„Luceafărul”

de Mihai Eminescu

Romantismul se constituie ca miscare artistica si literara de la sfarsitul secolului al 18 lea

si in primele decenii ale secolului al 19 lea, ca o reactie impotriva clasicismului. De aceea,
conform romantismului, lirica nu este rezultatul ratiunii, ci al sentimentului, al fanteziei
creatoare, iar in creatia epica, personajul nu trebuie sa fie rege sau nobil, ci poate fi luat din
toate mediile, chiar cele mai umile, fiind intotdeauna un erou exceptional, infatisat in situatii
exceptionale. Stilul pur este inlocuit cu unul care foloseste elemente din toate straturile limbii
inclusiv cel popular, argotic, arhaic sau regional.

Romanticii introduc noi categorii estetice(uratul, grotescul, macabrul, fantasticul) si

sustin amestecarea speciilor literare si creeaza altele noi(drama romantica, meditatia, poemul
filozofic, nuvela istorica). De asemenea, procedeele stilistice specifice romantismului sunt
comparatia dezvoltata si antiteza folosite in structura poeziilor si caracterizarea personajelor.
Totodata, sub aspect teoretic si tematic romantismul accentueaza infinitul spatial si temporal,
pe nostalgia originilor, pe cultivarea tipologiilor mitologice, magice si, de aici, cultivarea
misterului si sondarea psihicului mai ales prin intermediul visului. La acestea se adauga si faptul
ca romanticii au obsesia idealului, aspira spre absolut urmarind desavarsirea si apeleaza la
meditatia filozofica.

In literatura romana, romantismul cuprinde trei etape: etapa preromantica, cea de a

doua etapa inaugurata odata cu aparitia DACIEI LITERARE in 1840 si intinsa pana in 1860, cea de
a treia etapa, a romantismului eminescian, urmata de un post romantism, care se prelungeste
pana catre PRIMUL RAZBOI MONDIAL.

In opera eminesciana, care constituie o etapa distincta a romantismului romanesc, se

intalnesc numeroase trasaturi tipice acestui curent literar, marcate de prezenta miturilor (al
nasterii si al mortii universului, mitul istoric, al cugetatorului, al geniului, mitul erotic, cel oniric,
cel al regresiunii spre elementar sau literar) si prezenta unor motive de circulatie
universala(inger si demon, titanism si demonism, somnul si visul, haosul si universul). Toate
aceste teme si motive sunt prezente in opere eminesciene ca "LUCEAFARUL", "FLOARE
ALBASTRA", "SCRISOAREA 1", "SCRISOAREA 3 A", "GLOSSA".

Luceafarul este, asa cum afirma TUDOR VIANU in studiul sau despre acest poem, din
volumul Eminescu: o sinteza de categorii lirice mai de seama pe care poezia lui Eminescu le-a
produs mai inainte" Afirmatia lui Vianu evidentiaza complexitatea acestei creatii eminesciene,
fapt demonstrat chiar si numai de geneza poemului si de izvoarele folosite de marele poet.
 Poemul "Luceafarul" a fost conceput din timpul studiilor la Berlin, iar din perioada 1880-
1883 dateaza cele cinci variante, in timp ce forma sa definitiva a fost publicata in aprilie 1883 in
Almanahul Societatii Academice Social-Literare "Romania Juna" de la Viena, apoi in "Convorbiri
literare" din august, acelasi an alaturi de volumul de Poesii editat de Titu Maiorescu in
decembrie 1883.

In poemul "Luceafarul" Eminescu a folosit un basm romanesc intitulat "Fata din gradina
de aur", cules de germanul Richard Kunisch, in 1861, in care se prezinta povestead de dragoste
dintre o fata deosebit de frumoasa si Florin, un fiu de imparat. De fata se indragosteste si un
zmeu, dar ea nu raspunde decat conditionat sentimentelor lui, preferand dragostea lui Florin, un
pamantean, ceea ce starneste mania zmeului, care, pravalind o stanca peste ea, rosteste un
blestem: "un chin s-aveti de-a nu muri deodata". Asadar, unul dintre izvoarele Luceafarului este
folcloric si anume basmul "Fata din gradina de aur" caruia i se adauga si un alt izvor folcloric,
mitul zburatorului, prezent in prima parte a poemului in visul fetei, dar si in poemul Calin(File
din poveste).

Eminescu a dat insa basmului un sens alegoric, deoarece abordeaza problema omului de
geniu despre care spune ca "n-are moarte, dar n-are nici noroc" intrucat pe pamant "nu e
capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit". Asadar, la baza poemului se afla si unele
izvoare filosofice, cum ar fi acest mod in care Eminescu prezinta raportul dintre omul comun si
cel de geniu care isi are punctul de plecare in opera lui Schopenhauer "Lumea ca vointa si
reprezentare".

Filozofia greaca, cea indiana si mitologia crestina sunt alte izvoare filosofice care stau la
baza poemului referitoare la originea lumii, la principiul unitatii totului, la notiunea de pacat
originar, la imaginea dinaintea genezei si la viziunea apocaliptica.

Exista si o interpretare biografica a Luceafarului, sustinuta de I.Al.Bratescu-Voinesti in

volumul "Din pragul apusului", dar asa-zisele izvoare biografice pralesc in fata celorlalte surse,
chiar daca elementele biografice sunt generalizate, capatand sensuri simbolice.

Viziunea despre lume in acest poem este tipic romantica redata prin intermediul temei,
al structurii, al motivelor literare, precum si prin prezenta unor trasaturi stilistice specifice
romantismului, cum ar fi comparatiile ample, antiteza sau amestecul de specii literare.

Ca prima dovada a viziunii romantice este tema principala a poemului, aceasta fiind
destinul omului de geniu intr-o lume marginita si meschina, incapabila de a-l intelege si ostila
acestuia, careia i se subordoneaza celelalte teme, de asmenea romantice: tema iubirii
imposibile, tema naturii, tema timpului si a spatiului, ilustrate prin motive specifice acestui
curent literar: motivul oglinzii si al visului, motivul ferestrei si al noptii, al lunii si al stelelor,
motivul marii, al zborului cosmin, al ingerului si al demonului, motivul cuplului adamic.
 Ca structura, poemul se bazeaza pe antiteza romantica, ceea ce duce la aparitia mai
multor opozitii: terestru-cosmic, terestru-astral; uman-fantastic(real-ireal), intr-o compozitie
clasica cu patru tablouri construite pe ideea cuplului si pe alternanta spatiilor.

Primul tablou cuprinde 43 de strofe din totalul de 98 si poemul incepe cu o formula

specifica basmului("A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata"), urmatoarele versuri
infatisand-o pe fata de imparat care se indragosteste de Luceafar. Intre cei doi se infiripa o
iubire puternica, printr-o comunicare indirecta, realizata in vis. Fata ii cere astrului sa coboare
in lumea ei si pentru a raspunde chemarii fetei, Luceafarul se intrupeaza "intr-un tanar
voievod/Cu par de aur moale", cu fata stravezie, alba ca de ceara-"un mort frumos cu ochii
vii", avand ca tata cerul, iar ca mama, marea. El ii cere tinerei sa-s lase lumea, sa-i fie mireasa
si sa-l urmeze in palatele de margean de pe fundul oceanului, dar incapabila sa-si depaseasca
conditia, fata refuza sa-l urmeze pe Luceafar, resimtind acut deosebirile dintre ei: "Caci eu
sunt vie, tu esti mort/ Si ochiul tau ma-ngheata." Dragostea fetei nu se stinge odata cu acest
episod, intrucat ea il cheama din nou pe Luceafar"in casa si in gand" pentru a-i lumina viata.
El raspunde acestei noi chemari si se intrupeaza de data aceasta, ca fiu al soarelui si al noptii,
intr-un "mandru chip", purtand coroana pe parul negru si fiind infasurat intr-un "negru giulgi"
sub care se vad "marmoreele brate". Daca la prima intrupare, Luceafarul ii pare fetei "un
inger", de data aceasta, el i se infatiseaza ca un "demon" si ea refuza noua propunere a
astrului de a-l urma in ceruri, unde ar putea sa rasara mai mandra decat toate stelele prinse in
cununa. Marturisindu-si dragostea patimasa, fata il determina pe Luceafar sa-i promita ca va
renunta la nemurire: "Da, ma voi naste din pacat, /Primind o alta lege;/ Cu vesnicia sunt
legat,/ Ci voi sa ma dezlege."

Partea a doua (cuprinde catrenele 44-64), urmareste, intr-un cadru prin excelenta
terestru, idila dintre fata de imparat, numita acum Catalina, si pajul Catalin, "baiat din flori si
de pripas". Intre ei se infiripa o dragoste comuna, lumeasca, iar dialogul dintre cei doi releva
conditia lor de muritori incapabili sa se autodepaseasca. Chiar atunci cand Catalina ii
marturiseste atractia fata de Luceafar, Catalin isi continua pledoaria pentru dragostea
lumeasca si, intr-un limbaj comun, dar caracterizat de inocenta adolescentei, ii propune o
alternativa banala, pe masura conditiei lor de muritori: "Tu esti copila, asta e.../Hai si-om fugi
in lume,/Doar ni s-or pierde urmele/Si nu ne-or sti de nume,/Caci amandoi vom fi
cuminti,/Vom fi voiosi si teferi,/Vei pierde dorul de parinti/Si visul de luceferi.

In partea a treia suntem martori la calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic si la

convorbirea acestuia cu Demiurgul, pe care il roaga sa il dezlege de nemurire. Desi haosul e o
notiune abstracta si desemneaza latenta elementelor inainte de creatie, Eminescu reuseste,
datorita fantasticului sau talent, sa-i dea o concretete uluitoare. Aici timpul are alta
masura("si cai de mii de ani treceau in tot atatea clipe"), stelele sunt omniprezente("Un cer de
stele dedesubt/Deasupra cer de stele"), haosul avand imprejuru-i vai din care "izvorau
lumine", ca in momentul genezei.
 Luceafarul, devenit Hyperion, ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire, dar acesta
nu-l intelege si nu-i accepta dorinta, incercand sa-l convinga pe indragostit ca el face parte dintr-
un intreg("din genuni/Rasai c-o intreaga lume") si ca a intrerupe existenta unui element al
acestui tot inseamna degradarea, dezechilibrul intregului.

Daca planul acestui tablou este exclusiv cosmic, in tabloul al patrulea se revine la planul
terestru, la prechea Catalin si Catalina, aflata intr-un crang, sub un sir de tei, in lumina lunii.
Urmarind idila celor doi, Luceafarul traieste o drama in plang cognitiv si afectiv, nemaifiind
capabil sa raspunda chemarii Catalinei, care i se adreseaza din nou, caci ea aspira inca spre inalt,
spre depasirea conditiei sale de muritoare.

Dupa cum se observa din cele relatate pana aici, in poemul "luceafarul" viziunea
romantica si trasaturile acestui curent literar sunt confirmate de prezenta a cinci dintre cele
sapte mituri ale poeziei eminesciene, identificate de Eugen Simion: mitul nasterii si mortii
universului(calatoria Luceafarului catre Demiurg), mitul erotic sau al Zburatorului(atractia dintre
Luceafar si fata de imparat), mitul oniric(povestea de dragoste se petrece in vis). La acestea se
adauga mitul omului de geniu care isi are originea in teoriile filozofice schopenhaueriene.

Aceasta natura dubla a personajelor se intalneste si in ilustrarea temei iubirii vazute

antitetic, in maniera romantica, in doua ipostaze: iubrea ideala si cea pamanteana. Cea ideala
nu se poate realiza deoarece cele doua fiinte, Luceafarul si fata de imparat, apartin unor lumi
diferite. In schimb, iubirea pamanteana dintre Catalin si Catalina se poate implini, fiind doua
fiinte care apartin aceluiasi univers si intre care nu exista niciun fel de incompatibilitate.

Din punctul meu de vedere, Luceafarul este o capodopera a creatiei eminesciene si prin
stilul abordat de poet, prin imaginarul poetic tipic romantic si prin perfectiunea formei, poemul
fiind indelung cizelat. Astfel, poetul i-a oferit o limpezime desavarsita, folosind epitete, metafore
si comparatii puternic sugestive.

Asadar, prin intregul poem, Eminescu a reusit sa prezinte lumea intr-o viziune romantica,
apeland la trasaturile specifice ale acestui curent literar pe care l-a reprezentat in modul cel mai
stralucit cu putinta.