomot, active şi reactive, combat şi diminueazǎ eficient zgomotele de naturǎ
aerodinamicǎ la sursǎ. Atenuatoarele active conţin un canal cǎptuşit la interior cu material
fonoabsorbant poros, care reduce zgomotul prin pierderea energiei acustice prin frecare vâscoasǎ,
frecare internǎ şi schimbul de cǎldurǎ la circulaţia aerului prin porii materialului.
Atenuarea zgomotului este direct proporţionalǎ cu coeficientul de absorbţie, care depinde la rândul
sǎu de caracteristicile fonoabsorbante ale materialului (natura, perimetrul, lungimea şi secţiunea
atenuatorului activ).
Coeficientul de absorbţie creşte continuu cu creşterea frecvenţei pânǎ la un maxim, apoi scade.
Maximul de atenuare se realizeazǎ când lungimea de undǎ a sunetului este egalǎ cu jumǎtate din
dimensiunea cea mai mare a canalului fonoabsorbant. Prezenţa coturilor la 900 şi întoarcerilor la
1800, determinǎ mǎrirea atenuǎrii zgomotului.
De asemenea, atenuarea zgomotelor se poate realiza prin comprimarea şi dilatarea undelor acustice la
intrarea şi ieşirea din atenuatorul activ, care prezintǎ ştrangulǎri la intrare şi ieşire.
Atenuatoarele reactive disipeazǎ energia acusticǎ prin formarea unui « dop de unde », care împiedicǎ
trecerea sunetului la unele frecvenţe datoritǎ influenţei masei şi elasticitǎţii aerului în celulele
atenuatorului. În acest caz, atenuatorul lucreazǎ ca un filtru pentru frecvenţele înalte sau joase.
Aceste atenuatoare reactive au una sau douǎ camere de expansiune, care lucreazǎ ca filtre acustice.
Carcasele fonoabsorbante închid complet o sursǎ de zgomot şi prin aceasta diminueazǎ energia
acusticǎ care se propagǎ în exterior prin pereţii carcasei, prin neetanşeitǎţile sau deschiderile
tehnologice, prin structura carcasei şi prin elementele maşinii (sursei). Carcasele fonoizolante
atenueazǎ nivelul de zgomot aerian.
Ecranele fonoizolante, ca şi carcasele fonoizolante, combat zgomotul prin atenuarea energiei acustice
pe cǎile de propagare, fiind bariere acustice între sursǎ şi receptor. Dimensiunile ecranelor
fonoizolante depind de frecvenţa zgomotului şi de distanţele de amplasare între sursǎ şi receptor. Se
recomandǎ ca lǎţimea ecranului sǎ fie de 1,5 – 2 ori mai mare decât înǎlţimea lui. Uneori, o
insonorizare eficientǎ se realizeazǎ prin aplicarea mai multor soluţii înseriate.
Cabinele fonoizolante, pe lângǎ mijloacele individuale de protecţie, combat zgomotul la receptor,
prin protejarea lui într-un spaţiu (cabinǎ) fonoizolant.
Cabinele se executǎ din materiale fonoizolante, uşile, ferestrele şi etanşǎrile lor se executǎ în
construcţie fonoizolantǎ, se doteazǎ cu sisteme de ventilaţie a aerului, cu atenuatoare de zgomot şi se
leagǎ de structura clǎdirii prin sisteme vibroizolante.
Combaterea şi atenuarea vibraţiilor
Vibraţiile maşinilor, generate de elementele în mişcare neechilibrate static şi dinamic, care nu

au fost eliminate prin protecţia intrinsecǎ, se transmit pǎrţilor fixe ale maşinii şi apoi prin unde
elastice, elementelor de construcţie şi operatorului. Pentru ca vibraţiile sǎ se constituie în pericole,
este necesar ca ele sǎ transmitǎ forţe dinamice mari.
Combaterea vibraţiilor se face prin izolarea şi/sau amortizarea lor în general, prin metode de
protecţie intrinsecǎ, cum este izolarea antivibratorie. Maşinile şi echipamentele rigide, care au
elemente în mişcare, sunt şi surse de vibraţii. Pentru ca forţele dinamice sǎ nu se transmitǎ la
pardosealǎ, între maşinǎ şi pardosealǎ, prin intermediul fundaţiei, se interpun suspensii elastice şi
amortizoare de vibraţii. Când maşina care vibreazǎ este micǎ, iar corpul de care se fixeazǎ are masa
mare, izolarea antivibratorie se poate realiza printr-o legare rigidǎ a maşinii de suport.
Eficient, vibroizolarea implicǎ folosirea unei fundaţii (bloc) de masǎ m mare, legatǎ rigid de maşinǎ
pentru a micşora pulsaţia proprie (p = k / m ) şi rezemat apoi prin suspensie elasticǎ (k) pe sol.
Dimensionarea blocului de fundaţie se face prin proiectarea de rezistenţǎ, pe baza sarcinilor statice şi
dinamice, şi cunoscând elementele constructive elastice (k) şi de amortizare (c), denumite
vibroizolatori şi amortizori de vibraţii.
Vibroizolatorii sunt elemente elastice a cǎror defectare face posibilǎ mişcarea vibratorie, respectiv
izolarea antivibratorie şi care se monteazǎ sub maşinǎ. Vibroizolatorii pot fi:
plǎci (din plutǎ, pâslǎ, cauciuc, ţesǎturi presate, zidǎrie, lemn, beton, beton armat sau pardosealǎ);
elemente discrete (arcuri de oţel, cauciuc, materiale sintetice, piloni, stâlpi din oţel sau beton armat).
Cele mai eficiente vibroizolatoare sunt arcurile şi cauciucul care, prin deformaţii mari, pot prelua
prin şoc energii mecanice mari.
Amortizoarele sunt necesare atunci când amplitudinile de rezonanţǎ sunt periculoase. Ele disipeazǎ
rapid energia vibraţiilor sau şocurilor, când pierderile realizate de elemente elastice sunt insuficiente.
Amortizoarele sunt:
- hidraulice (cu frecare cu strat de fluid);
- cu frecare columbianǎ;
- cu pierderi prin curenţi turbionari.
Cele mai eficiente amortizoare de vibraţii sunt cele hidraulice, în varianta telescopicǎ, la care forţa de
rezistenţǎ este datǎ de frecarea vâscoasǎ ce apare la trecerea fluidului prin orificii mici.
Îmbunǎtǎţirea iluminatului industrial
Majoritatea informaţiilor din lumea care ne înconjoarǎ este perceputǎ prin organul de simţ
denumit ochi şi prin mecanismul denumit vedere. În absenţa luminii reflectate, vederea nu are loc.
În cazul unui iluminat inadecvat sau conceput greşit, evaluarea câmpului vizual are loc
insuficient, cu inconfort vizual şi insecuritate.
Soluţia de iluminat a spaţiului de lucru depinde de cerinţele vizuale ale activităţii
operatorului. Lucrările de fineţe, de precizie, cu detalii de dimensiuni şi contraste mici, necesită
condiţii vizuale ridicate şi implicit un iluminat corespunzător.
Instalaţiile de iluminat trebuie să asigure: furnizarea de lumină necesară perceperii corecte şi
rapide a elementelor ce constituie sarcina vizuală; redarea corectă a culorilor; coeficient de utilizare
bun (eficienţă maximă cu minim de cheltuieli).
Ambianţa luminoasă a unui spaţiu de lucru se caracterizează prin:
- nivel de iluminare care se asigurǎ în funcţie de mărimea detaliilor, de contrastul dintre detalii
şi fond, de luminozitatea fondului şi de normele de securitate;
- uniformitatea iluminării pe suprafaţa de lucru sau pe planul general permite o adaptare vizuală
fără efort;
- calitatea ambianţei luminoase asigură, pe lângă nivelul de iluminare, eficienţa vizuală atunci
când evită sau limitează orbirea directă şi reflectată, înlătură sau atenuează aspectul pulsatoriu
al luminii emise şi al efectului stroboscopic la folosirea lămpilor cu descărcări de gaze, redă
corect culorile.
Nivelul de iluminare minim măsurat în luxi (lx) necesar executării diferitelor lucrări efectuate în
spaţii închise are valori cuprinse între 3000 lx pentru lucrări de foarte mare precizie şi 100 lx pentru
lucrări grosiere şi intermitente.
Evitarea sau limitarea orbirii directe şi reflectate se realizează prin:
- finisajele suprafeţelor din încăpere;
- raportul luminanţilor pe suprafeţele de lucru;
- raportul dintre iluminările principalelor suprafeţe din câmpul vizual (plafon, pereţi, utilaje,
suprafaţa de lucru);
- unghiul de protecţie al corpurilor de iluminat (peste 45°);
- aspectul suprafeţelor cu care se lucrează.
Se acceptă ca între luminanţa detaliului şi a fondului să fie un raport de 1/3÷1/10.
Ambianţa cromatică rezultă din interacţiunea culorilor suprafeţelor din zona luminată şi produce la
om reacţii fiziologice şi psihice, constituind un factor de ameliorare al climatului psihologic al
lucrărilor, al iluminatului şi chiar a zgomotului.
În crearea unei ambianţe plăcute în încăperile de lucru se pot determina scheme de culori care să
îmbunătăţească caracteristicile ambianţei precum temperatura, spaţialitatea, zgomotul, nivelul de
iluminat etc. din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă.
Întotdeauna în cadrul ambianţei se aleg una sau două culori dominante, iar celelalte să se
armonizeze cu acestea.
Culorile calde, stimulante se folosesc în încăperile expuse spre sud, în spaţiile cu degajări de
căldură, cu nivel de zgomot mare, încăperi mici unde se doreşte spaţialitate mare şi unde se depune
efort fizic mare şi se impune o atmosferă odihnitoare şi calmă.
Cu cît încăperea e mai mare, intensitatea culorilor va fi mai mică. La aplicarea culorilor se va
ţine seama şi de rolul culorilor în securitate: de avertizare, interzicere, atenţionare, semnalizare etc.
Prin reflexiile multiple ale luminii pe suprafeţe mari de culoare deschisă din încăperi se
realizează un iluminat uniform şi corect, deci un mod eficient de folosire a iluminatului.
Evitarea sau limitarea aspectului pulsatoriu al luminii şi efectul stroboscopic, întâlnit la
lămpile cu vapori de mercur, de sodiu şi lămpile fluorescente tubulare (neon, xenon etc.), care au o
emisie periodică variabilă a fluxului luminos, dată de variaţia tensiunii alternative de 50 Hz.
Frecvenţa de 100 Hz este percepută vizibil ca fiind continuă.
Variaţia emisiei luminoase produce imagini false ale mişcării reale rectilinii sau de rotaţie a
obiectelor precum şi oboseală vizuală. Acest inconvenient se poate diminua prin folosirea unor
accesorii adecvate în circuitul electric de alimentare a lămpilor, repartizarea uniformă a surselor de
lumină pe cele trei faze ale reţelei electrice de alimentare, acoperirea capetelor lămpilor (tuburilor)
fluorescente pe o distanţă de 5 cm.
Redarea corectă a culorilor se obţine prin distribuţia spectrală a surselor de lumină.
Aprecierea redării corecte a culorilor se face prin comparaţia culorii obţinute cu o sursă reală de
iluminat, cu o sursă standard stabilită de Comisia Internaţională de Iluminat. Un rol însemnat în
redarea corectă a culorilor îl are nivelul de iluminare.
Modelarea structurii câmpului vizual general permite ca obiectele şi persoanele ce intră în
câmpul vizual general, să fie astfel luminate încât să poată fi văzute clar ca formă şi amplasare. Acest
lucru se obţine prin realizarea unui raport convenabil între lumina direcţionată pe obiect şi lumina
difuză care vine din toate direcţiile în încăperile mari, cu suprafeţe deschise la culoare.
Când lumina direcţionată este preponderentă, se obţin umbre dure, întunecate, care
diminuează vizibilitatea unor detalii sau obiecte, dând în acelaşi timp un aspect neplăcut şi iritant
spaţiului de lucru.
Când lumina difuză este preponderentă, se reduc complet umbrele, ceea ceea ce diminuează
claritatea formelor şi poziţionarea obiectelor şi persoanelor în spaţiu.
Raportul convenabil între lumina direcţionată şi difuză se obţine dacă principalele suprafeţe
din încăpere se finisează în culori deschise, iar iluminatul general este corect realizat.
Iluminatul conform cerinţelor vizuale din fiecare spaţiu de lucru se obţine prin mijloace şi
soluţii care sunt date de sursele de lumină, corpurile de iluminat şi sistemele de iluminat.
Iluminatul natural este asigurat de radiaţia solară şi a bolţii cereşti, care pătrunde în spaţiile de
lucru prin ferestre şi/sau prin luminatoare.
Lumina naturală variază ciclic (zi-noapte, cer senin-noros). Raportul dintre iluminarea
interioară şi cea exterioară se numeşte factor al luminii naturale.
Ferestrele realizează iluminatul natural prin partea laterală a construcţiei. Mărimea, înălţimea,
distanţa dintre ferestre, orientarea faţă de punctele cardinale, lumina primită prin reflexie de la
suprafeţele interioare şi exterioare realizează uniformitatea iluminatului natural prin ferestre.
Ferestrele asigură contactul vizual direct cu exteriorul, cu rol favorabil asupra psihicului omului.
Luminatoarele sunt panouri transparente sau translucide (sticlă sau mase plastice) ce
înlocuiesc o parte din învelitoarea unui acoperiş. Luminatoarele pot fi plane, când geamul este plan
cu învelitoarea acoperişului; triunghiulare, când geamurile se aşează în două plane ce fac un unghi cu
vârful în sus; dreptunghiulare, când geamurile se plasează în două plane verticale paralele distanţate;
şed, când geamurile se dispun pe o singură latură şi cupolate cu poliesteri armaţi cu sticlă.
Luminatoarele se dispun pe axul longitudinal al clădirii sau transversal pe ax.
Iluminarea naturală, corectă prin luminatoare se obţine dacă distanţa dintre două luminatoare
vecine este mai mică decât de două ori înălţimea la care se află luminatorul faţă de planul de lucru.
Luminatorul trebuie să evite însorirea directă, care pe lângă creşterea temperaturii în interior poate
produce orbirea şi oboseala vizuală. Evitarea însoririi directe se face folosind perdele, draperii,
rulouri, geam termoizolant, geam translucid, geam colorat sau folosind elemente de umbrire ale
acoperişului. Luminatoarele nu exclud ferestrele.
Iluminatul artificial se realizează, de regulă, folosind surse de lumină alimentate electric cu
joasă tensiune. Sursele de lumină se montează în corpuri de iluminat care asigură redistribuirea
uniformă sau grupată a fluxului luminos. Corpurile de iluminat pot fi generale, când sunt montate pe,
sau în vecinătatea plafonului şi locale, când sunt amplasate în apropierea suprafeţei de lucru.
Pentru iluminatul general se pot folosi lămpi electrice cu incandescenţă sau lămpi cu
descărcări în gaze. Toate sursele de lumină ale instalaţiilor de iluminat uniform trebuie să fie de
acelaşi tip şi cu aceeaşi distribuţie spectrală.
Dacă iluminatul general se face de obicei cu lămpi fluorescente tubulare, lămpi cu vapori de
mercur sau cu vapori de sodiu de înaltă presiune, atunci iluminatul local se poate face cu lămpi cu
incandescenţă sau cu lămpi fluorescente tubulare.
Iluminatul general uniform se realizează numai cu corpuri de iluminat cu distribuţie directă (când
90÷100% din fluxul luminos este distribuit în emisfera inferioară) sau semidirectă a fluxului luminos
(60÷90% din fluxul luminos merge în jos).
Corpurile de iluminat pot distribui fluxul luminos în emisfera inferioară în cinci moduri:
concentrat; concentrat spre medie; medie; medie spre largă; largă.
Corpurile de iluminat cu distribuţie directă concentrate sunt cele mai eficiente, dar pot
produce umbre accentuate.
Iluminatul general poate fi uniform, când luminează uniform toată suprafaţa de lucru a
încăperii sau localizat, când într-o anumită zonă este necesară o iluminare mai intensă, lucru care se
realizează prin mărirea numărului sau puterii corpurilor de iluminat din acea zonǎ.
Iluminatul local se realizează cu lămpi cu incandescenţă sau fluorescenţă amplasate în
imediata vecinătate a planului de lucru. Iluminatul local, în funcţie de ambianţa luminoasă realizată
pe suprafaţa de lucru, se încadrează în 5 grupe de soluţii specifice (S I, S II,…..S V): iluminat
direcţionat, iluminat deasupra mesei de lucru cu corpul de iluminat în faţa sau spatele privitorului; cu
corp de iluminat prevăzut cu ecran difuzant normal sau prevăzut cu un desen cu linii paralele, cercuri
concentrice etc. Când se impune, instalaţia de iluminat locală poate fi prevăzută cu lupe sau cu
microscoape.
Iluminatul mixt se foloseşte în timpul zilei, când iluminatul natural este insuficient.
Iluminatul natural poate fi completat cu iluminat artificial general sau, cel mai frecvent, cu iluminat
local fără restricţie.
Iluminatul de siguranţă, alimentat de la o sursă de energie alternativă (acumulatori, grup
motor-generator sau bateriile individuale ale unor corpuri de iluminat), se foloseşte pentru evacuarea
în siguranţă a personalului, pentru intervenţii sau pentru continuarea lucrului. Iluminatul de evacuare
trebuie să intre în funcţiune până la 2 secunde, să asigure o funcţionare de minim o oră şi un nivel de
iluminare a căilor de evacuare şi uşilor de 0,2 ÷ 0,5 lx (valorile mari se referă la încăperile cu pericol
de explozie, iar cele mici la spaţiile exterioare).
Transferul de la sursa de alimentare cu energie de la reţeaua electrică la alte surse se face
automat. Corpurile de iluminat de siguranţă sunt electrice cu incandescenţă, cu distribuţie directă
medie sau medie spre largă în emisfera inferioară.
Măsurarea parametrilor iluminatului natural, artificial sau de siguranţă (iluminarea, luminanţa
şi coeficienţii de reflexie a suprafeţelor) se realizează cu aparatură specifică. Pe baza măsurătorilor
acestor parametri se pot calcula coeficienţii de uniformitate a iluminării pe planul general şi local,
rapoartele dintre iluminările principalelor suprafeţe din încăpere şi rapoartele de luminiscenţă.
Combaterea electricitǎţii statice
Combaterea electricitǎţii statice, prin mǎsuri şi mijloace, se poate realiza numai dacǎ se
cunoaşte nivelul de încǎrcare electrostaticǎ, prin mǎrimile:
- rezistenţa electricǎ superficialǎ şi de volum;
- conductivitatea;
- permitivitatea;
- sarcina electricǎ;
- intensitatea câmpului electric;
- potenţialul electrostatic.
Ultimele douǎ mǎrimi sunt cele mai importante, deoarece cunoaşterea lor permite prin calcule
determinarea celorlalte mǎrimi.
Electricitatea staticǎ se mǎsoarǎ cu ajutorul voltmetrului electrostatic, care are ca traductor activ un
condensator variabil şi cu ajutorul electrometrului, care are ca traductor activ un tub electrometric cu
impedanţǎ mare la intrare. Aceste aparate culeg mǎrimea de mǎsurat prin sonde captatoare: cu vârfuri
ascuţite, cu electrod plan protejat cu inel de gardǎ, cu electrod cuşcǎ Faraday sau tip voltmetru
generator (acesta mǎsoarǎ câmpul electric, iar prin etalonare poate mǎsura şi potenţialul electric).
Combaterea electricitǎţii statice pe solide se poate realiza prin preîntâmpinarea formǎrii sarcinilor
electrostatice şi prin facilitarea scurgerii rapide de pe corpul în cauzǎ. Preîntâmpinarea formǎrii
sarcinilor este dificilǎ şi puţin durabilǎ. Scurgerea în timp util a sarcinilor electrice pânǎ la creşterea
potenţialului pânǎ la valori periculoase este posibilǎ dacǎ viteza de disipare a sarcinilor este
aproximativ egalǎ cu viteza de formare a sarcinilor electrice. Eliminarea electricitǎţii statice se face
prin metode fizice, cu dispozitive electronice sau electrice şi prin metode chimice, când suprafeţele
corpurilor se trateazǎ superficial cu substanţe care mǎresc conductivitatea electricǎ, permiţând astfel
scurgerea sarcinilor electrice la pǎmânt.
Metodele de reducere a electricitǎţii statice de pe corpurile solide sunt:
- legarea la pǎmânt;
- autoionizatorii;
- ionizatorii cu sursǎ înaltǎ de tensiune;
- eliminatorii electrostatici cu izotopi radioactivi;
- creşterea umiditǎţii mediului;
- corp imtermediar de frecare;
- tratarea cu substanţe antistatizante.
S-a constatat cǎ o umiditate relativǎ de 75 – 81% a mediului, eliminǎ câmpul electrostatic.
Antistatizanţii mǎresc conductivitatea electricǎ superficialǎ sau de volum, pânǎ la valori la care
corpurile nu se mai încarcǎ electrostatic. Un antistatizant universal nu existǎ; ei sunt specifici unor
grupe de materiale. Se aplicǎ pe corpurile solide sub formǎ de peliculǎ şi conţin în general negru de
fum, glicerinǎ şi carbonat de calciu. Unele materiale (cauciucul, firele sintetice, masele plastice,
hârtia) se antistatizeazǎ din fabricaţie.
Combaterea electricitǎţii statice pe lichide, în special pe produsele petroliere care prezintǎ
pericol de incendiu sau explozie, se face prin îndepǎrtarea sarcinilor electrostatice fie de pe suprafaţa
lichidului, fie de pe suprafaţa suportului pe care lichidele se mişcǎ.
Acest tip de electricitate se eliminǎ prin legare la pǎmânt, prin dispozitive şi materiale speciale, sau
prin tratarea cu aditivi antistatici.
Lichidele se pot electriza prin circulaţie, filtrare finǎ, stropire, împrǎştiere, debite mari şi prin
temperaturi scǎzute. Încǎrcǎrile electrostatice ale lichidelor creeazǎ probleme doar la ieşirea lor din
conducte, iar pentru prevenire se folosesc camere de relaxare la capetele conductelor.
Folosirea aditivilor electrostatici reprezintǎ cea mai modernǎ şi eficientǎ soluţie de combatere a
electricitǎţii statice pe lichide. Aceştia genereazǎ ioni pozitivi sau negativi, care neutralizeazǎ
sarcinile electrostatice formate atât pe lichid, cât şi pe pereţii suportului.
Pentru produsele petroliere, se folosesc aditivi antistatici bazaţi pe sǎruri de crom sau calciu.
Prevenirea iradierii
Prevenirea şi protecţia împotriva iradierii se numeşte radioprotecţie. Sursele radioactive de

radiaţii (α, β, γ, X, neutroni, radioizotopi) în mediul de muncǎ sau de viaţǎ, afecteazǎ grav sǎnǎtatea
omului, producând boala de iradiere.
Protecţia împotriva radiaţiilor ionizante. Este o protecţie colectivǎ, care implicǎ mǎsuri şi tehnico –
organizatorice: ecranarea surselor; mǎrirea distanţelor de lucru faţǎ de sursǎ; dotarea încǎperilor cu
ventilaţie şi filtre de aer; reglementarea circuitului apelor (uzate, de alimentare).
Pentru a preveni iradierea, trebuie cunoscut nivelul expunerii lucrǎtorilor, prin control dozimetric şi
nivelul de iradiere sau de contaminare a zonei, prin control radiometric.
Controlul dozimetric se face folosind: filme fotografice (fotodozimetre); substanţe termoluminiscente
sau radiofotoluminiscente; camere mici de ionizare (stilodozimetre). Metoda determinǎ doza
integralǎ cumulatǎ a unui efect fizic sau chimic al radiaţiilor în timp.
Controlul radiometric foloseşte indicatoare avertizoare de radiaţii, radiometre, radiodebitmetre,
rőntgenometre etc.
Primele mǎsuri de prevenire sunt intrinseci şi constau în zonarea unitǎţilor nucleare şi
introducerea de ecluze sanitare la trecerea dintr-o zonǎ în alta şi introducerea sistemelor de filtrare a
aerului, care se curǎţǎ de particolele mari din suspensie şi de aerosoli radioactivi. Filtrele sunt cu ulei,
pânzǎ, hârtie, fibre sintetice sau de sticlǎ.
Principala mǎsurǎ tehnicǎ colectivǎ de protecţie rǎmâne ecranarea surselor de radiaţii.
Protecţia împotriva radiaţiilor alfa şi beta depinde de energia acestora. Radiaţiile α şi β cu energii
mici se ecraneazǎ simplu, deoarece au o putere micǎ de pǎtrundere. Protecţia împotriva radiaţiilor β
energetice (acceleratoarele de particole) este mai dificilǎ, presupunând ecranarea cu plumb sau
materiale plastice.
Protecţia împotriva radiaţiilor γ şi X se face prin ecranare cu materiale cu densitate mare, cum sunt:
plumbul, betonul greu preparat din baritǎ, oxizi şi deşeuri de fier, wolframul, uraniul, stratul de apǎ,
sticla groasǎ cu plumb.
Protecţia contra neutronilor se face prin eliminarea neutronilor din fascicol, folosind ecrane formate
din câmpuri electrice sau magnetice. Într-o primǎ etapǎ, neutronii sunt încetiniţi folosind moderatori,
iar în a doua etapǎ sunt absorbiţi de nucleele substanţei din ecran. Moderatoarele conţin hidrogen,
apǎ, grafit, parafinǎ etc. care conţin atomi uşori, iar absorbaţii utilizeazǎ compuşii borului, care au o
secţiune de capturǎ mare.
Protecţia împotriva radioizotopilor transportaţi pe teren în containere, se face folosind ecrane mobile
şi ambalaje de transport speciale, în conformitate cu convenţiile internaţionale în domeniu.
Protecţia împotriva radiaţiilor electromagnetice de radiofrecvenţǎ
Principalele mǎsuri de protecţie contra radiaţiilor electromagnetice de radiofrecvenţǎ sunt:
- atenuarea direct la sursǎ;
- ecranarea surselor;
- ecranarea locului de muncǎ.
Protecţia individualǎ
Protecţia individualǎ constǎ în dotarea personalului cu mijloace individuale de protecţie

(MIP). Totalitatea mijloacelor individuale de protecţie cu care este dotat lucrătorul în timpul lucrului
alcǎtuieşte echipamentul de protecţie individualǎ (EIP). Echipamentele individuale de protecţie se
interpun între organism şi mediu şi/sau echipament de muncă (EM), diminuând sau eliminând
acţiunea cauzelor accidentogene.
Protecţia individualǎ este complementarǎ mǎsurilor de protecţie intrinsecǎ şi colectivǎ. EIP nu
înlǎturǎ şi nici nu previn noxele sau sursele de de accidente datorate mijloacelor de producţie
existente, ci doar constituie bariere de securitate ce apǎrǎ personalul de acestea, deci care se interpun
între evenimentele nedorite şi efectele lor.
Necesitatea EIP derivǎ din:
- deficienţele tehnologiilor şi echipamentelor (lipsa protecţiei inrinseci);
- deficienţele sau imposibilitatea aplicǎrii protecţiei colective;
- uzura fizicǎ sau moralǎ a echipamentelor, maşinilor şi utilajelor.
EIP trebuie sǎ posede douǎ funcţii: sǎ fie eficace din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în
muncă şi sǎ asigure confortul lucrǎtorului la locul de muncǎ, lucruri care se realizeazǎ prin natura
materialului folosit şi prin modelul realizat.
În funcţie de partea organismului protejatǎ, EIP pot fi pentru:
- protecţia capului (cǎşti, glugi, bonete, capişoane);
- protecţia ochilor şi a feţei (ochelari, viziere, mǎşti);
- protecţia auzului (antifoane, cǎşti);
- protecţia cǎilor respiratorii (mǎşti de gaze);
- protecţia corpului (costume, combinezoane, mantale, pelerine, şorţuri, salopete, veste etc.);
- protecţia mâinilor (mǎnuşi, palmare, cotiere, degetare);
- protecţia picioarelor (bocanci,cizme, galoşi, jambiere, genunchiere);
- protecţia pielii (creme şi unguente);
- protecţia întregului organism (costume etanşe, centuri de siguranţǎ, centuri de salvare).
EIP apǎrǎ organismul de diferiţi factori nocivi (cǎldurǎ, frig, noxe, zgomot, vibraţii, curent electric,
radiaţii ionizante, riscuri mecanice). EIP apǎrǎ organismul uman de factorii accidentogeni prin
izolare, reflexie, filtrare. EIP sunt obligatorii de purtat, atât la operaţii curente ce decurg din sarcina
de muncâ, cât şi în timpul intervenţiilor. EIP pot fi aceleaşi sau diferite pentru operaţiile curente şi
pentru intervenţii.
EIP nu trebuie sǎ jeneze mişcǎrile în timpul lucrului, trebuie sǎ fie compatibile cu epiderma, sǎ fie
uşoare, sǎ asigure aerisirea organismului, sǎ asigure accesul simţurilor la mediul înconjurǎtor, sǎ fie
neinflamabile şi sǎ fie igienice. EIP sunt specifice riscurilor de care protejeazǎ organismul. Unul şi
acelaşi EIP nu poate fi şi antiacid, de exemplu, şi antiradiant sau antiincendiu.
EIP trebuiesc întreţinute, spǎlate şi curǎţate ori de câte ori este cazul, iar când îşi pierd funcţia de
protecţie trebuiesc înlocuite.
Costumele de intervenţie sunt destinate prevenirii accidentelor grave ce pot avea loc în situaţii
speciale de avarii sau alte evenimente tehnice (incendii, scǎpǎri de gaze, emisii radioactive etc.).
Costumele de intervenţie trebuie sǎ asigure în primul rând protecţia şi abia apoi confortul, deoarece
timpul lor de purtare este limitat la timpul de intervenţie. Costumele de intervenţie de regulǎ sunt
etanşe, izolând total organismul de mediul nociv. Materialul din care se confecţioneazǎ este adecvat
mediului nociv (impermeabil, antiacid, antiradioactiv, ignifug şi termoizolant).
Protecţia individualǎ faţǎ de cǎldurǎ şi frig poate fi pasivǎ, când se evitǎ transmiterea cǎldurii înspre
şi dinspre organism şi activǎ, când se intervine cu sisteme suplimentare de rǎcire sau încǎlzire.
Protecţia împotriva noxelor chimice se realizeazǎ prin evitarea (izolarea şi filtrarea) contactului
epidermei şi mucoaselor cu agenţii nocivi solizi, lichizi sau gazoşi, inhalarea celor gazoşi şi ingerarea
substaţelor chimice.
Protecţia împotriva vibraţiilor se realizeazǎ prin interpunerea între organism şi elementul rigid al
maşinii care vibreazǎ a unui element elastic amortizor de vibraţii (cauciuc, plutǎ, pâslǎ, piele,
polimeri expandaţi etc.).
Protecţia individualǎ împotriva electrocutǎrii se face prin izolare, deci prin interpunerea de dielectrici
între organismul uman şi elementele sub tensiune normalǎ sau accidentalǎ (mǎnuşi, cizme, galoşi).
Protecţia individualǎ antiradiantǎ se face de asemenea prin izolare şi ecranare (şorţuri, mǎnuşi, mǎşti,
costume cu umpluturi de plumb).
EIP pentru a nu perturba producţia şi a asigura eficient protecţia, se supun unor testǎri de laborator,
unde se reproduc condiţiile reale din mediul de muncǎ. Acestea trebuie sǎ corespundǎ unor norme şi
standarde şi trebuiesc însoţite de certificate de conformitate.
Încercǎrile efectuate sunt în funcţie de natura mijlocului de protecţie, trebuind sǎ fie simultan
reproductibile şi sǎ permitǎ compararea rezultatelor:
- cǎşti (rezistenţa la şoc, la penetraţii, cântǎrirea, rigiditatea dielectricǎ);
- ochelari (rezistenţa la şoc a lentilelor, coeficientul de refracţie a luminii, transparenţǎ);
- mǎşti (eficacitatea de reţinere a noxelor, etanşeitatea, jena la respiraţie);
- costum (rezistenţa la contact cu agenţi chimici, rezistenţa la tracţiune, la sfâşiere, la uzare prin
frecare, la flexiune, alungirea la rupere, retenţia produşilor chimici, permeabilitatea la gaze şi
lichide, rezistenţa la foc, încǎrcarea electrostaticǎ, testǎri fiziologice);
- mǎnuşi (rezistenţa la uzare, la contact cu substanţe chimice, cu materiale abrazive,
caracteristici dielectrice);
- încǎlţǎminte (rezistenţa la şoc a bombeurilor, a tǎlpii la uzare, a feţei la flexiune, la contactul
cu agenţi chimici, aderenţa tǎlpii);
- centuri de siguranţǎ (rezistenţa la tracţiune, rezistenţa la şoc mecanic).
Testǎrile se pot realiza pe probe prelevate din materialele din care se confecţioneazǎ EIP sau direct
pe EIP.Rezultatele testǎrilor şi încercǎrilor se trec în buletinul de încercare a EIP, care trebuie sǎ
conţinǎ date despre: denumirea EIP sau a materialului, caracteristica determinatǎ, standardul sau
norma dupǎ care se încearcǎ, natura şi forma epruvetelor, numǎrul încercǎrilor, rezultatele
încercǎrilor, media aritmeticǎ şi eroarea probabilǎ a rezultatelor.
Protecţia integratǎ
Ideal, pentru protecţia omului în procesul muncii, este eliminarea pericolelor şi riscurilor de
accidentare şi îmbolnǎvire profesionalǎ premergǎtor constituirii sistemului de muncǎ şi intrǎrii lui în
funcţiune (la nivel de substrat cauzal).
Obţinerea riscului minim acceptabil pentru executant se face eficient prin protecţia integratǎ, prin
care se prevǎd toate mǎsurile şi mijloacele de protecţie intrinsecǎ, colectivǎ şi individualǎ încǎ din
faza de concepere a sistemului de muncǎ, pe baza cunoaşterii, identificǎrii şi evaluǎrii tuturor
factorilor de risc de accidentare şi îmbolnǎvire profesionalǎ. În funcţie de acest lucru, se stabilesc
mǎsurile şi soluţiile cele mai adecvate de protecţie, în funcţie de progresul tehnic şi ştiinţific, de
rentabilitate şi posibilitǎţi de achiziţionare.
La conceperea sistemului de muncǎ, funcţiile de protecţie trebuiesc realizate la acelaşi nivel
de calitate cu funcţiile de producţie, avându-se în vedere funcţionarea normalǎ sau cu defectǎri a
sistemului. Sistemele de muncǎ se vor concepe pe baza principiilor de productivitate, ergonomice şi
de securitate.
Protecţia integratǎ asigurǎ securitatea integratǎ, ea permite cunoaşterea probabilitǎţii de apariţie a
unui risc, sau câte sisteme de protecţie trebuie sǎ se defecteze pentru a se produce acţiunea unui risc.
Protecţia integratǎ a apǎrut odatǎ cu apariţia riscurilor nucleare, la care gravitatea consecinţelor
riscurilor este maximǎ, iar majoritatea riscurilor sunt majore.
Protecţia integratǎ presupune conceperea, realizarea şi selectarea, pentru un sistem de muncǎ, a
acelor elemente ce satisfac integral criteriile de securitate înainte de intrarea în funcţiune a
obiectivului (sistemul de muncǎ).
Bariere de securitate. Metoda nodului fluture
Barierele de securitate sunt mǎsuri de securitate preventive şi de protecţie, care izoleazǎ un

eveniment nedorit de cauze şi efecte.
Scenariul prin care se interpun barierele de securitate între evenimentele care produc daune şi cauze
sau efecte, poartǎ denumirea de metoda « nodului fluture ».
Metoda « nodului fluture » este o metodǎ de tip arborescent, utilizatǎ pe scarǎ largǎ în ţǎrile europene
(în principal în Olanda), şi reprezintǎ o abordare probabilisticǎ a managementului riscurilor. Aceastǎ
metodǎ se aplicǎ în diferite sectoare industriale, de cǎtre companii cum este SHELL, care se aflǎ la
originea conceperii şi dezvoltǎrii acestui instrument de analizǎ.
Nodul fluture reprezintǎ o metodǎ de analizǎ care combinǎ arborele de defectǎri şi arborele de
evenimente.
Punctul central al nodului fluture, denumit în continuare eveniment nedorit central (ENC),
desemneazǎ în general pierderea etanşeitǎţii sau pierderea integritǎţii fizice (descompunerea).
Metoda nodului fluture oferǎ o imagine concretǎ şi clarǎ a scenariilor de producere a accidentelor
care pot surveni, pornind de la cauzele iniţiale, pânǎ la consecinţele la nivelul ţintelor identificate. Ca
urmare, acest instrument permite evidenţierea eficacitǎţii mǎsurilor de securitate (bariere) destinate
opririi dezvoltǎrii scenariilor de accidentare.
Pe de altǎ parte, aplicarea metodei implicǎ costuri ridicate şi necesitǎ un timp îndelungat. În
consecinţǎ, recurgerea la aceastǎ metodǎ se va face doar în cazurile în care este necesar un nivel
ridicat de detaliere a analizei.
Dupǎ Hollnagel, mǎsura de securitate poate fi privitǎ ca « un obstacol, o obstrucţie sau o jenǎ,
care poate fie sǎ previnǎ execuţia unei acţiuni sau apariţia unui eveniment, fie sǎ previnǎ sau sǎ
diminueze impactul consecintelor ».
Mǎsurile de securitate pot fi încadrate în patru categorii:
mǎsuri de securitate materiale, care interzic fizic execuţia anumitor acţiuni sau propagarea
consecinţelor acestora. Exemplele din aceastǎ categorie sunt foarte variate: ziduri, apǎrǎtori de
protecţie, carcase etc. Mǎsurile materiale nu trebuie percepute sau interpretate de agentul activ
(operator uman sau componentǎ tehnicǎ) pentru a-şi îndeplini funcţiunea;
- mǎsuri de securitate funcţionale (active sau dinamice), care nu permit execuţia unei acţiuni decât
prin stabilirea unei legǎturi logice sau temporale între evenimente. Un exemplu de mǎsurǎ
funcţionale este cheia de contact a unei maşini, care are rolul de cheie de demaraj şi, totodatǎ, de
cheie de închidere a trapei de benzinǎ. Astfel, motorul nu poate sǎ funcţioneze atunci când se
face plinul de benzinǎ;
- mǎsuri de securitate simbolice, care necesitǎ o interpretare pentru a fi eficiente. Exemplul clasic
de mǎsurǎ de securitate simbolicǎ îl reprezintǎ panoul de afişaj. Astfel, într-un şantier, afişul
reprezentând o cascǎ indicǎ faptul cǎ prezenţa pe şantier necesitǎ purtarea cǎştii de protecţie;
- mǎsuri de securitate imateriale, de tipul procedurilor, reglementǎrilor sau legislaţiei, nu sunt
prezentate sau reprezentate în situaţia de muncǎ, dar ele trebuie sǎ fie cunoscute de operator
pentru a fi active.
O mǎsurǎ de prevenire, care vizeazǎ reducerea posibilitǎţii de apariţie a unui eveniment nedorit,
mǎreşte numǎrul minim de factori care conduc la producere respectivului eveniment. Mǎsurile de
securitate sunt, prin definiţie, mijloace destinate îmbunǎtǎţirii nivelului de securitate, prin izolarea
operatorului şi a echipamentelor sensibile faţǎ de sursa de pericol. Mǎsurile de securitate funcţionale
constituie mijloace de asigurare a securitǎţii în raport cu un eveniment periculos. Mǎsurile imateriale
şi simbolice ghideazǎ operatorul în urmǎrirea procedurilor şi asigurarea protecţiei sale.
NECESITATEA UTILIZĂRII CALCULULUI ECONOMIC ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII
ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ
Eficienţa economică – criteriu obiectiv în fundamentarea deciziei de alocare a resurselor

pentru activitatea de realizare a securităţii şi sănătăţii în muncă
Începând după cel de al doilea război mondial, în cercetările efectuate pentru îmbunătăţirea
securităţii muncii s-au degajat progresiv două orientări.
Prima este de natură psihologică: lucrătorii trebuie sensibilizaţi la ideea că accidentul este
evitabil, că nu reprezintă o fatalitate. În această direcţie, prevenirea accidentelor constă în principal în
protejarea lucrătorului şi în evitarea comportamentelor potenţial periculoase.
Al doilea curent este de sorginte economică, pionierii lui fiind cercetătorii americani. Se
pleacă de la ideea că prevenirea accidentelor şi îmbolnăvirilor profesionale, ca orice activitate
consumatoare de resurse, trebuie tratată prin prisma eficienţei sale.
La nivel macro şi microeconomic, decidentul dispune, în fiecare moment dat, de un volum
limitat de resurse, pe care trebuie să le aloce tuturor domeniilor dezvoltării. Se pune întrebarea cât
trebuie să repartizeze activităţii de prevenire a accidentelor şi bolilor profesionale?
În condiţii obişnuite, decidentul – indiferent de nivel – are nevoie de un criteriu de ierarhizare
a valorilor raţional, obiectiv, care să-i permită o repartizare a eforturilor corespunzătoare optimului
social sau local. Altfel cum ar putea răspunde unor situaţii de genul: între realizarea unui produs care
ar duce la ameliorarea sănătăţii sau la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru mii de persoane şi un
dispozitiv ce realizează protecţia unui singur individ împotriva riscului de deces prin accidentare în
muncă, costul de producţie al ambelor fiind identic, care să fie ales? Sau pentru care să se aloce mai
mult? Între un singur om, considerat ca deosebit de valoros pentru societate şi o mulţime de indivizi
care pot fi afectaţi de producerea unui accident de muncă grav, către cine să fie orientate eforturile
preventive, cui să i se acorde mai mult?
Mai mult, riscurile care provoacă accidentele şi bolile cele mai grave şi cele conştientizate ca
atare, în general, de către populaţie sunt total diferite. O consecinţă directă a acestui fapt o constituie
risipirea unor sume de bani mai mult sau mai puţin inutil. O altă urmare, mai gravă, este aceea că se
pierd vieţi numeroase, fie prin deces, fie prin invaliditate.
Atât vieţile, cât şi resursele, pot fi salvate printr-o tratare mai riguroasă şi mai raţională a
problemei securităţii şi în sănătăţii în muncă. Una dintre căile prin care se urmăreşte abordarea
corectă a eliminării/diminuării riscurilor o reprezintă evaluarea acestora, ceea ce conduce la o
ierarhizare corectă a lor în vederea adoptării măsurilor adecvate. Dar nici o firmă nu dispune de
suficientă forţă economică pentru a trata simultan toate riscurile de acelaşi nivel şi, oricum, toată
lumea doreşte securitate cu cele mai mici costuri. Astfel încât ar fi deosebit de util ca managerul să
dispună şi de argumente economice şi, mai ales, financiare.
Nici la nivel de societate lucrurile nu se petrec altfel. Resursele sunt limitate şi nu este
posibilă alocarea lor integral pentru salvarea vieţii, oricâtă valoare s-ar atribui acesteia. Dorinţa este
deci ca fondurile limitate alocate pentru realizarea securităţii în muncă să fie cât mai eficient
utilizate, în sensul unor efecte sociale şi economice pozitive maxime.
În concluzie, criteriul economic este cel care permite decidentului, pe de o parte, să
stabilească locul securităţii şi sănătăţii în muncă printre celelalte activităţi sociale, iar pe de altă parte,
în cadrul ei, în ce direcţii majore trebuie alocate mai multe fonduri.
Respectarea criteriului eficienţei economice înseamnă compararea rezultatelor cu resursele,
care nu se poate realiza decât dacă acestea sunt cuantificate.
Referitor la resurse, este evident că ele sunt cuantificabile, fiind de natură concretă –
materială şi financiară (cheltuielile cu securitatea şi sănătătea în muncă). Probleme apar în legătură
cu evaluarea consecinţelor.
Firma – sistem unitar ale cărui componente trebuie corelate şi intercondiţionate în virtutea
unui scop comun: obţinerea de profit.
Activitatea de securitate şi sănătate în muncă este parte integrantă a activităţii de producţie, ca
loc de desfăşurare a evenimentelor, de aplicare a măsurilor şi de manifestare a unei părţi a efectelor,
deci este supusă legilor economice. Apare întrebarea ce impact are modul ei de realizare din punct de
vedere economico-financiar.
În centrul economiei capitaliste se situează firma, a cărei funcţionare este condiţionată de
existenţa profitului. Preocuparea şi obiectivul prim al oricărui patron este obţinerea, pe urma
produselor/serviciilor realizate, a unui profit de o asemenea mărime, încât să permită nu numai
reluarea aceluiaşi ciclu de activitate, dar şi permanenta adaptare la condiţiile economice dificile
actuale: variaţiile rapide de pe piaţă, evoluţia explozivă a tehnologiilor informaţionale, globalizarea
etc.
În contextul descris, cum poate fi motivat conducătorul unei firme să aloce din resursele
acesteia pentru o activitate care aparent nu are decât finalitate socială, cum este considerată
securitatea şi sănătătea în muncă? Mai mult, ideea generală este că măsurile preventive diminuează
productivitatea muncii, sau cel puţin grefează cheltuielile neproductive ale unei unităţi economice.
Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să se ţină seama în primul rând de un fenomen
obiectiv care se manifestă actualmente: căile clasice de creştere a eficienţei economice, bazate pe
capacitatea de intensificare a profitabilităţii pe seama materiilor prime şi a tehnologiilor, nu mai sunt
suficiente. Economiştii şi-au îndreptat atenţia asupra intensivităţii intelectuale, respectiv spre
posibilităţile oferite de îmbunătăţirea activităţilor de conducere şi organizare a producţiei şi a muncii,
ca şi spre căile de creştere a performanţei resurselor umane.
Referitor la prima modalitate, una dintre variantele prin care se urmăreşte creşterea
profitabilităţii este armonizarea tuturor obiectivelor diverselor activităţi din cadrul firmei. Dacă
unitatea economică sau socială nu este privită ca un sistem unitar, se vor produce disfuncţionalităţi,
suprapuneri de sarcini, deci cheltuieli inutile, nu vor exista coeziunea şi adeziunea forţei de muncă,
necesare pentru ca personalul să acţioneze în sensul intereselor firmei etc.
Ca urmare, activitatea de realizare a securităţii şi sănătăţii în muncă nu poate fi gândită
distinct de activitatea generală a firmei şi de finalitatea acesteia – obţinerea de beneficii financiare.
Într-adevăr, o soluţie de creştere a folosirii timpului de muncă (deci a profitului) o reprezintă
reducerea întreruperilor datorate producerii accidentelor de muncă, precum şi a absenteismului pe
seama accidentelor şi îmbolnăvirilor profesionale. Dar pentru ca acest efect pozitiv să se producă,
trebuie să se dimensioneze în aşa fel consumurile de resurse umane, materiale, financiare şi de timp
destinate securităţii şi sănătăţii în muncă, încât beneficiile să fie mai mari decât eforturile. Ceea ce nu
este posibil dacă nu se poate aprecia costul accidentării şi îmbolnăvirii profesionale.
Elaborarea unor metode de evaluare a costului accidentelor şi bolilor profesionale – argument
de convingere a patronilor pentru alocarea de resurse în vederea realizării securităţii şi sănătăţii în
muncă.
Deşi impactul negativ, inclusiv pe planul profitabilităţii firmelor, al nerealizării securităţii şi
sănătăţii în muncă pare evident, realitatea faptică arată că el este luat în considerare într-o măsură
insuficientă.
Statisticile Uniunii Europene au relevat faptul că anual în aceste ţări circa 5.977 de accidente
de muncă se soldează cu decesul lucrătorului. Incidenţa bolilor profesionale nu este nici ea minoră.
În faţa acestor statistici, conştientizându-se importanţa omului ca resursă care asigură continuitatea şi
dezvoltarea societăţii, în ultimul timp s-a acordat o atenţie deosebită problematicii securităţii şi
sănătăţii în muncă.
Opinia publică, prin organismele sale legislative, executive, nonguvernamentale, solicită într-
o măsură tot mai mare protejarea lucrătorilor în procesul de muncă. Conflictul latent care există între
interesele societăţii şi cele ale întreprinzătorului individual a impus găsirea unor argumente care să îl
convingă pe acesta din urmă că este în avantajul său financiar să aplice măsurile de securitate şi
sănătate în muncă.
Pentru aceasta ar trebui să se găsească răspunsul la o serie de întrebări fundamentale pentru
toţi partenerii sociali la circuitul economic: securitatea produce beneficii pentru firme, reglementările
de securitate influenţează negativ competitivitatea, cum se pot calcula costurile şi cum pot fi utilizate
pentru fundamentarea deciziei politice în domeniu, cum pot fi alocate resursele şi cum pot fi
economisite, reglementările de securitate sunt prea costisitoare pentru societate, aduc ele şi beneficii?
DIMENSIUNEA ECONOMICĂ A FENOMENULUI ACCIDENTĂRII ŞI ÎMBOLNĂVIRII
PROFESIONALE
Accidentele şi bolile profesionale sunt într-o legătură indestructibilă cu munca. Ele întrerup
sau îngreunează desfăşurarea procesului de muncă şi afectează cel puţin una dintre componentele
sistemului de muncă. Dar procesul şi sistemul de muncă sunt elemente fundamentale ale oricărei
microeconomii.
Rezultă că accidentul sau boala dereglează de fapt funcţionarea acesteia din urmă, producând
efecte asupra componentelor sale şi asupra relaţiilor dintre ele, efecte de natură strict economică:
pierdere de timp de muncă, reducerea productivităţii muncii, diminuarea capitalului fix etc. Prin
natura relaţiei subsistem – sistem dintre micro şi macroeconomie, consecinţele accidentelor şi bolilor
profesionale asupra firmei se propagă până la nivelul economiei naţionale.
Se poate afirma astfel că una dintre laturile dimensiunii economice a fenomenului avut în
vedere o reprezintă efectele economice ale accidentelor şi bolilor profesionale, respectiv consecinţele
acestora asupra elementelor şi modului de funcţionare a micro şi macroeconomiei.
Dacă luăm în considerare că omul apare în cadrul procesului de muncă într-o dublă ipostază –
de fiinţă umană şi de executant al unei sarcini de muncă, este evident că accidentele/bolile, impietând
asupra sa, vor avea şi alte consecinţe. În primul rând cele rezultate din afectarea individului ca
entitate biopsihosocială, dar şi altele: consecinţe de natură fizică, psihică, financiară, politică etc.,
dintre care o parte sunt cuantificabile.
O evaluare cantitativă a tuturor consecinţelor accidentelor şi bolilor profesionale, sau cel
puţin a celor cuantificabile, va însemna determinarea unui cost al acestui tip de eveniment, care poate
fi utilizat ca indicator economic.
În consecinţă, dimensiunea economică a fenomenului accidentării şi îmbolnăvirii
profesionale înglobează două componente: efectele economice ale acestor evenimente; costul
accidentelor şi bolilor, ca indicator economic care reflectă toate efectele cuantificabile ale acestor
evenimente.
Este oare utilă evaluarea acestor componente?
Am arătat că în condiţiile economiei moderne, caracterizată prin relaţii de piaţă extrem de
dinamice şi mai ales prin fenomenul de globalizare, resursele de mărire a profitului firmelor sunt
căutate în domeniul organizării producţiei şi a muncii, în care se încadrează securitatea şi sănătatea în
muncă.
Stabilirea mărimii şi sensului (negativ sau pozitiv) efectelor economice ale accidentului sau
bolii profesionale oferă o premisă importantă pentru aflarea unor noi resurse de mărire a
performanţei economice a firmei. La ce poate fi însă utilă determinarea valorică a tuturor
consecinţelor cuantificabile ale accidentului de muncă/bolii profesionale?
Ea răspunde dificultăţilor întâmpinate în aplicarea criteriului eficienţei economice în
domeniu, deoarece permite stabilirea unui cost al securităţii, respectiv al nonsecurităţii, care să fie
comparat cu cheltuielile efectuate pentru prevenire.
Costul nonsecurităţii reprezintă de fapt costul accidentelor şi bolilor profesionale produse,
respectiv suma valorică a tuturor pierderilor generate de accident/boală. Cu alte cuvinte, realizarea
securităţii muncii – în accepţia de stare absolută – aduce drept beneficiu echivalentul costurilor care
ar fi fost generate de accidentele şi îmbolnăvirile profesionale care au fost eliminate, diminuat cu
costul măsurilor preventive.
Stabilirea costului accidentelor şi bolilor nu se poate realiza dacă nu se cunosc consecinţele
lor şi, implicit, dacă aceste consecinţe nu pot fi cuantificate prin indicatori cantitativi, respectiv
financiari sau economici.
CONSECINŢELE ACCIDENTELOR DE MUNCĂ ŞI BOLILOR PROFESIONALE
Un prim nivel de referinţă pentru delimitarea consecinţelor accidentelor şi bolilor

profesionale îl constituie elementele sistemului de muncă. Datorită caracteristicilor sistemelor de
muncă, orice eveniment produs în interiorul acestora va afecta atât fiecare element, cât şi sistemul în
ansamblu. Rezultă că se vor distinge:
1. Consecinţe asupra executantului
În cazul executantului victimă, consecinţa principală este afectarea capacităţii sale de muncă:
pierderea temporară sau definitivă, însoţită de cele mai multe ori de diminuarea productivităţii
individuale la reluarea activităţii, reducerea aptitudinilor profesionale, a calităţii muncii prestate.
Dacă ne gândim numai la accidente şi luăm în considerare executantul în sensul de lucrător
colectiv (locurile de muncă unde sarcina de muncă este îndeplinită de mai mulţi lucrători), ceilalţi
participanţi la procesul de muncă întrerupt prin eveniment sunt şi ei afectaţi, sub forma pierderii de
timp de muncă în perioada imediat următoare (primul ajutor acordat victimei, comentarea situaţiei,
pregătirea locului de muncă în vederea reluării activităţii, participarea ca martori la cercetarea
accidentului etc.), dar şi prin reducerea productivităţii în timp ca urmare a neîncrederii în siguranţa
conferită de locul de muncă.
2. Consecinţe asupra sarcinii de muncă
Consecinţa directă o constituie neîndeplinirea sarcinii de muncă, neîndeplinirea ei la timp sau
îndeplinirea necorespunzătoare (la reluarea lucrului de către victima unui accident/boli sau înlocuirea
sa cu o persoană cu experienţă profesională mai redusă).
3. Consecinţe asupra mijloacelor de producţie
Ca urmare numai a accidentelor de muncă se pot produce deteriorări sau distrugeri de
mijloace fixe, materii prime, materiale etc. (cazul exploziilor, incendiilor, proiectarea de corpuri ş.a.).
Afectarea echipamentelor de muncă are un impact negativ asupra eficienţei utilizării capitalului fix,
modifică gradul de înzestrare tehnică etc.
4. Consecinţe asupra mediului de muncă
Ambele categorii de mediu – fizic şi social – pot fi afectate de accidentele de muncă şi bolile
profesionale, dar în mod deosebit cel social.
Mediul fizic de muncă este afectat numai indirect şi numai de producerea accidentelor, ca o
consecinţă a deteriorării unor echipamente de muncă, a recipientelor în care se păstrează la locul de
muncă materiile prime şi materialele utilizate etc., dacă astfel se eliberează în atmosferă substanţe
nocive sau periculoase, dacă se pierde controlul asupra parametrilor microclimatului ş.a.
Consecinţele asupra mediului social se concretizează prin stressul suportat de cei aflaţi la
locurile de muncă învecinate celui al victimei accidentului sau bolii, neîncrederea în politica de
securitate a muncii promovată în întreprindere etc.
Al doilea nivel de referinţă pentru identificarea consecinţelor accidentelor şi bolilor
profesionale îl reprezintă societatea, cu subsistemele sale interdependente – individul şi
întreprinderea. Cele trei niveluri acoperă integral aria de manifestare a efectelor posibile ale
accidentelor sau bolilor.
Introducând şi principalele planuri de manifestare a vieţii umane în general (inclusiv sociale):
fizic, psihic, spiritual, economic, financiar, demografic, politic, se obţine o imagine de ansamblu a
consecinţelor posibile, oricât de îndepărtate în spaţiu şi în timp, ale unui accident de muncă sau boală
profesională.
Lista propusă nu are pretenţia să epuizeze subiectul, fenomenele fiind complexe şi
conexiunile multiple, surprinderea lor exhaustivă necesitând, obligatoriu, reveniri şi revizuiri. De
asemenea, realitatea nu permite o delimitare statică şi atât de riguroasă a planurilor de manifestare a
diverselor efecte. Important este că din această clasificare rezultă că accidentele şi bolile profesionale
produc şi pierderi cuantificabile, de natură economică şi financiară. Ele reprezintă argumentul
fundamental pentru utilizarea analizei cost – beneficiu în legătură cu securitatea muncii.
EFECTELE ECONOMICE ALE ACCIDENTELOR DE MUNCĂ
Consecinţele economice ale accidentelor şi bolilor profesionale sunt evident cuantificabile şi

constituie baza pentru determinarea costului acestor evenimente. Ne vom restrânge prezentarea la
accidentele de muncă, deoarece ele sunt acelea care produc în principal asemenea consecinţe.
Efectele economice se produc la nivelul micro şi macroeconomiei, respectiv al firmelor în
care are loc accidentul şi al economiei naţionale.
Efecte economice la nivelul firmelor
Economia oricărei firme poate fi privită ca un sistem cibernetic de tipul:
intrări de  consum  rezultate

resurse
Performanţele sale vor fi condiţionate de cantitatea, calitatea şi modul de fructificare a
resurselor, respectiv a factorilor de producţie.
Factorii de producţie sunt elemente intrate în procesul de producţie, în activităţile economice
în general, reprezentând condiţiile necesare şi suficiente pentru desfăşurarea acelui proces din care
rezultă bunuri economice.
Prima categorie de efecte economice ale accidentelor de muncă se manifestă în legătură cu
intrările şi consumul de factori de producţie, respectiv munca şi capitalul, sub forma distrugerii,
modificării structurii, calităţii, a utilizării lor în alte scopuri decât fusese programat etc.
Întreruperea procesului de producţie prin accidentul de muncă provoacă două tipuri de
consecinţe asupra factorului „muncă” al firmei:
imposibilitatea exercitării acţiunii transformatoare, respectiv neutilizarea forţei de muncă sau
utilizarea sa în alte scopuri decât cele programate, atât în cazul victimei, cât şi al altor angajaţi, ceea
ce se traduce prin pierdere de timp de muncă;
modificarea „capitalului uman” – capacitatea oamenilor de a produce în mod eficient bunuri şi
servicii.
Timpul de muncă reprezintă elementul comun al tuturor activităţilor sociale desfăşurate în societate.
Indiferent de modul de organizare a producţiei materiale, serviciilor, sectorului public şi privat,
rezultatele activităţii prestate în cadrul lor pot fi exprimate ca un consum de timp de muncă.
Orice eveniment care afectează procesele de muncă poate fi apreciat, în ultimă instanţă, ca
fiind pozitiv sau negativ, în funcţie de cum răspunde cerinţei respectivei legi. Analizând în acest sens
accidentele de muncă se constată că ele determină întotdeauna pierderi de timp de muncă, sub forme
diferite:
- prin întreruperea procesului de muncă;
- prin absenţa victimei o anumită perioadă de la locul de muncă;
- prin consacrarea unei părţi din timpul productiv al colegilor victimei pentru:
- primele îngrijiri acordate accidentatului;
- transportul victimei la unitatea sanitară;
- anunţarea accidentului factorilor de conducere;
- comentarea accidentului;
- pregătirea locului de muncă în vederea reluării activităţii;
- participarea (ca martori) la investigarea accidentului;
- prin întreruperea executării sarcinilor curente de către:
- personalul stabilit să facă parte din comisia de cercetare a accidentului;
- persoanele care comunică, respectiv ţin evidenţa accidentelor;
- personalul care se ocupă cu angajarea înlocuitorilor;
- managerii care trebuie să decidă asupra acţiunilor de întreprins în vederea anihilării
implicaţiilor accidentului (dacă şi cum se înlocuieşte accidentatul, dacă se achiziţionează un
nou mijloc fix sau diverse materiale, dacă se efectuează curăţenia locului de muncă,
reparaţiile etc. de personalul propriu sau de firme terţe ş.a.).
Capitalul uman reflectă stocul de cunoştinţe profesionale, deprinderi, abilităţi şi de sănătate ale unei
persoane.
Privind din acest punct de vedere, capitalul uman al victimei este clar diminuat prin
accidentul de muncă:
sănătatea sa este deteriorată temporar (pe perioada incapacităţii temporare de muncă) sau permanent
(invaliditate);
deprinderile şi abilităţile profesionale se diminuează sau se pierd integral, datorită problemelor fizice
(invaliditatea), a fricii induse de accidentul suportat, sau din cauza lipsei de experienţă în cazul
schimbării locului de muncă, profesiei;
în cazul accidentelor mortale, capitalul uman se pierde integral, prin decesul victimei.
Distressul (durere, suferinţă) şi frica provocate de accident pot antrena reducerea şi
modificarea în sens negativ a deprinderilor şi abilităţilor colegilor victimei, afectând deci permanent
sau temporar şi capacitatea lor de muncă.
Indicatorii economici prin care se exprimă efectele asupra factorului „muncă” sunt: dinamica
efectivului de personal; stabilitatea personalului; calificarea personalului; utilizarea timpului de
muncă; productivitatea muncii.
Capitalul, numit tehnic sau real, cuprinde bunurile rezultate din producţie şi care sunt folosite pentru
producerea altor bunuri economice; este format din capitalul fix şi capitalul circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real formată din bunuri durabile care participă la
mai multe cicluri de producţie, se consumă (depreciază) treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de
utilizare: clădiri şi construcţii speciale, agregate şi utilaje energetice etc. El este afectat în cazul
accidentelor de muncă însoţite şi de deteriorări şi/sau distrugeri de echipamente de muncă. Efectul
este atât cantitativ – se diminuează potenţialul tehnic (atunci când nu se înlocuieşte utilajul distrus
sau până la înlocuirea sa), cât şi calitativ (se modifică structura şi calitatea potenţialului tehnic).
Consecinţe apar şi în situaţiile în care utilajul la care lucra victima este indisponibilizat o perioadă
(pe durata incapacităţii temporare de muncă sau până la înlocuirea cu alt lucrător a accidentatului, ca
şi pe perioada efectuării reparaţiilor la utilajele deteriorate), ceea ce diminuează intensitatea utilizării
sale.
Se poate concluziona deci că deteriorarea/distrugerea capitalului fix determină:
modificarea volumului, structurii şi calităţii potenţialului tehnic;
inutilizarea fondurilor fixe.
Capitalul circulant este partea capitalului real formată din bunuri care participă la un singur
ciclu de producţie, consumându-se în întregime în decursul acestuia şi care trebuie înlocuite cu
fiecare nou ciclu: materii prime, materiale de bază şi auxiliare, energie, combustibili, semifabricate,
producţie neterminată, alte materiale consumabile.
Există multe accidente care se soldează cu distrugerea materiilor prime aflate în lucru la locul
de muncă respectiv sau depozitate în apropierea acestuia, a produselor finite care nu fuseseră încă
îndepărtate, a altor materiale.
De asemenea, firma va trebui să consume în plus: materiale pentru curăţarea locului de
muncă, pentru schiţe, declaraţii scrise, redactarea comunicărilor şi a celorlalte acte care însoţesc
cercetarea accidentului; rechizite folosite în operaţia de angajare de noi lucrători ş.a.
Toate acestea se concretizează în modificarea stocurilor şi a consumului specific de materii
prime, auxiliare şi consumabile.
Datorită relaţiei dintre elementele circuitului economic, accidentele de muncă produc efecte
şi la nivelul rezultatelor alocării şi consumului de resurse. Afectând volumul, structura şi modul de
utilizare a factorilor de producţie, aceasta va conduce şi la efecte asupra performanţelor economice
ale firmei.
Prin urmare, a doua categorie de efecte economice ale accidentului constau în modificarea
(de regulă negativă) a indicatorilor de rezultat: cifra de afaceri; valoarea adăugată; producţia fizică;
costurile de producţie.
Toate aceste consecinţe – la nivelul intrărilor, consumului şi rezultatelor – se pot exprima
sintetic prin modificarea rentabilităţii activităţii firmei.
Cum sensul modificării este negativ, dată fiind relaţia de feed-back, diminuarea rentabilităţii
va afecta condiţiile de reluare a circuitului economic – se va diminua posibilitatea de atragere de
resurse la acelaşi nivel cu cel iniţial (ciclul următor va dispune, în general, de mai puţine resurse sau
de resurse de calitate mai slabă decât ciclul în care s-a produs accidentul).
Efecte economice la nivel macroeconomic
Economia reală este ansamblul activităţilor economice de susţinere a ofertei agregate de
bunuri materiale şi servicii, menite să asigure satisfacerea cererii agregate pentru astfel de bunuri.
Principalii indicatori economici ai nivelului şi dinamicii economiei reale sunt: populaţia ocupată pe
structuri de ramură, niveluri de pregătire profesională; populaţia salariată; investiţiile; cererea
internă de bunuri (pe categorii ale acestora); producţia industrială; producţia agricolă; comerţul
exterior.
Analizându-le, se constată că accidentele de muncă produc efecte economice şi la acest nivel,
care pot să apară sub următoarele forme:
- modificarea structurii populaţiei ocupate pe ramuri şi pe niveluri de pregătire - accidentele
soldate cu incapacitate de muncă şi cele urmate de recalificarea profesională şi ocuparea altui
loc de muncă;
- diminuarea volumului populaţiei ocupate – accidentele soldate cu invaliditate de gradul II şi I
şi cu deces;
- diminuarea producţiei industriale şi agricole, pe de o parte datorită cazurilor în care munca
lucrătorului accidentat nu este recuperată prin alte forme, iar pe de alta, prin micşorarea
capacităţii firmelor de a relua ciclul de producţie la acelaşi nivel;
- modificarea volumului şi structurii componentelor de comerţ exterior (import – export): se
pot reduce posibilităţile de export; se importă suplimentar echipamente de muncă, materii
prime etc. distruse prin accident.
Indicatorul economic prin care se exprimă modificările macroeconomice este produsul
naţional brut.
EVALUAREA DIMENSIUNII ECONOMICE A ACCIDENTELOR DE MUNCĂ
Obiectivul general al evaluării este acela de a stabili o modalitate de exprimare cantitativă a

consecinţelor cuantificabile ale accidentelor de muncă.
Dar la ce se va folosi rezultatul evaluării? Sunt posibile mai multe răspunsuri, dependent de
componenta dimensiunii economice evaluată şi de consecinţele care se exprimă cantitativ.
Dacă se au în vedere efectele economice produse de accidente, rezultatul evaluării poate fi
folosit în principal pentru stabilirea de măsuri de rentabilizare a activităţii firmei (cele în care se
produc sau se pot produce asemenea evenimente). De asemenea, poate fi un element de
fundamentare a programelor sectoriale de dezvoltare macroeconomică.
În condiţiile în care se are în vedere semnificaţia de „cost” al accidentelor, utilizările posibile
sunt multiple:
- cuantificarea efectelor economice ale accidentelor de muncă la nivelul:
- firmei în care s-a produs (se poate produce) accidentul (inclusiv posibilitatea identificării şi
evaluării consecinţelor asupra potenţialului generic de profit);
- unui sector al macroeconomiei;
- macroeconomiei;
- calcularea costului accidentului de muncă pentru:
- victimă (efectivă sau potenţială);
- firma în care s-a produs accidentul;
- societatea de asigurare pentru riscul de accidentare în muncă;
- un sector economic sau structural (sector bugetar, de stat, privat);
- societate (cost socioeconomic);
- cuantificarea tuturor tipurilor de consecinţe, astfel încât costul final calculat să includă atât
costurile directe, cât şi cele indirecte;
- efectuarea calculului atât pe date certe, pentru evenimente efectiv produse, cât şi ante
eveniment, pe baza efectelor potenţiale ale unui accident posibil;
- exprimarea rezultatului evaluării în:
- unităţi monetare (băneşti);
- unităţi de măsură „economice” sau „economico – financiare ”;
- determinarea oricărui tip de cost pentru accidentele de muncă:
- urmate de incapacitate temporară de muncă;
- soldate cu invaliditate, de indiferent ce grad;
- mortale, indiferent că decesul este imediat sau ulterior;
- posibilitatea folosirii rezultatului evaluării pentru:
- analizele de rentabilizare a activităţii firmelor;
- fundamentarea programului de prevenire;
- alegerea variantei optime de investiţie în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
- fundamentarea prevederilor legislative naţionale de securitate a muncii.
În vederea evaluării dimensiunii economice a accidentelor de muncă, în cadrul I.N.C.D.P.M.
s-au elaborat două metode, care răspund tuturor obiectivelor specificate: metoda „modulară” – pentru
calculul costului accidentelor de muncă; metoda analitică – de cuantificare a efectelor economice şi a
influenţelor acestora asupra indicatorilor de performanţă economico – financiară micro şi
macroeconomici.
Necesitând cunoştinţe aprofundate de analiză economico-financiară şi fiind mult mai
laborioasă, metoda analitică nu se recomandă decât în analizele de rentabilizare a activităţii firmelor,
efectuate de personal de specialitate.
Deşi se adresează unor categorii diferite de utilizatori, cele două metode se completează
reciproc, aplicarea lor simultană oferind imaginea globală a impactului economic şi financiar al
accidentelor de muncă, pe toată durata producerii efectelor lor şi asupra tuturor părţilor implicate.
ORGANIZAREA SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ LA
NIVEL NAŢIONAL
Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, Familiei şi Egalitatea Şanselor este

principala structură a statului abilitată pentru coordonarea şi controlul activităţii de
securitate şi sănătate în muncă la nivel naţional.
Dintre atribuţiile deosebit de semnificative ale acestuia enumerăm următoarele :

- elaborarea normelor de aplicare a Legii securităţii şi sănătăţii muncii (L319/2006)
şi a altor acte normative în domeniul securităţii şi sănătăţii muncii ;
- autorizarea din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii muncii, a funcţionării
unităţilor şi retragerea autorizaţiei, în cazul în care societatea nu mai prezintă
condiţii sigure de muncă ;
- cercetarea sub aspectul cauzelor şi al răspunderilor, a accidentelor de muncă
mortale, colective şi a celor urmate de invaliditate, precum şi a accidentelor
tehnice şi avariilor care ar fi putut periclita sănătatea sau viaţa participanţilor la
procesele de muncă, cu stabilirea măsurilor obligatorii în vederea prevenirii unor
evenimente similare;
- avizarea dosarelor de cercetare a accidentelor de muncă, urmate de incapacitate
temporară, întocmite de comisiile de cercetare ale unităţilor;
- aprobarea clasificării minelor din punct de vedere al emanaţiilor de gaze;
- coordonarea, în colaborare cu Agenţia Naţională pentru Ştiinţă, Tehnologie şi
Inovare, a elaborării programului de cercetare de interes naţional în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă;
- organizarea împreună cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării, a activităţii de
pregătire generală în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, urmărindu-se :
- introducerea cursurilor adecvate în programele analitice, precum şi
activitatea de formare a specialiştilor în securitatea muncii, prin
învăţământul postuniversitar şi postliceal;
- asigurarea elaborării şi editării de cărţi, reviste, broşuri, norme, pliante, afişe
şi alte publicaţii pentru informare - documentare cu privire la securitate şi
sănătate în muncă;
- stabilirea, împreună cu Comisia Naţională de Statistică a sistemului de
evidenţă şi de raportare a accidentelor de muncă;
- reprezentarea statului, ca organ de specialitate în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, în relaţiile de cooperare internaţională .
Pentru realizarea acestor responsabilităţi, legea autorizează inspectorii de muncă
din compartimentele de specialitate la nivel central şi teritorial ale Ministerului Muncii,
Solidarităţii Sociale, Familiei şi Egalităţii Şanselor pentru următoarele activităţi:
- să execute controlul în unităţi privind modul în care se respectă legislaţia de
securitate şi sănătate în muncă şi prevederile contractului colectiv de muncă
referitoare la securitatea muncii ;
- să intre în intreprinderi în orice moment, fără înştiinţarea prealabilă, în scopul
exercitării atribuţiilor care le revin;
- să ceară informaţii de la orice persoană din unitate, cu privire la securitatea şi
sănătatea muncii;
- să efectueze cercetarea accidentelor de muncă şi să participe împreună cu
organele Ministerului Sănătăţii şi Familiei, la cercetarea cauzelor bolilor
profesionale;
- să solicite şi să primească documente continând informaţiile necesare realizării
controlului sau cercetării accidentelor;
- să efectueze sau să solicite măsurători şi determinari pentru clarificarea unor
situaţii cu pericol potenţial şi să ia probe de produse si materiale pentru
examinarea lor în afara unităţii, atunci când situaţia constatată o impune;
- să dispună sistarea activităţii sau oprirea din funcţiune a echipamentelor de muncă
când constată o stare de pericol iminent de accidentare sau îmbolnăvire
profesională, sesizând, totodată, structura specializată din Ministerul Muncii,
Solidarităţii Sociale, Familiei şi Egalitatea Şanselor şi organele de urmărire
penală;
- să aplice sancţiunile stabilite prin lege, în cazul încălcării prevederilor actelor
normative în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
- să propună retragerea autorizaţiei de funcţionare a unităţii din punct de vedere al
securităţii şi sănătăţii în muncă, când constată modificarea condiţiilor pentru care
a fost emisă ;
La rândul lor, inspectorii de muncă sunt obligaţi să păstreze confidenţialitatea

asupra tuturor informaţiilor pe care le au despre unităţile controlate, inclusiv cele primite
de la angajaţii întreprinderii, sub formă de sesizări sau plângeri .
 LEGEA INSPECŢIEI MUNCII
Legea de mai sus reglementează înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii ca

organ de specialitate al administraţiei publice centrale în subordinea Ministerul Muncii şi
Solidarităţii Sociale, Familiei şi Egalitatea Şanselor.
Practic securitatea şi sănătatea muncii la nivel naţional este coordonată de
Inspecţia Muncii organ în subordinea Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, Familiei
şi Egalitatea Şanselor.
În capitolul II , Legea prezintă atribuţiile Inspecţiei Muncii.
Obiectivele principale ale Inspecţiei Muncii sunt următoarele :
a). controlul aplicării prevederilor legale referitoare la relaţiile de muncă, la
securitatea şi sănătatea în muncă, la protecţia salariaţilor care lucrează în
condiţii deosebite şi a prevederilor legale referitoare la asigurarile sociale.
b). informarea autorităţilor competente cu privire la deficienţele legate de
aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în vigoare;
c). furnizarea de informaţii celor interesaţi despre cele mai eficace mijloace de
respectare a legislaţiei muncii ;
d). asistarea tehnică a angajatorilor şi angajaţilor, pentru prevenirea riscurilor
profesionale şi a conflictelor sociale ;
e). iniţierea de propuneri adresate Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale,
Familiei şi Egalitatea Şanselor pentru îmbunătăţirea legislaţiei existente şi
elaborarea de noi acte legislative în domeniu .
În indeplinirea obiectivelor, Inspecţia Muncii are următoarele atribuţii principale :

 în domeniul stabilirii relaţiilor de muncă controlează :
- încadrarea în muncă şi încetarea activităţii persoanelor care desfăşoară orice
activitate în temeiul unui contract individual de muncă sau al unei convenţii
civile de prestări servicii ;
- stabilirea şi respectarea duratei timpului de lucru ;
- stabilirea şi acordarea drepturilor salariale, precum şi a celorlalte drepturi
decurgând din munca prestată ;
- accesul, fără nici o discriminare, pe piaţa muncii, al tuturor persoanelor apte ,
respectarea normelor specifice privind condiţiile de muncă ale tinerilor,
femeilor, precum şi ale unor categorii de persoane defavorizate;
- respectarea celorlalte prevederi cuprinse în legislaţia muncii şi a clauzelor
contractelor colective de muncă ;
 în domeniul securităţii şi al sănătăţii în muncă :
- acordă asistenţă tehnică persoanelor juridice la elaborarea programelor de
prevenire a riscurilor profesionale şi controlează realizarea acestora ;
- efectuează sau solicită măsurători şi determinări, examinează probe de
produse şi de materiale, în unităţi şi în afara acestora, pentru clarificarea unor
situatii de pericol;
- dispune sistarea activităţii sau scoaterea din funcţiune a echipamentelor de
muncă, în cazul în care constată o stare de pericol iminent de accidentare sau de
îmbolnăvire profesională şi sesizează, după caz, organele de urmărire penală;
- acordă angajatorilor, persoane juridice şi fizice, autorizaţia de funcţionare din
punct de vedere al securităţii şi sănătăţii muncii;
- retrage autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al securităţii în muncă,
dacă constată că prin modificarea condiţiilor care au stat la baza emiterii
acesteia nu se respectă prevederile legislaţiei în vigoare ;
- cercetează accidentele de muncă conform prevederilor Normelor
metodologice privind comunicarea, cercetarea, înregistrarea, raportarea şi
evidenţa accidentelor de muncă;
- coordonează activitatea de instruire şi informare a angajaţilor în domeniul
securităţii, sănătăţii şi al relaţiilor de muncă şi urmăreşte activitatea de formare
a specialiştilor în domeniu;
- controlează aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la certificarea produselor,
maşinilor, utilajelor şi a echipamentelor de productie din punct de vedere al
securităţii în muncă, la intrarea acestora pe teritoriul naţional, prin inspectorii
de muncă sau prin organisme acreditate de Ministerul Muncii şi Solidarităţii
Sociale, Familiei şi Egalitatea Şanselor;
- controlează respectarea îndeplinirii cerinţelor legale referitoare la sănătatea în
muncă şi la înlăturarea riscurilor de îmbolnăviri profesionale.
Capitolul III al Legii, cuprinde prevederi referitoare la modul de organizare a
Inspecţiei Muncii la nivel central şi teritorial, precum şi prevederi referitoare la
salarizarea personalului.
Capitolul IV, cuprinde prevederi referitoare la calităţile, obligaţiile şi drepturile

inspectorilor de muncă, în care sens :
- inspectorii de muncă sunt funcţionari publici;
- inspectorii de muncă sunt independenţi faţă de orice schimbare guvernamentală
din afară;
- încadrarea inspectorilor de muncă, se face prin concurs sau examen, în raport cu
pregătirea profesională şi cu aptitudinile candidaţilor;
- numirile în funcţii de conducere se fac pe baza unor criterii stabilite în
Regulamentul de organizare şi funcţionare al Inspecţiei Muncii;
Inspectorii de muncă sunt obligaţi :
- să nu aibă nici un interes, direct sau indirect, de orice natura ar fi acesta, în
unităţile care se află sub incidenţa controlului lor ;
- să nu dezvăluie secretele de fabricaţie şi, în general, procedurile de exploatare,
de care ar putea lua cunoştinţă în exercitarea funcţiilor lor, nici după momentul
incetării, indiferent de motiv, a contractului lor individual de muncă;
- să păstreze confidenţialitatea oricărei reclamaţii care semnalează nerespectarea
prevederilor legale în domeniul reglementat de actul normativ analizat şi să nu
dezvăluie, conducătorului persoanei juridice şi persoanei fizice sau
reprezentantului acestora, faptul că inspecţia a fost efectuată ca urmare a unei
reclamaţii .
Inspectorii de muncă au următoarele drepturi :
- să li se permită accesul liber, permanent şi fără înştiinţare prealabilă în sediul
persoanei juridice şi în orice alt loc de muncă organizat de aceasta;
- să solicite conducerii persoanei juridice sau persoanei fizice documentele şi
informaţiile necesare pentru realizarea controlului sau pentru efectuarea
cercetării accidentelor de muncă;
- să procure dovezi, să efectueze investigaţii sau examene, să ceară prezentarea
documentaţiei pe care o consideră necesară, să realizeze măsurători sau să
preleveze mostre de substanţe utilizate în procesul de producţie;
- să impună ca abaterile constatate în domeniu să fie remediate pe loc sau într-un
timp limitat;
- să ceară, acolo unde este cazul, modificarea instalaţiilor sau a produselor
tehnologice utilizate, dacă acestea nu asigură securitatea lucrătorilor la locul de
muncă;
- să dispună întreruperea sau suspendarea imediată a proceselor de muncă, atunci
când constată o stare de pericol iminent de accident sau de îmbolnavire
profesională pentru lucrătorii care participă la procesul de producţie sau pentru
alte persoane;
- să apeleze la organisme agreate pentru a verifica starea locurilor de muncă sau a
materialelor folosite;
- să dispună măsuri atunci când conducătorul persoanei juridice nu îşi
indeplineşte obligaţiile legale;
- să sesizeze organele de urmărire penală cu privire la cazurile de abateri
considerate infracţiuni;
- să intre în toate locurile în care se efectuează lucrări care implică riscuri pentru
securitatea şi sănătatea lucrătorilor;
- să ceară informaţii, fie singuri, fie in prezenţa martorilor, de la orice persoană şi
despre orice problemă care constituie obiectul controlului;
- să propună retragerea autorizaţiei de funcţionare din punct de vedere al
securităţii în muncă, dacă constată că, prin modificarea condiţiilor care au stat la
baza acesteia, nu se respectă prevederile legislaţiei în vigoare.
Capitolul V, se referă la sancţiunile pe care inspectorul de muncă le poate aplica

pentru contravenţiile constatate, conform competenţelor pe care acesta le are acordate de
lege.
Măsurile luate de inspectorii de muncă pot fi contestate pe căile judiciare sau
administrative prevăzute de lege.
Capitolul VI, denumit Dispoziţii finale, cuprinde anumite precizări referitoare la
patrimoniul nou înfiinţatei Inspecţii a Muncii, la preluarea personalului de la alte structuri
ale Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, Familiei şi Egalitatea Şanselor, la modul de
gestionare a sumelor rezultate din prestările de servicii, precum şi la actele normative
care se abrogă odată cu intrarea in vigoare a legii.
Legea Inspecţiei Muncii a fost votată de Parlamentul României la data de 16 iunie
1999 şi a intrat în vigoare odată cu publicarea în Monitorul Oficial nr. 283, respectiv la
data de 21 iunie 1999, având numărul 108 .
Datorită necesităţii corelării cu alte acte normative deja emise şi a precizării
faptului că organele teritoriale au personalitate juridică, a fost nevoie ca legea să fie
amendată, lucru care s-a realizat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 137 din data de 22
septembrie 1999 .
ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII DE PREVENIRE ȘI PROTECȚIE ÎN
DOMENIUL SECURITĂȚII ȘI SĂNĂTĂȚII ÎN MUNCĂ LA NIVEL DE
ORGANIZAȚIE
Orice planificare și organizare a unei activități reglementate prin lege începe cu studierea
cerințelor legale privind:
- resursa umană necesară în urma specificațiilor
- activitățile obligatorii cerute de lege precum și, cele specifice obiectului de
actvitate
- resursa materială – echipamente de muncă, echipamente de monitorizare,
echipamente de protecție.
Ierarhia privind organizarea și funcționarea activității de prevenire și protecție în
domeniul securității și sănătății în muncă în cadrul unei organizații și în conformitate cu
cerințele legale este următoarea:
A. pentru microîntreprinderi – societăți cu până în 9 lucrători – organizarea
activității de prevenire și protecție în domeniul securității și sănătății în muncă
poate fi asumată de către angajator dacă îndeplinește cumulativ următoarele
condiții:
- activitățile desfășurate în cadrul societății nu sunt dintre cele
prevăzute în Anexa nr.5 din Hotărârea de Guvern nr.1425/2006, respectiv:
1. Activităţi cu risc potenţial de expunere la radiaţii ionizante

2. Activităţi cu risc potenţial de expunere la agenţi toxici şi foarte toxici, în special cele
cu risc de expunere la agenţi cancerigeni, mutageni şi alţi agenţi care periclitează
reproducerea
3. Activităţi în care sunt implicate substanţe periculoase, potrivit prevederilor Hotărârii
Guvernului nr. 804/2007 privind controlul asupra pericolelor de accident major în care
sunt implicate substanţe periculoase, cu modificările ulterioare
4. Activităţi cu risc de expunere la grupa 3 şi 4 de agenţi biologici
5. Activităţi de fabricare, manipulare şi utilizare de explozivi, inclusiv articole
pirotehnice şi alte produse care conţin materii explozive
6. Activităţi specifice exploatărilor miniere de suprafaţă şi de subteran
7. Activităţi specifice de foraj terestru şi de pe platforme maritime
8. Activităţi care se desfăşoară sub apă
9. Activităţi în construcţii civile, excavaţii, lucrări de puţuri, terasamente subterane şi
tuneluri, care implică risc de surpare sau risc de cădere de la înălţime
10. Activităţi în industria metalurgică şi activităţi de construcţii navale
11. Producerea gazelor comprimate, lichefiate sau dizolvate şi utilizarea masivă a
acestora
12. Activităţi care produc concentraţii ridicate de praf de siliciu
13. Activităţi care implică riscuri electrice la înaltă tensiune
14. Activităţi de producere a băuturilor distilate şi a substanţelor inflamabile
15. Activităţi de pază şi protecţie
16. Activităţi în care lucrătorii pot fi expuşi unui potenţial risc datorat atmosferelor
explozive, aşa cum sunt reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 1.058/2006 privind
cerinţele minime pentru îmbunătăţirea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor care pot
fi expuşi unui potenţial risc datorat atmosferelor explozive
- angajatorul îşi desfăşoară activitatea profesională în mod efectiv şi cu regularitate
în întreprindere şi/sau unitate;
- angajatorul a urmat cel puţin un program de pregătire în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, cu o durată minimă de 40 de ore fapt care se atestă printr-un
document de absolvire a programului de pregătire.
În cazul în care angajatorul nu îndeplinește condițiile enumerate mai sus, organizarea
activității de prevenire și protecție în domenul securității și sănătății în muncă poate fi
realizată astfel :
- fie este numit prin decizie un lucrător desemnat, respectiv angajat cu normă
întreagă și care să se formeze profesional în domeniul securității și sănătății în
muncă în conformitate cu cerințele legale ;
- fie se apelează la serviciu extern
B. – pentru întreprinderile şi/sau unităţile care au un numeric de lucrători
cuprins între 10 și 49 persoane, în conformitate cu Normele Metodologice de
aplicare a Legii securității și sănătății în muncă avem următoarele cazuri:
1. angajatorul își poate asuma organizarea activității dacă îndeplinește cumulativ
următoare condiții: cele expuse în cazul angajatorului unei microîntreprinderi și în plus
riscurile identificate nu pot genera accidente sau boli profesionale cu consecinţe grave,
ireversibile, respectiv deces ori invaliditate*.
2. În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute mai sus, angajatorul
trebuie să desemneze unul sau mai mulţi lucrători ori poate organiza unul sau mai multe
servicii interne de prevenire şi protecţie şi/sau poate să apeleze la servicii externe, în
conformitate cu prevederile Normelor metodologice.
Semnificația *-ului este următoarea: în practică, în nicio evaluare a factorilor de risc,
indiferent de obiectul de activitate și/sau activitățile desfășurate întro organizație un s-a
întâlnit cazul de a nu avea riscuri identificate care să nu genereze accidente sau boli
profesionale cu consecințe grave, ireversibile, respectiv deces ori invaliditate. De aceea în
cele mai multe cazuri se ajunge la varianta 2 din cele expuse anterior.
Tot în conformitate cu Normele metodologice în cazul acestor organizații există
obligativitatea pentru angajați de a-și desemna un reprezentant al salariaților cu
răspunderi specifice în domeniul securității și sănătății în muncă. Procedura de alegere
de către lucrători din cadrul lucrătorilor a reprezentantului salariaților cu raspunderi
specifice în domeniul securității și sănătății în muncă trebuie să fie cuprinsă în contractul
colectiv de muncă (dacă există), în regulamentul intern sau în regulamentul de organizare
și funcționare. Angajatorul trebuie să primească această nominalizare și să ia act, urmând
să faciliteze pregătirea profesională a acestuia în conformitate cu prevederile legale.
C. pentru întreprinderile şi/sau unităţile care au un numeric de lucrători
cuprins între 50 și 249 de persoane, în conformitate cu Normele Metodologice de
aplicare a Legii securității și sănătății în muncă avem următoarele cazuri:
1. angajatorul trebuie să desemneze unul sau mai mulţi lucrători ori să organizeze unul
sau mai multe servicii interne de prevenire şi protecţie pentru a se ocupa de activităţile de
prevenire şi protecţie din cadrul întreprinderii.
2. În cazul întreprinderilor şi/sau unităţilor care desfăşoară activităţi dintre cele
prevăzute în Anexa nr. 5, angajatorul trebuie să organizeze unul sau mai multe servicii
interne de prevenire şi protecţie.
3. În cazul în care lucrătorii desemnaţi, serviciile interne de prevenire şi protecţie nu
au capacităţile şi aptitudinile necesare pentru efectuarea tuturor activităţilor de prevenire
şi protecţie necesare, angajatorul trebuie să apeleze la servicii externe pentru acele
activităţi de prevenire şi protecţie pe care nu le poate desfăşura cu personalul propriu.
Tot în conformitate cu Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 319/2006 a
securităţii şi sănătăţii în muncă, aprobate prin H.G. nr. 1425/2006, cu modificările şi
completările ulterioare, în cazul acestor organizații există obligativitatea pentru angajați
de a-și desemna reprezentanți ai lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul
securității și sănătății în muncă. Procedura de alegere de către lucrători din cadrul
lucrătorilor a reprezentantului salariaților cu raspunderi specifice în domeniul securității
și sănătății în muncă trebuie să fie cuprinsă în contractul colectiv de muncă (dacă există),
în regulamentul intern sau în regulamentul de organizare și funcționare. Angajatorul
trebuie să primească aceaste nominalizari și să ia act, urmând să faciliteze pregătirea
profesională a acestora în conformitate cu prevederile legale.
Numărul de reprezentanți ai lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securității
și sănătății în muncă este reglementat în Normele metodologice de aplicare a Legii nr.
319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, aprobate prin H.G. nr. 1425/2006, cu
modificările şi completările ulterioare, respectiv: numărul de reprezentanţi ai lucrătorilor
cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, care se aleg, va fi
stabilit prin contractul colectiv de muncă, regulamentul intern sau regulamentul de
organizare şi funcţionare, în funcţie de numărul total al lucrătorilor din întreprindere
şi/sau unitate.
Numărul minim prevăzut este după cum urmează:
- un reprezentant, în cazul organizațiilor care au între 10 şi 49 de lucrători
inclusiv;
- 2 reprezentanţi, în cazul organizațiilor care au între 50 şi 100 de lucrători
inclusiv;
- de la 101 la 500 de lucrători - 3 reprezentanţi;
O altă structură organizatorică care trebuie să existe în cadrul societăților cu cel puțin 50
de angajați este Comitetul de Securitate și Sănătate în Muncă.
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă este constituit din următorii membri:
a) angajator sau reprezentantul său legal;
b) reprezentanţi ai angajatorului cu atribuţii de securitate şi sănătate în muncă;
c) reprezentanţi ai lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor;
d) medicul de medicină a muncii.
Numărul reprezentanţilor lucrătorilor este egal cu numărul format din angajator sau
reprezentantul său legal şi reprezentanţii angajatorului.
Lucrătorul desemnat sau reprezentantul serviciului intern de prevenire şi protecţie este
secretarul comitetului de securitate şi sănătate în muncă.
Reprezentanţii lucrătorilor în comitetul de securitate şi sănătate în muncă vor fi aleşi pe o
perioadă de 2 ani.
Modalitatea de desemnare a reprezentanţilor lucrătorilor în comitetele de securitate şi
sănătate în muncă va fi stabilită prin contractul colectiv de muncă, regulamentul intern
sau regulamentul de organizare şi funcţionare.
Reprezentanţii lucrătorilor în comitetele de securitate şi sănătate în muncă vor fi
desemnaţi de către lucrători dintre reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în
domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.
Numărul minim al reprezentanţilor lucrătorilor în comitetele de securitate şi sănătate în
muncă se stabileşte în funcţie de numărul total al lucrătorilor, după cum urmează:
a) de la 10 la 100 de lucrători - 2 reprezentanţi;
b) de la 101 la 500 de lucrători - 3 reprezentanţi;
c) de la 501 la 1.000 de lucrători - 4 reprezentanţi;
d) de la 1.001 la 2.000 de lucrători - 5 reprezentanţi;
e) de la 2.001 la 3.000 de lucrători - 6 reprezentanţi;
f) de la 3.001 la 4.000 de lucrători - 7 reprezentanţi;
g) peste 4.000 de lucrători - 8 reprezentanţi.
D. pentru întreprinderile şi/sau unităţile care au un numeric de angajați mai mare de

250 de lucrători, , în conformitate cu Normele metodologice de aplicare a Legii nr.
319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, aprobate prin H.G. nr. 1425/2006, cu
modificările şi completările ulterioare avem următoarele cazuri:
1. angajatorul trebuie să organizeze unul sau mai multe servicii interne de prevenire şi
protecţie.
2. în cazul în care serviciile interne de prevenire şi protecţie nu au capacităţile şi
aptitudinile necesare pentru efectuarea tuturor activităţilor de prevenire şi protecţie
prevăzute, angajatorul trebuie să apeleze la unul sau mai multe servicii externe pentru
acele activităţi de prevenire şi protecţie pe care nu le poate desfăşura cu personalul
propriu.
De asemenea și pentru acest tip de societăți există reprezentanți ai salariaților cu
raspunderi specifice în domeniul securității și sănătății în muncă și Comitet de Securitate
și Sănătate în Muncă.
Recapitulând cele prezentate până acum tragem următoarea concluzie - structurile

organizatorice necesare organizării activității de prevenire și protecție în domeniul
securității și sănătății în muncă sunt:
- angajatorul
- reprezentanții salariaților cu răspunderi specifice în domeniul securității și
sănătății în muncă
- lucrătorul desemnat
- Comitetul de Securitate și Sănătate în Muncă
- Serviciu intern - șef serviciu intern
- Serviciu extern
Ce reprezintă fiecare în parte și ce atribuții/ obligații/ responsabilități au?
Angajatorul – în conformitate cu prevederile legale ” (1) Angajatorul are obligaţia de a

asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă.
(2) În cazul în care un angajator apelează la servicii externe, acesta nu este exonerat de
responsabilităţile sale în acest domeniu.
(3) Obligaţiile lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu aduc atingere
principiului responsabilităţii angajatorului.” Art.6 Legea securității și sănătății în muncă.
Reprezentanții lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securității și sănătății
în muncă – Hotărârea de Guvern nr.1425/2006 privind normele metodologice de aplicare
a legii securității și sănătății în muncă specifică:
” ART. 52
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă, definiţi conform art. 5 lit. d) din lege, sunt aleşi de către şi dintre lucrătorii din
întreprindere şi/sau unitate, conform celor stabilite prin contractul colectiv de muncă,
regulamentul intern sau regulamentul de organizare şi funcţionare.
ART. 53
(1) Numărul de reprezentanţi ai lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul
securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, care se aleg, va fi stabilit prin contractul colectiv de
muncă, regulamentul intern sau regulamentul de organizare şi funcţionare, în funcţie de
numărul total al lucrătorilor din întreprindere şi/sau unitate.
(2) Numărul minim prevăzut la alin. (1) va fi stabilit după cum urmează:
a) un reprezentant, în cazul întreprinderilor şi/sau unităţilor care au între 10 şi 49 de
lucrători inclusiv;
b) 2 reprezentanţi, în cazul întreprinderilor şi/sau unităţilor care au sub 50 şi 100 de
lucrători inclusiv;
c) conform cerinţelor prevăzute la art. 60 alin. (3), în cazul întreprinderilor şi/sau
unităţilor care au peste 101 lucrători inclusiv.
ART. 54
Lucrătorii comunică în scris angajatorului numărul şi numele reprezentanţilor
lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
ART. 55
(1) Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor trebuie să urmeze un program de pregătire în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, cu o durată de cel puţin 40 de ore, cu conţinutul minim conform celui
prevăzut în anexa nr. 6 lit. A.
(2) Îndeplinirea cerinţei prevăzute la alin. (1) se atestă printr-un document de absolvire
a programului de pregătire.
ART. 56
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncii sunt consultaţi şi participă, în conformitate cu art. 18 din lege, şi pot desfăşura
următoarele activităţi:
a) colaborează cu angajatorul pentru îmbunătăţirea condiţiilor de securitate şi sănătate
în muncă;
b) însoţesc echipa/persoana care efectuează evaluarea riscurilor;
c) ajută lucrătorii să conştientizeze necesitatea aplicării măsurilor de securitate şi
d) aduc la cunoştinţă angajatorului sau comitetului de securitate şi sănătate în muncă
propunerile lucrătorilor referitoare la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
e) urmăresc realizarea măsurilor din planul de prevenire şi protecţie;
f) informează autorităţile competente asupra nerespectării prevederilor legale în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.”
Lucrătorul desemnat - Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 319/2006 a

securităţii şi sănătăţii în muncă, aprobate prin H.G. nr. 1425/2006, cu modificările şi
completările ulterioare, menţionează:
”ART. 20
(1) Desemnarea nominală a lucrătorului/lucrătorilor pentru a se ocupa de activităţile de
prevenire şi protecţie se face prin decizie scrisă a angajatorului.
(2) Angajatorul va desemna lucrătorul numai din rândul lucrătorilor cu care are
încheiat contract individual de muncă cu normă întreagă.
(3) Angajatorul va consemna în fişa postului activităţile de prevenire şi protecţie pe
care lucrătorul desemnat are capacitatea, timpul necesar şi mijloacele adecvate să le
efectueze.
ART. 21
Pentru a putea să desfăşoare activităţile de prevenire şi protecţie, lucrătorul desemnat
trebuie să îndeplinească cel puţin cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, potrivit prevederilor art. 49.
ART. 49
(1) Cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
corespunzătoare nivelului mediu sunt:
a) studii în învăţământul liceal filiera teoretică în profil real sau filiera tehnologică în profil
tehnic;
b) curs în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, cu conţinut minim conform celui prevăzut
în anexa nr. 6 lit. B, cu o durată de cel puţin 80 de ore.
(2) Nivelul mediu prevăzut la alin. (1) se atestă prin diploma de studii şi certificatul de
absolvire a cursului prevăzut la alin. (1) lit. b).
ART. 22
(1) Angajatorul va stabili numărul de lucrători desemnaţi în funcţie de mărimea
întreprinderii şi/sau unităţii şi/sau riscurile la care sunt expuşi lucrătorii, precum şi de
distribuţia acestora în cadrul întreprinderii şi/sau unităţii.
(2) Angajatorul trebuie să asigure mijloacele adecvate şi timpul necesar pentru ca
lucrătorii desemnaţi să poată desfăşura activităţile de prevenire şi protecţie conform fişei
postului.”
Comitetul de Securitate și Sănătate în Muncă - Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, aprobate prin H.G. nr. 1425/2006,
cu modificările şi completările ulterioare, specifică:
” Organizarea comitetului de securitate şi sănătate în muncă

ART. 57
(1) Comitetul de securitate şi sănătate în muncă se constituie în unităţile care au un
număr de cel puţin 50 de lucrători, inclusiv cu capital străin, care desfăşoară activităţi pe
teritoriul României.
(2) Inspectorul de muncă poate impune constituirea comitetului de securitate şi
sănătate în muncă în unităţile cu un număr mai mic de 50 de lucrători în funcţie de natura
activităţii şi de riscurile identificate.
(3) În cazul în care activitatea se desfăşoară în unităţi dispersate teritorial, se pot
înfiinţa mai multe comitete de securitate şi sănătate în muncă; numărul acestora se
stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern ori
regulamentul de organizare şi funcţionare.
(4) Comitetul de securitate şi sănătate în muncă se constituie şi în cazul activităţilor
care se desfăşoară temporar, respectiv cu o durată mai mare de 3 luni.
(5) În unităţile care au mai puţin de 50 de lucrători, unde nu s-a constituit comitet de
securitate şi sănătate în muncă, atribuţiile acestuia revin reprezentanţilor lucrătorilor cu
răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.
ART. 58
(1) Comitetul de securitate şi sănătate în muncă este constituit din următorii membri:
a) angajator sau reprezentantul său legal;
b) reprezentanţi ai angajatorului cu atribuţii de securitate şi sănătate în muncă;
c) reprezentanţi ai lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor;
d) medicul de medicină a muncii.
(2) Numărul reprezentanţilor lucrătorilor este egal cu numărul format din angajator sau
reprezentantul său legal şi reprezentanţii angajatorului.
(3) Lucrătorul desemnat sau reprezentantul serviciului intern de prevenire şi protecţie
este secretarul comitetului de securitate şi sănătate în muncă.
ART. 59
(1) Reprezentanţii lucrătorilor în comitetul de securitate şi sănătate în muncă vor fi
aleşi pe o perioadă de 2 ani.
(2) În cazul în care unul sau mai mulţi reprezentanţi ai lucrătorilor cu răspunderi
specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor se retrag din comitetul de
securitate şi sănătate în muncă, aceştia vor fi înlocuiţi imediat prin alţi reprezentanţi aleşi.
ART. 60
(1) Modalitatea de desemnare a reprezentanţilor lucrătorilor în comitetele de securitate
şi sănătate în muncă va fi stabilită prin contractul colectiv de muncă, regulamentul intern
sau regulamentul de organizare şi funcţionare.
(2) Reprezentanţii lucrătorilor în comitetele de securitate şi sănătate în muncă vor fi
desemnaţi de către lucrători dintre reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în
domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.
(3) Numărul minim al reprezentanţilor lucrătorilor în comitetele de securitate şi
sănătate în muncă se stabileşte în funcţie de numărul total al lucrătorilor din
întreprindere/unitate, după cum urmează:
a) de la 10 la 100 de lucrători - 2 reprezentanţi;
b) de la 101 la 500 de lucrători - 3 reprezentanţi;
c) de la 501 la 1.000 de lucrători - 4 reprezentanţi;
d) de la 1.001 la 2.000 de lucrători - 5 reprezentanţi;
e) de la 2.001 la 3.000 de lucrători - 6 reprezentanţi;
f) de la 3.001 la 4.000 de lucrători - 7 reprezentanţi;
g) peste 4.000 de lucrători - 8 reprezentanţi.
ART. 61
(1) Angajatorul are obligaţia să acorde fiecărui reprezentant al lucrătorilor în
comitetele de securitate şi sănătate în muncă timpul necesar exercitării atribuţiilor
specifice.
(2) Timpul alocat acestei activităţi va fi considerat timp de muncă şi va fi de cel puţin:
a) 2 ore pe lună în unităţile având un efectiv de până la 99 de lucrători;
b) 5 ore pe lună în unităţile având un efectiv între 100 şi 299 de lucrători;
c) 10 ore pe lună în unităţile având un efectiv între 300 şi 499 de lucrători;
d) 15 ore pe lună în unităţile având un efectiv între 500 şi 1.499 de lucrători;
e) 20 de ore pe lună în unităţile având un efectiv de 1.500 de lucrători şi peste.
(3) Instruirea necesară exercitării rolului de membru în comitetul de securitate şi
sănătate în muncă trebuie să se realizeze în timpul programului de lucru şi pe cheltuiala
unităţii.
ART. 62
Angajatorul sau reprezentantul său legal este preşedintele comitetului de securitate şi
sănătate în muncă.
ART. 63
Membrii comitetului de securitate şi sănătate în muncă se nominalizează prin decizie
scrisă a preşedintelui acestuia, iar componenţa comitetului va fi adusă la cunoştinţă
tuturor lucrătorilor.
ART. 64
(1) La întrunirile comitetului de securitate şi sănătate în muncă vor fi convocaţi să
participe lucrătorii desemnaţi, reprezentanţii serviciului intern de prevenire şi protecţie şi,
în cazul în care angajatorul a contractat unul sau mai multe servicii externe de prevenire
(2) La întrunirile comitetului de securitate şi sănătate în muncă pot participa inspectori
de muncă.
Funcţionarea comitetului de securitate şi sănătate în muncă

ART. 65
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă funcţionează în baza regulamentului de
funcţionare propriu.
ART. 66
(1) Angajatorul are obligaţia să asigure întrunirea comitetului de securitate şi sănătate
în muncă cel puţin o dată pe trimestru şi ori de câte ori este necesar.
(2) Ordinea de zi a fiecărei întruniri este stabilită de către preşedinte şi secretar, cu
consultarea reprezentanţilor lucrătorilor, şi este transmisă membrilor comitetului de
securitate şi sănătate în muncă, inspectoratului teritorial de muncă şi, dacă este cazul,
serviciului extern de protecţie şi prevenire, cu cel puţin 5 zile înaintea datei stabilite
pentru întrunirea comitetului.
(3) Secretarul comitetului de securitate şi sănătate în muncă convoacă în scris membrii
comitetului cu cel puţin 5 zile înainte de data întrunirii, indicând locul, data şi ora
stabilite.
(4) La fiecare întrunire secretarul comitetului de securitate şi sănătate în muncă încheie
un proces-verbal care va fi semnat de către toţi membrii comitetului.
(5) Comitetul de securitate şi sănătate în muncă este legal întrunit dacă sunt prezenţi
cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor săi.
(6) Comitetul de securitate şi sănătate în muncă convine cu votul a cel puţin două
treimi din numărul membrilor prezenţi.
(7) Secretarul comitetului de securitate şi sănătate în muncă va afişa la loc vizibil copii
ale procesului-verbal încheiat.
(8) Secretarul comitetului de securitate şi sănătate în muncă transmite inspectoratului
teritorial de muncă, în termen de 10 zile de la data întrunirii, o copie a procesului-verbal
încheiat.
Atribuţiile comitetului de securitate şi sănătate în muncă

ART. 67
Pentru realizarea informării, consultării şi participării lucrătorilor, în conformitate cu
art. 16, 17 şi 18 din lege, comitetul de securitate şi sănătate în muncă are cel puţin
următoarele atribuţii:
a) analizează şi face propuneri privind politica de securitate şi sănătate în muncă şi
planul de prevenire şi protecţie, conform regulamentului intern sau regulamentului de
organizare şi funcţionare;
b) urmăreşte realizarea planului de prevenire şi protecţie, inclusiv alocarea mijloacelor
necesare realizării prevederilor lui şi eficienţa acestora din punct de vedere al
îmbunătăţirii condiţiilor de muncă;
c) analizează introducerea de noi tehnologii, alegerea echipamentelor, luând în
considerare consecinţele asupra securităţii şi sănătăţii, lucrătorilor, şi face propuneri în
situaţia constatării anumitor deficienţe;
d) analizează alegerea, cumpărarea, întreţinerea şi utilizarea echipamentelor de muncă,
a echipamentelor de protecţie colectivă şi individuală;
e) analizează modul de îndeplinire a atribuţiilor ce revin serviciului extern de prevenire
şi protecţie, precum şi menţinerea sau, dacă este cazul, înlocuirea acestuia;
f) propune măsuri de amenajare a locurilor de muncă, ţinând seama de prezenţa
grupurilor sensibile la riscuri specifice;
g) analizează cererile formulate de lucrători privind condiţiile de muncă şi modul în
care îşi îndeplinesc atribuţiile persoanele desemnate şi/sau serviciul extern;
h) urmăreşte modul în care se aplică şi se respectă reglementările legale privind
securitatea şi sănătatea în muncă, măsurile dispuse de inspectorul de muncă şi inspectorii
sanitari;
i) analizează propunerile lucrătorilor privind prevenirea accidentelor de muncă şi a
îmbolnăvirilor profesionale, precum şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi
propune introducerea acestora în planul de prevenire şi protecţie;
j) analizează cauzele producerii accidentelor de muncă, îmbolnăvirilor profesionale şi
evenimentelor produse şi poate propune măsuri tehnice în completarea măsurilor dispuse
în urma cercetării;
k) efectuează verificări proprii privind aplicarea instrucţiunilor proprii şi a celor de
lucru şi face un raport scris privind constatările făcute;
l) dezbate raportul scris, prezentat comitetului de securitate şi sănătate în muncă de
către conducătorul unităţii cel puţin o dată pe an, cu privire la situaţia securităţii şi
sănătăţii în muncă, la acţiunile care au fost întreprinse şi la eficienţa acestora în anul
încheiat, precum şi propunerile pentru planul de prevenire şi protecţie ce se va realiza în
anul următor.
Obligaţiile angajatorului referitoare la comitetul de securitate şi sănătate în muncă
ART. 68
Angajatorul trebuie să furnizeze comitetului de securitate şi sănătate în muncă toate
informaţiile necesare, pentru ca membrii acestuia să îşi poată da avizul în cunoştinţă de
cauză.
ART. 69
(1) Angajatorul trebuie să prezinte, cel puţin o dată pe an, comitetului de securitate şi
sănătate în muncă un raport scris care va cuprinde situaţia securităţii şi sănătăţii în
muncă, acţiunile care au fost întreprinse şi eficienţa acestora în anul încheiat, precum şi
propunerile pentru planul de prevenire şi protecţie ce se vor realiza în anul următor.
(2) Angajatorul trebuie să transmită raportul prevăzut la alin. (1), avizat de membrii
comitetului de securitate şi sănătate în muncă, în termen de 10 zile, inspectoratului
teritorial de muncă.
ART. 70
Angajatorul trebuie să supună analizei comitetului de securitate şi sănătate în muncă
documentaţia referitoare la caracteristicile echipamentelor de muncă, ale echipamentelor
de protecţie colectivă şi individuală, în vederea selecţionării echipamentelor optime.
ART. 71
Angajatorul trebuie să informeze comitetul de securitate şi sănătate în muncă cu privire
la evaluarea riscurilor pentru securitate şi sănătate, măsurile de prevenire şi protecţie atât
la nivel de unitate, cât şi la nivel de loc de muncă şi tipuri de posturi de lucru, măsurile de
prim ajutor, de prevenire şi stingere a incendiilor şi evacuare a lucrătorilor.
ART. 72
Angajatorul comunică comitetului de securitate şi sănătate în muncă punctul său de
vedere sau, dacă este cazul, al medicului de medicina muncii, serviciului intern sau extern
de prevenire şi protecţie, asupra plângerilor lucrătorilor privind condiţiile de muncă şi
modul în care serviciul intern sau extern de prevenire şi protecţie îşi îndeplineşte
atribuţiile.
ART. 73
În cazul în care angajatorul nu ia în considerare propunerile comitetului de securitate şi
sănătate în muncă, conform atribuţiilor prevăzute la art. 67, trebuie să motiveze decizia sa
în faţa comitetului; motivaţia va fi consemnată în procesul-verbal.”
Serviciu intern - Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 319/2006 a securităţii şi

sănătăţii în muncă, aprobate prin H.G. nr. 1425/2006, cu modificările şi completările
ulterioare, prevăd:
”ART. 23
(1) Serviciul intern de prevenire şi protecţie trebuie să fie format din lucrători care
îndeplinesc cel puţin cerinţele prevăzute la art. 49 şi, după caz, alţi lucrători.
(2) Conducătorul serviciului intern de prevenire şi protecţie trebuie să îndeplinească
cerinţele prevăzute la art. 50.
ART. 50
(1) Cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
corespunzătoare nivelului superior, care trebuie îndeplinite în mod cumulativ, sunt următoarele:
a) absolvirea, în domeniile fundamentale: ştiinţe inginereşti, ştiinţe agricole şi silvice, cu
diplomă de licenţă sau echivalentă, a ciclului I de studii universitare, studii universitare de
licenţă, ori a studiilor universitare de lungă durată sau absolvirea cu diplomă de absolvire a
studiilor universitare de scurtă durată;
b) curs în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, cu conţinut minim conform celui prevăzut
în anexa nr. 6 lit. B, cu o durată de cel puţin 80 de ore;
c) absolvirea cu diplomă sau certificat de absolvire, după caz, a unui program de învăţământ
postuniversitar în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, cu o durată de cel puţin 180 de ore.
(2) Îndeplinirea cerinţelor prevăzute la alin. (1) se atestă prin diploma de studii şi certificatele
de absolvire a cursurilor prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c).
(3) Cerinţa minimă prevăzută la alin. (1) lit. b) şi c) este considerată îndeplinită şi în situaţia
în care persoana a obţinut o diplomă de master sau doctorat în domeniul securităţii şi sănătăţii
în muncă.
ART. 51
Cursurile şi programele de formare în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, prevăzute la
art. 49 şi 50, se efectuează de către furnizori de formare profesională autorizaţi, potrivit
prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Începând cu data de 1 iulie 2011, serviciul intern de prevenire şi protecţie trebuie să
fie format din lucrători care au contract individual de muncă cu normă întreagă încheiat
cu angajatorul.
ART. 24
(1) Serviciul intern de prevenire şi protecţie se organizează în subordinea directă a
angajatorului ca o structură distinctă.
(2) Lucrătorii din cadrul serviciului intern de prevenire şi protecţie trebuie să
desfăşoare numai activităţi de prevenire şi protecţie şi cel mult activităţi complementare
cum ar fi: prevenirea şi stingerea incendiilor şi protecţia mediului.
(3) Angajatorul va consemna în regulamentul intern sau în regulamentul de organizare
şi funcţionare activităţile de prevenire şi protecţie pentru efectuarea cărora serviciul
intern de prevenire şi protecţie are capacitate şi mijloace adecvate.
ART. 25
Serviciul intern de prevenire şi protecţie trebuie să aibă la dispoziţie resursele materiale
şi umane necesare pentru îndeplinirea activităţilor de prevenire şi protecţie desfăşurate în
întreprindere.
ART. 26
(1) Angajatorul va stabili structura serviciului intern de prevenire şi protecţie în funcţie
de mărimea întreprinderii şi/sau unităţii şi/sau riscurile la care sunt expuşi lucrătorii,
precum şi de distribuţia acestora în cadrul întreprinderii şi/sau unităţii.
(2) Angajatorul trebuie să asigure mijloacele adecvate pentru ca serviciul intern de
prevenire şi protecţie să poată desfăşura activităţile specifice.
(3) Când angajatorul îşi desfăşoară activitatea în mai multe puncte de lucru, serviciul
de prevenire şi protecţie trebuie să fie organizat astfel încât să se asigure în mod
corespunzător desfăşurarea activităţilor specifice.
(4) În situaţia în care activitatea de prevenire şi protecţie este asigurată prin mai multe
servicii interne, acestea vor acţiona coordonat pentru asigurarea eficienţei activităţii.
ART. 27
Serviciul intern de prevenire şi protecţie poate să asigure şi supravegherea sănătăţii
lucrătorilor, dacă dispune de personal cu capacitate profesională şi de mijloace materiale
adecvate, în condiţiile legii.”
Serviciu extern - Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 319/2006 a securităţii şi
sănătăţii în muncă, aprobate prin H.G. nr. 1425/2006, cu modificările şi completările
ulterioare, specifică:
”ART. 28
Serviciul extern de prevenire şi protecţie asigură, pe bază de contract, activităţile de
prevenire şi protecţie în domeniu.
ART. 29
Angajatorul apelează la serviciile externe, cu respectarea prevederilor art. 18 alin. (3)
lit. d) din lege.
ART. 30
Serviciul extern trebuie să aibă acces la toate informaţiile necesare desfăşurării
activităţii de prevenire şi protecţie.
ART. 31
Serviciul extern de prevenire şi protecţie trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
a) să dispună de personal cu capacitate profesională adecvată şi de mijloacele materiale
necesare pentru a-şi desfăşura activitatea;
b) să fie abilitat de Comisia de abilitare a serviciilor externe de prevenire şi protecţie şi
de avizare a documentaţiilor cu caracter tehnic de informare şi instruire în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă, în conformitate cu procedura stabilită la art. 35 - 45.
ART. 32
(1) Serviciul extern de prevenire şi protecţie trebuie să fie format din lucrători care
îndeplinesc cel puţin cerinţele prevăzute la art. 49 şi, după caz, alţi lucrători.
(2) Conducătorul serviciului extern de prevenire şi protecţie trebuie să îndeplinească
cerinţele prevăzute la art. 50.
(3) În cazul în care serviciul extern de prevenire şi protecţie este format dintr-o singură
persoană, aceasta trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute la art. 50.
(4) Începând cu data de 1 iulie 2011, o persoană poate să ocupe funcţia de conducător
la un singur serviciu extern de prevenire şi protecţie.
ART. 33
(1) Contractul încheiat între angajator şi serviciul extern de prevenire şi protecţie
trebuie să cuprindă şi următoarele:
a) activităţile de prevenire şi protecţie care vor fi desfăşurate de către fiecare serviciu
extern de prevenire şi protecţie;
b) modul de colaborare cu lucrătorii desemnaţi/serviciile interne şi/sau cu alte servicii
externe de prevenire şi protecţie;
c) clauze privind soluţionarea litigiilor apărute între părţi.
(2) Serviciile externe de prevenire şi protecţie au obligaţia să pună la dispoziţia
beneficiarilor de servicii informaţiile prevăzute la art. 26 şi 27 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii şi
libertatea de a furniza servicii în România, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 68/2010.
ART. 34
(1) Serviciul extern de prevenire şi protecţie trebuie să întocmească un raport de
activitate semestrial, potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 10.
(2) Raportul trebuie înaintat, în termen de 15 zile de la încheierea semestrului,
inspectoratului teritorial de muncă pe raza căruia serviciul extern de prevenire şi protecţie
îşi are sediul social.”
ACTIVITĂȚILE DE PREVENIRE ȘI PROTECȚIE ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII

ȘI SĂNĂTĂȚII ÎN MUNCĂ
Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în

muncă, aprobate prin H.G. nr. 1425/2006, cu modificările şi completările ulterioare,
menţionează:
”ART. 15
(1) Activităţile de prevenire şi protecţie desfăşurate prin modalităţile prevăzute la art.
14 în cadrul întreprinderii şi/sau al unităţii sunt următoarele:
1. identificarea pericolelor şi evaluarea riscurilor pentru fiecare componentă a
sistemului de muncă, respectiv executant, sarcină de muncă, mijloace de
muncă/echipamente de muncă şi mediul de muncă pe locuri de muncă/posturi de lucru;
2. elaborarea, îndeplinirea, monitorizarea şi actualizarea planului de prevenire şi
protecţie;
3. elaborarea de instrucţiuni proprii pentru completarea şi/sau aplicarea reglementărilor
de securitate şi sănătate în muncă, ţinând seama de particularităţile activităţilor şi ale
unităţii/întreprinderii, precum şi ale locurilor de muncă/posturilor de lucru, şi difuzarea
acestora în întreprindere şi/sau unitate numai după ce au fost aprobate de către angajator;
4. propunerea atribuţiilor şi răspunderilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă,
ce revin lucrătorilor, corespunzător funcţiilor exercitate, care se consemnează în fişa
postului, cu aprobarea angajatorului;
5. verificarea însuşirii şi aplicării de către toţi lucrătorii a măsurilor prevăzute în planul
de prevenire şi protecţie, a instrucţiunilor proprii, precum şi a atribuţiilor şi
responsabilităţilor ce le revin în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă stabilite prin
fişa postului;
6. întocmirea unui necesar de documentaţii cu caracter tehnic de informare şi instruire
a lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
7. elaborarea tematicii pentru toate fazele de instruire, stabilirea, în scris, a
periodicităţii instruirii adecvate pentru fiecare loc de muncă în instrucţiunile proprii,
asigurarea informării şi instruirii lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
şi verificarea însuşirii şi aplicării de către lucrători a informaţiilor primite;
8. elaborarea programului de instruire-testare la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii;
9. asigurarea întocmirii planului de acţiune în caz de pericol grav şi iminent, conform
prevederilor art. 101 - 107, şi asigurarea ca toţi lucrătorii să fie instruiţi pentru aplicarea
lui;
10. evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific prevăzute la art. 101 - 107;
11. stabilirea zonelor care necesită semnalizare de securitate şi sănătate în muncă,
stabilirea tipului de semnalizare necesar şi amplasarea conform prevederilor Hotărârii
Guvernului nr. 971/2006 privind cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate
şi/sau sănătate la locul de muncă;
12. evidenţa meseriilor şi a profesiilor prevăzute de legislaţia specifică, pentru care este
necesară autorizarea exercitării lor;
13. evidenţa posturilor de lucru care necesită examene medicale suplimentare;
14. evidenţa posturilor de lucru care, la recomandarea medicului de medicina muncii,
necesită testarea aptitudinilor şi/sau control psihologic periodic;
15. monitorizarea funcţionării sistemelor şi dispozitivelor de protecţie, a aparaturii de
măsură şi control, precum şi a instalaţiilor de ventilare sau a altor instalaţii pentru
controlul noxelor în mediul de muncă;
16. verificarea stării de funcţionare a sistemelor de alarmare, avertizare, semnalizare de
urgenţă, precum şi a sistemelor de siguranţă;
17. efectuarea controalelor interne la locurile de muncă, cu informarea, în scris, a
angajatorului asupra deficienţelor constatate şi asupra măsurilor propuse pentru
remedierea acestora;
18. întocmirea rapoartelor şi/sau a listelor prevăzute de hotărârile Guvernului emise în
temeiul art. 51 alin. (1) lit. b) din lege, inclusiv cele referitoare la azbest, vibraţii, zgomot
şi şantiere temporare şi mobile;
19. evidenţa echipamentelor de muncă şi urmărirea ca verificările periodice şi, dacă
este cazul, încercările periodice ale echipamentelor de muncă să fie efectuate de persoane
competente, conform prevederilor din Hotărârea Guvernului nr. 1.146/2006 privind
cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea în muncă de către lucrători a
echipamentelor de muncă;
20. identificarea echipamentelor individuale de protecţie necesare pentru posturile de
lucru din întreprindere şi întocmirea necesarului de dotare a lucrătorilor cu echipament
individual de protecţie, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.048/2006 privind
cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea de către lucrători a
echipamentelor individuale de protecţie la locul de muncă;
21. urmărirea întreţinerii, manipulării şi depozitării adecvate a echipamentelor
individuale de protecţie şi a înlocuirii lor la termenele stabilite, precum şi în celelalte
situaţii prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.048/2006;
22. participarea la cercetarea evenimentelor conform competenţelor prevăzute la art.
108 - 177;
23. întocmirea evidenţelor conform competenţelor prevăzute la art. 108 - 177;
24. elaborarea rapoartelor privind accidentele de muncă suferite de lucrătorii din
întreprindere şi/sau unitate, în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (1) lit. d) din lege;
25. urmărirea realizării măsurilor dispuse de către inspectorii de muncă, cu prilejul
vizitelor de control şi al cercetării evenimentelor;
26. colaborarea cu lucrătorii şi/sau reprezentanţii lucrătorilor, serviciile externe de
prevenire şi protecţie, medicul de medicina muncii, în vederea coordonării măsurilor de
prevenire şi protecţie;
27. colaborarea cu lucrătorii desemnaţi/serviciile interne/serviciile externe ai/ale altor
angajatori, în situaţia în care mai mulţi angajatori îşi desfăşoară activitatea în acelaşi loc
de muncă;
28. urmărirea actualizării planului de avertizare, a planului de protecţie şi prevenire şi a
planului de evacuare;
29. propunerea de sancţiuni şi stimulente pentru lucrători, pe criteriul îndeplinirii
obligaţiilor şi atribuţiilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
30. propunerea de clauze privind securitatea şi sănătatea în muncă la încheierea
contractelor de prestări de servicii cu alţi angajatori, inclusiv la cele încheiate cu
angajatori străini;
31. întocmirea unui necesar de mijloace materiale pentru desfăşurarea acestor
activităţi;
32. evidenţa echipamentelor, zonarea corespunzătoare, asigurarea/urmărirea ca
verificările şi/sau încercările periodice ale echipamentelor de muncă să fie efectuate la
timp şi de către persoane competente ori alte activităţi necesare, potrivit prevederilor
Hotărârii Guvernului nr. 1.058/2006 privind cerinţele minime pentru îmbunătăţirea
securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor care pot fi expuşi unui potenţial risc datorat
atmosferelor explozive;
33. alte activităţi necesare/specifice asigurării securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul
de muncă.
(2) Activităţile legate de supravegherea stării de sănătate a lucrătorilor se vor efectua în
conformitate cu prevederile art. 24 şi 25 din lege.
(3) Evaluarea riscurilor cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă la nivelul
întreprinderii şi/sau unităţii, inclusiv pentru grupurile sensibile la riscuri specifice, trebuie
revizuită, cel puţin, în următoarele situaţii:
a) ori de câte ori intervin schimbări sau modificări în ceea ce priveşte tehnologia,
echipamentele de muncă, substanţele ori preparatele chimice utilizate şi amenajarea
locurilor de muncă/posturilor de muncă;
b) după producerea unui eveniment;
c) la constatarea omiterii unor riscuri sau la apariţia unor riscuri noi;
d) la utilizarea postului de lucru de către un lucrător aparţinând grupurilor sensibile la
riscuri specifice;
e) la executarea unor lucrări speciale.”
În continuare vom explicita conținutul punctelor și aliniatelor din acest articol de lege.
” 1. Identificarea pericolelor şi evaluarea riscurilor pentru fiecare componentă a

sistemului de muncă, respectiv executant, sarcină de muncă, mijloace de
muncă/echipamente de muncă şi mediul de muncă pe locuri de muncă/posturi de
lucru.”
Pentru început să trecem în revistă toate prevederile legale din Hotărârile de Guvern
privind obligativitatea identificării pericolelor și evaluarea riscurilor.
Legea securității și sănătății în muncă:

” ART. 7
(4) Fără a aduce atingere altor prevederi ale prezentei legi, ţinând seama de natura activităţilor
din întreprindere şi/sau unitate, angajatorul are obligaţia:
a) sa evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea
echipamentelor de munca, a substanţelor sau preparatelor chimice utilizate şi la amenajarea
locurilor de munca;
ART. 12
a) sa realizeze şi sa fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în
munca, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice;
ART. 13
a) sa adopte, din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a construcţiilor, a echipamentelor de
munca, precum şi de elaborare a tehnologiilor de fabricaţie, soluţii conforme prevederilor
legale în vigoare privind securitatea şi sănătatea în munca, prin a căror aplicare sa fie
eliminate sau diminuate riscurile de accidentare şi de imbolnavire profesională a
lucrătorilor;”
H.G. 510/2010 - privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă referitoare

la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de radiaţiile optice artificiale
ART. 9
(1) Pentru îndeplinirea obligaţiilor prevăzute la art. 7 alin. (4) şi la art. 12 alin. (1) din
Legea nr. 319/2006, angajatorul evaluează, în cazul lucrătorilor expuşi la surse artificiale
de radiaţii optice, şi, dacă este necesar, măsoară şi/sau calculează nivelurile de radiaţii
optice la care pot fi expuşi lucrătorii, în scopul de a putea defini şi pune în aplicare
măsurile necesare pentru a reduce expunerea la nivelurile limitelor aplicabile.
ART. 10
(1) Evaluarea, măsurarea şi/sau calcularea prevăzute la art. 9 se planifică şi se efectuează
de către serviciile sau persoanele competente la intervale corespunzătoare, luând în
considerare, în special, dispoziţiile art. 8 şi 18 din Legea nr. 319/2006 privind persoanele
sau serviciile competente necesare, precum şi consultarea şi participarea lucrătorilor.
(2) Datele obţinute din evaluarea, inclusiv măsurarea şi/sau calcularea nivelului de
expunere prevăzut la alin. (1) se păstrează într-o formă care să permită consultarea
acestora la o dată ulterioară.
ART. 11
Potrivit prevederilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 319/2006, angajatorul trebuie să ia în
considerare la evaluarea riscului următoarele elemente:
a) nivelul, domeniul lungimilor de undă şi durata expunerii la surse artificiale de radiaţie
optică;
b) valorile-limită de expunere prevăzute la art. 7 şi 8;
c) orice impact asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor care aparţin unor grupuri
sensibile la riscuri specifice;
d) orice impact eventual asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor rezultat din interacţiuni,
la locul de muncă, între radiaţii optice şi substanţe chimice fotosensibile;
e) orice impact indirect, precum pierderea temporară a vederii, o explozie sau un
incendiu;
f) existenţa unor echipamente de schimb, proiectate pentru a reduce nivelul de expunere
la radiaţii optice artificiale;
g) informaţii corespunzătoare obţinute în urma supravegherii sănătăţii, inclusiv informaţii
publicate, în măsura posibilităţilor;
h) expunerea la mai multe surse de radiaţii optice artificiale;
i) clasificarea unui laser potrivit standardului relevant al CEI şi, în ceea ce priveşte
sursele artificiale care pot provoca leziuni similare celor provocate de laserele din clasa
3B sau 4, orice clasificare similară;
j) informaţii furnizate de producătorii surselor de radiaţii optice şi ai echipamentelor de
muncă, asociate potrivit reglementărilor comunitare specifice.
ART. 12
(1) Evaluarea riscurilor poate să conţină justificarea angajatorului în situaţia în care,
conform naturii şi amplorii riscului legat de expunerea la radiaţii optice artificiale, nu mai
este necesară o evaluare ulterioară detaliată a riscului.
(2) Evaluarea riscului va fi actualizată periodic, în special dacă există modificări
semnificative sau dacă rezultatele supravegherii medicale reclamă această evaluare.
ART. 15
(1) Atunci când evaluarea riscului, efectuată potrivit prevederilor art. 9, pentru lucrătorii
expuşi la surse artificiale de radiaţii optice, indică cea mai mică posibilitate de depăşire a
valorilor-limită de expunere, angajatorul trebuie să elaboreze şi să aplice un plan de
măsuri tehnice şi/sau organizatorice destinate prevenirii expunerii peste valorile-limită.
HOTĂRÂRE Nr. 1092 din 16 august 2006 privind protecţia lucrătorilor împotriva
riscurilor legate de expunerea la agenţi biologici în muncă
Domeniul de aplicare
ART. 7
Prevederile prezentei hotărâri se aplică pentru toate activităţile în care lucrătorii,
datorită activităţii profesionale, sunt expuşi sau riscă să fie expuşi la agenţi biologici.
ART. 8
(1) Pentru orice activitate susceptibilă să prezinte un risc de expunere la agenţi
biologici, angajatorul trebuie să determine natura, nivelul şi durata de expunere, pentru a
se putea evalua orice risc pentru sănătatea şi securitatea lucrătorilor şi pentru a se putea
stabili măsurile ce trebuie luate.
(2) Pentru toate activităţile susceptibile de a prezenta un risc de expunere la agenţi
biologici aparţinând mai multor grupe, riscurile sunt evaluate pe baza pericolelor
reprezentate de către toţi agenţii biologici periculoşi prezenţi.
(3) Angajatorul trebuie să reînnoiască periodic evaluarea riscurilor şi, în orice caz, la
orice modificare a condiţiilor de lucru care pot să determine expunerea lucrătorilor la
agenţi biologici, precum şi atunci când creşte numărul bolilor profesionale pe care le-a
înregistrat.
(4) Angajatorul trebuie să furnizeze autorităţii de sănătate publică sau Inspecţiei
Muncii, la cererea acestora, elementele care au stat la baza evaluării riscurilor
profesionale.
Identificarea şi evaluarea riscurilor
ART. 9
Evaluarea riscurilor profesionale prevăzută la art. 7 se efectuează pe baza tuturor
informaţiilor existente şi, mai ales, pe baza:
a) clasificării agenţilor biologici, prevăzută la art. 5 şi 6, care constituie sau pot
constitui un pericol pentru sănătate;
b) recomandărilor emise de inspectorii de muncă şi/sau de inspectorii autorităţilor de
sănătate publică, ce indică necesitatea ca agentul biologic să fie controlat în scopul de a
proteja sănătatea lucrătorilor care sunt sau pot fi expuşi acestui agent biologic, în cursul
activităţii lor;
c) informaţiilor asupra bolilor ce pot fi contractate datorită unei activităţi profesionale a
lucrătorilor;
d) efectelor alergice şi toxicogene ce pot să rezulte ca urmare a activităţii lucrătorilor;
e) faptului că un lucrător suferă de o boală legată direct de munca sa.
ART. 10
(1) Dacă rezultatele evaluării riscurilor profesionale, prevăzută la art. 8 şi 9, pentru
activităţile care implică o expunere la agenţi biologici arată că expunerea şi/sau potenţiala
expunere se raportează la un agent biologic din grupa 1 fără risc identificabil pentru
sănătatea lucrătorilor, atunci prevederile art. 11 - 34 nu se aplică, iar angajatorul trebuie
să respecte doar prevederile generale de securitate, sănătate şi de igienă la locul de
muncă.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1) trebuie aplicat pct. 1 din anexa nr. 6.
(3) Dacă rezultatele evaluării riscurilor arată că activitatea nu implică o intenţie
deliberată de a lucra cu un agent biologic sau de a-l utiliza, dar poate să conducă la
expunerea lucrătorilor la un agent biologic în cursul unor activităţi a căror listă figurează
în anexa nr. 1, atunci se aplică prevederile art. 11, 13 - 18 şi 21 - 31.
ANEXA 1
LISTA INDICATIVĂ
a tipurilor de activităţi profesionale
1. Activităţi în instalaţiile de producţie alimentară

2. Activităţi în agricultură
3. Activităţi profesionale în care există contact cu animale şi/sau produse de origine
animală
4. Activităţi în serviciile de sănătate, inclusiv în unităţile de izolare şi examinare post-
mortem
5. Activităţi în laboratoare clinice, veterinare şi de diagnostic, excluzând laboratoarele
microbiologice de diagnostic
6. Activităţi în instalaţiile de eliminare a deşeurilor
7. Activităţi în instalaţiile de epurare a apelor uzate.
HOTĂRÂRE Nr. 493 din 12 aprilie 2006 privind cerinţele minime de securitate şi
sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de zgomot
ART. 15
Potrivit prevederilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 319/2006, la evaluarea riscurilor,
angajatorul trebuie să acorde atenţie deosebită următoarelor elemente:
a) nivelului, tipului şi duratei expunerii, inclusiv expunerii la zgomot cu caracter de
impuls;
b) valorilor limită de expunere şi valorilor de expunere de la care se declanşează
acţiunea, stabilite la art. 5 - 7;
c) efectelor asupra sănătăţii şi securităţii lucrătorilor care aparţin unor grupuri sensibile
la riscuri specifice;
d) efectelor asupra sănătăţii şi securităţii lucrătorilor rezultate din interacţiunile dintre
zgomot şi substanţe ototoxice din mediul de muncă, precum şi dintre zgomot şi vibraţii,
în măsura în care este posibil din punct de vedere tehnic;
e) efectelor indirecte asupra sănătăţii şi securităţii lucrătorilor rezultate din interacţiuni
dintre zgomot şi semnale de avertizare sau alte sunete care trebuie percepute pentru a
reduce riscul de accidentare;
f) informaţiilor privind emisia de zgomot, furnizate de producătorii echipamentelor de
muncă în conformitate cu prevederile legale;
g) existenţei unor echipamente de muncă alternative, proiectate pentru a reduce emisia
de zgomot;
h) prelungirii expunerii la zgomot peste programul de lucru normal, pe răspunderea
angajatorului;
i) informaţiilor adecvate obţinute în urma supravegherii sănătăţii, inclusiv informaţiilor
publicate, atunci când este posibil;
j) punerii la dispoziţie a mijloacelor de protecţie auditivă cu caracteristici de atenuare
adecvate.
ART. 16
(1) Angajatorul trebuie să deţină o evaluare a riscurilor potrivit prevederilor art. 12
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 319/2006 şi trebuie să identifice măsurile care trebuie luate
pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor potrivit prevederilor art. 6 - 11 din aceeaşi
lege.
(2) Evaluarea riscurilor trebuie să fie înregistrată pe un suport adecvat care să asigure
păstrarea datelor.
(3) Evaluarea riscurilor trebuie să fie actualizată periodic şi ori de câte ori s-au produs
modificări semnificative care pot să conducă la expunerea lucrătorilor la zgomot sau
atunci când rezultatele supravegherii sănătăţii fac necesar acest lucru.
HOTĂRÂRE Nr. 600 din 13 iunie 2007privind protecţia tinerilor la locul de muncă
ART. 6
(1) Angajatorul este obligat să ia măsurile necesare pentru asigurarea securităţii şi
protejarea sănătăţii tinerilor, ţinând seama, în special, de riscurile specifice prevăzute la
art. 9.
(2) Angajatorul trebuie să pună în practică măsurile prevăzute la alin. (1), pe baza
evaluării riscurilor existente pentru tineri şi legate de munca acestora.
(3) Evaluarea prevăzută la alin. (2) trebuie să fie efectuată înainte ca tinerii să înceapă
munca şi la orice modificare semnificativă a condiţiilor de muncă şi trebuie să vizeze, în
principal, următoarele elemente:
a) echipamentul de muncă şi organizarea locului de muncă şi a postului de lucru;
b) natura, nivelul şi durata expunerii la agenţi fizici, biologici şi chimici;
c) organizarea, categoria şi modul de utilizare a echipamentelor de muncă, în special a
agenţilor prevăzuţi la lit. b), maşinilor, aparatelor şi dispozitivelor, precum şi manipularea
acestora;
d) stabilirea procedeelor de muncă şi a desfăşurării muncii şi interacţiunea acestora,
respectiv organizarea muncii;
e) nivelul pregătirii profesionale şi al instruirii acordate tinerilor.
(4) În cazul în care evaluarea prevăzută la alin. (2) demonstrează existenţa unui risc
pentru securitatea, sănătatea fizică sau mentală ori dezvoltarea tinerilor, angajatorul are
obligaţia de a asigura evaluarea şi supravegherea sănătăţii tinerilor, la intervale regulate,
în mod gratuit şi adecvat, în conformitate cu reglementările în vigoare.
ART. 9
(1) Angajatorul are obligaţia de a proteja tinerii împotriva riscurilor specifice pentru
securitatea, sănătatea şi dezvoltarea lor, riscuri care rezultă din lipsa lor de experienţă, din
conştientizarea insuficientă a riscurilor existente sau potenţiale ori din faptul că tinerii
sunt încă în dezvoltare.
(2) Fără a aduce atingere art. 5 alin. (1) şi în scopul prevăzut la alin. (1) este interzisă
angajarea tinerilor pentru activităţi care:
a) depăşesc în mod evident capacităţile lor fizice sau psihologice;
b) implică o expunere nocivă la agenţi toxici, cancerigeni, care determină modificări
genetice ereditare, având efecte nocive pentru făt pe durata gravidităţii sau având orice alt
efect nociv cronic asupra fiinţei umane;
c) implică o expunere nocivă la radiaţii;
d) prezintă riscuri de accidentare, pe care se presupune că tinerii nu le pot identifica
sau preveni, din cauza atenţiei insuficiente pe care o acordă securităţii în muncă, a lipsei
lor de experienţă ori de pregătire;
e) pun în pericol sănătatea acestora din cauza frigului ori a căldurii extreme sau din
cauza zgomotului ori a vibraţiilor.
(3) Printre activităţile şi procedeele care sunt susceptibile să antreneze riscuri specifice
pentru tineri, în sensul prevederilor alin. (1), figurează, în special:
a) activităţile care implică o expunere nocivă la agenţii fizici, biologici şi chimici
prevăzuţi la pct. I din anexă;
b) procedeele şi activităţile prevăzute la pct. II din anexă.
LISTA
cuprinzând agenţii, activităţile şi procedeele care pot antrena riscuri
specifice pentru securitatea, sănătatea şi dezvoltarea tinerilor, la care se face
referire în art. 9 din hotărâre
I. Agenţi
1. Agenţi fizici:
a) radiaţiile ionizante;
b) munca în atmosferă hiperbarică, de exemplu în incintele presurizate, la scufundări
subacvative.
2. Agenţi biologici: agenţii biologici din grupele 3 şi 4, în sensul prevederilor Hotărârii
Guvernului nr. 1.092/2006 privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de
expunerea la agenţi biologici în muncă.
3. Agenţi chimici:
a) substanţele şi preparatele care sunt clasificate în toxice (T), foarte toxice (Tx),
corozive (C) sau explozive (E), conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor
chimice periculoase, aprobată cu modificări prin Legea nr. 451/2001, cu modificările şi
completările ulterioare, Hotărârii Guvernului nr. 490/2002 pentru aprobarea Normelor de
aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 200/2000 privind clasificarea,
etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, cu modificările
şi completările ulterioare, şi Hotărârii Guvernului nr. 92/2003 pentru aprobarea Normelor
metodologice privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea preparatelor chimice
periculoase;
b) substanţele şi preparatele care se clasifică în nocive, conform prevederilor actelor
normative prevăzute la lit. a), şi comportă următoarele riscuri:
- pot determina efecte ireversibile foarte grave (R39);
- pot determina efecte ireversibile (R40);
- pot antrena o sensibilizare prin inhalare (R42);
- pot antrena o sensibilizare prin contact cu pielea (R43);
- pot cauza cancer (R45);
- pot cauza modificări genetice ereditare (R46);
- pot avea efecte grave pentru sănătate în caz de expunere prelungită (R48);
- pot reduce fertilitatea (R60);
- pot determina apariţia, pe durata gravidităţii, a unor efecte nocive pentru copil (R61);
c) substanţele şi preparatele, conform prevederilor actelor normative prevăzute la lit.
a), care se clasifică în iritante (Xi) şi comportă unul sau mai multe din următoarele forme
de risc:
- sunt inflamabile (R12);
- pot antrena o sensibilizare prin inhalare (R42);
- pot antrena o sensibilizare prin contact cu pielea (R43);
d) substanţele şi preparatele prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.093/2006 privind
stabilirea cerinţelor minime de securitate şi sănătate pentru protecţia lucrătorilor
împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi cancerigeni sau mutageni la locul de
muncă;
e) plumbul şi compuşii săi, în măsura în care agenţii respectivi pot să fie absorbiţi de
organismul uman;
f) azbestul.
II. Procedee şi activităţi:

a) procedeele şi activităţile prevăzute în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.093/2006;
b) activităţi de fabricaţie şi de manipulare a dispozitivelor, artificiilor sau diverselor
obiecte care conţin explozivi;
c) activităţi din menajeriile de animale feroce şi veninoase;
d) activităţi de sacrificare industrială a animalelor;
e) activităţi care presupun manipularea aparatelor de producere, de înmagazinare sau
de folosire a gazelor comprimate, lichefiate sau dizolvate;
f) activităţi care presupun folosirea cuvelor, bazinelor, rezervoarelor, recipientelor sau
canistrelor care conţin agenţii chimici prevăzuţi la pct. I.3;
g) activităţi care comportă risc de prăbuşire, surpare, cădere de la înălţime;
h) activităţi care comportă riscuri electrice de înaltă tensiune;
i) activităţi al căror ritm este condiţionat de maşini şi care sunt remunerate în funcţie de
rezultat.
HOTĂRÂRE Nr. 971 din 26 iulie 2006 privind cerinţele minime pentru semnalizarea
de securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă
ART. 6
(1) Atunci când riscurile nu pot fi evitate sau reduse suficient prin mijloace tehnice de
protecţie colectivă ori prin măsuri, metode sau procedee de organizare a muncii,
angajatorul trebuie să prevadă semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la locul de
muncă, în conformitate cu prevederile prezentei hotărâri, şi să verifice existenţa acesteia.
(2) Pentru alegerea semnalizării adecvate, angajatorul trebuie să ia în considerare orice
evaluare a riscurilor realizată în conformitate cu art. 7 alin. (4) lit. a) din Legea nr.
319/2006.
HOTĂRÂRE Nr. 1028 din 9 august 2006 privind cerinţele minime de securitate şi
sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare
ANEXA 1
CERINŢE MINIME
OBSERVAŢIE PRELIMINARĂ
Obligaţiile prevăzute în prezenta anexă se aplică în vederea realizării obiectivelor

prezentei hotărâri şi în măsura în care, pe de o parte, elementele avute în vedere sunt
prezente la postul de lucru şi, pe de altă parte, cerinţele sau caracteristicile intrinseci ale
sarcinii de muncă nu împiedică acest lucru.
1. Echipament
a) Comentarii generale
Utilizarea acestui echipament nu trebuie să prezinte riscuri pentru lucrători.
b) Ecran de vizualizare
Caracterele de pe ecran trebuie să fie bine definite şi distincte, de dimensiuni
corespunzătoare şi cu spaţiu suficient între caractere şi între rânduri.
Imaginea de pe ecran trebuie să fie stabilă, fără fenomene de scânteiere sau alte forme
de instabilitate.
Strălucirea şi/sau contrastul dintre caractere şi fondul ecranului trebuie să poată fi uşor
de reglat de către operator şi uşor de adaptat condiţiilor ambiante.
Pentru a se adapta nevoilor operatorului, ecranul trebuie să poată fi orientat şi înclinat
cu uşurinţă.
Trebuie să fie posibilă utilizarea unui postament separat sau a unei mese reglabile
pentru ecran.
Ecranul nu trebuie să prezinte străluciri supărătoare sau reflexii care ar putea deranja
utilizatorul.
c) Tastatură
Tastatura trebuie să fie înclinabilă şi separată de ecran, astfel încât să permită
lucrătorului găsirea unei poziţii de lucru confortabile, care să evite oboseala braţelor şi
mâinilor.
Spaţiul din faţa tastaturii trebuie să fie suficient pentru a permite sprijinirea mâinilor şi
braţelor operatorului.
Pentru a evita reflexiile, suprafaţa tastaturii trebuie să fie mată.
Poziţia tastaturii şi caracteristicile tastelor trebuie să faciliteze utilizarea tastaturii.
Simbolurile tastelor trebuie să prezinte contrast suficient şi să fie lizibile din poziţia
normală de lucru.
d) Masă sau suprafaţă de lucru
Masa sau suprafaţa de lucru trebuie să aibă o suprafaţă puţin reflectantă, să aibă
dimensiuni suficiente şi să permită o amplasare flexibilă a ecranului, tastaturii,
documentelor şi echipamentului auxiliar.
Suportul pentru documente trebuie să fie stabil şi uşor de reglat şi trebuie poziţionat
astfel încât să diminueze mişcările incomode ale capului şi ochilor.
Trebuie să existe spaţiu suficient pentru a permite lucrătorilor o poziţie confortabilă.
e) Scaun de lucru
Scaunul de lucru trebuie să fie stabil şi să asigure operatorului libertate de mişcare şi o
poziţie confortabilă.
Scaunul trebuie să poată fi reglat pe verticală.
Spătarul scaunului trebuie să poată fi înclinat şi reglat pe verticală.
Un reazem pentru picioare trebuie pus la dispoziţie celor care îl doresc.
2. Mediu de muncă
a) Spaţiu
Prin dimensiunile şi amenajarea sa, postul de lucru trebuie să asigure utilizatorului un
spaţiu suficient, care să îi permită să îşi schimbe poziţia şi să varieze mişcările.
b) Iluminat
Iluminatul general şi iluminatul local (lămpi de lucru) trebuie să asigure condiţii de
iluminat satisfăcătoare şi un contrast corespunzător între ecran şi mediul înconjurător,
ţinând seama de tipul de activitate şi de necesităţile vizuale ale utilizatorului.
Strălucirile şi reflexiile supărătoare pe ecran sau pe orice alte echipamente trebuie
evitate prin amenajarea locului de muncă şi a postului de lucru în funcţie de amplasarea şi
caracteristicile tehnice ale surselor de lumină artificială.
c) Reflexii şi străluciri
Posturile de lucru trebuie să fie amenajate astfel încât sursele de lumină, cum ar fi
ferestrele şi alte deschideri, pereţii transparenţi sau translucizi, precum şi echipamentele
şi pereţii de culori deschise, să nu provoace străluciri orbitoare directe şi să antreneze cât
mai puţin posibil reflexii pe ecran.
Ferestrele trebuie prevăzute cu un sistem adecvat de acoperire, cu posibilităţi de
reglare pentru a atenua lumina naturală la postul de lucru.
d) Zgomot
La amenajarea postului/posturilor de lucru trebuie să se ţină seama de zgomotul emis
de echipamentul care aparţine postului/posturilor de lucru, în special pentru a se evita
distragerea atenţiei sau perturbarea comunicării verbale.
e) Căldură
Echipamentele care aparţin postului/posturilor de lucru nu trebuie să creeze disconfort
lucrătorilor prin producerea de căldură în exces.
f) Radiaţii
Toate radiaţiile, cu excepţia părţii vizibile a spectrului electromagnetic, trebuie reduse
la niveluri neglijabile în ceea ce priveşte protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor.
g) Umiditate
Trebuie să fie atins şi menţinut un nivel de umiditate corespunzător.
3. Interfaţa operator/computer
La elaborarea, alegerea, achiziţionarea şi modificarea programelor, precum şi pentru
definirea sarcinilor care implică utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare,
angajatorul trebuie să ţină seama de următoarele principii:
a) programul trebuie adaptat sarcinii de muncă;
b) programul trebuie să fie uşor de folosit şi, dacă este cazul, să poată fi adaptat
nivelului de cunoştinţe sau experienţei operatorului; niciun dispozitiv de verificare
calitativă sau cantitativă nu poate fi folosit fără ştirea lucrătorilor;
c) sistemele trebuie să furnizeze lucrătorilor indicaţii cu privire la derularea
operaţiunilor;
d) sistemele trebuie să afişeze informaţiile într-un format şi într-un ritm adaptate
operatorilor;
e) trebuie aplicate principii de ergonomie informatică, în special în cazul operaţiilor de
prelucrare a datelor de către operator.
sănătate pentru manipularea manuală a maselor care prezintă riscuri pentru lucrători,
în special de afecţiuni dorsolombare
ART. 6
În toate cazurile în care manipularea manuală a maselor de către lucrător nu poate fi
evitată, angajatorul trebuie să organizeze posturile de lucru astfel încât manipularea să fie
cât mai sigură şi cu risc cât mai mic posibil pentru sănătate, fiind obligat de asemenea:
a) să evalueze, în prealabil, condiţiile de securitate şi de sănătate pentru tipul de lucrare
respectiv şi să examineze în special caracteristicile maselor, potrivit prevederilor anexei
nr. 1;
b) să urmărească evitarea sau reducerea riscurilor pentru lucrători, în special de
afecţiuni dorsolombare, prin adoptarea de măsuri corespunzătoare, având în vedere
caracteristicile mediului de muncă şi cerinţele activităţii, potrivit prevederilor anexei nr.
1.
HOTĂRÂRE Nr. 1058 din 9 august 2006 privind cerinţele minime pentru
îmbunătăţirea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor care pot fi expuşi unui
potenţial risc datorat atmosferelor explozive
ART. 6
(1) În vederea îndeplinirii obligaţiilor stabilite prin prevederile art. 7 alin. (4) şi ale art.
12 alin. (1) din Legea nr. 319/2006, angajatorul trebuie să evalueze riscurile specifice din
atmosferele explozive, luând în considerare cel puţin:
a) probabilitatea producerii şi persistenţei atmosferelor explozive;
b) probabilitatea prezenţei şi activării surselor de aprindere, inclusiv a descărcărilor
electrostatice şi a declanşării incendiului;
c) utilajele, substanţele folosite, procesele şi posibilele lor interacţiuni;
d) dimensiunile efectelor anticipate.
(2) Riscurile de explozii sunt evaluate în mod global.
(3) La evaluarea riscurilor de explozii trebuie luate în considerare locurile care sunt sau
pot fi legate prin deschideri de locurile în care pot apărea atmosfere explozive.
sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de câmpuri
electromagnetice
ART. 12
În conformitate cu art. 7 alin. (4) din Legea nr. 319/2006, la evaluarea riscurilor
angajatorul trebuie să acorde o atenţie deosebită următoarelor elemente:
a) nivelului, spectrului de frecvenţă, duratei şi tipului expunerii;
b) valorilor limită de expunere şi valorilor de declanşare a acţiunii, prevăzute la art. 5;
c) efectelor asupra stării de sănătate şi securităţii lucrătorilor care aparţin unor grupuri
sensibile la riscuri specifice;
d) efectelor indirecte, cum ar fi: interferenţele cu echipamente şi dispozitive medicale
electronice, inclusiv stimulatoare cardiace şi alte dispozitive implantate, riscul de
proiectare a obiectelor feromagnetice în câmpuri magnetice statice având o inducţie
magnetică mai mare de 3 mT, amorsarea dispozitivelor electroexplozive detonatoare,
incendiile şi exploziile rezultate în urma aprinderii materialelor inflamabile datorită
scânteilor provocate de câmpuri induse, curenţi de contact sau descărcări de scântei;
e) existenţei unor echipamente de muncă alternative proiectate pentru a reduce
nivelurile de expunere la câmpuri electromagnetice;
f) informaţiilor adecvate obţinute în urma supravegherii stării de sănătate, inclusiv
informaţiilor publicate, atunci când este posibil;
g) surselor de expunere multiple;
h) expunerii simultane la câmpuri de frecvenţe multiple.
ART. 13
(1) Angajatorul trebuie să deţină o evaluare a riscurilor, în conformitate cu art. 12 alin.
(1) lit. a) din Legea nr. 319/2006, şi trebuie să stabilească măsurile care trebuie luate
pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, în conformitate cu art. 14 - 20.
(2) Evaluarea riscurilor trebuie să fie înregistrată pe un suport adecvat care să asigure
păstrarea datelor.
(3) Atunci când natura şi amploarea riscurilor legate de câmpurile electromagnetice nu
justifică o evaluare mai detaliată a riscurilor, evaluarea riscurilor trebuie să conţină
argumente prezentate de angajator pentru a justifica acest fapt.
(4) Evaluarea riscurilor trebuie să fie actualizată periodic şi ori de câte ori s-au produs
modificări semnificative în urma cărora aceasta poate deveni caducă sau atunci când
rezultatele supravegherii medicale demonstrează că este necesar.
HOTĂRÂRE Nr. 1093/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi

sănătate pentru protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi
cancerigeni sau mutageni la locul de muncă
” ART. 6
(1) Prevederile prezentei hotărâri se aplică oricărei activităţi în care lucrătorii sunt sau
pot fi expuşi, ca urmare a muncii lor, la agenţi cancerigeni sau mutageni.
(2) În cazul oricărei activităţi susceptibile să prezinte pentru lucrători un risc de
expunere la agenţi cancerigeni sau mutageni, angajatorul este obligat să determine natura,
gradul şi durata de expunere a lucrătorilor, pentru a face posibilă evaluarea oricărui risc
pentru sănătatea şi securitatea lor, precum şi stabilirea măsurilor care trebuie luate.
(3) Angajatorul este obligat să reînnoiască periodic evaluarea riscurilor şi în mod
obligatoriu la orice modificare a condiţiilor de muncă prin care poate fi influenţată
expunerea lucrătorilor la agenţi cancerigeni sau mutageni.
ART. 7
La evaluarea riscului trebuie luate în considerare toate căile de pătrundere în organism
a agentului cancerigen sau mutagen, cum ar fi absorbţia transcutanată şi/sau percutanată.
ART. 8
În situaţia în care se efectuează evaluarea prevăzută la art. 6 alin. (2), angajatorii
trebuie să acorde o atenţie deosebită tuturor eventualelor efecte asupra securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor cu sensibilitate specială şi trebuie să ia în considerare, printre altele,
faptul că este preferabil să nu angajeze/repartizeze astfel de lucrători în zonele în care pot
intra în contact cu agenţi cancerigeni sau mutageni.”
HOTĂRÂRE Nr. 1218/ 2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi

sănătate în muncă pentru asigurarea protecţiei lucrătorilor împotriva riscurilor legate
de prezenţa agenţilor chimici
” ART. 11
(1) În îndeplinirea obligaţiei sale de a asigura sănătatea şi securitatea lucrătorilor în
cadrul oricărei activităţi care implică agenţi chimici periculoşi, angajatorul ia măsurile
preventive necesare, prevăzute la art. 7 alin. (1) - (3) din Legea nr. 319/2006, şi include
măsurile prevăzute în prezenta hotărâre.
(2) Angajatorul trebuie să se asigure că riscul pentru securitatea şi sănătatea
lucrătorilor în procesul de muncă indus de un agent chimic periculos este eliminat sau
redus la minimum. Este obligatorie respectarea valorilor-limită de expunere profesională
la agenţi chimici în mediul de muncă, prevăzute în anexele nr. 1 şi 4, după caz, respectiv
a valorilor-limită biologice tolerabile de lucrători, prevăzute în anexa nr. 2, cu menţinerea
concentraţiilor agenţilor chimici la cel mai scăzut nivel posibil.
(3) Valorile-limită prevăzute la alin. (2) reprezintă valori maxime admise.
ART. 12
(1) Angajatorul, în îndeplinirea obligaţiilor stabilite în art. 7 alin. (4) şi în art. 12 alin.
(1) din Legea nr. 319/2006, trebuie să determine existenţa oricărui agent chimic periculos
la locul de muncă.
(1^1) Angajatorul trebuie să menţină un inventar/registru al agenţilor chimici
periculoşi manipulaţi în unitate, care să conţină referinţe la fişele cu date de securitate
aferente substanţelor şi amestecurilor periculoase respective.
(2) În cazul în care se constată prezenţa agenţilor chimici periculoşi la locul de muncă,
angajatorul trebuie să evalueze orice risc referitor la securitatea şi sănătatea lucrătorilor
care decurge din prezenţa respectivilor agenţi chimici, luând în considerare:
a) proprietăţile lor periculoase;
b) informaţiile puse la dispoziţie de furnizor referitoare la securitatea şi sănătatea
lucrătorilor, cum ar fi fişele cu date de securitate, în conformitate cu prevederile
Regulamentului (CE) nr. 1.907/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 18
decembrie 2006 privind înregistrarea, evaluarea, autorizarea şi restricţionarea
substanţelor chimice (REACH), de înfiinţare a Agenţiei Europene pentru Produse
Chimice, de modificare a Directivei 1999/45/CE şi de abrogare a Regulamentului (CEE)
nr. 793/93 al Consiliului şi a Regulamentului (CE) nr. 1.488/94 al Comisiei, precum şi a
Directivei 76/769/CEE a Consiliului şi a directivelor 91/155/CEE, 93/67/CEE,
93/105/CE şi 2000/21/CE ale Comisiei, cu modificările şi completările ulterioare;
c) nivelul, tipul şi durata expunerii, luând în considerare toate rutele posibile de
expunere;
d) condiţiile în care se desfăşoară lucrul în prezenţa unor astfel de agenţi, inclusiv
cantităţile acestora;
e) valorile limită de expunere profesională sau valorile limită biologice naţionale;
f) efectul măsurilor preventive luate sau care urmează să fie luate;
g) concluziile care rezultă în urma supravegherii stării de sănătate deja efectuate,
atunci când sunt disponibile.
(3) Angajatorul trebuie să obţină informaţii suplimentare necesare pentru evaluarea
riscului de la furnizorul agenţilor chimici periculoşi sau din alte surse disponibile. Dacă
este cazul, aceste informaţii trebuie să conţină evaluarea specifică privind riscul pentru
utilizatori, stabilit pe baza prevederilor legislaţiei naţionale aplicabile, armonizată cu
legislaţia comunitară cu privire la agenţii chimici.
ART. 13
Angajatorul trebuie să se afle în posesia unei evaluări a riscului, în conformitate cu art.
12 din Legea nr. 319/2006, şi să identifice ce măsuri trebuie luate potrivit art. 11 şi 17 -
24 din prezenta hotărâre.
ART. 14
(1) Evaluarea riscului trebuie însoţită de documente prezentate într-o formă adecvată,
în conformitate cu legislaţia şi practica naţională, şi poate include o justificare a
angajatorului referitoare la faptul că natura şi amploarea riscurilor datorate agenţilor
chimici nu necesită o altă evaluare detaliată a riscului.
(2) Evaluarea riscului se actualizează, în special, dacă s-au produs schimbări
semnificative din cauza cărora evaluarea ar fi depăşită sau atunci când rezultatele
supravegherii stării de sănătate fac necesar acest lucru.
(3) În evaluarea riscului trebuie incluse şi anumite activităţi în cadrul întreprinderii sau
al unităţii, cum ar fi întreţinerea, în timpul cărora este previzibilă apariţia unui risc de
expunere semnificativ sau care, din alte cauze, pot avea efecte vătămătoare pentru
securitate şi sănătate, chiar după ce au fost luate toate măsurile tehnice.
(4) În cazul activităţilor care implică expunerea la mai mulţi agenţi chimici periculoşi,
riscul trebuie evaluat pe baza riscului prezentat de toţi aceşti agenţi chimici în
combinaţie.
ART. 15
În cazul unei activităţi noi care implică agenţi chimici periculoşi, procesul de muncă
trebuie să înceapă numai după ce a fost realizată o evaluare a riscului acelei activităţi şi
după luarea măsurilor de prevenire identificate ca necesare.”
HOTĂRÂRE Nr. 1875/ 2005 privind protecţia sănătăţii şi securităţii lucrătorilor faţă
de riscurile datorate expunerii la azbest
” ART. 8
Pentru orice activitate susceptibilă să prezinte risc de expunere la pulberea provenită
din azbest sau din materiale cu conţinut de azbest, angajatorul trebuie să dispună
efectuarea evaluării şi monitorizării acestui risc, astfel încât să se determine natura
expunerii - varietatea mineralogică, dimensiunea fibrelor - şi gradul de expunere a
lucrătorilor la pulberea de azbest sau de materiale cu conţinut de azbest.”
HOTĂRÂRE Nr. 1876/ 2005 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de vibraţii
”ART. 7
(1) În executarea obligaţiilor prevăzute la art. 7 alin. (4) şi art. 12 alin. (1) din Legea nr.
319/2006, angajatorul trebuie să evalueze şi, dacă este necesar, să măsoare nivelurile de
vibraţii mecanice la care sunt expuşi lucrătorii.
(2) Măsurarea se efectuează în conformitate cu partea A pct. 2 sau cu partea B pct. 2
din anexă, după caz.
ART. 8
(1) Nivelul de expunere la vibraţia mecanică poate fi evaluat prin intermediul
observării practicilor de lucru specifice şi prin trimiterea la informaţiile relevante cu
privire la magnitudinea probabilă a vibraţiilor corespunzătoare echipamentelor sau
tipurilor de echipamente utilizate în condiţiile specifice de utilizare, inclusiv informaţiile
de această natură furnizate de producătorul echipamentului.
(2) Operaţia prevăzută la alin. (1) se deosebeşte de măsurare, care necesită utilizarea
unei aparaturi specifice şi a unei metodologii corespunzătoare.
ART. 9
(1) Evaluarea şi măsurarea prevăzute la art. 7 trebuie să fie planificate şi efectuate de
către serviciile competente, la intervale corespunzătoare, ţinându-se seama de prevederile
art. 8 şi 9 din Legea nr. 319/2006, referitoare la competenţele serviciilor de protecţie şi
prevenire şi ale lucrătorilor desemnaţi, cu atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă.
(2) Datele obţinute din evaluarea şi/sau măsurarea nivelului de expunere la vibraţii
mecanice se păstrează într-o formă adecvată pentru a permite consultarea la o dată
ulterioară.
ART. 10
La evaluarea riscurilor angajatorul trebuie să acorde o atenţie deosebită următoarelor
elemente:
a) nivelul, tipul şi durata expunerii, inclusiv orice expunere la vibraţii intermitente sau
la şocuri repetate;
b) valorile limită ale expunerii şi valorile de expunere de la care se declanşează
acţiunea, prevăzute la art. 5 şi 6;
c) orice efecte asupra sănătăţii şi securităţii lucrătorilor expuşi la riscuri deosebite;
d) orice efecte indirecte asupra securităţii lucrătorilor, care rezultă din interacţiunile
e) informaţiile furnizate de producătorii echipamentelor de muncă, potrivit legislaţiei
în vigoare;
f) existenţa echipamentelor similare, proiectate astfel încât să reducă nivelurile de
expunere la vibraţiile mecanice;
g) prelungirea expunerii la vibraţii transmise întregului corp în afara programului de
lucru normal, sub responsabilitatea angajatorului;
h) condiţiile de muncă specifice, cum ar fi temperaturile scăzute;
i) informaţiile corespunzătoare obţinute din supravegherea sănătăţii, inclusiv
informaţiile publicate, în măsura în care este posibil.
ART. 11
(1) Angajatorul trebuie să fie în posesia unei evaluări a riscurilor, potrivit prevederilor
art. 12 alin. (1) din Legea nr. 319/2006, şi trebuie să identifice măsurile care trebuie luate
potrivit prevederilor art. 12 - 17 din prezenta hotărâre.
(2) Evaluarea riscurilor trebuie înregistrată pe un suport material şi poate include o
justificare a angajatorului potrivit căreia natura şi amploarea riscurilor legate de vibraţiile
mecanice nu necesită efectuarea unei evaluări mai detaliate a acestora.
(3) Evaluarea riscurilor trebuie să fie actualizată periodic, în special dacă s-au produs
schimbări semnificative sau dacă rezultatele supravegherii sănătăţii arată că este
necesară.”
HOTĂRÂRE Nr. 1049/ 2006 privind cerinţele minime pentru asigurarea securităţii
şi sănătăţii lucrătorilor din industria extractivă de suprafaţă sau subteran
”ART. 5
Angajatorul trebuie să se asigure că este întocmit şi ţinut la zi un document referitor la
securitate şi sănătate, denumit în continuare document de securitate şi sănătate, care
îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 7, 12, 16 şi 17 din Legea nr. 319/2006.
ART. 6
Documentul de securitate şi sănătate face dovada în special că:
a) sunt determinate şi evaluate riscurile la care sunt expuşi lucrătorii la locul de muncă;
b) se iau măsurile corespunzătoare pentru a se atinge obiectivele prezentei hotărâri;
c) proiectarea, utilizarea şi întreţinerea locului de muncă şi ale echipamentelor prezintă
securitate.
ART. 7
Documentul de securitate şi sănătate trebuie întocmit înainte de începerea lucrării şi
trebuie revizuit dacă locul de muncă suferă modificări majore, extinderi sau
transformări.”
HOTĂRÂRE Nr. 1050/ 2006 privind cerinţele minime pentru asigurarea securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor din industria extractivă de foraj
”ART. 5
Angajatorul trebuie să se asigure că este întocmit şi ţinut la zi un document referitor la
securitate şi sănătate, denumit în continuare document de securitate şi sănătate, care
îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 7, 12, 16 şi 17 din Legea nr. 319/2006.
ART. 6
Documentul de securitate şi sănătate face dovada în special că:
a) sunt determinate şi evaluate riscurile la care sunt expuşi lucrătorii la locul de muncă;
b) se iau măsurile corespunzătoare pentru a se atinge obiectivele prezentei hotărâri;
c) proiectarea, utilizarea şi întreţinerea locului de muncă şi ale echipamentelor prezintă
securitate.
ART. 7
Documentul de securitate şi sănătate se întocmeşte înainte de începerea lucrării şi
trebuie revizuit dacă locul de muncă suferă modificări majore, extinderi sau
transformări.”
Ca o concluzie la cele expuse mai sus nicio activitate nu poate să înceapă fără o
identificare a pericolelor și evaluare preliminară a riscurilor, nu poate să se desfășoare
fără o monitorizare permanentă atât a pericolelor cât și a riscurilor și reevaluarea acestora
din urmă fără a încălca principiile generale de prevenire și protecție în domeniul
securității și sănătății în muncă.
Modalitate de realizare a identificării pericolelor și de evaluare a riscurilor va fi detaliată
întrun alt capitol.
2. Elaborarea, îndeplinirea, monitorizarea şi actualizarea planului de prevenire şi

protecţie;
Definiția planului de prevenire și protecție este dată de prevederile din Hotărârea de
Guvern nr.1425/2006, respectiv:
”ART. 46
(1) Conform prevederilor art. 13 lit. b) din lege, angajatorul trebuie să întocmească un
plan de prevenire şi protecţie care va fi revizuit ori de câte ori intervin modificări ale
condiţiilor de muncă, la apariţia unor riscuri noi şi în urma producerii unui eveniment.
(2) În urma evaluării riscurilor pentru fiecare loc de muncă/post de lucru se stabilesc
măsuri de prevenire şi protecţie, de natură tehnică, organizatorică, igienico-sanitară şi de
altă natură, necesare pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.
(3) În urma analizei măsurilor prevăzute la alin. (2) se stabilesc resursele umane şi
materiale necesare realizării lor.
(4) Planul de prevenire şi protecţie va cuprinde cel puţin informaţiile prevăzute în
anexa nr. 7.
(5) Planul de prevenire şi protecţie se supune analizei lucrătorilor şi/sau
reprezentanţilor lor sau comitetului de securitate şi sănătate în muncă, după caz, şi trebuie
să fie semnat de angajator.”
Elaborarea planului a fost definita mai sus. Îndeplinirea planului, din practică, reprezintă
întocmirea unui program anual, semestrial, trimestrial, lunar sau până la orice fracțiune se
dorește, de activități care să aibă un echilibru între priorități și resurse, cu stabilirea de
responsabilități și indicatori de urmărit dând astfel posibilitate de evaluare a performanței.
Un alt instrument de lucru în realizarea monitorzării și deci motivația și argumentul
actualizării planului de prevenire este ” Nota de constatare”.
3. Elaborarea de instrucţiuni proprii pentru completarea şi/sau aplicarea

reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă, ţinând seama de particularităţile
activităţilor şi ale unităţii/întreprinderii, precum şi ale locurilor de muncă/posturilor de
lucru, şi difuzarea acestora în întreprindere şi/sau unitate numai după ce au fost
aprobate de către angajator;
Instrucțiunile proprii sunt instrumente care fac parte atât din activitățile de informarea
lucrătorilor, instruirea lucrătorilor cât și consultarea lucrătorilor – obligativități prevăzute
de lege.
Construirea unei instrucțiuni are la bază prevederile legale, prescripții tehnice, cărți
tehnice în funcție de subiectul instrucțiunii.
Pentru o bună structurare și înțelegere a instrucțiunii e recomandat să definim: scopul
instrucțiunii, domeniul/ locul unde se aplică, ce documente au stat la baza construirii/
elaborării, responsabilități si descrierea activității.
6. Întocmirea unui necesar de documentaţii cu caracter tehnic de informare şi
instruire a lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
Documentații cu caracter tehnic de informare reprezintă:
- instrucțiuni de utilizare a unui echipament cu prevederi de securitate
și sănătate în muncă
- procedura de eliberare a ”Permisului de lucru cu foc”: în ce condiții,
ce trebuie să conțină, responsabilități
- procedura de eliberare a ” Permisului de lucru”: în ce condiții, ce
trebuie să conțină, responsabilități.
4. Propunerea atribuţiilor şi răspunderilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în

muncă, ce revin lucrătorilor, corespunzător funcţiilor exercitate, care se consemnează
în fişa postului, cu aprobarea angajatorului.
Prevedere atât a Legii securității și sănătății în muncă cât și, a Codului Muncii.
Din practică este bine să se treacă cât mai explicit atribuiile și răspunderile evitându-se
sintagma ”respectarea normelor de securitate și sănătate în muncă”. Deoarece poate să
existe o mobilitate a personalului, pentru a evita unele complicații se poate realiza o
Anexă a Fișei Postului, cu specificația că aceasta face parte integrantă.
Totodată aducem aminte că trebuie să existe capitol specific securității și sănătății în
muncă în contractul colectiv de muncă, regulamentul intern sau regulamentul de
organizare și funcționare.
5. verificarea însuşirii şi aplicării de către toţi lucrătorii a măsurilor prevăzute în

planul de prevenire şi protecţie, a instrucţiunilor proprii, precum şi a atribuţiilor şi
responsabilităţilor ce le revin în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă stabilite prin
fişa postului
7. elaborarea tematicii pentru toate fazele de instruire, stabilirea, în scris, a
periodicităţii instruirii adecvate pentru fiecare loc de muncă în instrucţiunile proprii,
asigurarea informării şi instruirii lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă şi verificarea însuşirii şi aplicării de către lucrători a informaţiilor primite;
8. elaborarea programului de instruire-testare la nivelul întreprinderii şi/sau
unităţii;
Am grupat toate aceste trei puncte deoarece au legătură unul cu celălalt.
În conformitate cu Normele metodologice, referitor la instruirea personalului/
lucrătorilor, acestea prevăd urmatoarele:
”ART. 75
Instruirea în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă are ca scop însuşirea
cunoştinţelor şi formarea deprinderilor de securitate şi sănătate în muncă.
ART. 76
(1) Instruirea lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă la nivelul
întreprinderii şi/sau al unităţii se efectuează în timpul programului de lucru.
(2) Perioada în care se desfăşoară instruirea prevăzută la alin. (1) este considerată timp
de muncă.
ART. 77
Instruirea lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă cuprinde 3 faze:
a) instruirea introductiv-generală;
b) instruirea la locul de muncă;
c) instruirea periodică.
ART. 78
La instruirea personalului în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă vor fi folosite
mijloace, metode şi tehnici de instruire, cum ar fi: expunerea, demonstraţia, studiul de
caz, vizionări de filme, diapozitive, proiecţii, instruire asistată de calculator.
ART. 79
Fiecare angajator are obligaţia să asigure baza materială corespunzătoare unei instruiri
adecvate.
ART. 80
Angajatorul trebuie să dispună de programe de instruire - testare la nivelul
întreprinderii şi/sau unităţii pentru:
a) conducătorii locurilor de muncă;
b) lucrători, pe meserii şi activităţi.
ART. 81
(1) Rezultatul instruirii lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă se
consemnează în mod obligatoriu în fişa de instruire individuală, conform modelului
prezentat în anexa nr. 11, cu indicarea materialului predat, a duratei şi datei instruirii.
(2) Completarea fişei de instruire individuală se va face cu pix cu pastă sau cu stilou,
imediat după verificarea instruirii.
(3) După efectuarea instruirii, fişa de instruire individuală se semnează de către
lucrătorul instruit şi de către persoanele care au efectuat şi au verificat instruirea.
(4) Fişa de instruire individuală va fi păstrată de către conducătorul locului de muncă şi
va fi însoţită de o copie a ultimei fişe de aptitudini completate de către medicul de
medicina muncii.
(5) Fişa de instruire individuală se păstrează în întreprindere/unitate, de la angajare
până la data încetării raporturilor de muncă.
ART. 82
(1) Pentru persoanele aflate în întreprindere şi/sau unitate cu permisiunea
angajatorului, cu excepţia altor participanţi la procesul de muncă, aşa cum sunt definiţi
potrivit art. 5 lit. c) din lege, angajatorul stabileşte, prin regulamentul intern sau prin
regulamentul de organizare şi funcţionare, durata instruirii şi reguli privind instruirea şi
însoţirea acestora în întreprindere şi/sau unitate.
(2) Pentru lucrătorii din întreprinderi şi/sau unităţi din exterior care desfăşoară
activităţi pe bază de contract de prestări de servicii, angajatorul beneficiar al serviciilor va
asigura instruirea lucrătorilor respectivi privind activităţile specifice întreprinderii şi/sau
unităţii respective, riscurile pentru securitatea şi sănătatea lor, precum şi măsurile şi
activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii, în general.
(3) Instruirea prevăzută la alin. (1) şi (2) se consemnează în fişa de instruire colectivă,
conform modelului prezentat în anexa nr. 12.
(4) Fişa de instruire colectivă se întocmeşte în două exemplare, din care un exemplar
se va păstra de către angajator/lucrător desemnat/serviciu intern de prevenire şi protecţie
care a efectuat instruirea şi un exemplar se păstrează de către angajatorul lucrătorilor
instruiţi sau, în cazul vizitatorilor, de către conducătorul grupului.
(5) Reprezentanţii autorităţilor competente cu atribuţii de control vor fi însoţiţi de către
un reprezentant desemnat de către angajator, fără a se întocmi fişa de instruire.
Instruirea introductiv-generală
ART. 83
Instruirea introductiv-generală se face:
a) la angajarea lucrătorilor definiţi conform art. 5 lit. a) din lege;
b) lucrătorilor detaşaţi de la o întreprindere şi/sau unitate la alta;
c) lucrătorilor delegaţi de la o întreprindere şi/sau unitate la alta;
d) lucrătorului pus la dispoziţie de către un agent de muncă temporar.
ART. 84
Scopul instruirii introductiv-generale este de a informa despre activităţile specifice
întreprinderii şi/sau unităţii respective, riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă,
precum şi măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul întreprinderii şi/sau
unităţii, în general.
ART. 85
Instruirea introductiv-generală se face de către:
a) angajatorul care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
sau
b) lucrătorul desemnat; sau
c) un lucrător al serviciului intern de prevenire şi protecţie; sau
d) serviciul extern de prevenire şi protecţie.
ART. 86
Instruirea introductiv-generală se face individual sau în grupuri de cel mult 20 de
persoane.
ART. 87
(1) Durata instruirii introductiv-generale depinde de specificul activităţii şi de riscurile
pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi de măsurile şi activităţile de prevenire şi
protecţie la nivelul întreprinderii şi/sau al unităţii, în general.
(2) Angajatorul stabileşte prin instrucţiuni proprii durata instruirii introductiv-generale;
aceasta nu va fi mai mică de 8 ore.
(3) Sunt exceptate de la prevederile alin. (2) persoanele prevăzute la art. 82, cărora li se
vor prezenta succint activităţile, riscurile şi măsurile de prevenire şi protecţie din
întreprindere şi/sau unitate.
ART. 88
(1) În cadrul instruirii introductiv-generale se vor expune, în principal, următoarele
probleme:
a) legislaţia de securitate şi sănătate în muncă;
b) consecinţele posibile ale necunoaşterii şi nerespectării legislaţiei de securitate şi
c) riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională specifice unităţii;
d) măsuri la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii privind acordarea primului ajutor,
stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor.
(2) Conţinutul instruirii introductiv-generale trebuie să fie în conformitate cu tematica
aprobată de către angajator.
ART. 89
(1) Instruirea introductiv-generală se va finaliza cu verificarea însuşirii cunoştinţelor pe
bază de teste.
(2) Rezultatul verificării va fi consemnat în fişa de instruire.
(3) Lucrătorii prevăzuţi la art. 83 lit. a) şi d) nu vor putea fi angajaţi dacă nu şi-au
însuşit cunoştinţele prezentate în instruirea introductiv-generală.
Instruirea la locul de muncă
ART. 90
(1) Instruirea la locul de muncă se face după instruirea introductiv-generală şi are ca
scop prezentarea riscurilor pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi
activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul fiecărui loc de muncă, post de lucru şi/sau
fiecărei funcţii exercitate.
(2) Instruirea la locul de muncă se face tuturor lucrătorilor prevăzuţi la art. 83, inclusiv
la schimbarea locului de muncă în cadrul întreprinderii şi/sau al unităţii.
ART. 91
(1) Instruirea la locul de muncă se face de către conducătorul direct al locului de
muncă, în grupe de maximum 20 de persoane.
ART. 92
(1) Durata instruirii la locul de muncă depinde de riscurile pentru securitate şi sănătate
în muncă, precum şi de măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul fiecărui
loc de muncă, post de lucru şi/sau fiecărei funcţii exercitate.
(2) Durata instruirii la locul de muncă nu va fi mai mică de 8 ore şi se stabileşte prin
instrucţiuni proprii de către conducătorul locului de muncă respectiv, împreună cu:
sau
c) un lucrător al serviciului intern de prevenire şi protecţie; sau
d) serviciul extern de prevenire şi protecţie.
ART. 93
(1) Instruirea la locul de muncă se va efectua pe baza tematicilor întocmite de către
angajatorul care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă/lucrătorul desemnat/serviciul intern/serviciul extern de prevenire şi protecţie şi
aprobate de către angajator, tematici care vor fi păstrate la persoana care efectuează
instruirea.
(2) Instruirea la locul de muncă va cuprinde cel puţin următoarele:
a) informaţii privind riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională specifice
locului de muncă şi/sau postului de lucru;
b) prevederile instrucţiunilor proprii elaborate pentru locul de muncă şi/sau postul de
lucru;
c) măsuri la nivelul locului de muncă şi/sau postului de lucru privind acordarea
primului ajutor, stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor, precum şi în cazul
pericolului grav şi iminent;
d) prevederi ale reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă privind activităţi
specifice ale locului de muncă şi/sau postului de lucru;
e) demonstraţii practice privind activitatea pe care persoana respectivă o va desfăşura
şi exerciţii practice privind utilizarea echipamentului individual de protecţie, a
mijloacelor de alarmare, intervenţie, evacuare şi de prim ajutor, aspecte care sunt
obligatorii.
ART. 94
Începerea efectivă a activităţii la postul de lucru de către lucrătorul instruit se face
numai după verificarea cunoştinţelor de către şeful ierarhic superior celui care a făcut
instruirea şi se consemnează în fişa de instruire individuală.
Instruirea periodică
ART. 95
Instruirea periodică se face tuturor lucrătorilor prevăzuţi la art. 83 şi are drept scop
reîmprospătarea şi actualizarea cunoştinţelor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
ART. 96
(1) Instruirea periodică se efectuează de către conducătorul locului de muncă.
(2) Durata instruirii periodice, intervalul dintre două instruiri şi periodicitatea
verificării instruirii vor fi stabilite prin instrucţiuni proprii, în funcţie de condiţiile locului
de muncă şi/sau postului de lucru.
(2^1) Intervalul dintre două instruiri periodice nu va fi mai mare de 6 luni.
(3) Pentru personalul tehnico-administrativ intervalul dintre două instruiri periodice va
fi de cel mult 12 luni.
(4) Verificarea instruirii periodice se face de către şeful ierarhic al celui care
efectuează instruirea şi prin sondaj de către angajator/lucrătorul desemnat/serviciul intern
de prevenire şi protecţie/serviciile externe de prevenire şi protecţie, care vor semna fişele
de instruire ale lucrătorilor, confirmând astfel că instruirea a fost făcută corespunzător.
(5) Instruirea periodică se va completa în mod obligatoriu şi cu demonstraţii practice.
ART. 97
Instruirea periodică se va efectua pe baza tematicilor întocmite de către angajatorul
care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă/lucrătorul
desemnat/serviciul intern de prevenire şi protecţie/serviciul extern de prevenire şi
protecţie şi aprobate de către angajator, care vor fi păstrate la persoana care efectuează
instruirea.
ART. 98
Instruirea periodică se face suplimentar celei programate în următoarele cazuri:
a) când un lucrător a lipsit peste 30 de zile lucrătoare;
b) când au apărut modificări ale prevederilor de securitate şi sănătate în muncă privind
activităţi specifice ale locului de muncă şi/sau postului de lucru sau ale instrucţiunilor
proprii, inclusiv datorită evoluţiei riscurilor sau apariţiei de noi riscuri în unitate;
c) la reluarea activităţii după accident de muncă;
d) la executarea unor lucrări speciale;
e) la introducerea unui echipament de muncă sau a unor modificări ale echipamentului
existent;
f) la modificarea tehnologiilor existente sau procedurilor de lucru;
g) la introducerea oricărei noi tehnologii sau a unor proceduri de lucru.
ART. 99
Durata instruirii periodice prevăzute la art. 98 nu va fi mai mică de 8 ore şi se stabileşte
în instrucţiuni proprii de către conducătorul locului de muncă respectiv, împreună cu:
sau
c) un lucrător al serviciului intern de protecţie şi prevenire; sau
d) serviciul extern de protecţie şi prevenire.
ART. 100
Instruirea periodică prevăzută la art. 98 se va efectua pe baza tematicilor întocmite de
către angajatorul care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă/lucrătorul desemnat/serviciul intern de prevenire şi protecţie/serviciul extern de
prevenire şi protecţie şi aprobate de către angajator, care vor fi păstrate la persoana care
efectuează instruirea.”
9. Asigurarea întocmirii planului de acţiune în caz de pericol grav şi iminent, conform

prevederilor art. 101 - 107, şi asigurarea ca toţi lucrătorii să fie instruiţi pentru
aplicarea lui;
Planul de acțiune în caz de pericol grav și iminent face subiectul unui capitol următor.
Normele metodologice prevăd următoarele:
”ART. 101
Starea de pericol grav şi iminent de accidentare, astfel cum este el definit la art. 5 lit. l)
din lege, poate fi constatată de către orice lucrător din întreprindere şi/sau unitate,
lucrător al serviciului extern de prevenire şi protecţie cu care întreprinderea şi/sau
unitatea a încheiat contract, precum şi de către inspectorii de muncă.
ART. 102
La constatarea stării de pericol grav şi iminent de accidentare se vor lua imediat
următoarele măsuri de securitate:
a) oprirea echipamentului de muncă şi/sau activităţii;
b) evacuarea personalului din zona periculoasă;
c) anunţarea serviciilor specializate;
d) anunţarea conducătorilor ierarhici;
e) eliminarea cauzelor care au condus la apariţia stării de pericol grav şi iminent.
ART. 103
(1) În vederea realizării măsurilor prevăzute la art. 102 lit. a), în prealabil angajatorul
va desemna lucrătorii care trebuie să oprească echipamentele de muncă şi va asigura
instruirea acestora.
(2) În vederea realizării măsurilor precizate la art. 102 lit. b), în prealabil angajatorul
trebuie:
a) să întocmească planul de evacuare a lucrătorilor;
b) să afişeze planul de evacuare la loc vizibil;
c) să instruiască lucrătorii în vederea aplicării planului de evacuare şi să verifice modul
în care şi-au însuşit cunoştinţele.
(3) În vederea realizării măsurilor precizate la art. 102 lit. c), în prealabil angajatorul
trebuie:
a) să desemneze lucrătorii care trebuie să contacteze serviciile specializate şi să îi
instruiască în acest sens;
b) să asigure mijloacele de comunicare necesare contactării serviciilor specializate.
(4) În vederea realizării măsurilor precizate la art. 102 lit. d), în prealabil angajatorul
trebuie să stabilească modul operativ de anunţare la nivel ierarhic superior.
(5) În vederea realizării măsurilor precizate la art. 102 lit. e), în prealabil angajatorul
trebuie:
a) să desemneze lucrătorii care au capacitatea necesară să elimine starea de pericol
grav şi iminent, să asigure instruirea şi dotarea lor cu mijloace tehnice necesare
intervenţiei;
b) să stabilească serviciile specializate care pot interveni.
ART. 104
Angajatorul trebuie să stabilească măsurile de securitate prevăzute la art. 102, ţinând
seama de natura activităţilor, numărul de lucrători, organizarea teritorială a activităţii şi
de prezenţa altor persoane în afara celor implicate direct în procesul muncii.
10. evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific;

”ART. 105
Evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific prevăzută la art. 13 lit. k) din lege trebuie să
conţină nominalizarea şi localizarea acestor zone în cadrul întreprinderii şi/sau unităţii şi
măsurile stabilite în urma evaluării riscurilor pentru aceste zone.
ART. 106
(1) Angajatorul trebuie să aducă la cunoştinţa tuturor lucrătorilor care sunt zonele cu
risc ridicat şi specific.
(2) Angajatorul trebuie să aducă la cunoştinţa conducătorilor locurilor de muncă şi
lucrătorilor care îşi desfăşoară activitatea în zonele cu risc ridicat şi specific măsurile
stabilite în urma evaluării riscurilor.
ART. 107
Acţiunile pentru realizarea măsurilor stabilite în urma evaluării riscurilor pentru zonele
cu risc ridicat şi specific constituie o prioritate în cadrul planului de protecţie şi
prevenire.”
11. stabilirea zonelor care necesită semnalizare de securitate şi sănătate în muncă,

stabilirea tipului de semnalizare necesar şi amplasarea conform prevederilor Hotărârii
Guvernului nr. 971/2006 privind cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate
şi/sau sănătate la locul de muncă;
În urma procesului de identificare a pericolelor și evaluarea riscurilor se realizează planul
de prevenire și protecție, plan care în cadrul măsurilor organizatorice cuprinde
semnalizarea de securitate și sănătate.
12. Evidenţa meseriilor şi a profesiilor prevăzute de legislaţia specifică, pentru care

este necesară autorizarea exercitării lor;
Care ar fi?
Ce legislație prevede/
Proceduri
13. Evidenţa posturilor de lucru care necesită examene medicale suplimentare;

14. Evidenţa posturilor de lucru care, la recomandarea medicului de medicina
muncii, necesită testarea aptitudinilor şi/sau control psihologic periodic;
Colaborarea cu medical de medicina muncii și, eventual ținerea unui Registru de
evidență, rezolvă cu ușurință această cerință legală și, totodată permite menținerea în timp
real a monotorizării a stării de sănătate a lucrătorilor.
15. Monitorizarea funcţionării sistemelor şi dispozitivelor de protecţie, a aparaturii

de măsură şi control, precum şi a instalaţiilor de ventilare sau a altor instalaţii pentru
controlul noxelor în mediul de muncă;
16. Verificarea stării de funcţionare a sistemelor de alarmare, avertizare,
semnalizare de urgenţă, precum şi a sistemelor de siguranţă;
19. Evidenţa echipamentelor de muncă şi urmărirea ca verificările periodice şi, dacă
este cazul, încercările periodice ale echipamentelor de muncă să fie efectuate de
persoane competente, conform prevederilor din Hotărârea Guvernului nr. 1.146/2006
privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea în muncă de către
lucrători a echipamentelor de muncă;
Existența a cel puțin unei persoane responsabile cu mentenanța, dacă nu un departament,
reprezintă existența unui Registru de mentenanță care permite monitorizarea tuturor
echipamentelor. Existența Registrului nu este necesară doar pentru o mai bună organizare
a activității, el poate reprezenta și un instrument prin care se țin sub control cheltuielile
organizției.
17. Efectuarea controalelor interne la locurile de muncă, cu informarea, în scris, a

angajatorului asupra deficienţelor constatate şi asupra măsurilor propuse pentru
remedierea acestora
Așa cum am mai spus și în paragrafele precedente, controalele intern reprezintă
procedura prin care se monitorizează eficiența și eficacitatea măsurilor de prevenire și
protecție și se actualizează planul de prevenire.
În continuare, celelalte puncte din articolul 15 sunt bine detaliate în cadrul hotărârilor de
guvern specifice și, de aceea nu considerăm necesară explicitarea lor.
Concluzie: organizarea activității de prevenire și protecție în domeniul securității și

sănătății în muncă este o activitate complexă necesitând personal bine pregătit în
domeniul dar și, o bună colaborare între persoana resbonsabilă cu organizarea activității,
angajator și lucrători.
CAPITOLUL 4
Plan de urgenţă şi plan de evacuare

Asistenţa de urgenţă în caz de calamitate
Atitudinea în accidente colective sau catastrofe
Organizarea sistemului de reacţie la calamităţi în ţările civilizate:

- un comitet naţional de acţiune în caz de dezastre cu corespondent la nivel local, din care fac
parte toţi factorii responsabili ( medici şi personal sanitar, poliţişti, pompieri, militari, etc.);
- un plan de acţiune privind organizarea mijloacelor materiale şi umane la nivel naţional şi local
pe fiecare unitate în parte, cunoscut de toată lumea ( acest plan trebuie să constituie nu un
obiect de inventar ci de preocupare continuă a conducerii colectivităţii în ceea ce priveşte
modernizarea şi însuşirea lui); trebuie să existe un sistem de alarmare eficient şi modern la
nivel naţional (telefon, radio, etc.), posturi telefonice sau de radioemisie de-a lungul căilor
rutiere cu acces direct la politia rutieră sau/şi la centrele de traumatologie sau ambulanţă
sanitară;
- existenţa reţelei de traumatologie sau în cel mai rău caz nominalizarea unor spitale cu sarcini
de urgenţă pe trei nivele.
Dotarea cu mijloace materiale şi umane
Mijloace materiale propriu-zise:

- asigurarea unui material divers şi suficient necesar la locul accidentului sau în timpul
transportului pentru tratament sau diagnostic, steril şi împachetat în aşa fel încât să fie uşor
transportabil; pansamentele, materialul de imobilizare, materialul de sutură, instrumentarul şi
aparatura de reanimare, medicamentele şi perfuzabilele sunt numai câteva dintre materialele
strict necesare;
- existenţa sau posibilitatea de a mobiliza mijloace de transport corespunzătoare pentru
accidentaţi: autosanitare pentru distanţe mici, elicoptere pentru distanţe medii şi avioane
pentru distanţe mari;
- dotarea spitalelor cu sarcini de asigurare a urgenţelor traumatice cu stocuri speciale pentru
accidente colective sau dezastre;
- surse automate de lumină la locul accidentului şi al spitalelor de urgenţă.
Mijloace umane:
- educaţie sanitară adresată tuturor cetăţenilor, ce cuprinde măsuri de autoajutorare în caz de
traumatism ( oprirea unei hemoragii, imobilizarea unei fracturi, etc.); este foarte important
ajutorul necalificat pe care îl dau grupele de cruce roşie, ca şi măsurile de instruire în cadrul
- instruirea în traumatologie adresată personalului mediu sanitar, studenţilor, medicilor.
Experienţa ţărilor cu reţea naţională de traumatologie a evidenţiat superioritatea asistenţei
medicale a traumatizaţilor făcută de echipe specializate în traumatologie faţă de cea asigurată
de reţeaua medicală tradiţională. Controversa continuă să existe în ceea ce priveşte asistenţa
prespitalicească, dacă ea poate fi făcută de paramedici sau de medici (prima eventualitate este
mai puţin costisitoare şi mai accesibilă).
Protocolul de acţiune în caz de accident colectiv
Alertarea poliţiei rutiere sau a ambulanţei sanitare

Alertarea poliţiei rutiere şi/sau a ambulanţei trebuie făcută cât mai precoce în cazul unui
mare accident rutier, aviatic, cutremur etc.
Medicul coordonator de la ambulanţă trimite la locul accidentului o salvare cu un

medic cu experienţă
Medicul coordonator de la ambulanţă trimite echipe speciale dotate cu trusa completă de
asistenţă medicală la locul accidentului, alertează echipele de poliţie şi cele de pompieri dotate cu
materiale speciale necesare stingerii incendiilor şi dezangrenării accidentaţilor (echipe de
descarcerare), asigură mijloace de transport cu dotare corespunzătoare.
Medicul sosit la locul accidentului se informează şi comunică centrului: locul exact al

accidentului (cu posibilităţile de acces în zonă) şi amploarea catastrofei (numărul aproximativ de
morţi, de traumatizaţi grav, de persoane prinse în accident), solicitţnd mijloacele de care are
nevoie pentru prim ajutor şi transport.
Medicul sosit primul la locul accidentului devine comandantul măsurilor luate aici:
- dispune înconjurarea locului dezastrului de către poliţie pentru a îndepărta restul civililor şi
mai ales infractorii care sosesc primii în aceste locuri;
- organizează primul ajutor şi mai ales scoaterea răniţilor de la locul accidentului (din vehicule,
de sub dărămături);
- organizează un loc în apropiere ferit de alte accidente şi propice măsurilor de reanimare şi
triere în vederea transportului la unităţile sanitare;
- organizează primul ajutor calificat pentru urgenţa I (tratarea insuficienţei respiratorii acute,
asigurarea hemostazei în hemoragiile externe, imobilizarea fracturilor mai ales vertebrale,
pansarea plăgilor etc.);
- întocmeşte o documentaţie medicală sumară pe o fişă standard, organizează transportul în
siguranţă.
Experienţa militară a evidenţiat cel mai bine relaţia directă existentă între timpul scurs de
la momentul accidentului până la aplicarea tratamentului definitiv la un traumatizat şi
prognosticul medical, arătând că scăderea mortalităţii nu poate fi pusă numai pe seama noilor
mijloace terapeutice.
Organizarea transportului de la locul accidentului la spital presupune din partea

medicului coordonator două etape distincte:
- trierea bolnavilor în patru grade de urgenţă, cu evacuarea eşalonată în ordinea acestor
grade:
Gradul I – traumatizaţi care au primit ajutor medical de urgenţă şi necesită măsuri urgente
de reanimare şi intervenţie chiruugicală cu indicaţie vitală (există insuficienţa respiratorie, leziuni
vasculare majore, traumatisme craniocerebrale cu hipertensiune intracraniană, hemoperitoneu
masiv);
Gradul II – traumatizaţi care necesită tratament medical şi chirurgical în urgenţă amânată
(traumatisme abdominale deschise, fracturi deschise, luxaţii articulare mari, arsuri peste 20% din
suprafaţa corporală);
Gradul III – accidentaţi care nu necesită spitalizare dar care au nevoie de tratament
ambulator (sunt cei mai zgomotoşi, solicitând transportul cel mai rapid);
Gradul IV – traumatizaţi ale căror leziuni sunt incompatibile cu viaţa.
- internare în spital cel mai potrivit pentru cazul respectiv. Spitalul cel mai potrivit pentru
internarea traumatizaţilor reprezintă încă o sursă de controversă medicală. Clasic se susţine
internarea în spitalul cel mai apropiat de locul accidentului, indiferent de nivelul său de dotare.
Concepţia modernă şi cea mai bună este aceea de a interna bolnavul la spitalul care poate să îi
acorde tratamentul definitiv cel mai calificat, iar spitalele de nivel 3 şi 2 să primească cazurile
uşoare (astfel se evită aglomerarea spitalelor de nivel 1 şi 2 cu traumatizaţi, dar scade calitatea
prestaţiei medicale).
La locul catastrofei există totdeauna un mare volum de muncă de specialitate: degajarea
răniţilor de la locul accidentului, organizarea primului ajutor medical, elaborarea diagnosticului şi
trierea bolnavilor în ordinea urgenţei în vederea transportului la spital. Pentru rezolvarea acestor
probleme este necesar un conducător cu experienţă mare, cu simţ de răspundere, cu calităţi umane
deosebite şi capacităţi organizatorice; de asemenea, pentru o mai bună recunoaştere între membrii
echipei, se impune folosirea de costumaţii diferite, cu însemne speciale pentru diversele
categoriiprofesionale ce activează în focarul dezastrului.
Activitatea din spitalul de traumatologie
În intervalul de timp dintre alarmarea cu privire la accidentul (dezastru) colectiv şi până la

sosirea primului transport de traumatizaţi (accidentaţi) în spital, se dă curs desfăşurării planului de
acţiune în caz de calamităţi al spitalului care se află la medicul şef de gardă (plan întocmit astfel
încât spitalul să poată acorda asistenţă medicală tuturor traumatizaţilor într-un timp rezonabil):
- alarmare şi chemare a personalului care este de serviciu în spital, începând cu chirurgii,
anesteziştii, asustentele de la sălile de operaţie, personalul de la radiologie, laborator,
farmacie, etc.;
- organizare de echipe complexe formate din chirurgi, anestezişti, ortopezi, neuro-chirurgi,
eventual internişti şi cadre medii care vor avea sarcini distincte;
- o echipă va inregistra bolnavul, va lua anamneza de la bolnav sau însoţitor, va prelua fişa care
însoţeşte bolnavul şi va face un exemen clinic urmat de trierea bolnavului pentru continuarea
resuscitării în ATI sau transportul în sala de operaţie;
- o altă echipă se ocupă de resuscitarea cardiorespiratorie în ATI, fiecare component al echipei
având sarcini precise;
- una sau mai multe echipe sunt gata pregătite pentru intervenţie chirurgicală în blocul operator;
în echipa operatorie, pe lângă chirurgul generalist pot fi incluşi şi alţi specialişti (ortopezi,
ginecologi, asistente de sală de operaţie, studenţi, etc.);
- se deschide rezerva de materiale a spitalului pentru cazurile de dezastre şi se colaborează cu
farmacia şi depozitul de materiale al spitalului;
- se eliberează un sector de paturi pentru bolnavii cu traumatism, pentru a fi comasaţi în acel
loc, deci mai uşor de urmărit.
Despre cutremure
Suprafaţa globului este divizată în plăci tectonice. Acestea se miscă în raport cu altele.
Cutremurele sunt determinate ia naştere între aceste plăci în mişcare. Fricţiunile între aceste
plăci dau naştere unor tensiuni enorme în rocă. Aceste tensiuni până când plăcile alunecă brutal
una peste alta. Astfel apar cutremurele de pământ.
Un cutremur e reprezentat de mişcări de suprafaţă, însoţite de un zgomot surd. Deasupra
epicentrului se produc doar vibraţii ale solului. Pe măsura îndepărtării de epicentru, efectul
predominant devine cel orizontal.
Sistemul de avertizare seismică realizat pentru Bucureşti se bazează pe câteva
particularităţi deosebite ale zonei seismogene:
- staţionaritatea în spaţiu a hipocentrelor (foarte aglomerate – cutremurele mari se produc
întotdeauna în aceeaşi arie geografică, dimensiuni);
- staţionarea modelelor de radiaţie (ca mecanism de propagare);
- distanţa epicentrală relativ largă până la Bucureşti (130km), linia de conexiune între aria
epicentrală muntoasă şi câmpie.
Recomandări pentru întocmirea unui plan de activităţi bazat pe regulile de bază de

protecţie, pregătire antiseismică
Generalităţi
Recomandările au caracter orientativ, dat fiind faptul că diferitele unităţi industriale, de

învăţământ, locuinţe etc. Prezintă situaţii.
Experienţa a demonstart însă că este bine să existe un plan decât nici unul şi că pe baza
acestuia se poate lua mai uşor măsuri anticipate de reducere a hazrdurilor seismice precum şi
măsurile cerute de anumite situaţii concrete în faza de urgenţă seismică.
Prin urmare, se exemplifică câteva domenii de activitate, justificate din punct de vedere
strict formal şi legal; un astfel de plan trebuie să corespundă şi lefislaţiei de apărare civilă şi
antidezastru, unor ordonanţe şi decrete, precum şi altor acte normative specifice.
Persoanele cu funcţii de conducere şi administrative trebuie să se informeze din timp
despre reglementările legale existente şi responsabilităţi în privinţa modului în care s-au
respectat cerinţele ce protecţie antiseismică din subordine; aceste responsabilităţi sunt în atenţia
organelor în drept mai ales când se produc dezastre, la un cutremur puternic.
Aspecte privind planificarea activităţilor
Necesitatea unui plan de activităţi antiseismice specifice şcolilor, liceelor sau

universităţilor se bazează pe următoarele ipoteze:
- un cutremur puternic care poate surveni pe durata programului şcolar zilnic poate produce
efectele cele mai defavorabile elevilor şi cadrelor didactice;
- cutremurul poate produce un lanţ de efecte negative în localitate, în zona învecinatî şi direct
sau indirect în unitatea de învăţămînt respectivă;
- serviciile de transport, comunicaţii, salvare, pompieri, poliţie şi intervenţii pot fi afectate sau
supraaglomerate şi nu vor putea veni imediat;
- masa formată din elevi/studenţi, cadre didactice şi personal tehnico-administrativ să fie
capabil să se autoprotejeze şi să dea ajutor până când va fi disponibil ajutor din localitate sau
din altă zonă sau se va clarifica situaţia efectelor cutremurului;
- fără un plan anticipat nu este posibilă acţiunea ordonată în condiţii de impact seismic şi
protecţia în unitatea şcolară respectivă putând deveni dezastre seismice.
Planul trebuie întocmit pornind de la realităţile concrete ale unităţii şcolare respective, de
către un colectiv operativ, cu sprijinul părinţilor şi al specialiştilor, al organelor administraţiei
locale.
Colectivul operativ poate fi în principiu constituit din director, adjuncţi, cadre didactice cu
experienţă în acţiuni organizatorice: Crucea Roşie sau medicul, sora medicală, administratorul,
unele cadre tehnice, secretarul unităţii de învăţământ, reprezentanţii părinţilor, elevi din clasele
mari.
Conţinutul planului de activitaţi
În conformitate cu exeperienţa de pe plan mondial şi din ţara noastră, apar drept necesare
următoarele activităţi care pot coordona şi pregătirea antiseismice:
- identificarea hazardurilor seismice şi a măsurilor de eliminare, reducere sau eşalonare pe
lista de aşteptare;
- exerciţiile de protecţie antiseismică;
- planul de răspuns în caz de cutremur;
- educaţia antiseismică şi programele de instruire practică;
- planul de revenire la normal după cutremur şi eventuala utilizare a unităţii pentru cazare
temporară a elevilor sau sinistraţilor;
- aparatura, echipamente şi materiale necesare.
Rolul planului de activităţi nu este de a suplini angajarea unor specialişti pentru îndrumare
şi expertiză, ci de a accentua conducerea colectivului din unitatea de învăţământ respectivă
pentru conştientizarea necesităţii şi posibilităţii reducerii hazardurilor seismice continue de
educaţie şi protecţie antiseismică.
Hazarduri seismice
Pentru a oferi un tablou logic colectivului operativ, se va exemplifica amploarea

hazardului seismic şi succesiunea cauzală a acestora în caz de cutremur în localitatea, cartierul,
zona şi unitatea de învăţământ de care răspunde, în funcţie de următoarele elemente:
- seismicitatea (gradul seismic din harta de zonare şi alte caracteristici);
- hazarduri (pericole) suplimentare, posibile datorită elementelor de relief învecinate (versanţi,
văi, ape, etc.);
- hazarduri (pericole) suplimentare, posibile datorită unor construcţii mari (baraje) şi dotări
industriale (triaje industriale, centrale electrice, etc.) învecinate, trasee de linii electrice,
canale şi conducte de gaze, petrol, etc.;
- hazarduri (pericole) suplimentare, posibile datorită lipsei de rezistenţă a structurii (ziduri,
stâlpi, grinzi) sau deteriorarea unor elemente nestructurale (coşuri de fum, clacane, ziduri
despărţitoare, geamuri mari, etc.);
- hazarduri (pericole) suplimentare, posibile datorită avarierii, deplasării sau răsturnării la
cutremur a unor instalaţii şi echipamente în interiorul clădirilor sau din incinte;
- hazarduri (pericole) suplimentare, posibile datorită unei reacţii de panică, evacuării
dezordonate şi accidentării în masă pe coridoare înguste, în lipsa educaţiei şi antrenării
antiseismice, mai ales la unităţi cu grad deosebit de ocupare cu elevi;
- hazarduri (pericole) suplimentare, posibile la plecarea după seism a unor mase mari de elevi
în cartier şi în localitate spre casă, în prezenţa unor posibile efecte de dezastru în localitate.
După detalierea pe liste specifice, menţionând amplasamentele, clădirile şi clasele
identificate, fiecare din aceste hazarduri (pericole) date spre analiză specialiştilor sau colectivului
operativ, pentru eliminare, reducere sau eşalonare pe listele de aşteptare, în complexitatea tehnică,
posibilităţile locale şi costul implicat.
Vor fi stabiliţi responsabilii, metodele de studiu şi intervenţie, sursa de finanţare şi
termenul propus.
Exerciţii de protecţie antiseismică
Deoarece în mod practic eliminarea sau reducerea tuturor hazardurilor structurale şi

nestructurale consumă timp şi fonduri se recomandă să se efectueze de la bun început exerciţii de
protecţie antiseismică pentru reducerea riscului persoanelor.
Procedura standard este ghemuire culcat sub bancă/masă, pe coate şi genunchi, cu
antebraţele ăe lângă un perete rezistent fără geamuri.
Protecţia se poate realiza şi sub o grindă sau un toc de uşă, dacă există siguranţa privind
rezistenţa acestora.
Exerciţiile de evacuare post-seismică au în vedere eventualitatea unui incendiu sau
explozii de gaze datorită efectelor cutremurului.
Se urmăreşte evacuarea ordonată şi calmă către un amplasament dinainte cunoscut şi sigur,
fără linii electrice, conducte de gaze învecinate, etc.
Evacuarea clădirilor poate avea loc numai după ce dispoziţia de evacuare a fost dată de
persoanele desemnate de comitetul cu acest drept.
În cazul operaţiunilor de salvare se pot avea în vedere şi situaţii neaşteptate, cum ar fi:
- întreruperea curentului electric;
- blocarea unor uşi, găsirea altei ieşiri;
- blocarea scărilor cu tencuieli, cărămizi, placaje;
- procesarea unui şoc seismic secundar pe durata evacuării;
- existenţa fumului pe coridor şi pe scări;
- un anumit număr de elevi răniţi, netransportabili;
- particularităţi specifice fiecărui sezon.
Planul de răspuns în caz de cutremur
Acest plan va cuprinde:

- schema subordănării între cei autorizaţi să dea dispoziţii în etapa de urgenţă;
- procedee utilizate pentru:
 evacuare post-seismică (în ce condiţii se ia decizia, ce trasee sunt utilizate, cum se
evită aglomeraţia, etc.);
 siguranţa elevilor/studenţilor, cadrelor didactice şi personalului (căutarea şi
salvarea celor prinşi în ruine sau mobilier căzute, înregistrarea efectelor seismice,
etc.);
 securitatea clădirii (prevenirea şi stingerea incendiilor, verificarea reţelelor
utilitare, evaluarea avariilor, etc.);
 surse independente de electricitate, apă, căldură;
 comunicaţii în interior şi exterior;
- lista acţiunilor specifice care revin fiecăruia în timpul şi imediat după cutremur.
Educaţia antiseismică şi programele de instruire practică în şcoli
În vederea educaţiei antiseismice se va conveni cu fiecare cadru didactic modul în care se

vor integra în programa şcolară, an de studiu, cunoştinţele privind seismicitatea, efectele
cutremurelor şi protecţia antiseismică.
În privinţa intruirii practice, se va pune accentul pe insuşirea procedeelor de protecţie
antiseismică individuală şi de grup, în ordonanţă, precum şi pe conştientizarea tipurilor de
hazarduri (pericole) care trebuie evitate, reduse sau eliminate, in mediul de contribuţie proprie.
În acelaşi sens vor fi utilizate prelegerile şi exerciţiile de apărare civilă şi de prevenire a
dezastrelor.
Prin planul de activităţi se vor prevedea şi acţiuni de verificare/repetare periodică
trimestrială la vârstele mai mici şi semestriale gimnaziu/liceu sau studenţi.
Planul de revenire la normal după cutremur si eventuala utilizare pentru cazarea

temporară a elevilor şi sinistraţilor.
APROBAT AVIZAT
PREŞEDINTELE C.L.S.U(for tutelar) INSPECTOR ŞEF ISU
Dir. Gen.
AVIZAT
ŞEF CENTRU DE COORDONARE
ŞI CONDUCERE A EVACUĂRII
SC____________SRL
PLANUL
DE EVACUARE A SC____________SRL
ÎN SITUAŢII DE URGENŢE CIVLE
GENERATE DE DEZASTRE
-2009-
A. SCOPUL ACŢIUNILOR DE EVACUARE
Scopul acţiunilor de evacuare îl reprezintă luarea măsurilor de protecţie civilă înainte, pe timpul
sau după producerea unei situaţii de urgenţă, la declararea stării de alertă, pentru scoaterea în
mod organizat, în totalitate sau parţial, din zonele afectate sau potenţial a fi afectate, în vederea
protejării vieţii şi sănătăţii, a salariaţilor, a bunurilor materiale cu valoare economică sau care
fac parte din patrimoniul, a valorilor arhivistice din instituţie, asigurarea continuităţii
desfăşurării activităţilor economico - sociale, precum şi dispunerea lor în zone care asigură
condiţii de protecţie şi supravieţuire în situaţii de urgenţă .
B.CONCEPŢIA ACŢIUNILOR DE EVACUARE
Acţiunile de evacuare se planifica si se organizează in funcţie de tipul de risc, avându – se în

vedere parametrii specifici ce caracterizează evoluţia şi amploarea consecinţelor acesteia .
In caz de situaţii de urgentă, acţiunea de evacuare va începe imediat după identificarea
pericolului ori după producerea acestuia .
În cadrul SC____________SRL, având in vedere, dispunerea în localitate, particularitaţile
construcţiilor, importanta socială a instituţiei publice pot apărea următoarele tipuri de risc,
generatoare de situatii de urgenta :
1. Riscuri naturale
Fenomene meteorologice periculoase:
- Furtuni – manifestate prin vânturi puternice, precipitaţii sub forma de ploaie căzute în
cantităţi ce depăşesc debitul normal, căderi de grindină ;
- Inundaţii – provocate de creşterea debitului peste cotele normale ale râului Ialomiţa sau
generate de cantităţile mari de precipitaţii căzute în timp scurt;
- Seceta – manifestata prin lipsa precipitatiilor si temperaturilor foarte ridicate ;
- Îngheţul – provocat de temperaturi foarte scăzute, formarea de poduri şi baraje de gheaţă pe
cursurile apelor, căderi masive de zăpadă, chiciură, polei.
Incendii – provocate de fulgere, precum şi vânturile puternice asociate cu temperaturile ridicate,
în special în perioadele secetoase care ar contribui la aprinderea şi dezvoltarea cu repeziciune a
focului pe suprafeţe mari din sediul administrativ.
Fenomene distructive de origine geologică:
- Cutremure de pământ – sunt mişcări bruşte ale scoarţei terestre, care produc unde elastice şi
trepidaţii care ar putea avea un impact puternic asupra sediului administrativ .
2. Riscuri tehnologice
- Accidente, avarii, explozii şi incendii la manipularea imprudentă a instalaţiilor de încălzire,
apă caldă, sau la transportul de substanţe periculoase pe centura Mp.Târgovişte aflată în
imediata apropiere a sediului SC____________SRL.
- Prăbuşirea de construcţii, instalaţii sau amenajări – producerea de accidente majore
(explozii, cedarea structurilor de rezistenţă, efectuarea unor lucrări care contravin tuturor
normelor de protectia muncii, etc.) care duc la prăbuşirea construcţiilor, amenajărilor de orice
fel, s.a., punând astfel în pericol viaţa salariaţilor, afectând părţi ale structurii de rezistenţă a
clădirilor, utilaje, instalaţii, reţele de alimentare cu apa potabilă, energie electrică, gaze naturale,
comunicaţie etc.
Eşecul utilităţilor publice – distrugerea parţială sau totală a reţelelor de alimentare cu apă
potabilă, energie electrică, gaze naturale, comunicaţie (relee de radio, reţele de calculatoare,
telefonie), care afectează grav desfăşurarea în bune condiţii a activităţilor instituţiilor publice locale.
Căderi de obiecte din atmosferă sau din cosmos – căderi de materiale cosmice, reprezentate în
cea mai mare parte de praf cosmic şi de meteoriţi de dimensiuni mici,care se aprind şi ard în
atmosfera înainte de a ajunge la sol , sau a unor sateliţi artificiali (sau bucăţi din aceştia), care
datorita unor defecţiuni tehnice, îşi părăsesc orbita, iar recuperarea lor înaintea intrării în atmosferă
este imposibilă.
Muniţia neexplodată (muniţie neexplodată rămasă din timpul conflictelor militare)– reprezentată
de mai multe tipuri de muniţii: cartuşe de război de toate tipurile, proiectile, bombe, mine, petarde,
grenade şi orice elemente încărcate cu substanţe explozive, incendiare sau toxice care pot fi scoase
la suprafaţă de erodarea malurilor cursurilor de apă aflate în administrarea SC____________SRL.
3. Riscuri biologice
Epidemiile – fenomene biologice care se manifestă prin îmbolnăviri în masă ale salariaţilor
datorită unor agenţi patogeni (viruşi, riketsiile, bacteriile, fungii şi protozoarele)
1.1.1 În cazul producerii unor inundaţii
Evacuarea SC____________SRL se execută din sediul central la dispoziţia preşedintelui

C.S.U. al SC____________SRL fiind organizată astfel :
- evacuarea se execută pe urgenţe , astfel că în prima urgenţă intră salariaţii din zonele de risc
cu pericol iminent de afectare a infrastructurii şi clădirilor, iar în urgenţa a doua, bunurile
materiale, valorile culturale, de patrimoniu şi arhivistice;
- evacuarea / autoevacuarea persoanelor afectate sau potenţial a fi afectate se realizează la
etajul I al clădirii.
- deplasarea mijloacelor de transport şi a salariaţilor pentru asigurarea acţiunilor de evacuare ,
se va executa pe itinerariile stabilite;
- mijloacele de transport pentru evacuarea salariaţilor, a bunurilor materiale, a valorilor
arhivistice din instituţie, etc., se vor asigura de către SC____________SRL mijloace de
transport auto din parcul propriu;
- aprovizionarea cu carburanţi – lubrifianţi pentru mijloacele auto se asigură contra cost prin
Serviciul contabilitate al SC____________SRL de la staţiile DE DISTRIBUŢIE
CARBURANŢI pe bază de bonuri valorice pentru prima zi de evacuare şi staţia CL a
unităţii, urmând ca pentru celelalte zile să se solicite Ministerului Muncii Solidarităţii
Sociale şi Familiei, suplimentarea fondurilor necesare continuării activităţilor atât pentru
întreaga perioada de evacuare cât şi pentru activităţile desfăşurate pentru intrarea în starea de
normalitate;
- aprovizionarea cu alimente şi produse de strictă necesitate pentru salariaţii, care se
evacuează, cât şi acelor sosiţi în sprijin pentru ajutorarea acestora se va face prin grija
Serviciului contabilitate al SC____________SRL din reţeaua judeţeană de alimentaţie
publică pentru prima zi, urmând ca pentru următoarea perioadă să solicite suplimentarea
fondurilor necesare continuării activităţilor atât pentru întreaga perioada de evacuare cât şi
pentru activităţile desfăşurate pentru intrarea în starea de normalitate;
- pentru asigurarea tuturor măsurilor de pază şi ordine, a evidentei salariaţilor evacuaţi si
bunurilor materiale de valoare, atât a celor ce au putut fi evacuate cât şi a celor rămase,
prevenirea unor fenomene negative pe timpul evacuării, îndrumarea circulaţiei, se vor folosi
forţe ale poliţiei, care vor fi solicitate imediat după apariţia pericolului de inundaţie;
- asistenţa medicală umană va fi realizată prin reţeaua D.S.P. din zonele afectate.
SITUAŢIA SECTOARELOR , BUNURILOR ŞI VALORILOR ARHIVISTICE
CARE SE EVACUEAZĂ ÎN CAZ DE INUNDAŢII
Nr. Locaţiile din Nr. salariati / Numarul si Localitatea in Natura si canti- Personalul Itinerarii de Forta de munca
crt. care se execută persoane tipul mijloa- care se executa tatea de bunuri de insotire deplasare necesara
evacuarea / care se celor de transport evacuarea / si animale care
(locatia - adresa) evacuează necesare locatia - adresa se evacueaza
1
Măsuri privind trecerea la starea de normalitate după producerea inundaţiilor
Nr. Activităţi Planificarea Cu cine

Cine executa
crt. desfăşurate activitatilor colaboreaza
1. Monitorizarea in perma- Permanent Personalul care Membrii
nenta a zonelor afectate asigura permanenta C.S.U
2. Asigurarea informarii Permanent Presedintele C.S.U Membrii
permanente a salariaţilor G.O.A.T. si
despre masurile urgente ce C.S.U
se impun
3. Asigurarea cazarii, Permanent Presedintele C.S.U Membrii
aprovizionarii cu hrana, si pesedintele G.O.A.T. si
apa potabila, bunuri de Centru-lui de C.S.U
stricta necesitate, Conducere si salariati ai
distribuirea de ajutoare Coordonare a SC……….
umanitare, persoanelor Evacu-arii SRL delegati
sinistrate ( cand situatia reprezentanţi
impune ) ai politiei,
4. Refacerea si repunerea in Imediat ce Echipe specializate Locuitori ai
functiune a conductelor si situatia permite ale societatilor de comu-nei
instalatiilor de alimentare dis-
cu apa potabila, energie tributie
electrica, gaze naturale, in
zonele afectate
5. Evacuarea apelor rezultate Imediat ce Echipe specializate Salariaţii
din inundaţii din situatia permite proprii şi cele SC ..............
subsolurile şi incintele solicitate ca sprijin SRL
instituţiilor, obiectivelor
econmico-sociale prin
punerea în funcţiune a
mijloaceloe specifice de
pompare mobile şi
amenajarea şanţuriloe de
scurgere
6. Demolarea lucrărilor de Imediat ce Presedintele C.S.U Salariaţii
apărare care impiedică situatia permite si pesedintele SC ..............
desfăşurarea normală Centru-lui de SRL
activităţilor şi recuperarea Conducere si
materialelor care pot fi Coordonare a
utilizate pentru reabilitarea Evacu-arii
acestora
7. Menţinerea în continuare a Permanent Cadrele medicale Membrii
restricţiilor privind din fiecare zonă C.S.U
consumul de apă şi afectată Salariaţii
alimente din surse SC ..............
neavizate SRL
8. Mentinera in continuare a Permanent Presedintele C.S.U reprezentanţii
masurilor de paza a si pesedintele ai politiei
bunurilor materiale, atât a Centru-lui de
celor care au fost evacuate Conducere si
cat si a celor care nu au Coordonare a
putut fi evacuate , precum Evacu-arii
si asigurarea ordinii
publice atat in zonele afec-
tate cat si locatiile stabilite
pentru evacuati
9. Repartizarea eficienta in Permanent Presedintele C.S.U Membrii
continuare a fortelor si si pesedintele G.O.A.T. si
mijloacelor de interventie, Centru-lui de C.S.U
puse la dispozitie Conducere si
Coordonare a
Evacu-arii SC
.............. SRL
10. Asigurarea cu mijloace de Permanent Presedintele C.S.U Managerii
transport si materiale de si pesedintele societatilor
interventie Centru-lui de care pot pune
Conducere si la dispozitie
Coordonare a mijloacele si
Evacu-arii SC materialele
.............. SRL solicitate
11. Asigurarea cu fonduri Permanent Presedintele C.S.U D.A. ………
banesti pentru sustinerea
activitatilor de evacuare ,
prin solicitarea de supli-
mentare a sumelor , de la
institutiile abilitate
12. Evaluarea pagubelor fizice Imediat ce Presedintele C.S.U Membrii
si valorice determinate de situatia permite C.S.U ,
inundatii salariati SC
.............. SRL
13. Repunerea in functiune a Imediat ce Membrii C.S.U Managerii
obiectivelor afectate situatia permite obiectivelor
menţionate
14. Acordarea in continuare a Permanent Medicii si asistentii Sectiile de
asistenţei medicale din reţeaua D.S.P. specialitate de
salariaţilor afectaţi la Spitalele
din
……………..
15. Acordarea asistentei Imediat ce Preotii din parohiile Presedintele
religioase si inhumarea situatia permite acestora C.S.U.
eventualelor cadavre presedintele
Centrului de
Condu cere si
Coordonare a
Evacuarii
1.1.2 În cazul producerii unor cutremure de pământ
Evacuarea SC_________SRL în cazul producerii unor cutremure de pământ se execută din sediul
central la dispoziţia preşedintelui C.S.U. al SC__________SRL fiind organizată astfel :
- evacuarea se execută pe urgenţe, astfel că în prima urgenţă intră salariaţii din zonele de risc cu
pericol iminent de prăbuşire a infrastructurii şi clădirilor, iar în urgenţa a doua, bunurile
materiale, valorile culturale, de patrimoniu şi arhivistice;
- evacuarea / autoevacuarea persoanelor afectate sau potenţial a fi afectate în cazul producerii
unor cutremure de pământ, se realizează numai pe perioada producerii seismului sau limitată în
timp, pe terenul viran(parcul din spatele clădirii) din vecinătatea instituţiei.
- dacă este cazul, deplasarea mijloacelor de transport şi a salariaţilor pentru asigurarea acţiunilor
de evacuare, se va executa pe itinerariile stabilite;
- mijloacele de transport pentru evacuarea salariaţilor, a bunurilor materiale, a valorilor
arhivistice din instituţie, etc., se vor asigura de către SC_______SRL mijloace de transport
auto din parcul propriu;
- aprovizionarea cu carburanţi – lubrifianţi pentru mijloacele auto se asigură contra cost prin
Serviciul contabilitate al SC____________SRL de la staţiile DE DISTRIBUŢIE
CARBURANŢI pe bază de bonuri valorice pentru prima zi de evacuare şi staţia CL a unităţii,
urmând ca pentru celelalte zile să se solicite Ministerului Muncii Solidarităţii Sociale şi
Familiei, suplimentarea fondurilor necesare continuării activităţilor atât pentru întreaga
perioada de evacuare cât şi pentru activităţile desfăşurate pentru intrarea în starea de
normalitate;
- aprovizionarea cu alimente si produse de stricta necesitate pentru salariaţii, care se evacuează,
cât si acelor sosiţi în sprijin pentru ajutorarea acestora se va face prin grija Serviciului
contabilitate al SC____________SRL din reţeaua judeţeană de alimentaţie publică pentru
prima zi, urmând ca pentru următoarea perioadă să solicite suplimentarea fondurilor necesare
continuării activităţilor atât pentru întreaga perioada de evacuare cât şi pentru activităţile
desfăşurate pentru intrarea în starea de normalitate;
- pentru asigurarea tuturor măsurilor de pază şi ordine, a evidentei salariaţilor evacuaţi si
bunurilor materiale de valoare, atât a celor ce au putut fi evacuate cât şi a celor rămase,
prevenirea unor fenomene negative pe timpul evacuării, îndrumarea circulaţiei, se vor folosi
forţe ale poliţiei, care vor fi solicitate imediat după apariţia pericolului de inundaţie;
- asistenţa medicală umană va fi realizată prin reţeaua D.S.P. din zonele afectate
SITUATIA INSTITUTIILOR ,BUNURILOR SI VALORILOR ARHIVISTICE
CARE SE EVACUEAZA IN CAZ DE CUTREMUR DE PAMANT
Nr. Locaţiile din Nr. salariati / Numarul si locatia - adresa Natura si canti- Personalul Itinerarii de Forta de
crt. care se execută persoane tipul mijloa- tatea de bunuri de insotire deplasare munca
evacuarea / care se celor de transport care se necesara
(locatia - adresa) evacuează necesare evacueaza
Parcul din
- Birotică........
Sediul SC spatele SC Nu este
1 autoevacuare . Nu este cazul ...................
.............. SRL .............. SRL necesar
- arhivă .......
Măsuri privind trecerea la starea de normalitate după
producerea cutremurului de pământ
Nr. Activitati Planificarea Cine executa Cu cine

crt. activitatilor colaboreaza
desfasurate
1. Monitorizarea in Permanent Personalul care Membrii C.S.U
permanenta a zonelor asigura
afectate permanenta
2. Asigurarea informarii Permanent Presedintele Membrii
permanente a populatiei C.S.U G.O.A.T. si
despre masurile urgente C.S.U
ce se impun
3. Asigurarea aprovizionarii Permanent Presedintele Membrii
cu hrana , apa potabila , C.S.U si G.O.A.T. si
bunuri de stricta pesedintele C.S.U, salariati
necesitate , distribuirea Centru-lui de
de ajutoare umanitare , Conducere si
persoanelor sinistrate Coordonare a
( când situatia impune ) Evacuarii
4. Refacerea si repunerea in Imediat ce Echipe Se apelează la
functiune situatia permite specializate ale forţele judeţene
a conductelor si societatilor de
instalatiilor de ali- dis-
mentare cu apa potabila , tributie
energie electrica , gaze
naturale , in zonele
afectate (daca este cazul )
5. Demolarea construcţiilor Imediat ce Presedintele echipe specia-
şi anexelor afectate care situatia permite C.S.U si lizate propriii şi
nu mai pot fi locuite sau pesedintele primite în
utilizate şi transportul Centru-lui de sprijin
materialelor rezultate din Conducere si
demolări, care nu pot fi Coordonare a
utilizate pentru Evacu-arii
reconstrucţie
6. Menţinerea în continuare Permanent Cadrele medicale Membrii C.S.U
a restric-ţiilor privind de la dispensarul si G.O.A.T.,
consumul de apă şi comunal, membrii echipe speciali-
alimente din surse C.S.U. zate propriii şi
neavizate primite în
sprijin
7. Mentinera in continuare a Permanent Presedintele posturile de
masurilor de paza a C.S.U si politie
bunurilor, atat a celor pesedintele
care au fost evacuate cat Centru-lui de
si a celor care nu au putut Conducere si
fi evacuate , precum si Coordonare a
asigurarea ordinii publice Evacu-arii
atat in zonele afectate cat
si locatiile stabilite
pentru evacuati
8. Repartizarea eficienta in Permanent Presedintele C.S.U Membrii C.S.U
continuare a fortelor si si pesedintele si G.O.A.T.
mijloacelor de Centru-lui de
interventie, puse la Conducere si
dispozitie Coordonare a
Evacuarii
9. Asigurarea cu mijloace Permanent Presedintele Managerii
de trans port si materiale C.S.U si societatilor care
de interventie pesedintele pot pune la
Centrului de dispozitie
Conducere si mijloacele si
Coordonare a materialele
Evacuării solicitate
10. Asigurarea cu fonduri Permanent Presedintele D.A.
banesti pentru sustinerea C.S.U …………..
activitatilor de evacuare ,
prin solicitarea de
suplimentare a sumelor ,
de la institutiile abilitate
11. Evaluarea pagubelor Imediat ce Presedintele C. Membrii C.S.U,
fizice si valorice situatia permite S.U salariati
determinate de cutremur
12. Repunerea in functiune a Imediat ce Membrii C.S.U Managerii
obiectivelor afectate situatia permite obiectivelor
13. Acordarea in continuare Permanent Medicii si Sectiile de

a asistentei medicale asistentii din speciali-tate de
salariaţilor reţeaua D.S.P. la Spitalele din
Targoviste,
Moroeni şi
Pucioasa
14. Acordarea asistentei Imediat ce Preotii din Presedintele
religioase si inhumarea situatia permite parohiile acestora C.L.S.U. ,
eventualelor cadavre presedintele
Centrului de
Condu cere si
Coordonare a
Evacuarii
C. CONDUCEREA ACŢIUNILOR DE EVACUARE
Conducerea acţiunilor de evacuare se asigură de către Celula pentru Situaţii de Urgenţă

prin Centrul de Coordonare şi Conducere a evacuării al SC___________SRL, care are ca locaţie
în biroul directorului executiv. Punctul de primire-repartiţie va funcţiona în curtea interioară.
Legătura dintre conducerea operativă, membrii C.S.U, membrii Centrului de coordonare, salariaţii
instituţiei cu atribuţii în managementul situaţiilor de urgenţă şi evacuare, se realizează conform
anexei nr.6 folosindu-se următoarele mijloace:
- Telefoanele mobile personale;
- 2 posturi telefonice fixe;
- 1 post fax, etc.
Se va menţină permanent legătura cu instituţiile judeţene de coordonare a managementului

situaţiilor de urgenţă, conform anexei nr.8, după cum urmează:
- Inspectoratul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă al Judeţului ___________;
- Direcţia Apelor _____________
- Prefectura Judeţului ___________;
- Consiliul Judeţean ___________;
- Inspectoratul Judeţean de Poliţie.
- Inspecţia Judeţeană în Construcţii;
- Distrigaz Sud;
- S.C. Electrica Muntenia Sud;
- Serviciul de Ambulanţă;
- Direcţia de Sănătate Publică ___________;
- Societatea Naţională de Cruce Roşie -Filiala ___________;
- Operatori economici din zona de responsabilitate care dispun de mijloace tehnice ce pot
fi utilizate în managementul situaţiilor de urgenţă, pe bază de convenţii încheiate între
cele două părţi.
ŞEFUL SERVICIULUI VOLUNTAR PENTRU SITUAŢII

DE URGENŢĂ AL SC____________SRL
Anexa 2
Exemplar nr. ….
Anexă la nr. .……….din…………
SITUAŢIA
SALARIAŢILOR CARE SE EVACUEAZĂ
Mijloace de
Categoria Numărul Personal Personal Personal Localitatea/ transport
Instituţia/ de membrilor didactic medical de Locaţia
Numărul
secţia personal de familie evacuat evacuat deservire unde se Obs.
Natura
Tipul
evacuată/ evacuat evacuează
numărul
Sediu
central
TOTAL
Locţiitor şef centru

Anexa B 3
Exemplar nr. ….
SITUAŢIA
BUNURILOR CARE SE EVACUEAZĂ
Bunuri ce se evacuează Persona- Mijloace de transport
instalare/depozitare
lul de
Locaţia în care se
Operator Instituţia însoţire
Forţa
de debarcare/
economic
Cantitatea to
Localitatea/
de
descărcare
evacuează
muncă
Locul de
Punctul
Natura
Natura necesară
Tipul
Sediu SC
central ..............
TOTAL SRL

Anexa 5
Exemplar nr. ….
GRAFICUL
ACTIVITĂŢILOR DE EVACUARE
Zile
Documente ce
I II III IV
se aplică
Cine
Nr Ore Cine
Activităţi ce se execută conduc
crt execută
e
30’
10
12
14
16
18
20
22
24
12
18
24
12
24
12
24
1
2
3
4
5
6
8
6
1 2 27 28 29
3
4
5
6
7
8
9
1
1
1
1
1
1
1
1
1
1
2
2
2
2
2
2
2
Anunţarea şi convocarea Presedi
Inspecto
membrilor Centrului de nte
Planul de
evacuare
-rul de
1 conducere şi coordonare CSU
protecţie
a evacuării la sediul Şef
civilă
primăriei Centru
Convocarea şi instruirea
Preşedi
personalului din Centre Inspecto
Planul de
evacuare
nte
2 şi a şefilor celulelor r de
CSU
S.U. (managerilor) protecţie
Şef
de la op.ec./ instituţii civilă
Centru
(dacă este cazul)
Organizarea ,amenajarea
conducere şi coordonare a
Membrii
şi asigurarea punctelor
C.C.C.E
Planul de evacuare
de adunare/ îmbarcare/
v
debarcare şi primire-
Şeful Centrului de
Persona-
3 repartiţie, a spaţiilor de
lul instit.
cazare cu mobilier,
publice
cazarmament şi efective
evacuării
şi
pentru desfăşurarea
populaţi
activităţilor de evacuare
a
în situaţii de urgenţă.
1 2
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27 28 29
3
4
5
6
7
8
9
Anunţarea salariaţilor
despre trecerea la
4 aplicarea măsurilor de
evacuare în situaţii de
Planul de evacuare
urgenţă
Inspecto
Organizarea şi
r de
asigurarea transportului
Centrul protecţie
salariaţilor, bunurilor
de C.C. civilă
5 materiale, produselor
Ev.
alimentare. a obiectelor
de valoare sau
patrimoniu care se
evacuează.
Asigurarea măsurilor de Inspecto
evacu
l de
6 siguranţă pe timpul r de
transportului protecţie
Asigurarea cu mijloace civilă
Planul de
evacuare
Prese-
de transport auto a
dintele
7 evacuării salariaţilor.
CSU
Asigurarea asistenţei Direcţia
Personalul medical
medicale în punctele de de
Planul de evacuare
8 adunare imbarcare, pe Sănătat
Voluntari
timpul executării e
evacuării în punctele de Publică
debarcare şi localităţile Filiala
de primire a salariaţilor. de
Cruce
Roşie
Asigurarea cu alimente
9 şi produse de primă
Planul de
Preşe-
evacuare
Membrii
necesitate a populaţiei
dintele C.C.C.E
şi salariaţilor care se
CSU v
evacuează.
Asigurarea măsurilor de
Echipaje de poliţie şi
pază, ordine şi
Plan de coope-rare
poliţie comunitară
Insp.
îndrumarea circulaţiei,
Jud de
10 precum şi prevenirea
poliţie
panicii şi apariţiei
Locţiito
fenomenelor antisociale
r şef
pe timpul executării
Centru
evacuării
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
1
3
4
5
6
7
8
9
Raportarea la CJSU a Locţiitor
11 stadiului executării şef
acţiunii de evacuare Centru
Controlul desfăşurării Preşe-
acţiunii de evacuare din dintele
12 zonele afectate si a CSU Şef
primirii salariaţilor în Centru
localităţile/locaţiile
stabilite
Anexa 6
Exemplar nr. ….
COMPONENTA
CENTRULUI DE CONDUCERE ŞI COORDONARE A EVACUĂRII
FUNCTIA TELEFOANE OBS
Nr. NUMELE SI
IN ADRESA
crt. PRENUMELE ADMINISTRATIVA SERVICIU ACASA
CENTRU
Şeful
1 Administrator -
centrului
Locţiitor -
Inspector de protecţie şef
2 civilă centru
3 Director Membru -

Anexa 7
Exemplar nr. ….
COMPONENŢA
PUNCTULUI DE ADUNARE, ÎMBARCARE, DEBARCARE ŞI PRIMIRE REPARTIŢIE
PUNCT DE
PUNCT DE
Nr. TEHNICA SI DEBARCARE TOTAL TIP
PERSONAL ADUNARE/ OBS.
Crt. MATERIALE SI PRIMIRE PERSOANE DEZASTRU
ÎMBARCARE
REPARTITIE
Rep. CCCE Materiale de
Paza PAZNIC birou
Med Registru Hol parter INUNDAŢII
1
evidenţă
Rep. SC .............. SRL Geantă sanitară
Rep. CCCE Materiale de
Paza PAZNIC birou
Terenul viran din
2 Registru CUTREMUR
Med incinta unităţii
evidenţă
Rep. SC .............. SRL Geantă sanitară
Anexa 8
Exemplar nr.
LISTA
LEGĂTURILOR FIR CU STRUCTURILE SUPERIOARE ŞI DE COOPERARE
Nr.
Denumirea structurii Număr de telefon Adresa Observaţii
crt.
1 Inspectoratul Judeţean pentru Situaţii de
Urgenţă ,,BASARAB I’’ al Judeţului;
2 Direcţia Apelor
3 Prefectura Judeţului;
4 Consiliul Judeţean;
5 Inspectoratul Judeţean de Poliţie.
6 Inspecţia Judeţeană în Construcţii;
7 Distrigaz Sud
8 S.C. Electrica Muntenia Sud
9 Serviciul de Ambulanţă
10 Direcţia de Sănătate Publică
11 Societatea Naţională de Cruce Roşie -
Filiala

SC____________SRL
JUDEŢUL ___________
D ECIZIA nr.................
privind constituirea celulei de urgenţă şi a grupei operative cu activitate
temporară la nivel de SC____________SRL
În conformitate cu prevederile art.10 şi 13 din Legea 481/2004 privind

Protecţia Civilă în România, şi a regulamentului de ordine interioară:
DECIDE :
Art.1 Se aprobă constituirea Celulei de Urgenţă al SCconf.anexei nr. 1 la

prezenta dispoziţie.
Art.2 Se aprobă constituirea Grupei Operative cu Activitate Temporară al
SC_________SRL , conform anexei nr. 2 la prezenta dispoziţie
Art.3 Prezenta dispoziţie se va comunica membrilor până la data de
20.01.2007, dată la care devine executorie.
Art.4 Cu ducerea la îndeplinire a prezentei dispoziţii se însărcinează
persoanele următoare :
-locţiitor şef centru
-referent resurse umane
VIZAT PENTRU LEGALITATE

Anexa nr.1
LISTA
cu persoanele care fac parte din
Celula de Urgenţă
Nr Numele şi prenumele Funcţia în Funcţia şi locul de muncă Telefoane Obs

crt CLSU contact
1 Administrator –SC ..............
preşedinte
SRL
2 vicepreşedinte Director-SC .............. SRL
3 Membru Contabil-.............. SRL
4 Sef echipă-SC ..............
Membru
SRL
5 Membru Paznic -SC .............. SRL
6 Inspector pr.civ.-SC
Membru
.............. SRL
Anexa nr.2
LISTA
Grupa Operativă cu Activitate Temporară
Nr Numele şi Funcţia în GO Funcţia şi locul de Telefoane Obs

crt prenumele muncă contact
1 Şef GO Inspectorul de pr.civ.
2 Membru Director
3 Membru Sef echipă
CELULA DE URGENŢĂ A SC____________SRL
HOTĂRÂREA NR.
Având în vedere :
 Ordonanţa de Urgenţă nr.21 din 15.04.2004;
 H.G.R. nr. 1491 din 09.09.2004 pentru aprobarea Regulamentului–cadru privind structura
organizatorică, atribuţiile, funcţionarea şi dotarea comitetelor şi centrelor operative pentru situaţii
de urgenţă;
 Prevederile Legii Protecţiei Civile nr.481/2004
HOTĂRÂRE
Art.1 Se aprobă Regulamentul privind structura organizatorică, atribuţiile, funcţionarea şi dotarea
Celulei de Urgenţă al SC________SRL, denumit în continuare CU .
Art.2 Regulamentul Celulei de Urgenţă va fi prezentat şi analizat de conducerea
SC_________SRL.
Art.3 Regulamentul Celulei de Urgenţă se va transmite spre avizare Inspectoratului pentru Situaţii
de Urgenţă al Judeţului ___________ până la data de____________
Art.4 Pentru ducerea la îndeplinire a prezentei Hotărâri se desemnează .
PREŞEDINTELE
Celulei de Urgenţă AL SC_________SRL
CELULA DE URGENŢĂ A
SC____________SRL
A P R O BAT AVIZAT
ADMINISTRATOR INSPECTOR SEF AL ISU
REGULAMENTUL CELULEI DE URGENŢĂ A SC____________SRL
CAPITOLUL I
DISPOZIŢII GENERALE
Art. 1. Prezentul „Regulament” stabileşte organizarea, modul de funcţionare, competenţa,

atribuţiile şi dotarea Celulei pentru Situaţii de Urgenţă, denumit în continuare CU. Prezentul
Regulament este întocmit potrivit prevederilor Legii 481/2004, Ordonanţei de Urgenţă nr.21/2004
(publicată în M. Of. nr. 361 din 26.04.2004), privind Sistemul Naţional de Management al
Situaţiilor de Urgenţă, ale Hotărârii Guvernului României nr. 1491/2004, pentru aprobarea
Regulamentului-cadru privind structura organizatorică, atribuţiile, funcţionarea şi dotarea
comitetelor şi centrelor operative pentru situaţii de urgenţă (publicată în M. Of. nr. 884 din
28.09.2004).
Art. 2. CU este organism , de sprijin al SC____________SRL. Managementului situaţiilor de
urgenţă, aflat sub conducerea nemijlocită a managerului.
Art. 3. CU al SC____________SRL se constituie prin dispoziţie a Administratorului, cu avizul
Inspectorului şef al ISUJ ___________.
(a) CU organizează şi conduce toate activităţile de gestionare ale situaţiilor de urgenţă sau a
stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă de pe teritoriul SC___________SRL .
(b) CU face parte din Sistemul Judeţean de Management al Situaţiilor de Urgenţă, denumit în
continuare SJMSU.
(c) Regulamentul de organizare şi funcţionare al CU se va modifica şi îmbunătăţii pe măsura
intrării în vigoare a actelor normative privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de
Urgenţă;
Art. 4. Regulamentul de organizare şi funcţionare al CU cuprinde ansamblul măsurilor de
gestionare a situaţiilor de urgenţă sau a stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă care
vizează acţiuni şi măsuri pentru:
(a) avertizarea salariaţilor, instituţiilor si agenţilor economici din zonele de pericol;
(b) declararea stării de alertă în cazul iminenţei ameninţării sau producerii situaţiei de urgenţă;
(c) punerea în aplicare a masurilor de prevenire şi de protecţie specifice tipurilor de risc si, după
caz, hotărârea evacuării din zona afectata sau parţial afectată;
(d) intervenţia operativă cu forţe şi mijloace special constituite, în funcţie de situaţie, pentru
limitarea şi înlăturarea efectelor negative;
(e) acordarea de ajutoare de urgenţă;
(f) instituirea regimului stării de urgenţă, în condiţiile prevăzute de art. 93 din Constituţia
României, republicată;
(g) solicitarea sau acordarea de asistenţă pe plan local;
(h) acordarea de despăgubiri persoanelor afectate de dezastre;
(i) alte masuri prevăzute de lege.
CAPITOLUL II
STRUCTURI ORGANIZATORICE ŞI FUNCŢIONAREA ACESTORA
Art. 6. CU al SC____________SRL are în componenţă:

(a) Preşedintele CU
(b) Vicepreşedintele CU
(c) Membrii - inspector de pr. civilă, şefi de servicii, secţii, etc. Lista membrilor CU este
prevăzută în anexa nr.1 a prezentului regulament şi va fi actualizată în funcţie de schimbările
intervenite şi de necesităţi.
(d) Consultanţi: experţi şi specialişti din aparatul propriu al SC____________SRL;
(e) Cooptarea consultanţilor în CU se face la propunerea membrilor acestuia în baza funcţiilor
de sprijin stabilite potrivit legii.
Art. 7. Continuitatea activităţilor de gestionare a situaţiilor de urgenţă CU se asigură prin
constituirea unei grupe operative (GO) sub coordonarea Inspectorului de protecţie civilă.
Art. 8. În situaţii de urgenţă, coordonarea unitară la locul producerii unor evenimente
excepţionale a acţiunii tuturor forţelor şi mijloacelor stabilite pentru intervenţie, se realizează de
către o persoană împuternicită de către CU, denumită comandantul acţiunii (CA). Atribuţiile
comandantului acţiunii se stabilesc prin regulament de către IJSUD. Comandantul acţiunii are
următoarele atribuţii:
(a) CU va sprijini pe comandantul acţiunii (CA) în toate acţiunile pe care acesta le întreprinde.
CA îşi coordonează activitatea cu preşedintele CU;
(b) În îndeplinirea sarcinilor sale, comandantul acţiunii poate fi ajutat de către o 1-2 membrii ai
grupei operative;
(c) Comandantul acţiunii şi membrii desemnaţi ai grupei operative asigură coordonarea în teren a
activităţilor CU.
Pentru conducerea acţiunilor de intervenţie comandantul şi membrii desemnaţi ai grupei operative
îşi vor stabili un punct de comandă avansat (fix sau mobil). Locul stabilirii acestuia se face de
comun acord cu CU în sprijinul căreia se desfăşoară acţiunile de intervenţie.
(d) În GO, vor fi cooptaţi specialişti, din cadrul CU;
(e) Grupa operativă îşi poate desfăşura activitatea în locul stabilit pentru şedinţe sau pot trece,
atunci când situaţia o impune, la coordonarea, din teren a activităţii.
CAPITOLUL III
FUNCŢIONAREA C.U.
Art. 9. CU se întruneşte în şedinţe ordinare şi extraordinare.

(a) Şedinţele ordinare se convoacă o dată pe semestru, iar cele extraordinare ori de câte ori
situaţia o impune.
(b) Şedinţele CU se desfăşoară la convocarea preşedintelui;
(c) Convocarea membrilor CU în şedinţe ordinare se face în scris sau telefonic cu cel puţin 5 zile
înainte; convocatorul se transmite de către STP (asigurat de GO) prin fax, sau notă telefonică
(d) Convocarea membrilor CU în şedinţe cu caracter extraordinar, se poate face telefonic,
atunci când situaţia o impune.
(e) Şedinţele CU se desfăşoară în prezenţa majorităţii membrilor săi sau a înlocuitorilor desemnaţi
de aceştia.
(f) Prezenţa membrilor CU şi a celor convocaţi este obligatorie. În cazul în care un membru al
CU absentează, el poate fi înlocuit, cu aprobarea preşedintelui. Acesta trebuie să cunoască la fel
de bine, ca şi cel oficial desemnat, problematica instituţiei pe care o reprezintă.
(g) La şedinţele CU vor participa şi consultanţii numiţi prin convocator. Consultanţii nu au drept
de vot.
(h) Absenţa de doua ori consecutiv, fără motive temeinice, a unui membru al CU, poate duce la
sancţionarea acestuia în condiţiile legilor în vigoare.
Inspectorul de protecţie civilă va participa la toate şedinţele CU.
Art. 10. În desfăşurarea activităţilor specifice, CU emite hotărâri ce vor fi semnate de către
preşedinte.
(a) Hotărârile CU se adoptă cu votul a două treimi din numărul membrilor prezenţi.
(b) Hotărârile CU se semnează de preşedintele acestuia; Hotărârile CU se vor aduce la cunoştinţa
persoanelor fizice şi juridice, vizate prin grija inspectorului de protecţie civilă, în termen de cel
mult 7 zile de la data adoptării acestora.
(c) Odată adoptate, hotărârile intră în vigoare de la data semnării lor de către preşedintele CU,
dacă în conţinutul lor nu se prevede altfel.
(d) Hotărârile, adoptate în şedinţele extraordinare, se pot comunica de urgenţă, telefonic,
factorilor interesaţi, urmând ca ulterior să se transmită şi documentul în scris.
Art. 11. În baza hotărârii CU managerul poate emite dispoziţii (decizii).
Art. 12. După fiecare şedinţă ordinară sau extraordinară CU întocmeşte şi înaintează rapoarte la
STP din Centrul Operaţional al Inspectoratului Pentru Situatii de Urgenta al judeţului _________,
fax : …...în formatul şi la termenele stabilite de acesta.
Art. 13. CU îşi desfăşoară activitatea pe baza planului anual de activităţi, elaborat de STP.
CAPITOLUL IV
ATRIBUŢIILE C.U.
Art. 14. CU are următoarele atribuţii principale:

(a) informează CJSUD prin Centrul Operaţional al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă al
judeţului ___________ la tel.: 112, 981, 982, privind stările potenţial generatoare de situaţii de
urgenţă şi iminenţa ameninţării acestora;
(b) evaluează situaţiile de urgenţă produse pe teritoriul unităţii administrativ- teritoriale, stabileşte
măsuri şi acţiuni specifice pentru gestionarea acestora şi urmăreşte îndeplinirea lor;
(c) analizează şi avizează planul propriu pentru asigurarea resurselor umane, materiale şi
financiare necesare gestionării situaţiilor de urgenţă;
(d) informează CJSUD şi consiliul local asupra activităţii desfăşurate;
(e) îndeplinesc orice alte atribuţii şi sarcini stabilite de lege sau de organismele şi organele
abilitate.
Art. 15. În gestionarea situaţiilor de urgenţă sau a celor potenţial generatoare CU îndeplineşte
următoarele atribuţii specifice:
I. În perioada premergătoare unei situaţii de urgenţă :
(a) Organizează aplicarea legislaţiei privind managementul situaţiilor de urgenţă, cu respectarea
limitelor de autoritate şi a principiului autonomiei agenţilor economici;
(b) Asigură şi urmăreşte, la nivel de inspectorat , respectarea de către persoanele fizice şi juridice
a legislaţiei în domeniu;
(c) Iniţiază, elaborează şi fundamentează activităţi şi programe de prevenire şi protecţie a
salariaţilor şi bunurilor materiale, pe baza hotărârilor CJSUD în vederea alocării de la bugetul
propriu, a fondurilor necesare si urmăreşte utilizarea acestor fonduri;
(d) Coordonează pregătirea salariaţilor, privind prevenirea, protecţia şi intervenţia în caz de
situaţii de urgenţă;
(e) Asigură, la nivel de inspectorat, planificarea şi desfăşurarea exerciţiilor de simulare privind
gestionarea situaţiilor de urgenţă;
(f) Propune necesarul de resurse materiale, umane şi financiare pentru acţiuni de prevenire,
intervenţii şi refacere în situaţii de urgenţă;
(g) Propune Conducerii SC____________SRL, nivelul fondului de rezervă bugetară, prevăzut
pentru finanţarea acţiunilor de intervenţie, recuperare şi reabilitare după producerea situaţiilor de
urgenţă;
(h) Analizează periodic, modul de îndeplinire a acţiunilor de prevenire prevăzute în planurile
proprii, măsurile privind pregătirea populaţiei şi a factorilor cu răspunderi şi atribuţii în caz de
situaţii de urgenţă;
(i) Analizează şi validează măsurile aprobate de preşedinte între şedinţe sau, le corectează ori
modifică, după caz;
(j) Stabileşte fluxurile informaţionale, sistemul de comunicaţii şi de înştiinţare - alarmare pentru
alarmarea salariaţilor, conducerea activităţilor de intervenţie, recuperare şi reabilitare si propune
alocarea, resurselor financiare necesare realizării, menţinerii şi dezvoltării acestor sisteme;
(k) Stabileşte sistemul de raportare pe linia situaţiilor de urgenţă la nivel local, daca CJSU nu
prevede altfel
II. În timpul producerii unei situaţii de urgenţă:
(a) Aplică măsurile operative urgente de protecţie şi intervenţie stabilite pentru tipul de risc
respectiv, cu respectarea nivelurilor de intervenţie prevăzute în documentele de intervenţie;
(b) Informează CJSUD prin Centrul Operaţional al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgentă al
judeţului la tel.: 112, despre situaţia produsă, măsurile întreprinse şi nevoile de sprijin;
Dispune înştiinţarea şi alarmarea salariaţilori ce pot fi afectati;
(c) Integrează şi coordonează, prin GA, acţiunile de limitare şi înlăturare a efectelor distructive
din zona de competenţă;Coordonează realizarea funcţiilor de sprijin;
(d) Stabileşte măsuri de urgenţă pentru asigurarea funcţiilor vitale necesare desfăşurării activităţii
economico – sociale, în zona afectată;
(e) Organizează primirea şi întrebuinţarea în intervenţie a forţelor şi mijloacelor de intervenţie de
sprijin;
Hotărăşte asupra modul de funcţionare a unităţii economice, pentru ajutorarea salariaţilor şi
populaţia din zona de dezastru;
III. În perioada de intervenţie, refacere şi reabilitare:

(a) Asigură planificarea misiunilor şi resurselor până la terminarea acţiunilor de intervenţie;
(b) Desemnează grupul pentru planificarea şi conducerea acţiunilor de refacere şi reabilitare a
zonei afectate;
(c) Desemnează echipe de specialişti pentru inventarierea, expertizarea şi evaluarea efectelor şi
pagubelor produse şi le asigură mijloacele necesare desfăşurării activităţilor;
(d) Analizează în şedinţe extraordinare cauzele producerii situaţiilor de urgenţă, modul de acţiune
a comitetului local, a forţelor şi mijloacelor de intervenţie, concluziile care s-au tras, lecţiile de
învăţat şi stabileşte măsuri de îmbunătăţire a activităţilor de prevenire şi limitare a efectelor
situaţiilor de urgenţă, de reducere a gradului de vulnerabilitate a comunităţilor faţă de riscul
generator de situaţii de urgenţă;
(e) Coordonează şi verifică aplicarea măsurilor sanitare, şi de impunere a legii;
(f) Avizează documentaţiile privind acordarea fondurilor necesare pentru refacerea lucrărilor de
infrastructură;
(g) Reactualizează planurile de protecţie şi intervenţie specifice;
Art. 16. Preşedintele CU are următoarele atribuţii principale :
(a) Convoacă întrunirea CU, stabileşte ordinea de zi şi conduce şedinţele acestuia;
(b) Semnează hotărârile, planurile, programele, regulamentele şi măsurile adoptate;
(c) Semnează avizele, acordurile, împuternicirile, protocoalele şi proiectele de acte normative;
(d) Informează operativ pe preşedintele CJSUD;
Art. 17. Vicepreşedintele CU îndeplineşte obligaţiile preşedintelui în lipsa acestuia, precum şi
pe cele care îi revin ca membru al comitetului.
Art. 18. Membrii CU îndeplinesc următoarele atribuţii:
(a) Participă la şedinţele CU;
(b) Prezintă informări şi puncte de vedere;
(c) Informează operativ pe conducătorii asupra problemelor dezbătute, concluziilor rezultate,
hotărârilor şi măsurilor adoptate şi urmăresc aplicarea acestora în sectoarele de competenţă;
(d) Menţin permanent legătura cu GO odată ce acesta a fost activat;
Art. 19. Consultanţii în CU au următoarele obligaţii:
(a) Participă la şedinţele comitetului;
(b) Consiliază membrii CU asupra problemelor tehnice şi de specialitate;
(c) Asigură documentarea tehnică de specialitate
CAPITOLUL V
GRUPA OPERATIVA CU ACTIVITATE TEMPORARA (GO)
Art. 20. GO se costituie prin dispoziţia managerului.

Art. 21. GO al CU este o structură tehnico-administrativă care se activează pe durata stării de
alertă sau la ordinul Centrului Operaţional (CO) al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenta al
judeţului ___________ (IJSUD), precum şi pe timpul unor exerciţii, aplicaţii şi antrenamente
pentru pregătirea răspunsului în situaţii de urgenţă:
(a) Spaţiul de lucru al GO SC___________SRL se stabileşte în sediu, în biroul administratorului.
(b) Organizarea, dotarea, funcţionarea, stările de pregătire şi fluxurile informaţionale ale GO al
SC____________SRL se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare al acestuia,
elaborat de CU , potrivit reglementărilor stabilite de CO al CJSUD;
(c) Dotările pentru GO al SC___________SRL se asigura de către SC___________SRL potrivit
anexei nr. 2.
GO coordonează funcţiile de sprijin potrivit prevederilor legale şi regulamentele elaborate de
ministerele responsabile;
(d) GO se constitue din personalul aparatului propriu al SC____________SRL conform anexei
nr.3 . Şeful GO este inspectorul de protecţie civilă. La producerea situaţiilor de urgenţă, GO se
completează cu personal cu atribuţii pe linia asigurării funcţiilor de sprijin şi gestionării situaţiilor
de urgenţă prin dispoziţie a managerului pe baza propunerilor membrilor CU;
(e) Pe timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu personalul GO este investit cu exerciţiul
autorităţii publice;
Art. 22 Pe timpul funcţionării, GO îndeplineşte următoarele atribuţii principale:
(a) centralizează şi transmite operativ la CJSUD, prin Centrul Operaţional al Inspectoratului
Pentru Situaţii de Urgentă al judeţului ___________ la tel.: 112, date şi informaţii privind apariţia
şi evoluţia stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă în zona de competenţă
administrativ teritorială şi învecinată;
(b) monitorizează situaţiile de urgenţă produse pe raza localităţii şi informează, prin CO, CJSUD
despre evoluţia acestora;
(c) urmăreşte aplicarea prezentului regulament şi a planurilor de intervenţie şi cooperare specifice
tipurilor de riscuri;
(d) asigură transmiterea operativă a hotărârilor şi dispoziţiilor de intervenţie forţelor şi mijloacelor
proprii sau celor sosite în sprijin sau întărire;
(e) asigură menţinerea legăturilor de comunicaţii cu CO al CJSUD şi cu celelalte GO-uri
implicate în gestionarea situaţiilor de urgenţă;
(f) stabileşte şi centralizează necesarul de resurse pentru îndeplinirea funcţiilor de sprijin pe
timpul situaţiilor de urgenţă şi face propuneri sau înaintează solicitări CO pentru asigurarea
acestora;
(g) gestionează baza de date referitoare la situaţiile de urgenţă;
(h) îndeplinesc orice alte atribuţii şi sarcini privind managementul situaţiilor de urgenţă, prevăzute
de lege;
Art.23. GO asigură secretariatul tehnic permanent ale CU şi îndeplineşte următoarele atribuţii
specifice:
(a) asigură convocarea CU şi transmiterea ordinii de zi;
(b) întocmeşte planul de alarmă şi asigură alarmarea CU la producerea situaţiilor de urgenţă;
(c) primesc şi pregătesc materialele pentru şedinţele CU şi le prezintă preşedintelui şi membrilor
acestuia;
(d) execută lucrările şi operaţiunile de secretariat pe timpul şedinţelor;
(e) asigură redactarea hotărârilor adoptate, precum şi a proiectelor de dispoziţii, pe care le
prezintă spre aprobare;
(f) difuzează la componentele CJSUD şi la autorităţile interesate şi vizate documentele emise
privind activitatea preventivă şi de intervenţie;
(g) întocmeşte informări periodice privind situaţia operativă sau stadiul îndeplinirii hotărârilor
adoptate;
(h) întocmeşte proiecte de comunicate de presă;
(i) urmăreşte realizarea suportului logistic pentru desfăşurarea şedinţelor CU;
(j) gestionează documentele comitetelor CU;
(k) asigură punctul de contact cu CO al CJSUD;
(l) îndeplineşte alte sarcini stabilite de CU sau de preşedintele acestuia;
(m)Documentele şi baza de date referitoare la situaţiile de urgenţă, deţinute de GO, se gestionează
permanent de către persoane din cadrul aparatului propriu al autorităţilor respective.
CAPITOLUL VI
ASIGURAREA RESURSELOR UMANE , MATERIALE ŞI FINANCIARE
Art.24 Cheltuielile necesare pentru managementul situaţiilor de urgenţă, cele curente şi de capital
pentru dotările spaţiilor de lucru ale CU, se finanţează de la bugetul propriu al SC_________SRL,
pe baza normelor aprobate prin hotărâre a Guvernului in baza planificării bugetare anuale .
Art.25 Lucrările CU pentru situaţii de urgenţă se vor desfăşura în SC____________SRL;
Art.26 Spaţiul de lucru al CU va fi echipat cu mobilier, aparatură şi echipament de comunicaţii,
echipament de comunicaţii speciale şi de cooperare (după caz), informatică şi birotică , conform
listei cu dotările prezentată în anexa nr.2 .
Art 27 Aparatura şi echipamentul de comunicaţii şi informatică se conectează la CO şi fac parte
din sistemul de comunicaţii, de prelucrare automată şi de stocare a datelor necesare funcţionării
sistemului naţional.
Art.28 Sala destinată conferinţelor de presă se amenajează în spaţiul repartizat in acest scop de
SC____________SRL ;
CAPITOLUL VII
DISPOZIŢII FINALE
Art. 29 - Prezentul regulament se va aduce la cunoştinţa membrilor CU prin grija inspectorului de

protecţie civilă.
Art. 30– Anexele nr. 1 , 2 şi 3 fac parte integranta din prezentul regulament.
ABREVIERI :
- SNMSU - Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă
- CJSUD - Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă __________
- CU - Celulă Pentru Situaţii de Urgenţă
- GO - Grupă Operativă cu Activitate Temporară
- CO - Centrul Operaţional al IJSUD
- STP - Secretariat Tehnic Permanent
- IJSUD - Inspectoratul pentru Situatii de Urgenţă al Judeţului ___________
PREŞEDINTELE ŞEFUL GRUPEI OPERATIVE CU
CELULEI PENTRU SITUAŢII ACTIVITATE TEMPORARĂ
DE URGENŢĂ
ADMINISTRATOR INSPECTOR DE PROTECTIE CIVILA
Anexa nr.1
LISTA
Celula pentru Situaţii de Urgenţă
Nr Numele şi Funcţia în Funcţia şi locul de Telefoane Obs

crt prenumele CLSU muncă contact
1 Administrator –SC
preşedinte
.............. SRL
2 vicepreşedin Director-SC
te .............. SRL
3 Contabil-..............
Membru
SRL
4 Sef echipă-SC
Membru
.............. SRL
5 Paznic -SC
Membru
.............. SRL
6 Inspectorul de
Membru
pr.civ.
Anexa nr.2
LISTA
cu dotările principale pentru Celula pentru Situatii de Urgenţă
Comitetul pentru Situatii de Urgenţă
1. Mobilier : birouri, scaune, dulapuri, masă de consiliu

2. Aparat radio si TV color
3. Mijloace de comunicaţii si informatice
4. Aparatură de multiplicat documente
5. Hărţi ale României, judeţului şi planul ag.ec.
6. Hărţi şi planuri topografice şi cadastrale
7. Mijloace tehnice de asigurare a iluminatului de siguranţă pentru continuarea lucrului
8. Mijloace individuale de protecţie, iluminat, de prim ajutor si de apărare împotriva
incendiilor
9. Colecţii de norme, normative şi alte acte normative specifice
10. Planuri si programe specifice
11. Rechizite si consumabile pentru tehnoredactare şi multiplicare.
12. Echipamente de comunicaţii speciale şi de cooperare

1. Mobilier : birouri, scaune, fişet, masă de consiliu
2. Aparat radio
3. Mijloace de comunicatii
- Telefoan fix
- Telefoan mobil
- Fax
- Radiotelefoan fix
- Radiotelefoan portabil
4. Mijloace informatice
- Staţii de lucru
- Soft-ware
5. Harta judeţului
6. Planuri cadastrale
7. Planul de situaţie a localităţii şi construcţiilor, cuprinzând reţelele şi instalatiile cu apă,
gaze, energie electrică şi canalizare
8. Mijloace tehnice de asigurare a iluminatului de siguranţă pentru continuarea lucrului
9. Mijloace individuale de protecţie, de iluminat, de prim-ajutor şi de PSI
10. Colecţii de norme, normative şi alte acte normative specifice
11. Planuri şi programe specifice
12. Bază de date privind situaţiile de urgenţă
13. Aparatura de multiplicat documente
14. Rechizite si consumabile pentru tehnoredactare si multiplicare.
NOTĂ
În funcţie de necesităţi , prezenta anexă se completează cu alte categorii de bunuri materiale utile
îndeplinirii atribuţiilor specifice, în raport cu extinderea competenţelor
Anexa nr.3
LISTA
Nr Numele şi Funcţia în GO Funcţia şi locul de Telefoane Obs

crt prenumele muncă contact
1 Şef GO Inspectorul de pr.civ.
2 Membru Director
3 Membru Sef echipă
NOTĂ :
De la nr. crt. 2 la n se completează cu un număr variabil de membri, funcţie de organizarea
administrativ locală (municipiu,oraş,comună) cu personal al aparatului propriu
CAPITOLUL 5
ELABORAREA DOCUMENTAŢIILOR CU CARACTER TEHNIC DE

INFORMARE ŞI INSTRUIRE ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI
SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ
Secţiunea 1. Prevederi generale

Capitolul VIII din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii SSM nr. 319/2006 are ca
scop stabilirea tipurilor de documentaţii cu caracter tehnic de informare şi instruire în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă care se supun avizării, a cerinţelor care stau la baza realizării
acestora, precum şi a procedurii de avizare.
Documentaţiile care se supun avizării sunt:
a. filme sau imagini, pe peliculă sau suport magnetic, cu subiecte din domeniul
b. afişe, pliante, broşuri din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
c. module de curs destinate instruirii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă,
elaborate de prestatorii de servicii;
d. diapozitive, diafilme şi alte asemenea.
Secţiunea a 2-a. Cerinţe de realizare a documentaţiilor

Cerinţele generale pentru realizarea documentaţiilor care se supun avizării sunt:
a. conţinutul să fie în concordanţă cu legislaţia în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă în vigoare;
b. să prezinte informaţia într-o formă accesibilă, completă şi uşor de asimilat;
c. conţinutul şi realizarea să fie în concordanţă cu nivelul de pregătire al subiecţilor
cărora li se adresează.
Cerinţele specifice pentru realizarea filmelor cu subiecte din domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă sunt:
a. scenariul şi regia să asigure perceperea corectă şi clară a mesajului;
b. imagine clară şi sugestivă;
c. sonor clar şi sugestiv;
d. forme de prezentare : filmare reală sau animaţie;
e. durata proiecţiei : 10 – 20 minute.
Cerinţele specifice pentru realizarea afişelor şi pliantelor din domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă sunt:
a). grafică simplă, fără greşeli tehnice, subliniindu-se elementele principale ale temei
eliminându-se detaliile nesemnificative;
b). utilizarea unor culori vii, contrastante, în concordanţă cu subiectul, respectiv culori
deschise pentru situaţii pozitive şi culori închise pentru situaţii negative;
c). fără text sau cu text scurt, concis şi vizibil, cu dimensiunea literelor aleasă astfel
încât să permită citirea textului de la o distanţă de 4 – 5 m;
d). subiectul să ocupe circa 60% din suprafaţa afişului , iar marginile să fie sufi-cient
de mari pentru a-l izola de fondul pe care este aplicat;
e). mărimea afişului va fi aleasă în funcţie de scopul urmărit şi locul în care va fi
expus;
f). materialele din care sunt realizate să fie adecvate mediilor în care vor fi utilizate,
respectiv să fie rezistente la acţiunea factorilor din mediul în care sunt amplasate
şi/sau utilizate (umiditate, agenţi chimici, etc.).
Cerinţele specifice pentru realizarea broşurilor din domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă sunt:
a). să prezinte informaţiile clar şi concis;
b). să se axeze pe o temă concretă;
c). să prezinte un interes practic cât mai larg.
Cerinţele specifice pentru elaborarea suportului de curs destinat instruirii lucrătorilor în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă sunt:
a). să fie elaborat în baza unei documentări bibliografice la zi;
b). să utilizeze terminologia specifică securităţii şi sănătăţii în muncă;
c). să fie elaborat pe o tematică orientată spre grupuri ţintă de lucrători şi tipul
instruirii, dezvoltată efectiv pentru înlăturarea problemelor de securitate şi sănătate
în muncă ce rezultă din evaluarea riscurilor şi adaptată evoluţiei riscurilor sau
apariţiei de riscuri noi;
d). să fie redactat clar, concis, accesibil, adaptat nivelului de pregătire al grupului ţintă
căruia îi este destinat;
e). informaţiile să fie sistematizate, într-o organizare logică a conţinutului, orientate
spre situaţii concrete de muncă;
f). să cuprindă ilustraţii, desene, scheme, pictograme şi tabele explicative, dacă este
necesar;
g). să evidenţieze consecinţele neaplicării şi/sau nerespectării legislaţiei din dome-niul
securităţii şi sănătăţii în muncă.
Cerinţele specifice pentru realizarea diapozitivelor şi diafilmelor sunt:
a). pe cât posibil să fie realizate color şi să fie clare;
b). să fie însoţite de scheme explicative;
c). textele care le însoţesc să fie redactate clar şi concis fără a da naştere la
interpretări;
d). să fie realizate într-o succesiune logică.
Secţiunea a 3-a . Avizarea documentaţiilor

Documentaţiile care se supun avizării pot fi difuzate sau comercializate, numai dacă sunt
avizate de către Comisia de abilitare a serviciilor externe de prevenire şi protecţie şi de avizare a
documentaţiilor cu caracter tehnic de informare şi instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă, denumită în continuare Comisia de abilitare şi avizare, din judeţul în care îşi are sediul
elaboratorul .
În situaţia în care elaboratorul are cetăţenia , respectiv naţionalitatea unui stat membru al
UE ori aparţinând Spaţiului Rconomic European, documentaţiile se avizează de către Comisia de
abilitare şi avizare constituită la nivelul DMSSF Bucureşti .
Pentru avizarea documentaţiilor solicitantul va transmite prin poştă Comisiei de abilitare şi
avizare din judeţul în care îşi are sediul elaboratorul o cerere conform modelului din anexa nr. 24
la N.M. de aplicare a Legii SSM , însoţită de un dosar care cuprinde:
a). copie după certificatul de înregistrare la Registrul Comerţului şi, după caz, anexa la
acesta, iar în cazul când elaboratorul este dintr-un stat membru UE / SEE , acesta
va depune documentul echivalent eliberat de statul de origine sau provenienţă;
b). un scurt memoriu de prezentare a documentaţiei;
c). două exemplare din documentaţia supusă avizării;
d). în cazul diapozitivelor şi diafilmelor se vor transmite: originalul şi două copii pe
suport hârtie.
Comisia de abilitare şi avizare va transmite prin poştă avizul sau decizia de respingere
motivată, în termen de 30 de zile de la data primirii solicitării.
Avizul comisiei, prezentat în anexa nr. 25 N.M. de aplicare a Legii SSM, va fi însoţit de
un exemplar din documentaţia transmisă de solicitant, care va purta ştampila Ministerului Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei.
Decizia de respingere, prezentată în anexa nr. 26 N.M. de aplicare a Legii SSM, va fi
însoţită de cele două exemplare de documentaţie transmisă de solicitant pentru a fi refăcută în
sensul celor precizate în decizie.
Secţiunea a 4-a. Dispoziţii finale
Difuzarea sau comercializarea documentaţiilor supuse avizării vor fi însoţite de o copie a

avizului.
Angajatorul care utilizează documentaţiile supuse avizării trebuie să deţină o copie a
avizului.
Respingerea avizării unei documentaţii poate face obiectul unei contestaţii depuse la
Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei în termen de maximum 30 zile de la data
primirii deciziei de respingere.
Soluţiile adoptate ca răspuns la contestaţie vor fi comunicate celor interesaţi în termen de
30 de zile de la data primirii contestaţiei.
Dacă în timpul controalelor se constată diferenţe între documentaţia avizată şi cea
folosită în activitatea curentă inspectorul de muncă dispune măsuri pentru retragerea
documentaţiei neconforme şi comunică în scris Comisiei de abilitare şi avizare teritoriale situaţia
constatată, cu propunerea de suspendare sau de retragere a avizului.
Comisia de abilitare şi avizare teritorială aduce la cunoştinţa titularului de aviz situaţia
constatată pentru ca acesta să-şi prezinte punctul de vedere.
Comisia de abilitare şi avizare teritorială analizează comunicarea inspectorului de muncă
împreună cu punctul de vedere al titularului de aviz şi emite o decizie de suspendare sau de
retragere a avizului, după caz.
Suspendarea se poate face pe o perioadă determinată, în funcţie de timpul necesar pentru
remedierea deficienţelor constatate.
Decizia de retragere a avizului poate face obiectul unei contestaţii depuse la Ministerul Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei în termen de maximum 30 zile de la data primirii deciziei de
respingere. Soluţiile adoptate ca răspuns la contestaţie vor fi comunicate celor interesaţi în
termen de 30 de zile de la data primirii contestaţiei .
În situaţia în care titularul de aviz intenţionează să aducă modificări unei documentaţii
avizate are obligaţia să comunice Comisiei de abilitare şi avizare teritoriale conţinutul acestor
modificări.
Comisia de abilitare şi avizare teritorială analizează dacă modificările asupra
documentaţiei sunt intervenţii minore sau majore şi decide menţinerea avizului sau necesitatea
unei noi avizări.
INSTRUIREA LUCRĂTORILOR ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI

SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ
Instruirea lucrătorilor în domeniul SSM reprezintă un ansamblul de activităţi organizate

prin care se urmăreşte însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor în acest palier , fiind
dispusă prin prevederile art. 20 din Legea nr. 319 / 2006 a SSM şi detaliat în CAPITOLUL V al
NORMELOR METODOLOGICE de aplicare a actului normativ.
Acest proces este parte a pregătirii profesionale şi are ca scop eliminarea sau micşorarea
numărului erorilor umane care decurg din lipsa sau insuficienţa cunoştinţelor de SSM .
Conţinutul procesului de instruire este format din totalitatea informaţiilor aferente sferei
SSM care, prin asimilare şi repetare, conduc la formarea comportamentului normal în muncă,
dezvoltă deprinderile corecte faţă de riscuri şi stimulează capacitatea de mobilizare în raport cu
acestea.
Pregătirea în domeniul SSM se realizează prin forme specifice în învăţământul tehnic
(preuniversitar şi universitar), în timp ce instruirea în domeniul SSM se face la nivelul tuturor
angajatorilor. Prin formele de învăţământ se urmăreşte asigurarea unei pregătiri generale privind
SSM a populaţiei potenţial active, în timp ce instruirea în domeniul SSM asigură pregătirea
specifică a populaţiei active .
Instruirea lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă la nivelul întreprinderii
şi/sau unităţii se efectuează în timpul programului de lucru , acestă perioadă fiind considerată timp
de muncă.
Instruirea lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii in muncă cuprinde trei faze:
a). instruirea introductiv generală;
b). instruirea la locul de muncă;
c). instruirea periodică.
 La instruirea personalului în domeniul securităţii şi sănătăţii in muncă vor fi folosite
mijloace, metode şi tehnici de instruire cum ar fi: expunerea, demonstraţia, studiul de caz,
vizionări de filme, diapozitive, proiecţii, instruire asistată de calculator.
 Fiecare angajator are obligaţia să asigure baza materială corespunzătoare unei instruiri
adecvate.
 Fiecare angajator trebuie să dispună de un program de instruire - testare, pe meserii sau
activităţi.
 Rezultatul instruirii lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă se
consemnează în mod obligatoriu în fişa individuală de instruire, conform modelului din
anexa nr. 11 la Normele metodologice de aplicare a Legii319/2006 aprobată prin HG
1425/2006 , cu indicarea materialului predat, a duratei şi datei instruirii.
 Completarea fişei de instruire se va face cu pix cu pastă sau stilou, imediat după
verificarea instruirii.
 După efectuarea instruirii, fişa de instruire se semnează de către lucrătorul instruit şi de
către persoanele care au efectuat şi verificat instruirea.
 Fişa de instruire va fi păstrată de către conducătorul locului de muncă şi va fi însoţită de
o copie a fişei de aptitudini completată de către medicul de medicina muncii în urma
examenului medical la angajare.
- Pentru persoanele aflate în întreprindere şi / sau unitate cu permisiunea anga-jatorului,

acesta stabileşte prin regulamentul intern sau prin regulamentul de organizare şi
funcţionare reguli privind instruirea şi însoţirea acestora în întreprindere şi / sau unitate.
- Pentru lucrătorii din întreprinderi şi / sau unităţi din exterior, care desfăşoară activităţi
pe bază de contract de prestări de servicii în întreprinderea şi / sau unitatea unui alt
angajator, angajatorul beneficiar al serviciilor va sigura instruirea lucrătorilor privind
activităţile specifice întreprinderii şi / sau unităţii respective, riscuri pentru securitate şi
sănătate în muncă , precum şi măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul
întreprinderii şi / sau unităţii, în general.
- Instruirea prevăzută la ultimele două alineate se consemnează în fişa de instruire
colectivă conform modelului din anexa nr.12 Normele metodologice de aplicare a
Legii319/2006 aprobată prin HG 1425/2006.
- Fişa de instruire colectivă se întocmeşte în două exemplare, un exemplar se va păstra de
către angajator/lucrător desemnat/serviciu intern de prevenire şi protecţie care a efectuat
instruirea şi un exemplar se păstrează de către angajatorul lucrătorilor instruiţi sau, în
cazul vizitatorilor, de către conducătorul grupului.
- Reprezentanţii autorităţilor competente în ceea ce priveşte controlul aplicării legislaţiei
referitoare la securitate şi sănătate în muncă vor fi însoţiţi de către un reprezentant
desemnat de către angajator, fără a se întocmi fişă de instructaj.
INSTRUIREA INTRODUCTIV GENERALĂ se face:

a). la angajarea lucrătorilor definiţi conform art.5 lit.a) din Legea securităţii şi sănătăţii în
muncă nr.319/2006;
b). lucrătorilor detaşaţi de la o întreprindere şi/sau unitate la alta;
c). lucrătorilor delegaţi de la o întreprindere şi/sau unitate la alta;
d). lucrătorului pus la dispoziţie de către un agent de muncă temporar.
Scopul instruirii introductiv generale este de a informa despre activităţile specifice întreprinderii
şi/sau unităţii respective, riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă precum şi măsurile şi
activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii, în general.
Instruirea introductiv generală se face individual sau în grupuri de cel mult 20 persoane de către:
a). angajatorul care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
sau
b). lucrătorul desemnat; sau
c). un lucrător al serviciului intern de protecţie şi prevenire; sau
d). serviciul extern de protecţie şi prevenire.
 Durata instruirii introductiv generale depinde de specificul activităţii şi riscurile
pentru securitate şi sănătate în muncă precum şi măsurile şi activităţile de prevenire şi
protecţie la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii, în general.
 Angajatorul stabileşte prin instrucţiuni proprii durata instruirii introductiv generale;
aceasta nu va fi mai mică de 8 ore.
 Sunt exceptate de la obligaţiile de mai sus următoarele persoane
 cele aflate în întreprindere şi / sau unitate cu permisiunea angajatorului;
 lucrătorii din întreprinderi şi / sau unităţi din exterior, care desfăşoară activităţi
pe bază de contract de prestări de servicii în întreprinderea şi / sau unitatea unui
alt angajator ;
 reprezentanţii autorităţilor competente în ceea ce priveşte controlul aplicării
legislaţiei referitoare la securitate şi sănătate în muncă,
cărora li se vor prezenta succint activităţile, riscurile şi măsurile de prevenire şi
protecţie din întreprindere şi/sau unitate.
În cadrul instruirii introductiv generale se vor expune, în principal, următoarele probleme:

a). legislaţia de securitate şi sănătate în muncă;
b). consecinţele posibile ale necunoaşterii şi nerespectării legislaţiei de securitate şi
c). riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională specifice unităţii;
d) măsuri la nivelul întreprinderii şi / sau unităţii privind acordarea primului ajutor,
stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor.
 Conţinutul instruirii introductiv generale trebuie să fie în conformitate cu tematica
aprobată de către angajator.
 Instruirea introductiv generală se va finaliza cu verificarea însuşirii cunoştinţelor
pe bază de teste.
 Rezultatul verificării va fi consemnat în fişa de instruire.
 Nu vor putea fi angajaţi cei care nu şi-au însuşit cunoştinţele prezentate în
instruirea introductiv generală.
INSTRUIREA LA LOCUL DE MUNCĂ se face după instruirea introductiv generală şi

are ca scop prezentarea riscurilor pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi
activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul fiecărui loc de muncă, post de lucru şi / sau fiecărei
funcţii exercitate.
Instruirea la locul de muncă se face tuturor lucrătorilor cărora li s-a efectuat şi instruirea
introductiv generală , inclusiv la schimbarea locului de muncă în cadrul întreprinderii şi / sau
unităţii.
 Instruirea la locul de muncă se face de către conducătorul direct al locului de muncă,
în grupe de maximum 20 persoane.
 Fişa de instruire se păstrează de către conducătorul locului de muncă.
Durata instruirii la locul de muncă depinde de riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă
precum şi măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul fiecărui loc de muncă, post de
lucru şi/sau fiecărei funcţii exercitate.
Durata instruirii la locul de muncă nu va fi mai mică de 8 ore şi se stabileşte prin instrucţiuni
proprii de către conducătorul locului de muncă respectiv împreună cu:
a). angajatorul care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă; sau
Instruirea la locul de muncă se va efectua pe baza tematicilor întocmite de către angajatorul care
şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă / lucrătorul desemnat /
serviciul intern de protecţie şi prevenire / serviciul extern de protecţie şi prevenire şi aprobate de
către angajator care vor fi păstrate la persoana ce efectuează instruirea.
Instruirea la locul de muncă va cuprinde:
a). informaţii privind riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională specifice locului de
muncă şi/sau postului de lucru;
b). prevederile instrucţiunilor proprii elaborate pentru locul de muncă şi/sau postul de lucru;
c). măsuri la nivelul locului de muncă şi/sau postului de lucru privind acordarea primului ajutor,
stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor;
d). prevederi ale reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă privind activităţi specifice
ale locului de muncă şi/sau postului de lucru;
e). instruirea la locul de muncă va include obligatoriu demonstraţii practice privind activitatea
pe care persoana respectivă o va desfăşura şi exerciţii practice privind utilizarea
echipamentului individual de protecţie, a mijloacelor de alarmare, intervenţie, evacuare şi de
prim ajutor.
Începerea efectivă a activităţii la postul de lucru de către lucrătorul instruit se face numai după
verificarea cunoştinţelor de către şeful ierarhic superior celui care a făcut instruirea şi se
consemnează în fişa de instruire individuală.
INSTRUIREA PERIODICĂ se face tuturor lucrătorilor cărora li s-a efectuat instruirea

introductiv generală şi la locul de muncă şi are drept scop reîmprospătarea şi actualizarea
cunoştinţelor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
 Instruirea periodică se efectuează de către conducătorul locului de muncă.
 Intervalul între două instruiri periodice va fi stabilit prin instrucţiuni proprii în funcţie
de condiţiile locului de muncă şi / sau postului de lucru şi nu va fi mai mare de 6 luni.
 Pentru personalul tehnico-administrativ intervalul între două instruiri periodice va fi de
cel mult 12 luni.
 Verificarea instruirii periodice se face de către şeful ierarhic al celui care efectuează
instruirea şi prin sondaj de către angajator/lucrătorul desemnat/serviciul intern de
prevenire şi protecţie/serviciile externe, care vor semna fişele de instruire ale
lucrătorilor, confirmând astfel că instruirea a fost făcută corespunzător.
 Instruirea periodică se va completa în mod obligatoriu şi cu demonstraţii practice.
 Instruirea periodică se va efectua pe baza tematicilor întocmite de către angajatorul
care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă/lucrătorul
desemnat/serviciul intern de protecţie şi prevenire/serviciul extern de protecţie şi
prevenire şi aprobate de către angajator , care vor fi păstrate la persoana ce efectuează
instruirea.
REINSTRUIREA
Instruirea periodică se face suplimentar celei programate în următoarele cazuri:
a). când un lucrător a lipsit peste 30 zile lucrătoare;
b). când au apărut modificări ale prevederilor de securitate şi sănătate în muncă privind
activităţi specifice ale locului de muncă şi / sau postului de lucru sau ale instrucţiunilor
proprii, inclusiv datorită evoluţiei riscurilor sau apariţiei de noi riscuri în unitate;
c). la reluarea activităţii după accident de muncă;
d). la executarea unor lucrări speciale;
e). la introducerea unui echipament de muncă sau a unor modificări ale echi-pamentului
existent;
f). la modificarea tehnologiilor existente sau procedurilor de lucru;
g). la introducerea oricărei noi tehnologii sau a unor proceduri de lucru.
Durata reinstruirii nu va fi mai mică de 8 ore şi se stabileşte în instrucţiuni proprii de către
conducătorul locului de muncă respectiv împreună cu:
a). angajatorul care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă; sau
Reinstuirea se va efectua pe baza tematicilor întocmite de către angajatorul care şi-a asumat
atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă/lucrătorul desemnat/serviciul intern de
protecţie şi prevenire/serviciul extern de protecţie şi prevenire şi aprobate de către angajator, care
vor fi păstrate la persoana care efectuează instruirea.
CAPITOLUL 6
EVIDENŢE ŞI RAPORTĂRI ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII

ÎN MUNCĂ.
COMUNICAREA, CERCETAREA, ÎNREGISTRAREA, RAPORTAREA ŞI EVIDENŢA

ACCIDENTELOR DE MUNCĂ ŞI A BOLILOR PROFESIONALE
1. ACCIDENTELE DE MUNCĂ
În termeni generali, accidentele şi bolile profesionale constau în lezarea componentei

biologice a factorilor umani, în cursul desfăşurării unui proces de muncă. Fenomenul se poate
produce neaşteptat, brusc, violent - cazul accidentelor de muncă, sau într-un interval mai mare de
timp prin acumulare în organism a noxelor - situaţia bolilor profesionale. Premisa apariţiei unor
astfel de evenimente o constituie faptul că indiferent de natura activităţii, realizarea oricărui
proces de muncă nu poate avea loc în absenţa unuia din următorii factori:
 executant ;
 sarcină de muncă ;
 mijloacele de producţie ;
 mediul de muncă.
Pentru ca procesul să aibă loc, nu este suficientă prezenţa acestor factori, ei trebuind să
constituie un sistem - sistemul de muncă - ale cărui elemente să interacţioneze şi să se influenţeze
reciproc .
Accidentele de muncă şi bolile profesionale pot fi considerate drept consecinţe ale unor
disfuncţii apǎrute în sistemul de muncă în care omul este executant.
1.1. Noţiunea de accident de muncă
Prin termenul de „accident” se desemnează un eveniment neaşteptat, care apare brusc, este
imprevizibil şi întrerupe desfăşurarea normală a unei acţiuni.
Noţiunea de „accident de muncă” trebuie circumscrisă unui proces de muncă şi implică în
mod obligatoriu prezenţa omului în calitate de executant.
Concret, accidentul de muncă constă în lezarea violentă şi bruscă a integrităţii biologice a
factorului uman, având drept urmare pierderea sau micşorarea capacităţii de muncă.
Potrivit art.5 lit. g din legea 319/2006 accidentul de muncă reprezintă vătămarea violentă a
organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de munca
sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de munca de
cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces;
Accidentul, pentru a putea fi calificat ca accident de muncă, trebuie să se producă într-un

moment şi într-un loc în care activitatea persoanei încadrate în muncă să se înscrie printre
raporturile ce se stabilesc în exercitarea atribuţiilor prevăzute în contractul de muncă. Aceasta
poate consta în:
 îndeplinirea obligaţiei principale, care decurge din contractul de muncă sau
 îndeplinirea obligaţiilor secundare (pregătirea uneltelor pentru lucru, curăţirea
maşinilor, etc.).
Mai sunt considerate accidente de munca si urmatoarele situatii prevazute in art. 30
din legea 319/2006:
În sensul prevederilor art. 5 lit. g), este, de asemenea, accident de muncă:
a). accidentul suferit de persoane aflate în vizita în întreprindere şi/sau unitate, cu permisiunea
angajatorului;
b). accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public,
inclusiv în cadrul unor activităţi culturale, sportive, în ţara sau în afară graniţelor tarii, în
timpul şi din cauza îndeplinirii acestor sarcini;
c). accidentul survenit în cadrul activităţilor cultural-sportive organizate, în timpul şi din
cauza îndeplinirii acestor activităţi;
d). accidentul suferit de orice persoana, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie
initiativa pentru salvarea de vieţi omeneşti;
e). accidentul suferit de orice persoana, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie
initiativa pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care ameninta avutul public şi
privat;
f). accidentul cauzat de activităţi care nu au legatura cu procesul muncii, dacă se produce la
sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, în calitate de angajator, ori în alt
loc de munca organizat de aceştia, în timpul programului de munca, şi nu se datorează
culpei exclusive a accidentatului;
g). accidentul de traseu, dacă deplasarea s-a făcut în timpul şi pe traseul normal de la
domiciliul lucrătorului la locul de munca organizat de angajator şi invers;
h). accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice sau de la adresa
persoanei fizice la locul de muncă sau de la un loc de muncă la altul, pentru îndeplinirea
unei sarcini de muncă;
i). accidentul suferit în timpul deplasarii de la sediul persoanei juridice sau de la adresa
persoanei fizice la care este incadrata victima, ori de la orice alt loc de munca organizat de
acestea, la o alta persoana juridică sau fizica, pentru îndeplinirea sarcinilor de munca, pe
durata normală de deplasare;
j). accidentul suferit înainte sau după încetarea lucrului, dacă victima prelua sau preda
uneltele de lucru, locul de munca, utilajul ori materialele, dacă schimba îmbrăcămintea
personală, echipamentul individual de protecţie sau orice alt echipament pus la dispoziţie
de angajator, dacă se afla în baie ori în spălător sau dacă se deplasa de la locul de munca la
ieşirea din întreprindere sau unitate şi invers;
k). accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare, dacă acesta a avut loc în locuri
organizate de angajator, precum şi în timpul şi pe traseul normal spre şi de la aceste locuri;
l). accidentul suferit de lucrători ai angajatorilor romani sau de persoane fizice romane,
delegaţi pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în afară graniţelor tarii, pe durata şi
traseul prevăzute în documentul de deplasare;
m). accidentul suferit de personalul roman care efectuează lucrări şi servicii pe teritoriul altor
tari, în baza unor contracte, convenţii sau în alte condiţii prevăzute de lege, încheiate de
persoane juridice romane cu parteneri străini, în timpul şi din cauza îndeplinirii
îndatoririlor de serviciu;
n). accidentul suferit de cei care urmează cursuri de calificare, recalificare sau perfecţionare a
pregătirii profesionale, în timpul şi din cauza efectuării activităţilor aferente stagiului de
practică;
o). accidentul determinat de fenomene sau calamitati naturale, cum ar fi furtuna, viscol,
cutremur, inundaţie, alunecări de teren, trasnet (electrocutare), dacă victima se afla în
timpul procesului de munca sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;
p). dispariţia unei persoane, în condiţiile unui accident de muncă şi în împrejurări care
îndreptăţesc presupunerea decesului acesteia;
q). accidentul suferit de o persoana aflată în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, ca urmare a
unei agresiuni.
Accidentele de muncă se clasifică, în raport cu urmările produse şi cu numărul persoanelor

accidentate, în:
a). accidente care produc incapacitate temporară de munca de cel puţin 3 zile calendaristice;
b). accidente care produc invaliditate;
c). accidente mortale;
d). accidente colective, când sunt accidentate cel puţin 3 persoane în acelaşi timp şi din
aceeaşi cauza.
1.2. Elementele accidentului de muncă
Pentru ca un accident să poată fi calificat drept accident de muncă, potrivit definiţiei date
prin lege, trebuie să fie întrunite mai multe elemente:
1. vătămarea violentă a organismului uman;
2. timpul producerii accidentului;
3. locul producerii accidentului
4. calitatea celui accidentat.
1.2.1. Vătămarea organismului
Primul element caracteristic accidentului de muncă, presupune afectarea integrităţii

anatomo-funcţionale, cu efecte imediate asupra stării de sănătate a persoanei accidentate şi care
conduce la anularea sau diminuarea uneia sau mai multor funcţii fiziologice. În cazul accidentului
de muncă, vătămarea organismului trebuie să aibă o cauză exterioară, să fie violentă şi
involuntară.
Exemple:
a. O comoţie cerebrală survenită în timpul lucrului, dar fără să fie provocată de un factor
extern legat de procesul de muncă nu constituie accident de muncă;
Violenţa: - presupune acţiunea rapidă, bruscă a factorului extern asupra organismului;

evenimentul se produce neaşteptat, surprinzând victima care nu poate lua măsuri de evitare tocmai
din cauza timpului scurt în care se petrece.
Observaţie: acest aspect al violenţei vătămării organismului constituie criteriul care a
condus la desemnarea intoxicaţiei acute profesionale ca accident de muncă şi nu ca boală
profesională.
Vătămarea violentă a organismului trebuie să aibă loc independent de voinţa victimei.
1.2.1.1. Clasificarea vătămărilor organismului
În funcţie de natura factorilor care le provoacă, vătămările organismului pot fi:

- mecanice;
- termice;
- electrice;
- chimice;
- prin iradiere;
- combinate.
Vătămările mecanice se materializează în: contuzii, tăieturi, striviri, fracturi, înţepături,

etc. Ele pot fi cauzate de diverse corpuri în mişcare (căderi, rostogoliri, alunecări de corpuri,
prăbuşiri, alunecări de teren, avalanşe, organe de maşini în mişcare, etc.), de suprafeţe periculoase
la deplasare, de obiecte ascuţite sau tăioase, de animale sau plante periculoase.
Vătămările termice se manifestă sub forma arsurilor şi sunt cauzate de contactul victimei
cu flacăra deschisă, cu obiecte calde, de radiaţii calorice sau de temperatura ridicată a aerului din
spaţiul de lucru.
Vătămările electrice se datorează trecerii prin organism a unui curent de o anumită
tensiune şi intensitate, ce se concretizează în electrocutări şi arsuri ale pielii.
Vătămările chimice se manifestă sub forma intoxicaţiilor acute provocate de substanţe
toxice sau a arsurilor chimice cauzate de substanţe caustice.
Vătămările prin iradiere sunt datorate expunerii organismului la radiaţii.
Vătămările combinate sunt produse de mai mulţi factori de natură diferită.
1.2.2. Timpul producerii accidentului
Este al doilea element caracteristic accidentului de muncă.

Din acest punct de vedere, se încadrează ca accident de muncă vătămarea, care are loc:
 în timpul procesului de muncă;
 în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu - inclusiv în afara programului obişnuit
de lucru, inclusiv al sarcinilor de stat sau cultural-sportive;
 înainte de începerea sau după încetarea lucrului;
 în timpul pauzelor ce au loc în desfăşurarea procesului de muncă;
 în timpul deplasării de la serviciu la domiciliu şi invers, de la un loc de muncă la altul
pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;
 în timpul programului oficial de lucru, pentru activităţi ce nu au legătură cu procesul
muncii, dacă evenimentul s-a produs la un loc de muncă (accidentul determinat de
fenomene sau calamităţi naturale, accident suferit de o persoană aflată în îndeplinirea
atribuţiilor de serviciu, ca urmare a unei agresiuni, pentru salvarea de vieţi omeneşti,
pentru prevenire ori înlăturarea unui pericol care ameninţă avutul public );
 în timpul practicii profesionale pentru studenţi, elevi şi ucenici sau a vizitelor
organizate la o persoană juridică / fizică în scop profesional.
1.2.3. Locul producerii accidentului
Este al treilea element determinant al accidentului de muncǎ. Pentru ca un accident

oarecare sǎ fie încadrat ca accident de muncǎ acesta trebuie sǎ se producǎ la locul de muncǎ .
Sub aspect juridic, prin loc de muncă se înţelege:
- orice loc (zonă, încăpere, vehicul etc.) unde îşi desfăşoară activitatea unul sau mai
mulţi lucrători şi unde se exercită autoritatea conducătorului persoanei juridice sau
persoanei fizice.
- orice loc organizat, inclusiv punctele de lucru dispersate, unde persoana juridică sau
persoana fizică desfăşoară activitate cu caracter permanent sau temporar.
Prin extensie, legea acceptă ca accident de muncă şi evenimentele produse pe traseul
normal de deplasare de la locul de muncă la domiciliu şi invers, dacă se încadrează în timpul
suficient parcurgerii acestuia, iar deplasarea se face cu mijloace de transport conforme cu
prevederile legale în vigoare.
1.2.4. Calitatea victimei
Constituie cel de al patrulea element caracteristic accidentului de muncă, iar victima

trebuie să fie participant la procesul de muncă
Participant la procesul de muncă este orice persoana care prestează o activitate de muncă pe
cont propriu sau pentru o persoană juridică, indiferent de natura juridică a raportului de muncă
încheiat.
Dispoziţiile legale din ţara noastră precizează, sub acest aspect următoarele categorii de
persoane:
- salariaţii – persoane angajate cu contract de muncă individual (pe perioadă
nedeterminată, pe o perioadă determinată, pentru muncă temporară, cu timp parţial,
pentru muncă la domiciliu), respectiv raport de muncă;
- membrii asociaţiilor familiale constituite legal;
- lucrători independenţi ( persoane autorizate să lucreze pe cont propriu);
- membrii cooperatori;
- şomeri pe perioada reconversiei;
- elevi, studenţi şi ucenici în timpul efectuării practicii în producţie sau a vizitelor cu
caracter didactic;
- persoana cu firmă proprie, care coordonează activitatea unităţii al cărui proprietar este
( patron ).
1.3. Intoxicaţia acută profesională
Intoxicaţia acută profesională, reprezintă starea patologică apărută brusc, ca urmare a

expunerii organismului la vapori, gaze, pulberi nocive sau iritante, substanţe toxice în stare lichidă
sau solidă, radiaţii ionizante din mediul de muncă.
Exemplu: intoxicaţia acută cu monoxid de carbon, hidrogen sulfurat, etc., iritări sau tulburări
ale aparatului respirator datorate inhalării clorului, ş.a.
Intoxicaţia acută profesională se declară, se cercetează şi se înregistrează atât ca boală
Determinantul de bază pentru a încadra (clasifica) efectul unui accident, ca vătămare

violentă sau ca boală profesională, este dat de natura evenimentului, respectiv de o expunere
instantanee sau de o expunere în timp îndelungat, la factorii de risc caracteristici muncii
respective şi / sau mediului de muncă.
Exemple:
1.Eforturile extreme, cum sunt ridicările accidentale de greutăţi, care produc vătămări ale
organismului, cu efect nociv imediat (imobilizarea acuta a victimei), sunt încadrate ca
accidente de muncă; dacă aceste eforturi au un caracter permanent, legat de specificul
muncii şi provoacă afecţiuni, sunt încadrate ca boli profesionale.
2.Vătămarea tendoanelor de la o mănă este considerată accident de muncă, dacă este cauzată
de o lovitură, iar afecţiunile tendoanelor provocate de mişcări repetative şi ritmice
(vibraţiile), specifice locului de muncă, sunt încadrate ca boli profesionale.
3.O deficienţă auditivă, se încadrează ca accident de muncă, dacă este cauzată de o explozie
şi, ca boală profesională, dacă este urmarea unei expuneri în timp îndelungat la zgomotul
industrial.
Intoxicaţia acută profesională se declara, se cercetează şi se înregistrează atât ca boală
1.4. Incidentul periculos
Incident periculos - evenimentul identificabil, cum ar fi explozia, incendiul, avaria,

accidentul tehnic, emisiile majore de noxe, rezultat din disfunctionalitatea unei activităţi sau a
unui echipament de munca sau/şi din comportamentul neadecvat al factorului uman care nu a
afectat lucrătorii, dar ar fi fost posibil sa aibă asemenea urmări şi/sau a cauzat ori ar fi fost posibil
sa producă pagube materiale;
2. BOLILE PROFESIONALE
2.1. Noţiunea de boală profesională
Boala profesională este afectiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau
profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de munca,
precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de
munca;
Pentru ca o afecţiune a organismului să fie calificată ca boală profesională, trebuie să fie
îndeplinite trei condiţii:
 să decurgă din exercitarea unei meserii sau profesii;
 să fie provocată de factori de risc (factori nocivi) fizici, chimici, biologici,
caracteristici locului de muncă sau de suprasolicitare;
 acţiunea factorilor de risc asupra organismului să fie de lungă durată.
Pentru ca o noxă din mediul de muncă să fie recunoscută ca factor etiologic al unei boli
profesionale trebuie să existe dovada unei relaţii cantitative între doza noxei respective absorbită
de organism şi efectul produs asupra acestuia.
Relaţia doză - efect este stabilită pentru un mare număr de factori de risc, impunându-se
limite maxime admise (LMA).
Din considerente practice, legislaţia limitează în mod convenţional numărul bolilor
considerate profesionale, a căror declarare, cercetare şi evidenţă este obligatorie şi sunt cuprinse
în lista anexă nr.7 la Normele Metodologice privind declararea, confirmarea, înregistrarea,
raportarea, evidenţa bolilor profesionale.
Bolile profesionale cât şi suspiciunile de boli profesionale se vor semnala obligatoriu de
către toţi medicii care depistează astfel de îmbolnăviri cu prilejul oricărei prestaţii medicale:
examene profilactice, consultaţii la cerere etc.
Semnalarea se face prin completarea fişei BP1 prezentată în anexa nr. 9 din Normele
Metodologice, care se transmite, în cel mai scurt termen, la Direcţia de Sănătate Publică (DSP)
judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti.
Cercetarea bolilor profesionale şi a suspiciunilor de boală profesională se face în scopul
confirmării diagnosticului de boală, al confirmării sau infirmării caracterului profesional, precum
şi pentru stabilirea cauzelor care au favorizat îmbolnăvirea.
Factorii determinanţi, condiţiile care au favorizat apariţia bolii precum şi măsurile ce se
impun pentru prevenirea unor situaţii similare se consemnează într-un proces verbal (anexa 11),
stabilindu-se, împreună cu conducătorul unităţii, termenele pentru remedierea deficienţelor
constatate.
Urmărirea eliminării sau reducerii factorilor generatori de îmbolnăviri profesionale, precum
şi aplicarea măsurilor stabilite pentru prevenirea unor situaţii similare se face de DSP împreună cu
Inspectoratul Teritorial de Muncă competent.
Declararea bolilor profesionale se face de către DSP pe baza formularului BP2 ( anexa 10),
situaţia statistică a acestora, transmiţându-se lunar la Inspectoratul Teritorial de Muncă. Un
exemplar al fişei BP2 întocmite conform reglementărilor în vigoare se va transmite casei
teritoriale de pensii.
2.2.Clasificarea bolilor profesionale
În funcţie de natura factorului de risc care le-a generat, bolile profesionale se pot clasifica
în următoarele grupe:
 intoxicaţii, provocate de inhalarea, ingerarea sau contactul cu substanţe toxice;
 pneumoconioze, provocate de inhalarea pulberilor netoxice;
 boli prin expunere la energie radiantă;
 boli prin expunere la temperaturi înalte şi scăzute;
 boli prin expunere la zgomot şi vibraţii;
 boli prin expunere la presiune atmosferică ridicată sau scăzută;
 alergii profesionale;
 cancerul profesional;
 dermatoze profesionale;
 boli infecţioase şi parazitare;
 boli prin suprasolicitare;
 alte boli care nu intră în categoriile anterioare.
După timpul de expunere la acţiunea factorului de risc, există:

 boli cronice, provocate de regulă de doze relativ mici, dar care acţionează timp
îndelungat asupra organismului;
 boli acute, generate de o expunere de scurtă durată la acţiunea factorului de risc, dar la
doze mari.
După modul de acţiune a factorului de risc asupra organismului există:
 boli cu acţiune generală care afectează întregul organism;
 boli cu acţiune locală, care afectează o parte a organismului, un aparat sau organ.
Bolile legate de profesiuni sunt boli cu determinare multifactorialǎ, factorii profesionali

având o contribuţie semnificativǎ;
Exemple:
- hipertensiunea arterialǎ potenţial cauzatǎ de urmǎtorii factori: zgomot, vibraţii,
temperaturǎ şi radiaţii calorice crescute etc.
- afecţiuni respiratorii cronice nespecifice cauzate de pulberi, gaze iritante etc.
- cardiopatia ischemică cauzată de solicitări crescute fizice şi psihice în procesul
muncii;
- afecţiuni musculo – scheletice (lombalgii, cervicoscapulalgii etc.) cauzate de
microclimat nefavorabil, vibraţii, efort fizic crescut, postură incomodă ş.a.
3. COMUNICAREA EVENIMENTELOR
(1) Orice eveniment va fi comunicat conform prevederilor Legii 319/2006, asa cum este definit
in sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles:
eveniment - accidentul care a antrenat decesul sau vătămări ale organismului, produs în
timpul procesului de munca ori în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, situaţia de persoana data
disparuta sau accidentul de traseu ori de circulaţie, în condiţiile în care au fost implicate persoane
angajate, incidentul periculos, precum şi cazul susceptibil de boala profesională sau legată de
profesiune;
(1) Angajatorul are obligaţia sa comunice evenimentele, de îndată, după cum urmează:
a). inspectoratelor teritoriale de munca, toate evenimentele asa cum sunt definite la lit. f) din
Legea 319/2006 de mai sus;
b). asiguratorului, potrivit Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de munca şi
boli profesionale, cu modificările şi completările ulterioare, evenimentele urmate de
incapacitate temporară de munca, invaliditate sau deces, la confirmarea acestora;
c). organelor de urmărire penală, după caz.
(2) Orice medic, inclusiv medicul de medicina a muncii aflat într-o relatie contractuală cu
angajatorul, conform prevederilor legale, va semnala obligatoriu suspiciunea de boala
profesională sau legată de profesiune, depistata cu prilejul prestaţiilor medicale.
(3) Semnalarea prevăzută la alin.(2) se efectuează către autoritatea de sănătate publică
teritorială sau a municipiului Bucuresti, de îndată, la constatarea cazului.
- Dacă printre victimele evenimentului se afla şi lucrători ai altor angajatori, evenimentul
va fi comunicat şi angajatorilor acestora de către angajatorul la care s-a produs
evenimentul.
- Evenimentul produs în urmatoarele condiţii :
1. accidentul suferit de orice persoana, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie
initiativa pentru salvarea de vieţi omeneşti;
2. accidentul suferit de orice persoana, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie
initiativa pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care ameninţă avutul public
şi privat;
- dacă a avut loc în afară întreprinderii şi/sau unităţii şi nu a avut nicio legatura cu aceasta,
va fi comunicat inspectoratului teritorial de munca pe raza căruia s-a produs, de către
orice persoana care are cunostinta despre producerea evenimentului.
Comunicarea evenimentelor va cuprinde cel puţin următoarele informaţii:

a). denumirea/numele angajatorului la care s-a produs accidentul şi, dacă este cazul,
denumirea/numele angajatorului la care este/a fost angajat accidentatul;
b). sediul/adresa şi numărul de telefon ale angajatorului;
c). locul unde s-a produs evenimentul;
d). data şi ora la care s-a produs evenimentul/data şi ora la care a decedat accidentatul;
e). numele şi prenumele victimei;
f). datele personale ale victimei: varsta, starea civilă, copii în întreţinere, alte persoane în
întreţinere, ocupaţia, vechimea în ocupaţie şi la locul de muncă;
g). împrejurările care se cunosc şi cauzele prezumtive;
h). consecinţele accidentului;
i). numele şi funcţia persoanei care comunica evenimentul;
j). data comunicării;
k). unitatea sanitară cu paturi la care a fost internat accidentatul.
În cazul accidentelor de circulaţie produse pe drumurile publice, soldate cu decesul victimelor, în

care printre victime sunt şi persoane aflate în îndeplinirea unor îndatoriri de serviciu, serviciile
poliţiei rutiere vor comunica evenimentul la inspectoratul teritorial de munca din judeţul pe raza
căruia s-a produs.
(1) Angajatorul va lua măsurile necesare pentru a nu se modifica starea de fapt rezultată din
producerea evenimentului, până la primirea acordului din partea organelor care efectuează
cercetarea, cu excepţia cazurilor în care menţinerea acestei stări ar genera producerea altor
evenimente, ar agrava starea accidentatilor sau ar pune în pericol viata lucrătorilor şi a celorlalţi
participanţi la procesul muncii.
(2) În situaţia în care este necesar sa se modifice starea de fapt rezultată din producerea
evenimentului, se vor face, după posibilităţi, schite sau fotografii ale locului unde s-a produs, se
vor identifica şi se vor ridica orice obiecte care conţin sau poarta o urma a evenimentului;
obiectele vor fi predate organelor care efectuează cercetarea şi vor constitui probe în cercetarea
evenimentului.
(3) Pentru orice modificare a stării de fapt rezultată din producerea evenimentului, angajatorul
sau reprezentantul sau legal va consemna pe propria răspundere, într-un proces-verbal, toate
modificările efectuate după producerea evenimentului.
(1) Inspectoratul teritorial de munca pe raza căruia a avut loc evenimentul va comunica
Inspecţiei Muncii:
a). incidentul periculos;
b). evenimentul care a avut ca urmare un deces;
c). evenimentul care a avut ca urmare un accident colectiv;
d). evenimentul care a avut ca urmare un accident urmat de invaliditate evidentă;
e). evenimentul care a avut ca urmare un accident urmat de invaliditate.
(2) Accidentul prevăzut la aliniatul de mai sus lit. e) se va comunica după primirea deciziei de
încadrare într-un grad de invaliditate.
(3) Comunicarea către Inspecţia Muncii va cuprinde informaţiile prevăzute la art. 109.
(1) La solicitarea organelor care efectuează cercetarea evenimentului, unitatea sanitară care
acorda asistenta medicală de urgenta se va pronunţa în scris cu privire la diagnosticul provizoriu,
în termen de maximum 3 zile lucrătoare de la primirea solicitării.
(2) Unitatea sanitară prevăzută la alin. (1) va lua măsuri pentru recoltarea imediata a probelor
de laborator, în vederea determinării alcoolemiei sau a stării de influenta a produselor ori
substanţelor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora, precum şi pentru
recoltarea altor probe specifice solicitate de inspectoratul teritorial de munca, urmând sa comunice
rezultatul determinarilor specifice în termen de 5 zile lucrătoare de la obţinerea acestora.
(3) În caz de deces al persoanei accidentate, inspectoratul teritorial de muncă va solicita în scris
unităţii medico-legale competente un raport preliminar din care sa reiasă faptul ca decesul a fost
sau nu urmarea unei vătămări violenţe, în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr.
1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicina legală, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 459/2001, republicată, şi legislaţiei subsecvente.
(4) Unitatea medico-legală va transmite raportul preliminar inspectoratului teritorial de munca
în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000, aprobată cu modificări prin
Legea nr. 459/2001, republicată, şi ale legislaţiei subsecvente.
(5) Unitatea medico-legală va transmite raportul de constatare medico-legală în termenul
prevăzut la art. 29 alin. (3) din lege.
(6) În cazul accidentului urmat de invaliditate, unitatea de expertiză medicală şi recuperare a
capacităţii de muncă ce a emis decizia de încadrare într-un grad de invaliditate va trimite o copie
de pe decizie, în termen de 5 zile lucrătoare de la data eliberării acesteia, la inspectoratul teritorial
de muncă pe raza căruia s-a produs accidentul.
Pentru orice schimbare a stǎrii de fapt iniţiale rezultatǎ din producerea

evenimentului, conducǎtorul persoanei juridice sau persoana fizicǎ va asigura consemnarea
într-un proces - verbal a tuturor modificǎrilor efectuate, pe propria rǎspundere.
4. CERCETAREA EVENIMENTELOR
Cercetarea oricărui eveniment este obligatorie şi are ca scop stabilirea împrejurărilor şi

cauzelor care au condus la producerea acestuia, a reglementărilor legale încălcate, a răspunderilor
şi a măsurilor ce se impun a fi luate pentru prevenirea producerii altor cazuri similare şi, respectiv
pentru determinarea caracterului accidentului .
Potrivit normelor legale în vigoare cercetarea se face imediat dupǎ comunicare, astfel :
a). de către angajator, în cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară de

muncă;
Fac excepţie de la prevederile alin. (1) cazurile în care lucrătorii au suferit o invaliditate
evidentă, cazurile în care victimele sunt cetăţeni străini sau cazurile în care printre
victime se află cetăţeni străini.
b). de către inspectoratele teritoriale de munca, în cazul evenimentelor care au produs

- invaliditate evidenta sau confirmată,
- deces,
- accidente colective,
- incidente periculoase,
- incapacitate temporară de munca lucrătorilor la angajatorii persoane fizice,
precum şi
- în situaţiile cu persoane date dispărute;
c). de către Inspecţia Muncii, în cazul accidentelor colective, generate de unele evenimente
deosebite, precum avariile sau exploziile;
d). de către autorităţile de sănătate publica teritoriale, respectiv a municipiului Bucureşti, în
cazul suspiciunilor de boala profesională şi a bolilor legate de profesiune.
Cercetarea evenimentelor care au ca urmare decesul şi/sau invaliditatea lucrătorilor,

precum şi a incidentelor periculoase care se produc pe teritoriul altor judeţe decât judeţul
unde are sediul social angajatorul se va face de către inspectoratul teritorial de muncă pe
teritoriul căruia a avut loc evenimentul.
În cazul accidentelor de circulaţie pe drumurile publice în care sunt implicate
persoane aflate în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, serviciile poliţiei rutiere vor
transmite comisiei numite de angajator, inspectoratului teritorial de muncă pe teritoriul
căruia a avut loc evenimentul sau Inspecţiei Muncii, la cererea acestora, în termen de 5 zile
lucrătoare de la solicitare, un exemplar al procesului-verbal de cercetare la faţa locului şi
orice alte documente existente necesare cercetării, cum ar fi: copii de pe declaraţii, foaia de
parcurs, ordin de deplasare, schiţe.
În cazul accidentelor de circulaţie pe drumurile publice, în baza documentelor
prevăzute la alineatul precedent transmise de organele de poliţie şi a altor documente din
care să rezulte că victima se afla în îndeplinirea unor îndatoriri de serviciu, organele
împuternicite potrivit prevederilor legale vor efectua cercetarea evenimentului.
Pentru cercetarea evenimentelor se pot solicita experţi sau specialişti, cum ar fi cei din
cadrul unor operatori economici cu competenţe potrivit prevederilor legale să efectueze
expertize tehnice, iar aceştia trebuie să răspundă solicitării.
În situaţia prevăzută la alin. precedent, expertizele tehnice întocmite vor face parte
integrantă din dosarul de cercetare a evenimentului.
Cheltuielile aferente efectuării expertizelor, precum şi cele necesare analizării probelor
prelevate cu ocazia cercetării se suportă de către angajatorul la care a avut loc evenimentul
sau care se face răspunzător de organizarea activităţii în urma căreia s-a produs
evenimentul.
Rezultatul cercetării evenimentului se va consemna într-un proces-verbal.
În caz de deces al persoanei accidentate ca urmare a unui eveniment, instituţia medico-legală

competenta este obligată sa înainteze inspectoratului teritorial de munca, în termen de 7 zile de la
data decesului, o copie a raportului de constatare medico-legală.
Dacă în accident au fost implicate una sau mai multe victime angajate la persoane juridice
diferite, la cercetare pot participa şi delegaţi ai acestora.
Persoana juridicǎ care organizeazǎ activitatea în care s-a produs evenimentul, are obligaţia
să numească, de îndată, prin decizie scrisă, comisia de cercetare din care va face parte şi o
persoană din compartimentul de protecţie a muncii / cu atribuţii speciale de protecţia muncii.
Comisia de cercetare a evenimentului se recomandǎ a avea în componenţǎ cel puţin trei
persoane.
Persoanele împuternicite, potrivit legii, cu efectuarea cercetării accidentului, trebuie să aibă
pregătire tehnicǎ corespunzătoare şi să nu fie implicate cu răspunderi în producerea
evenimentului.
De asemenea, accidentul uşor se va cerceta de cǎtre persoana juridicǎ sau persoana fizicǎ în
condiţiile mai sus menţionate.
Termenele de finalizare a cercetǎrii unui eveniment sunt de :
(1) Cercetarea evenimentului urmat de incapacitate temporară de munca se va încheia în cel

mult 10 zile lucrătoare calculate de la data producerii.
(2) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) situaţii cum ar fi cele în care este necesară prelevarea
de probe, efectuarea de expertize, determinări de noxe, pentru care se poate solicita în scris,
argumentat şi în perioada prevăzută la alin. (1), la inspectoratul teritorial de muncă pe raza căruia
s-a produs evenimentul, prelungirea termenului de cercetare.
(3) Cercetarea evenimentelor care au avut ca urmare deces, invaliditate evidentă, invaliditate
confirmată ulterior, a accidentelor colective sau a situaţiilor de persoane date dispărute, precum şi
cercetarea incidentelor periculoase se vor încheia în cel mult 15 zile lucrătoare de la data
producerii acestora.
(4) Fac excepţie de la prevederile alin. (3) situaţii cum ar fi cele în care este necesară eliberarea
certificatului medico-legal sau, după caz, a raportului de expertiză ori de constatare medico-
legală, prelevarea de probe sau efectuarea de expertize, pentru care inspectoratul teritorial de
muncă care cercetează evenimentele poate solicita în scris, argumentat şi în termen, la Inspecţia
Muncii, prelungirea termenului de cercetare.
(1) În cazul accidentului cu incapacitate temporară de muncă, în urma căruia a intervenit
invaliditatea confirmată prin decizie sau decesul victimei, inspectoratul teritorial de muncă pe raza
căruia s-a produs evenimentul va completa dosarul de cercetare întocmit la data producerii
evenimentului şi va întocmi un nou proces-verbal de cercetare bazat pe dosarul completat.
(2) Întocmirea noului proces-verbal de cercetare a accidentului, prevăzut la alin. (1), se face în cel
mult 10 zile lucrătoare de la data primirii de către inspectoratul teritorial de muncă a deciziei de
încadrare într-un grad de invaliditate sau a certificatului de constatare medico-legal ori, după caz,
a raportului de expertiză sau de constatare medico-legală.
(3) Invaliditatea evidentă va fi cercetată de către inspectoratul territorial de muncă pe raza căruia
s-a produs, ca eveniment care a produs incapacitate temporară de muncă, şi, în funcţie de
consecinţele ulterioare ale evenimentului, se va proceda conform prevederilor alin. (1) şi (2).
(4) Fac excepţie de la prevederile alin. (2) şi (3) situaţiile în care este necesară administrarea de
probe suplimentare, cum ar fi primirea de documente, prelevarea de probe, efectuarea de
expertize, audierea de martori, pentru care inspectoratul teritorial de muncă însărcinat cu
cercetarea evenimentului poate solicita în scris, argumentat şi în termen, la Inspecţia Muncii,
prelungirea termenului de cercetare.
În urma cercetării evenimentelor se întocmeşte un “ dosar de cercetare”, care va

cuprinde:
a). opisul actelor aflate în dosar;

b). procesul-verbal de cercetare;
c). nota de constatare la fata locului, încheiată imediat după producerea evenimentului de
către inspectorul de munca, în cazul evenimentelor care se cercetează de către
inspectoratul teritorial de munca/Inspecţia Muncii, conform competentelor, sau de către
lucrătorul desemnat/serviciul intern de prevenire şi protecţie, iar în absenţa acestora, de
serviciul extern de prevenire şi protecţie, în cazul evenimentelor a căror cercetare intră în
competenţa, angajatorului, şi semnată de către angajator, care va cuprinde precizări
referitoare la poziţia victimei, existenţa sau inexistenţa echipamentului individual de
protecţie, starea echipamentelor de muncă, modul în care funcţionau dispozitivele de
protecţie, închiderea fişei de instruire individuală prin barare şi semnătură, ridicarea de
documente sau prelevarea de probe şi orice alte indicii care pot clarifica toate cauzele şi
împrejurările producerii evenimentului;
c^1) nota de constatare la faţa locului, întocmită de alte organe de cercetare abilitate şi
încheiată în prezenţa şi cu participarea reprezentanţilor inspectoratului teritorial de muncă,
care reprezintă piesă la dosar şi înlocuieşte nota prevăzută la lit. c). Nota de constatare nu se
va întocmi în situaţiile în care se menţine o stare de pericol grav şi iminent de accidentare,
care nu permite accesul inspectorilor de muncă la locul evenimentului, argumentându-se
acest fapt;
d). schite şi fotografii referitoare la eveniment;
e). declaraţiile accidentatilor, în cazul evenimentului urmat de incapacitate temporară de
munca sau de invaliditate;
f). declaraţiile martorilor şi ale oricăror persoane care pot contribui la elucidarea
împrejurărilor şi a cauzelor reale ale producerii evenimentului;
g). copii ale actelor şi documentelor necesare pentru elucidarea împrejurărilor şi a cauzelor
reale ale evenimentului;
h). copii ale certificatului constatator sau oricăror alte autorizaţii în baza cărora angajatorul
isi desfăşoară activitatea;
i). copii ale fisei de expunere la riscuri profesionale şi ale fisei de aptitudine, întocmite
conform legii;
j). copii ale contractelor individuale de munca ale victimelor;
k). copii ale fişelor de instruire individuală în domeniul securităţii şi sănătăţii în munca ale
victimelor; în caz de deces aceste fise se vor anexa în original;
l). concluziile raportului de constatare medico-legală, în cazul accidentului mortal;
m). copie a hotărârii judecătoreşti prin care se declara decesul, în cazul persoanelor date
dispărute;
n). copie a certificatelor de concediu medical, în cazul accidentului urmat de incapacitate
temporară de muncă;
o). copie a deciziei de încadrare într-un grad de invaliditate, în cazul accidentului urmat de
invaliditate;
p). actul emis de unitatea sanitară care a acordat asistenta medicală de urgenta, din care sa
rezulte data, ora când accidentatul s-a prezentat pentru consultatie şi diagnosticul, în
cazul accidentelor de traseu;
q). copie a procesului-verbal de cercetare la fata locului, încheiat de serviciile poliţiei
rutiere, în cazul accidentelor de circulaţie pe drumurile publice.
Dosarul va mai cuprinde, după caz, orice alte acte şi documente necesare pentru a determina
caracterul accidentului, cum ar fi:
a). copie a autorizaţiei, în cazul în care victima desfasura o activitate care necesita autorizare;
b). copie a diplomei, adeverintei sau certificatului de calificare a victimei;
c). acte de expertiza tehnica, întocmite cu ocazia cercetării evenimentului;
d). acte doveditoare, emise de organe autorizate, din care sa se poată stabili locul, data şi ora
producerii evenimentului sau sa se poată justifica prezenta victimei la locul, ora şi data
producerii evenimentului;
e). documente din care sa rezulte ca accidentatul îndeplinea îndatoriri de serviciu;
f). corespondenta cu alte instituţii/unităţi în vederea obţinerii actelor solicitate;
g). adresele de prelungire a termenelor de cercetare, în conformitate cu art. 120 alin. (2) şi (4);
h). actul medical emis de unitatea sanitară care a acordat asistenta medicală de urgenta, din care
sa rezulte diagnosticul la internare şi/sau externare;
i). procesul-verbal încheiat după producerea evenimentului, în condiţiile prevăzute la art. 111;
j). formularul pentru înregistrarea accidentului de munca, denumit în continuare FIAM, aprobat
prin ordin al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei.
Dosarul de cercetare a evenimentului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a). filele dosarului sa fie numerotate, semnate de inspectorul care a efectuat cercetarea sau de
membrii comisiei de cercetare, numita de angajator, şi stampilate cu ştampila inspectoratului
sau a angajatorului;
b). numărul total de file conţinut de dosarul de cercetare şi numărul de file pentru fiecare
document anexat la dosar sa fie menţionate în opis;
c). fiecare document, cu excepţia procesului-verbal de cercetare, sa fie identificat în dosarul de
cercetare ca anexă;
d). paginile şi spaţiile albe să fie barate;
e). schiţele referitoare la eveniment, anexate la dosar, să fie însoţite de explicaţii;
f). fotografiile referitoare la eveniment sa fie clare şi însoţite de explicaţii;
g). formularul pentru declaraţie sa fie conform modelului prevăzut în anexa nr. 14;
h). declaraţiile aflate la dosar să fie tehnoredactate, pentru a se evita eventualele confuzii
datorate scrisului ilizibil, certificate ca fiind conforme cu originalul şi semnate de către
inspectorul care a efectuat cercetarea sau de către unul dintre membrii comisiei de cercetare.
Dosarul de cercetare se va întocmi astfel:
(1) Dosarul de cercetare a evenimentelor se va întocmi astfel:

a). într-un exemplar, pentru evenimentele care au produs incapacitate temporară de munca;
dosarul se păstrează în arhiva angajatorului care înregistrează accidentul;
b). într-un exemplar, pentru incidentele periculoase; dosarul se păstrează la inspectoratul
teritorial de munca care a efectuat cercetarea;
c). în doua exemplare, pentru evenimentele care au produs invaliditate confirmată prin decizie,
deces, accidente colective; originalul se înaintează organelor de urmărire penală şi un
exemplar se păstrează la inspectoratul teritorial de munca care a efectuat cercetarea;
d). în doua exemplare, pentru evenimentele care au antrenat invaliditate evidenta; originalul se
păstrează la inspectoratul teritorial de munca care a efectuat cercetarea şi un exemplar se
transmite angajatorului care înregistrează accidentul;
e). în trei exemplare, pentru evenimentele cercetate de Inspecţia Muncii; originalul se
înaintează organelor de urmărire penală, un exemplar se păstrează la Inspecţia Muncii şi un
exemplar la inspectoratul teritorial de munca pe raza căruia s-a produs evenimentul;
f). în mai multe exemplare, pentru evenimentele care au produs incapacitatea temporară de
munca pentru victime cu angajatori diferiţi; originalul se păstrează în arhiva angajatorului
care înregistrează accidentul şi celelalte exemplare se păstrează de către ceilalţi angajatori.
(2) În cazul evenimentelor care au generat accidente urmate de incapacitate temporară de
munca sau al incidentelor periculoase în care faptele comise pot fi considerate infracţiuni, potrivit
legii, dosarul de cercetare se încheie în doua exemplare, originalul fiind înaintat organului de
urmărire penală.
(1) Dosarul de cercetare, întocmit de comisia numita de către angajator, se înaintează pentru
verificare şi avizare la inspectoratul teritorial de munca pe raza căruia s-a produs evenimentul, în
termen de 5 zile lucrătoare de la finalizarea cercetării.
(2) Inspectoratul teritorial de munca va analiza dosarul, va aviza şi va restitui dosarul în cel mult
7 zile lucrătoare de la data primirii.
(3) Dosarul va fi însoţit de avizul inspectoratului teritorial de munca.
(4) În cazul în care inspectoratul teritorial de muncă constată că cercetarea nu a fost efectuată
corespunzător, dispune în scris măsuri pentru refacerea procesului-verbal de cercetare şi/sau
completarea dosarului, după caz.
(5) Comisia de cercetare va completa dosarul şi va reface procesul-verbal de cercetare în termen
de 5 zile lucrătoare de la data primirii dosarului.
(6) Dacă evenimentul urmat de incapacitate temporară de munca s-a produs în condiţiile
prevăzute la alin. (2) de mai sus, inspectoratul teritorial de munca va inainta originalul dosarului
de cercetare la organul de urmărire penală, imediat după avizare.
- Dosarul de cercetare întocmit de inspectoratul teritorial de munca va fi înaintat în vederea

avizării la Inspecţia Muncii, în cel mult 5 zile lucrătoare de la finalizarea cercetării.
- Dosarul de cercetare întocmit de comisia de cercetare numită de Inspecţia Muncii se
avizează de către inspectorul general de stat.
- Dosarul de cercetare pentru cazul dispariţiei de persoane, ca urmare a unui eveniment şi în
împrejurări care indreptatesc presupunerea decesului acestora, va fi păstrat la inspectoratul
teritorial de munca care a efectuat cercetarea, pana la emiterea hotărârii judecătoreşti prin care se
declara decesul persoanelor dispărute, conform prevederilor legale în vigoare; după completarea
dosarului, acesta va fi înaintat în vederea avizării la Inspecţia Muncii.
- Inspecţia Muncii avizează şi restituie dosarele prevăzute la alin. (1) în cel mult 10 zile
lucrătoare de la data primirii.
- În cazul în care Inspecţia Muncii constata ca cercetarea nu a fost efectuată corespunzător,
poate dispune completarea dosarului şi întocmirea unui nou proces-verbal de cercetare.
- Inspectoratul teritorial de munca va completa dosarul şi va întocmi noul proces-verbal de
cercetare în termen de 5 zile lucrătoare de la data primirii dosarului.
- Inspectoratul teritorial de munca transmite dosarele de cercetare prevăzute la alin. (1)
organelor de urmărire penală, numai după ce au fost avizate de către Inspecţia Muncii.
- Dosarul de cercetare al accidentului de munca cu invaliditate, înaintat organelor de urmărire
penală, se restituie la inspectoratul teritorial de munca care a efectuat cercetarea, pentru
completare şi întocmirea unui nou proces-verbal de cercetare, în cazul în care se produce decesul
accidentatului ca urmare a accidentului suferit, confirmat în baza unui act medico-legal.
- Dosarul prevăzut la alin. (1) se restituie la inspectoratul teritorial de munca în termen de 10
zile lucrătoare de la data solicitării acestuia.
- Completarea dosarului prevăzut la alin. (1) şi întocmirea noului proces-verbal de cercetare a
evenimentului se fac în cel mult 5 zile lucrătoare de la primirea dosarului la inspectoratul teritorial
de muncă.
- Dosarul completat şi noul proces-verbal de cercetare vor fi înaintate în vederea avizării la
Inspecţia Muncii, care le va restitui inspectoratului teritorial de munca în termen de 10 zile
lucrătoare de la data primirii.
- După avizarea de către Inspecţia Muncii în condiţiile prevăzute la art. 126, dosarul va fi
înaintat organelor de urmărire penală de către inspectoratul teritorial de muncă.
Procesul-verbal de cercetare a evenimentului trebuie sa conţină următoarele capitole:

a). data încheierii procesului-verbal;
b). numele persoanelor şi în ce calitate efectuează cercetarea evenimentului;
c). perioada de timp şi locul în care s-a efectuat cercetarea;
d). obiectul cercetării;
e). data şi ora producerii evenimentului;
f). locul producerii evenimentului;
g). datele de identificare a angajatorului la care s-a produs evenimentul, numele reprezentantului
sau legal;
h). datele de identificare a accidentatului/accidentatilor;
i). descrierea detaliată a locului, echipamentului de munca, a împrejurărilor şi modului în care s-a
produs evenimentul;
j). urmările evenimentului şi/sau urmările suferite de persoanele accidentate;
k). cauza producerii evenimentului;
l). alte cauze care au concurat la producerea evenimentului;
m). alte constatări făcute cu ocazia cercetării evenimentului;
n). persoanele răspunzătoare de încălcarea reglementărilor legale, din capitolele de la lit. k), l) şi
m);
o). sancţiunile contravenţionale aplicate;
p). propuneri pentru cercetare penală;
q). caracterul accidentului;
r). angajatorul care înregistrează accidentul de munca sau incidentul periculos;
s). măsuri dispuse pentru prevenirea altor evenimente similare şi persoanele responsabile pentru
realizarea acestora;
t). termenul de raportare la inspectoratul teritorial de munca privind realizarea măsurilor
prevăzute la lit. s);
u). numărul de exemplare în care s-a încheiat procesul-verbal de cercetare şi repartizarea acestora;
v). numele şi semnatura persoanei/persoanelor care a/au efectuat cercetarea;
w). avizul inspectorului-şef adjunct securitate şi sănătate în muncă;
x). viza inspectorului-şef/inspectorului general de stat.
(1) În capitolul prevăzut la pv. lit. b) se vor indica, de asemenea, prevederile legale potrivit cărora
persoanele sunt îndreptăţite sa efectueze cercetarea, precum şi numele angajatorului şi ale
persoanelor care au participat din partea organelor competente la primele cercetări.
(2) În capitolul prevăzut la pv. lit. c) se vor indica, de asemenea, motivele pentru care s-a solicitat
prelungirea termenului de cercetare.
(3) În capitolul prevăzut la pv. lit. e) se va indica, de asemenea, data decesului, pentru cazul în
care s-a produs un eveniment şi ulterior a survenit decesul victimelor implicate în acest
eveniment.
(4) În capitolul prevăzut la pv. lit. g) se vor indica, de asemenea, datele de identificare ale
angajatorilor la care sunt/au fost angajate victimele, numele reprezentanţilor legali ai
angajatorilor, numărul documentului prin care s-a certificat autorizarea de funcţionare din punct
de vedere al securităţii şi sănătăţii în munca, adresa punctului de lucru.
(5) În capitolul prevăzut la pv. lit. h) se vor indica, de asemenea, următoarele: numele, prenumele,
cetăţenia, varsta, starea civilă, numărul de copii minori, domiciliul, locul de munca la care este
încadrat, profesia de baza, ocupaţia în momentul accidentarii, vechimea în munca, în funcţie sau
în meserie şi la locul de munca, data efectuării ultimului instructaj în domeniul securităţii şi
sănătăţii în munca, iar pentru persoanele care, în momentul accidentarii, desfasurau o activitate
pentru care este necesară autorizare, se va face referire şi la aceasta.
(6) Capitolul prevăzut la pv. lit. i) va conţine următoarele subcapitole:
a). descrierea detaliată a locului producerii evenimentului;
b). descrierea detaliată a echipamentului de muncă;
c). descrierea detaliată a împrejurărilor;
d). descrierea detaliată a modului în care s-a produs evenimentul.
(7) În capitolele prevăzute la pv. lit. k)-m) se va face trimitere la reglementările legale în vigoare
incalcate, cu redarea integrala a textului acestora.
(8) Denumirea capitolului prevăzut la pv. lit. o) se va schimba în "Propuneri pentru sancţiuni
administrative şi disciplinare", în cazul accidentelor cercetate de către comisia numita de
angajator.
(9) Capitolele prevăzute se vor regasi în procesul-verbal de cercetare numai pentru evenimentele
cercetate de către inspectoratul teritorial de munca sau Inspecţia Muncii, conform competentelor.
(10) În cazul accidentelor cu ITM, procesul-verbal de cercetare se va încheia cu capitolul numit
"Viza angajatorului".
În situaţiile în care din cercetare rezulta ca accidentul nu întruneşte condiţiile pentru a fi încadrat
ca accident de munca, se va face aceasta menţiune la capitolele procesului-verbal de cercetare şi
se vor dispune măsurile care trebuie luate de angajator pentru prevenirea unor cazuri
asemănătoare.
Comisia de cercetare a unui eveniment numita de angajator poate face propuneri de sancţiuni
disciplinare şi/sau administrative, pe care le va mentiona în procesul-verbal de cercetare.
1) Procesul-verbal de cercetare a unui eveniment se întocmeşte în:

a). 3 exemplare, în cazul accidentului de munca urmat de incapacitate temporară de munca,
pentru angajatorul care înregistrează accidentul, inspectoratul teritorial de munca care a
avizat dosarul şi asigurator;
b). mai multe exemplare, în cazul accidentului de munca urmat de incapacitate temporară de
munca pentru lucrători cu angajatori diferiţi, pentru fiecare angajator, inspectoratul teritorial
de munca care a avizat dosarul şi asigurator;
c). 5 exemplare, în cazul accidentului de munca urmat de invaliditate, pentru angajatorul care
înregistrează accidentul, organul de urmărire penală, inspectoratul teritorial de munca care a
efectuat cercetarea, Inspecţia Muncii şi asigurator;
d). 5 exemplare, în cazul accidentului de munca mortal sau al celui colectiv, precum şi în cazul
accidentului mortal în afară muncii, pentru angajatorul care înregistrează accidentul, organul
de urmărire penală, inspectoratul teritorial de munca care a efectuat cercetarea, Inspecţia
Muncii şi asigurator;
e). 5 exemplare, în cazul incidentului periculos, pentru angajatorul care înregistrează incidentul,
organele de urmărire penală, inspectoratul teritorial de munca care a efectuat cercetarea,
Inspecţia Muncii şi asigurator.
2) Procesul-verbal de cercetare a unui eveniment se întocmeşte în mai multe exemplare, după cum
urmează:
a) în cazul accidentului de muncă urmat de incapacitate temporară de muncă, pentru angajatorul
care înregistrează accidentul, inspectoratul teritorial de muncă care a avizat dosarul, asigurător şi
victime;
b) în cazul accidentului de muncă urmat de incapacitate temporară de muncă, pentru lucrători cu
angajatori diferiţi, pentru fiecare angajator, inspectoratul teritorial de muncă care a avizat dosarul,
asigurător şi victime;
c) în cazul accidentului de muncă urmat de invaliditate, pentru angajatorul care înregistrează
accidentul, organul de urmărire penală, inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat cercetarea,
Inspecţia Muncii, asigurător şi victime;
d) în cazul accidentului de muncă mortal, precum şi în cazul accidentului mortal în afara muncii,
pentru angajatorul care înregistrează accidentul, organul de urmărire penală, inspectoratul
teritorial de muncă care a efectuat cercetarea, Inspecţia Muncii, asigurător şi familiile victimelor;
e) în cazul incidentului periculos, pentru angajatorul care înregistrează incidentul, organele de
urmărire penală, inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat cercetarea, Inspecţia Muncii şi
asigurător.
În cazul evenimentelor care nu au fost comunicate şi cercetate, dar persoana vătămată prezintă un
certificat medical cu cod "accident de munca", angajatorul care şi-a asumat atribuţiile în domeniul
securităţii şi sănătăţii în munca/lucrătorul desemnat/serviciul intern de prevenire şi
protecţie/serviciul extern de prevenire şi protecţie va solicita acesteia o declaraţie scrisă privind
modul şi împrejurările în care s-a produs evenimentul.
5. METODOLOGIA DE EFECTUARE A CERCETĂRII ACCIDENTELOR DE MUNCĂ
Deşi procedura de cercetare a accidentelor este reglementată de Normele Metodologice

privind comunicarea, cercetarea, înregistrarea, raportarea, evidenţa accidentelor de muncǎ şi
declararea, confirmarea, înregistrarea, raportarea, evidenţa bolilor profesionale, precum şi a
celorlalţi indicatori care definesc morbiditatea profesionalǎ”, anexă la Legea Securitatii si
Sanatatii in Munca nr. 319 / 2006, în situaţiile concrete se ridică o serie de probleme.
Indiferent de condiţiile de aplicare, metoda de cercetare trebuie să răspundă unor cerinţe
esenţiale:
 sa contribuie la mai buna cunoaştere a naturii fenomenului accidentării în vederea
stabilirii măsurilor de prevenire;
 jalonarea unor căi de urmat în analiza accidentelor care să contribuie la evitarea
greşelilor şi omisiunilor;
 stabilirea cât mai corectă a vinovaţilor pornindu-se de la cunoaşterea cauzelor reale;
 fundamentarea măsurilor de prevenire;
 asigurarea autenticităţii datelor care se comunică forurilor abilitate.
Partea cea mai laborioasă a cercetării este descrierea detaliată a locului şi împrejurărilor
producerii accidentului, stabilirea cauzelor reale şi măsurilor de securitate şi sănătate în munca
încălcate.
Pentru aceasta este necesar ca:
 analiza să se facă imediat după accident;
 prelucrarea informaţiilor sa se facă numai după ce s-a cules maximum de date;
 culegerea informaţiilor trebuie să se facă obiectiv de persoane care cunosc bine
procesul de muncă.
Activitatea de cercetare comportă o informare directă de la martori, de la victimă dacă este

posibil, de la persoane implicate, măsurători, expertize, pentru reconstituirea imaginii reale a
evenimentului şi dezvăluirea înlănţuirilor cauzale care au făcut posibilă producerea acestuia.
Stabilirea cauzelor şi împrejurărilor
Producerea accidentelor începe de regulă de la existenţa unor lipsuri sau constituirea pe

parcurs a unor defecte ale mijloacelor de producţie şi/sau a mediului de muncă, deficienţe în
repartizarea sarcinilor de muncă, în îndrumare şi control-supraveghere care se termină cu
provocarea leziunii.
Deci pentru ca accidentul să se producă este necesar să se îmbine două cauze, considerate
principale, una de natură umană şi cealaltă proprie mijloacelor de producţie sau mediului de
muncă.
Faptul cel mai palpabil este leziunea care presupune existenţa cauzei finale indiferent dacă
în amonte există sau nu alte cauze.
În consecinţă, analiza cauzelor trebuie să pornească din aval, de la cauza finală dezvăluindu-
se pas cu pas cauzele de care depinde cauza finală.
Punctul final pentru stabilirea răspunderilor îl constituie deci, cauzele iniţiale, respectiv
substratul cauzal.
Dezvăluirea şi elucidarea cauzelor se rezolvă punându-se şi răspunzând la întrebările “de ce
a apărut cauza finală, ce a provocat-o, cine a provocat-o, ce omisiune, ce deficienţă sau defecţiune
a făcut posibilă apariţia ei”.
Se vor analiza în continuare câteva speţe de accidente de muncă:
Speţa 1: În timp ce I.E. - şoferul autocisternei, stătea de vorbă cu un lucrător din depozit,
magazionerul V.V. a intrat în interiorul cisternei pentru a-şi scoate pălăria, care îi căzuse în
momentul aplecării pentru a verifica dacă a mai rămas benzină în recipient. Dându-şi seama de
pericolul intoxicării la care s-a expus, victima a cerut imediat ajutor. Şoferul autocisternei I.E. şi
mecanicul l-au ajutat pe V.V., ajuns într-o stare gravă de intoxicare, să iasă din cisternă şi l-au
transportat fără întârziere cu turismul şefului de depozit la Dispensarul X aflat la o distanţă de 5
km. Pe timpul transportului victima a fost descheiată la gât şi i s-a făcut respiraţie artificială. După
o terapie intensivă de 24 de ore, ea a revenit la starea de sănătate normală.
Speţa 2: La schimbarea matriţei, reglorul R.A. a omis comutarea dispozitivului de comandă
a presei de la comanda prin pedală la comanda bimanuală impusă de dimensiunile mici ale noii
piese de prelucrat (cu pericolul introducerii mâinii în matriţa deschisă). La reînceperea lucrului
după schimbarea matriţei, presatoarea R.A. a omis să-l anunţe pe maistru ca acesta să ceară
reglorului să revină şi să efectueze comutarea dispozitivului de comandă pentru comanda
bimanuală. Prin această omisiune, presatoarea şi-a asumat riscul de a comanda funcţionarea presei
prin pedală. În afară de aceasta, ea şi-a asumat riscul de a nu folosi scula ajutătoare prevăzută
pentru poziţionarea şi prelucrarea piesei din matriţă. După 18 min. de lucru în aceste condiţii
riscante, la o greşeală de coordonare a introducerii cu mâna liberă în matriţă a piesei de prelucrat
cu acţionarea presei prin pedală, închiderea matriţei în timp ce se afla cu mâna dreaptă în
interiorul acesteia i-a provocat persoanei amputarea a trei degete. I s-a acordat primul ajutor, după
care victima a fost transportată în decurs de 10 min. la dispensarul Y unde s-a trecut la aplicarea
terapiei de specialitate.
* Speta 1. Sub forma conţinutului concret extras din descrierea evenimentului, se poate
constata că vaporii de benzină toxici au provocat victimei intrate în interiorul cisternei intoxicaţie
acută.
Locul şi rolul de cauză iniţială al vaporilor de benzină din interiorul cisternei golite pentru
lanţul accidentogen din care a rezultat cauza finală materială este evident.
Sub semnul întrebării se marchează cerinţa continuării pentru a se stabili cauza sau cauzele
care au determinat comportamentul riscant al victimei.
Continuându-se investigaţia se constată că nici în instrucţiunile afişate în depozit, nici în
instructajele de protecţie a muncii nu a fost evidenţiat pericolul intoxicării cu vapori de benzină
sau cu alte produse petroliere şi nu s-a arătat cum trebuie evitat.
Se mai constată că, dacă şi-ar fi respectat strict sarcina de muncă, participând la întreaga
activitate de golire şi verificare a golirii cisternei, şoferul acesteia ar fi putut împiedica acţiunea
periculoasă a victimei. În declaraţia sa, şoferul autocisternei recunoscând că în momentul în care a
plecat de lângă vehicul, operaţiile de golire a ei nu erau încheiate, declară că a făcut acest lucru
pentru a cere o informaţie unui lucrător din depozit aflat în trecere, fără a-i da prin gând că
magazionerul s-ar putea deda la un act atât de periculos ca cel întâmplat.
Se apreciază că aceste două cauze mai sus menţionate sunt iniţiale şi că îmbinarea lor a făcut
posibilă comportarea riscantă a victimei.
Totodată, se mai apreciază că, date fiind cunoştinţele pe care le presupune funcţia deţinută,
chiar în condiţiile mai sus menţionate, victima nu este în afara oricărei răspunderi pentru acţiunea
riscantă comisă într-un moment de nechibzuinţă şi care, dacă împrejurările nu ar fi facilitat
prompta salvare, ar fi avut urmări mult mai grave.
Se constată că, deşi nu era complet în necunoştinţă de cauză relativ la pericolul de intoxicare
cu vapori de benzină, informaţiile sale erau vagi, iar riscul subestimat. Victima a declarat ca în
momentul în care i-a căzut pălăria, nu a ezitat nici o clipă în a trece la scoaterea ei, intenţionând să
facă acest lucru atât de repede, încât nici să nu fie observat de şoferul autocisternei şi fără să-i
treacă prin minte că s-ar expune unui pericol.
În cazul 1, din cele trei faze ale dinamicii procedurii unui accident se pot delimita:
 faza 1 - constituirea situaţiei prin acţiunea următoarelor cauze: insuficienţa
instrucţiunilor şi a instructajelor de protecţie a muncii şi absenţa şoferului în timpul
execuţiei şi verificării golirii rezervorului de benzină;
 faza a 3-a - declanşarea marcată de impactul a două cauze: intrarea în recipient a
magazionerului, favorizată de lipsa sa de pregătire profesională şi prezenţa vaporilor
de benzină, din impact rezultând intoxicarea.
* Speta 2. În descrierea acestui caz, evenimentul propriu-zis al accidentării se limitează la

cele două cauze directe reprezentate de:
 închiderea matriţei înainte ca victima sa-şi fi retras mâna din interiorul acesteia;
 menţinerea de către victima a mâinii drepte în interiorul matriţei în timpul declanşării
închiderii acesteia.
Apar în mod vădit întrebările privitoare la originea cauzelor finale. Ambele cauze finale
provin din necoordonarea adecvată a mişcărilor de către victimă în condiţiile dificile în care
aceasta şi-a asumat riscul de a le efectua.
Răspunsul negativ la întrebarea dacă aceste condiţii riscante sunt cele reglementate pentru
locul de muncă respectiv conduce la completarea lanţului. Astfel se constată că situaţia
periculoasă în care victima şi-a asumat riscul mişcării accidentogene se datorează îmbinării
următoarelor două cauze:
 omisiunea de către reglor a comutării de la comanda presei prin pedală la comanda
bimanuală, impusă de dimensiunile mici ale piesei de prelucrat;
 omisiunea cererii din partea presatoarei de a regla corespunzător dispozitivul de
comandă a presei, la care se mai adaugă nefolosirea de către operatoare a sculei
ajutătoare prevăzute, care ar fi obligat-o oricum să nu introducă mâna în matriţa
deschisă.
În declaraţia dată cu ocazia cercetării, reglorul susţine că omisiunea sa se datorează grabei
impuse de alte lucrări urgente pe care urma să le execute, precum şi faptului că era obişnuit să i se
impună cum trebuie reglat dispozitivul de comandă al presei, ceea ce nu s-a întâmplat.
Presatoarea declară la rândul ei că nu şi-a dat seama că presa trebuia reglată pentru comanda
bimanuală, dar a renunţat să mai intervină pentru a se efectua reglarea corespunzătoare,
asumându-şi riscul, inclusiv pe cel de a lucra fără scula ajutătoare din dorinţa de a nu mai pierde
timpul şi de a lucra mai repede, crezând că nu i se va întâmpla nimic.
Cauzele de mai sus sunt iniţiale, dar se mai pune în continuare întrebarea dacă prin
conducerea nemijlocită a procesului de muncă nu ar fi putut fi prevenite sau corectate la timp cele
două abateri accidentogene.
Se apreciază că prin controlul schimbării matriţei şi al reglării dispozitivului de comandă al
maşinii sau în ultimă instanţă, prin controlul reluării activităţii de către presatoare, pe care
maistrul atelierului era obligat să îl facă, au fost create premizele care au favorizat accidentul.
Stabilirea prevederilor de securitate si sanatate in munca încălcate
Aceasta este legată direct de cauzele accidentului şi se indică norma, numărul articolului şi
conţinutul acestuia. La fel se procedează pentru măsurile luate pe plan local.
Stabilirea persoanelor vinovate de încălcarea normelor
Pot exista sau nu persoane vinovate.

Nu toate cauzele accidentogene presupun vinovăţia. În principiu, nu poate exista vinovăţie
decât pentru cauzele iniţiale. Se poate ajunge la cauze iniţiale de natura viciilor ascunse, în această
situaţie cauzele cercetării sunt provizorii, urmând elucidări prin analize şi/sau expertize.Când
cauzele iniţiale sunt cauze directe, vinovăţia se stabileşte relativ uşor.
Stabilirea măsurilor pentru prevenirea altor accidente similare
Aceste măsuri stabilesc ce trebuie făcut şi cum nu trebuie făcut şi pot viza:
 oprirea, interzicerea funcţionării;
 găsirea unor soluţii tehnice noi şi aplicarea acestora;
 completarea sau perfecţionarea actelor normative;
 organizarea şi controlul conducerii procesului de producţie;
 eliminarea posibilităţilor ca eroarea umană să devină cauză;
 restructurarea procesului de producţie, astfel încât executanţii să fie scoşi în afara
zonei periculoase.
6. ÎNREGISTRAREA ŞI EVIDENŢA ACCIDENTELOR
Înregistrarea accidentelor de munca şi a incidentelor periculoase se face în baza procesului-

verbal de cercetare.
(1). Accidentul de munca produs în timpul prestării unor servicii pe baza de contract, comanda
sau alte forme legale încheiate în întreprinderea şi/sau unitatea unui angajator, alta decât cea
la care este incadrata victima, se înregistrează potrivit clauzelor prevăzute în acest sens în
documentele încheiate.
(2). În situaţia în care documentul încheiat nu prevede clauze în acest sens, clauzele nu sunt
suficient de acoperitoare pentru toate situaţiile sau clauzele sunt contrare prevederilor
prezentelor norme metodologice, accidentul de munca se înregistrează de către angajatorul
răspunzător de conducerea şi/sau de organizarea activităţii care a avut ca urmare producerea
accidentului.
(3). Accidentul de munca produs în timpul prestării unor servicii pe baza de comanda, la
domiciliul clientului, se înregistrează de către angajatorul la care este/a fost angajata
victima.
(4). Accidentul de munca suferit de o persoana aflată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în
întreprinderea şi/sau unitatea altui angajator se înregistrează de către angajatorul răspunzător
de conducerea şi/sau de organizarea activităţii care a avut ca urmare producerea
accidentului.
(5). Accidentele suferite în timpul stagiului de practica profesională de către elevi, studenţi,
ucenici şi someri în perioada de reconversie profesională se înregistrează de către
angajatorul la care se efectuează practica/reconversia profesională.
(6). Accidentul de munca suferit de o persoana în cadrul activităţilor cultural-sportive, în timpul
şi din cauza îndeplinirii acestor activităţi, se înregistrează de către instituţia sau angajatorul
care a organizat acţiunea respectivă.
(7). Accidentul de munca produs ca urmare a unei acţiuni întreprinse de o persoana, din proprie
initiativa, pentru salvarea de vieţi omeneşti sau pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol
grav şi iminent ce ameninta avutul public sau privat din întreprinderea şi/sau unitatea unui
angajator, se înregistrează de către angajatorul la care s-a produs accidentul.
(8). În cazul accidentului produs ca urmare a unei acţiuni întreprinse de o persoana, din proprie
initiativa, pentru salvarea de vieţi omeneşti sau pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol
grav şi iminent ce ameninta avutul public sau privat, produs în afară întreprinderii şi/sau
unităţii unui angajator şi care nu are nicio legatura cu acesta, înregistrarea se face conform
legii.
(9). Accidentul de munca de traseu se înregistrează de către angajatorul la care este angajata
victima sau, după caz, de angajatorul răspunzător de conducerea şi/sau de organizarea
activităţii care a avut ca urmare producerea accidentului, conform concluziilor cercetării.
(10). Accidentul de munca de circulaţie se înregistrează de către angajatorul la care este
angajata victima sau, după caz, de angajatorul răspunzător de conducerea şi/sau de
organizarea activităţii care a avut ca urmare producerea accidentului, conform concluziilor
cercetării.
(11). Accidentul produs în afară întreprinderii şi/sau unităţii, ca urmare a neluării unor măsuri de
securitate de către un alt angajator, se înregistrează de către angajatorul din vina căruia s-a
produs accidentul.
(12). Accidentul de munca suferit de insotitorii de incarcaturi, personalul de posta de la
vagoanele C.F.R., angajaţi ai unor angajatori care, potrivit legii, sunt obligaţi sa delege
insotitori pentru astfel de incarcaturi, pe mijloace de transport ce nu le aparţin, se va
inregistra de către angajatorul răspunzător de organizarea activităţii care a avut ca urmare
producerea accidentului sau, după caz, în condiţiile clauzelor prevăzute în documentele
încheiate.
Pentru unele situaţii neprevăzute în prezentele reglementări, cu privire la înregistrarea

accidentelor de munca, inspectoratul teritorial de munca sau Inspecţia Muncii va stabili modul de
înregistrare a accidentului în cauza.
(1). Disparitia unei persoane în condiţiile unui accident de munca şi în împrejurări care
indreptatesc presupunerea decesului acesteia se înregistrează ca accident mortal, după
rămânerea definitiva şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, conform prevederilor legale,
prin care este declarat decesul.
(2). Data producerii accidentului de munca mortal, prevăzut la alin. (1), este data înscrisă în
hotărârea judecătorească ca fiind data decesului.
(3). Angajatorul la care a fost angajata persoana disparuta va comunica, imediat, numărul şi data
hotărârii judecătoreşti la inspectoratul teritorial de munca.
Accidentul de munca cu invaliditate se va inregistra pe baza procesului-verbal de cercetare

întocmit de inspectoratul teritorial de munca.
(1). În baza procesului-verbal de cercetare întocmit de persoanele împuternicite prin lege,

angajatorul la care se înregistrează accidentul va completa FIAM.
(2). FIAM se completează pentru fiecare persoana accidentata în câte 4 exemplare care se
înaintează spre avizare după cum urmează:
a). inspectoratului teritorial de munca care a avizat dosarul de cercetare întocmit de comisia
angajatorului, în termen de 3 zile lucrătoare de la primirea avizului;
b). inspectoratului teritorial de munca care a efectuat cercetarea, în termen de 3 zile
lucrătoare de la primirea procesului-verbal de cercetare.
(3). Verificarea şi avizarea FIAM de către inspectoratul teritorial de munca se fac în termen de 5
zile lucrătoare de la primirea formularului.
(4). Angajatorul la care se înregistrează accidentul anexează FIAM la dosarul sau la procesul-
verbal de cercetare şi distribuie celelalte exemplare la persoana accidentata, inspectoratul
teritorial de munca şi asiguratorul pe raza căruia isi are sediul social, domiciliul sau
resedinţă.
(5). În cazul în care victima unui accident de munca a fost propusă pentru pensionare odată cu
emiterea deciziei de încadrare într-o grupa de invaliditate, se va completa un exemplar
FIAM care se va anexa la dosarul de pensionare ce va fi înaintat unităţii de expertiza
medicală şi recuperare a capacităţii de munca.
(1). Angajatorul va tine evidenta evenimentelor în:
a). Registrul unic de evidenta a accidentatilor în munca, conform modelului prevăzut în
anexa nr. 15;
b). Registrul unic de evidenta a incidentelor periculoase, conform modelului prevăzut în
anexa nr. 16;
c). Registrul unic de evidenta a accidentelor uşoare, conform modelului prevăzut în anexa
nr. 17;
d). Registrul unic de evidenta a accidentatilor în munca ce au ca urmare incapacitate de
munca mai mare de 3 zile de lucru, conform modelului prevăzut în anexa nr. 18.
(2). În registrul prevăzut la alin. (1) lit. d) se va tine evidenta accidentatilor în munca pentru care
perioada de incapacitate temporară de munca este de minimum 4 zile de lucru, fără a lua în
calcul ziua producerii accidentului.
(3). Registrele de evidenta trebuie sa fie actualizate.
(1). În baza FIAM şi a proceselor-verbale de cercetare a incidentelor periculoase, inspectoratul

teritorial de munca va tine evidenta tuturor accidentelor de munca şi a incidentelor
periculoase înregistrate de angajatorii care au sediul, domiciliul sau resedinta pe teritoriul
judeţului respectiv.
(2). Inspectoratul teritorial de munca va tine evidenta în:
a). Registrul unic de evidenta a accidentatilor în munca;
b). Registrul unic de evidenta a incidentelor periculoase;
c). Registrul unic de evidenta a accidentatilor în munca ce au ca urmare incapacitate de
munca mai mare de 3 zile de lucru.
IMPORTANT! Fiecare persoană juridică / fizică va înainta trimestrial (până cel târziu la 15
ale lunii următoare celei care închide trimestru) la Inspectoratul Teritorial de Muncă
competent teritorial o adresă în care se vor specifica următoarele date:
- numărul mediu scriptic de angajaţi;
- perioada la care se referă raportarea;
- numărul de accidentaţi în muncă ( ITM, INV, D, colective ) şi
numărul de incidente periculoase;
La raportările la semestru ( luna iulie, respectiv ianuarie a anului următor ) se vor nominaliza
accidentaţii care şi-au reluat activitatea, menţionându-se data la care s-a realizat acest lucru,
respectiv numărul de zile de concediu medical de care au dispus ( zile calendaristice ).
Dacă nu există accidente de muncă, se va specifica „ Nu s-au înregistrat accidente de muncă în
perioada .............” .
7.MĂSURI GENERALE DE PREVENIRE A ACCIDENTELOR DE MUNCĂ
1. Generalitati
Ţinând cont ca accidentele de muncă sunt consecinţa disfuncţionalităţilor apărute la nivelul

ecosistemului de muncă şi ca aceste disfuncţii pot apărea la diferite niveluri ale sistemului de
muncă (structura, funcţii), măsurile de prevenire a accidentelor de muncă presupun:
 Identificarea factorilor de risc pentru accidente aparţinând elementelor componente
(executant, mijloace de producţie, ambient, sarcina de muncă);
 măsuri pentru eliminarea factorilor de risc sau pentru anihilarea acţiunii factorilor de
risc.
Măsurile de prevenire a accidentelor de muncă sunt incluse în cadrul larg al măsurilor de
protecţie a muncii. Măsurile de protecţie a muncii reprezintă un grup de măsuri tehnico –
organizatorice, igienico – sanitare, etc prin care se urmareste realizarea securităţii omului în
procesul de muncă prin eliminarea, evitarea sau diminuarea acţiunii factorilor de risc.
Pornind de la cele patru componente care structurează sistemul de muncă, măsurile de
prevenire a accidentelor de muncă se adresează:
 factorilor de risc proprii executantului
 factorilor de risc din mediul de muncă (ambient şi mijloacele de producţie)
 factorilor de risc proprii sarcinii de muncă.
2. Măsuri de prevenire a riscurilor legate de executant
Măsurile de prevenire a riscurilor de accident legate de executant sunt reprezentate de :

1.selecţia profesională
2.instructajul privind protecţia muncii.
1.Selecţia profesională
Angajarea unei persoane intr-un anumit loc de munca este rezultatul selecţiei profesionale
care are drept scop realizarea concordantei intre capacitatile reale ale individului si cerintele unui
anumit loc de munca. Selecţia profesională presupune evaluarea:
 stării de sănătate (nivelul de dezvoltare şi funcţionalitatea capacităţilor fizice şi psiho –
fiziologice);
 nivelului cunoştinţelor profesionale;
 motivaţiei.
Criteriile utilizate în acest proces sunt indicaţiile şi contraindicaţiile fizice, fiziologice,
psihico - intelectuale, corespunzătoare unui anumit loc de muncă.
De menţionat că, pentru a fi cu adevarat un instrument eficace atât din punct de vedere
economic cât şi din punct de vedere al realizarii securităţii muncii, selecţia profesională nu trebuie
să reprezinte numai o etapa a angajării unui individ, ci trebuie înţeleasă ca un proces continuu pe
tot parcursul desfăşurării activităţii profesionale.
Evaluarea stării de sănătate urmăreşte aprecierea performanţei potenţiale a individului în
raport cu exigenţele unui anumit loc de muncă deci, etapele procesului sunt :
 identificarea şi evaluarea exigenţelor activităţii; aceste exigenţe sau cerinţe se pot referi la
vârstă, sex, date antropometrice (talie, greutate, postura), personalitate, nivelul de pregătire
profesională, capacitatea de comunicare, exigenţe motorii, senzoriale.
 evaluarea propriu-zisă a sănătăţii.
Metodele de evaluare a stării de sănătate sunt reprezentate de examene medicale şi

psihologice:
 examene medicale - urmăresc depistarea şi eliminarea factorilor de risc pentru accidente
de muncă ce ţin de capacităţile fizice (antropometrice) şi fiziologice (funcţionalitatea
diferitelor sisteme şi organe). Etapele în care se realizează sunt:
 la angajare
 in perioada de adaptare
 periodic.
 Examenul medical la angajare testează starea de sănătate precum şi aptitudinile fizice

şi psihice ale persoanei in raport cu particularităţile activităţii şi ale condiţiilor de muncă, la
inceperea activităţii profesionale. Etapele de desfăşurare sunt:
- întreprinderea eliberează fişa medicală tip pe care se precizează urmatoarele date :
 identitatea persoanei
 profesia şi locul de muncă în care se doreşte angajarea
 meseriile practicate anterior
- examenul propriu – zis care constă în :
anamneza profesională - locuri de muncă şi meserii anterioare

(istoric) - probleme de sănătate legate de acestea
neprofesională - antecedente fiziologice şi patologice personale
- antecedente heredo – colaterale (familiale)
examen clinic - pe aparate şi sisteme (tegumente şi mucoase, ţesut celular
subcutanat, sistem limfo-ganglionar, sistem osteo-musculo-
articular, aparat respirator, aparat cardio-vascular, aparat renal şi
genital, sistem nervos central şi organe de simt)
- complet
examene - microradiofotografia toracică (MRF)
paraclinice - serologie pentru sifilis (RBW)
- intradermoreacţia la tuberculina
In cazul locurilor de muncă cu noxe se completează o fişă specială care cuprinde

suplimentar faţă de datele enumerate anterior urmatoarele :
 examene clinice şi paraclinice suplimentare, de specialitate
 contraindicaţii absolute şi relative de angajare
 examenele ce trebuie realizate la controlul medical periodic
 criteriile de suspiciune pentru boala profesională determinată de noxa respectivă.
 Examenul medical în perioada de adaptare - urmăreşte supravegherea continuă şi

activă a stării de sănătate în condiţiile concrete de muncă. Este practicat doar în anumite
circumstanţe:
 locuri de muncă cu noxe profesionale
 tineri şi vârstnici
 in cazul schimbării profesiei.
Durata observării noilor angajaţi este de 15 – 30 de zile şi se realizează în două etape :
Etape Metodologie
1. perioada - observare prin deplasare la locul de munca şi controlul
primelor 15 zile starii de sanatate
2. perioada - examene clinice si paraclinice la nivelul dispensarului
ultimelor 15 zile de intreprindere sau la cabinetul de Medicina Muncii
din policlinica
Indicatorii utilizaţi sunt :

 indicatori de producţie personali
 simptome de tip astenovegetativ
 greutatea corporală in dinamica
 indicatori vegetativi – probe funcţionale cardio – vasculare, etc.
Lipsa acomodării la un loc de muncă poate fi determinată de cauze:
- medicale – constatatea inadaptării impune reexaminare clinică pentru a decela eventualele
cauze medicale ale neadaptării şi recomandarea de măsuri corective
- legate de condiţiile de muncă – deficienţe tehnico – organizatorice sau de mediu – se
impune corectarea acestora.
 Examenul medical periodic – are drept obiective urmatoarele aspecte:
 depistarea semnelor incipiente de boala profesională
 depistarea unor boli care reprezintă contraindicaţii pentru continuarea activităţii
respective sau a expunerii la noxe profesionale
 depistarea unor boli cronice neprofesionale sau boli in legătura cu munca.
Metodologia de realizare:
- planificare: o data la 3 ani pentru locuri de muncă fără noxe, anual şi chiar mai des pentru
locurile de muncă cu noxe;
- anamneza profesională – informaţii noi legate de profesie şi practicarea acesteia, apărute
de la ultimul examen;
- anamneza neprofesională – informaţii noi legate de starea de sănătate, apărute de la ultima
examinare;
- examen clinic general
- exemene paraclinice – in funcţie de noxa
- examene de specialitate (in funcţie de necesităţi).
 examen psihologic – urmăreşte depistarea şi eliminarea factorilor de risc pentru

accidente de muncă ce ţin de capacităţile de ordin psihologic
Examenul psihologic (psihodiagnoza) se realizează prin analiza datelor biografice, interviu,
observaţie (atitudinea faţă de examinator – emotivitate, tensiune excesivă, atitudinea faţă de erori
şi modul de producere al acestora – precipitare, omisiuni, substituiri, modul de adaptare la o
situaţie nouă), diferite teste (de personalitate, de atitudini).
2. Educaţia in domeniul protectiei muncii

Instruirea in domeniu protecţiei muncii este considerată una din cele mai importante măsuri
de prevenire a accidentelor de muncă, urmărind diminuarea sau eliminarea numărului erorilor
umane ce decurg din necunoaşterea riscurilor existenţe la locul de muncă.
Orice proces educativ prezintă trei laturi:
- cognitivă – insuşire, dezvoltare a cunoştinţelor
- formativă – dezvoltarea de aptitudini (indemânări)
- motivaţională – dezvoltarea de comportamente (punerea în practică a cunoştinţelor şi
aptitudinilor).
Aceste trei laturi trebuie aplicate, urmărite şi în cazul instruirii în domeniul protecţiei
muncii, proces care reprezintă o parte integrantă a educaţiei pentru sănătate a populaţiei.
Instructajul de protecţia muncii se realizeaza etapizat:
 instructaj introductiv general
 instructaj la locul de muncă
 instructaj periodic.
 Instruire introductiv generală

 subiectiv: se adreseaza persoanelor:
 nou angajate
 transferate sau detasate de la o unitate la alta
 puse la dispoziţie de către un agent de muncă temporar
 obiectiv: informare privind specificul activitatilor intreprinderii respective si principalele
masuri de protectia muncii care trebuie respectate:
 riscurile de accidentare si imbolnavire profesionala specifice unitatii
 legislatia privind securitatea si sanatate in munca
 consecintele necunoasterii si nerespectarii legislatiei specifice
 organizare:
 cabitetul de protectia muncii sau spatiu special amenajat
 individual sau colectiv (maxim 20 de persoane)
 realizat de persoane cu atributii si responsabilitati in domeniul protectiei muncii
 durata – minim 8 ore ; variaza in functie de complexitatea proceselor tehnologice,
gradul de mecanizare si automatizare, gradul de instruire al subiectilor ;
 la finalul instructajului se verifica modul de insusire a cunostintelor (testarea
subiectilor); nepromovarea acestei testari contraindica angajarea persoanei.
 Instruire la locul de munca

 subiectiv: se adreseaza persoanelor:
 nou angajate
 transferate sau detasate de la o unitate la alta
 aflate in perioada de proba in vederea angajarii
 aflate in perioada de practica profesionala
 transferate de la un loc de munca la altul in cadrul aceleeasi unitati.
 obiectiv: informare privind riscurile si masurile de prevenire specifice locului de munca.
 organizare:
 individual sau colectiv (maxim 30 de persoane)
 realizat de conducatorul direct al locului de munca respectiv
 durata – minim 8 ore; variaza in functie de complexitatea utilajului sau locului de
munca respectiv;
 pe baza prevederilor normelor specifice de securitate a muncii, precum si a
instructiunilor proprii.
 material scris, demonstratii practice
 Instruire periodică.
 subiectiv: intregul personal
 obiectiv: aprofundarea normelor de protectia muncii
 organizare:
 realizat de conducatorul direct al locului de munca respectiv
 intervale – maxim 6 luni, de regula stabilit prin instructiuni proprii in functie de
conditiile locului de munca respectiv, iar pentru personalul tehnico – administrativ
– anual. Exista o serie de circumstante care impun un instructaj suplimentar fata de
cel programat :
- reluarea activitatii dupa un accident de munca sau o absenta din productie peste 30 de zile;
- procesul tehnologic sau mijloacele de munca au suferit modificari;
- normele de protectie a muncii au suferit modificari;
- executarea unor lucrari speciale
La toate nivelurile instructajul se incheie printr-un test de verificare a cunostintelor si prin

completarea unei fise de instructaj semnata atat de cel instruit cat si de persoana care a efectuat
instructajul.
3. Masuri de prevenire a riscurilor legate de sarcina de munca
Masurile de prevenire a riscurilor de accidentare legate de sarcina de munca sunt in

general masuri ergonomice, masuri de adaptare reciproca om – mijloace de productie – mediu.
Importanta acestor masuri este relevata de diferite studii care au demonstrat ca o mare
parte din accidentele de munca datorate erorii umane se produc ca urmare a neconcordantei intre
limitele fizice si psiho – fiziologice ale organismului uman si caracteristicile mijloacelor de
productie.
Organizarea ergonomica a sistemelor de munca presupune urmatoarele etape :
 conceperea procesului de munca si a sarcinii de munca
 organizarea efectiva a locului de munca

Pentru conceperea procesului de munca si a sarcinii de munca este necesara:
 stabilirea functiei sistemului de munca (scopul)
 stabilirea activitatilor pentru realizarea scopului
 repartizarea activitatilor intre diferitele componente.
Pe baza informatiilor astfel obtinute sunt concepute si selectate elementele sistemului de
munca: mijloace de productie, mediul de munca, sarcina de munca, execuntatii.
 Organizarea efectiva a locului de munca pe principii ergonomice necesita de
asemenea parcurgerea unei serii de etape:
 amplasarea optima a locurilor de munca astfel incat sa se realizeze:
 circuit rational al operatiilor ce alcatuiesc procesul tehnologic
 evitarea actiunii factorilor de risc caracteristici locului de munca respectiv
asupra executantilor din locuri de munca invecinate.
 organizarea ergonomica a locului de munca prin:
 dimensionarea locului de munca in ansamblu precum si a diferitelor elemente componente
in conformitate cu dimensiunile antropometrice ale executantului; de regula, se recomanda
ca dimensionarea locului de munca sa fi corespunzatoare dimensiunilor antropometrice
maxime si sa existe posibilitatea de reglaj in conformitate cu particularitatile
executantului;
 conceperea locului de munca astfel incat sa permita o pozitie corecta a corpului dar si
schimbari in pozitia de lucru;
 evitarea pozitiilor nenaturale sau a mentinerii prelungite a unei anumite posturi; pozitia cea
mai comoda si care necesia efortul cel mai mic pentru sustinere este pozitia usor inclinat
frontal;
 adoptarea pozitiei sezand ori de cate ori este posibil, dar, cu posibilitate de a alterna cu
ortostatismul;
 construirea mijloacelor de munca astfel incat sa corespunda posibilitatilor de manipulare
ale omului;
 selectarea mijloacelor de munca in conformitate cu principiul economiei de energie, timp
si miscari pentru manipulare. Altfel spus, mijloacele de munca trebuie sa faciliteze
perceptia senzoriala, rationamentul, executia miscarii:
Factor Metode de ameliorare
 perceptia  semnalul se deosebeste de fond
senzoriala  semnalul este intens sau de lunga durata
 semnal de natura tactila sau auditiva, in special sunete
acute
 semnal vizual ce apare in centrul campului vizual
 rationament  reducerea posibilitatilor de alegere si a numarului de
raspunsuri
 un nou semnal apare numai dupa indeplinirea comenzii
precedente
 intervale regulate intre semnale
 semnalele de interventie sunt anuntate prin semnale de
avertizare
 sensul miscarii de comanda este corelat cu actiunea
rezultanta
 executie  distanta de parcurs a comenzii este scurta
 forta necesara este mica
 angajeaza membrele mai mult in sensul extensiei
 este realizata cu mainile (forta necesara este mica) sau cu
picioarele (forta necesara este mare)
 forma si dimensiunea mijloacelor de comanda sa permita
efectuarea usoara si prompta a comenzii
 circuit rational al obiectelor muncii astfel incat sa se reduca lungimea traseelor, sa se evite
intersectarile, coliziunile, supraaglomerarea unui loc de munca, perioadele de asteptare, etc;
 rationalizarea activitatii executantului astfel incat sa se diminueze consumul de energie si
astfel sa se previna aparitia oboselii precoce prin eliminarea miscarilor inutile, realizarea unei
succesiuni logice de executie a operatiilor, etc, dar si prin optimizarea conceptiei si distributiei
sarcinii de munca. Reglementarea primului aspect se face pe baza principiilor ergonomice ale
economiei de miscari:
 principiul economiei de efort – miscarile trebuie sa fie cat mai usoare, scurte si rare,
evitandu-se schimbarile de directie rapide, bruste;
 principiul gravitatiei – utilizarea gravitatiei pentru manipularea diferitelor obiecte ale
muncii sau cel putin evitarea situatiilor care impun invingerea gravitatiei;
 principiul gruparii – ori de cate ori este posibil se impune fabricarea, manipularea,
transportarea diferitelor obiecte ale muncii simultan (doua sau mai multe o data);
 principiul locului stabil – mijloacele de productie sa aiba acelasi loc, bine determinat, la
reluarea ciclului de munca, astfel incat amplasarea si neutilizarea sa nu incomodeze
miscarile, iar manipularea lor (apucare si reasezare) sa se realizeze prin miscari simple,
rapide, usoare;
 principiul simetriei, simultaneitatii si continuitatii miscarilor efectuate cu membrele
superioare;
 principiul succesiunii logice – miscarile trebuie efectuate in ordine tehnologica; realizarea
acestui aspect impune ca o conditie obligatorie ca si mijloacele de productie si celelalte
locuri de munca sa fie dispuse in ordine tehnologica;
 principiul securitatii muncii – orice masura ce determina cresterea productivitatii muncii
trebuie sa determine si ameliorarea securitatii muncii.
In ceea ce priveste optimizarea conceptiei si distributiei sarcinilor de munca trebuie
respectate o alta serie de principii :
 o anumita sarcina de munca trebuie atribuita numai executantilor apti, din punct de vedere
al capacitatii de munca, sa o indeplineasca;
 sarcina de munca trebuie conceputa astfel incat sa asigure un grad optim de diversitate a
operatiilor componente; ambele extreme (diversitate excesiva sau prea mica) reprezinta
situatii stresante pentru organismul uman favorizand aparitia precoce a oboselii prin supra-
sau subsolicitare;
 sarcina de munca trebuie conceputa astfel incat sa asigure coerenta operatiilor
componente – actiunile ce compun o sarcina de munca, desi presupun solicitari diferite din
punct de vedere al efortului fizic si psihic, trebuie sa formeze un ansamblu unitar, logic, sa
se afle intr-o relatie de interdependenta – rezultatul unei actiuni sa conditioneaze realizarea
urmatoarei actiuni;
 asigurarea unui grad optim de independenta in realizarea sarcinii de munca;
 asigurarea unei durate oprime a ciclului de munca;
 organizarea pauzelor in activitate – numar, durata, distributie, continut .
4. Masuri de prevenire a riscurilor legate de mediul de munca (ambient si mijloace de

productie)
Masurile de prevenire a riscurilor de accidente legate de mediul de munca sunt in general

masuri tehnice. In functie de momentul aplicarii se diferentiaza in:
 masuri de prevenire
 masuri de protectie
 Masuri de prevenire (protectie intrinseca)
 se aplica in etapa de proiectare a mijloacelor de munca si a elementelor materiale ale
ambientului;
 constau in selectarea celei mai bune structurari a mediului si a celor mai bune principii de
functionare a mijloacelor de munca astfel incat, fara a fi necesara adaugarea unor dispozitive
speciale, mediul de munca sa nu reprezinte nici un risc pentru executant.
 Masuri de protectie
 se aplica atat in etapa de proiectare cat si dupa constituirea si intrarea in functie a sistemului
de munca;
 se diferentiaza in functie de modul in care se realizeaza protectia executantului:
Masuri de protectie Constau in
 colective - dotari suplimentare sau metode speciale concepute
independent de sarcinile procesului tehnologic, specifice
fiecarui factor de risc
- actioneaza in sensul :
 reducerii intensitatii factorului nociv
 impiedicarea contactului cu factorul nociv
 individuale - dotari cu mijloace de protectie individuale ce se interpun
intre executant si factorul nociv
- actioneaza in sensul eliminarii sau diminuarii actiunii
factorului nociv
8.CONSECINŢE SOCIALE ŞI ECONOMICE ALE ACCIDENTELOR DE MUNCĂ ŞI

BOLILOR PROFESIONALE
Accidentele de muncă şi bolile profesionale afectează negativ toate elementele sistemului

de muncă: executantul, sarcina de muncă, mijloacele de producţie şi mediul de muncă.
Consecinţe asupra executantului
În contextul procesului de muncă, omul poate fi considerat în două ipostaze:

 de fiinţă umană;
 de executant al unei sarcini de muncă.
Se pot asocia celor două ipostaze valori şi caracteristici specifice,, cum ar fi: viaţa,
sănătatea, integritatea anatomo-funcţională, capacitatea creativă, afectivă, respectiv capacitatea de
muncă, aptitudinile, cunoştinţele, etc.
Accidentele de muncă şi bolile profesionale au repercusiuni asupra ambelor categorii de
valori, consecinţele manifestându-se în multiple planuri:
 psiho-fiziologic: durere, stres, scăderea capacităţii de muncă, incapacitatea de muncă,
invaliditate, deces;
 economic: diminuarea productivităţii muncii individuale;
 financiar: diminuarea veniturilor, cheltuieli pentru asistenţa medicală.
Consecinţe asupra sarcinii de muncă
Consecinţa directă o constituie neîndeplinirea sarcinii de muncă sau neîndeplinirea ei la

timp, precum şi îndeplinirea necorespunzătoare - în cazul unor boli profesionale, dacă nu se
ajunge la incapacitate de muncă.
Consecinţe asupra mijloacelor de producţie
În urma accidentelor de muncă, în mod deosebit, se pot produce deteriorări sau distrugeri,
atât ale mijloacelor de muncă, dar şi ale obiectelor muncii.
Consecinţe asupra mediului de muncă - mediul fizic şi mediul social
Ambele categorii de mediu pot fi afectate de producerea accidentelor de muncă şi apariţia

bolilor profesionale, dar în mod deosebit cel social.
Mediul fizic de muncă prezintă repercusiuni sub forma elementelor materiale degradate în
urma unui accident de muncă.
Consecinţe asupra mediului social au accidentele şi bolile profesionale, concretizate sub
forma stresului suportat de cei aflaţi la locurile de muncă apropiate de cel al victimei.
După nivelul la care se produce accidentul de muncă şi boala profesională, consecinţele
acestora se împart în:
- consecinţe la nivelul individual, respectiv:
 al victimei - suferinţă fizică şi psihică, a incapacităţii temporare sau permanente de muncă, a

pierderii încrederii în capacitatea de a reacţiona corespunzător la sarcină, diminuarea veniturilor,
cheltuieli cu îngrijirea medicală, etc.;
 al celor apropiaţi victimei (familiei) - suferinţă, stres psihic (diminuarea veniturilor).
- consecinţe la nivel microeconomic (agent economic):
 pierderi de producţie, pierderi de capacităţi de producţie potenţiale, deteriorări şi distrugeri de

mijloace fixe, cheltuieli de reinvestire în forţa de muncă, utilaje, deteriorarea mediului social de
muncă, etc
- consecinţe la nivelul societăţii (macroeconomic):
 cheltuieli de asigurări sociale, de asistenţă medicală, diminuarea potenţialului creator general.
Pentru a obţine o grupare a consecinţelor se poate utiliza criteriul “naturii” lor, conform căruia se
deosebesc:
 consecinţe sociale sau extra - economice, care rezultă din afectarea valorilor
caracteristice fiinţei umane reprezentată de executant; ele nu pot fi exprimate cantitativ - durere,
suferinţă fizică şi psihică, diminuarea creativităţii generale a societăţii;
 consecinţe economice care rezultă din afectarea valorilor caracteristice ipostazei de
executant a omului şi din afectarea celorlalte elemente ale sistemului de muncă.
Consecinţele economice se reflectă în două categorii de costuri:
A. costuri directe, în care sunt incluse cele legate de asigurarea pentru accident şi boală şi cele
pentru prevenirea riscurilor;
B. costuri indirecte, care reprezintă pierderile economice neacoperite prin asigurarea de accident
şi boală, care influenţează atât bugetul naţional cât şi agentul economic: cheltuieli pentru
repararea maşinilor avariate sau înlocuirea lor, pierderile de material, de timp de muncă la nivelul
colaboratorilor victimei pentru primul ajutor, costul forţei de muncă ce înlocuieşte victima, timpul
folosit pentru cercetare, penalităţi pentru întârzieri la livrarea produselor.
Gruparea repercusiunilor prin raportarea lor la economic este deosebit de importantă
pentru orientarea deciziilor manageriale în domeniul protecţiei muncii.
În analiza activităţii de securitate şi sănătate in munca, criteriul economic apare conjugat şi
în acelaşi timp subordonat celui social.
9. FORME ALE DEZADAPTĂRII OMULUI ÎN MUNCĂ
În cadrul sistemului psihosociotehnic, pe lângă fenomenele de adaptare reciprocă între om

şi muncă, întâlnim şi unele forme de neadaptare ale omului la muncă, dintre care mai importante
prin amploarea şi consecinţele lor, individuale şi sociale, sunt oboseala şi accidentele de muncă.
I. OBOSEALA ÎN MUNCĂ
1. Caracterizarea generală a oboselii

Oboseala în muncă este un fenomen psihofiziologic normal, care apare la orice om sănătos, în
principal ca efect al efortului prelungit în muncă, se manifestă printr-un ansamblu de simptome
obiective şi subiective şi se poate remite prin odihna obişnuită.
Prin odihna obişnuită se înţelege repaosul din timpul a 24 de ore sub forma somnului şi a odihnei
active practicată prin întreruperea activităţii de bază (profesională) şi înlocuirea cu unele activităţi
recreative (cultural-sportive, hobby-uri, etc.), cu caracter compensator.
Dacă odihna pasivă (somnul) şi odihna activă (activităţile compensatorii) nu reuşesc să refacă
capacitatea de muncă diminuată din cauza oboselii, înseamnă că oboseala a fost mai accentuată,
mijloacele de refacere insuficiente, instalându-se surmenajul sau , în faza mai avansată, chiar
astenia nervoasă (îndeosebi ca urmare a efortului psihic prelungit).
Înlăturarea acestor consecinţe ale oboselii necesită măsuri mai energice care gradual pot fi:
 întreruperea temporară a activităţii(concediu de odihnă sau medical);
 schimbarea temporară sau definitivă a locului de muncă sau chiar a profesiunii;
 tratament medical;
 pensionare de boală.
Se pot adopta chiar mai multe măsuri concomitente (întreruperea activităţii şi tratament
medical) pentru sporirea eficienţei lor şi scurtarea perioadei necesare refacerii capacităţii de
muncă.
Caracterul oboselii este determinat de specificul activităţii de muncă, fizică sau intelectuală.
În condiţiile muncii moderne, această deosebire este mai greu de făcut pentru că sunt foarte puţine
activităţile profesionale care să aibă un caracter exclusiv cerebral sau manual. Din această cauză,
mai corect este să considerăm ponderile pe care le au eforturile fizice sau intelectuale într-o
activitate şi de aici proporţia în care oboseala este de natură fizică sau intelectuală.
Există însă profesiuni în care fenomenul de oboseală are un caracter specific (dactilografe,
telefoniste, contabili) iar consecinţele sunt comune – nevroza astenică.
Nu trebuie neglijate nici implicaţiile motivaţionale în activitatea profesională care pot grăbi
sau întârzia instalarea oboselii relativ independent de mărimea şi durata efortului depus.
De asemenea, scăderea randamentului în muncă nu poate fi pusă întotdeauna pe seama
diminuării capacităţii de muncă determinată de fenomenul de oboseală. Organizarea defectuoasă
a procesului de muncă, lipsa de confort, incapacitatea temporară de muncă, ambianţa fizică sau
psiho-socială nefavorabilă, etc. pot avea drept consecinţă scăderea randamentului fără ca efortul
depus să fi justificat apariţia fenomenului de oboseală.
Numai în situaţia că toate condiţiile tehnico-materiale şi psiho-sociale ale procesului de
muncă sunt îndeplinite la parametrii normali şi totuşi fenomenul de oboseală se produce se poate
considera că acesta este consecinţa efortului prelungit de muncă.
2. Capacitatea de muncă
Fenomenul de oboseală afectează capacitatea de muncă potenţială, diminuând-o. Prin
capacitatea de muncă se înţelege posibilitatea omului de a efectua o anumită cantitate de muncă,
într-o unitate de timp, fără să se modifice calitatea acesteia.
Fiecare persoană dispune de o anumită capacitate de muncă care este determinată de resursa
de energie a organismului, de o serie de factori fiziologici şi psihologici şi de condiţiile social-
economice şi culturale.
Factorii fiziologici care concură la realizarea potenţialului capacităţii de muncă sunt:
constituţia morfofuncţională a organismului, vârsta, sexul, starea de sănătate, caracterul
alimentaţiei şi gradul de antrenament. Factorii psihologici sunt: nivelul de dezvoltare al
aptitudinilor, motivaţia şi interesul pentru muncă şi componentele atitudinale şi voliţionale ale
caracterului.
Condiţiile social-economice se referă la procesul de muncă (organizare muncii, regimul
pauzelor, echipamentul tehnic şi modul lor de utilizare), factorii mediului fizic şi psiho-social
ambiant şi condiţiile social-culturale (nivelul cultural şi profesional al oamenilor, modul de
organizare şi de folosire a timpului liber şi a concediului de odihnă).
Din capacitatea de muncă potenţială, partea care este cheltuită în activitatea de muncă se
numeşte capacitate de muncă funcţională , iar cea necesară pentru îndeplinirea obligaţiilor sociale,
familiale şi pentru participarea la activităţi cultural-sportive şi satisfacerea unor hobby-uri
constituie capacitatea de muncă de rezervă.
Când capacitatea de muncă funcţională solicitată împreună cu capacitatea de muncă de
rezervă cheltuită depăşesc capacitatea de muncă potenţială, apare fenomenul de oboseală.
3. Simptomele oboselii
OBIECTIVE:
a) economice-cantitative:
 scăderea randamentului;
 scăderea ritmului de muncă;
 oscilaţii ale performanţelor;
 accidentele de muncă;
b) calitative:
 creşterea numărului de erori şi a rebuturilor;
 scăderea capacităţii creative;
c) fiziologice:
 respiraţie accentuată;
 creşterea tensiunii arteriale şi a pulsului;
 creşterea consumului de oxigen;
 modificări în compoziţia sângelui şi a urinei;
 modificări în activitatea glandelor endocrine;
 dureri musculare;
 ameţeli;
SUBIECTIVE:
psihologice:
 apariţia senzaţiei de oboseală;
 tonalitate afectivă neplăcută;
 somnolenţă, senzaţie de slăbiciune;
 stare tensionată, conflictuală şi de frustrare;
 nemulţumiri faţă de sine însuşi.
Simptomele oboselii se constituie în acelaşi timp şi în consecinţe ale acesteia care nu apar
toate deodată. Din punct de vedere economic (cantitativ şi calitativ), trei dintre consecinţele
acesteia sunt mai importante: scăderea randamentului şi a capacităţii creatoare de muncă şi ca una
dintre cauzele importante ale accidentelor de muncă.
Consecinţele (simptomele) economice ale oboselii sunt vizibile înaintea celor fiziologice
dintre care consumul de oxigen este mai mare în cazul eforturilor intelectuale. Creierul consumă
de circa 4 ori mai mult oxigen decât alte organe din corpul uman.
Simptomele(consecinţele) subiective, psihologice mai importante ale oboselii sunt senzaţia
de oboseală şi starea tensionată, conflictuală şi de nemulţumire faţă de propria persoană care nu
mai reuşeşte să realizeze ce şi-a propus tocmai fenomenului de oboseală.
Senzaţia de oboseală precede toate celelalte simptome având rol de protecţie prin aceea că
semnalizează atingerea unui prag maxim al consumului energetic, depăşirea căruia punând în
primejdie sănătatea şi uneori chiar viaţa persoanei în cauză.
Nesocotirea acestui semnal de alarmă înseamnă semnarea în alb a unor poliţe care mai
devreme sau mai târziu, dar în mod sigur devin scadente prin surmenaj, boală, invaliditate sau
deces.
4. Cauzele oboselii
Sursa fundamentală a oboselii este efortul prelungit depus în activitatea de muncă. Dacă
aceasta ar fi singura cauză, atunci fenomenul de oboseală s-ar instala mai târziu iar profilaxia
acestuia ar fi mai simplă şi cu eficacitate sporită.
În realitate, aproape întotdeauna, oboseala este determinată de un complex de factori, printre
care efortul prelungit în muncă este doar unul dintre ei, precipitând apariţia fenomenului de
oboseală mai devreme decât s-ar justifica prin energia cheltuită în procesul de muncă.
Factorii care se supraadaugă efortului prelungit în muncă determinând oboseala precoce
sunt:
 Fizici:
o caracteristici ale mediului fizic ambiant care nu sunt la parametrii convenabili
particularităţilor psiho-fiziologice ale muncitorilor;
o condiţii specifice practicării anumitor profesiuni(minerit, siderurgie, explorări petroliere,
etc.) deosebit de dure pentru organism;
 Fiziologici:
o starea precară a sănătăţii;
o alimentaţie insuficientă sau având carenţe a unor componente nutritive
esenţiale(proteine, zaharuri) ;
o nesatisfacerea necesităţilor de odihnă pasivă(somn) şi folosirea insuficientă a odihnei
active;
o gradul scăzut de antrenament în muncă, etc.
 Psihologici :
- nivelul scăzut al motivaţiilor intrinseci şi predominarea motivaţiilor extrinseci;
- nivel de aspiraţii nemobilizator sau inexistent; dezechilibru emotiv;
 Psiho-sociali : atmosferă tensionată la locul de muncă, teamă de sancţiuni, răspundere
profesională şi/sau socială mare, nivel scăzut sau neechitabil al recompenselor, etc. ,
 Organizarea muncii:
o regimul de muncă şi al pauzelor în timpul producţiei necorespunzător;
o ritm de muncă impus superior posibilităţilor umane ;
o grad mare de risc şi de răspundere în muncă;
o slaba organizare a muncii;
o specificul producţiei mecanizată, în flux (plictiseala şi monotonia în cazul muncii la
banda rulantă) etc.
5. Oboseala şi odihna
Oboseala în muncă încadrându-se în categoria fenomenelor normale şi având semnificaţia
unui avertisment, nu se pune problema “desfiinţării” ei, ci a ameliorării condiţiilor de muncă şi a
creşterii gradului de antrenament pentru ca oamenii să devină mai rezistenţi faţă de oboseală.
Odată oboseala instalată este necesar să se adopte măsuri eficiente de refacere a capacităţii de
muncă.
a. Măsuri profilactice generale:

- organizarea raţională a muncii, avându-se în vedere curba randamentului şi a oboselii zilnice
şi săptămânale. Conform acestor indicatori la începutul zilei şi a săptămânii de lucru se vor
efectua munci mai uşoare pentru a permite organismului să se adapteze la activitatea de muncă
după perioada de repaus. De asemenea spre sfârşitul zilei şi în ultima zi a săptămânii de lucru se
vor planifica activităţile mai uşoare (finisări, întreţinere, reparaţii, etc.);
- ameliorarea condiţiilor mediului fizic ambiant şi a clor de microclimat;
- îmbunătăţirea ambianţei psihosociale atât în cadrul grupurilor de muncă cât şi a raporturilor
ierarhice şi de colaborare intergrupale;
- orientarea, selecţia şi pregătirea profesională la timp şi bine făcută.
Menţionăm că succesul unor măsuri profilactice locale(în cadrul întreprinderii) privind
fenomenul de oboseală va fi mai mare dacă va fi susţinut şi de măsuri generale menite să scadă
stresul existenţial (prin creşterea standardului de viaţă, reducerea şomajului, micşorarea factorului
de risc cotidian – huliganismul, tâlhării şi hoţii, comportamentul ireverenţios al personalului din
serviciile publice ... )
b. Măsuri pentru refacerea capacităţii de muncă ;
Oboseala în muncă nu se remite prin mijloace excitante: tutun, cafea, alcool, barbiturice.
Efectul acestora este al unor bice pe un cal epuizat care mai poate face câţiva metri şi apoi va
cădea lat.
Mijlocul principal, esenţial şi eficace pentru refacerea capacităţii de muncă este odihna
sub forma repausului pasiv(somn) şi a repausului activ.
Repausul pasiv sub forma unui anumit număr de ore de somn în timpul a 24 de ore este
necesar oricărei persoane. Durata somnului este în funcţie de mărimea efortului depus, specificul
muncii (fizice sau intelectuale), gradul de antrenament, particularităţile temperamentale, etc.
Somnul poate fi compact (doar în timpul nopţii sau al zilei în cazul muncii în schimbul trei)
sau în mai multe reprize (noaptea şi după amiaza).
Repausul activ se practică în timpul pauzelor din producţie, după încheierea zilei de muncă,
la sfârşitul săptămânii şi în concediul de odihnă.
Necesitatea acestei forme de repaus se explică prin legea inducţiei reciproce a activităţii
nervoase superioare după care apariţia unui focar de excitaţie pe scoarţa cerebrală determină
inhibiţia altor centri nervoşi, permiţând astfel refacerea capacităţii funcţionale a acestora.
Din punct de vedere acţional repausul activ înseamnă desfăşurarea unor activităţi mai uşoare
şi mai atractive care să aibă rol compensator faţă de activităţile profesionale de bază, din
momentul în care a apărut senzaţia de oboseală şi nu mai târziu.
Asemenea activităţi pot fi câteva mişcări de relaxare musculară şi nervoasă în timpul pauzei
din producţie, activităţi gospodăreşti şi cultural sportive, practicarea unor hobby-uri (colecţionar,
vânător, pescar ,etc.) după-amiaza şi la sfârşit de săptămână, petrecerea concediului de odihnă în
afara domiciliului şi a localităţii de reşedinţă pentru schimbarea mediului ambiant şi a contextului
relaţional, etc.
Odihna activă nu poate înlocui odihna pasivă (somnul), ambele forme de repaus trebuind să
fie armonizate, obţinându-se altfel un repaus raţional, profitabil şi eficient.
Detalii privind felurile oboselii, manifestările acesteia, metode de măsurare şi prevenire a
oboselii pot fi găsite în lucrările de specialitate de psihologia muncii, psihologie inginerească.,
ergonomia şi fiziologia muncii.
În cursul de faţă am considerat necesar să prezentăm numai problematica generală a oboselii
în muncă necesară a fi cunoscută de psihologul practician la începutul activităţii sale în
întreprindere.
II. ACCIDENTELE DE MUNCĂ
1. Caracterizare generală:
Accidentele de muncă sunt evenimente neprevăzute care survin în timpul desfăşurării
activităţii de muncă şi care pot avea consecinţe dăunătoare atât pentru om cât şi pentru
echipamentele tehnice cu care lucrează.
În această definiţie nu sunt cuprinse evenimentele care se produc în timpul deplasării de la
domiciliul salariatului la societatea comercială la care lucrează şi nici de la întreprindere acasă. Cu
toate acestea legislaţia muncii consideră şi evenimentele petrecute în aceste perioade şi care se
soldează cu accidentarea salariatului tot drept accidente de muncă(accidentele de maşină,
alunecările pe gheaţă, etc. ).
O altă inadvertenţă faţă de definiţia considerată în mod unanim, este includerea în categoria
accidentelor de muncă şi a evenimentelor care s-au produs prin încălcarea unor reglementări ale
desfăşurării procesului de muncă fără ca acestea să aibă vreo consecinţă negativă asupra
oamenilor sau a maşinilor şi utilajelor pe care le foloseau în acel moment. Cazul tipic este la
S.N.C.F.R. unde, de pildă, nesocotirea semnalului roşu de către mecanicul de locomotivă fără să
aibă urmări se sancţionează ca şi în cazul când s-ar fi produs un accident feroviar.
Spre deosebire de prima situaţie când accidentele se produc în afara întreprinderii, această a
doua împrejurare ni se pare justificată a fi sancţionată pentru că se produce în timpul muncii şi ar
fi putut să aibe consecinţe foarte grave. În acest caz persoana incriminată, dacă este absolvită de
sancţionare pe motiv că nu s-a întâmplat nimic grav, ar putea şi altă dată să manifeste asemenea
neglijenţe care să se soldeze cu urmări deosebit de grave.
Accidentele de muncă au importanţă atât individuală cât şi socială. Din punct de vedere
individual, accidentul constituie o traumă fizică şi psihică prin urmările pe care le poate avea
pentru sănătatea şi stabilitatea emoţională a persoanei în cauză la care se adaugă pierderile
materiale prin timpul irosit şi banii cheltuiţi pentru tratament, sau datorită invalidităţilor temporare
sau definitive posibile să se producă.
Din punct de vedere social, accidentele de muncă sunt contabilizate ca pierderi economice
ale societăţii comerciale datorită cheltuielilor efectuate pentru plata drepturilor de asigurări
sociale, imobilizarea unei părţi a forţei de muncă şi a echipamentelor tehnice, care necesită uneori
reparaţii costisitoare. Din aceste motive, problema accidentelor de muncă este încadrată în
reglementări foarte stricte şi trebuie tratată cu multă seriozitate atât de către agenţii economici, cât
şi de către fiecare salariat.
Accidentele de muncă nu sunt fenomene întâmplătoare, ci sunt determinate de una sau mai
multe cauze. Pe ansamblul cazuisticii, cca. 20% dintre accidentele de muncă se datorează
factorilor tehnici (insuficienţa unor mijloace de protecţie, maşini concepute fără a se ţine seama
de factorul uman, defecţiuni ale utilajelor, etc.) şi cca. 80% factorului uman. Datorită acestui
specific, implicaţiile psihologiei şi ale psihologului practician sunt foarte necesare îndeosebi pe
linia acţiunilor de prevenire a accidentelor de muncă.
În această privinţă, a produs dificultăţi mari concepţia fatalistă care a dăinuit mult timp şi
conform căreia accidentele de muncă sunt imprevizibile şi de neînlăturat, iar unele persoane sunt
predestinate să se accidenteze şi, în consecinţă, nu şi-ar mai avea rostul măsurile de prevenire.
Datele statistice şi cazuistica accidentelor de muncă dovedesc că frecvenţa acestora se
datorează întotdeauna unor cauze previzibile şi doar gravitatea accidentelor de muncă este supusă
hazardului. Cunoscându-se aceste particularităţi, măsurile de prevenire sunt necesare şi eficace,
ducând la scăderea numărului de accidente de muncă.
În ceea ce priveşte implicarea numai a anumitor persoane în producerea accidentelor de
muncă, aceasta este o realitate care, de asemenea, poate fi cunoscută şi evitată prin măsuri de
orientare şi selecţie profesională care să oprească încadrarea pe locuri de muncă periculoase a
unor persoane care prin particularităţile lor psihofiziologice sunt contraindicate.
Pentru eficientizarea acţiunilor de prevenire a accidentelor de muncă este necesar ca acestea
să fie studiate şi să fie depistate cauzele tuturor evenimentelor care au produs dereglări şi daune
indiferent de gravitatea acestora, cunoscându-se că, statistic, la un accident de muncă grav
corespund cca. 30 accidente uşoare şi cca. 300 evenimente fără urmări, dar care, în alte
împrejurări s-ar putea să aibă consecinţe dăunătoare.
2. Metode de studiere a accidentelor de muncă :

Studierea accidentelor de muncă se poate face cu ajutorul mai multor metode: monografică,
grupării, topografică şi psihologică(sau a fişelor).
a. Metoda monografică constă în analiza detaliată a posturilor de muncă care prezintă un
grad mai mare de probabilitate la producerea accidentelor de muncă. Sunt studiate astfel
caracteristicile maşinilor şi utilajelor, factorii mediului fizic ambiant, modul de organizare al
locului de muncă, factorii de risc, etc., elaborându-se pe această bază o micromonografie care
cuprinde toate aceste elemente, precum şi normele şi tehnica securităţii muncii şi recomandările
din atestatele ergonomice ale echipamentelor tehnice.
Această micromonografie a locului de muncă împreună cu fişa cerinţelor postului respectiv sunt
discutate de către şeful direct împreună cu noul angajat în perioada formării sale profesionale. De
asemenea, micromonografia locului de muncă este utilă în cazul producerii unui accident de
muncă în vederea studierii cauzelor care l-au determinat pentru adoptarea unor măsuri de
prevenire eficiente în viitor.
b. Metoda grupării constă în studierea accidentelor de muncă analoage într-un anumit
interval de timp, a împrejurărilor, cauzelor şi condiţiilor specifice în vederea adoptării de măsuri
eficace de prevenire în viitor.
c. Metoda topografică redă în planul secţiilor de producţie cu ajutorul unor semne
convenţionale caracteristice pentru fiecare tip de accident de muncă, locul de muncă unde s-au
produs acestea. Acumularea în anumite posturi de muncă a mai multor semne convenţionale
identice semnifică producerea de accidente de muncă similare ceea ce determină analiza
împrejurărilor şi a condiţiilor caracteristice pentru adoptarea de măsuri de protecţie (din partea
maşinilor) şi prevenire (din partea oamenilor) în viitor.
d. Metoda psihologică sau a fişelor investighează persoanele care au fost autori, au suferit
consecinţele unor accidente de muncă sau au întrunit ambele situaţii. Interesează în aceste cazuri
toate datele personale ale subiecţilor care ar fi putut avea legături cu accidentul produs, ca de pildă
vechimea în profesie şi la locul de muncă incriminat, principalele caracteristici psihofiziologice şi
psihosociale ale persoanelor în cauză, informaţii cu privire la situaţia familială a acestora, distanţa
de la domiciliu la întreprindere, dacă au mai fost angajaţi în situaţii periculoase sau accidentaţi,
atitudinile faţă de normele de tehnică, securităţii muncii, participarea la instructajele periodice
organizate de compartimentul de securitate şi sănătate a muncii din întreprindere, etc. .
Pe baza tuturor acestor date se completează fişa (de aici şi denumirea metodei) persoanei
accidentate care constituie documentul primar necesar analizei cauzelor accidentelor de muncă
datorate factorului uman.
La completarea acestei fişe participă cadre tehnice de specialitate, şeful direct al postului de
muncă respectiv, titularul locului de muncă şi psihologul întreprinderii.
Cu ajutorul acestor metode se pot studia atât cauzele tehnice cât şi cele care ţin de neglijenţa,
nepriceperea sau erorile umane, cu scopul comun de-a elabora metode eficace de prevenire a
accidentelor de muncă sau cel puţin de scădere a frecvenţei acestora.
3. Cauzele accidentelor de muncă

a). Fără îndoială că o cauză majoră a accidentelor de muncă o reprezintă o anumită
susceptibilitate la accidentare determinată de unele particularităţi psihofiziologice înnăscute.
Din această categorie fac parte:
- plasticitatea funcţională redusă a proceselor nervoase de excitaţie sau inhibiţie care
creează dificultăţi adaptorii rapide la situaţii noi,
- insuficienta dezvoltare a unor organe de simţ dintre care văzul şi auzul au un rol
important în activităţile de muncă,
- echilibrul precar al proceselor de excitaţie şi inhibiţie în favoarea unei excitabilităţi
sporite care conduc la reacţii pripite, dezorganizatoare a activităţii şi cauzatoare uneori a
dereglajelor sau chiar accidentelor în procesul de producţie,
- dezechilibrul în plan emotiv care favorizează pierderea stăpânirii de sine, panica, etc.,
care conduc la mărirea timpului de reacţie (datorită clipei de spaimă), la reacţii greşite sau
dezordonate.
Aceste particularităţi psihofiziologice înnăscute, proprii la cca. 10% din muncitorii care devin
astfel responsabili de cca. 50% din accidentele de muncă, nu reprezintă o fatalitate care să
alimenteze atitudinile de pasivitate faţă de normele de tehnica securităţii muncii. Cunoscând
această realitate se poate interveni prin orientare şi selecţie profesională care să elimine
persoanele vulnerabile de la locurile de muncă periculoase şi prin îmbunătăţiri tehnice la
echipamente care să dea posibilitatea unui număr sporit de persoane vulnerabile să ocupe posturi
de muncă în astfel de locuri periculoase.
b). O a doua categorie sunt cauzele psihofiziologice dobândite din care fac parte vârsta şi
existenţa unor accidente în antecedentele personale.
Vârsta corelează de cele mai multe ori şi cu experienţa în profesiune şi la locul de muncă.
Din aceste puncte de vedere ar trebui ca tinerii, deci persoanele cu experienţă mai redusă, să
provoace mai multe accidente decât vârstnicii, persoane care se presupune că ar avea mai multă
experienţă.
În realitate şi tinerii şi persoanele mai în vârstă produc accidente în cifre comparabile.
Tinerii, pentru că sunt mai lipsiţi de experienţă, se hazardează mai uşor în acţiuni periculoase, au
tendinţa de a risca şi au mai puţine obligaţii familiale care să îi facă temători pentru viaţa şi
sănătatea lor, iar persoanele mai în vârstă greşesc sau sunt neatente tocmai datorită unei
experienţe mai îndelungate, lipsită de accidente de muncă.
Existenţa unor accidente de muncă în antecedentele personale, mai ales dacă acestea au fost
de gravitate mare, fac ca persoanele emotive să fie influenţate de întreaga ambianţă a locului de
muncă unde s-au produs accidentele şi din această cauză să lucreze sub tensiune, de teama de a nu
se mai produce un nou accident. Această stare poate ea însăşi să devină factorul principal al unui
nou accident.
Pentru a evita o recidivă se recomandă ca persoanele care au provocat sau suportat accidente de
muncă deosebite să nu mai lucreze în locurile de muncă respective.
c). a treia categorie de cauze psihofiziologice sunt cele cu caracter temporar în care se
înscriu: consumul de alcool, starea sănătăţii şi oboseala în muncă.
Consumul de alcool determină modificări substanţiale a unor funcţiuni şi procese psihice
care se răsfrâng în mod negativ asupra comportamentului în general şi a celui manifestat în
activitatea de muncă în special. Astfel, modifică timpul de reacţie, fie micşorându-l, fie mărindu-l,
în ambele situaţii intrând în contratimp cu tempoul obişnuit de lucru, acordat cu cel al procesului
tehnologic, constituind astfel una dintre cauzele accidentelor de muncă.
De asemenea, slăbeşte capacitatea de concentrare a atenţiei, scade capacitatea de coordonare
a mişcărilor şi modifică tonalitatea afectivă care, dacă devine euforică îndeamnă la acte
necugetate, hazardante, sau dacă devine tristă îndeamnă la pasivitate şi fatalism.
Dacă ţinem seama că efectele consumului de alcool cresc în proporţie logaritmică faţă de
cantitatea ingerată şi că durează cca. 10 ore atunci măsurile prohibitive nu numai în timpul
activităţii de muncă, ci cu cel puţin o jumătate de zi înaintea începerii lucrului trebuie să fie
necondiţionate şi totale, indiferent de specificul muncii şi al răspunderilor.
Starea sănătăţii poate influenţa producerea unor accidente de muncă, dat fiind că un om
bolnav, care are febră, acuză diferite dureri, etc. este o persoană cu rezistenţă redusă, mai
vulnerabilă la factorii mediului fizic ambiant şi la exigenţele procesului de muncă.
Starea de oboseală constituie un factor de risc în producerea accidentelor de muncă prin efectele
pe care le produce şi anume: blocaje de scurtă durată (câteva secunde) în reacţiile de răspuns
(acţionarea organelor la comandă), regresia deprinderilor de muncă sau anularea deprinderilor noi
de muncă şi reactivarea unor deprinderi care nu mai corespund procesului tehnologic, creşterea
stărilor emoţionale.
Menţionăm că prelungirea timpului de lucru prin ore suplimentare favorizează accentuarea
stării de oboseală şi îmbolnăvirile profesionale care devin cauze importante ale accidentelor de
muncă.
d). Din categoria cauzelor psihologice ale accidentelor de muncă reţinem nivelul scăzut de
dezvoltare al aptitudinilor şi deprinderilor profesionale şi a motivaţiei reduse pentru muncă în
general şi pentru meseria practicată în mod deosebit.
Nivelul scăzut de dezvoltare al aptitudinilor şi deprinderilor profesionale este o carenţă
majoră care se reflectă nu numai în nivelul scăzut al performanţelor ceea ce nu prezintă un pericol
pentru sănătatea şi viaţa muncitorului, ci şi în acţiunile greşite care pot constitui cauze ale
accidentelor de muncă.
Lipsa de motivaţie alimentează neatenţia, atitudinile de indiferenţă pentru normele de
securitate si sanatate a muncii, plictiseala şi facilitează apariţia oboselii care, aşa cum am
menţionat deja, pot cauza accidente de muncă.
e). Categoria cauzelor psihosociale ale accidentelor de muncă cuprinde ambianţa
psihosocială tensionată la locul de muncă, relaţiile interpersonale încordate, slaba integrare
psiho-socio-profesională precum şi plictiseala şi oboseala determinate de drumurile lungi(uneori
ca navetist)de la domiciliu la întreprindere şi înapoi acasă.
Efectele negative ale unor asemenea stări de lucruri se constată prin aceea că frecvenţa
accidentelor de muncă este mai mare la începutul zilei şi a săptămânii de lucru şi creşte în
perioadele de acutizare a raporturilor interpersonale sau de intensificare a muncii.
Nu trebuie neglijat nici universul familial care poate constitui o cauză a accidentelor de muncă
datorită greutăţilor şi dificultăţilor de convieţuire a cuplurilor, standardelor materiale şi culturale
scăzute, etc. care preocupă şi abat atenţia oamenilor de la sarcinile de muncă, predispunându-i la
accidente.
f). Deficienţele în organizarea activităţilor de muncă concretizate în defecţiuni în
funcţionarea procesului tehnologic şi a echipamentelor tehnice, dereglări şi încrucişări în
sistemul transportului intern şi a reţelelor de comunicare, carenţa unor mijloace de protecţie a
muncii, etc. alimentează procentul de cca. 20% al cauzelor de ordin tehnic al accidentelor de
muncă.
Cunoscând toate aceste cauze şi acţionând prompt şi cu fermitate pentru preîntâmpinarea sau
înlăturarea lor, frecvenţa accidentelor de muncă poate scădea în mod simţitor. De exemplu, numai
prin activitatea de orientare şi selecţie profesională care să evite angajarea pe posturi de muncă
periculoase a unor persoane contraindicate datorită particularităţilor lor psihofiziologice înnăscute,
numărul accidentelor de muncă ar putea scădea cu 50%.
4. Prevenirea accidentelor de muncă :

Mijloacele de prevenire a accidentelor de muncă sunt de trei categorii: tehnice, medicale şi
psihologice.
Mijloacele tehnice se referă la obligativitatea atestatului ergonomic al echipamentului tehnic
care să certifice că acesta a fost conceput şi construit ţinându-se seama şi de particularităţile
psihofiziologice ale utilizatorilor şi să cuprindă un minim de prescripţii de folosire.
De asemenea echiparea maşinilor şi utilajelor precum şi dotarea spaţiilor de muncă cu
mijloace de tehnica securităţii muncii.
Mijloacele medicale vizează profilaxia bolilor profesionale prin ameliorarea condiţiilor de
muncă, examene medicale periodice, administrarea de antidoturi persoanelor care desfăşoară
activitatea de muncă cu produse toxice, iritante, etc.
Mijloacele psihologice de prevenire a accidentelor de muncă sunt variate şi vizează
intervenţia atât în perioada de pregătire profesională cât şi în întreprindere.
Astfel, în şcoală psihologul poate contribui la formarea corectă a deprinderilor de muncă şi
la dezvoltarea motivaţiei profesionale.De asemenea, efectuează examenul de orientare
profesională pe baza căruia exercită îndrumări vocaţionale.
În institutele de proiectări şi atelierele de proiectare ale întreprinderilor psihologul poate
seconda inginerul în conceperea şi elaborarea unor proiecte de maşini şi utilaje care să corespundă
standardelor psihofiziologice ale utilizatorilor.
În întreprindere psihologul practician este cel care efectuează examenele de selecţie
profesională, participă la analiza cauzelor accidentelor de muncă, studiază motivele pentru care
mijloacele de tehnica securităţii muncii nu sunt folosite iar normele şi reglementările de protecţia
muncii nu sunt respectate, contribuie la îmbunătăţirea mijloacelor audio-vizuale folosite în aceste
scopuri, etc.
Dificultăţile activităţilor în domeniul prevenirii accidentelor de muncă şi de aici importanţa
contribuţiei psihologiei şi a psihologului practician constau în aceea că majoritatea oamenilor
subestimează pericolele de accidentare sau consideră că sunt importante dar nu îi privesc pe ei
deoarece nu s-au accidentat niciodată. De asemenea, în greutăţile provocate de mentalităţile
învechite privind protecţia individuală a muncii şi a modificării unor deprinderi de muncă greşit
formate sau depăşite de progresul tehnologic.
Elemente de securitatea si sanatatea in munca si protectia mediului
Activitatiile desfasurate de catre agentii ecomomici, alaturi de riscurile legate de securitatea si
sanatatea in munca,genereaza si riscuri privind mediul si poluarea acestuia.
In Romania,odata cu aderarea la Uniunea Europeana,legislatia in domeniul protectiei mediului s-
a intensificat si intarit. Sunt trei principii generale de baza,care actioneaza in toata legislatia de
mediu si anume :
-agentul economic este raspunzator de activitatea pe care o desfasoara si este obligat sa
evalueze toate riscurile existente, precum si masuri concrete de limitare si reducere a acestora;
-poluatorul plateste;
-pentru orice activitate,este necesara consultarea publicului;
La data de 3 martie 2010, Comisia Europeană a publicat comunicarea Europa 2020 – o strategie
pentru creştere inteligentă, ecologică şi favorabilă incluziunii, cu scopul de a ghida
dezvoltarea economică a UE în următorii zece ani. Noua strategie are ca obiectiv general
transformarea UE într-o economie inteligentă, ecologică şi favorabilă incluziunii, pentru a oferi
un nivel ridicat al ocupării forţei de muncă, al productivităţii şi pentru a asigura coeziunea
economică, socială şi teritorială a Uniunii.
La Consiliul European din 17 iunie 2010, şefii de stat şi/sau de guvern au agreat această
Strategie, precum şi orientările integrate pentru politicile economice şi de ocupare menite să
asigure implementarea la nivel naţional a priorităţilor Europa 2020.
Continuarea implementării reformelor într-o manieră coordonată şi fermă constituie un element
cheie al noii strategii. În acest sens, CE a propus o abordare tematică a reformelor, concentrată
pe un număr de 3 priorităţi reprezentative, cuantificabile în 5 obiective principale, acestea fiind
cuprinse într-o foaie comună de parcurs cu 7 iniţiative emblematice.
Cele trei priorităţi ale strategiei Europa 2020 vizează:

- dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi inovare (creştere inteligentă);
- promovarea unei economii mai ecologice şi mai competitive, bazată pe utilizarea
mai eficientă a resurselor (creştere durabilă);
- promovarea unei economii cu grad înalt de ocupare a forţei de muncă, care să
asigure coeziunea socială şi teritorială (creştere favorabilă incluziunii).
Pentru a stimula progresele corespunzătoare celor trei priorităţi, CE a identificat şapte

iniţiative-fanion1, stabilind - în cadrul fiecăreia - acţiuni concrete care vizează atât nivelul UE,
cât şi cel al SM. Cele şapte iniţiative se referă la:
- O Uniune a inovării,
- agenda digitală pentru Europa tineret în mişcare (pentru o creştere inteligentă),
- O Europă eficientă din punct de vedere al utilizării resurselor,
- O politică industrială pentru era globalizării (pentru o creştere durabilă),
- O agendă pentru noi competente şi locuri de muncă,
- O platformă europeană de combatere a sărăciei (pentru o creştere favorabilă incluziunii).
1
În vederea atingerii acestor priorităţi, CE propune – pentru orizontul de timp 2020 - un set de
cinci ţinte-cheie măsurabile:
1. rata de ocupare a populaţiei cu vârsta între 20 şi 64 de ani: 75%;
2. investiţii în cercetare şi dezvoltare: 3% din PIB-ul UE;
3. schimbări climatice/energie: realizarea obiectivului „20/20/20”;
- reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră – 20 %;
- ponderea energiei din surse regenerabile în consumul final brut – 20%;
- creşterea eficienţei energetice2 – 20%;
4. rata părăsirii timpurii a şcolii: sub 10%, iar ponderea tinerilor cu vârste între 30 şi 34
ani absolvenţi ai unei forme de învăţământ terţiar: cel puţin 40%;
5. cetăţeni europeni expuşi riscului sărăciei: mai puţini cu 20 de milioane.
Poluarea se manifesta ca si un fenomen global,la acest proces aducindu-si concursul cele mai
importante ramuri economice (fig a-ponderea in %)
fig.a
Efectele poluarii globale,datorata politicilor irationale promovate de societatea omeneasca sunt :

-ploaia acida;
-distrugerea stratului de ozon;
-efectul de sera;
In tara noastra, ca urmare a directivelor Uniunii Europene ,legislatia mediului este reglementata
de o serie de legi, hotariri de guvern,ordonante de urgenta ale guvernului,ordine ale ministrului
s.a.prin care se prevad masuri de protejare a
atmosferei,solului,subsolului,apelor,ecosistemelor,gestionarea deseurilor,materialelor
radioactive,etc.
Un loc aparte, prin HG 804 din 2007, este acordat controlului privin pericolele accidentelor
majore .
Aceste masuri si multe altele au fost impuse de efectele tragice provocate de accidentul ce a avut
loc in localitatea Seveso din Italia.
Accidentul de la Seveso a fost un accident industrial de mare amploare, care a avut loc, la 10
iulie 1976, la un reactor chimic din incinta unei fabrici de pesticide din nordul Italiei.
2
A fost eliberat în atmosferă un nor de dioxină, o substanță cunoscută pentru efectele ei
cancerigene.
37.000 de persoane au intrat în contact cu aerul contaminat, au fost găsite mii de animale moarte,
iar solul a fost contaminat. Zona afectată (circa 18 km2) cuprindea în special orașul Seveso, aflat
la 15 km de Milano oraș care ulterior a fost evacuat. În acea zonă au fost îngropate două tancuri
de mari dimensiuni în care au fost stocate cadavrele animalelor afectate, reziduurile fabricii și
porțiuni de sol contaminat și apoi a fost amenajat un parc natural.

SSM PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SSM PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul I

Ca membrii cu drepturi și obligații depline a Uniunii Europene, pentru început să

În conformitate cu Tratatul de la Lisabona, instituțiile europene adoptă cinci tipuri de

Directiva – instrumentul juridic de punere în aplicare a politicilor europene. Introduce o

Recomandarea și avizul nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic.

Directiva - cadru europeană privind securitatea și sănătatea în muncă, adoptată în 1989 –

Directiva cadru 89/391/CEE este impartita in patru parti si 18 capitole.

Capitolul 7-SERVICII DE PROTECTIE ȘI PREVENIRE se referă la obligațiile

Capitolul 8 –PRIMUL AJUTOR, COMBATEREA INCENDIILOR ȘI

Capitolul 9 - DIFERITE OBLIGAȚII ALE ANGAJATORILOR - se prevede:

Capitolul 10 - INFORMAREA MUNCITORILOR - sunt stipulate obligațiile

Capitolul 11 -CONSULTAREA ȘI PARTICIPAREA MUNCITORILOR se

O serie de directive speciale care vizează anumite aspecte referitoare la securitatea şi

I. In ordinea numerologică în care sunt considerate ca fiind individuale în

1. 89/654/CEE – cerințe generale ale locului de muncă, transpusă în

2. 2009/104/CE – utilizarea echipamentelor de muncă. Urmează să fie

3. 89/656/CEE – utilizarea echipamentelor individuale de protecție,

4. 90/269/CE – manipularea manuală a maselor, transpusă în legislația

5. 90/270/CE – echipamente cu ecran de vizualizare, transpusă în legislația

6. 2004/37/CE – agenți cancerigeni și mutageni la locul de muncă, transpusă

7. 2000/54/CE – agenți biologici la locul de muncă, transpusă în legislația

8. 92/57/CE – șantiere de construcții temporare și mobile, transpusă în

9. 92/58/CEE – semnalizarea de securitate și sănătate la locul de muncă,

10. 92/85/CEE – femei însărcinate, transpusă în legislația națională prin Legea

11. 92/91/CEE – industria de foraj, transpusă în legislația națională prin

12. 92/104/CEE – industria extractivă de suprafață și subteran, transpusă în

14. 98/24/CE – potențial risc datorat agenților chimici la locul de muncă,

15. 99/92/CE – potențial risc datorat atmosferelor explozive, transpusă în

16. 2004/44/CE – vibrații, transpusă în legislația națională prin Hotărârea de

17. 2003/10/CE – zgomot, transpusă în legislația națională prin Hotărârea de

18. 2004/40/CE – unde și câmpuri electromagnetice

19. 2006/25/CE – radiații optice artificiale, transpusă în legislația națională

II. Alte acte juridice europene

- DE 2010/35/EU – echipamente sub presiune transportabile, transpusă în

- Regulamentul nr. 305/2011 – produse pentru construcții, abrogă DE

- DE 2006/95/CE – echipamente electrice

- DE 2001/95/CE - securitatea produselor, transpusă în legislația națională

- DE 2006/42/CE – mașini, transpusă în legislația națională prin Hotărârea de

- DE 97/23/CE – echipamente sub presiune, transpusă în legislația națională

- DE 2009/161/EU – lista valorilor limită de expunere la agenți chimici,

- Regulamentul nr. 1271/2008 – clasificare, etichetarea, împachetarea

- DE 2008/68/CE – transportul de mărfuri periculoase, transpusă în legislația

- Regulamentul nr.1907/2006 – REACH

- DE 92/29/EUROATOM – radiații ionizante, transpusă în legislația națională

- DE 2009/71/ EUROATOM – siguranța nucleară, transpusă în legislația

- DE 2004/108/CE – compatibilitatea electomagnetică, transpusă în legislația

În conformitate cu prevederile Legii securității și sănătății în muncă – Legea

Am transcricsîn acest capitol cu exactitate articolele din lege, nefiind necesară

Legea este structurată pe XI capitole:

Capitolul I ” Dispoziții generale” reprezintă scopul legii, respectiv ” instituirea de

Capitolul II ” Domeniul de aplicare”, în art. 3 și 4 se definesc domeniile de aplicare

Capitolul III- „ Obligaţiile angajatorilor” începe cu art. 6 care dă definiția exhaustivă a

(3) Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 3.000 lei la 10.000 lei

(4) Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 4.000 lei la 8.000 lei

(6) Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 3.000 lei la 6.000 lei

(7) Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 2.500 lei la 5.000 lei

b) încălcarea dispoziţiilor art. 34 alin. (5).

(9) Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei

Au fost aprobate prin Hotărârea de Guvern nr.1425 / 2006 si publicate în Monitorul

Capitolul 2 dezvoltă obligativitatea și modalitatea de autorizare a funcționării agentului

Această hotărâre transpune prevederile Directivei 89/654/CEE privind cerinţele

Hotărârea stabileşte cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate şi/sau de

Hotărârea de Guvern Nr. 1048/2006 privind cerințele minime de utilizare a