Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
136 Whittal Yvonne Dulce Tortura V2docx
136 Whittal Yvonne Dulce Tortura V2docx
136 Whittal Yvonne Dulce Tortura V2docx
Dulce tortură
Devil's Gateway
BUCUREȘTI 1996
Când Vicky se sculă a doua zi, Conrad nu mai era în camera lui.
Nu reapăru decât la ora de plecare a părinților săi. Când îi însoțiră pe
Anton și Elinor la mașină lor, tânăra femeie îi evită cu grijă privirea.
— Sunt încântată că te-am cunoscut mai bine, draga mea fată,
declară Elinor, strângând-o în brațe. Poate vei reuși să-l convingi pe
Conrad să ne viziteze mai des.
Vicky murmură un răspuns. Ea surprinsese surâsul puțin crispat al
soțului ei, nuanța de neliniște din ochii lui. Anton îi puse un braț în
jurul umerilor, dându-i o sărutare pe frunte.
— Nu te certa prea des cu fiul meu, murmură el. Ea zâmbi figurii
atât de asemănătoare cu a lui Conrad.
— Drum bun, spuse ea, depărtându-se de mașină.
Când aceasta trecu de arcul de piatră, Conrad se întoarse spre
Vicky.
— Trebuie să-ți vorbesc, îi spuse el, cu o privire semnificativă la
adresa lui Michael.
Tânărul dădu din umeri, vru să se îndepărteze, dar Vicky îl reținu
de braț.
— Nu… nu pleca… dacă ai ceva să-mi spui, reluă ea privindu-și
soțul în față, prezența lui Michael nu mă jenează.
Buzele lui Conrad se crispară. Ea avu impresia că-i scapă ceva
important, dar era hotărâtă să nu cedeze.
Conrad păru că este de acord, apoi se răzgândi. Se întoarse și se
îndreptă cu pași mari către locul unde Jim supraveghea oile, într-un
țarc nou. Michael se eliberă de mâna surorii lui.
— Era prudent? întrebă el. Este foarte prost dispus acum și refuzul
tău de a-i vorbi n-o să aranjeze lucrurile.
— Știu despre ce dorea să-mi vorbească și n-aveam nici un chef
să discut acest subiect cu el.
— V-ați certat?
— Întrucâtva…
Ea dorea să-și gonească din minte ceea ce se petrecuse. Michael
suspină exasperat.
— Ascultă, Vicky, dacă pot să te ajut, îmi vei spune?
— Tu nu poți face nimic, dar îți mulțumesc oricum, Michael,
răspunse ea cu ochii plini de lacrimi.
Merseră câtva timp unul lângă altul în tăcere, înainte de a-i
propune:
— Mă duc în oraș azi după-amiază, vrei să mă însoțești?
— Nu, dar mi-ar plăcea dacă mi-ai duce o scrisoare la poștă.
— De acord. Pregătește-o pentru ora mesei. Eu plec imediat după
aceea.
Ea intră în casă. Neavând cu ce să se ocupe, își spălă părul, îl
uscă, îl perie și-l legă simplu cu o pangiică. Își puse apoi o pereche
de pantaloni și o bluză, înainte de a se duce la grajd.
Teresa cel puțin, era fericită s-o vadă. Ea necheză încetișor, își
frecă botul de brațul lui Vicky, iar aceasta mângâie multă vreme gâtul
satinat. Nu mai avea nevoie de ajutor pentru a-și monta șaua și se
achită cu plăcere de sarcina ei. Teresa reprezenta pentru ea libertatea,
destinderea, uitarea. Nu mai trebuia să gândească și asta era dorința
ei cea mai mare: să nu se mai gândească! Să uite totul…
Vicky reveni cu o oră înaintea mesei. Se simțea mai bine. Urcă să
aducă din camera ei scrisoarea destinată lui Helen și căută un plic.
Poate Conrad avea unul în biroul lui, gândi ea.
Ușa biroului era întredeschisă, așa că o împinse și intră. Pe birou
nu erau plicuri și atunci căută în sertare.
Îl trase pe primul, la dreapta, și încremeni, îngrozită. Peste un
teanc de hârtii se afla o fotografie a ei, în picioare, pe nisipul unei
plaje, cu părul desfăcut, dat pe spate. Își ținea picioarele puțin
desfăcute pentru a rezista violenței vântului care-i lipea rochia pe
trup și-i scotea în evidență curba trupului tineresc. Cu capul dat pe
spate, râdea. Fotografia era deosebit de provocatoare.
Cu o mână ezitantă luă fotografia și o examină îndelung. Își
amintea în ce împrejurare fusese făcută. Sam și Helen o invitaseră la
un picnic pe o mică plajă izolată. Timpul fusese execrabil, dar se
distraseră bine: Vicky își sărbătorea majoratul și Helen se bucura de
perspectiva unui prim copil. După ce se plimbase pe plajă, tânăra fată
revenise luptând contra vântului și Sam, cu toate protestele ei,
profitase pentru a o fotografia.
Unde și cum își procurase Conrad aceasta fotografie? Sam îi
dăduse lui Vicky unica fotografie și ea o distrusese, cerându-i lui
Sam să facă același lucru cu negativul. Cu siguranță n-o ascultase, și-
i dăduse lui Conrad această copie. Dar de ce? În ce scop? Oare se
uita la fotografie în orele pe care le petrecea singur în birou? Și care
erau atunci gândurile lui? O credea capabilă să ia o poză voit
provocatoare? O credea lipsită de orice moralitate. Familia ei,
prietenii ei știau despre ea exact contrariul, natural, dar el?
Un zgomot de pași în spatele ei o făcu să se întoarcă, cu o tresărire
vinovată. Privirea lui Conrad trecu de la fața ei la sertar. Ochii lui
aveau sclipirea oțelului.
— Ai găsit ceea ce căutai, sper?
Vocea lui conținea o amenințare ca zgomotul tunelului în
depărtare, anunțând o furtună violentă.
— Căutam plicuri…
— Ai găsit?
— Nu.
— Dar ai descoperit fotografia?
— Da, șopti ea într-un murmur aproape imperceptibil.
Conrad se apropie și ea se dădu cu un pas înapoi. Se aștepta să fie
lovită, dar el se opri lângă birou și scoase fotografia. Contemplând
îndelung imaginea, înainte de a-și ridica ochii pentru a o studia, cu o
privire insultătoare, pe tânăra femeie care tremura. Aruncă apoi
fotografia pe jos.
— Am în fața mea o reprezentare reală a caracterului tău, spuse el.
O lovitură de pumn n-ar fi rănit-o mai crud. Ea se retrase lângă
bibliotecă și-și dori ca pământul să se deschidă sub ea. Dar trebuia să
înfrunte realitatea acuzării care se ascundea în spatele cuvintelor
soțului ei. El interpretase fotografia exact așa cum se temuse ea că o
va face. O cuprinse un val de umilire care o lăsă fără putere. Se agăță
de spătarul fotoliului care se rotea, dar acesta se învârti sub mâna ei
și căzu fără să vrea în el. Prea obosită pentru a se sinchisi, rămase
acolo, neîndrăznind să-și ridice ochii spre soțul ei care o domina cu
toată înălțimea lui. Ea nu-i mai putea suporta aerul ironic.
— Sam ți-a dat-o? întrebă ea pe un ton mohorât.
— N-am de ce să-ți spun de unde și cum mi-am procurat-o.
— Distruge-o, te rog.
— De ce? întrebă el cu brutalitate. De ce-ți ascunzi adevăratul
temperament în spatele unui exterior de gheață?
— Te rog, îl imploră ea învinsă, plină de suferință. Această
fotografie ar fi trebuit să fie de mult distrusă.
— Distruge-o dacă vrei, dar te avertizez că posed negativul. Ea-și
ridică repede capul, cu ochii plini de mânie, cu fața lividă.
— Ești de disprețuit!
Conrad deveni și el palid.
— Vicky, ieri seară…
Ea-și acoperi urechile cu mâinile și strigă:
— Nu, nu doresc să vorbesc de ieri seară… nici acum, nici altă
dată.
În momentul următor, Conrad o apucă de brațe cu violență și o
ridică de pe fotoliu.
Ea se afla acum lipită de pieptul lui puternic. Ochii lui Conrad
luceau de mânie. Cu o mână el o apucă de gât și ea crezu o clipă că o
s-o sugrume. Dar Conrad se mulțumi doar să-i dea capul pe spate. În
același timp, cu cealaltă mână îi imobiliză pumnii la spate, făcând-o
neputincioasă.
— Mă urăști, nu-i așa? o întrebă el printre dinți.
Ea crezu că-i surprinde în ochi o expresie îndurerată, fără a ști
dacă nu era un efect al propriei imaginații. Dorea ca el să sufere tot
așa cum suferea și ea.
— Da, da, te urăsc! îi strigă ea.
Totuși, ea știa în sinea ei că-l va iubi până ce va muri pe acest
bărbat crud, detestabil. El îi cucerise inima fără voia ei, și o călcase
în picioare. Această inimă nu-i mai aparținea: era a lui pentru
totdeauna.
Gura lui Conrad se năpusti peste a ei și-i deschise cu forța buzele
deja rănite, Degeaba își mobiliză toate forțele pentru a rezista, el îi
smulse încă o dată o reacție care o lăsă slabă și tremurând în brațele
lui. Fără a se sinchisi de consecințe, ea îi înapoie sărutul cu o pasiune
care o ameți.
El îi dădu drumul la mâini. Mâinile lui alunecară într-o mângâiere
posesivă pe șoldurile tinerei femei, buzele lui căutară dulceața
umerilor ei.
Vicky se disprețuia fiindcă ceda astfel mângâierilor lui, dar acum
nu mai conta nimic, ci doar valul emoțional care o cuprinsese.
Deodată, el o îndepărtă. Vicky se clătină și se propti de colțul
mesei, Conrad se întoarse și ieși cu pași mari din birou, trântind ușa
în urma lui.
Vicky rămase o clipă cu ochii fixați pe ușă, fața ei exprimând o
stupoare totală, clar umilința era mai puternică. Se prăbuși lângă
fotoliu și izbucni în lacrimi. Plânse astfel multă vreme…
Conrad nu va mai avea ocazia s-o umilească astfel. Niciodată!
***
După acest nenorocit episod, viața își reluă cursul ei aparent
normal. Vicky duse din nou lucrurile lui Conrad în camera alăturată.
Îi fusese frică să nu-l vadă revenind la ea, dar această teamă era
nejustificată. Când erau împreună el se arăta curtenitor și chiar
Michael se convinse că totul merge bine între ei. Doar Vicky putea să
măsoare încordarea, constrângerea, suferința pe care o îndura în
fiecare zi.
Conrad părea că nu se sinchisește de cearcănele mari de sub ochii
soției lui, din cauza disperării și a lipsei de somn. Seara el și-o
petrecea din ce în ce mai des în biroul lui. Deseori Michael îl
întovărășea. Vicky rămânea singură, ascultându-i vorbind și râzând.
Ea suferea mult și adesea adormea plângând.
Momentul plecării ei se apropia și ea se temea de acest lucru mult
mai mult decât de venirea ei la Duiwelspoort. În ciuda a tot ce se
întâmplase, se simțea aici ca la ea acasă. Când va pleca, o parte din
ea va rămâne pentru totdeauna printre copăceii acestei regiuni de
semi-deșert. O va regreta pe Teresa și plimbările lor minunate. Îi va
regreta de asemenea pe Cezar și Cleo care fuseseră tovarășii ei de
fiecare zi. Dar mai mult decât orice, îi va lipsi Conrad…
— Doamna are un aer trist astăzi, remarcă Lizzie într-o dimineață
când Vicky bea o ceașcă de ceai în bucătărie.
— Da, Lizzie, sunt tristă. Îmi spuneam c-aș fi foarte nenorocită
dacă aș pleca de aici.
Lizie deschise ochii mari.
— Dar domnul Conrad nu ne-a spus că veți pleca.
O lacrimă se prelinse pe obrajii lui Vicky. Ea și-o șterse repede cu
dosul mâinii.
— Nu-mi da atenție, Lizzie, sunt o proastă.
— Poate că nu vă simțiți bine. Ați slăbit foarte mult!
Tânăra femeie începu să râdă cu o veselie forțată.
— Să nu mai vorbim despre mine. Vorbește-mi mai bine despre
Conrad. Cum era în copilărie?
— Insuportabil, doamnă.
Lizzie își șterse mâinile și-i turnă încă o ceașcă cu ceai lui Vicky.
— Câteodată o făcea să plângă pe miss Barbara tot tachinând-o,
dar se iubeau mult.
— A început creșterea vitelor imediat după terminarea școlii? Sau
a făcut mai întâi studii?
— Domnul Conrad s-a dus mai întâi la Universitate, dar nu pentru
a învăța creșterea vitelor. El dorea să fie vet… vet…
— Veterinar? șopti repede Vicky.
Revelația o surprindea, iată de ce vecinii îi cereau câteodată să le
examineze vitele!
— Da. Asta-i. A rămas doi ani la Universitate. Dar a avut necazuri
și Oubaas – bunicul domnului Conrad, s-a dus direct la Stellenbosch
și l-a adus pe domnul Conrad cu el.
— De ce? Despre ce necazuri era vorba?
— Domnul Conrad nu v-a spus?
— Nu.
— Poate că nu dorește să știți.
— Nu s-a gândit, asta-i tot. Povestește-mi, Lizzie. Servitoarea își
reluă povestirea cu regret.
— Domnul cunoscuse diverși tipi acolo, la Stellenbosch, nu prea
recomandabili. Părinții lui erau foarte neliniștiți: se temeau ca băiatul
lor să nu înceapă să facă prostii…
— Ce vrei să spui? Ce făceau aceia?
— …Jucau mult. Eu nu știu tot…
Îngrozită, Vicky se uita la ea.
— Nu pot să cred!
Lizzie dădu viguros din cap.
— Ba da, doamnă. Domnul Conrad a mărturisit c-a pierdut chiar
bani. L-am auzit cu urechile mele. Iată de ce Oubaas l-a obligat să
revină aici.
— Și el a ascultat fără să protesteze? Și-a abandonat studiile așa
de ușor?
Lizzie avu un aer mirat.
— Doamnă, când Oubaas dădea un ordin, nu era cazul să fie
discutat. Nici chiar de domnul Conrad! Și apoi, n-avea încă douăzeci
și unu de ani!
— Bunicul era probabil foarte sever.
— Sever? Domnul Conrad nu voia să se ocupe de domeniu, dar
bunicul l-a obligat.
— Nu cred! spuse Vicky cu un râs forțat.
— Doamnă, ăsta-i adevărul. Domnul Conrad a fost crescut cu
asprime.
— Și părinții lui Conrad au îngăduit ca fiul lor să fie astfel tratat?
— Ei protestau, desigur! Mai ales doamna! Domnul Anton era de
acord cu Oubaas. Oubaas era hotărât să facă om din nepotul său și a
reușit!
Vicky se gândi în tăcere. Înțelegea acum de ce Conrad se oferise
să-l ajute pe Michael; înțelegea și maniera pe care o întrebuințase. El
se regăsise, mai mult sau mai puțin, în Michael, și adoptase metoda
bunicului său ca să ajungă la același rezultat. Se întrebă dacă-i
vorbise lui Michael despre copilăria lui în ziua când au avut cea mai
violentă confruntare. Asta ar explica desigur schimbarea lui Michael
în aceeași zi.
Dar de ce ținuse să se căsătorească cu ea? Doar pentru a-i permite
să rămână lângă Michael? Sau Natalie fusese cea care-l influențase?
Mirarea lui Vicky crescu și mai mult când Natalie își luă obiceiul
să vină s-o vadă în timpul zilei pentru a bea o ceașcă cu ceai
împreună și a sta de vorbă.
Se părea că tânăra fată se maturiza de la o zi la alta și Vicky, spre
surpriza ei, observă că-i place Natalie. Totuși, era sigură că aceasta îl
mai iubea pe Conrad.
— Mama ar vrea să știe când îi vei face o vizită, îi spuse într-o
dimineață Natalie. Este neliniștită, cred, că ai slăbit și ai o mină
proastă.
Vicky evită privirea atentă a lui Natalie.
— Mama ta n-are nici un motiv să se neliniștească. Mă simt bine.
— Nu s-ar spune.
— Aparențele pot fi înșelătoare. Într-adevăr, n-am nimic. Nu dorm
prea bine, asta-i tot.
— Pot să-i anunț vizita dumitale mâine dimineață?
— Desigur.
Aerul era sufocant.
— Aș vrea să plouă, suspină Vicky, întinzându-i lui Natalie o
ceașcă cu ceai.
— Tata prevede o tornadă violentă pentru zilele următoare. El, în
general nu se înșală, și mi-e puțin frică.
— De ce?
— Nu ești de destulă vreme aici ca să cunoști furtunile din
Karroo. Râurile se revarsă, gardurile sunt luate de apă, iar deseori și
oile. În anul când digul unuia din baraje s-a rupt sub presiunea apei,
Conrad a pierdut optzeci de oi. Și tatăl meu a avut de asemenea
pierderi considerabile.
Privirea lui Natalie se pierdea în depărtare, dar Vicky o văzu
devenind subit mai atentă. Tânăra femeie își aruncă o privire în
aceeași direcție; Conrad și Michael examinau bariera unuia din
țarcuri. Cine reținea oare atenția tinerei fete? Conrad sau Michael?
Cei doi bărbați dispărură. Natalie se destinse.
— Michael își va sărbători săptămâna viitoare cei douăzeci și unu
de ani, cred? spuse ea. O să invitați câțiva prieteni?
— M-am gândit, da, dar n-am vorbit încă cu Conrad.
— Drace, de ce trebuie să vorbești mai întâi cu el?
Vicky se uită în ochii albaștri surprinși. Desigur, are dreptate, de
ce ar trebui să-l consulte pe Conrad? Dacă nu dorea să participe la
sărbătorire, n-avea decât să nu participe.
Natalie hotărî în locul ei.
— Să organizăm o petrecere-surpriză. Îi voi cere mamei să ne
pregătească cele necesare și vom veni după masă să-l sărbătorim.
Ești de acord, Vicky?
— Ei bine, da. Este o idee excelentă. De acord!
— Bravo!
Surescitată, Natalie plecă. Vicky, rămasă singură pe verandă, era
cam nedumerită. O înțelegea din ce în ce mai puțin pe Natalie van
Buren! Era exasperant!
Furtuna prezisă de Otto van Buren izbucni două zile mai târziu și
o îngrozi pe Vicky. Debută în timpul nopții și bântui până la ora
mesei a doua zi, lăsând în urmă ținutul devastat. Tunetele și fulgerele
torturau nervii tinerei femei. Ceea ce o chinuia cel mai mult era să-i
știe pe Conrad și Michael în ploaia diluviană: ei verificau soliditatea
țarcurilor și a barajului și se asigurau că animalele nu erau în pericol.
Conrad îi refuzase propunerea de a-i ajuta. Vicky se întreba ce era
mai rău: să se afle afară cu bărbații în această furtună îngrozitoare,
sau să-și petreacă ore întregi în casă, avănd-o doar pe Lizzie ca
tovarășă.
Conrad îi trimise un mesaj: nu vor veni la dejun. Trebuiau să
repare cele mai multe din stricăciuni înainte de căderea nopții. O
rugă pe tânăra femeie să dea mâncare rece purtătorului acestui mesaj
și ea se execută fără întârziere.
Așteptarea continuă. Cel puțin tornada se mai potolise, cerul se
lumina și nu-i mai era frică că pot fi loviți de trăsnet. În ciuda acestui
gând consolator, ea nu putea să înlăture un presentiment de dezastru.
Se făcuse întuneric de multă vreme, când auzi afară zgomote.
Cezar și Cleo lătrau și scheunau amândoi. Vicky rămase ca paralizată
în mijlocul bucătăriei.
— S-a întâmplat ceva, Lizzie, murmură ea. Își strânse pumnii, și
așa crispați.
— Ba nu, calmați-vă, spuse Lizzie râzând.
— Nu, este ceva. Este…
Conrad, Conrad a fost rănit, se gândi ea înnebunită. Ea reacționă
imediat, se repezi la ușă, o deschise. Conrad era în prag, cu Michael
aruncat pe umărul lui.
— Fără panică! spuse, văzând-o deschizând gura. A căzut, este în
stare de șoc, asta-i tot.
— Domnul Conrad! Ce s-a întâmplat? Tenul lui Lizzie devenise
cenușiu.
— Nimic, Lizzie, nu te neliniști.
Vicky îl urmă până în camera lui Michael.
— Ce s-a întâmplat? murmură ea,
Înainte de a-i răspunde, îl așeză ușor pe tânăr pe pat.
— Barierele au fost rupte. Taurul s-a înfuriat.
— Dar de obicei nu este agresiv!
— Din cauza furtunii, animalele sunt toate nervoase, agitate.
— N-a fost luat în coarne?
— Din fericire am putut să-l pun la timp la adăpost, dar s-a lovit
cu capul de un stâlp.
El o privea pe tânăra femeie. În jurul gurii ei se răspândise o
paloare ciudată.
— Crezi că-și va reveni?
Abia terminase fraza că Michael deschise ochii.
— Ce… ce…
— Totul e bine, Michael, îl asigură Vicky, examinându-i o
zgârietură de pe frunte. Ți-ai pierdut cunoștința, dar s-a terminat. Nu
te mișca. Mă duc să caut trusa de prim ajutor.
Ea se întoarse. Conrad nu mai era acolo. Unde plecase atât de
brusc? N-avu timp să se gândească. Făcu ceea ce trebuia ca să curețe
rana superficială a fratelui său, apoi o acoperi cu un pansament
adeziv.
— Ești gata din nou de atac, îi spuse ea surâzând. Dar ești foarte
murdar.
El se ridică, vrând să se dea jos din pat.
— Oh, capul meu! gemu el luându-l între mâini.
— Bea asta.
Ea îi puse două pastile în mână și-i ridică până la buze paharul cu
apă.
— Ar trebui să te odihnești puțin.
El înghiți pastilele cu o strâmbătură.
— Nu. În curând mă voi simți mai bine.
El ridică ochii spre sora sa și ea fu gata să izbucnească în râs în
fața figurii lui murdare de noroi.
— El mi-a salvat viața, știi?
— Conrad?!
— Când taurul s-a înfuriat, Conrad a sărit gardul și m-a aruncat de
cealaltă parte. M-am lovit de un stâlp, dar fără intervenția lui aș fi
fost luat în coarne… Iar în ceea ce-l privește pe Conrad, a scăpat
ieftin…
Vicky simți un nod în gât. Dacă Conrad ar fi fost în mod serios
rănit, dându-i ajutor lui Michael, niciodată nu și-ar fi iertat teribilele
acuzații pe care i le adusese în gând. Dar scăpase teafăr; n-ar fi putut
altfel să-l aducă pe Michael până acasă.
Michael făcu un duș. Tâmplele care îl dureau îl obligară apoi să se
culce din nou și Vicky îi aduse ceva de mâncare. Conrad reapăru.
— O să mănânc mai târziu, declară el ducându-se în birou.
Tânăra femeie se așeză la masă singură, dar îi fu imposibil să
mănânce. Lizzie se strâmbă în fața farfuriei intacte și se duse la
bucătărie. Puțin după aceea deveni foarte liniștită, ca și cum își
reținea răsuflarea.
Natalie sosi la volanul mașinii tatălui ei și Vicky fu fericită pentru
această diversiune.
— Tocmai am aflat de accidentul lui Michael. Am venit să aflu
cum se simte.
Vicky explică ceea ce se întâmplase.
— Urcă-te să-l vezi o clipă, sugeră ea. Tânăra fată ezită.
— Crezi că n-o să se supere?
— De ce să se supere?
Dând din umeri, Natalie urcă scara. Vicky rămase din nou singură.
Ea îl auzise pe Conrad plimbându-se în sus și-n jos în birou, și era
foarte neliniștit. Ce-ar face dacă s-ar duce la el? În ultimul timp el îi
suporta greu prezența. Desigur că va fi certată. Ezită în fața ușii
biroului. Un obiect căzu cu zgomot și Conrad trase o înjurătură.
Totuși Vicky nu se mișcă. Dar câteva secunde mai târziu, se auzi un
alt zgomot surd. Se hotărî și deschise ușa.
În picioare, cu mâinile sprijinite pe birou, Conrad își ținea capul
aplecat. Privirea tinerei femei se îndreptă spre el și respirația i se opri
în piept la vederea cămășii pline de sânge.
— Ești rănit! strigă ea.
Conrad întoarse către ea o față mâniată.
— Nu mă poți lăsa în pace?
Ea se apropie de el repede.
— De ce nu mi-ai spus nimic?! Arată-mi!
— Nu!
El îi luă mâinile pentru a o ține la distanță.
— Nu am nimic. Du-te să te culci!
— Conrad! Nu fi ridicol! Vreau să te ajut!
— Ești sigură că poți suporta?!
Buzele i se crispară din cauza durerii; el își întoarse ochii.
— Hai, scumpă infirmieră.
Ea îi săltă cămașa și scoase pansamentul plin de sânge care
ascundea o rană adâncă. Ea își înghiți greața care i se urca în gât.
— Pentru Dumnezeu, Conrad, ai nevoie de un medic!
— Acum ești ridicolă.
Scoase un râs răgușit, dar se prăbuși pe masă.
— Drace, o să leșin!
Vicky se grăbi să-l susțină. Reuși să-l așeze pe un fotoliu.
— Ce se întâmplă aici?
Vicky ridică repede ochii și o văzu pe Natalie în prag.
— Am bătut, dar probabil n-ați auzit!
— Natalie! Ce noroc că ești aici! Conrad a fost rănit și trebuie să-l
duc la un doctor.
— Vă rog, gemu el încetișor, este doar o zgârietură.
— Natalie, reluă tânăra femeie fără să-i răspundă, ai putea să-i
scoți mașina din garaj și s-o aduci la intrare? Cheia este agățată pe
perete, lângă frigider.
Conștientă de urgență, Natalie plecă alergând. N-avea timp să-i
schimbe pansamentul lui Conrad și Vicky nu îndrăznea să-l lase
singur. Michael apăru în pijama și halat.
— Mi s-a părut că aud mașina, ce se întâmplă?
— Conrad e rănit.
— Oh, Dumnezeule!
— Destul, șopti Conrad fără a-și putea reține o strâmbătură de
durere.
— Crezi c-o să poți să te sprijini de mine? Am să te ajut să urci în
mașină.
— Sunt prea greu…
Dar, fără să ezite, ea îi luă mâna, se băga sub umărul lui și-i puse o
mână în jurul taliei, pentru a-l susține mai bine. N-a fost o treabă
ușoară să-l ducă afară și să-l instaleze în mașină, dar toți trei,
Michael, Natalie și ea, reușiră. Conrad era conștient, dar pierduse
mult sânge, părea tot timpul pe cale să leșine. Vicky se așeză la
volan.
— Te însoțesc, declară Michael.
— Nici vorbă! Îmi ajunge un rănit. Telefonează-i doctorului și
anunță-l că sosim. Voi avea nevoie de ajutor pentru a-l coborî pe
Conrad.
— Îți voi deschide barierele, propuse Natalie. Ea alergă la propria-
i mașină și o luă înainte.
Era imposibil să mergi repede pe drumul spre Koelenberg; ploaia
îl făcuse aproape impracticabil și Vicky trebuia să înainteze cu viteză
de melc. Ea îl auzea pe Conrad gemând, când mașina sălta pe
neașteptate. Teama o împingea pe tânăra femeie să continue oricum.
Conrad nu trebuia să moară! Nu trebuia! Dacă i se întâmpla ceva…?
Să trăiască fără el era de neimaginat.
Teama de a pierde o ființă atât de prețioasă mărea spaima lui
Vicky. Fără îndoială, în continuare, el o va detesta, după ce-și arătase
în fața ei slăbiciunea. Era mândru. Prea mândru ca să accepte ajutorul
cuiva. Dar în seara asta nu avusese de ales. Mândria lui va fi și mai
rănită…
CAPITOLUL X