EDUCAŢIE PLASTICĂ ŞI DIDACTICA EDUCAŢIEI PLASTICE

Unitatea de învăţare 2.
TEHNICI DE LUCRU CU LIMBAJUL PLASTIC ŞI MATERIALE SPECIFICE

2.1. TEHNICI IMAGISTICE ŞI MATERIALE SPECIFICE

Educaţia plastică oferă copiilor posibilitatea să folosească numeroase tehnici de

lucru, ceea ce le creează sentimentul propriei lor valori sporindu-le încrederea în
capacitatea lor de creaţie. Aceasta presupune învăţarea treptată prin folosirea
diferitelor tehnici plastice astfel încât să poată fi combinate în realizarea unor lucrări.
Iată câteva tehnici de lucru:
- Tehnica firului de aţă
- Tehnica ştampilelor din cartof
- Tehnica ştampilelor din plută
- Tehnica culorilor umede
- Tehnica petei de cerneală
- Tehnica dirijării culorii prin jet de aer
- Tehnica picturii cu palma
- Tehnica desenului cu lumânarea
- Tehnica amprentei cu vârful degetului
- Desenul cu creionul
- Desenul cu pic
- Desenul cu creta
- Desenul cu tempera
- Desenul cu acuarela
- Tehnica modelajului
- Tehnica pentru colaj
Tehnica fluidizării culorilor: fluidizarea - înmuierea în mai multă sau mai puţină apă; se
lucrează cu pensula pe suprafaţa uscată sau umedă. Culoarea fluidizată pe paleta de culoare se poate
aşeza sub forma dorită. Apa conferă substanţei solide sau în stare de pastă vâscoasă calitatea de fluid
mai mult sau mai puţin consistent. în funcţie de cantitatea de apă folosită: acuarela îşi păstrează
calitatea de a fi mai mult sau mai puţin transparentă; cu apă puţină devine opacă ca şi tempera, iar cu
apă multă pigmentul se decolorează. Prin fluidizare reuşim să dăm o calitate culorii care are influenţă
asupra „iluziei tridimensionale", să întindem culorile de apă şi să realizăm efecte cromatice. Variante ale
acestei tehnici pot fi:
- înmuierea pastilelor de culoare prin transportul a 2-3 picături de apă sau, în cazul guaşei şi temperei,
se scoate pe o paletă puţină pastă din fiecare culoare şi apoi cu pensula încărcată cu apă se
amestecă doar cantitatea necesară;
- încărcarea pensulei cu o culoare fluidizată anticipat şi descărcarea ei pe suprafaţa suport prin
aşternere, atingere, stropire sau stoarcere;
- încărcarea pensulei mari cu două culori diferite deodată şi aşternerea culorii pe foaia umezită parţial
sau total cu apă curată.
Prin aceste exerciţii copiii și elevii îşi consolidează în acelaşi timp şi noţiunile despre folosirea
pensulelor şi, de asemenea, constată că numai prin fluidizare acuarela, guaşa pot fi modelate.
Tehnica fuzionării culorilor: fuzionarea este o formă de amestec fizic care nu se face efectiv cu
pensula ci relativ spontan. Acest fel de amestec are loc între pete sau linii umede astfel: la marginea
dintre ele, când sunt amândouă încă umede, şi în masă prin atingerea cu pensula fără a le freca, deci
prin suprapunerea lor în stare fluidă pe acelaşi suport. În aceste cazuri o culoare trece parţial în
cealaltă, delimitarea dintre ele având aspect de transparenţă catifelată.
Tehnica modulării (nuanţării) culorii: nuanţarea se realizează prin amestecul a câte două

11
ANA-MARIA APROTOSOAIE-IFTIMI

culori care se află în relaţie de vecinătate în cercul cromatic. Pentru nuanţare, aceste culori intră în
cantităţi neegale în amestec (una în cantitate mai mare, cealaltă în cantitate mai mică) obţinându-se
diferite nuanţe. Tehnica modulării culorii este de fapt nuanţarea unor culori în alte culori. Culoarea poate
deveni mai închisă, mai deschisă, mai luminoasă sau mai stinsă, mai rece sau mai caldă în raport cu
culorile învecinate. Se realizează prin:
- suprapunerea nuanţelor unei culori pe o pată cromatică uscată -„suprapunere grafică";
- suprapunerea transparentă" - prin fuzionare în masă a petelor din culoarea modul cu suportul fond;
- alăturarea nuanţelor culorii pe o suprafaţă colorată diferit.
Tehnica obţinerii degradeurilor (ruperea tonului): degradeurile se obţin prin amestecul treptat
al unei tente de culoare cu o cantitate din ce în ce mai mare de alb sau de negru, realizând tonuri ale
tentei respective spre închis sau spre deschis. In tehnica acuarelei, amestecul se face mult mai bine pe
planşă, iar în cazul temperei sau guaşei amestecul se face de regulă pe paletă sau pe un suport aparte,
care să nu absoarbă apa. În tehnica acuarelei degradeurile se mai pot realiza prin fluidizare,
amestecând culoarea cu mai multă sau mai puţină apă. Aceste tehnici de familiarizare cu proprietăţile
culorii au importanţă deosebită în tehnica armonizării cromatice, rolul important în armonizare avându-1
zonele de contact ale fiecărei culori şi trecerea de la una la alta.
Tehnica picturii cu ceară: această tehnică este foarte atractivă. Se face schiţa desenului, apoi
se acoperă suprafeţele dorite să rămână albe cu ceară, prin picurarea cerii unei lumânări aprinse, sau
cu ceară de albine topită aplicată cu pensula sau beţişorul. Cel mai simplu procedeu, care se poate face
şi cu clasa I, este colorarea suprafeţei pe care au fost picuraţi stropi de ceară cu roşu (acuarelă, tuş).
Apoi se acoperă cu sugativă şi se trece fierul de călcat încins peste ea. Pentru clasele mai mari, gradul
de complexitate al executării acestei tehnici poate creşte. Se colorează toată suprafaţa cu galben. Se
aplică ceară pe suprafeţele care se doresc să rămână galbene. Apoi se colorează toată suprafaţa cu
roşu. Se acoperă din nou cu ceară suprafeţele care rămân roşii. Ultimul pas este colorarea cu negru
sau albastru a întregii suprafeţe. După uscare se acoperă desenul cu o sugativă şi se trece fierul de
călcat încins deasupra lui. Ceara se topeşte şi este absorbită de sugativă. Rămân culorile aşa cum au
fost aplicate. Copiii sunt încântaţi şi nerăbdători să descopere ce au realizat. Se pot folosi una, două
sau trei culori, în funcţie de vârsta şi talentul elevilor.
Tehnica picului: această tehnică se poate folosi mai ales în realizarea lucrărilor de iarnă. Se
acoperă suprafaţa dorită cu cerneală albastră. După uscare se desenează diferite forme: căsuţe, brazi,
fulgi de nea cu picul. Suprafeţele decolorate pot fi acoperite cu diferite culori de apă sau tuş color.
Tehnica pastelului şi ceracolorului: această tehnică se referă la folosirea pastelcolorului
(creioane colorate) şi a cerapastelului. Primul instrument pe care-l ia în mână copilul încă de la vârsta
preşcolară este creionul şi primele încercări (mâzgăleli) le face folosind creioanele colorate. Intrând în
clasa I, copiii trec deja la culorile de apă abandonând acest material, care este creionul colorat şi cu
care se pot realiza creaţii de o deosebită expresivitate plastică, obţinându-se culori intense şi frapante
(în special în cazul culorilor ceropastel). Desenul în creion colorat, aşa cum este practicat de copii, nu
acordă importanţă suficientă liniei şi a efectului clarobscur, nu realizează efectul apropiat-depărtat prin
intensitatea liniilor astfel că primul plan să fie desenul simplu, cu semne mai groase, iar planul
îndepărtat mai şters şi nedefinit. în acest sens elevii trebuie îndrumaţi să-şi ascută capetele creioanelor
în mod diferit pentru a putea reda varietatea liniilor.
Procedeul folosit este cel al suprapunerii şi al radierii culorilor, procedeu ce oferă efecte foarte
sugestive şi o varietate coloristică infinită. În tehnica culorilor de tipul pastelului se porneşte folosind
tehnica suprapunerii de la culorile deschise spre cele închise. Când se foloseşte cerapastelul se întinde
culoarea albă pe toată suprafaţa suportului (sau culori deschise) chiar şi acolo unde ulterior nu vom
folosi culori deschise deoarece, dacă prima culoare aşternută este cea deschisă, ea poate fi oricând
scoasă la suprafaţă prin radere, astfel fiind mai luminoasă decât dacă am suprapune peste culori
închise. După aşternerea fondului alb se trece la colorarea diferitelor elemente ale lucrării pe baza
aceluiaşi procedeu al aşternerii şi suprapunerii culorilor de la deschis la închis. Cu o lamă, cuţitaş sau
alt instrument se trece la finisare. Se rade acolo unde se urmăreşte să se obţină culori deschise sau

12
 EDUCAŢIE PLASTICĂ ŞI DIDACTICA EDUCAŢIEI PLASTICE

regăsirea fondului alb. La nevoie se poate reaşterne culoarea pentru a realiza o varietate de nuanţe. în
felul acesta se rezolvă şi problema fondului. În mod obişnuit copiii au tendinţa de a izola figurile şi a le
plasa pe fondul alb al hârtiei fără să simtă nevoia de a le armoniza cu cadrul. Procedând aşa cum am
arătat anterior, elevul lucrează ca şi în cazul tehnicilor umede, cu pete cromatice, nuanţate şi realizează
tema plastică prin combinarea spaţiilor şi formelor plastice de diferite intensităţi pe principiul contrastului
închis-deschis. Folosindu-se creionul colorat se poate recurge la modalităţi de redare plastică
asemănătoare cu cele ale desenului în peniţă, linia cromatică devenind de data aceasta elementul de
bază al construcţiei şi realizării efectului plastic.
Tehnica picturii pe sticlă: veche tradiţie populară românească, este o formă strălucită de
exprimare plastică şi este mult mai răspândită mai ales în pictura ţăranilor transilvăneni; ei prezintă
lumea înconjurătoare, nu aşa cum se vede, cu perspectivă şi repercusiuni, ci prin adiţia elementelor
definitorii caracteristice şi strict necesare obiectivului respectiv asemenea desenelor ideoplastice ale
copiilor, caracterizând (lumea înconjurătoare) printr-un realism intelectual. Aplicând şi lucrând în
această tehnică, copiii vor obţine rezultate bune şi vor căpăta satisfacţia lucrului realizat cu o deosebită
valoare plastică. Tehnica picturii pe sticlă se caracterizează prin culori vii, armonioase, prin forme
simplificate, prin plasarea liberă a acestora pe suprafaţa desenului, prin aspectul decorativ şi prin lipsa
perspectivei convergente. Această tehnică pune în valoare nu numai creaţia copiilor dar şi creaţia
populară care a dus faima artei noastre populare şi peste hotare. Totodată dăm posibilitatea să
reprezinte cu ajutorul desenului obiecte, nu numai cum le pot ei vedea, ci aşa cum ştiu ei că sunt, uneori
obiectele părând a fi privite succesiv din mai multe direcţii sau suprimând elementele fără semnificaţie.
Materiale folosite: sticla drept suport, acuarelă, guaşă, ulei, tempera, vitrocolor, iar ca instrumente:
pensula şi peniţa. În pictura pe sticlă distingem mai multe faze în executarea lucrării. Prima fază constă
în fixarea liniară a subiectului, desenul formând osatura picturii, conturul fiind realizat cu vitrocolor sau
oxid negru de fum dizolvat în clei cu soluţie de gălbenuş de ou diluat în alcool, suprafeţele pictate fiind
precis delimitate prin contur. Pentru conturare se foloseşte un alt desen realizat în prealabil pe o foaie
de hârtie, care se aşează sub sticlă sau se recurge la conturarea liberă direct pe suportul de sticlă. Faza
a doua constă în realizarea detaliilor, a desenelor interioare, a petelor cromatice mai mici sub formă de
accente. Faza a treia cuprinde operaţii de culoare a suprafeţelor mari şi a fondului (se umplu toate
suprafeţele delimitate de desen în culori corespunzătoare). Culoarea se aplică în strat uniform sau
transparent, în degradeuri sau modulată. Pentru a spori aderenţa culorilor folosite de elevi (acuarelă,
guaşă, tempera) se amestecă culoarea cu soluţie de aracet sau se recurge la frecarea suportului de
sticlă, înainte de aplicarea culorii, cu usturoi sau cu ceapă. Trecerea de la o fază la alta se face după ce
desenul din faza anterioară s-a uscat bine, din această cauză realizarea unei lucrări poate dura două
sau trei ore. După terminarea lucrării şi uscarea ei se aplică pe aceeaşi parte pe care s-a aplicat
culoarea o foaie de hârtie sau carton pentru protejarea stratului de culoare. Ansamblul întregului desen
se priveşte de pe partea nepictată a suportului de sticlă. În tehnica picturii pe sticlă linia şi punctul
plastic devin elemente de maximă importanţă; repetate ca modul dau expresie suprafeţelor. Linia
dreaptă, frântă, curbă închisă sau deschisă împarte variat suprafeţele, iar punctul este des folosit în
ornarea suprafeţelor foarte mici. Exerciţiile-joc de împărţire a suprafeţelor şi ornare cu linii şi puncte
oferă posibilitatea afirmării elevilor şi satisface în egală măsură pe cei meticuloşi şi perseverenţi.
Punctul plastic devine şi un mijloc de redare al unor elemente.
Tehnica ştampilelor şi copierii prin suprapunere: această tehnică constă în copierea prin
suprapunere a unui suport uscat peste o compoziţie deja realizată pe un alt suport cât aceasta este încă
umedă. Copierea se poate face de pe o hârtie pe hârtie sau de pe sticlă pe hârtie. Pe o coală de hârtie
suport sau o bucată de sticlă dreptunghiulară se realizează o compoziţie folosind culoarea suficient de
densă. Imediat, când aceasta este încă umedă, se suprapune peste ea o foaie curată şi se presează
bine pentru ca toată suprafaţa să se lipească pe suportul de pe care copiem. Ridicând suprafaţa
aplicată, desenul rămâne imprimat. Un alt procedeu este cel al ştampilării cu diferiţi moduli din
polistiren, cu frunze, flori sau alte suprafeţe din hârtie. Aceste materiale se încarcă cu culoare şi apoi se
aplică pe suprafaţa-suport pe care se imprimă copia lor. Prin aranjarea lor într-o anumită ordine putem

13
ANA-MARIA APROTOSOAIE-IFTIMI

realiza diferite compoziţii. Prin însăşi noutatea tehnică, prin rezultatele copierii prin suprapunere care
stârnesc curiozitatea copiilor, rezultatele sunt uneori extraordinare incitându-i pe elevi şi determinându-i
la mai multe încercări şi combinaţii de forme. Organizarea acestora se poate face fără împărţirea
suprafeţei, neglijându-se detaliile. După observarea şi intuirea unei suite de forme sunt solicitate
operaţiile din treapta a doua a gândirii (calea deductivă) în scopul descoperirii unor sensuri noi a acestor
forme. La început satisfacem curiozitatea copiilor de a aplica unul dintre principiile artei decorative,
repetiţia, realizând proiecte decorative. Nevoia de a figura anumite detalii o putem satisface folosind
pensula sau însăşi elementele de ştampilare (colţuri şi muchii ale modulilor, firele de iarbă, petale de
flori, fluturi ). Copilul este implicat mai mult în lumea formelor artei prin ineditul realizării.
În cadrul lecţiilor se recomandă intercalarea de exerciţii - joc atât de familiarizare cu suporturile,
cât şi cu instrumentele şi culoarea. Cu cât materialele sunt mai atractive, tehnicile mai diversificate, cu
atât copilul lucrează mai cu plăcere, îşi satisface curiozitatea şi setea de cunoaştere, iar rezultatele sunt
pe măsura aşteptărilor. Lucrările copilului îl oglindesc pe el, putem afla lucruri importante despre el
"citind" lucrările lui. În acest context, rolul activităţilor artistico-plastice este de a călăuzi pe fiecare copil
în parte spre manifestarea activă a libertăţii personale de a gândi, simţi şi acţiona potrivit nevoilor,
înclinaţiilor, intereselor, capacităţilor şi posibilităţilor individuale ale fiecăruia, care vor duce la
expansiunea energiilor creatoare existente în fiecare copil. Activităţile din grădiniţă/şcoală oferă copiilor
posibilitatea de a-şi valorifica talentele şi interesele pentru un anumit domeniu. Copiii îşi pot investi o
parte din timpul petrecut în şcoală pentru a-şi dezvolta abilităţile pe care le posedă sub îndrumarea
atentă a învăţătorului, sub diferite forme. Rolul cadrului didactic este de a favoriza în fiecare copil
capacităţile şi aptitudinile creative drept componente structurale ale personalităţii acestuia, în procesul
lui de formare şi dezvoltare.
Prin tehnicile de lucru constrâng materialele (acuarele, materiale textile, cerneală, pic, ceară,
sugativă, hârtie de desen, ceracolor, culori pastel) să configureze altceva decât ceea ce sunt ele, fără
să-şi piardă propria lor structură. Mâna condusă de gândirea şi sentimentele copilului trebuie să
acţioneze direct şi firesc asupra acestor materiale pentru a le conferi calităţi plastice noi. Ea este aceea
care le însufleţeşte, ea le dă valori artistice şi o expresie concretă. Cu cât mâna lucrează mai bine şi
mai frumos, cu atât expresia lucrării, prin modalitatea prin care a fost realizată este mai convingătoare.
Materialele folosite în pictură facilitează realizarea imaginii artistice de către copil. Astfel, în afară de
suportul obişnuit hârtie, carton, sticlă, faianţă, material textil, putem folosi şi altele, cum ar fi - griş, nisip,
orez, mălai - pentru tehnica tratării suprafeţelor şi altele.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Clasificaţi tehnicile imagistice

2. Prezentaţi materiale specifice acestor tehnici
3. Concepeţi 3 modele vizuale cu astfel de tehnici și materiale

2.2. TEHNICI VOLUMETRICE/SPAŢIALE ŞI MATERIALE SPECIFICE

Modelajul prin amprentă

În artele plastice, termenul se referă la modalităţile de a trata, de a prelucra tonul (valoarea) unei
suprafeţe plane, factura uneia în spaţiul tridimensional pentru obţinerea iluzorie sau,în cazul formelor
spaţiale, reală a volumului, a celei de a treia dimensiuni. Aşadar se dă o formă tridimensională unei idei
prelucrând lut sau alt material modelabil prin diferite procedee. În accepţie plastică amprenta este urma
degetului sau a unui instrument (eboşoar, ciocan de lemn cu muchia gravată, creion) lăsată într-un
material modelabil prin presare, izbire . În ceramica populară, modelajul lutului prin amprenta degetului
dă naştere unui tip de decor cu rol funcţional, alveolat; este un fel de linie de lut în relief adăugată pe
pereţii vasului când încă sunt moi, prin apăsarea accentuată, urmă lângă urmă, a acesteia. Modelajul

14
 EDUCAŢIE PLASTICĂ ŞI DIDACTICA EDUCAŢIEI PLASTICE

prin amprentă păstrează în întregime volumul iniţial pentru că nici nu se elimină, nici nu se adaugă; în
culoare, urma instrumentului de întindere sau de eliminare-răzuire a petei proaspăt aşternute pe planşă
sau a tuşului pe hârtia de calc se cheamă tot amprentă.
La grădiniţă şi în clasele mici se abordează, în principal, modelajul cu degetul, dar se pot folosi,
mai ales pentru detalii (incizii liniare şi punctiforme) diferite instrumente (creioane, beţişoare ascuţite,
paie) alături sau în loc de degete şi de eboşoar. Modelajul prin amprentă este deosebit de agreabil
şcolarilor mici mai ales; e bine, de aceea, ca alături de lut şi plastilină să se folosească şi alte materiale
(pastă de hârtie, eventual miez de pâine, pastă de ghips cu un liant adeziv).
Omogenizarea şi înmuierea lutului şi plastilinei de către copii se practică pe suporturi groase de
lemn lustruit sau material plastic (deci lucioase şi neabsorbante). Copiilor li se vor demonstra diferite
tipuri de modelaj: plat sau vizibil jur împrejur (ronde-bossse, mai mult întins pe orizontală sau, din
contră, pe verticală). La aceste vârste nu este nevoie să li se demonstreze diferite sisteme speciale de
armare, de a întări pe dinlăuntru materialul care se dezvoltă pe înălţime, dar li se propune elevilor
folosirea unor beţişoare, scobitori, paie, sârmuliţe pentru a-1 sprijini; altfel, s-ar deforma, s-ar prăbuşi.
Modelajul prin eliminare
Spre deosebire de modelare, care este indisolubil legată de existenţa modelului, modelajul nu
presupune, cum s-ar părea, un model, ci un anumit fel de a prelucra forma (plană sau în spaţiu) încât
lumina şi umbra (plin-golul) să se pună reciproc în valoare; unul din cei doi „poli" ai raportului, lumina
sau umbra, plinul sau golul, domină totuşi ansamblul în funcţie de intenţie sau şi de semnificaţia care se
aşează „la baza" oricărei organizări compoziţionale. Modelajul prin eliminare se aplică la materiale cu
calităţi modelabile (plasticitate, maleabilitate): lutul, plastilina, pasta de hârtie, calcarul. Modelajul începe
de la mare spre mic, de la forme pline, de la general treptat-treptat spre detalii, spre amănunte; cea mai
elocventă în acest sens este eliminarea prin crestarea sau prin cioplirea lemnului. Eliminarea cu
eboşoarul presupune să se precizeze mai întâi, cu o uşoară zgâriere, conturul părţii care se scoate, se
scobeşte, se detaşează. În general, modelajul lutului, plastilinei, prin eliminare se foloseşte împreună cu
altele (amprentă, adăugare).
Modelajul prin adăugare
Modelajul prin adăugare este încă o cale de dezvoltare a „inteligenţei (inclusiv sensibilităţii)
mâinilor", al treilea şi ultimul procedeu tehnic al modelajului care se practică în şcoala generală.
Adăugarea se foloseşte doar într-un singur caz fără „colaborarea" intensă a celorlalte procedee învăţate
şi anume, la realizarea reliefului înalt. De regulă, şi mai ales în lut, modelajul prin adăugare înseamnă:
- corectare: se adaugă material de aceeaşi consistenţă; pentru a se „lipi" de materialul deja modelat
se apasă cu degetele sau cu eboşoarul, ori se fac mici incizii de pătrundere a unei părţi din
materialul care se adaugă;
- completare: cu detalii (volume mici) modelate aparte care au caracter ornamental sau
particularizează (prin detaliul sau detaliile respective) o anumită parte a întregului;
- construire - în trei variante: pe o placă proaspăt modelată plat (deci un relief înalt clar), pe o placă cu
uşoare concavităţi sau convexităţi sau pe un suport mişcat, ondulat; în toate cazurile se lipesc,
pentru simplificarea învăţării procedeului, benzi de diferite grosimi separat modelate, compunându-
se cu fiecare variantă încă o dată, cel mai simplu altorelief liniar.
Lutul poate fi utilizat în interiorul grădiniţei/şcolii, în căzi, ori în afara acesteia, în mediul natural în
care se găseşte (spaţiul în care veţi săpa pentru lut trebuie să fie plasat departe de grădina de flori sau
de legume). Uneltele şi tipurile de activitate cu lut moale sunt asemănătoare celor utilizate în activităţile
cu nisip şi apă. Lutul poate fi folosit ca într-un fel de pictură cu degetele pe hârtie, atunci când copilul
este capabil să-şi prepare singur consistenţa de material pe care o doreşte. EI poate modela forme
plate, dreptunghiulare sau orice alte forme doreşte. Dacă lutul este scump, ori nu poate fi găsit, puteţi
încerca dumneavoastră să faceţi un fel de argilă, care este plăcută la pipăit şi poate servi aceluiaşi scop
ca şi lutul; este drept însă, ea nu poate fi păstrată. Iată reţeta: 2 căni de nămol; 2 căni cu nisip; 1/2 cană
cu sare. Adăugaţi apă suficientă pentru a face din acest amestec o materie modelabilă. Când lucrează
cu nămolul, copiii trebuie să fie îmbrăcaţi în mod potrivit, cu şorţ din plastic sau salopetă. Asiguraţi-vă de

15
ANA-MARIA APROTOSOAIE-IFTIMI

asemenea că sunt curaţi, înainte de a părăsi grădiniţa/şcoala.

Din lut, mai ales, copiii îşi pot realiza plăci pătrate sau dreptunghiulare (plane prin apăsare între
două planşete), pe cât posibil de întinse şi nu prea groase. Ca instrumente de scobit se pot folosi beţe
ascuţite rotund şi de diferite grosimi, chiar creioane. În cazul reliefului plat scobiturile sunt numai liniare,
dar ele pot avea diferite adâncimi şi lăţimi după cum e nevoie să fie: mai întunecoase şi mai accentuate
sau mai fine şi mai deschise. Dacă lucrarea nu se poate termina într-o singură activitate (şi, de regulă,
aşa se întâmplă) nu se lasă să se zvânte; în cazul lutului, se acoperă cu o cârpă umedă şi se aşează la
un loc ferit de căldură. După ce se termină, se aşează la zvântare lentă (fără soare şi fără căldură
excesivă) circa o săptămână.

Sculptura în lemn
Lucrul cu lemnul este o activitate destinată atât fetelor cât şi băieţilor. El oferă tuturor copiilor
prilejuri plăcute pentru a-şi dezvolta deprinderile motrice şi implică, de asemenea, majoritatea simţurilor.
Copilul pipăie suprafaţa lemnului. Îi simte aroma specifică şi vede cum bucăţelele şi praful zboară din
lemn atunci când îl ciopleşte. Pentru copilul mic, lucrul în lemn este o acţiune plăcută de mişcare şi
sunet. Limitaţi numărul de copii care lucrează în lemn într-un anumit moment. Astfel, este mai uşor să-i
supravegheaţi. De asemenea, fiecare copil trebuie să aibă un spaţiu de lucru destul de mare în care să
se mişte fără a exista pericolul de a lovi din întâmplare alţi copii. Copiii doresc să vorbească între ei, să
discute despre ceea ce fac în timp ce lucrează. Acest lucru poate fi permis în timpul activităţii cu lemnul
atâta vreme cât sunt în acelaşi timp atenţi la ceea ce fac. Le puteţi sugera chiar un cântec, mai ales cele
bazate pe ritmul mişcărilor din timpul lucrului. Oferiţi copiilor prilejuri concrete şi plăcute, unelte bune,
sfaturi utile dar şi supraveghere. Veţi fi răsplătită văzând cât de serioşi şi plini de responsabilitate
lucrează ei. Copiii mai mici - în jur de 3 ani - sunt fericiţi să bată cu ciocănelul pioneze ori cuişoare de
lemn în plăci de plastic găurite ori în carton. Copiii mai mari (de 6 ani ori mai mult) pot fi învăţaţi să
utilizeze ferăstrăul, şurubelniţa, cleştele. În ceea ce priveşte materia primă, alegeţi un lemn moale, care
poate fi sculptat mai uşor. Pot fi folosite şi alte mijloace pentru a obţine lemnul necesar activităţii. Un
buştean solid ori un ciot de copac bine înfipt în pământ se pot dovedi foarte potrivite pentru baterea
cuielor. Lăzi vechi, jaluzele rupte, ramuri de copac găsite pe jos, o coadă de mătură, mosoare de lemn -
toate pot fi utilizate pentru activităţile în lemn. Adesea copiii combina o varietate de materiale şi tehnici
pentru a forma diferite sculpturi, machete, multe din ele foarte ingenioase.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Clasificaţi tehnicile volumetrice/spaţiale

2. Prezentaţi materiale specifice acestor tehnici
3. Concepeţi 3 modele vizuale cu astfel de tehnici şi materiale

2.3. TEHNICI MIXTE ŞI MATERIALE SPECIFICE

Tehnica pentru colaj

Colajul este o activitate de lipire a unui obiect pe un fond, pentru a alcătui o imagine. Pentru fond,
se folosesc în mod obişnuit hârtia, cartonul, pânza de sac, lemnul. Oferind o varietate de lucruri pentru
lipit, le daţi copiilor posibilitatea de a se familiariza eu diferite materiale de diverse culori şi forme.
Utilizaţi-vă imaginaţia pentru a găsi materiale. Decupaje din cartoanele de ouă, cojile de ouă pot fi
utilizate pentru colaj. Alte sugestii: pene, nisip, iarbă uscată, ţesături, boabe ori seminţe de diverse
plante.
Decuparea şi lipirea
Activitatea de tăiere cu foarfeca oferă un exerciţiu bun pentru concentrare, coordonarea ochi-
mâna şi dezvoltarea musculaturii fine a mâinii. Asiguraţi-vă că vârfurile foarfecei nu sunt ascuţite, ci

16
 EDUCAŢIE PLASTICĂ ŞI DIDACTICA EDUCAŢIEI PLASTICE

rotunjite. Copiii care n-au mânuit niciodată o foarfecă vor avea nevoie să fie învăţaţi cum s-o ţină. Ei
trebuie să-şi ţină degetul mare în partea de sus, să manevreze foarfeca deschizând-o larg şi apoi
închizând-o. Apoi ei trebuie să continue aceste faze ale acţiunii mişcând în acelaşi timp foarfeca înainte.
Deşi acest lucru pare evident, o asemenea explicaţie şi mai ales demonstraţie elementară este
necesară pentru unii copii. Alţii trebuie ajutaţi prin ţinerea hârtiei astfel încât să poată tăia mai uşor.
Treptat, desigur, ei vor învăţa să se descurce singuri.
Dacă nu au mai folosit niciodată foarfeca, copiii vor simţi o mare plăcere manipulând-o. Adesea ei
încep prin a face tăieturi mici de jur - împrejurul marginii hârtiei. Când ajung să stăpânească tehnica
tăierii, ei vor fi apţi să utilizeze această nouă deprindere pentru a face alte lucruri. În această etapa
totuşi, activitatea în sine este mai importantă decât produsul ei. Dacă nu pot fi procurate foarfeci, li se
poate cere copiilor să sfâşie ziare, cartoane subţiri, hârtie de împachetat şi să le rupă în bucăţele mici.
Lipite pe un fond oarecare, bucăţelele pot constitui colaje şi mozaicuri interesante.
Substanţa de lipit este unul dintre lucrurile cele mai utile şi mai uşor de obţinut prin mijloace
proprii, fiecare ţară şi cultură are propriul său mod de a produce substanţa de lipit, în funcţie de resurse:
în Extremul Orient este utilizată faina de orez; în multe ţări africane - faina de porumb. Când le daţi
copiilor substanţă de lipit, puneţi-o în cutiuţe mici, câte una pentru fiecare ori una la doi-trei copii. Este
mai bine decât să fie pusă toată într-un recipient mare: astfel este mult mai dificil ca fiecare copil să
poată ajunge la ea. Substanţa poate fi întinsă cu orice unealtă, de la degete până la beţişoare. E bine
să existe la îndemână o farfurioară cu o cârpă umeda sau un burete pentru ştergerea degetelor.
Reţete pentru substanţă de lipit
Lipici din făină de grâu - ingrediente: 1 ceaşca făina; 1 ceaşcă cu apă rece; 2 1/4 ceşti cu apă
fiartă. Amestecaţi faina cu apa rece, până ce se omogenizează. Adăugaţi apa clocotită şi amestecaţi.
Puneţi vasul pe un foc mic, mestecând mereu, până ce compoziţia este omogenă. Luaţi vasul de
pe foc. Lăsaţi amestecul să se răcească şi păstraţi-l în borcane acoperite, într-un loc rece.
Lipici din făina de porumb (sau de orez) - ingrediente: 2 linguri de faină de porumb (sau faină de
orez); apă rece; apă clocotită. Adăugaţi la faină apă rece suficientă pentru a face o pastă. Adăugaţi apă
clocotită până când amestecul se subţiază şi devine clar. Puneţi vasul la flacăra mică, mestecând
mereu până ce compoziţia se îngroaşă. Luaţi-o de pe foc, lăsaţi-o să se răcească şi păstraţi-o într-un
vas, într-un loc rece.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Clasificaţi tehnicile mixte

2. Prezentaţi materiale specifice acestor tehnici
3. Concepeţi 3 modele vizuale cu astfel de tehnici şi materiale

Bibliografie obligatorie
Referințe principale:
 Pașca, E. (2013). Educație plastică și educație muzicală. Elemente de didactică, în Manualul
programului de studii Pedagogia învățământului primar și preșcolar ID, Editura Universității
Alexandru Ioan Cuza din Iași. Disponibil on-line pe platforma Moodle:
http://da.psih.uaic.ro/login/index.php
Referințe suplimentare:
 Culea Laurenția, Sesovici Angela, Grama Filofteia, Pletea Mioara, Ionescu Daniela, Anghel Nicoleta,
Activitatea integrată din grădiniță, București: Editura Didactica Publishing House, 2008,
 Pașca Eugenia Maria, Gherghescu Jenica, Gherghescu Lucian, Dimensiuni ale educației artistice,
vol. IV, Strategii de abordare disciplinară și interdisciplinară a educației muzicale în învățământul
primar simultan, Iași: Editura Artes, 2009,

17
ANA-MARIA APROTOSOAIE-IFTIMI

 Paşca Eugenia Maria – 2006, Un posibil traseu al educaţiei muzicale în perioada prenotaţiei din
perspectivă interdisciplinară, Editura „Artes” Iaşi,
 Șușală Ion N., Curs de desen; culoare; modelaj; compoziție și didactică, București: Editura Fundației
România de Mâine, 1999

IMPORTANT !

Materiale didactice:
1. xxx, 2008 Programa pentru învăţământul preşcolar, MEN, Bucureşti
2. xxx, 2004, 2005, 2013, Programele pentru învăţământul primar clasele pregătitoare -II şi III-IV, MEN,
Bucureşti
3. Trusă de desen (bloc de desen A3, A4, tempera, culori, materiale textile, cerneală, pic, ceară,
sugativă, lut, plastilină, pastă de hârtie, lipici, hârtie colorată, materiale din natură și reciclabile)

18