CURS MASTER COMPLEMENTAR

DOCTRINĂ ŞI DEONTOLOGIE PROFESIONALĂ

Contextul activităţii profesionale şi etica

TEME PRINCIPALE ALE ETICII AFACERILOR

3.1. Etica relaţiilor de muncă

3.1.1. Discriminarea şi acţiunile discriminatorii

3.1.2. Hărţuirea morală
3.1.3. Hărţuirea sexuală
3.1.4. Utilizarea muncii copiilor

3.2. Aspecte etice ale acţionariatului. Etica pe pieţele financiare

3.2.1. Legătura între organizaţiile de afaceri şi proprietarii lor
3.2.2. Modele de implicare a acţionarilor în capitalizarea corporaţiilor
3.2.3. Etica şi pieţele financiare globale

3.3. Etica în marketing

3.4. Corupţia

3.5. Whistle- blowing

1
 3.1. Etica relaţiilor de muncă

3.1.1. Discriminarea şi acţiunile discriminatorii

Discrimainarea reprezintă tratamentul diferenţiat aplicat unei persoane în

virtutea apartenenţei, reale sau presupuse, a acesteia la un anaumit grup social.
Discriminarea este o acţiune individuală, dar dacă membrii aceluiaşi grup sunt trataţi
sistematic în mod similar, aceasta constituie şi un model social de comportament.
Există:
 discriminarea directă – atunci când tratamentul diferenţiat este generat în mod
intenţionat;
 discriminarea indirectă – are la bază o decizie inechitabilă luată anterior.
O serie de explicaţii au fost oferite pentru practicarea discriminării.
Grupurile supuse cel mai adesea discriminării sunt: minorităţile etnice, rasiale,
religioase, grupurile de imigranţi. O preocupare aparte a existat pentru discriminarea
practicată la adresa femeilor. De asemenea se acordă atenţie discriminării minorităţilor
sexuale, a persoanelor cu dizabilităţi, precum şi vârstnicilor.
Cele mai investigate domenii de manifestare a disctiminării sunt: sistemul
educaţional şi piaţa muncii.
Grupurile vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile şi din punct de
vedere economic.
O serie de strategii au fost elaborate pentru reducerea discriminării menite să
asigure egalitatea de şanse persoanelor care fac parte din grupuri supuse în mod
tradiţional discriminării

3.1.2. Hărţuirea morală

Hărţuirea morală la locul de muncă constituie un comportament abuziv, contrar

eticii şi inacceptabil.
Conform Agenţiei Europene pentru Securitate şi Sănătate în Muncă „ hărţuirea
morală la locul de muncă este un comportament iraţional, repetat faţă de un angajat sau
grup de angajaţi, constituind un risc pentru sănătate şi securitate”.
Hărţuirea morală poate implica atât agresiuni verbale şi fizice cât şi acţiuni mai
subtile, precum discreditarea activităţii unui coleg de muncă sau izolarea socială a
acestuia. Hărţuirea morală poate include fenomene de violenţă fizică şi psihică.
Orice persoană din orice organizaţie poate fi victima hărţuirii morale.

2
 Există 2 tipuri de hărţuire morală:
 hărţuirea ca o consecinţă a unui conflict interpersonal agravat;
 cazul în care victima nu a fost implicată în conflict dar se află în mod accidental
într-o situaţie în care devine obiectul agresiuniloe exercitate de cineva.
Factorii care concură la creşterea probabilităţii de producere a hărţuirii morale
sunt:
cultura organizaţională în cadrul căreia hărţuirea morală este tolerată sau
chiar nu este recunoscută;
nesiguranţa locului de muncă;
schimbări rapide la nivel organizatoric;
relaţii deficitare între management şi angajaţi;
nivel excesiv de solicitare în muncă;
factori individuali şi situaţionali: intoleranţa, probleme personale, consum
de alcool, droguri.
Consecinţele hărţuirii morale sunt:
 stres, depresie, fobii, scăderea stimei de sine;
 izolare socială;
 pierderea locului de muncă.
Costurile legate de hărţuirea morală se concretizează la nivel de organizaţie în:
creşterea absenteismului şi a fluctuaţiei de personal, scăderea prductivităţii muncii.
Prevenirea hărţuirii morale la locul de muncă este foarte importantă cu toate că
uneori este dificil să se facă distincţia între hărţuirea morală şi conflictele interpersonale.
Prevenirea hărţuirii morale presupune:
 îmbunătăţirea generală a climatului psihosocial la locul de
muncă;
 crearea unei culturi organizaţionale care să conţină norme şi
valori împotriva hărţuirii morale:
 formularea unei politici cu direcţii clare pentru interacţiuni
sociale pozitive.
1.Îmbunătăţirea generală a climatului psihosocial la locul de muncă implică:
a da fiecărui angajat posibilitatea de a-şi alege modul
în care îşi realizează sarcinile de muncă;
reducerea volumului activităţilor monotone şi
repetitive;
evitarea confuziilor privind sarcinile de muncă.
2.Crearea unei culturi organizaţionale care să conţină norme şi valori
împotriva hărţuirii morale presupune:
difuzarea normelor şi valorilor companiei la toate nivelurile de organizarea a
acesteia;
conştientizarea de către toţi angajaţii a fenomenului de hărţuire morală;
analiza gradului de extindere a fenomenului şi a naturii sale.
3.Formularea unei politici cu direcţii clare pentru interacţiuni sociale
pozitive trebuie să cuprindă:
 evidenţierea tipurilor de acţiuni acceptate şi a celor neacceptate;
 comunicarea consecinţelor pe care le atrage nerespectarea normelor şi a
valorilor companiei, inclusiv a sancţiunilor corespunzătoare;

3
  indicarea locului şi a modului în care victimele pot primi ajutor, precum şi a
procedurii de efectuare a unei sesizări;
 punerea la dispoziţie a informaţiilor referitoare la serviciile de consiliere şi
asistenţă pentru victimă şi pentru autorul hărţuirii morale;
 păstrarea confidenţialităţii.

3.1.3. Hărţuirea sexuală

Hărţuirea sexuală constă în comportamente de ameninţare, constrângere,

intimidare, umilire realizate de către o persoană împotriva alteia; aceste comnportamente
sunt de natură sexuală şi pot fi verbale, non-verbale sau fizice.
De cele mai multe ori persoana care hărţuieşte sexual o altă persoană abuzează
de funcţia îndeplinită la locul de muncă pentru a obţine beneficii de natură sexuală din
partea persoanei hărţuite.
Efectele unor astfel de comportamente sunt negative afectând atât persoana
hărţuită cât şi organizaţia în care aceasta lucrează.
Momentele în care poate apărea hărţuirea sexuală sunt diferite: în momentul
recrutării, la angajare, pe parcursul activităţilor zilnice, în momentul promovării,
concedierii, etc.
Consecinţele hărţuirii sexuale sunt foarte grave şi pot fi:
 de natură psihologică;
 de natură fizică;
 cu impact asupra performanţei şi carierei.
Hărţuirea sexuală nu are consecinţe numai asupra persoanei direct afectate ci este
un fenomen care afectează întregul mediu de lucru, costurile cauzate de acest fenomen
fiind multiple.
O politică fermă de prevenţie a cazurilor de hărţuire sexuală, pusă în practică şi
monitorizată cu seriozitate, pune la adăpost angajaţii companiei în faţa acestui fenomen.
Codul penal în articolul 223 pedepseşte hărţuirea sexuală însă este necesar ca
persoana supusă hărţuirii sexuale să de pună o plângere.
Obligaţiile angajatorului în direcţia evitării acestui fenomen sunt:
 să îi informeze pe toţi angajaţii cu privire la interzicerea hărţuirii sexuale
la locul de muncă;
 să includă în regulamentele de ordine interioară sancţiuni disciplinare
pentru angajaţii care încalcă demnitatea personală a altor angajaţi prin
diverse acţiuni nedorite;
 să informeze, imediat ce a fost sesizat, autorităţile publice abilitate cu
aplicarea şi controlul legislaţiei privind egalitatea de şanse şi tratament
între femei şi bărbaţi.

4
 3.1.4. Utilizarea muncii copiilor

Utilizarea muncii copiilor este un termen care se referă la angajarea (legală sau
ilegală) a persoanelor sub o anumită vârstă pentru a presta diferite munci.
Termenul desemnează o exploatare sistematică a copiilor, obligaţi să depună o
muncă peste capacităţile lor fizice şi psihice, fiind astfel împiedicaţi să se dezvolte,
limitându-li-se accesul la educaţie sau servicii de sănătate şi cu compensaţii financiare
reduse.
În majoritatea ţărilor este considerat incorect faptul ca un copil sub 14-16 ani să
presteze diverse munci, cu excepţia celor cu caracter domestic-gospodăresc sau a
activităţilor şcolare. Însă doar ţările cu un anumit grad de dezvoltare interzic prin lege
utilizarea muncii copiilor. În aceste ţări unui angajator îi este interzis să înceie un contract
de muncă cu copii. Vârsta minimă la care poate fi încheiat un contract de muncă diferă de
la ţară la ţară: exemplu 15 ani în România şi 16 ani în SUA
Exploatarea muncii copiilor există chiar şi acolo unde a fost declarată ilegală,
fiind frecvent înconjurată de un zid al tăcerii şi indiferenţei.
Cele mai grave forme ale muncii copiilor sunt:
 toate formele de sclavie sau practicile similare, ca de exemplu: comerţul cu
copii, servitutea pentru datorii şi munca de servitor, munca forţată, recrutarea
forţată a copiilor în conflicte armate;
 utilizarea, recrutarea sau oferirea unui copil în scopul prostituării, producţiei de
material pornografic;
 utilizarea, recrutarea sau oferirea unui copil în scopul unor activităţi ilicite, mai
ales pentru producţia şi traficul de stupefiante;
 munci ce dăunează sănătăţii, moralităţii sau securităţii copilului.
Factorii care contribuie la extinderea fenomenului de exploatare prin muncă a
copilului, includ:
 starea de sărăcie a familiilor;
 dezorganizarea familială; climatul familial;
 nivelul scăzut de educaţie al părinţilor;
 extinderea în plan social a mentalităţii ce are la bază inutilitatea învăţăturii;
 lacune de ordin legislativ din numeroase ţări.
Soluţiile pentru eradicarea acestui fenomen presupun:
organizarea unor servicii de consiliere psihologică şi îndrumare profesională
adresate familiilor în dificultate;
implicarea comunităţii în controlul acestui fenomen,etc.
În România au fost constatate următoarele situaţii:
 prestarea muncii fără întocmirea contractelor individuale de muncă;
 prestarea muncii de către copii între 15-18 ani timp de 8 ore pe zi deşi Codul
Muncii prevede 6 ore pe zi şi 30 de ore pe săptămână;
 prestarea de ore suplimentare de către copii de 15-18 ani cu toate că în Codul
Muncii se interzice acest lucru;

5
  prestarea muncii pe timp de noapte de către tinerii înrtre 15-18 ani deşi Codul
Muncii prevede că doar cei peste 18 ani sunt îndreptăţiţi la munca pe timp de
noapte;
 neacordarea pauzei de masă pentru tinerii de 15-18 ani deşi în Codul Muncii e
prevăzută o pauză de cel puţin 30 de minute atunci cînd se lucrează zilnic peste 4
ore şi jumătate;
 neacordarea concediului suplimentar de odihnă de 3 zile prevăzut în Codul
Muncii pentru tinerii de 15-18 ani.
În România există 6 activităţi principale în care sunt implicaţi copiii:
 cerşetoria;
 spălarea maşinilor;
 vânzarea de mărfuri;
 încărcarea şi descărcarea de mărfuri;
 menajul;
 colectarea deşeurilor.

3.2. Aspecte etice ale acţionariatului. Etica pe pieţele financiare

3.2.1. Legătura între organizaţiile de afaceri şi proprietarii lor

În timp sensul conceptului de proprietar al unei organizaţii de afaceri s-a

modificat mult. În momentul apariţiei primelor societăţi pe acţiuni( sec. XVIII-XIX) un
acţionar se comporta realmente ca un proprietar, fiind fidel firmai sale, fiind însă mai
puţin interesat de soarta angajaţilor, partenerii de afaceri ori comunitate. El conducea cu
„mână de fier”.
Astăzi au survenit modificări în modul de manifestare a proprietarilor: dat fiind
numărul foarte mare de acţionari ai unei corporaţii, aceştia nu mai sunt proprietari în
adevăratul sens al cuvântului, având drepturi şi responsabilităţi limitate faţă de
organizaţia de afaceri. Aceşti acţionari sunt mai degrabă investitori, care deleagă
atribuţiile executive managerilor. Aceşti investitori doresc să obţină un profit pe termen
scurt prin vânzarea la Bursă la un preţ mai bun a acţiunilor achiziţionate; ei nu deţin
putere decizională semnificativă în cadrul organizaţiei de afaceri respective. Însă marii
acţionari îşi păstrează multe dintre caracteristicile proprietarilor deplini dar şi ei deleagă
funcţiile executive, însă deţin controlul asupra firmei.
În economia de piaţă modernă s-au conturat 2 abordări privind legătura dintre
acţionari ca proprietari ai organizaţiilor de afaceri şi aceste organizaţii, şi anume:
 pozitivismul economic- abordare a capitalismului clasic – în care
acţionarii sunt singurii stakeholderi cu adevărat importanţi iar scopul
organizaţiei este profitul;
 umanismul economic – modelul responsabilităţii sociale – în care
organizaţia de afceri se raportează la un ansamblu de stakeholderi, în
centru fiind acţionarii, care au şi responsabilităţi.
Corporaţiile moderne sunt caracterizate prin următoarele:
 au drepturi şi obligaţii la fel ca cetăţenii unui stat;
 există independent de acţionari ( cu toate că nominal se află
în proprietatea lor);

6
  deţin proprietatea asupra bunurilor lor (acţionarilor le
revine o cotă);
 proprietatea este fragmentată;
 salariaţii, furnizorii sau clienţii încheie contracte cu
corporaţia, nu cu acţionarii ei;
 separarea administratorilor ( a managerilor sau conducerii
executive) de proprietari, separându-se şi interesele
acestora: acţionarii sunt orientaţi spre profit şi dividende cât
mai mari iar managerii se orientează spre creşterea şi
dezvoltarea companiei;
 conducerea este exercitată de managementul numit de
acţionari, influenţa acestora manifestându-se prin
intermediul deciziilor luate prin vot în Adunarea Generală a
Acţionarilor.
Drepturile acţionarilor într-o corporaţie:
dispune de stocul de acţiuni după dorinţă şi în
condiţiile legii;
votează în A.G.A. în corelaţie cu numărul de acţiuni
deţinute;
dreptul de a fi informaţi despre starea
comnpaniei( rezultatele economico-financiare: cifră
de afaceri, profit, rentabilitate);
dreptul de a-i acţiona în justiţie pe manageri în
cazul unor presupuse conduite incorecte;
anumite drepturi în cazul falimentului şi lichidării
corporaţiei.
Observăm că printre aceste drepturi nu se regăseşte şi dreptul garantat la
dividende, respectiv la o parte din profit. Acestea sunt condiţionate, în ultimă instanţă, de
competenţa managerilor dovedită în conducerea corporaţiei astfel încât să se obţină profit
dar şi de decizia celorlalţi acţionari referitoare la destinaţia acestui profit.
Obligaţiile managerilor:
 obligaţia de a acţiona în beneficiul companiei;
 obligaţia de a conduce corporaţia cu profesionalism, competenţă,
seriozitate şi eficienţă;
 obligaţia de a depune toate eforturile de care sunt capabili pentru
asigurarea succesului firmei.

3.2.2. Modele de implicare a acţionarilor în capitalizarea corporaţiilor

Modelul anglo-saxon ( S.U.A., Australia, Marea Britanie). Rolul esenţial în

asigurarea capitalizării corporaţiilor revine Bursei. Majoritatea companilor îşi găsesc
sursele de finanţare pe pieţele bursiere pe care acţionează un număr foarte mare de
investitori de diferite mărimi, care cumpără şi vând acţiuni într-un ritm rapid, astfel că
structura proprietăţii este dispersată şi în continuă modificare. Astfel corporaţiile trebuie
să fie transparente, oferind informaţii relevante investitorilor.
Problemele etice tipice acestui model sunt:

7
 corelaţia între salariile managerilor şi performanţe şi loialitate a
managerilor în cazul unor oferte de achiziţi a companiei - ei se pot lăsa
influenţaţi de ofertanţi, în schimbul unei sume de bani ( numită paraşuta
de aur), pentru a susţine în faţa acţionarilor importanţi oportunitatea
vânzării;
pericolul manipulării documentelor de raportare contabilă pentru a face
compania mai atractivă;
practici de tip „insider trading”- tranzacţionarea unor pachete de acţiuni
între membrii organizaţiei( CEO, acţionari majoritari) pe baza unor
„informaţii privilegiate”, crescând astfel riscul pieţei de capital.
Modelul european (Franţa, Germania). Corporaţiile sunt integrate în reţele
formate dintr-un număr mic de mari investitori, între care băncile joacă un rol esenţial.
Marii acţionari sunt instituţionali,care nu participă în general, în mod curent la tranzacţii.
Principalul obiectiv îl reprezintă conservarea puterii, influenţei şi a cotei de piaţă în sector
şi mai puţin atingerea unei anumite cotaţii a acţiunilor companiei. Şi alte categorii de
stakeholderi joacă un rol important în strategia organizaţiei.
Probleme etice ale modelului:
irelevanţa micilor acţionari în raport cu marii investitori instituţionali;
găsirea răspunsului la întrebarea. „ Cât de echitabilă este faţă de acţionari
asumarea unor responsabilităţi sociale sporite?”

3.2.3. Etica şi pieţele financiare globale

Pieţele financiare globale reprezintă spaţii fizice sau virtuale pe care se

tranzacţioneză titluri financiare - acţiuni, obligaţiuni, valută şi au următoarele
caracteristici:
 nu au limite spaţiale sau temporale;
 sunt pieţele cele mai puţin reglementate;
Acţionarii, investitorii şi jucătorii pe pieţele financiare pot avea o influenţă globală
prin cel puţin 4 mecanisme:
printr-o implicare directă, prin decizia de a cumpăra acţiuni ale unei
companii străine;
prin cumpărarea de acţiuni ale unei companii din propria ţară, care
operează pe plan mondial;
prin achiziţia şi deţinerea de acţiuni ale unor corporaţii multinaţionale,
care au filiale, activităţi şi interese în toată lumea;
prin plasarea de capital în fonduri de investiţii al căror obiect de activitate
îl reprezintă valorificarea acestor capitaluri pe pieţele financiare globale.
Probleme etice:
 conflicte în ce priveşte controlul resurselor financiare;
 pot permite şi încuraja intervenţii speculative ce pot în final să
determine prăbuşirea unor companii;
 pot determina o competiţie inechitabilă între ţările dezvoltate şi
cele în curs de dezvoltare;
 pot reprezenta surse de finanţare ale unor afaceri ilegale.

8
 3.3. Etica în marketing

Având în vedere că marketingul are ca scop determinarea şi influenţarea

comportamentul de cumpărare, o analiză a rolului marketingului în definirea conduitei
etice în afaceri este absolut obligatorie.
Problemele de natură etică ale marketingului se referă la responsabilitatea
lucrătorilor din marketing privind efectele economice, sociale şi psihologice determinate
prin activitatea lor.
A. Responsabilitatea generală (colectivă) a marketingului pentru efectele
economice ale activităţii. Lucrătorii din mrketing au un rol major în
economia contemporană: oferă clienţilor şi consumatorilor potenţiali
informaţii relevante referitoare la gama sortimentală de bunuri şi sservicii pe
care le realizează organizaţia pe care o deservesc. Dar marketingul mai
doreşte să ofere organizaţiei avantaje prin blocarea sau limitarea accesului la
piaţă al unor competitori.
Există 3 moduri de realizarea a acestui obiectiv:
o marketingul urmăreşte fidelizarea faţă de marcă prin consolidarea
unor branduri puternice şi dezvoltarea unei legături la nivelul
subconştientului colectiv între numele mărcii şi aşteptările clienţilor cu
privire la calitatea produselor sau serviciilor respective; unor noi
competitori le este foarte greu să depăşească această fidelitate a
clienţilor faţă de mărcile cu tradiţie;
o cei ce se ocupă de marketing pentru firme mari pot beneficia de
tratamente prefernţiale pentru publicitate din partea mediei, pe care un
nou-venit pe piaţă le obţine cu greu;
o lipsa de resurse a noilor -veniţi pentru campanii de promovare şi
publicitate puternice.
Aşadar intrarea pe piaţă este dificilă în multe sectoare ceea ce face ca mărcile de
tradiţie să controleze pieţele. În majoritatea ţărilor piaţa este reglementată prin legi ce
stimulează concurenţa şi corectează practicile concurenţiale neetice.
B. Responsabilitatea generală (colectivă) a marketingului pentru efectele
sociale ale activităţii. Aprecierea responsabilităţii sociale a marketingului şi
a lucrătorilor din acest domeniu este dificilă dar se pot considera ca fiind
generale problemele referitoare la:
 Responsabilitatea marketingului pentru produsele vândute. Cu toate că
marketingul trebuie să „vândă orice”, esenţială este vânzarea unor produse
de calitate, care să nu dăuneze vieţii, sănătăţii sau valorilor
consumatorilor. Dar există excepţii semnificative: vînzarea băuturilor
alcoolice, a tutunului sau a revistelor pentru adulţi. Există susţinători ai
markrtingului altruist, care cer ca marketingul să fie responsabil de
modificarea atitudinii consumatorilor cu privire la comportamente

9
 dăunătoare sănătăţii. Acest lucru însă este dificil de realizat doar prin
intermediul marketingului.
 Responsabilitatea marketingului pentru manipularea consumatorilor. O
problemă etică importantă este dacă marketingul şi lucrătorii din domeniu
pot crea nevoi şi determina consumatorii să cumpere lucruri pe care
aceştia nu le doresc cua devărat; se consideră însă că acest lucru nu
corespunde adevărului. Influenţa exercitată de marketing asupra
consumatorilor este mai degrabă de tipul intensificării nevoilor existente
sau activării celor latente decât de tipul creării unor noi nevoi.
 Responsabilitatea marketingului pentru influenţarea sistemului de
valori. Criticii marketingului susţin că acesta stimulează materialismul,
adică determină acordarea unei importanţe excesive bunăstării materiale în
defavoarea unor valori spirituale. Concluzia este că marketingul
deserveşte şi ajută la întreţinerea unui stil de viaţă şi a unui sistem de
valori materialist, de care este responsabilă însăşi societatea şi sistemul
economic.
 Responsabilitatea marketingului pentru promovarea kitschului şi a non-
valorilor. Cei ce lucrează în marketing ar trebui să evite ofensarea
potenţialilor cumpărători întrucât astfel vor crea o imagine proastă asupra
produselor şi mărcilor.
 Responsabilitatea marketingului pentru efectele de mediu. Apelul la un
marketing ecologic este tot ai stringent. O formă de poluare nematerială
prin marketing este legată de agresivitatea cu care lucrătorii din domeniu
îi abordează pe potenţialii clienţi, invadându-le intimitatea.
C. Răspunderea individuală a celor ce lucrează în marketing. Deoarece
lucrătorii din marketing dispun de mai multe informaţii despre produse decât
clienţii, ei pot furniza consumatorilor informaţii selective sau eronate.
1. Furnizarea de informaţii false. Intenţia clară şi deliberată de a oferi
informaţii false consumatorilor pentru a-i determina să cumpere un anumit
produs reprezintă o practică neetică, interzisă de toate codurile de conduită
ale lucrătorilor în domeniu. De exemplu: se pote pretinde că produsele
promovate fac lucruri pe care nu le fac. Există şi situaţii în care graniţa între
etic şi neetic est greu de delimitat. De exemplu: în reclame se apelează la
exagerări, care nu pot însă trece de barierele unei judecăţi critice raţionale.
2. Inducerea în eroare. Marketingul acţionează deliberat prin modalităţi prin
care să îi determne pe clienţi să ajungă la concluzii false. Ex:
supradimensionarea ambalajelor care îl poate face pe consumator să creadă că
şi cantitatea cumpărată este mai mare. Şi aici există situaţii plasate la graniţa
dintre etic şi neetic: folosirea preţurilor psihologice este un exemplu legal, dar
a cărui moralitate este acceptată de unii şi contestată de alţii.
3. Omiterea unor informaţii relevante. Ex. ascunderea deliberată a faptului că
un medicament are efecte secundare nocive. Mai greu de decis în privinţa
aspectului etic est în situaţia celebrelor fonturi reduse care menţionează că
„ preţurile nu conţin TVA” sau că „ promoţia este valabilă în limita stocului
disponibil”.

10
 4. Colectarea de informaţii intime şi oferirea de informaţii irelevante.
Lucrătorii din domeniul marketingului pot colecta , stoca şi utiliza informaţii
de natură intimă despre consumatori sau pot furniza acestora informaţii
irelevante în scopul de a-i determina să achiziţioneze un anumit produs sau
serviciu. În prima situaţie problema etică majoră este de a găsi un prag dincolo
de care nu se pote trece în ceea ce priveşte studierea dorinţelor, nevoilor sau
înclinaţiilor oamenilor pentru a afla care le sunt slăbiciunile şi a le folosi
pentru dirijarea comportamentului de cumpărare. Din a doua categorie fac
parte infrmaţiile care par extrem de importante, dar, în fond, complet
irelevante pentru definirea caracteristicilor unui produs sau serviciu. Astfel se
urmăreşte manipularea consumatorilor prin intermediul emoţiilor.
5. Influenţarea segmentelor de piaţă dezavantajate. În unele cazuri lucrătorii
din marketing se adresează unui public ţintă cu multe vulnerabilităţi( de
vîrstă, materiale, de statut social) iducându-le dorinţa de a cumpăra produse şi
servicii pe care nu le pot cumpăra sau utiliza. O problemă de natură morală o
reprezintă frustrarea generată în rândul persoanelor cu probleme materiale de
reclamele care conexează posesia anumitor produse cu un anumit statut social.
În prezent ca o manifestare a publicităţii responsabile social, tot mai multe
mesaje publicitare resping şi chiar ironizează asocierea între deţinerea unor
bunuri materiale şi o anumită poziţie socială.
6. Publicitatea subliminală - este interzisă de codurile de etică specifice
domeniului.
7. Vînzarea prin exercitarea de presiuni puternice. Nu de puţine ori agenţii de
marketing şi de vânzare sunt instruiţi să facă presiuni asupra consumatorilor,
mai ales când activează în domenii ca asigurări de viaţă sau al tranzacţiilor
bursiere ori imobiliare. Presiunea constă în forţarea clienţilor să cumpere
produse sau servicii pe care nu le aveau în vedere, fără a le lăsa timpul necesar
pentru a reflecta la posbilitatea unei astfel de achiziţii. Aici un rol important
revine legiuitorilor care trebuie să intervină pentru a-i proteja pe consumatori
de presiunile exercitate de unele activităţi cu caracter neetic, de exemplu prin
introducerea obligativităţii acordării unor perioade „de graţie” în care clienţii
se pot răzgândi.

3.4. Corupţia

Corupţie înseamnă o abatere de la moralitate, de la exercitarea corectă a datoriei

şi presupune obţinerea de avantaje pe căi ilicite, prin încălcarea atribuţiilor de serviciu de
cel care se lasă corupt dar şi de cel care corupe sau de o terţă persoană. Avantajele ce se
obţin astfel pot fi de natură materială, politică, administrativă, promovare în carieră pe
criterii ce nu ţin de competenţa profesională.
Există o mare varietate a formelor de corupţie, fiecare determinată de un
anumit complex de factori şi de un anumit context socio-economic.
Transparency International a stabilit 3 elemente care definesc dimensiunea
actului de corupţie:
poziţia pe care o ocupă făptuitorul în ierarhia socială sau instituţională;

11
 valoarea obiectului faptei de corupţie;
efectul sau impactul faptei de corupţie.
Cauzele corupţiei sunt cel puţin 2 şi acestea se condiţionează reciproc: dorinţa
individului de a se îmbogăţi rapid şi fără efort şi restricţiile sau reglementările ce se
doresc a fi ocolite. Funcţionarii publici acţionează de multe ori fără nici o reţinere, în
interes propriu. Diferenţele sociale şi materiale faţă de cei din exterior dar şi în cadrul
corpului funcţionarilor duc la o stare de insatisfacţie şi generează posibilitatea acceptării
mitei (salariul necorespunzător al funcţionarilor publici şi inexistenţa unui sistem de
stimulente materiale semnificative).
Corupţia în rândul funcţionarilor din organismele de control economic şi social
are 3 moduri principale de operare:
 modul participativ ce presupune cooperarea celor controlaţi cu cei ce exercită
controlul, care desfăşoară împreună activităţi ilcite pentru obţinerea de foloase
materiale ( ex: garda Financiară);
 cooptarea sau atragerea într-un lanţ infracţional a unor funcţionari cu atribuţii de
decizie sau demnitari care fac parte din organismele de control social;
 modelul dominaţiei – care constă în aceea că în conducerea unui organ de
control se strecoară persoane imorale care dirijează acţiunile celor din subordinea
lor în interesul lor sau al complicilor lor pentru a obţine beneficii personale.
Acceptarea sau descurajarea corupţiei este legată şi de mentalitate naţională sau
de tradiţii.
Dintre efectele corupţiei menţionăm:
 scăderea prestigiului şi autorităţii instituţiilor publice;
 alterarea gravă a sistemului de valori al societăţii;
 scăderea credibilităţii societăţii în plan extern.

3.5. Whistle- blowing

Whistle blowing – a sufla în fluier însemnă „ a face un oarecare zgomot” –

dezvăluirea de către un membru sau un fost membru al unei organizaţii a unor informaţii
care scot în evidenţă comportamentul imoral şi ilegal al acelei organizaţii, comportament
care a fost păstrat în secret până atunci şi care afecteză sau ar putea afecta în viitor
interesul general al comunităţii sau socetăţii.
Aspecte:
 este un tip de acţiune care se declanşează din interiorul organizaţiei, putând fi
realizată doar de cineva care aparţine sau a aparţinut organizaţiei. Acesta este
obligat să fie loial companiei dar devine conştient de conduitele imorale şi
acţiunile ilegale desfăşurate de aceasta; transmiterea în public a informaţiilor
incriminatoare de cătrea angajat poate fi considerată ca fiind violare a obligaţiilor
contractuale;
 informaţia trebuie să existe ca atare, să aibă un subiect, este vorba deci despre
divulgarea unor informaţii concrete cu caracter non-public;
 informaţia desecretizată trebuie să se refere la caracteristici semnificative ale
comportamentelor dăunătoare ale organiaţiei, deci ea trebuie să aibă o importanţă
publică şi nu personală;

12
  informaţia trebuie transmisă pe alte canale de informare decât cele utilizate în
mod normal de către companie, existând whistle –blowing intern şi whistle –
blowing extern;
 se impune luarea în considerare a celor spre care se îndreaptă acţiunea de whistle
– blowing în ideea de a se determina schimbarea dorită;
 informaţia trebuie oferită în mod voluntar şi nu ca urmare a unei obligaţii legale;
 whistle –blowingul poate fi văzut ca un protest moral, având ca scop corectarea
anumitor deficienţe sau comportamente greşite şi nu o răzbunarea sau beneficii
personale.
Argumente contra whistle –blowingului:
o recunoaştere a whistle –blowingului ca fiind un drept legal poate
deschide poarta unor abuzuri;
o legislaţie excesiv de protectivă a whistle –blowingului ar putea încălca
drepturile managerilor de a-şi conduce afacerea în modalitatea pe care ei o
consideră corespunzătoare şi ar putea aduce încă o încorsetare legislativă
pe lângă cele existente deja cu efecte asupra eficienţei economico-
financiare a companiei;
dacă whistle –blowingul este protejat legal, se pune întrebarea, care este
reparaţia legală pentru angajaţii concediaţi injust?
Argumente pro whistle –blowingului:
beneficiile sociale create de whistle –bloweri;
dreptul individual fundamental la liberă exprimare.

13