Tema: Economia întreprinderii – aspecte generale de studiu prin prisma

activităţii cooperatiste
1. Obiectul de studiu al disciplinei „Economia întreprinderii”
2. Cooperaţia de consum din RM – esenţa, evoluţia economică şi
perspectivele de dezvoltare
3. Alianţa Cooperatistă Internaţională – principii de organizare şi direcţii
de evoluţie

1. Obiectul de studiu al disciplinei „Economia întreprinderii”

În condiţiile economiei de piaţă activitatea economică este concentrată în veriga
de bază a economiei - întreprinderea - unde se creează bunurile materiale şi serviciile
necesare societăţii. Aici se află resursele materiale şi umane, aici se iau deciziile cu
privire la utilizarea lor.
Întreprinderea reprezentă un agent economic care produce bunuri şi servicii
destinate vânzării pe piaţă. Întreprinderea este unitatea structurală de bază a
economiei de piaţă care foloseşte resursele materiale şi umane pentru producerea
bunurilor şi serviciilor în scopul de a obţine profit.
Prin urmare, activitatea eficientă a întreprinderilor determină dezvoltarea
economiei naţionale. Dar, pentru a asigura activitatea întreprinderilor, este necesar
ca angajaţii şi, în primul rând, managerii lor să cunoască problemele teoretice şi
practice ale economiei de piaţă, să înţeleagă legalităţile ei şi, consecvent, să le
traducă în viaţă. În condiţiile economiei de piaţă supravieţuiesc doar întreprinderile
care cunosc mai bine cerinţele pieţei şi produc bunuri ce se bucură de cererea
consumatorilor. O astfel de activitate poate fi realizată numai de cei care au însuşit
bine teoria şi practica organizării şi funcţionării întreprinderilor.
Economia este ştiinţa care studiază bazele teoretice şi formele practice ale
structurilor de piaţă şi interacţiunile subiecţilor economici ai societăţii. Ca ştiinţă,
economia este studiată de mai multe discipline economice, aşa ca:
Macroeconomia studiază activitatea economică la nivelul economiei naţionale în
ansamblu, formarea cererii agregate şi ofertei globale, a fluxurilor dintre agenţii
economici, structura economiei naţionale şi interdependenţele dintre ramurile ei.
Microeconomia studiază activitatea economică din punctul de vedere al
comportamentului consumatorului, în funcţie de volumele de producţie, de preţurile
1
lor etc. Ea deseori se confundă cu economia firmelor. Dar este ştiut că
microeconomia este departe de realitatea afacerilor şi nu poate recomanda, decât în
cazuri excepţionale, modele concrete de utilizare eficientă a resurselor în activitatea
firmelor.
Formele concrete ale vieţii economice în care oamenii îşi asumă libertatea de a
alege folosirea optimă a resurselor de care dispun, pentru a-şi realiza scopurile,
sînt studiate de disciplina „Economia întreprinderii".
„Economia întreprinderii" studiază teoria şi practica activităţii economice în
strânsă legătură cu nevoile formării şi luării deciziilor în vederea funcţionării
întreprinderii. Ea include studierea formelor organizatorice, funcţiilor, problemelor
acumulării şi utilizării eficiente a tuturor resurselor în scopul desfăşurării activităţii
economice a întreprinderii.
Desfăşurarea activităţii economice a întreprinderii se bazează pe formarea şi
utilizarea categoriilor economice (potenţialul economic, resursele umane, resursele
materiale) asigurarea creşterii capitalului, veniturilor etc. Toate aceste categorii
economice se măsoară statistic şi se exprimă prin indicatori economici.
Evidenţierea şi analiza indicatorilor respectivi constituie o condiţie esenţială a
activităţii de conducere a întreprinderii şi trebuie să stea la baza elaborării
strategiei întreprinderii, aprecierii îndeplinirii şi fundamentării deciziilor. Indicatorii
economici sunt necesari atât pentru alegerea diferitelor variante de alocare şi folosire
a resurselor, cât şi pentru determinarea scopurilor şi estimarea rezultatelor obţinute în
activitatea economică. Prin urmare, întreprinderea trebuie să dispună de metode
argumentate pentru evidenţierea şi estimarea indicatorilor economici, a căror
valoare este decisivă în tragerea concluziilor referitoare la efectele generate ale
activităţii economice într-o anumită perioadă.
Cursul dat îşi propune ca sarcină cercetarea relaţiilor economice
exemplificate în cadrul întreprinderilor din sistemul cooperatist al RM – sistem
care se prezintă un sector economic important în complexul economic al ţării, ce
desfăşoară un spectru larg de activităţi şi are o arie teritorială de cuprindere
enormă.

2
 2. Cooperaţia de consum din RM – esenţa, evoluţia economică şi perspectivele
de dezvoltare
Cooperaţia de consum din RM are o istorie de mai mult de un secol – în 1868 în
Chişinău a fost constituită prima cooperativă „Sberejenie”. Apariţia cooperativelor
la noi urmărea scopuri şi principii comune mişcării cooperatiste mondiale. Aceste
principii, cît şi obiectivele principale ale activităţii sistemului cooperatist din RM
sînt în mare parte oglindite în Legea cooperaţiei de consum nr. 1252 – XIV din
28.09.2000. Conform acestei legi, principiile activităţii cooperaţiei de consum din
RM sînt următoarele:
1. libera asociere
2. colegialitate şi colaborare
3. democratismul
4. egalitatea şi nedescriminarea
5. publicitatea
6. mutualitatea (ajutor reciproc între membri)
7. contribuitivitatea
8. raporturile dintre membri cooperatori şi organizaţiile cooperatiste de
consum
9. colaborarea şi dezvoltarea
La fel, conform acestei legi sînt formulate sarcinile principale ale organizaţiilor
cooperatiste de consum, care sînt:
1. satisfacerea intereselor şi necesităţilor membrilor cooperatori
2. crearea şi dezvoltarea infrastructurii
3. extinderea cooperaţiei de consum
4. protecţia consumatorului
5. exercitarea influenţei asupra politicii de consum etc.
În urma evoluţiei sale cooperaţia de consum a RM s – a format ca un sistem, o
asociere de întreprinderi, care funcţionează în domenii diverse de activitate
economică şi aria cărora de activitate este concentrată în zonele rurrale ale ţării.
Domeniile de activitate ale cooperaţia de consum a RM sînt:

3
 1. activitatea comercială en – detail
2. activitatea comercială en – gross
3. activitatea de producţie
4. achiziţia produselor agricole de la populaţie
5. activitatea în sfera alimentaţiei publice
6. servicii
7. transporturi
8. construcţii
3. Alianţa Cooperatistă Internaţională – principii de organizare şi direcţii de
evoluţie
În evoluţia cooperaţiei mondiale de consum un rol deosebit îi revine Alianţei
Cooperatiste Internaţionale. La 19 august 1895, la Londra, din iniţiativa comună a
Comitetului temporar şi a Uniunii Cooperatiste a Marii Britanii, s-a desfăşurat
primul Congres Cooperatist Internaţional de constituire a Alianţei Cooperatiste
Internaţionale. Membri iniţiali au fost cooperativele din 15 ţări, printre care:
Anglia, Argentina, Franţa, Serbia, Italia, Olanda, Austria, Elveţia, Belgia, SUA,
Ungaria, Danemarca.
În conformitate cu statutul ACI, scopurile acestei organizaţii sunt:
1. a contribui la evoluţia mişcării cooperatiste internaţionale, care are la bază
acordarea ajutorului reciproc şi principiul activităţii democratice;
2. a propaga şi a păstra valorile şi principiile cooperatiste de activitate;
3. a contribui la evoluţia raporturilor economice şi de eficienţă mutuală între
organizaţiile membre;
4. a contribui la progresul social şi evoluţia economică, prin menţinerea
securităţii şi a păcii în întreaga lume.
La Congresul al XXXI-Iea al ACI din 1995 au fost adoptate 7 principii
cooperatiste, valabile pentru secolul al XXI-lea:
1. Asocierea liberă şi fără discriminare
2. Controlul democratic efectuat de către membrii cooperatori
3. Contribuţia economică a membrilor asociaţi

4
 4. Autonomie si independentă
5. Instruirea, perfecţionarea resurselor umane si informarea (publicitatea)
6. Colaborarea dintre cooperative
7. Interesul fată de comunitate
În prezent, membri ai ACI sunt 250 de organizaţii şi uniuni cooperatiste naţionale
din peste 94 ţări ale lumii şi 11 organizaţii cooperatiste internaţionale.
Structura organizatorică a ACI include:
1. Adunarea Generală - organul suprem de dirijare al ACI, compus din
reprezentanţi ai celor 250 organizaţii membre ale ACI; se întruneşte o dată
în doi ani. Funcţiile Adunării Generale: deleghează organele de conducere,
audit şi control ale ACI; aprobă rapoartele conducerii ACI şi ale
Comitetului de Audit şi Control; aprobă programele de activitate şi bugetul
ACI; determină şi aprobă direcţiile generale de dezvoltare ale ACI şi
Statutul Alianţei Cooperatiste Internaţionale; desemnează Preşedintele
Alianţei Cooperatiste Internaţionale, componenţa administraţiei şi a
Comitetului de Audit şi Control al ACI.
2. Adunarea Regională a ACI se întruneşte o dată la doi ani. Sarcinile ei
constau în intensificarea colaborărilor regionale şi în discutarea în comun a
problemelor regionale. Aplică în practică hotărârile generale, aprobă
priorităţile regionale în cadrul Programului ACI şi numeşte candidatul
regiunii respective pentru unul din cele 4 posturi de vicepreşedinte al ACI.
3. Administraţia - organ executiv de dirijare al ACI, format din Preşedinte, 4
vicepreşedinţi şi 20 de membri. Realizează controlul activităţii ACI,
prezintă pentru aprobare proiectul bugetului, adoptă decizii privind
acceptarea în calitate de membru al ACI organizaţia solicitantă şi numeşte
Directorul General.
4. Comitetul de Audit şi Control - organul de control al ACI. Duce evidenţa
patrimoniului şi activitatea financiară desfăşurată în cadrul ACI, rezultatele
fiind aduse la cunoştinţa Adunării Generale a ACI.
5. Directorul general al ACI - formează administraţia (secretariatul AICI) şi

5
 activează în cadrul statului-major de la Geneva, Elveţia.
ACI reuneşte la nivel internaţional cooperative de diferite tipuri, ca cele de
consum, de credit, agricole etc. Pentru a rezolva problemele de interes comun, de a
schimba opiniile existente în domeniile respective şi a promova colaborări
reciproce între cooperative începînd cu 1922 s – a recurs la crearea organizaţiilor
sectoriale ale ACI. Astfel, Asambleea Generală a ACI reunită la Oslo în 2003, a
recunoscut următoarele organisme în calitate de Organizaţii Sectoriale ale ACI:
– Organizaţia Cooperatistă Internaţională Agricolă;
– Organizaţia Cooperatistă Internaţională a Consumatorilor;
– Organizaţia Cooperatistă Internaţională Piscicolă;
– Organizaţia Cooperatistă Internaţională de Construcţie a Locuinţei;
– Organizaţia Cooperatistă Internaţională pentru Dezvoltarea
Comerţului;
– Organizaţia Cooperatistă Internaţională a Sănătăţii;
– Organizaţia Cooperatistă Internaţională a Turismului Asociat;
– Organizaţia Cooperatistă Internaţională de Distribuire a Energiei;
– Organizaţia Cooperatistă Internaţională Bancară;
– Organizaţia Cooperatistă Internaţională de Asigurare;
– Organizaţia Cooperatistă Internaţională a Cooperativelor de
Deservire.
Politica ACI reprezintă direcţiile de bază ale activităţii acesteia. Activitatea
ACI la nivelul internaţional, regional sau de sector constă în crearea condiţiilor
favorabile pentru dezvoltarea mişcărilor cooperatiste naţionale şi a cooperativelor
ce fac parte din cadrul acestora, în stare să satisfacă necesităţile materiale şi de alt
ordin ale membrilor săi.
Direcţiile de evoluţie prevăzute de politica ACI sunt:
1. Consolidarea colaborării între organizaţiile cooperatiste la nivel internaţional,
naţional şi regional
2. Securitatea identităţii cooperatiste, a valorilor şi principiilor cooperatiste
3. Intensificarea legăturilor dintre organele internaţionale şi guvernamentale
6
4. Acordarea asistenţei în dezvoltarea cooperaţiei
5. Grija fată de membrii cooperativelor şi de managementul cooperatist
6. Implicarea mişcărilor cooperatiste naţionale în soluţionarea problemelor
globale ale omenirii: menţinerea păcii, ocrotirea mediului înconjurător,
reducerea şomajului.

7
 Tema: Analiza economică a elementelor pieţii
1. Aspectele generale ale cererii de mărfuri
2. Esenţa şi sursele de constituire a ofertei de mărfuri
3. Principiile de analiză economică a consumului populaţiei
1.Aspectele generale ale cererii de mărfuri
Cererea – reprezintă cantitatea de bunuri sau servicii pe care consumatorii
sînt dispuşi să o cumpere în decursul unei anumite perioade şi la un preţ anumit.
Reflectînd modul de satisfacere a unei mari densităţi de nevoi, ordinea de
îndeplinire a acestora, multitudinea posibilităţilor de realizare a diferitelor
trebuinţe, specificul întrebuinţării anumitor produse etc., cererea de mărfuri
prezintă diverse forme de manifestare:
1. în dependenţă de gradul de utilizare:
– cerere primară
– cerere de schimb
– cerere suplimentară
2. în dependenţă de posibilităţile de manifestare a nevoilor:
– cerere efectivă
– cerere potenţială
3. în dependenţă de modul de manifestare în timp:
– cerere curentă
– cerere periodică
– cerere rară
4. în dependenţă de modul de formare şi stabilire a cererii asupra produselor
şi mărfurilor:
– cerere fixă
– cerere spontană
5. în dependenţă de modul de evoluţie în timp a cererii de mărfuri:
– cerere constantă
– cerere descrescîndă
– cerere crescîndă
6. în dependenţă de gradul de corelare a cererii cu oferta:

8
 – cerere satisfăcută
– cerere nesatisfăcută
– cerere formată
Cererea de mărfuri se formează şi se modifică în volum şi structură sub influenţa
următorilor factori:
1. factorii economici (veniturile băneşti ale populaţiei, nivelul preţurilor cu
amănuntul, volumul şi componenţa ofertei de mărfuri, dezvoltarea fondurilor
sociale de consum etc.)
2. factorii sociali (structura socială şi profesională a societăţii, nivelul instruirii şi
dezvoltării culturale a populaţiei, tradiţiile istorice, moda etc.)
3. factorii demografici (numărul populaţiei, componenţa ei pe sexe, vîrste, locul
de trai, mărimea şi componenţa familiei etc.)
4. factorii naturali (temperatura atmosferei, umiditatea aerului, particularităţile
fiziologice ale factorului uman, relieful localităţii în care locuiesc oamenii etc.)
5. factorii organizatorici (calitatea activităţii comerciale, acţiuni promoţionale
etc.)
Metodele de determinare a cererii de mărfuri sînt următoarele:
1. balanţa veniturilor şi cheltuielilor băneşti ale populaţiei este una din
principalele metode de determinare a volumului global al cererii populaţiei.
Ea constă în calcularea cererii pe baza datelor organelor statistice (a
Departamentului de Statistică) privind nivelul veniturilor şi cheltuielilor
băneşti ale populaţiei. Rezultatul se obţine din diferenţa dintre volumul total al
veniturilor şi cheltuielile nemarfare ale populaţiei. Esenţa aplicării metodei de
balanţă constă în compararea şi echilibrarea a două elemente de bază ale
oricărei balanţe:
– Intrări (sau venituri, sau surse etc.);
– Ieşiri (sau cheltuieli, sau rezultate etc.).
2. elasticitatea cererii redă capacitatea de modificare a cererii sub influenţa
diferitor factori : venituri, preţuri etc. Coeficientul de elasticitate permite de a
cuantifica gradul de flexibilitate a cererii totale sau a cererii la o marfă

9
 anumită în dependenţă de schimbarea diverselor factori. Elasticitatea clasică a
cererii este cuantificată în dependenţă de veniturile populaţiei. Formula prin
care se calculează această dependenţă este următoarea :
E = (∆ x / x) : (∆ y / y)
E - coeficientul de elasticitate a cererii,
x - venitul mediu, calculat pe cap de locuitor, în perioada de bază.
∆x - mărimea modificării (creşterii sau diminuării) a veniturilor medii, calculată pe
cap de locuitor, în perioada pronosticului
y - volumul cererii, calculat pe cap de locuitor, în perioada de bază,
∆y - mărimea modificării (creşterii sau diminuării) a cererii, calculată pe cap de
locuitor, în perioada pronosticului.
3. metoda de extrapolare constă în prelungirea pentru perioada viitoare
(perioada de prognoză) a tendinţelor curente sau trecute observate în evoluţia
cererii populaţiei la un grup anumit de mărfuri în baza analizei şirului
dinamic.
4. metodele retrospectivă şi de trend, prevăd calcularea prognozelor în baza
stabilirii legăturilor cantitative între cerere şi factorii săi de influenţă într-o
perioadă de timp anumită. Specificul metodei de trend fiind utilizarea în
ecuaţiile respective ca factor aparte a şirului dinamic al indicatorilor timpului
(k = l,2,...n). Ambele metode prevăd utilizarea modelelor matematice ale
dependenţelor dintre cerere şi factorii respectivi.
5. metoda normativă de calcul a cererii constă în utilizarea normelor fiziologice
sau normelor raţionale, obişnuite de consum al mărfurilor, calculate pe cap de
locuitor pentru o perioadă anumită, cea mai frecventă fiind perioada de un an.
6. metoda de prevedere a cererii bazată pe aprecierile experţilor este destul de
răspândită şi constă în generalizarea opiniilor expuse de experţii, selectaţi
după anumite criterii, asupra perspectivelor de evoluţie a cererii. Calitatea şi
exactitudinea aprecierilor depind în mare măsură de principiile de alegere a
experţilor, de gradul lor de competenţă. Această metodă se foloseşte în
majoritatea cazurilor ca complementară

10
 2.Esenţa şi sursele de constituire a ofertei de mărfuri
Oferta de mărfuri reprezintă cantitatea de bunuri sau servicii care poate fi
vîndută în piaţă la un anumit preţ.
Clasificarea ofertei de mărfuri reclamă utilizarea unui ansamblu de elemente
specifice, care contribuie, pe de o parte, la o evidenţiere clară a caracteristicilor
mărfurilor, iar, pe de altă parte, oferă posibilitatea organizării în mod
corespunzător a proceselor de comercializare. Deci, oferta de mărfuri se clasifică
după mai multe criterii:
1. în dependenţă de destinaţia produselor în procesul de consum, oferta poate
fi grupată în 3 categorii de produse:
– produse destinate consumului final – reprezintă ansamblul obiectelor
materiale sau imateriale realizate şi achiziţionate pentru satisfacerea directă
a nevoilor umane.
– produse destinate consumului intermediar – reprezintă ansamblul bunurilor
şi serviciilor oferite agenţilor economici antrenaţi în acţiuni productive,
pentru a le consuma în procesul de producţie, în vedrea realizării altor
bunuri sau servicii.
– produse de echipament – o grupă care cuprinde bunurile utilizate în
organizarea şi desfăşurarea unui proces de producţie şi a căror durată de
viaţă este cel puţin un an, ca de exemplu: utilaje de diverse tipuri, maşini,
clădiri industriale şi comerciale etc.
2. în dependenţă de durata de viaţă a diferitelor categorii de produse:
– bunuri nedurabile (produsele alimentare, ziarele, detergenţii etc.)
– bunuri durabile (articole vestimentare de diverse tipuri, automobile, maşini
casnice, televizoare, maşini şi utilaje industriale, diverse categorii de imobile
etc.)
3. în dependenţă de unele criterii merceologice clasifică oferta de mărfuri în 2
categorii de produse:
– alimentare
– nealimentare

11
 4. în dependenţă de locul produselor în consumul populaţiei şi modul de
solicitare a acestora de către consumatori:
– bunuri primare de consum, destinate satisfacerii nevoilor fiziologice ale
populaţiei (hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă)
– bunuri de necesitate medie, destinate satisfacerii nevoilor de confort,
întreţinerea sănătăţii, petrecerea timpului liber în mod egreabil, organizarea
de vacanţe, utilaj casnic, produse alimentare superioare, medicamente,
autoturisme, unelte şi diverse utilaje destinate satisfacerii unor hobby – uri
etc.
– bunuri de lux
Mărimea şi dinamica ofertei de mărfuri în economia naţională depind de
bogăţiile naturale ale ţării, de eficienţa cu care sînt valorificate (prelucrate) şi de
schimburile cu exteriorul ţării. Baza formării ofertei o constituie producţia
naţională, comerţul exterior fiind un mijloc de extindere a pieţei pentru produsele
excedentare consumului intern sau reprezintă o valorificare superioară a unor
resurse naţionale.
Sursele de constituire a ofertei de mărfuri reprezintă formele de activitate
economică prin care resursele naturale sînt transformate în bunuri atrase în
circuitul economic prin relaţii de piaţă.
Expresia sintetizată a acestui proces în economia naţională o constituie valoarea
PGB (reprezintă valoarea totală a bunurilor şi serviciilor obţinute într – o anumită
perioadă de timp, de regulă un an. El cuprinde atît bunurile destinate unei producţii
ulterioare (bunuri intermediare), cît şi bunurile destinate consumului final, adică
satisfacerii nevoilor individuale ale populaţiei, nevoilor administraţiei publice şi
ale celor private) şi a PIB (reprezintă valoarea bunurilor finale ajunse în ultimul
stadiu al circuitului economic. El constituie valoarea adăugată în economie.)
Sursele principale de constituire a ofertei de mărfuri sînt următoarele:
1. Producţia industrială reprezintă una din principalele surse de formare a
ofertei de mărfuri, cele mai multe bunuri naturale .intrând în consumul
intermediar sau final după o prelucrare industrială.

12
2. Producţia agricolă este a doua mare sursă de formare a ofertei de mărfuri.
Bunurile provenite din agricultură au o dublă destinaţie :
 parte este folosită pentru consumul intermediar sau pentru
consumul final al producătorilor (autoconsumul);
 o altă parte este destinată pieţei, pentru consumul intermediar al
industriei alimentare şi uşoare, pentru consumul populaţiei şi
pentru export
Sursele de formare a ofertei de bunuri agricole se divid în două mari ramuri:
– producţia animală
– producţia vegetală.
3. Producţia altor ramuri ale economiei naţionale este produsă în sectorul
terţiar al economiei naţionale, sectorul prestator de servicii şi anume
transporturile, comerţul, turismul, serviciile comunale, învăţământul,
sănătatea, serviciile financiare activitatea editurilor, redacţiilor de presă,
studiourilor cinematografice, industria casnică, vânătoarea şi pescuitul
organizat etc.
4. Importul de mărfuri este o relaţie a economiei naţionale cu exteriorul şi
reprezintă o sursă de diversificare a ofertei interne de mărfuri cu acele poziţii
de sortiment care din anumite motive lipsesc din structura ofertei naţionale.
El creează condiţii de concurenţă pentru întreprinderile locale motivându-le
la creşterea competitivităţii producţiei lor atât pe piaţa locală, cât şi în
exteriorul ţării.
5. Rezervele de mărfuri sunt constituite în scopul înlăturării dezechilibrelor ce
pot apărea în corelaţia dintre ofertă şi cerere şi sunt stocuri inactive (în
aşteptare) până în momentul utilizării lor. Ele se reînnoiesc continuu pentru
a preveni degradarea lor. Rezervele agenţilor economici se constituie pentru
perioade scurte, de cel mult un an, şi se folosesc operativ în decursul
aceleaşi perioade. Rezervele la nivelul întregii economii, denumite rezerve
de stat, se constituie, se măresc sau se refac de-a lungul mai multor ani şi se
folosesc operativ pentru nevoi excepţionale, cum ar fi calamităţi naturale,

13
 crize, război.
3.Principiile de analiză economică a consumului populaţiei
Consumul reprezintă cadrul ce cuprinde satisfacerea necesităţilor societăţii în
ansamblu, ale unităţilor economice şi instituţiilor, precum şi ale fiecărui individ în
parte. El este forţa motrice a producţiei, semnificînd uzură şi distrucţie, implicînd
schimbarea bunurilor sau serviciilor consumate cu bunurile sau serviciile nou
create.
Consumul, ca expresie a folosirii unor bunuri şi servicii rezultate din producţie
pentru satisfacerea nevoilor oamenilor şi ale producţiei însăşi, îmbracă forme
diferite:
1. în dependenţă de locul consumului în asigurarea evoluţiei societăţii:
a. consum intermediar – reprezintă valoarea bunurilor sau a serviciilor
consumate în cursul unei perioade, în procesul concret de producţie
b. consum final − reprezintă valoarea bunurilor şi a serviciilor
individuale sau colective utilizate pentru satisfacerea directă a
nevoilor umane
2. în dependenţă de tipul produselor implicate în procesul său de realizare:
a. produse alimentare
b. produse nealimentare
c. energie
d. servicii
3. în dependenţă de durata de viaţa a produselor:
a. consumul de bunuri durabile (automobile, TV, aparate radio, maşini
de spălat, mobilă, motociclete, biciclete, etc.)
b. consumul de bunuri semidurabile (sticlăria, articole textile, articole
din piele, produsele lucrate din lemn, articole din plastic şi produse
industriale diverse.)
c. consumul de bunuri nedurabile (produse alimentare, produse de
întreţinere (detergenţi), produse cosmetice, medicamente, produse
auxiliare în consum (chibrite), produse energetice (combustibili,

14
 carburanţi, lubrifianţi))
d. consumul de servicii (sunt reunite cheltuielile referitoare la: reparaţii,
activităţi hoteliere, cafenele şi restaurante, transporturi în comun,
telecomunicaţii, întreţinerea locuinţelor, chirii, diverse servicii de
sănătate, asigurări şi servicii necomerciale).
4. în dependenţă de volumul şi structura cheltuielilor efectuate de populaţie în
vederea satisfacerii diferitelor trebuinţe:
a. consumul de bunuri nedurabile, destinate nevoilor de bază ca: hrana,
îmbrăcămintea.
b. cheltuieli destinate serviciilor (cheltuieli de servicii, asistenţă
medicală, asistenţă juridică, servicii culturale şi artistice, transport,
etc.)
c. cheltuieli de consum durabile (automobile, aparate casnice)
Consumul în economie evoluează în funcţie de creşterea veniturilor
populaţiei, sintetizată în creşterea PIB şi a venitului naţional. Această dependenţă a
fost pusă în evidenţă de Keynes, prin fenomenul de înclinaţie spre consum şi Ernst
Engel, prin formularea unor legături de legitate, definite ca legile Engel.
Noţiunea de înclinaţie spre consum a fost definită şi introdusă în ştiinţa
economică de economistul american Keynes în anul 40 ai secolului XX. Înclinaţia
spre consum reprezintă raportul dintre consumul total şi venituri. Ea este
exprimată de 2 valori:
1. înclinaţia medie a consumului: c = C / X, unde: c - înclinaţia medie a
consumului; C – consumul; X – venitul.
2. înclinaţia marginală a consumului: c' = ∆C / ∆X
Cercetarea în timp a bugetelor de cheltuieli ale diferitor tipuri de gospodării a
demonstrat că comparând evoluţia consumurilor cu evoluţia venitului naţional se
observă anumite legităţi de dezvoltare a consumului diferitor categorii de produse
în ce priveşte ritmurile lor de creştere. Potrivit acestor legi, numite ale lui Engel,
după numele savantului german, care le-a observat, există o anumită ierarhizare a
consumului, şi anume :

15
1. populaţia cu nivel jos de viaţă cheltuieşte cea mai mare parte a veniturilor
pentru satisfacerea nevoilor de bază - hrană, îmbrăcăminte, locuinţă.
2. pe măsura creşterii veniturilor şi a nivelului de viaţă populaţia începe să
schimbe destinaţia cheltuielilor în folosul bunurilor necesare confortului
petrecerii agreabile a timpului liber, întreţinerii sănătăţii, pentru
transporturi, vacanţe, ş.a.
3. populaţia societăţilor dezvoltate şi prospere evoluează rapid spre aşa-
numitele societăţi ale serviciilor, acestea din urmă făcând parte din grupa
produselor de lux.

16
 Tema: Esenţa comerţului şi importanţa lui în procesul dezvoltării economice
1. Esenţa noţiunii de comerţ şi caracteristica acestei categorii economice
2. Funcţiile economice ale comerţului
3. Sfera relaţiilor comerciale în economia naţională
4. Problemele actuale ale comerţului în Republica Moldova
1. Esenţa noţiunii de comerţ şi caracteristica acestei categorii economice
Mult timp cuvântul "comerţ" era folosit într-un sens foarte larg, desemnând
practic toată activitatea economică în întregime. Anume acest sens se conţine în aşa
termene juridice cunoscute, ca de exemplu "Codul comercial" sau "Dreptul comercial".
Într-un sens mai restrâns prin comerţ se subînţelege cumpărarea mărfurilor şi
revinderea lor fără a introduce modificări materiale esenţiale în ele. Dimpotrivă, pentru
activitatea de producţie este caracteristică anume modificarea, sau prelucrarea,
obiectelor naturale cu scopul de a primi un produs final, util pentru satisfacerea
necesităţilor consumatorului.
Iniţial comerţul s-a dezvoltat sub forma sa "externă", ca schimb de mărfuri cu
ţări, meleaguri, sau triburi diferite. Aceasta formă "externă" a comerţului era însoţită
deseori de o influenţă puternică a statului (vame, cotări, conflicte între state, etc).
Comerţul intern, privit ca o totalitate de activităţi ce asigură şi produc schimb de
mărfuri, apare odată cu creşterea populaţiei urbane, cu dezvoltarea diviziunii
muncii şi a producerii de mărfuri în cantităţi tot mai mari la întreprinderi
specializate, îndepărtate de consumatori.
În consecinţă a devenit mai clar scopul activităţii de comerţ interior, după cum
spunea renumitul J.B. Say (1840): "înainte se credea că esenţa comerţului constă în
schimbul de mărfuri, adevărata "esenţă constă, în a face produsul accesibil
cumpărătorului".
Deci, definiţia "Comerţul interior se prezintă ca totalitatea operaţiunilor,
executate în limitele unui stat, care costau în cumpărarea mărfurilor de la producători
şi vânzarea lor cu scopul de a pune la dispoziţia consumatorilor bunuri materiale în
forma, timpul şi locul, care răspund cerinţelor acestora".
Aceasta nu înseamnă că întreprinderile producătoare se bazează întru totul pe
serviciile intermediarilor. Este normal ca firmele industriale, producătorul, să ducă

17
o politică specifică, inclusiv alegerea canalelor de distribuţie.
2. Funcţiile economice ale comerţului
Funcţiile economice pe care comerţul le exercită constau în primul rând în prestarea
serviciilor. Comercianţii, fiind intermediari între producători şi consumatori, oferă
servicii şi unora, şi altora, influenţând în cele din urmă şi evoluţia economiei în
întregime:
1. Prestarea serviciilor producătorilor şi anume: eliberându-le de necesitatea de
a lucra nemijlocit cu un număr enorm de consumatori; creând stocuri de marfă
se face posibilă sincronizarea ritmurilor de producţie şi de consum, care au
caracter aleatoriu, sezonier; asigură un caracter mai stabil, mai regulat al
veniturilor producătorilor, independent de schimbările în ritmurile de
desfaceri.
2. Măresc posibilităţile producătorilor de a satisface cerinţele consumatorilor, şi
anume: creează condiţii pentru ca bunurile materiale, produse în partide mari, de
o multitudine de întreprinderi, situate în teritorii diferite, să devină accesibile
consumatorilor în acea calitate şi cantitate, în locul şi în timpul comod
consumatorului. Această funcţie presupune executarea următoarelor operaţii -
gruparea şi divizarea partidelor de mărfuri, transportarea şi păstrarea,
formarea sortimentului şi expunerea mărfurilor. Aceste operaţii se execută atât
de producători, cât şi de comercianţi, în proporţii diferite în dependenţă de epocă,
de modul de organizare a comerţului, de divizarea responsabilităţilor între
producători şi comercianţi.
3. În economia de piaţă comercianţii influenţează evoluţia economică
prin rezolvarea unor probleme principiale în următoarele direcţii: informează
producătorii despre schimbările cererii consumatorilor; organizează sau iau
parte activă în activităţile publicitare, care influenţează alegerea
cumpărătorului; contribuie la asigurarea concurenţei, efectuând compararea
şi alegerea furnizorilor săi; iau parte activă în formarea preţurilor din piaţă;
activitatea lor influenţează creşterea sau scăderea producţiei în diferite
ramuri, precum şi a diferitor tipuri de marfă.

18
 Astfel, putem constata, că rolul comerţului intern nu se reduce numai la
desfacerea producţiei. Comerţul interior este acea ramură a economiei, care
stimulează producţia şi ajută la alegerea direcţiilor prioritare de dezvoltare a
acesteia, ea este un element indispensabil al structurii unei economii de piaţă şi are
o influenţă hotărâtoare asupra eficienţei acesteia
3. Sfera relaţiilor comerciale în economia comercială
Complexitatea actelor de comerţ este determinată de interpretarea largă a
conceptului de produs, creat şi oferit pentru a satisface o nevoie, o preferinţă sau o
dorinţă. El poate lua forma unui obiect tangibil (alimente, îmbrăcăminte) a unui
serviciu (transport, proiectare, justiţie), o idee (securitatea rutieră) etc.
Reieşind din cele spuse, putem evidenţia următoarele sfere ale relaţiilor
comerciale în economia naţională:
1. actele de comerţ cu bunuri de consum intermediar şi consum final;
2. actele de comerţ cu servicii de producţie şi consum;
3. actele de comerţ cu servicii turistice;
4. actele de comerţ cu servicii bancare şi de asigurări;
5. actele de comerţ cu titluri financiare;
6. comerţul invizibil
Actele comerciale cu bunuri se diferenţiază:
- după destinaţia, pe care ele o poartă în activitatea economică (pentru
prelucrare în scopul obţinerii altor bunuri sau pentru satisfacerea nevoilor de
consum). Astfel după destinaţia lor se disting : bunuri de consum
intermediar şi bunuri de consum final. O categorie aparte o constituie
bunurile de echipament (maşini, instalaţii) destinate desfăşurării procesului
de producţie. Ele sunt bunuri finale în momentul achiziţionării lor de către
agenţii economici şi devin bunuri intermediare, denumite bunuri de investiţii
sau bunuri de capital la trecerea lor în procesul de producţie.
- după modul de însuşire a lor în procesul de repartiţie în economie bunurile
se divid, conform clasificării ONU pentru conturile naţionale, în :
 marfare (produse şi însuşite la un preţ, care acoperă cheltuielile de

19
 producţie şi de circulaţie şi asigură producătorului şi distribuitorului
un profit)
 nemarfare - se însuşesc direct de către producători din producţia
proprie (autoconsumul producătorului) sau se distribuie fie gratuit, fie
cu înlesniri de plată de către administraţiile publice.
Astfel, putem enumera următoarele acte de comerţ din această grupă:
1. actele de comerţ cu bunuri intermediare industriale. În această categorie de
bunuri se includ: materii prime naturale (petrol, cărbune) sau manufacturate
(oţel, laminate); bunurile de echipament de bază (instalaţii, birouri) şi
accesoriu (maşini, utilaje, echipament de birou); furnituri de exploatare
(combustibil, lubrifianţi) şi de întreţinere (vopsele). Actele comerciale cu
aceste bunuri se înfăptuiesc direct fără intermediari, între producătorii şi
utilizatorii bunurilor.
2. actele de comerţ cu produse agricole (pentru consum intermediar sau final).
Atragerea produselor în circiutul economic are loc prin acte de schimb
directe între producători şi consumatori şi prin acte de comerţ înfăptuite de
producători şi comercianţi. Se identifică astfel următoarele forme de
prelucrare a produselor agricole: autoconsumul producătorilor, vînzarea
produselor agricole direct de cţtre micii producători consumatorilor
individuali în cadrul pieţelor, actele de comerţ efectuate de producători
pentru vînzarea unor produse (cereale, plante tehnice, produse animale)
către fabricile de prelucrare.
3. actele de comerţ cu bunuri de larg consum (industriale şi agricole).
Bunurile de larg consum reprezintă bunurile de consum final destinate
satisfacerii nevoilor de trai ale oamenilor. Comercializarea acestor bunuri se
face prin următoarele tipuri de acte de comerţ: acte de comerţ înfăptuite de
societăţi comerciale pentru vînzarea cu ridicate sau cu amănuntul a
mărfurilor, actele de comerţ înfăptuite direct de producători prin forţa de
vînzare a întreprinderii (magazine), vînzările de produse ale micilor
producători agricoli şi lae meseriaşilor pe pieţe.

20
 Actele de comerţ cu servicii de producţie şi consum. Serviciile sunt activităţi
imateriale, prin care se transmite efectul util al unui bun sau al unui gen de muncă,
pentru satisfacerea unei nevoi. Serviciile se caracterizează prin faptul că sunt
inseparabile de prestatorul acestora şi se consumă odată cu producerea lor, deci nu
put fi stocate. Ceea ce se separă este munca prestatorului (spre deosebire de
bunurile tangibile).
Sub aspectul actelor comerciale prin care se creează şi se distribuie serviciile se
delimitează potrivit conturilor naţionale, în două categotii:
1. serviciile marfare – sînt servicii care se schimbă pe piaţă contra monedă şi
sînt produse de o unitate instituţionalizată în care cel puţin 50 % din
veniturile sale se obţin vin vînzarea serviciului (transporturile,
telecomunicaţiile, serviciile hoteliere, serviciile de întreţinere a aparatelor
electrocasnice etc.)
2. serviciile nemarfare – intră în consum cu titlu gratuit sau cvasigratuit (adică
la un preţ infe4rior costului de producţie), iar unitatea care le oferă obţine
mai puţin de 50 % din venituri pe seama prestării serviciului (serviciile de
sănătate, învăţămînt, cultură, justiţie etc)
Distribuirea serviciilor prin acte de comerţ are loc fie direct, de către prestatorul
lor (persoane fizice sau juridice), fie printr-un intermediar, calitate el devine
comerciant.
Actele de comerţ cu servicii turistice. Turismul reprezintă complexul de servicii
prin care un produs al naturii, un loc istoric, bogăţii culturale, sau manifestări
diverse (culturale, ştiinţifice, politice etc.) sunt puse în valoare cu scopul
satisfacerii anumitor nevoi ale oamenilor. Actele comerciale de turism pot fi
înfăptuite fie de proprietarul produsului turistic, fie de intermediar, care preia
produsul de la proprietar şi îl distribuie către consumator.
Actele de comerţ cu servicii bancare si de asigurări. Aceste servicii apar
reieşind din esenţa de marfă pe care o au banii, supuşi relaţiilor de piaţă, şi anume
de a fi oferiţi de cei care dispun de ei în scop de ofertă şi ceruţi de cei, care au
nevoie pentru a-i investi. În ansamblul acestor tranzacţii intră şi cele de pe piaţa

21
valutară (sau piaţa monetară), precum şi serviciile de asigurări.
Actele de comerţ cu titluri financiare. Titlurile financiare sunt instrumente
economice prin care agenţii economici îşi plasează disponibilităţile de mijloace
băneşti sau îşi asigură necesarul de capital pe termen scurt sau pe termen lung. Ele
se mai numesc hârtii de valoare, şi pot fi:
1. Hârtii de valoare pe termen scurt servesc la finanţarea prin credit a unor
schimburi între agenţi economici (cambiile) şi plasarea pe termen scurt în
bănci a disponibilităţilor băneşti ale agenţilor economici (bonurile de tezaur
şi certificatele de depozit).
2. Hârtii de valoare pe termen lung sunt acţiunile şi obligaţiile emise de
societăţi pentru formarea şi mărirea capitalului.
Instituţia principală în negocierea titlurilor financiare o reprezintă bursle de
valori. În afara acestora sînt folosite băncile, societăţile de investiţii financiare şi
brokerii (societăţi sau persoane fizice care cumpără şi vînd în contul unor clienţi).
Comerţul invizibil - prezintă o categorie de servicii, care se realizează în
schimburile internaţionale, şi se numesc invizibile pentru că nu iau o formă
materială concretă. Din categoria acestora fac parte :
1. transport de mărfuri şi călători pe care o ţară le efectuează pentru altă ţară;
2. cheltuielile populaţiei autohtone în străinătate;
3. transferări din migrarea forţei de muncă;
4. venituri din investiţii directe sau din titluri de valoare;
5. donaţii, ş.a.
Serviciile invizibile sînt efectuate de agenţi economici specializaţi în operaţiuni
de comerţ exterior, astfel că ele au caracterul de comerţ cu servicii.

22
 Tema: Vânzările - concept teoretic şi metodele principale de fundamentare
economică a lor
1. Esenţa, definiţia şi conţinutul vînzărilor
2. Indicatorii de analiză economică a vânzărilor
3. Metodele de previziune a vânzărilor
1. Esenţa, definiţia şi conţinutul vînzărilor
Genul de incluziune a comerţului este schimbul, comerţul fiind considerat
ansamblul actelor de vînzare – cumpărare care intermediază schimbul dintre
producători şi consumatori.
Ansamblul actelor de schimb, privite prin intercondiţionarea lor formează
vînzarea mărfurilor concept care desemnează forma economică prin care se
înfăptuieşte trecerea bunurilor de la producţie la consum.
Într – o economie de piaţă, procesul de vînzare a mărfurilor cunoaşte 2 stadii:
1. vînzarea en – detail – cuprinde actele de vînzare – cumpărare de mărfuri, în
partizi mici efectuate între producători sau comercianţi şi consumatorii
individuali pentru satisfacerea nevoilor curente ale acestora. Vînzarea
mărfurilor en – detail are o serie de funcţii specifice:
- Revinderea mărfurilor în cantităţi mici şi foarte mici, uneori chiar în limitele
inferioare etalonului de vânzare (ex. submultiplele metrului, litrului,
kilogramului)
- Asigurarea prezenţei consumatorilor în unităţilor comerciale atât în toate
zonele, localităţile şi punctele populate, cât şi deschiderea acestora în toate
zilele anului potrivit unui program solicitat de segmentele respective de
consumatori.
- Asigurarea unui sortiment foarte larg şi extrem de complex al mărfurilor,
punând la dispoziţia consumatorilor absolut toate produsele realizate de
producătorii industriali şi agricoli.
Se pot evidenţia trei categorii de intermediari cu ridicata :
1. comercianţi cu ridicata clasici sunt firme independente care deţin dreptul de
proprietate asupra mărfurilor. Ei se împart la rândul lor în :
- comercianţi care oferă servicii complete

23
 - comercianţi cu ridicata care oferă servicii limitate
- comercianţi care aprovizionează rafturile detailiştilor.
2. agenţii şi brokerii negociază cumpărarea şi vânzarea mărfurilor, dar nu deţin
dreptul de proprietate asupra produsului, ei sunt mijlocitori funcţionali,
intermediari, care realizează un număr limitat de activităţi de marketing în
schimbul unui comision.
3. auxiliarii producătorului care pot fi :
- filiale de vânzări mijlocitorii care aparţin producătorului şi asigură sprijinul
forţei de vânzare a acestuia în zonele în care sunt concentraţi clienţii şi unde
cererea este mare.
- birourile de vânzare - aparţin producătorului şi sunt localizaţi departe de
fabricile acestuia.
2. Indicatorii de analiză economică a vânzărilor
Analiza economică a vânzărilor poate fi realizată pe ani, trimestre sau luni.
Realizările privind vânzările din perioadele anterioare se prezintă sub formă de
valori absolute, serii de timp (cronologice) şi de distribuţie, indici de dinamică, de
structură, de sezonalitate etc., care formează banca statistică şi reflectă schimbările
cantitative şi calitative în evoluţia vânzărilor. Aceste aspecte pot fi caracterizate
prin mai mulţi indicatori economici, care permit analiza evoluţiei vînzărilor:
1. Dinamica vînzărilor caracterizează evoluţia vânzărilor într-o anumită
perioadă şi schimbările în structura acestora. Dinamica vânzărilor este
caracterizată de:
– Indicatorii absoluţi cuprind nivelul vânzărilor (yi) din fiecare an
(trimestru) şi modificarea (sporul) acestuia (∆) în raport cu anul de
bază (∆i/0) sau cu anul anterior (∆i/i-1).
– Indicatorii relativi cuprind indicii de dinamică cu bază fixă (Ii/0 = yi/y0
x 100) şi cu bază în lanţ (Ii/i-1 = yi/yi-1 x 100). Ei caracterizează
intensitatea creşterii vânzărilor în perioada dată, ceea ce
permite aprecierea gradului de expansiune a pieţei naţionale sau
locale.

24
 – Tendinţa în evoluţia vânzărilor, denumită şi tendinţa centrală a seriei
dinamice de vânzări sau trendul, reprezintă pentru o perioadă mai
îndelungată expresia evoluţiei legice a vânzărilor sub influenţa unor
factorii obiectivi (oferta, veniturile băneşti, preţurile, factorii
demografici şi climatici) şi subiectivi (factori psihologici,
organizatorici). Abaterile valorilor seriei sunt de regularitate
(schimbări sezoniere, evoluţii ciclice) şi aleatoare (datorită unor
factori întâmplători). Tendinţa centrală se evidenţiază prin ajustarea
matematică a seriei dinamice, folosind metoda celor mai mici pătrate
şi capătă expresia unor funcţii matematice de timp: y = f(t), de diferite
tipuri (linear, parabolic, exponenţial etc.), timpul fiind factorul
colector al tuturor influenţelor în perioada dată.
2. Structura vânzărilor şi modificarea ei în timp caracterizează structura
cererii şi schimbările în evoluţia acesteia, ca urmare a unor ritmuri diferite în
dinamica vânzărilor pe grupe de mărfuri. Structura vânzărilor este
reprezentată de indicii ponderali care se exprimă ca raportul procentual
dintre vânzările grupelor şi volumul total al vânzărilor. La nivel
macroeconomic, structura se evidenţiază pe două sectoare mari de mărfuri:
alimentare şi nealimentare. În cadrul fiecărui sector se delimitează grupe cu
importanţă mare în consumul populaţiei; la mărfuri alimentare: pâine şi
produsele de patiserie, carne şi produse din carne, lapte şi produse lactate,,
legume - fructe, băuturi etc.; la mărfuri nealimentare: produse textile,
produse de îmbrăcăminte, încălţăminte şi articole din piele, aparate, electrice
de uz casnic, autovehicule, motociclete, piese şi accesorii, carburanţi şi
lubrifianţi pentru autovehicule etc. La nivelul agenţilor economici structura
vânzărilor răspunde cerinţelor managementului de gestiune a aprovizionării,
stocurilor reţelei şi fundamentării politicii financiare.
3. Distribuţia teritorială a vânzărilor reprezintă expresia localizării relaţiilor
de piaţă şi a particularităţilor zonale ale cererii. La nivel macroeconomic,
distribuţia teritorială a vânzărilor este evidenţiată prin indicatori privind

25
 volumul global al vânzărilor şi structura acestora pe sectoare sau grupe de
mărfuri, pe judeţe, judeţul reprezentând o entitate economico - geografică
expresivă pentru profilul teritorial al pieţei. La nivel microeconomic, ea
cuprinde zona de piaţă a fiecărei întreprinderi şi, în interiorul acesteia, a
fiecărui magazin.
4. Sezonalitatea desfacerilor este o expresie a sezonalităţii conjugate a ofertei
şi cererii, a modului în care acestea se corelează în timp. Oferta are caracter
sezonier pentru o parte a produselor agricole, care intră în consum în stare
neprelucrată, intensificându-se în perioada obţinerii recoltei. Deşi
dezvoltarea industriei alimentare şi a bazei de depozitare a legumelor şi
fructelor înlătură în bună parte oscilaţiile mari ale ofertei în cursul anului,
ceea ce are ca rezultat o atenuare a cererii în scopul stocării ei de către
consumatori, totuşi, datorită preţurilor mai scăzute ale produselor în sezonul
de recoltare, cererea se intensifică pe seama restrângerii consumului la alte
produse. Sezonalitatea cererii apare, în primul rând, ca o formă de
manifestare a sezonalităţii nevoilor omului, legate de factorii climatici, sub
influenţa cărora acestea se formează. Analiza sezonalităţii vânzărilor trebuie
să ofere informaţii asupra amplorii oscilaţiilor sezoniere faţă de evoluţia
normală a fenomenului, perioada manifestării sezonului comercial (începutul
şi sfârşitul lui) şi măsurile luate de conducere referitoare la capacitatea
reţelei, forţei de muncă, resurselor financiare etc., pentru adaptarea acestora
la specificul fiecărui sezon comercial şi reuşita lor.
3. Metodele de previziune a vânzărilor
Metodele existente de previziune a vânzărilor se folosesc în dependenţă de condiţiile
informaţionale şi de sistemul de management primit în fiecare întreprindere. După
aceste criterii aceste metode pot fi grupate în :
1. metode şi tehnici intuitive
2. metode economico-matematice
1.Metodele intuitive se bazează pe capacitatea gândirii de a desprinde legităţi de
dezvoltare a efectelor analizate având ca bază experienţa trecutului. Dintre acestea

26
pentru previziune se folosesc :
 metoda brainstormingului - discuţii asupra problematicii analizate într-un grup
restrâns (10 - 15 experţi) asupra evoluţiei unor fenomene comerciale şi, în final,
formularea de idei, care sunt discutate şi dintre ele reselectate numai acelea pentru
care au existat cele mai bune argumente.
 metoda Delphi, denumită şi ancheta Delphi, se bazează de asemenea pe
capacitatea specialiştilor de a formula idei în etape succesive, în baza chestionarelor
elaborate în prealabil de către organizatorii anchetării şi trimise experţilor pentru
îndeplinire. Rezultatele finale se obţin ţinând seama de părerile tuturor experţilor,
generalizate de organizatori, şi de informaţiile noi pe care fiecare din experţi le poate
obţine la fiecare etapă nouă a anchetării.
 analiza morfologică - se foloseşte în scopuri tactice şi constă în interpretarea de
către un expert (specialist într-un domeniu îngust de specializare) a multiplelor
raporturi dintre fenomenele comerciale şi factorii de influenţă. Ea poate căpăta
caracterul unei analize-diagnostic, cu formularea unor legături de corelare între
vânzări şi diferiţi factori şi previziunea evoluţiei vânzărilor, obţinută prin
extrapolarea acestei legături.
2.Metode economico – matematice sînt următoarele:
 Extrapolarea reprezintă procedeul de extindere în viitor a corelaţiilor dintre
evoluţia vânzărilor şi evoluţia factorilor formativi ai pieţei (producţia, veniturile
băneşti ale populaţiei, factorii demografici) sau a tendinţei principale a seriei
dinamice de vânzări.
 Metoda normativă constă în stabilirea unor reguli sau a unor obiective de către
conducerea întreprinderii pentru a fi realizate în evoluţia unui proces sau a unui
fenomen comercial. Această metodă constituie baza programelor de realizare a
strategiilor de dezvoltare a întreprinderii.
 Metoda comparaţiei se foloseşte pentru previziunea activităţii în unităţile
comerciale din componenţa aceleiaşi societăţi, în situaţia în care se pot găsi
condiţii asemănătoare de activitate a lor din punct de vedere organizatoric, a
condiţiilor existente în piaţă sau a resurselor economice utilizate.

27
 Tema: Metodele principale de analiză şi planificare a stocurilor de mărfuri
1. Conceptul şi modalităţile de clasificare a stocurilor de mărfuri
2. Metodele de evaluare şi analiză a stocurilor de mărfuri
3. Principiile de fundamentare a normativelor de stoc
1. Conceptul şi modalităţile de clasificare a stocurilor de mărfuri
Stocul de marfă este o formă de materializare a ofertei, mai exact forma pe care
o îmbracă în mod obligatoriu toate mărfurile aflate în circulaţie. El cuprinde
cantităţi de mărfuri care rămîn în reţeaua comercială pînă în momentul realizării
lor câtre consumatori. Ca proces economic, stocajul reprezintă o stagnare a vînzării
mărfurilor; dar aceasta, cînd nu depăşeşte limitele normale, este o condiţie necesară
a procesului de vînzare a mărfurilor.
Stocul de mărfuri reprezintă unul din mijloacele prin care comerţul realizează
rolul său de intermediar între producţie şi consum, prin care se realizează funcţiile
ce – i revin în vînzarea mărfurilor, în economia naţională.
În literatura economică se evidenţiază 3 motive esenţiale de constituire şi
menţinere a stocurilor de către întreprinderi:
1. tranzacţia
2. precauţia
3. speculaţia
Stocurile de mărfuri îndeplinesc următoarele funcţii:
1. asigurarea unei circulaţii neîntrerupte a mărfurilor
2. echilibrarea producţiei cu consumul, a ofertei cu cererea de mărfuri
3. asigurarea unor posibilităţi largi de alegere din partea consumatorilor
Mărfurile se „opresc” sub formă de stocuri, în toate fazele care compun procesul
circulaţiei lor; ele cunosc forme variate, în funcţie de destinaţia produselor ,
particularităţile verigilor comerciale în care se realizează etc.
În aceste condiţii, se poate adopta un sistem de clasificare a stocurilor de
mărfuri, în funcţie de mai multe criterii:
1. în dependenţă de locul stocării:
– stocuri în veriga comercială cu ridicata
– stocuri în veriga comercială cu amănuntul

28
 – stocuri „pe drum” (adică în drum de4 la industrie la comerţ sau de la o
verigă comercială la alta)
2. în dependenţă de perioada în care sînt identificate:
– stocuri iniţiale sau stocuri la începutul perioadei analizate
– stocuri finale sau stocuri la sfîrşitul perioadei analizate
3. în dependenţă de caracterul şi destinaţia stocurilor:
– stocuri sezoniere
– stocuri cu destinaţie specială
– stocuri curente
– stocuri de siguranţă
4. în dependenţă de nivelul atins de stocuri în procesul permanent de
reînnoire:
– stocuri minime sau stocuri de alarmă
– stocuri medii
– stocuri maxime
2. Metodele de evaluare şi analiză a stocurilor de mărfuri
Stocurile de mărfuri pot fi exprimate cu ajutorul unui sistem, alcătuit din două
grupe mari de indicatori: absoluţi şi relativi.
Indicatorii absoluţi măsoară stocurile în unităţi naturale sau valorice. Ambele
forme de exprimare sunt importante pentru aprecierea mărimii stocurilor şi a
implicaţiilor acestora. Astfel, stocurile în exprimare valorică, de exemplu, indică
mărimea imobilizărilor de fonduri, a creditelor bancare necesare pentru finanţarea
lor şi deci, implicit, mărimea dobânzilor pe care trebuie să le suporte
întreprinderea. Cu ajutorul indicatorilor absoluţi pot fi exprimate atât stocurile
existente la un moment dat (de exemplu, stocul iniţial, final etc.), cât şi stocurile
medii ale unei perioade anumite, calculate ca medie(aritmetică, simplă, mobilă,
cronologică) a stocurilor de la diferite date (momente) dintr-o perioadă anumită.
Indicatorii absoluţi, oricât de complet ar reda situaţia stocurilor la un moment dat
sau în cursul unei perioade, nu pot sugera aprecieri asupra caracterului normal sau
anormal al stocurilor, nu pot exprima mărimea lor în raport cu volumul circulaţiei

29
mărfurilor.
Indicatorii relativi răspund tocmai acestor cerinţe. Ei sunt rezultatul unor
raporturi dintre mai mulţi indicatori absoluţi şi se pot referi la stocul existent într-
un anumit moment sau la stocurile medii ale unei perioade.
Stocul de la un moment oarecare poate fi exprimat, în mod relativ, cu ajutorul
indicatorului "stoc în zile-rulaj" (în zile desfacere)" care exprimă perioada de timp
(în zile) pentru care stocul ar putea asigura desfacerea sau, cu alte cuvinte, în care s-
ar înnoi în întregime. Indicatorul se calculează cu ajutorul relaţiei:
SZR = (S * Z) / D
unde:
SZR - stocul în zile rulaj;
S - stocul la un anumit moment
Z - numărul de zile dintr-o perioadă considerată
V – vînzarea în perioada respectivă (planificată sau previzionată).
Stocul mediu din cadrul unei anumite perioade se poate exprima relativ prin
mai mulţi indicatori:
1. timpul de rotaţie exprimă numărul mediu de zile cât a stat o marfă în stoc de
la sosirea sa în magazin, de exemplu, şi până la vânzarea sa, sau mărimea
perioadei de reînnoire completă a stocului de mărfuri. Relaţia de calcul este :
Tr = S / V
2. viteza de rotaţie arată de câte ori se reînnoiesc stocurile în cursul unei
perioade, de câte ori se cuprind ele în volumul vînzărilor de mărfuri.
Indicatorul se poate calcula cu una din următoarele relaţii:

Vr = V/ S sau Vr = Z / Tr
unde:
Tr - timpul de rotaţie (zile)
Vr - viteza de rotaţie (ori)
S - stocul mediu calculat pentru o perioadă dată
V - desfacerea din aceeaşi perioadă
Z - numărul de zile ale perioadei considerate
Valoarea medie lunară a stocurilor de mărfuri poate fi determinată ca

30
semisuma valorilor la începutul lunii şi la sfârşitul lunii respective:
S = (S0 + S1) / 2
Valoarea medie anuală a stocurilor de mărfuri poate fi calculată ca medie a
valorilor medii lunare sau ca medie cronologică a valorilor lui la începutul fiecărei
luni:
S = (½*S1 + S2 + ... + ½* Sn) / n-1
3. Principiile de fundamentare a normativelor de stoc
Normativul stocurilor de mărfuri se defineşte ca o mărime optimă a resurselor
materiale necesare pentru asigurarea unui volum concret de vânzări în anumite
condiţii de timp şi loc. Acest normativ este stabilit şi evaluat de către întreprinderea
comercială în dependenţă de condiţiile în care aceasta activează.
Normele stocului necesar de marfă sunt utilizate în activitatea comercială în
următoarele situaţii:
1. pentru previziunea necesităţilor de aprovizionare
2. pentru determinarea dimensiunilor mijloacelor circulante necesare şi a
volumului corespunzător al creditelor
3. pentru gestiunea logistică a stocului
4. pentru a controla nivelul de asigurare a vânzărilor şi a evalua suma
cheltuielilor aferente mărimii stocurilor, etc.
Principiile care stau la baza calculelor normativelor stocurilor de mărfuri sunt
următoarele:
1. optimizarea stocurilor de mărfuri - aceste criterii de optimizare sunt diferite :
diminuarea timpului de rotaţie şi maximizarea siguranţei de aprovizionare a
clienţilor, sau minimizarea cheltuielilor de circulaţie, legate de transportare şi
păstrare (logistice) cu condiţia satisfacerii maxime a cererii consumatorilor, etc.
2. siguranţa normativelor, care se obţine datorită creării stocurilor de rezervă (sau
de risc). Este important de prevăzut astfel de stocuri mai ales la mărfurile de
primă necesitate - făină, crupe, zahăr, sare, săpunuri, etc.
3. baza ştiinţifica de calcul al normativelor - contribuie la luarea în consideraţie a
legilor şi legităţilor economice pentru a exclude greşeli majore.

31
 4. realitatea normativelor are ca bază constituirea lor reieşind din situaţia concretă
şi reală a întreprinderii (capacitatea depozitelor, depozite proprii sau arendate,
costurile înalte sau joase pentru arenda depozitelor, înzestrarea tehnică a
depozitelor, volumul mijloacelor circulante proprii şi împrumutate, nivelul
dobânzilor plătite pentru împrumuturi, etc.)
5. eficienţa normativelor - se obţine datorită efectului pozitiv obţinut în urma
folosirii acestora - accelerarea rotaţiei, micşorarea cheltuielilor de transport şi
păstrare, ameliorarea satisfacerii cerinţelor clientelei, etc.
Metodele care stau la baza calculelor normativelor de stoc pot fi grupate în doua
grupe mari:
1. intuitive, care includ metoda morfologica şi metoda de expertiză;
2. economico-matematice.
În baza metodei morfologice stă evaluarea de către specialistul respectiv a mărimii
stocurilor de mărfuri, reieşind din analiza dărilor de seamă şi viziunea lui subiectivă a
perspectivelor evoluţiei cererii, vânzărilor şi a stocului de marfă. Cu căt specialistul
are o experienţă de activitate profesională mai bogată, cu atât evaluarea lui este
mai precisă.
Metoda de expertiză are la bază aceleaşi criterii, dar prevede expunerea părerilor
mai multor experţi.
Metodele economico-matematice prevăd calculul normativelor de stoc reieşind din
divizarea stocurilor în părţi componente şi o analiză aparte a evoluţiei fiecărei din
aceste părţi. Această împărţire este executată de fiecare dată în dependenţă de
specificul mărfii, a condiţiilor de desfacere şi de livrare sau producere. Ca exemplu
poate fi adusă o astfel de formulă :
Ns = Sp + S, + 1/2L + Sr
unde:
Sp - stocul de mărfuri pentru perioada de primire şi pregătire a mărfurilor pentru vânzare;
Si - stocuri de lucru;
L - volumul partidei livrate;
Sr - stocul de asigurare sau de risc.

32
 Majoritatea variantelor de elaborare a normativelor stocurilor de mărfuri au la bază
aceleaşi principii de dezmembrare a mărimii stocului în părţi componente, specifice
situaţiei de desfacere şi furnizare, şi analiza dinamicii fiecărui component în parte.

33
 Tema: Resursele materiale ale întreprinderii – concepte, analize şi aprecieri
economice
1. Capitalul circulant - noţiunea, componenţa şi indicatorii de analiză
economică
2. Capitalul fix – definiţia, clasificarea şi sistemul de indicatori

1. Capitalul circulant - noţiunea, componenţa şi indicatorii de analiză

economică
Capitalul circulant reprezintă resursele financiare ale firmei investite în
obiectele de muncă, cu ajutorul cărora se efectuează circuitul economic.
Capitalul circulant include două părţi componente:
1. Fondurile circulante de producţie reprezintă obiectele muncii care participă
la un singur ciclu de producţie, consumându-se la prima utilizare şi
transferându-şi complet valoarea lor în costul producţiei fabricate.
2. fondurile de circulaţie - exprimă mijloacele circulante băneşti, valorile de
trezorerie şi producţia finită, care urmează să fie comercializată şi transferată
în bani.

Capitalul circulant al întreprinderii se formează pe baza resurselor financiare

proprii şi a celor împrumutate. Resursele proprii includ o parte din capitalul statutar
al întreprinderii şi o parte din profitul obţinut. Dar, în majoritatea cazurilor, resursele
financiare proprii sunt insuficiente pentru formarea capitalului circulant necesar
pentru desfăşurarea unei activităţi economice normale. De aceea, o parte din capitalul
circulant se formează pe baza resurselor financiare împrumutate. Acestea pot fi
credite bancare de scurtă durată (pe un termen mai mic de un an), împrumuturi
comerciale de la diferiţi agenţi economici etc. Pentru creditele luate întreprinderile
plătesc dobânzi băncilor comerciale şi altor creditori. Dobânda exprimă preţul
creditului luat. Ea se stabileşte în procente faţă de suma împrumutată, constituind
cheltuieli suplimentare suportate de întreprinderile care iau credite.
În termenul stipulat în contractul de creditare, întreprinderea este obligată să
restituie băncii (creditorului) suma împrumutată şi suma dobânzii calculată pentru
termenul respectiv.
Suma dobânzii pentru creditele pe termen scurt se calculează astfel:

34
 Sd = (Sc * Nd *t) / 12 * 100

unde:

Sd - suma dobânzii pentru creditele pe termen scurt

Sc - suma creditului acordat;
Nd - norma anuală a dobânzii în % faţă de suma creditului acordat;
t - termenul de acordare a creditului.
Astfel, în termenul stipulat întreprinderea va trebui să ramburseze atât suma
creditului primit, cât şi suma dobânzii calculate:

St = Sc + Sd
Capitalul circulant efectiv al întreprinderilor este evidenţiat atât în expresie
naturală, cât şi în expresie valorică. În expresie naturală pot fi evidenţiate numai
elementele capitalului circulant: volumele de stocuri de materii prime şi materiale,
cantitatea de stocuri de combustibil etc. În calitate de indicator statistic al capitalului
circulant se foloseşte volumul în expresie valorică. Deoarece valoarea capitalului
circulant nu este o mărime constantă, ea variează nu numai în cursul anului, dar şi în
fiecare lună. Mărimea corectă a valorii capitalului circulant poate fi evidenţiată la o
dată concretă. Pe baza acestor valori pot fi determinate valorile medii pe o
perioadă oarecare.
Astfel, valoarea medie lunară a capitalului circulant poate fi determinată ca
semisuma valorilor la începutul lunii şi la sfârşitul lunii respective:
O = (O0 + O1) / 2
Valoarea medie anuală a capitalului circulant poate fi calculată ca medie a
valorilor medii lunare sau ca medie cronologică a valorilor lui la începutul fiecărei
luni:
O = (½*O1 + O2 + ... + ½* On) / n-1
Pentru a estima eficienţa folosirii capitalului circulant, pot fi folosiţi următorii
indicatori:

1. Viteza de rotaţie a capitalului circulant se calculează ca raportul dintre

volumul producţiei (VP) şi valoarea medie a capitalului circulant (O).

35
 Ea exprimă cantitatea de producţie ce revine la 1 leu de capital
circulant :

Vr = VP/ O

2. Timpul de rotaţie a capitalului circulant se determină ca raportul

dintre numărul de zile ale anului (Tz) şi viteza de rotaţie a capitalului
circulant (Vr):

Tr = Tz / Vr sau Tr = O / VP
2.Capitalul fix – definiţia, clasificarea şi sistemul de indicatori
Capitalul fix reprezintă bunuri ale întreprinderii care se folosesc în activitatea
economică o perioadă îndelungată (mai mult de un an), păstrându-şi forma fizică
iniţială şi transferându – şi costul în producţia fabricată treptat, pe măsura utilizării
lor.
Capitalul fix se clasifică după mai multe criterii:
1. în dependenţă de participarea la procesul de producţie:
- productiv (mijloacele care participă direct la procesele de producţie sau
creează condiţii necesare pentru desfăşurarea lor)
- neproductive (mijloacele care nu participă la procesele de producţie, cum
ar fi obiectele de menire social-culturală ale firmelor)
2. în dependenţă de componenţa naturală şi destinaţie:
- clădiri (blocuri pentru secţiile de producţie, blocuri auxiliare pentru
deservire, blocuri administrative şi altele)
- construcţii speciale (fântâni, drumuri, poduri, sonde)
- instalaţii de transmisie (reţele electrice, conducte de apă, de petrol)
- maşini şi utilaje (maşini şi utilaje de forţă, maşini şi utilaje de lucru,
aparate şi instalaţii de măsurare şi reglare, tehnică de calcul)
- mijloace de transport (transport auto, aerian, căi ferate)
- unelte şi scule de producţie (unelte şi scule cu diferite destinaţii)
- inventar de producţie şi gospodăresc (mobilă, butoaie, safeuri, faxuri,
diferite tehnici de birou)

36
 - animale pentru producţie şi reproducţie (cai, bovine şi alte animale de
muncă, vaci, tauri, iepe, armăsari, scroafe, oi, berbeci)
- plantaţii perene (livezi, vii), plantaţii decorative
- alte mijloace fixe (fonduri de bibliotecă, valori ale muzeelor)
3. în dependenţă de importanţa lui:
- activ (include capitalul fix care contribuie cel mai mult la asigurarea
funcţionării normale a proceselor de producţie – maşinile şi utilajele
firmei -, influenţând asupra obiectelor de muncă şi participând direct la
obţinerea produselor finite.
- pasiv (include cealaltă parte de capital fix, care nu influenţează direct, în
procesul de producţie, asupra obiectelor de muncă, dar în acelaşi timp
asigură funcţionarea normală a activităţii firmei)
Valoarea capitalului fix ale unei întreprinderi poate fi modificată în timp atât pe
baza procurării şi includerii în funcţiune a fondurilor noi, cât şi pe baza scoaterii din
funcţiune a unor fonduri.
Pentru exprimarea dinamicii capitalului fix pe parcursul unei perioade (an) pot fi
determinaţi diverşi indicatori:
1. coeficientul înnoirii capitalului fix (Kp) care se calculează ca raportul dintre
valoarea capitalului fix pus în funcţiune în cursul acestei perioade (Fp) şi valoarea
capitalului fix existent la sfârşitul perioadei (F1): Kp = Fp / F1
2. coeficientul scoaterii din funcţiune a capitalului fix (Ks) care se calculează
ca raportul valorii capitalului fix scos din funcţiune în perioada dată (Fs) şi valoarea
capitalului fix existent la începutul perioadei (F0): Ks = Fs / F0
3. coeficientul de uzură (Kuz) care se determină ca raportul dintre uzura
capitalului fix (U) şi valoarea lor iniţială (Vi): Kuz = U / Vi
Pe parcursul unui an, valoarea capitalului fix poate să se modifice. Astfel apare
necesitatea stabilirii valorii medii anuale a capitalului fix. Ea poate fi determinată
prin următoarele metode:
- media aritmetică: F = (F0 + F1) / 2
- media cronologică: F = (½*F1 +F2 + ... + ½* Fn) / n-1

37
 Cu ajutorul valorii medii anuale a capitalului fix se determină dinamica
capitalului fix cu ajutorul indicilor, care arată ce modificare a suferit valoarea
medie anuală a capitalului fix: IF = F1 / F0

Eficienţa utilizării capitalului fix se caracterizează printr-un sistem de

indicatori, aşa ca:
1. randamentul capitalului fix (RF) care exprimă cantitatea de producţie
fabricată într – o perioadă de timp la o unitate de fonduri (arată valoarea producţiei în
lei fabricată la un leu fonduri fixe). Acesta este un indicator exprimă în formă
valorică. El se calculează ca raportul dintre cantitatea de producţie fabricată (VPF)
şi valoarea medie a capitalului fix (F): RF = VPF / F
2. capacitatea capitalului fix (CF) este mărimea inversă a randamentului
capitalului fix şi exprimă capacitatea specifică de fonduri fixe la o unitate de
producţie. Cu cât această capacitate va fi mai mică, cu atât eficienţa folosirii fondurilor
va fi mai înaltă. El se calculează ca raportul dintre valoarea medie a capitalului fix
(F) şi cantitatea de producţie fabricată (VPF): RF = F / VPF
Acest indicator indică cantitatea de capital fix în expresie valorică utilizat pentru
fabricarea unei unităţi de producţie.
3. înzestrarea muncii cu capital fix sau productivitatea capitalului fix (Î F) care
se calculează ca raportul dintre valoarea medie a capitalului fix (F) faţă de numărul
mediu scriptic al lucrătorilor (Ns): RF = F / Ns . Indicatorul respectiv exprimă
cantitatea de fonduri care îi revine unui angajat.

38
 Tema: Indicatorii de analiză economică a muncii şi eficienţa utilizării ei
1. Analiza structurii şi dinamicii resurselor umane
2. Indicatorii utilizării timpului de muncă
3. Eficienţa utilizării resurselor umane
4. Formele de remunerare a muncii
1. Analiza structurii şi dinamicii resurselor umane
Resursele umane reprezintă unul dintre factorii de bază de producţie. Orice
activitate economică este imposibilă fără participarea resurselor umane.
Personalul fiecărei întreprinderi după funcţiile pe care le îndeplineşte poate fi
clasificat în următoarele grupe:
1. Personal productiv (muncitorii, conducătorii şi specialiştii, funcţionarii)
2. Personal neproductiv (paznicii, pompierii şi alţii)
Salariaţii întreprinderii pot fi de asemenea grupaţi în funcţie de vechime de muncă,
după tipul şi nivelul calificării, nivelul de studii primite, după vârstă, sex etc.
Structura salariaţilor întreprinderii după diferite criterii oferă informaţii necesare
perfecţionării managementului şi asigurării utilizării lor eficiente.
La calcularea numărului de personal se folosesc următorii indicatori:
1. numărul scriptic al lucrătorilor (Ns) care se stabileşte în corespundere cu lista
personalului angajat la întreprindere la data respectivă;
2. numărul mediu scriptic al lucrătorilor (Ns) care se calculează prin împărţirea
sumei numărului scriptic pe toate zilele calendaristice la numărul total al zilelor
calendaristice în intervalul respectiv.
3. numărul efectiv al lucrătorilor (Nef) se determină ca numărul celor prezenţi la
serviciu în fiecare zi.
4. numărul mediu efectiv al lucrătorilor (Nef) se calculează prin împărţirea sumei
numărului lucrătorilor prezentaţi zilnic la serviciu la numărul zilelor lucrătoare.

5. coeficientul prezentării personalului la lucru (Kp) reprezintă gradul de

utilizare a personalului scriptic: Kp = Nef / Ns

6. coeficientul circulaţiei lucrătorilor după numărul nou-angajaţilor (Ka) care

se determină ca raportul dintre numărul persoanelor angajate (Na) şi numărul

39
mediu scriptic al lucrătorilor (Ns): Ka = Na / Ns

7. coeficientul circulaţiei lucrătorilor după numărul celor concediaţi (Kc) care

se determină ca raportul dintre numărul lucrătorilor concediaţi (Nc) şi numărul
mediu scriptic al lucrătorilor (N s): Kc = Nc / Ns
8. coeficientul fluctuaţiei lucrătorilor (Kf) care se determină ca raportul dintre
numărul persoanelor concediate fără pricini motivate (nerespectarea disciplinei de
muncă) (Ncn) şi numărul mediu scriptic al lucrătorilor ( Ns): Kf = Ncn / Ns
9. coeficientul stabilităţii personalului (Kst) care se determină ca raportul
dintre numărul angajaţilor incluşi în listele personalului pe parcursul tuturor zilelor
per. examinate (Nst ) şi numărul mediu scriptic al lucrătorilor (Ns): Kst = Nst / Ns
2. Indicatorii utilizării timpului de muncă
Funcţionarea eficientă a unei întreprinderi depinde în mare măsură de gradul de
utilizare a forţei de muncă. De aceea, întreprinderile urmăresc minuţios evidenţa
utilizării forţei de muncă disponibilă. În acest scop este necesar să se calculeze fondul
de timp disponibil pentru fiecare firmă şi gradul de utilizare a acestuia.
Fondul de timp calculat pentru muncitori se exprimă în zile - om sau în ore - om.
Ziua - om exprimă o zi de prezenţă la serviciu a unui muncitor, indiferent de numărul
de ore lucrate în ziua respectivă. În unele cazuri, un număr oarecare de muncitori poate
activa numai o parte din ziua lucrătoare. Prin om - oră se înţelege o oră lucrată de
un muncitor.
În scopul elaborării bilanţului utilizării timpului de muncă, în cadrul
întreprinderii pot fi calculaţi următorii indicatori:
1. fondul de timp calendaristic (Ftc) care se determină ca produsul numărului
mediu scriptic al muncitorilor (Ns) şi numărului de zile calendaristice (Zc) din
perioada respectivă: Ftc = Ns * Zc
2. fondul de timp tabelar (Ftt) care se determină ca diferenţa dintre fondul de timp
calendaristic (Ftc) şi numărul total de zile - om de repaus şi de sărbători legale (Zrs):
Ftt = Ftc - Zrs
3. fondul de timp maxim disponibil (Ftmd) care se determină ca diferenţa dintre

40
fondul de timp tabelar (Ftt) şi numărul total al zilelor - om de concediu legal al
lucrătorilor în perioada de calcul (Zcl): Ftmd = Ftt – Zcl
4. timpul de muncă efectiv lucrat (Fef) care se determină ca produsul numărului
mediu efectiv al muncitorilor (Nef) şi numărului de zile lucrătoare în perioada
respectivă (Zl): Fef = Nef * Zl
Din cei trei indicatori ce caracterizează fondul de timp al unei întreprinderi,
însemnătate practică are fondul de timp maximum disponibil (Ftmd). Anume faţă de
acest indicator se evidenţiază gradul utilizării timpului de muncă. În acest scop se
calculează coeficientul utilizării fondului de timp maxim disponibil (Ktmd) ca raportul
dintre timpul de muncă efectiv lucrat (Fef ) şi fondul de timp maxim disponibil (Fmd):
Ktmd = Fef / Ftmd
Cu cât acest indicator e mai aproape de 1, cu atât gradul utilizării timpului de
muncă este mai înalt.
3. Eficienţa utilizării resurselor umane
Utilizarea eficientă a forţei de muncă înseamnă sporirea rezultatelor obţinute şi
poate fi determinată prin aşa indicator ca – productivitatea muncii.
Productivitatea muncii exprimă utilizarea intensivă a resurselor umane.
Productivitatea unui factor de producţie este exprimată de raportul dintre producţia
obţinută şi cantitatea factorului utilizat. Astfel, şi productivitatea muncii este exprimată
de raportul dintre producţia obţinută şi cantitatea de muncă utilizată în acest scop.
Pentru determinarea nivelului şi dinamicii productivităţii se foloseşte un sistem
de indicatori: în unităţi naturale, natural – convenţionale, unităţi de timp de muncă,
unităţi valorice.
1. productivitatea muncii în expresie naturală (W) se calculează ca raportul dintre
volumul producţiei (q) exprimată în unităţi naturale şi cheltuielile de muncă (T)
pentru obţinerea acestui volum de producţie: W = q / T
2. productivitatea muncii în unităţi natural – convenţionale se determină ca
raportul dintre volumul de producţie exprimat în unităţile unui produs convenţional
şi cheltuielile de muncă pentru obţinerea acestui volum de producţie.
3. productivitatea muncii în unităţi de timp de muncă se determină ca raportul
41
dintre cheltuielile de muncă şi volumul de producţie obţinut: W = T / q
4. productivitatea muncii în expresie valorică se determină ca raportul dintre
volumul producţiei în expresie valorică şi cheltuielile de muncă pentru obţinerea
volumului respectiv de producţie. În acest caz, cu ajutorul preţurilor se calculează
volumele totale de producţie în baza cărora se determină nivelul productivităţii
muncii: W = ( ∑ qi * pi ) / T
unde: i - este indicele tipului de producţie (i = l,2....n); n - numărul de tipuri de
produse; qi - volumul producţiei de tipul i; pi - preţul unei unităţi de producţie de
tipul i.
Productivitatea muncii poate fi determinată şi ca raportul vânzărilor totale (VP)
către numărul mediu scriptic al lucrătorilor (Ns): W = VP/ Ns ; care exprimă volumul
mediu al vânzărilor ce – i revine unui lucrător.
Eficienţa muncii exprimă incidenţa factorului uman asupra rezultatului
financiar al activităţii întreprinderii (profit obţinut sau pierderi). El este evaluat
prin raportarea acestui rezultat financiar la valoarea factorului uman utilizat.
4. Formele de remunerare a muncii
Întreprinderile sunt interesate în folosirea cât mai eficientă a tuturor resurselor, în
primul rând a resurselor umane. Esenţială pentru asigurarea folosirii eficiente a
resurselor umane este motivaţia personalului. Motivaţie înseamnă stimularea
activităţii fiecărui individ pentru realizarea scopurilor firmei. Eficienţa sistemului
stimulării materiale este determinată de mai mulţi factori, dintre care rolul principal îi
aparţine sistemului de plată a muncii - salarizării personalului.
Salariul are o dublă natură:
1. pentru firmă el este una din componentele costului de producţie
2. iar pentru angajaţi - sursa principală de venit.
Se cunos două forme principale de salarizare:
1. în regie - se face în funcţie de timpul lucrat, fără a se preciza, în contractul de
muncă, cantitatea de muncă care trebuie efectuată.
2. în acord este forma de plată în funcţie de rezultatele muncii, de cantitatea de
producţie obţinută, de numărul de operaţii executate etc.

42
 Salariul angajatului include: salariul de bază, salariul suplimentar şi alte plăţi de
stimulare şi compensare. Salariile de bază pentru muncitori pot fi stabilite pe baza
reţelelor tarifare unice de salarizare, diferenţiate pe categorii în funcţie de calificarea
lor şi de complexitatea lucrărilor efectuate. Salariile suplimentare reprezintă o
recompensă pentru munca eficientă şi pentru munca depusă în condiţii deosebite. Ele
includ adaosuri şi sporuri la salariul de bază.
Suma totală de plată a salariilor constituie fondul de salarizare al întreprinderii.
Fondul de salarizare include suma de bani necesară pentru acordarea salariilor de
bază, primelor şi diferitelor sporuri şi altor plăţi.
În analiza activităţii economice, în Republica Moldova, se utilizează următorii
indicatori:
1. salariul mediu lunar unui lucrător (Z l) care se determină ca raportul dintre
fondul lunar de salarizare (Fzl) şi numărul mediu scriptic al lucrătorilor în această
lună (Ns): Z l = Fzl / Ns
2. salariul mediu anual (Z ) care se determină ca raportul dintre fondului anual
de salarizare (Fz) şi numărul mediu scriptic al lucrătorilor (Ns): Z = Fz / Ns
3. indicele dinamicii salariului (iz) între două perioade care se determină astfel:
iz = Z 1 / Z 0
unde:
Z0 - salariul mediu în perioada de bază
Z1 - salariul mediu în perioada curentă
Indicele dinamicii salariului mediu determină schimbarea mărimii salariului
mediu nominal între două perioade.

43
 Tema: Clasificarea cheltuielilor întreprinderii şi formarea rezultatelor
financiare
1. Noţiuni generale privind componenţa cheltuielilor şi a indicatorilor
economici dependenţi
2. Modalităţi analitice de clasificare a cheltuielilor întreprinderii

1. Noţiuni generale privind componenţa cheltuielilor şi a indicatorilor economici

dependenţi
În evidenţa curentă a cheltuielilor întreprinderii, precum şi în procesul de
analiză economică a acestora un rol deosebit de important joacă atribuţia acestora
la preţul de cost al producţiei. Procedura respectivă este reglementată de stat prin
diverse acte legislative emise de organele împuternicite.
Clasificarea cheltuielilor în scop de evidenţă curentă se face reieşind din
următoarele criterii:
1. Clasificarea cheltuielilor pe elemente în funcţie de conţinutul lor:
a. cheltuieli materiale, inclusiv combustibilul şi energia - includ în afara celor
din denumire şi piesele de completare şi semifabricatele cumpărate, lucrările
şi serviciile prestate de alte întreprinderi, pierderile din procesul efectuării
operaţiilor tehnologice, cheltuielile pentru transport şi ambalaj, etc. Costul
acestora se formează din preţurile la care au fost procurate, comisioanele
plătite, costurile serviciilor de broker, taxele vamale, plăţile pentru
transportarea, păstrarea şi aducerea la destinaţie a materialelor.
b. cheltuieli pentru retribuirea muncii - reflectă cheltuieli de remunerare a
personalului de bază şi a lucrătorilor care nu figurează în statele de personal,
şi anume salariul calculat conform tarifelor pentru plata în acord, salariilor
tarifare şi de funcţie, onorariile, etc., inclusiv primele, plăţi ie de stimulare şi
acele de compensare fie pentru indexarea veniturilor, fie în legătură cu
ridicarea preţurilor, ş.a.
c. cotizaţii pentru asigurarea socială de stat - reflectă transferurile obligatorii
îndeplinite, conform legislaţiei în vigoare, în fondul special al asigurărilor
sociale, in fondul special de pensii. în fondul special al utilizării braţelor de
44
 muncă, etc.
d. uzura (amortizarea) mijloacelor fixe - reflectă suma cotelor de amortizare
destinate restabilirii depline atât a mijloacelor fixe proprii, cât şi a celor
arendate. Amortizarea economică numită în literatura economică şi
amortizare tehnică este utilizată m analiza economică. Valoarea ei se
calculează în funcţie de durata "vieţii reale"(sau considerate ca reală) a
activelor întreprinderii pentru care se raportează. Amortizarea economică
diferă de amortizarea fiscală care decurge din regulile stricte contabile,
Urmare evoluţiilor tehnologice şi necesităţii de reînnoire continuă
amortizarea economică este în general superioară amortizării fiscale.
e. alte cheltuieli - la acest element în componenţa costurilor se includ
impozitele, taxele şi defalcările în fondurile extrabugetare, decontări pentru
asigurarea obligatorie, plata dobânzilor pentru creditele bancare obţinute
pentru acoperirea necesităţii de mijloace circulante (pentru stocuri etc.),
cheltuieli de delegare, etc.
2. Cheltuielile impuse de fabricarea şi desfacerea producţiei (lucrărilor,
serviciilor) în timpul planificării, evidenţei şi calculului preţului de cost al
producţiei (lucrărilor, serviciilor) se calculează conform următoarelor
articole de calculaţie:
a. Materii prime şi materiale de bază
b. Articole cumpărate, semifabricate şi servicii cu caracter de producţie
c. Materiale auxiliare consumate în scopuri tehnologice
d. Combustibil şi energie
e. Salariul de bază şi suplimentar
f. Cotizaţiile pentru asigurarea socială de stat
g. Cheltuieli pentru pregătirea şi însuşirea producţiei
h. Cheltuieli generale de producţie
i. Cheltuieli generale gospodăreşti
j. Pierderi de pe urma rebutului
k. Cheltuieli comerciale.

45
 Relaţia dintre cheltuieli, cifra de afaceri şi rezultat poate fi reprezentată
schematic în felul următor:
Cifra de afaceri
Cheltuieli fixe Cheltuieli variabile Rezultat
Cheltuieli totale

Preţul de cost al producţiei (lucrărilor, serviciilor) reprezintă valoarea

estimativă a resurselor naturale, materiilor prime, materialelor, combustibilului,
energiei, fondurilor fixe, activelor nemateriale şi a resurselor de muncă, folosite în
procesul fabricării şi desfacerii producţiei (lucrărilor, serviciilor) în cauză.
Rezultatul financiar final (profitul sau pierderile) se constituie din rezultatul
financiar obţinut din vânzările:
– producţiei (lucrărilor, serviciilor), mărfurilor,
– fondurilor fixe şi altor bunuri ale întreprinderii şi
– veniturile de la alte operaţiuni decât cele de desfacere,
– micşorate cu suma cheltuielilor legate de aceste operaţiuni.
Profitul (pierderile) de la desfacerea producţiei (lucrărilor, serviciilor)
reprezintă diferenţa dintre:
– suma încasată de la desfacerea producţiei (lucrărilor, serviciilor) la preţurile
în vigoare,
– impozitul pe valoarea adăugată, accize, alte impozite şi cheltuieli, necesare
pentru fabricarea şi desfacerea acestora
2. Modalităţi analitice de clasificare a cheltuielilor întreprinderii
În scopuri de analiză şi de planificare posibilităţile de clasificare a
cheltuielilor sunt multiple.
1. După modul de cuprindere în cost, şi legătura lor cu produsul cheltuielile se
împart în
– Cheltuieli de fabricaţie (cheltuieli cu forţa de muncă, cheltuieli cu
capitalul circulant, cheltuieli cu capitalul fix)
– Cheltuieli de desfacere (cheltuieli cu ambalaje, cheltuieli de
depozitare, cheltuieli cu transportul)

46
 – Amenzi şi penalităţi
– Alte cheltuieli (impozite, taxe şi alte cheltuieli, ajutor de şomaj)
2. După modul de individualizare şi repartizare pe obiectele de calculaţie
cheltuielile pot fi :
- Directe (materii prime şi materiale directe, salarii directe, etc.)
- Indirecte (cheltuieli comune de secţie, cheltuieli generale de
întreprindere, etc.)
3. După raportul lor cu volumul producţiei cheltuielile pot fi:
- Convenţional variabile (care depind direct proporţional de nivelul de
activitate a întreprinderii - volumul vânzărilor sau volumul produs):
cheltuieli cu materiile prime, materiale şi energie, salarii directe.
- Convenţional constante (fixe) - elementele constitutive ale acestor
cheltuieli nu depind direct de nivelul de activitate a întreprinderii :
amortizarea capitalului fix, salarii personalului administrativ,
cheltuieli administrative, gospodăreşti
4. în funcţie de momentul efectuării şi includerii în cost există :
- Cheltuieli curente
- Cheltuieli anticipate
- Cheltuieli preliminare

47
 Tema: Preţurile în economia de piaţă şi analiza economică
1. Sistemul de preţuri
2. Dimensiunile preţurilor în comerţ
3. Tipurile de preţ şi structura acestora
1. Sistemul de preţuri
Una dintre cele mai importante pârghii ale activităţii economice, care
influenţează distribuirea, comercializarea şi consumul produselor, este preţul.
Preţul reprezintă cantitatea de bani pe care cumpărătorul este dispus să o ofere
producătorului (vânzătorului) în schimbul unui bun prezentat pe piaţă. Prin urmare,
preţul poate fi definit ca element de măsură a unui produs sau serviciu în expresie
monetară. Preţul unui bun există numai în măsura în care se face un schimb între
producător (vânzător) şi consumator. Preţul este o categorie economică cu ajutorul
căreia se estimează utilitatea produsului fabricat ori a serviciului acordat. Totodată, el
este veriga principală a legăturilor dintre producători şi consumatori. Cu ajutorul
preţurilor se estimează cheltuielile şi rezultatele activităţii economice a
întreprinderii.
Sistemul de preţuri reprezintă ansamblul tipurilor, formelor şi categoriilor de preţ,
folosite în relaţiile de schimb fie pe piaţa internă a unui stat sau a unei uniuni
economice, fie pe piaţa externă în cadrul schimburilor internaţionale.
Preţurile se clasifică după mai multe criterii:
0. în dependenţă de factorii de producţie pentru care se stabilesc:
– preţul muncii (salariul)
– preţul capitalului (dobânda)
– preţul pământului (renta).
1. în dependenţă de obiectul relaţiilor de schimb:
– preţul mărfurilor
– tariful serviciilor
– salariul
– dobânda
– cursul acţiunilor

48
 – cursul de schimb monetar
2. în dependenţă de conţinutul actului de schimb:
– preţul bunurilor de consum
– preţul mijloacelor de producţie
– tariful serviciilor
– preţ de deviz
3. în dependenţă de forma lor de exprimare:
– preţul pieţei
– preţul cu amănuntul
– preţul cu ridicata al firmei de comerţ
– preţul cu ridicata al producătorului
– preţul de contractare
– preţul de achiziţie
– preţul de bursă
– preţ de licitaţie
– preţul de consignaţie
– preţul de catalog
– preţul de lichidare
– preţ de sezon
– preţuri subvenţionate
– preţ de export şi de import
– preţ de tranzacţie, etc.
5. în dependenţă de modul în care se formează:
– preţuri libere se formează în urma confruntării, în condiţiile economiei de piaţă,
a cererii şi ofertei.
– preţuri administrative se stabilesc prin deciziile statului şi ale altor centre de
forţă economică - monopoluri, oligopoluri etc.
În condiţiile economiei de piaţă, preţurile îndeplinesc mai multe funcţii, printre
care:
1. Funcţia de calcul şi de evidenţiere a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii

49
economice. Preţul reprezintă costul producerii fiecărui bun şi costul cerinţelor
consumatorilor.
2. Funcţia de stimulare reprezintă influenţa preţurilor asupra creşterii ori
reducerii producţiei şi consumului ei.
3. Funcţia de redistribuire asigură redistribuirea veniturilor între diferite sectoare
ale economiei naţionale, între diferite categorii de agenţi economici şi între diferite
pături sociale. Această funcţie se realizează prin includerea în preţuri a impozitului
pe valoarea adăugată, a accizelor, prin stabilirea plafoanelor preţurilor etc.
4. Funcţia asigurării balanţei între cerere şi ofertă. Modificarea preţului face ca
cererea şi oferta să se modifice în sens invers. Preţurile bunurilor economice se
formează pe piaţă în funcţie de oferta şi cererea acestora. Cu cât este mai mare preţul
unui produs, cu atât sunt mai interesate firmele în producerea lui, şi invers.
2. Dimensiunile preţurilor în comerţ
În procesul desfăşurării actelor de comerţ preţul apare sub forma unei sume de
bani pe care un agent economic o pretinde şi o primeşte în calitate de vânzător, de la
un alt agent economic sau consumator, aflat în calitate de cumpărător al produselor
respective. Dimensiunea acestei sume, paralel cu dependenţa dintre cerere şi ofertă,
mai depinde de numeroşi factori. Cauza se conţine în faptul că fiecare vânzător
pretinde să obţină din activitatea pe care o desfăşoară a unui profit. Obţinerea
profitului presupune bineînţeles şi acoperirea tuturor genurilor de cheltuieli şi
obligaţii cuprinse în cadrul unei afaceri legale. Cheltuielile acoperite de preţ sunt:
– cheltuieli de producere (fabricare)
– cheltuieli de achiziţionare
– cheltuieli de desfacere ale producătorului
– cheltuieli de circulaţie şi de comercializare (care se mai numesc "de
marketing şi administraţie")
– cheltuieli cu dobânzile
– amortizarea capitalului fix
– diferite taxe şi impozite, alte decât impozitul pe profit.
Pentru firmele ce activează în comerţ, ca un element specific în structura preţului

50
apare adaosul comercial care reprezintă diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul
de achiziţie al unui bun, în general exprimat în procente faţă de preţul de vânzare.
Cota acestuia poate fi foarte variată.
Funcţiile principale ale adaosului comercial constau în :
1. acoperirea cheltuielilor de comercializare
2. obţinerea şi asigurarea profitului
3. constituirea bazei de calcul pentru TVA.
Cota adaosului comercial se mai numeşte şi marja brută a afacerii. Modul ei de
calcul este următorul:
MB = ∑AC / PA * 100
unde:
MB - marja brută sau cota adaosului comercial
∑AC - suma adaosului comercial
PA - preţul de achiziţie a produsului.
Marja netă sau rata profitului brut (înainte de impozitare) sau rentabilitatea
vânzărilor este egală cu:
MN = ∑PB / CA * 100
unde:
MN - marja netă sau rata profitului brut
∑PB - suma profitului brut
CA - cifra de afaceri.
3. Tipurile de preţ şi structura acestora
Orice firmă comercială pentru a obţine profit din revindere, evident trebuie să
cumpere la un preţ mai mic decât preţul său de vânzare. În plus, numai la un nivel
cantitativ anumit al vânzărilor afacerea va deveni profitabilă. Pornind de la acest
fapt distingem două tipuri de preţuri :
1. de aprovizionare
2. de vânzare
Preţurile de aprovizionare sunt următoarele :
1. preţul de achiziţie pentru mărfurile agricole - ele pot fi stabilite la un nivel

51
 anumit de către întreprindere sau de stat în scopul asigurării unui profit
producătorului (uneori stabilindu-se şi subvenţii din partea statului).
2. preţ negociat - specific majorităţii tranzacţiilor, stabilit în urma negocierilor
3. preţul cu ridicata - este preţul la care vinde producătorul sau comerciantul en-
gros. Pentru producător el se compune din : cheltuielile de producţie,
cheltuielile de desfacere, profitul producătorului, accize, TVA plătită de către
producător. În cazul comerciantului en-gros la acestea enumerate mai sus
(care în total formează preţul de achiziţie a mărfurilor) se adaugă : adaosul
comercial (care acoperă cheltuielile + formează baza profitului) al
comerciantului, TVA plătită de către comerciant.
4. preţul de import este compus de cele mai multe ori din următoarele elemente :
valoarea mărfurilor declarată în vamă, valoarea cheltuielilor de transport şi de
asigurare efectuate în afara ţării dacă nu au fost incluse în preţul mărfii
(condiţii de livrare INCOTERMS), cheltuieli de încărcare şi descărcare
achitate pe parcursul extern al mărfurilor importate, orice alte cheltuieli
achitate pe parcursul extern, taxa vamală, comisionul punctului vamal, accizele,
TVA. Această structură a preţurilor este specifică la efectuarea importului
direct pentru firmele de comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, firme de import şi
import-export.
Preţurile de vînzare se alcătuiesc reieşind din preţurile de aprovizionare (de
cumpărare) şi din adaosul comercial practicai de către firma respectivă de comerţ.
Ele se compun în felul următor:
1. preţurile vânzărilor cu ridicata = preţul cu ridicata, sau preţul de vânzare al
intermediarului + adaosul comercial+ suma TVA aferentă adaosului comercial.
2. preţurile vânzărilor cu amănuntul. Întreprinderea de comerţ cu amănuntul se
poate aproviziona de la producător, de la firma de comerţ cu ridicata, de la
importator. În toate cazurile preţurile vânzărilor cu amănuntul conţin suma
adaosului comercial al firmei respective şi suma TVA, generată de acest
adaos.

52
 Tema: Analiza economică a eficienţei întreprinderii
1. Noţiunea şi conţinutul eficienţei economice
2. Indicatorii eficienţei economice
1. Noţiunea şi conţinutul eficienţei economice
Scopul fiecărui agent economic este de a obţine rezultate cât mai înalte. Dar
orice activitate economică necesită cheltuieli. Obiectivul principal al agenţilor
economici este obţinerea rezultatelor dorite cu cheltuieli minime. Forma concretă de
manifestare a acestui principiu este eficienţa economică, care evidenţiază raportul
dintre rezultatele obţinute şi cheltuielile suportate.
Categoria eficienţă economică exprimă efectul obţinut în raport cu cheltuielile
de resurse materiale şi umane. Eficienţa economică exprimă sistemul de raporturi
dintre efectele economice şi cheltuielile totale pentru obţinerea acestora.
E necesar de menţionat că noţiunile efect şi eficienţă au un conţinut destul de larg
şi se pot aplica în toate domeniile activităţii umane. În continuare vom examina
conţinutul acestor noţiuni pentru activitatea economică. Pentru a caracteriza
rezultatele activităţii economice a firmelor, e necesar să deosebim noţiunea efect de
noţiunea eficienţă economică.
Efectul este rezultatul activităţii economice şi el poate fi caracterizat prin diferiţi
indicatori naturali şi valorici. În calitate de efect poate fi volumul de producţie,
economia de materiale, profitul etc.
Eficienţa economică exprimă raportul dintre efect şi efort (cheltuieli). Ea este
categoria economică care ne permite să comparăm efectul obţinut cu cheltuielile
suportate.
Efectul este o mărime absolută, pe când eficienţa economică este mărime
relativă.

2. Indicatorii eficienţei economice

Eficienţa economică a unei întreprinderi poate fi exprimată prin mai mulţi
indicatori.
I. Profitul unei întreprinderi reprezintă diferenţa dintre încasări şi cheltuielile
53
efectuate pentru o activitate economică. Profitul este o parte a valorii adăugate în
urma activităţii economice desfăşurate pe baza consumurilor de materiale şi muncă.
Profitul unei întreprinderi se determină prin scăderea din încasările totale, de la
comercializarea bunurilor fabricate, a cheltuielilor totale pentru obţinerea lor.
În practica economică sunt utilizate următorii indicatori a profitului:
1.Profitul brut (Рь) se calculează ca diferenţa dintre încasările totale (СА) şi
cheltuielile totale(Сt ):
Рb = СА - Сt

Profitul brut este rezultatul tuturor activităţilor întreprinderii şi include profitul

obţinut de la activitatea de bază, activitatea comercială, financiară, de la activitatea
investiţională şi de la alte activităţi.
2. Profitul impozabil se stabileşte prin scăderea din venitul total brut al
cheltuielilor ordinare şi necesare, achitate sau suportate de contribuabil pe parcursul
anului fiscal, exclusiv în cadrul activităţii de întreprinzător. În fond, profitul impozabil
reprezintă profitul brut al întreprinderii. Dar, întrucât codul fiscal limitează deducerea
unor tipuri de cheltuieli din veniturile firmelor, cum ar fi plata penalităţilor,
cheltuielilor pentru deplasări, amenzilor, a donaţiilor, sponsorizărilor şi altele, practic,
mărimea profitului impozabil deseori diferă de mărimea profitului brut.
3. Profitul net (Рп) este diferenţa dintre profitul brut (Рь) şi impozitul pe profit
(Ip):
Рп= Рь - Ip
Profitul net rămâne la dispoziţia întreprinderii, şi el poate fi folosit pentru plata
dividendelor pe acţiuni, pentru plata suplimentară a muncii şi pentru dezvoltarea
firmei: reutilarea tehnică, construcţie, implementarea noilor tehnologii, completarea
mijloacelor circulante etc.
II. Rentabilitatea activităţii economice exprimă raportul dintre profitul obţinut şi
eforturile depuse. Ca indicator al eficienţei economice, ea poate avea diferite forme,
în funcţie de mărimile folosite în calitate de efect şi efort. Ea se mai numeşte rata
rentabilităţii şi se exprimă în procente.
Teoria şi practica economică operează cu mai mulţi indicatori de exprimare a
54
rentabilităţii, printre care:
1. Rentabilitatea economică (Re) este raportul dintre profitul brut şi suma activelor
folosite (suma capitalului fix şi capitalului circulant):
Re = [Рь / (F + O)] * 100%
Rata rentabilităţii economice exprimă eficienţa utilizării capitalului alocat
activităţii de producţie.
2. Rentabilitatea vânzărilor (RV) exprimă raportul dintre profitul brut şi suma
totală a veniturilor (cifra de afaceri):
RV = [Рь / CA] * 100%
Acest indicator caracterizează eficienţa activităţii totale a întreprinderii în
perioada respectivă.

3.Rentabilitatea financiară (Rf) se determină ca raportul dintre profitul net şi

capitalul propriu:
Rf = [Рn / Cpr] * 100%
Utilizarea acestui indicator este determinată de faptul că întreprinderea, în
activitatea sa economică, foloseşte şi capitaluri împrumutate atât pe termen scurt,
cât şi pe termen lung.
În cazurile în care întreprinderea este o societate pe acţiuni cu capital acţionar,
rata rentabilităţii capitalului propriu poate fi calculată şi ca raportul dintre suma
destinată pentru plata dividendelor acţionarilor (Dv)şi capitalul propriu (Cpr):
Rf = [Dv / Cpr] * 100%
În astfel de cazuri rata rentabilităţii capitalului propriu va exprima eficienţa
utilizării capitalului investit după mărimea dividendelor plătite acţionarilor.
4. Rentabilitatea resurselor consumate (Rrc) care se mai numeşte şi
rentabilitatea costurilor, se determină ca raportul dintre profitul brut şi suma
cheltuielilor totale pentru obţinerea lui (Ct):
Rrc = [Рь / Ct] * 100%

55