MANAGEMENTUL MEDIULUI

CUPRINS
1. Introducere 6
2. Sisteme de management de mediu 9
2.1. Tipuri de Sisteme de Management de Mediu 9
2.1.1. Scurt istoric privind gestionarea problemelor de mediu în România 9
2.1.2. Rolul standardelor internaţionale 9
2.1.3. Sisteme de management de mediu cunoscute 10
2.1.4. Diferenţe între Regulamentul SMMA şi standardul ISO 14001 11
2.1.5. Evoluţia spre sisteme complexe de management:
Igienă – Securitate – Mediu (HSM) 13
2.2. Avantajele şi dezavantajele implementării unui sistem de
management de mediu 15
2.2.1. Beneficiile pe care un sistem de management de mediu le
aduce afacerii 15
2.2.2. Reguli de implementare a SMM 17
2.3. Alte aspecte importante 18
2.3.1. Mizele implementării unui sistem de management de mediu 18
2.3.2. Caracteristici de bază ale unui sistem de management de mediu 19
3. Structura standardelor ISO 14000 20
3.1. Prezentare generală 20
3.1.1. Apariţia standardelor din seria ISO 14000 22
3.1.2. Rolul standardelor din seria ISO 14000 23
3.2. Standardul ISO 14001: scop, domeniu de aplicare, mod de folosire 29
3.3. Standardul ISO 14001: prevederi de tip operaţional 31
3.4. Standardul EMAS: Eco-Management and Audit Scheme 39
4. Implementarea sistemelor de management de mediu 49
4.1. Principii generale 49
4.1.1. Fazele implementării unui SMM 49
4.1.2. Gestiunea schimbării 51
4.2. Pregătirea în vederea construirii unui Sistem de Management
de Mediu 52
4.2.1. Stabilirea necesităţii şi importanţei implementării unui SMM 52
4.2.2. Asigurarea sprijinului necesar 53
4.2.3. Sensibilizarea personalului 54
4.2.4. Stabilirea zonei şi a nivelului de aplicare 54
4.2.5. Definirea politicii de mediu 55
4.2.6. Evaluarea politicii de mediu 56
4.3. Realizarea analizei iniţiale de mediu 58
4.3.1. Stabilirea cadrului legislativ 61
4.3.2. Inventarierea şi examinarea tuturor procedurilor şi practicilor de
management de mediu existente în organizaţie 61

1
4.3.3. Inventarierea aspectelor de mediu şi identificarea celor
semnificative 62
4.3.4. Analiza punctelor slabe şi a punctelor forte 64
4.4. Construirea şi implementarea Sistemului de Management de Mediu 67
4.4.1. Stabilirea obiectivelor şi a ţintelor 67
4.4.2. Elaborarea programului de management de mediu 68
4.4.3. Implementarea şi funcţionarea sistemului de management de mediu 70
5. Sistemele integrate de management calitate – mediu 75
5.1. Procedurile sistemului de management de mediu 75
5.1.1. Stabilirea procedurilor SMM 75
5.1.2. Redactarea unei proceduri 82
5.1.3. Alte documente ale SMM 91
5.2. Calitate şi mediu 92
5.2.1. Asemănări între sistemul de management al calităţii şi
sistemul de management de mediu 92
5.2.2. Deosebiri între sistemul de management al calităţii şi
sistemul de management de mediu 93
5.2.3. Tipuri de integrare a sistemelor de management calitate – mediu 94
5.2.4. Cerinţele Sistemului de Management Integrat 95
5.2.5. Avantaje şi dezavantaje ale sistemelor integrate 116
6. Politici de mediu 119
6.1. Generalităţi 119
6.1.1. Efectele schimbărilor în economie asupra mediului 121
6.1.2. Sarcinile Autorităţii Centrale de Protecţie a Mediului 123
6.2. Domeniile politicilor de mediu 124
6.2.1. Problemele sectoriale de mediu 124
6.2.2. Integrarea sectoarelor non-mediu 125
6.2.3. Integrarea externă în cadrul activităţilor social-economice 126
6.2.4. Combinaţii de domenii ale politicii 129
6.3. Instrumente ale politicii de mediu 129
6.3.1. Mijloace şi instrumente ale politicii de mediu 129
6.3.2. Reglementări de mediu 131
6.3.3. Instrumente financiar-economice 133
6.3.4. Instrumente social-comunicative 134
6.3.5. Combinaţii de instrumente ale politicii de mediu 134
6.3.6. Fondul pentru mediu 136
6.4. Managementul implementării politicii de mediu 138
6.4.1. Generalităţi 138
6.4.2. Analiza şi definirea problemei 139
6.4.3. Linii directoare în procesul de formulare a politicii 140
6.4.4. Abordări alternative 141
6.4.5. Stabilirea priorităţilor 141
6.4.6. Decizia politică 142

2
6.4.7. Asigurarea condiţiilor pentru implementare 142
6.4.8. Trăsături fundamentale ale unui program de acţiune pentru
protecţia mediului (PNAPM) 142
7. Strategii de protecţie a mediului 144
7.1. Necesitatea unei strategii de mediu 144
7.1.1. Probleme actuale ale omenirii 144
7.1.2. Crize ambientale 144
7.1.3. Conceptul de dezvoltare durabilă 146
7.1.4. Strategii de protecţie a mediului 146
7.1.5. Secvenţe în elaborarea unei strategii de mediu 149
7.2. Principii, concepte şi instrumente de bază 149
7.2.1. Principii 150
7.2.2. Concepte 152
7.3.3. Instrumente 153
7.3. Componente ale protecţiei mediului 154
7.4. Etape de întocmire a planurilor strategice 157
7.4.1. Întocmirea planurilor de acţiune pentru protecţia mediului 157
7.4.2. Planul Strategic de Acţiune pentru Protecţia Mediului în România.
Program Phare – 1992 158
7.4.3. Recomandări ale Conferinţei Ministeriale de la
Lucerna – Elveţia 1993 159
7.4.4. Recomandări de teme privind protecţia mediului 160
7.4.5. Programul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului
(PNAPM) 1995 – 1996 160
7.5. Sistemul de monitoring integrat al mediului din România 164
7.5.1. Definiţie 165
7.5.2. Obiective 166
7.5.3. Structură 168
7.5.4. Mod de organizare a SMIR 169
7.5.5. Modul de ierarhizare a atribuţiilor şi competenţelor în SMIR 170
7.6. Politici şi strategii pentru conservarea biodiversităţii 171
7.6.1. Elemente ale politicii biodiversităţii 171
7.6.2. Politici globale ale biodiversităţii 172
7.6.3. Ocrotirea naturii – o necesitate vitală 176
7.6.4. Strategia mondială a conservării naturii 177
7.6.5. Stabilirea politicii naţionale pentru conservarea biodiversităţii 183
7.6.6. Zone şi arii protejate în România 184
7.6.7. Legislaţia de mediu în domeniu conservării biodiversităţii 185
7.7. Strategia gestionării deşeurilor 188
7.7.1. Tipuri de deşeuri urbane 189
7.7.2. Situaţia deşeurilor pe plan mondial 190
7.7.3. Situaţia deşeurilor din România 191
7.7.4. Managementul deşeurilor 196

3
7.7.5. Gospodărirea integrată a deşeurilor menajere urbane solide 199
7.7.6. Alte tipuri de deşeuri urbane 200
7.7.7. Aspecte legislative 201
7.7.8. Propuneri pentru strategia de modernizare şi dezvoltare a
salubrităţii, igienei şi protecţiei mediului urban 203
7.8. Gestionarea urgenţelor şi riscurilor de mediu 204
7.8.1. Natura şi dimensiunile riscului 205
7.8.2. Identificarea şi analiza riscului pentru accidente majore 205
7.8.3. Urgenţele de mediu 206
7.8.4. Mod de intervenţie 207
7.9. Strategii în domeniul gospodăririi apelor 209
7.9.1. Obiective ale strategiei în domeniul Gospodăririi apelor 209
7.10. Strategia dezvoltării durabile în turism 210
7.10.1. Particularităţile dezvoltării durabile în turism 210
7.10.2. Impactul dezvoltării turismului asupra mediului 212
7.10.3. Dezvoltarea turismului în România şi impactul său asupra mediului 214
7.11. Strategia de conformare de mediu 216
7.12. Recomandări pentru manageri 221
8. Strategia naţională pentru dezvoltare durabilă a României 224
8.1. Cadrul conceptual 224
8.2. Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă 227
8.3. Probleme şi preocupări specifice situaţiei din România 229
8.3.1. Riscuri şi vulnerabilităţi generate de factori endogeni şi exogeni 229
8.3.2. Creşterea sustenabilă: transformările structurale şi echilibrele
macroeconomice 232
8.3.2.1 Asigurarea sustenabilităţii pe termen lung a consumurilor
energetice şi materiale bazate pe evaluarea realistă a capacităţii
de suport a capitalului natural 233
8.3.2.2 Modernizarea treptată a macrostructurii economiei pentru a
corespunde cerinţelor sociale şi de mediu 235
8.3.2.3 Creşterea productivităţii muncii şi îmbunătăţirea ratei de ocupare 236
8.3.2.4 Îmbunătăţirea managementului micro- şi macro-economic 236
8.3.2.5 Politica de investiţii şi diversificarea surselor de finanţare 237
8.3.2.6 Menţinerea echilibrelor macro-economice 239
8.3.3. Dezvoltarea regională şi acţiunea locală; problematica specifică a
dezvoltării rurale 241
8.3.3.1 Dezvoltarea regională 243
8.3.3.2 Dezvoltarea rurală, agricultura, silvicultura şi pescuitul 248
8.3.3.3 Implementarea Agendei Locale pentru secolul XXI (AL-21) 254
8.3.4. Amenajarea teritoriului şi planificarea spaţială 256
8.3.4.1 Planificarea spaţială 257
8.3.4.2 Cadastrul României 261
8.3.5. Dimensiunea culturală a dezvoltării durabile 264

4
8.3.6. Capacitatea administrativă şi calitatea serviciilor publice;
dezvoltarea durabilă ca măsură a eficienţei guvernării şi a
calităţii politicilor publice 271
8.3.7. Politica externă şi de securitate: orientări generale şi contribuţii
specifice 275
9. Note şi trimiteri bibliografice 283

5
 1. INTRODUCERE

România, ca ţară europeană trebuie să se alinieze şi să respecte toate

exigenţele şi criteriile impuse de această aderare la Uniunea Europeană.
Condiţiile aderării, structurate şi organizate pe domenii şi sectoare de activitate,
cunosc o dinamică semnificativă, corespunzătoare evoluţiei de ansamblu a
realităţilor socio-economice ale ţărilor Uniunii Europene şi la care, evident,
ţările ce doresc să adere trebuie să racordeze proiectarea propriilor politici şi
strategii de mediu.
Unul din domeniile cheie, din acest punct de vedere, este cel al Protecţiei
Mediului.
În acest context, România trebuie să-şi redimensioneze polticile şi
strategiile de mediu, pentru ca într-un timp relativ scurt să recupereze rămânerea
în urmă şi să intre în ritmul ţărilor Uniunii Europene în protecţia şi conservarea
mediului.
Reglementările de mediu actuale, incluzând legi, norme, regulamente,
directive, standarde, etc., sunt extrem de complexe şi de o mare diversitate, de la
o zonă geografică la alta, de la o ţară la alta, ele apărând, nu ca urmare a
promovării unor principii, ci ca o reacţie la evenimente.
În anul 1917, în Franţa, apare prima lege referitoare la locuinţele
insalubre şi periculoase.
Începând cu anii ' 70 se vorbeşte, pentru prima dată, de ploile acide, iar în
anul 1976, în Italia se consemnează accidentul SEVESO, o scurgere de clor şi
dioxină în atmosferă, soldată cu un mare număr de morţi şi persoane intocsicate
grav.
În anul 1986, accidentul de la centrala nucleară de la Cernobâl alertează
întreaga lume şi grăbeşte luarea unor măsuri de prevenire a accidentelor
nucleare.
Evoluţia este clară: dacă în anul 1850 concentraţia de CO2 în atmosferă
era de 280 cm3/m3 de aer, în prezent această concentraţie a ajuns la 350 cm3/m3
de aer, iar populaţia globului a crescut, în acest interval de timp, de la 1 miliard
la 6 miliarde de locuitori.
Adoptarea reglementărilor de mediu a fost determinată de realităţi
ameninţătoare, care trebuiau grabnic stăpânite pantru a nu scăpa de sub control.
◙ Prevenirea accidentelor majore a fost o primă preocupare. Ea a dictat apariţia
Directivei Europene 82/501/CEE, din iunie 1982, supranumită directiva
SEVESO, destinată prevenirii riscurilor majore. În 1996, pentru a corecta
imperfecţiunile directivei, a apărut Directiva Europeană 96/82/CE,
supranumită Directiva SEVESO 2, care introduce noţiunea de “sistem de
gestiune a securităţii privind prevenirea accidentelor majore”.
◙ Analiza şi controlul poluării cronice, datorate producţiei, au condus la
apariţia unor instrumente specifice care să faciliteze aplicarea

6
 reglementărilor în viguare: studii de impact, bilanţuri de mediu, studii de
gestiune a deşeurilor, etc.
◙ Analiza şi controlul poluării sistematice, generate de produse şi ambalaje
reprezintă o nouă etapă în lupta pentru păstrarea calităţii mediului în care
trăieşte omul civilizaţiei superindustriale actuale. Interesul trebuie extins da
la produs la impactul produsului asupra mediului şi, implicit, asupra omului.
◙ Limitarea riscurilor tehnologice prin ţinerea sub control a factorilor de
creştere economică şi socială a devenit o urgenţă care poate fi rezolvată
printr-o abordare globală. Progresul tehnic, competiţia mondială,
complexitatea proceselor şi interacţiunilor, puterea motoarelor şi a
instalaţiilor, volumul producţiei, cantitatea şi diversitatea deşeurilor,
creşterea cererii şi a consumurilor, conţin în ele tot atâţia factori de risc
pentru mediu şi sănătatea umană.

Noţiunea de “dezvoltare durabilă” a fost definită, pentru prima dată, de

premierul Norvegiei, Gro Harlem Brundtland, în anul 1987, ca fiind
“dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite
posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi”. Aceasă
noţiune se regăseşte şi în “principiul 3” al Declaraţiei de la Rio cu privire la
Mediu şi Dezvoltare (3 – 14 iunie 1992), potrivit căruia “dreptul la dezvoltare
trebuie exercitat astfel încât să fie satisfăcute în mod echitabil nevoile de
dezvoltare şi de mediu ale generaţiilor prezente şi viitoare”.
Standardul ISO 14000 face şi el referire la acest concept, precizând că:
“Toate tipurile de organizaţii sunt preocupate din ce în ce mai mult să
atingă şi să demonstreze o performanţă de mediu evidentă, controlând impactul
propriilor activităţi, produse sau servicii asupra mediului şi luând în
considerare politica şi obiectivele lor de mediu. Aceste aspecte se înscriu în
contextul legislaţiei din ce în ce mai stricte, al dezvoltării politicilor economice
şi a altor măsuri destinate şă încurajeze protecţia mediului, a creşterii
preocupărilor părţilor interesate privind problemele legate de mediu, inclusiv
dezvoltarea durabilă”.
Dezvoltarea durabilă este un demers al cărui succes se bazează pe
adaptarea activităţilor umane la un model complex, care presupune înlocuirea
multor tehnologii necorespunzătoare cu altele noi, a căror realizare presupune
inovare, creativitate şi resurse financiare considerabile. Din această cauză se
acţionează gradual:
(a) într-o primă fază se încearcă îmbunătăţirea sistemelor tehnologice actuale.
Este foarte important ca problemele urgente de protecţia mediului să fie
atacate imediat, cu mijloacele existente, astfel încât amplificarea efectelor
negative să fie stopată.
(b) trebuie începute sau continuate cercetările vizând definirea tehnologiilor
viitorului.

7
(c) pe parcurs vor fi promovate de către fiecare ţară acele soluţii politice,
economice, tehnologice, compatibile cu scopul propus, şi anume asigurarea
unei dezvoltări durabile

În standardul ISO 14001, o altă noţiune extrem de importantă

“îmbunătăţirea continuă” este definită ca reprezentând “procesul de dezvoltare
a sistemului de management de mediu pentru obţinerea imbunătăţirii
performanţei globale în domeniul mediului, în acord cu politica de mediu a
organizaţiei”.
Conceptul de îmbunătăţire continuă este fundamentat pe relaţia cauză-
efect. Logica sa este următoare:
a) într-un sistem care funcţionează pe baza unor obiective şi ţinte ce trebuie
atinse în cadrul unor termene prestabilite, se fac periodic măsurări şi evaluări
ale rezultatelor;
b) dacă aceste rezultate sunt inferioare celor propuse, se procedează la
identificarea şi analizarea cauzelor care au condus la nerealizarea
obiectivelor stabilite;
c) o dată identificate cauzele, se propun acţiuni corective, care au scopul de a
elimina aceste cauze şi de a împiedica reapariţia lor;
d) pe baza experienţei dobândite în urma analizei cauzelor acestor nerealizări se
stabilesc acţiuni preventive, care să preîntâmpine producerea unor
evenimente nedorite.

8
 2. SISTEME DE MANAGEMENT DE MEDIU

Mediu este spaţiul în care funcţionează o organizaţie şi care include aerul,

apa, solul, resursele naturale, flora, fauna, fiinţele umane şi relaţiile între
acestea.
Sistemul de management de mediu este o componentă a sistemului de
management general, care include structura organizatorică, activităţile de
planificare, responsabilităţile, practicile, procesele şi resursele pentru
elaborarea, implementarea realizarea, analiza şi actualizarea politicilor de
mediu.
Politica de mediu este declaraţia organizaţiei referitoare la intenţiile şi
principiile asupra performanţei de mediu globale şi care furnizează cadrul de
acţiune şi de stabilire a obiectivelor şi ţintelor de mediu ale acesteia.

2.1. Tipuri de Sisteme de Management de Mediu

2.1.1. Scurt istoric privind gestionarea problemelor de mediu în România

După 1990, când s-a constituit primul Minister al Mediului din istoria
României, în cadrul unor organizaţii a apărut postul de “responsabil cu protecţia
mediului” sau ceva echivalent. Legea Protecţiei Mediului nr. 137/1995 a
stabilit, prin articolul 79, o serie de obligaţii pentru persoanele juridice române,
obligaţii care implică crearea unor structuri la nivelul organizaţiilor, destinate
supravegherii, controlului şi informării privind poluarea şi calitatea factorilor de
mediu.
Multe organizaţii dispun astăzi de un mod propriu de a-şi gestiona
aspectele de mediu cu care se confruntă, definindu-şi un sistem de management
de mediu.
În prezent, în România, se constată o atenţie sporită acordată
problematicii de protecţia mediului, în general, şi implementării unor SMM
(sisteme de management de mediu) recunoscute, în special. La ora actuală,
există în România câteva sute de organizaţii certificate conform standardului
ISO 14001, faţă de doar trei la 1 februarie 2000.

2.1.2. Rolul standardelor internaţionale

Standardele internaţionale referitoare la protecţia mediului joacă mai

multe roluri, cum ar fi:
ajută organizaţiile să-şi îmbunătăţească performanţele de mediu;
facilitează relaţiile pozitive cu toate părţile interesate;
concentrază într-o structură unitară toate avantajele unui sistem de
management eficient.

9
 Unele dintre aceste standarde se bazează pe abordări de tip sistemic,
urmând modelul standardelor ISO 9000, altele, referitoare la produse, oferă
instrumente practice pentru determinarea impactului asupra mediului datorat
procesului de fabricaţie, utilizării şi eliminării unor produse şi substanţe
specifice.
Organizaţiile care, de bunăvoie sau constrânse de factori externi, în urma
unor analize profunde, au constatat că se poate trece uşor da la practicile
tradiţionale privind protecţia mediului la un management sistemic de mediu şi
că rezultatele benefice aduse de schimbare se referă nu numai la performanţele
de mediu, dar şi la cele economico-financiare. Schematic cele două tipuri de
abordări legate de mediu sunt prezentate în figura următoare:

Abordare tradiţională Abordare sistemică

Remediere Acţiune

Aşteptare Planificare

Reacţie Verificare
Constatare Implementare

Fig. 2.1 Tipuri de abordări legate de mediu

2.1.3. Sisteme de management de mediu cunoscute

Un sistem de management de mediu performant trebuie să respecte trei

reguli majore:
a) Regula 1: să fie asigurată conformitatea şi să fie respectată legea
(obligaţie);
b) Regula 2: să se înregistreze totul în scris, astfel încât să se poată
demonstra totul (cerinţă);
c) Regula 3: să se prefere sistemele certificabile. Ele dispun de
metode şi de mijloace de evaluare/control conforme
standardelor internaţionale şi asigură premisele
performanţei dorite (opţiune).

Începând cu anul 1992 au fost recunoscute şi aplicate trei modele mai

importante de SMM-uri. Acestea s-au bazat pe următoarele documente de
referinţă: standardul BS 7750, regulamentul SMMA, standardul ISO 14001.
După 1996 au rămas două modele de SMM-uri (standardul BS 7750 fiind
înlocuit cu standardul ISO 14001).

10
 A. Standardul BS 7750
Este primul standard din lume referitor la managementul de mediu, fiind
elaborat în 1992 de British Standards Institute (BSI) şi intitulat: “Specification
for Environmental Management Sysitem”. Structura standardului BS 7750 a
fost concepută folosind o abordare cât mai apropiată de cea a standardelor
pentru managementul calităţii, existente la acea dată, şi anume BS 5750 şi BS
EN ISO 9000.
Standardul BS 7750 a fost verificat timp de un an printr-un program pilot
şi a fost revizuit în anul 1994, urmărindu-se compatibilzarea sa cu Sistemul de
Management de Mediu şi Audit (SMMA), care tocmai apăruse.

B. Regulamentul SMMA
SMMA (sistem de management de mediu şi de audit) în română, EMAS
(Eco Management and Audit Scheme) în engleză, SMEA (Systeme de
Management Environnemental et d'Audit) în franceză, este denumirea
Regulamentului nr. 1836/93 al Comisiei Europene, cunoscut şi sub numele de
Regulament Eco-Audit. El permite participarea voluntară şi aderarea
companiilor europene din sectorul industrial la schema comunitară de eco-
management şi audit. La alaborarea SMMA au participat BSI şi Directoratul
General XI, folosind, iniţial, ca model standardul BS 7750. Ulterior, au fost
operate revizuiri succesive ale acestor două documente în vederea
compatibilizării lor. SMMA a intrat în vigoare la data de 13 iulie 1993 şi a
devenit operaţional în aprilie 1995. Între SMMA şi ISO 14001 există unele
diferenţe importante.

C. Standardul ISO 14001

Standardul ISO 14001 este componenta de bază a seriei de standarde ISO
14000. Titlul exact al acestui standard este, în versiunea românească, “SR EN
ISO 14001 Sisteme de management de mediu – Specificaţii şi ghid de utlizare”.
Acest standard a fost adoptat în septembrie 1996. Comitetul European de
Standardizare l-a adoptat ca standard european. Standardul român echivalent a
apărut în noiembrie 1997.
În completarea standardului ISO 14001 au mai fost şi vor mai fi elaborate
şi alte standarde referitoare la protecţia mediului, toate în seria ISO 14000.
Dintre acestea, cel mai strâns legat de problematica implementării unui SMM
este ISO 14004 “Sisteme de management de mediu – Ghid privind principiile,
sistemele şi tehnicile de aplicare” adoptat ca standard internaţional, concomitent
cu ISO 14001, preluat ca standard român în anul 1998.

2.1.4. Diferenţe între Regulamentul SMMA şi standardul ISO 14001

În prezent, sistemele de management de mediu utilizate şi recunoscute pe

plan european şi mondial se bazează fie pe Regulamentul Eco-Audit (SMMA),

11
fie pe standardul ISO 14001. Între aceste două referenţiale există multe puncte
comune, dar şi diferenţe semnificative. Sintetic ele sunt ilustrate în tabelul 2.1 şi
în figura 2.2:
Tabelul 2.1
Diferenţe între standardul ISO 14001 şi Regulamentul SMMA
ISO 14001 SMMA
Zonă de Internaţional (întreaga lume) Ţările Uniunii Europene
aplicabilitate
Tip de recunoaştere Certificare ISO 14001 (în raport Verificare “eco-audit”
cu standardul) Aderare la regulamentul “eco-
audit”
Obiectiv Îmbunătăţirea continuă a sistemului Îmbunătăţirea continuă a
de management de mediu performanţelor de mediu
Comunicare externă Politică de mediu Declaraţie de mediu
Activităţi la care se Toate tipurile de activităţi: Industrie
poate aplica industrie, servicii, administraţie
Perimetrul avut în Întreaga organizaţie Zona de producţie industrială
vedere
Analiza iniţială de Opţională (nu este specificată în Obligatorie
mediu standard) Evaluarea impactului este
cerută în anexa1D
Audit de mediu Ciclul de auditare a sistemului nu Ciclul de auditare a sistemului
este determinat în standard este de 3 ani
Sistem de Control al documentelor Comunicare cu autorităţile
management de Structură documentară
mediu

Certificare

Audit de certificare

Politica de mediu
Angajamentul conducerii Analiza iniţială de mediu
Cadrul reglementar
Evaluarea factorilor de impact
ISO

Obiective şi ţinte
EMAS

Sistem documentar
Audit intern

Declaraţie de mediu

Verificare efectuată de Înregistrare la autoritatea

un organism abilitat naţională de mediu
Fig. 2.2 Elemente comune între regulamentul SMMA şi standardul ISO 14001

12
 2.1.5. Evoluţia spre sisteme complexe de management:
Igienă – Securitate – Mediu (HSM)

Principiul “îmbunătăţirii continue a performanţelor manageriale”, bazat

pe “roata lui Deming”, este aplicabil tuturor sistemelor de management
prezentate. Acesta implică parcurgerea a patru etape succesive: Plan – Do –
Check – Act (Planificare – Implementare – Verificare – Acţiune) capabile a
genera şi întreţine o spirală evolutivă pentru orice tip de sistem de management.
O asemenea flexibilitate constructivă permite integrarea într-o structură unică a
mai multor sisteme, care prezintă zone de interferenţă. Este ceea ce se întâmplă
actualmente cu domenii acceptate relativ recent în ecuaţia excelenţei
manageriale: calitate, mediu, higienă, securitate.

A. Cauzele apariţiei HSM

Organisme financiare internaţionale, precum Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), Banca Mondială, ş.a. au început, după
1997, să solicite, prin termenii lor de referinţă, abordarea în cadrul auditurilor de
mediu pentru privatizare/cesiune şi a aspectelor de higienă şi securitate.
Aceste măsuri au fost impuse de cerinţe legislative din ce în ce mai
specifice şi restrictive, necesare datorită creşterii vulnerabilităţii întreprinderilor
şi producerii unor accidente majore, care ar fi putut fi evitate sau atenuate dacă
s-ar fi luat măsuri de prevenire şi intervenţie corecte.

B. Priorităţi şi mize HSM

În prezent priorităţile unui sistem de management HSM sunt următoarele:
1) Analiza celor patru domenii de bază, comune problematicii HSM:
• reglementar;
• tehnic;
• organizatoric;
• economico-financiar.
2) Optimizarea rezultatelor immediate;
3) Definirea politicilor referitoare la igienă-securitate şi mediu;
4) Reflectarea riscurilor HSM în contabilitatea costurilor şi:
• stabilirea unui buget pentru acţiuni de reabilitare, la nivelul fiecărui
amplasament;
• stabilirea unui buget pentru acţiuni preventive (risc de accident, poluare,
etc.).
Ţinând cont de aceste priorităţi, obiectivele unui sistem de management
HSM pot fi:
a) Schimbarea managementului în sensul adaptării sale la noile cerinţe:
- introducerea sistemului de management de mediu (M);

13
 - introducerea sistemului de management în domeniile igienă-securitate
(HS);
- integrarea acestor sisteme cu sistemul de management al calităţii (M +
HS + Q).
b) Deplina conformare legislativă (presiune internă din partea administraţiei);
c) Câştigarea clienţilor prin înţelegerea nevoilor lor şi găsirea unui răspuns
corect la aşteptările lor (presiunea pieţei, presiunea altor factori interesaţi);
d) Transparenţa informaţiei (trecerea de la bilanţul contabil la bilanţul HS şi M)

C. Baza de referinţă pentru un sistem de management HSM

Pentru calitate şi mediu există, în momentul de faţă standardele
internaţionale din seriile ISO 9000 şi ISO 14000 care crează cadrul certificării
sistemelor de management al calităţii şi de management de mediu. Pentru
domeniile “igienă” şi “securitate” s-a folosit standardul BS 8800, iar după 1999
a fost înlocuit cu un standardul OHSAS 18001 cae poartă acelaşi titlu
“Occupational Health and Safety Management System – Specification (Sistem
de management privind sănătatea şi securitatea personalului).
Deoarece modificările aduse nu au rezovat problema referitoare la riscuri
majore care implică substanţe periculoase, s-a hotărât folosirea ca document de
referinţă Directiva 96/82/CE a Consiliului Europei din 9 decembrie 1996
referitoare la “ţinerea sub control a pericolelor legate de accidente majore
implicând substanţe periculoase”, directivă cunoscută şi sub numele SEVESO
II. Această directivă are multe elemente compatibile cu structura standardului
ISO 14001 şi prevede stabilirea unei politici, elaborarea unei structuri
organizatorice cu responsabilităţi, practici, proceduri şi resurse în domeniul
securităţii. Din păcate, sistemul creat pe baza prevederilor SEVESO II nu este
certificabil. El prevede însă obligativitatea elaborării unui raport de securitate ,
care trebuie reactualizat la cel mult 5 ani sau în caz de modificare a situaţiei.
Pentru proiectarea SMM , un rol important îl au şi următoarele directive:
1. Directiva 96/61/Ce (IPPC – Integrated Pollution, Revention and Control)
privind prevenirea şi controlul poluării integrate;
2. Directiva 97/11/CE (EIA – Environmental Impact Assessment) privind
evaluarea efectelor asupra mediului ale unor proiecte publice şi private;
3. Directiva 1999/13/CE privind emisia de compuşi organici volatili datorate
utilizării solvenţilor organici în unele activităţi şi instalaţii.

Situaţia actuală privind standardele şi alte documentaţii normative

utilizate în domeniul sistemelor de management HSM sunt prezentate în tabelul
următor:

14
 Tabelul 2.2
Situaţia actuală privind standardele

Standard / Tip Obligatoriu Politica Certificabil Raport Zona de

document document aplicare
ISO 9001 standard Nu Da Da Nu mondial
SMMA regulament Nu Da Nu Da european
ISO 14001 standard Nu Da Da Nu mondial
IPPC directivă Da Nu Nu Nu european
EIA directivă Da Nu Nu Nu european
SEVESO directivă Da Da Nu Da european
BS 8800 standard Nu Da Da Nu Anglia
OHSAS / BSI
OHSAS 18001

Deşi nu este obligatoriu ca implementarea lor să se desfăşoare simultan,

acest fapt este recomandabil şi se practică în majoritatea cazurilor în care
conducerea organizaţiei a optat, încă de la început, pentru un sistem HSM.
Sistemul HS se construieşte separat, mai ales, atunci când SMM există deja.

D. Sisteme de management integrat

Deşi prin adăugarea la sistemele de management calitate – mediu a unui
nou sistem, cel referitor la igienă – securitate, se obţine o structură extrem de
complexă cu zone de interferenţă, dar şi cu zone disjuncte. Luând în considerare
similitudinile şi diferenţele documentelor de referinţă ale fiecărui sistem în parte,
se pot defini variate scheme de integrare secvenţială sau completă

2.2. Avantajele şi dezavantajele implementării unui sistem de

management de mediu

2.2.1. Beneficiile pe care un sistem de management de mediu le aduce afacerii

Cea mai importantă îmbunătăţire pe care un SMM o aduce afacerii este o

abordare sistematică şi controlabilă a problematicii de mediu din organizaţie.
Funcţionarea corectă a unui SMM asigură ameliorarea performanţelor
organizaţiei, prin impactul pozitiv pe care îl poate avea asupra următoarelor
aspecte:
♥ Costuri – printr-o gestionare corespunzătoare a problematicii de mediu se pot
economisi resurse financiare.
♥ Riscuri – gestionarea corespunzătoare a riscului de mediu nu se reduce la o
abordare strict tehnică, ci presupune o succesiune de procese: identificarea
riscului, determinarea cauzelor, elaborarea de planuri pentru prevenirea
accidentelor, stabilirea de măsuri de intervenţie eficientă în caz de producere
a acestora, prioritizarea acţiunilor pe termen mediu şi lung, identificarea

15
 surselor de finanţare şi planificarea cheltuielilor necesare realizării
programului de gestionare a riscurilor.
♥ Credibilitate – tendinţa, la nivel internaţional, este clară: acceptarea pe scară
tot mai largă a ideii că protecţia mediului a devenit o prioritate, iar în
anumite zone geografice şi sectoare economice ea este chiar o urgenţă.
Organizaţiile care nu doresc ca, mai curând sau mai târziu, să fie excluse de
pe pieţele internaţionale, trebuie să devină imediat active în sensul
îmbunătăţirii performanţei lor de mediu, iar această îmbunătăţire poate fi
eficient făcută prin implementarea unui SMM.
♥ competitivitate
♥ relaţia cu partenerii
♥ motivarea personalului
♥ identificarea oportunităţilor create de piaţa ecologică
♥ îmbunătăţirea managementului global şi al performanţei organizaţiei

2.2.2. Reguli de implementare a SMM

Luând în considerare evoluţia din ultimii ani, în lume, a implementării

sistemelor de management al calităţii şi de mediu, pot fi formulate următoarele
reguli:
◙ După o perioadă de 1 – 3 ani de ritm lent de implementare / certificare
sistem, apare o creştere bruscă a numărului de organizaţii care se angajază la
un astfel de proces, într-o primă fază pentru sistemele de management al
calităţii, apoi pentru sistemele de management de mediu sau de HSM.
◙ Implementarea unui sistem de management de mediu într-o organizaţie
urmează, de regulă, implementării sistemului de management al calităţii,
decalajul fiind de 1 – 5 ani.
◙ Procesul de creştere spectaculoasă a numărului de implementări / certificări
de sistem, care urmează perioadei anterior menţionate, durează 4 – 5 ani,
uneori chiar mai puţin

Avantajele şi dezavantajele introducerii unui SMM sunt prezentate

sintetic în tabelul următor:
Tabelul 2.3
Avantajele şi dezavantajele introducerii unui SMM
Nr. Componentă Avantaje Dezavantaje
crt.
1. Management • Oferă un cadru bine organizat • Poate intra în contradicţie cu
pentru gestionarea problemelor de programele şi procedurile
mediu existente
• Adaugă standardelor de calitate • Poate genera dificultăţi în
existente alte standarde care vizează folosirea simultană a
nu doar mediul, ci şi aspecte diferitelor standarde în zonele
referitoare la calitate de interferenţă ale sistemelor

16
 • Permite o abordae managerială de management
unitară a diverselor informaţii
provenind din toate sectoarele de
activitate
• Ajută la o corectă previzionare
legislativă, la relaţii mai bune cu
organismele de control şi cu cele
care eliberează autorizaţii
• Facilitează integrarea europeană
2. Marketing • Îmbunătăţeşte imaginea organizaţiei
şi relaţiile sale cu diverşi parteneri
• Reprezintă un avantaj în disputa
concurenţială
• Întăreşte poziţia pe piaţa de capital
3. Cost • Evită penalităţile şi alte costuri • Presupune resurse
datorate neconformităţilor semnificative pentru
• Asigură planificarea în timp, implementare: timp, bani,
graduală, a costurilor pentru acţiuni resurse umane, logistice
de mediu, evitarea unor costuri mari • Amortizarea acestei investiţii
pe termen scurt, neplanificate, nu este întotdeauna realizată în
datorate unor noi exigenţe termeni cuantificabili
legislative • Necesită costuri de
funcţionare, întreţinere revizie,
reînnoire a certificării
4. Monitorizare • Permite identificarea substanţelor • Modifică programe şi
dăunătoare care rezultă din procesul proceduri de mediu existente
de producţie • Generează în prima fază
• Oferă elemente pentru posibile confuzii, dificultăţi
îmbunătăţirea proceselor şi a în utilizarea aparaturii,
randamentelor prelucrări şi interpretări
• Ajută la identificarea din timp a eronate
unor impacturi care se vor produce
• Creează şi dezvoltă o bază de date
detaliată şi relevantă, referitoare la
mediu
5. Instruire • Îmbunătăţeşte receptivitatea • Presupune costuri
salariaţilor faţă de problematica de • Obligă la scoaterea din
mediu producţie, pe anumite
• Personalul operaţional devine perioade, a celor care
conştient de justeţea participă la programe de
responsabilităţilor ce îi revin, instruire
referitoare la mediu • Poate să conducă la
• Conduce la creşterea randamentului remanieri de personal
salariaţilor
• Contribuie la reducerea incidentelor
şi accidentelor de mediu prin
înţelegerea mai corectă a legăturilor
dintre proces şi mediu
6. Percepţia • Generează o creştere a încrederii în

17
 publică calitatea managementului
organizaţiei
• Demonstrează interes şi grijă pentru
mediu
• Reflectă o anticipare a legislaţiei şi
nu o reacţie la legislaţie
7. Certificare • Furnizează o dovadă şi o garanţie a • Conduce la renunţarea la
îndeplinirii angajamentelor asumate SMMA
prin politica de mediu
8. Altele • Favorizează obţinerea unor • Poate genera o rezistenţă la
autorizaţii specifice (de funcţionare, schimbare din partea
IPC – Controlul Integra l personalului operaţional
Poluării…)
• Facilitează t a comunicarea şi
colaborarea cu investitorii,
societăţile de asigurare,
concesionarii, etc.

2.3. Alte aspecte importante

2.3.1. Mizele implementării unui sistem de management de mediu

Se pot identifica trei mari categorii de mize:

1) Mize externe sunt acelea asociate unor elemente din afara organizaţiei:
mize de natură socială:
riscuri de accidente majore;
poluări curente (neaccidentale);
diminuarea resurselor naturale;
dezvoltarea durabilă.
mize de natură reglementară:
neconformităţi privind instalaţiile, activităţile, produsele şi serviciile;
sancţiuni administrative şi penale;
stimulente de natură economică: subvenţii, facilităţi, bonificaţii.
2) Mize interne sunt acelea asociate performanţelor intrinseci ale organizaţiei:
economisirea de materii prime şi energie;
diminuarea riscurilor de accidente industriale;
valorificarea deşeurilor;
beneficierea de dreptul de a fi prezent pe pieţele ecologice;
sporirea eficienţei personalului prin creşterea motivării şi participării
acestuia;
obţinerea susţinerii din partea mediului social.
3) Mizele comune cu alte componente ale sistemului global de management al
organizaţiei sunt acelea care apar la influenţa SMM cu alte sisteme de
management (de exemplu, cele referitoare la calitate, la securitate):
mize comune mediu – calitate:

18
 referitoare la produs:
- orientare spre fabricarea de produse ecologice (orientare
strategică);
- adoptarea de politici de certificare/înregistrare.
referitoare la poziţionarea faţă de certificare/înregistrare:
- impunerea mediului ca o componentă amjoră a managementului
calităţii;
- satisfacerea aşteptărilor tuturor părţilor interesate.
mize comune mediu – securitate:
conexarea sistemică a problematicii celor două sisteme;
tratarea printr-o abordare comună, unică, a riscurilor referitoare la
securitate, care pot deveni riscuri referitoare la mediu.

2.3.2. Caracteristici de bază ale unui sistem de management de mediu

Principalele caracteristici de bază ale unui sistem de management de

mediu sunt redate sintetic în tabelul următor:
Tabelul 2.4
Caracteristici de bază ale unui sistem de management de mediu
Caracteristică Descriere
Precizie SMM nu trebuie să conţină ambiguităţi. El va indica foarte clar care sunt
obiectivele de management de mediu şi cine are un rol important pentru
fiecare obiectiv în parte.
Organizare Componentele sistemului nu trebuie abordate separat. Ele vor trebui
sistematică conexate într-o schemă coerentă, uşor de înţeles şi de aplicat.
Realism SMM trebuie să fie adaptat particularităţilor organizaţiei, problemelor sale
specifice de mediu, resurselor materiale şi umane de care dispune,
specificului său istoric şi cultural.
Completitudine SMM va acoperii toate activităţile şi întregul personal al organizaţiei.
Cu adresare SMM va fi conceput şi realizat astfel încât fiecare nivel managerial din
precisă fiecărui organizaţie să fie implicat direct, cu propriile sale sarcini şi responsabilităţi.
nivel de decizie El trebuie să prevadă foarte clar cine are nevoie, de ce informaţie şi în ce
moment.
Cu înregistrare SMM trebuie conceput şi realizat astfel încât să asigure înregistrarea în
completă scris a tuturor datelor şi acţiunilor. Acest aspect va trebui avut în vedere pe
toata durata proiectării sistemului.
Integral / Este important ca SMM să fie cât mai mult integratsistemelor de
integrabil managementdeja existente în organizaţie şi să fie conceput asrfel încât să
permită integrarea ulterioară a altor/cu alte sisteme de management care vor
fi implementate
Flexibil / dinamic SMM trebuie să fie capabil să răspundă rapid şi corespunzător
modificărilor tehnice şi organizatorice apărute în organizaţie; el trebuie să
asigure un proces dinamic de adaptare la reînnoire.
Să asigure SMM trebuie să asigure un feed-back continuu al rezultatelor asupra
îmbunătăţirea sistemului însuşi şi asupra conducerii şi personalului
continuă

19
 3. STRUCTURA STANDARDELOR ISO 14000

3.1. Prezentare generală

În august 1991, la iniţiativa ISO (International Standard Organisation) şi

CEI (Comisia Electrotehnică Internaţională) s-a creat oficial Grupul Strategic
Consultativ pentru Mediu (GSCM), care avea ca principalăsarcină evaluarea
nevoilor de standardizare în domeniul managementului de mediu.
Evenimentele care au precedat constituirea GSCM şi au urmat după aceea
sunt prezentate sintetic în tabelul următor:
Tabelul 3.1
Evenimentele care au precedat sau au urmat constituirea GSCM
Data Eveniment Comentarii
1972, Conferinţa Naţiunilor Acesta a fost primul eveniment care a înscris pe
Stockholm Unite asupra Mediului ordinea de zi a unei sesiuni a ONU punerea la
Uman aceeaşi masă a lumii economice cu cea a mediului
Adoptarea Planului Acesta a fost adoptat la sfârşitul Conferinţei
Mondial de Acţiune în Naţiunilor Unite asupra Mediului Umna, când au
domeniul Protecţiei fost puse şi bazele PNUM
Mediului
Adoptarea Programului Principalul scop al acestui program a fost de a
Naţiunilor Unite pentru contribui la sensibilizarea populaţiei şi a tuturor
Mediu (PNUM) factorilor sociali, politici, de decizie, faţă de
problemetica mediului şi a bunei gestionări a
acestuia
1972, Crearea Comisiei Această comisie şi-a propus să reevalueze “starea
Stockholm Mondiale pentru Mediu şi mediului în contextul dezvoltării fără precedent a
Dezvoltare CMMD) civilizaţiei umane pe Terra”
1987 Publicarea raportului Este raportul CMMD. El este considerat istoric din
“Viitorul nostru comun” cel puţin două motive:
1. introduce termenul “dezvoltare durabilă”
2. cere industriei să utilizeze sisteme eficiente de
management de mediu
1989 ONU decide organizarea
unei Conferinţe a
Naţiunilor Unite asupra
Mediului şi Dezvoltării
(CNUMD)
1991 Crearea GCSM (Grupul GCSM a fost constituit pentru a evalua nevoile în
Consultativ Strategic materie de standardizare în domeniul
pentru Mediu) managementului de mediu
1992, Are loc CNUMD Destinată în special analizei raportului “Viitorul
Rio de (cunoscută sub denumirea nostru comun” şi luării deciziilor care se impuneau
Janeiro de “Conferinţa de la Rio”)
Crearea Comisiei CEDD trebuia să aprecieze activitatea GCSM şi a
Economice pentru celor două organisme internaţionale de standardizare
Dezvoltare Durabilă (ISO şi CEI) în domeniul managementului de mediu
(CEDD) şi să le determine să dezvolte această activitate

20
 Apariţia documentului Document de orientare politică globală
intitulat “Agenda 21”
Adoptarea “Declaraţiei de Sinteză a principiilor de transpunere în practică a
la Rio” conceptului de dezvoltare durbilă

Standardele din familia ISO 14000 acoperă o paletă de cinci direcţii de

acţiune:
• Sisteme de management de mediu,
• Audit de mediu,
• Evaluarea protecţiei comunităţilor umane faţă de activităţile industriale cu
impact negativ,
• Clasificarea din punct de vedere al politicii de mediu,
• Evaluarea ciclurilor de viaţă al produselor şi serviciilor.

Ghidul de utilizarea, oferit de ISO 14000, prevede cerinţe cu privire la

integrarea managementului de mediu în structura generală a managementului
organizaţiei. Aplicarea concretă a acestuia se face în funcţie de politica de
mediu adoptată de organizaţie.
Standardele ISO 14000 sunt standarde generale referitoare la sistemele de
management de mediu destinate pentru ţinerea sub control a impactului
proceselor organizaţiei în ansamblu, asupra mediului.
Aceste standarde definesc modele de sisteme de management de mediu, care pot
fi implementate de o organizaţie în scopuri interne sau externe, oferă
instrumentele necesare pentru evaluarea conformităţii sistemului de
management de mediu cu referenţialul ales, evaluarea performanţei de mediu,
analiza preliminară şi evaluarea de mediu a amplasamentelor organizaţiei.
ISO 14000 este un standard internaţional care specifică cerinţele pentru
un sistem de management de mediu care să permită unei societăţi să formuleze
şi să implementeze o politică şi obiective care iau în considerare cerinţele legale
cu privire la aspectele semnificative de mediu.
Standardul nu stabileşte criterii specifice de performanţă de mediu.
Scopul standardului este de a susţine protecţia mediului şi de a preveni
poluarea.
Creat de Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO), acesta se
bazează pe două concepte:
- îmbunătăţirea continuă;
- flexibilitate.

Poate fi aplicat în acelaşi timp în domeniul serviciilor, dar şi sectorului

manufacturier. De asemenea, poate fi implementat în paralel cu ISO 9000
managementul calităţii.
Printre primele măsuri luate de GCSM a fost constituirea a şase grupuri
de lucru pe următoarele domenii:

21
1) managementul de mediu;
2) auditul de mediu;
3) etichetarea de mediu;
4) performanţa de mediu;
5) analiza ciclului de viaţă;
6) aspecte de mediu în standardele de produse.

În octombrie 1992, GCSM a recomandat crearea unui nou comitet tehnic

ISO pentru managementul de mediu, care a luat fiinţă în ianuarie 1993 sub
denumirea “ISO/TC 207, Management de mediu” şi care avea menţionat în
planul strategic: “viziunea nostră o constituie acceptarea şi utilizarea la nivel
mondial a seriei de standarde ISO 14000 care va oferi un mijloc eficace de
ameliorare a performanţelor de mediu ale organizaţiilor şi a produselor lor,
facilitând comerţul mondial şi contribuind, în cele din urmă, la o dezvoltare
durabilă”.

3.1.1. Apariţia standardelor din seria ISO 14000

Primele standarde din seria ISO 14000 au fost publicate în septembrie

1996. S-a început cu standardul considerat fundamental ISO 14001, referitor la
sisteme de management de mediu, însoţit de standardul ISO 14004, care îl
completa ca principii, sisteme şi tehnici de implementare. Au urmat, apoi alte
standarde menite să asigure viziunea globală şi instrumentele unitare de lucru.
Sintetic situaţia standardelor din seria ISO 14000 este prezntată în tabelul
următor:
Tabelul 3.2
Standardelor din seria ISO 14000
Standard Titlu
ISO 14000 Mediu. Standard al gestiunii ambientale pentru ambientele de producţie
ISO 14001 Sistemul managementului de mediu – Cerinţele şi liniile directoare pentru
folosire (NF EN ISO 14001)
ISO 14002 Sistem de management de mediu. Ghid pentru întreprinderi mici şi mijlocii
ISO 14004 Sisteme de management de mediu. Ghid general privind principiile,
sistemele şi tehnicile de aplicare
ISO 14010 Ghidul pentru auditul de mediu. Principii generale

ISO 14011 Ghidul pentru auditul de mediu. Proceduri de audit. Auditarea sistemelor de
management de mediu
ISO 14011.2 Ghidul pentru auditul de mediu. Auditul de conformitate
ISO 14011.3 Ghidul pentru auditul de mediu. Audit pentru declaraţia de mediu
ISO 14012 Ghidul pentru auditul de mediu. Criterii de calificare pentru auditori interni
ISO 14013 Ghidul pentru auditul de mediu. Managementul programelor de audit
ISO 14014 Ghid pentru analiza preliminara de mediu
ISO 14015 Ghid pentru evaluarea de mediu a amplasamentului
ISO 14020 Principii ale ecomarcării. Declaraţia de mediu

22
 ISO 14021 Cerinţe pentru autodeclaraţia de mediu. Termeni şi definiţii
ISO 14022 Ecomarcare – Simboluri
ISO 14023 Ecomarcare – Testare şi verificare metodologii
ISO 14024 Marcări şi declaraţii de mediu. Etichetare de mediu de tip I – Principii,
proceduri de certificare
ISO 14025 Ecomarcare – Programe de aplicare – etichetare de tip III. Principii
directoare şi proceduri
ISO 14031 Evaluarea performantelor de mediu. Ghid
ISO 14032 Management de mediu – exemple privind evaluarea performanţei de mediu
ISO 14040 Principiile şi cadrul seriei ISO 14040
ISO 14041 Definirea obiectivului, câmpul de studiu şi analiza de inventariere
ISO 14042 Evaluarea impactului „ciclul vieţii”
ISO 14043 Interpretarea „ciclului vieţii”
ISO 14047 Management de mediu – Analiza ciclului de viaţă – Exemple care ilustrează
aplicarea ISO 14042
ISO 14048 Formatele schimburilor de date informatizate
ISO 14049 Rapoartele tehnice asupra exemplelor de analiză a inventarelor conform ISO
14041
ISO 14050 Managementul de mediu. Termeni şi definiţii
ISO 14 060 Ghid pentru includerea aspectelor de mediu în standardele de produs
ISO 14061 Material de referinţă informativ în sprijinul utilizării standardelor ISO 14001
şi ISO 14004 referitoare la sistemele de management de mediu, de către
organismele forestiere

3.1.2. Rolul standardelor din seria ISO 14000

Pe lângă standardele ISO 14001 şi ISO 14004, care fundamentează liniile

directoare, principiile, sistemele şi tehnicile de implementare ale unui SMM, în
seria ISO 14000 există şi standarde care se referă la instrumente de
management de mediu, şi anume:
auditul de mediu;
eco-etichetarea;
evaluarea performanţei de mediu;
analiza ciclului de viaţă.

A. Auditul de mediu
Standardele ISO referitoare la auditul de mediu au fost elaborate de SC2
(subcomitetul 2), coordonat de Olanda şi intitulat “Auditul de mediu şi
investigaţia de mediu asociată”. Ele sunt concepute ca linii directoare întrucât
ele nu servesc ca bază de certificare, iar auditul de mediu, perceput ca un
instrument, trebuie să se adapteze evoluţiei generale împreună cu domeniul pe
care îl serveşte.
Standardul ISO 14010 defineşte auditul de mediu astfel: “proces de
verificare sistematică şi documentată permiţând obţinerea şi evaluarea, într-un
mod obiectiv, a probelor de audit, cu scopul de a determina dacă activităţile,

23
evenimentele, condiţiile referitoare la mediu, sistemele de management de
mediu sau informaţiile aferente sunt în conformitate cu criteriile de audit şi în
scopul de a comunica rezultatele acestui proces clientului”.
Acest standard descrie principiile generale ale auditului de mediu şi
defineşte termenii cheie în acest domeniu. Principiile generale, conform ISO
14010, sunt, într-o formă succintă, următoarele:
◙ informaţie suficientă;
◙ resurse adecvate;
◙ obiective şi domeniu clar definite;
◙ obiectivitate şi independenţă din partea auditorilor;
◙ observarea procedurilor şi respectarea recomandărilor din ISO 14011;
◙ criterii legate de obiectivele auditului;
◙ informaţii cât mai reprezentative pentru minimizarea factorului de
incertitudine;
◙ raport cu o valabilitate cât mai mare a concluziilor fondate pe constatări
nemijlocite.

Standardul ISO 14011 descrie procedurile pentru auditul sistemelor de

management de mediu. Deşi aceste tipuri de audit diferă în funcţie de profilul
organizaţiei, de natura şi intensitatea poluării cauzate de activitatea acesteia,
precum şi de alţi factori, ele presupun parcurgerea a trei etape importante:
a. activităţi preliminare de pregătire a auditului;
b. efectuarea auditului;
c. elaborarea raportului şi difuzarea sa (cu acordul auditatului).
După încheierea auditului, pe baza concluziilor şi neconformităţilor
prezentate în cadrul raportului de audit, auditatul trebuie să pregătească un plan
de acţiune pentru a remedia problemele constatate.
Standardul ISO 14012 se referă la criteriile de calificare pentru auditorii
de mediu. Standardul este aplicabil atât auditorilor interni, cât şi celor externi.
Criteriile stabilite ţin cont de patru elemente fundamentale: studii de bază,
experienţă în domeniu, formare complementară, aptitudini personale specifice.
Se subliniază necesitatea permanentei reactualizări a competenţei auditorului.

B. Eco-etichetarea
Eco-etichetarea sau etichetarea de mediu sau marcarea ecologică a
produselor şi serviciilor este tratată de standardele din seria ISO 14020, a căror
elaborare aparţine subcomitetului 3, intitulat SC 3 Etichetarea de mediu şi a
cărui coordonare revine Australiei.
Eco-etichetarea este un mijloc prin care consumatorii pot să contribuie la
protecţia mediului, prin modul în care ei influenţează piaţa. Aici există o dublă
condiţionare: etichetele trebuie să furnizeze informaţii corecte şi utile
consumatorului, iar consumatorul trebuie să ţină cont de acestea şi să-şi
adapteze opţiunile în funcţie de informaţiile primite.

24
 Se disting 3 tipuri de etichetare de mediu: Tip I, Tip II şi Tip III.

Etichetarea de mediu Tip I

Etichetarea de mediu de terţă parte se prezintă sub diverse forme, dintre
care cea mai importantă este cea de Tip I. Principiul este următorul: un
organism recunoscut de colectivitate se pronunţă, pe o bază ştiinţifică, asupra a
ceea ce este un produs preferabil pentru mediu. Pentru a alege, consumatorul
trebuie să ştie doar dacă poate avea încredere în organismul care girează
programul de eco-etichetare.
Abordarea ciclului de viaţă al produselor este fundamentală pentru toate
programele de etichetare de mediu Tip I, acordând o mare importanţă metodelor
de produscţie şi de tratare.
Standardul ISO 14024, referitor la principii directoare şi proceduri pentru
etichetarea de mediu Tip I a apărut în 1998 şi îşi propune să stimuleze apariţia
unor noi programe, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, care prezintă o serie
de particularităţi ce necesită adaptări importante.

Etichetarea de Tip II
Această etichetare se face pe baza declaraţiei pe propria răspundere a
producătorilor, importatorilor, distribuitorilor sau altor părţi interesate. Ea se
referă la caracteristici de natură strict ecologică ale produsului, indicate pe
etichete şi pe alte materiale promoţionale, cum ar fi “produs care nu dăunează
stratului de ozon” sau “produs reciclabil” sau “produs integral biodegradabil”,
etc.
Pentru o ţară ca România, care nu a adoptat până în prezent reglementări
clare referitoare la publicitate, standardul internaţional ISO 14021 poate să
reprezinte o primă iniţiativă în direcţia ameliorării calităţii şi veridicităţii
afirmaţiilor figurând pe etichetele produselor.

Etichetarea de mediu Tip III

Reprezintă un alt program de etichetare de mediu de terţă parte, destinat
soluţionării problemelor care nu sunt corespunzător tratate prin programele de
etichetare de mediu Tip I. Etichetarea de mediu Tip III face obiectul
standardului ISO 14025, care defineşte principiile directoare şi procedurile de
urmat. Dacă consumatorii dintr-o ţară în care se practică etichetarea de mediu
Tip III vor ajunge să pretindă ca şi produsele de import să aibă astfel de
etichete, multe ţări, în care nu sunt adoptate astefl de programe îşi vor vedea
produsele respinse, deşi acestea corespund tuturor cerinţelor pe pieţele
internaţionale.
Cele trei tipuri de etichetări de mediu pot deveni, în anumite condiţii,
bariere comerciale, în detrimentul acelor ţări care nu le folosesc şi care deci, nu
sunt pregătite să răspundă cerinţelor pe care le impun. Pentru a preveni apariţia

25
unor astfel de îngrădiri, s-au formulat următoarele principii de aplicare a acestor
standarde:
asigurarea transparenţei necesare privind caracteristicile produsului;
informaţiile utilizate pentru marcarea ecologică să se bazeze pe analiza
ciclului de viaţă al produselor;
utilizarea de metode ştiinţifice, reproductibile, pentru evaluarea impactului
de mediu al produselor;
utilizarea de ghiduri recunoscute, referitoare la metodele de testare,
evitându-se testele care pot deveni o frână în calea comerţului;
asigurarea transparenţei necesare privin procesele şi metodologiile utilizate;
garantarea accesului egal a tuturor părţilor interesate;
stabilirea unui sistem de informare a consumatorului;
tratarea produselor din producţia internă şi a celor provenind din alte ţări
într-un mod nediscriminatoriu;
încurajarea inovaţiei în scopul îmbunătăţirii performanţei de mediu;
analiza periodică a criteriilor pentru marcare ecologică, în scopul de ale
îmbunătăţi, luând în considerare progresele realizate în planul cunoaşterii.

Există şi alte tipui de etichetare de terţă parte, cum ar fi cele destinate

produselor din domeniul energetic, forestier, care vor veni să completeze
standardele deja existente sau în curs de apariţie.

C. Evaluarea performanţei de mediu (EPM)

Elaborarea standardelor destinate evaluării performanţei de mediu a fost
încredinţată subcomitetului SC 4 EPM, coordonat de Statele Unite ale Americii.
Necesitatea apariţiei acestor standarde este impusă de prevederile standardului
ISO 14001, care specifică faptul că utilizatorii săi trebuie să evolueze şi să
îmbunătăţească performanţa lor de mediu. Aceste argumente au stat la baza
redactării standardelor ISO 14031 şi ISO 14032.
Legat de preformanţa de mediu, există trei definiţii:
Definiţia 1: Evaluarea performaţei de mediu (conform ISO/TC 207/SC 4): este
un procedeu intern de management care furnizează informaţii destinate lării
deciziilor de către conducere privind performaţa de mediu a unei organizaţii.
Acest procedeu implică stabilirea indicatorilor, colectarea şi analiza datelor,
evaluarea informaţiilor în raport cu obiectivele şi ţintele de mediu ale
organizaţiei, elaborarea de rapoarte şi comunicarea informaţiilor care descriu
performanţa de mediu a organizaţiei, ca şi verificarea periodică şi îmbunătăţirea
procedeului de evaluare utilizat.
Definiţia 2: Perfomanţa de mediu (conform ISO/DIS 14031): rezultate obţinute
de conducerea unei organizaţii privin aspectele de mediu.
Definiţia 3: Performanţa de mediu (conform ISO 14001): rezultatele măsurabile
ale managementului de mediu, în relaţie cu gestionarea de către organizaţie a
aspectelor sale de mediu, pe baza politicii, obiectivelor şi ţintelor sale de mediu.

26
 Definiţia 1 clarifică faptul că EPM, alături de auditurile de mediu, ajută
conducerea unei organizaţii să evalueze la un moment dat nivelul performanţei
sale de mediu şi să găsească eventualele căi de îmbunătăţire a acesteia.
O parcurgere a standardului ISO/DIS 14031 permite identificarea unor
reguli esenţiale pentru asigurarea unei evaluări eficiente a performanţei de
mediu de către organizaţia însăşi sau de o terţă parte.
Regulile de bază pentru evaluarea performanţei de mediu pot fi
următoarele:
♣ organizaţia trebuie să-şi planifice EPM, ţinând cont de obiectivele şi ţintele
de mediu pe care şi le-a fixat, astfel încât indicatorii selecţionaţi pentru EPM
să fie relevanţi;
♣ obiectivul iniţial al EPM trebuie ales în funcţie de capacitatea şi resursele
organizaţiei. EPM va fi adaptat la mărimea şi tipul organizaţiei, la nevoile şi
priorităţile acesteia;
♣ resursele financiare şi umane necesare pentru EPM trebuie integral
identificate încă de la început şi puse la dispoziţie de către conducerea
organizaţiei;
♣ indicatorii pentru EPM vor fi astfel selecţionaţi, încât să furnizeze conducerii
iformaţii sificiente pentru a evalua progresele realizate în atingerea ţintelor
sau a obiectivelor de mediu în domeniile definite;
♣ rapoartele, sistemul de comunicare internă şi externă trebuie să fie
reprezentative pentru performanţa de mediu a organizaţiei. Ele vor contribui,
pe plan intern, la asumarea de către personal a responsabilităţilor care îi
revin, ducând astfel la atingerea ţintelor şi obiectivelor de mediu, iar pe plan
extern la favorizarea comunicării între organizaţie şi părţile interesate;
♣ organizaţia va revizui periodic procesul de EPM, în scopul stabilirii
măsurilor optime de ameliorare a acestei performanţe;
♣ conducerea organizaţiei va acorda toată atenţia şi sprijinul necesar asigurării
condiţiilor unei EPM, în conformitate cu prevederile standardului ISO/DIS
14031.

Standardul ISO/DIS 14031 conţine recomandări privind definirea,

pregătirea şi desfăşurarea evaluării performanţei mediu într-o organizaţie. EPM,
aşa cum este prezentat în standardul ISO/DIS 14031, implică parcurgerea
etapelor prevăzute de ciclul “planificare-implementare-verificare-acţiune”
(“Plan-Do-Check-Act”).
Standardul ISO/DIS 14031 prevede următoarele tipuri de indicatori ai
performanţei de mediu (IPM):
b indicatori ai performanţei de management (IPMA);
b indicatori ai performanţei operaţionale (IPO);
b indicatori ai situaţiei de mediu (ISM).

27
 Standardul ISO/DIS 14031 este completat cu standardul ISO/TR 14032
“Management de mediu – Exemple privind evaluarea performanţei de mediu –
Studii bazate pe utilizarea standardului ISO 14031”.

D. Analiza ciclului de viaţă (ACV)

Elaborarea standardelor ISO referotoare la ACV a revenit subcomitetului
SC 3 – Analiza ciclului de viaţă, coordonat de Germania şi Franţa.
Standardul ISO 14040 “Management de mediu – Analiza ciclului de viaţă
– Principii şi cadru” a fost publicat în iunie 1997 fiind urmat, în octombrie 1998
de ISO !4041 “management de mediu – Analiza ciclului de viaţă – Definirea
obiectivului şi a domeniului de studiu şi analiza inventarului”.
Standardul ISO 14040 serveşte drept cadru general metodologic şi
deontologic, conţinând recomandări care să permită transparenţa metodelor şi
datelor utilizate. El are un rol dublu:
a) de a oferi posibilitatea recunoaşterii orgnizaţiilor care utilizează ACV şi care
îşi doresc confirmate eforturile de a realiza produse care respectă cerinţele de
mediu;
b) de a asigura că orice comparare privind două sau mai multe produse se
bazează pe o analiză documentată şi fundamentată pe probe.

Standardul ISO 14041 propune ca ACV să se desfăşoare în două faze:

1) Definirea obiectivului şi a domeniului de aplicare ale analizei. Această fază
contribuie la verificarea validităţii analizei în ansamblul ei. Amploarea,
profunzimea, complexitatea acesteia, deci costul necesar realizării ei, vor
depinde de ceea ce-şi propune clientul în raport cu tipul de decizie studiată.
• ACV, care îşi propune definirea unei politici naţionale pentru colectarea
şi reciclarea deşeurilor, va avea un câmp de aplicare având o cu totul altă
dimensiune decât acela a unei ACV care îşi propune optimizarea
consumurilor de materii prime şi energie pentru realizarea unor produse
alimentare de origine animală.
• Analiza ciclului de viaţă depinde deci, în mare măsură, de obiectivul
propus.
2) Realizarea efectivă a analizei. Standardul ISO 14041 va specifica
prescripţiile şi recomandările tehnice pentru realizarea efectivă a
inventarului: ce regulă să fie adoptată pentru a identifica produsele
depreciate, ce metodă să fie folosită pentru stabilirea fluxurilor între diferite
procese, cum să se realizeze tratarea produselor derivate, ce tipuri de
reciclare să se aleagă, etc.

28
 Definirea
obiectivelor şi a
domeniului
analizei ACV Aplicaţii directe:

Interpretarea rezultatelor
ISO 14041
• dezvoltarea produsului;

ISO 14043

Utilizare
Analiza în
etapele ciclului • imbunătăţirea calităţii;
de viaţă
ISO 14041 • planificarea strategică;

• marketing
Evaluarea
impactului
ciclului de viaţă
ISO 14042

Fig. 3.1 Cadrul normativ pentru Analiza Ciclului de Viaţă

Pentru implementarea şi funcţionarea sistemelor de management de

mediu foarte importantă este comunicarea. Aceasta este eficientă dacă există o
înţelegere corectă şi comună a termenilor utilizaţi.
De aceea, a fost adoptat standardul SR ISO 14050:2009, Management
de mediu. Vocabular, care defineşte termenii conceptelor fundamentale
referitoare la managementul mediului, publicate în seria de standarde
internaţionale de management de mediu ISO 14000.
Standardul cuprinde termenii şi definiţiile (în limba română şi engleză)
referitoare la:
1. managementul mediului;
2. validare, verificare şi audit;
3. sistemele-produs;
4. evaluarea ciclului de viaţă;
5. etichetele şi declaraţiile de mediu;
6. gazele de seră.

3.2. Standardul ISO 14001: scop, domeniu de aplicare, mod de folosire

Este un standard internaţional care specifică cerinţele pentru un sistem de

management de mediu care să permită unei societăţi să formuleze şi să
implementeze o politică şi obiective care iau în considerare cerinţele legale
cu privire la aspectele semnificative de mediu.
Standardul nu stabileşte criterii specifice de performanţă de mediu.
Scopul standardului este de a susţine protecţia mediului şi de a preveni
poluarea.

29
 Poate fi aplicat în acelaşi timp domeniului serviciilor, dar şi sectorului
manufacturier. De asemenea poate fi implementat în paralele cu ISO 9000
managementul calităţii.
Standardul ISO 14001 se referă la sistemul de management de mediu,
având ca scop general declarat de a susţine protecţia mediului şi de a preveni
poluarea, în echilibru cu necesităţile socio-economice. Ca scop specific, el îşi
propune să ofere organizaţiilor toate elementele necesare construirii efective a
unui sistem de management de mediu, care să poată fi integrat în managementul
global al organizaţiei şi care să permită atingerea obiectivelor referitoare la
mediu şi a celor economice stabilite.
Standardul stabileşte cerinţele referitoare la un SMM, care să permită
unei organizaţii să-şi formuleze politica şi obiectivele de mediu, ţinând seama
de cadrul legislativ şi de aspectele de mediu ale activităţilor pe care le
desfăşoară.
Standardul ISO 14001 poate fi aplicat de orice organizaţie, indiferent de
tip şi mărime, care doreşte:
implementarea, menţinerea şi îmbunătăţirea unui SMM;
asigurarea conformităţii cu politica de mediu declarată;
demonstrarea conformităţii cu standardul tuturor celor interesaţi de aceasta;
certificarea/înregistrarea SMM de către un organism acreditat în acest scop;
realizarea unei autoevaluări şi declararea publică a conformităţii cu acest
standard.

Standardul ISO 14001 se aplică tuturor tipurilor de activităţi, nu doar

celor industriale. O organizaţie prestatoare de servicii, o colectivitate locală, îşi
poate construi un SMM bazat pe ISO 14001. În această privinţă există o
diferenţă majoră între ISO 14001 şi SMMA, care, pe lângă faptul că are doar o
recunoaştere la nivel european, nu se aplică decât amplasamentelor cu activităţi
industriale. Adoptarea standardului ISO 14001 nu poate garanta, prin ea însăşi,
o performanţă de mediu optimă pentru organizaţie. Standardul ISO 14001 nu
stabileşte cerinţe precise referitoare la performanţa de mediu (mai puţin
angajamentul asumat prin politica de mediu declarată). Flexibilitatea lui permite
însă ca două sau mai multe organizaţii care au activităţi similare să realizeze
performanţe de mediu diferite şi să satisfacă totuşi toate cerinţele pentru a-şi
certifica SMM.
Multe neclarităţi, chiar confuzii, legate de interpretarea prevederilor
standadului ISO 14001, au la origine lipsa unei înţelegeri corecte a ceea ce este
şi ceea ce nu este acest standard. Aceste lucruri sunt prezentate sintetic în
tabelul următor:

30

Interpretarea prevederilor standadului ISO 14001
Criteriul Ce este ISO 14001 ?
Ca Este un standard recunoscut
document internaţional, bazat pe voluntariat.
Ca relaţie cu Este un document care pretinde
legislaţiile respectarea legislaţiilor naţionale,
de mediu incluzând aici legi, norme,
naţionale regulamente, etc.
Ca Este un referenţial pe baza căruia se
instrument poate construi un SMM bazat pe
îmbunătăţirea continuă a performanţei
de mediu a organizaţiei.
Din punct Este un sistem de reguli şi prevederi
de vedere al care permite structurarea unei
comunicării comunicări interne / externe,
sensibilizarea personalului, tratarea
eficientă a unor solicitări externe
pertinente.
Din punct de Este un document, care furnizează un
vedere al set de cerinţe a căror îndeplinire
nerespectării permite certificarea sistemului. În caz
exigenţelor de nerespectare a acestor condiţii,
sale organizaţia respectivă îşi poate pierde
certificarea.
Din punct de Este un standard internaţional. El
vedere al poate fi aplicat (dacă se doreşte) în
aplicabilităţii orice ţară, pentru orice tip de
sale activitate (industrială sau nu) şi
pentru organizaţii de orice mărime.
De asemenea, ISO 14001 permite
implementarea unui SMM la nivelul
unei părţi a activităţilor organizaţiei,
desfăşurate pe un anumit
amplasament.
Tabelul 3.3
Ce nu este ISO 14001?
Nu este o lege, deci nu are caracter
obligatoriu în nici o ţară şi în nici o
zonă geografică a lumii.
Nu este un document care să modifice
legislaţiile naţionale sau care să
impună condiţii, limite de emisii,
praguri, reglementare suplimentară
faţă de cele prevăzute de acestea.
Nu este un mijloc de pedepsire sau
sancţionare a organizaţiei în cazul
nerespectării de către aceasta a
prevederilor legale.
Nu este un document care să oblige la
comunicarea (publicarea) rezultatelor
şi performanţelor de mediu ale
organizaţiei în exterior. Textul nu
pretinde nici comunicarea externă,
aceasta fiind doar voluntară.
Nu este un document cu putere de
lege, deci nerespectarea exigenţelor
sale nu expune organizaţia la
consecinţe juridice sau la alte tipuri
de daune legale.
Nu este un document de lege sau un
text înglobat într-o convenţie
internaţională, iar obligativitatea
aplicării lui nu este impusă de nici o
lege din nici o ţară.

3.3. Standardul ISO 14001: prevederi de tip operaţional

Standardul ISO 14001 stabileşte cerinţe referitoare la un sistem de

management de mediu. Toate aceste cerinţe sunt cuprinse în capitolul 4 al
standardului. Ele reprezintă baza operaţională a construirii unui SMM şi sunt
prezentate şi comentate pe scurt în cele ce urmează:
Articolul 4.1 Cerinţe generale
Scop: Stabilirea şi menţinerea în cadrul unei organizaţii a unui SMM, în
conformitate cu cerinţele enunţate în capitolul 4 al standardului.

31
 Organizaţia este liberă să stabilească dacă aplică cerinţele standardului la
nivelul tuturor activităţilor sale sau numai la nivelul unei părţi a acestora.
Articolul 4.2 Politica de mediu
Scop: să asigure că, conducerea companiei, la cel mai înalt nivel, doreşte
implementarea unui SMM şi îşi asumă responsabilitatea pentru politica de
mediu pe care el a definit-o şi a declarat-o.
Principiu (conform ISO 14004): Se recomandă ca organizaţia să-şi
definească politica de mediu şi să exprime angajamentul privind implementarea
SMM.
Politica de mediu trebuie să reflecte faptul că principiile şi intenţiile
organizaţiei referitoare la performanţa de mediu sunt identificate, documentate,
implementate şi communicate.
Deşi prevederile standardului permit o mare flexibilitate în redactarea
politicii, aceasta va trebui să includă în mod necesar trei angajamente şi anume:
a. angajamentul de conformitate cu legislaţia şi reglementările de mediu
aplicabile, cu alte documente la care organismul a subscris;
b. angajamentul de îmbunătăţire continuă;
c. angajamentul de prevenire a poluării.

Articolul 4.3 Planificare

Scop: Identificarea aspectelor semnificative de mediu, pregătirea şi
elaborarea programului (programelor) de management de mediu.
Principiu (conform ISO 14004): Se recomandă ca organizaţia să
stabilească un plan care să permită îndeplinirea politicii de mediu.
Planificarea este una dintre cele mai importante etape în procesul de
construire şi implementare a unui SMM.
Paragraful 4.3.1 Aspecte de mediu
Va trebui stabilită cel puţin o procedură care:
să identifice aspectele de mediu ale activităţilor, produselor sau serviciilor
organizaţiei;
să reţină doar acele aspecte controlabile şi influenţabile de conducerea
organizaţiei;
să selecţioneze acele aspecte care au sau pot avea un impact semnificativ
asupra mediului.

Se prevede în mod expres că, periodic, lista aspectelor de mediu

semnificative va trebui actualizată. Aspectul de mediu este sursa impactului.
Analiza iniţială de mediu este un element-cheie al întregului proces de
implementare a SMM, pentru cel puţin două motive:
a. ea furnizează datele de bază pentru procesul de identificare a aspectelor de
mediu şi de selecţionare, în final, a aspectelor semnificative;
b. ea stabileşte cadrul de referinţă la care vor fi raportate toate rezultatele
sistemului şi în funcţie de care se va putea aprecia performaţa de mediu.

32
 În legătură cu aspectele de mediu, standardul prevede ca acestea să fie
supuse unei duble selecţii, astfel încât, după eliminarea aspectelor
necontrolabile şi neinfluenţabile de către conducerea organizaţiei, precum şi a
celor cu impact nesemnificativ asupra mediului, să fie reţinute doar aspectele
care au sau pot avea un impact semnificativ asupra mediului.
Paragraful 4.3.2 Prevederi legale şi alte cerinţe
O organizaţie care să răspundă cerinţelor ISO 14001 trebuie să asigure şi
să menţină conformitatea cu reglementările în domeniu. Standardul cere în mod
explicit stabilirea şi menţinerea unei proceduri în acest sens, cum ar fi:
coduri de bună practică în industrie;
acorduri încheiate cu autorităţile publice;
ghiduri fără caracter de reglementare;
regulamente şi directive;
contracte, permise, convenţii, protocoale stabilite cu părţi interesate;
politică de grup, regulamente interioare;
Standardul cere mai mult decât o inventariere a documentelor care conţin
prevederi legale şi alte cerinţe aplicabile. Se impune şi identificarea acelor
documente care formulează cerinţe aplicabile aspectelor de mediu, activităţilor,
produselor şi serviciilor organizaţiei. Procedura va trebui să permită accesul la
prevederile legale şi la alte cerinţe.
Paragraful 4.3.3 Obiective şi ţinte
Obiectivele şi ţintele de mediu stabilite trebuie să fie coerente cu politica
de mediu declarată de organizaţie, deoarece scopul lor este de a facilita
realizarea acestei politici. Se recomandă ca ţintele să fie măsurabile.
Paragraful 4.3.4 Program(e) de management de mediu
Standardul cere ca. Pentru atingerea obiectivelor şi ţintelor de mediu ale
organizaţiei, să fie elaborate şi ţinute la zi unul sau mai multe programe de
management de mediu.
Un astfel de program trebuie să prevadă următoarele elemente
fundamentale:
♣ mijloace;
♣ responsabilităţi;
♣ termene.

Programul trebuie să fie realist şi eficient, astfel încât să conducă la

atingerea în termenle fixate a obiectivelor şi ţintelor stabilite.
Pentru asigurarea unei coordonări eficiente programele de management
de mediu trebuie integrate în strategia generală a organizaţiei. Programele de
management de mediu trebuie să fie suficient de flexibile, încât să se poată
adapta la schimbări.
Articolul 4.4 Implementare şi funcţionare
Scop: asigurarea că aspectele de mediu ale organizaţiei sunt gestionate şi
controlate în mod corespunzător.

33
 Principiu (conform ISO 14004): pentru implementarea efectivă a
sistemului de management de mediu se recomandă ca organizaţia să-şi dezvolte
resursele şi ecanismele de susţinere necesare îndeplinirii politicii de mediu, a
obiectivelor şi ţintelor sale în acest domeniu.
Din analiza cerinţelor se pot identifica trei mari categorii de aspecte care
contribuie la implementarea unui SMM:
a) aspecte care vizează în mod direct oamenii (salariaţii companiei sau
persoane din exterior);
b) aspecte care vizează elaborarea şi ţinerea sub control a documentaţiei
referitoare la SMM;
c) aspecte care vizează partea operaţională a funcţionării companiei.

Paragraful 4.4.1 Structură şi responsabilitate

Orice organizaţie dispune de resurse umane, materiale şi financiare.
Conform acestui paragraf, conducerea organizaţiei trebuie:
- să definească, să documenteze şi să comunice atribuţiile, responsabilităţile şi
autoritatea reprezentanţilor pe care îi numeşte, în scopul de a facilita
construirea SMM;
- să aloce resursele necesare implementării şi ţinerii sub control a SMM.

Unul din membrii conducerii va fi numit responsabil cu implementarea şi

menţinerea SMM, în conformitate cu prevederile standardului ISO 14001. Acest
responsabil va raporta conducerii de vârf a organizaţiei modul de funcţionare a
SMM.
Paragraful 4.4.2 Instruire, conştientizare şi competenţă
Primul pas îl reprezintă identificarea neesităţilor de instruire. Vor fi
stabilite proceduri astfel încât toţi salariaţii organizaţiei, de la toate nivelurile şi
din toate funcţiile relevante,să fie sensibilizaţi asupra principalelor probleme
legate de politică, proceduri, performanţe impacturi, roluri responsabilităţi, ăn
cazul desfăşurării activităţilor atât în condiţii normale, cât şi anormale.
Pentru a evalua capabilitatea personalului, conducerea trebuie să evalueze
competenţa acestuia. Pentru aceasta trebuie definite criterii de competenţă, care
să ţină cont de formarea iniţială, de formarea continuă specifică şi de experienţa
fiecăruia.
Paragraful 4.4.3 Comunicare
Pentru comunicare, standardul cere proceduri. Sunt evidenţiate trei tipuri
de activităţi legate de comunicare:
1. comunicarea internă, între diferite niveluri şi funcţii ale organizaţiei;
2. gestionarea solicitărilor externe formulate de părţile interesate;
3. luarea în considerare a posibilităţii unui proces de comunicare externă.

Comunicarea inetrnă reprezintă aparatul circulator al SMM, de aceea

importanţa sa este crucială. Conform standardului, comunicarea internă trebuie

34
să se facă la toate nivelurile de decizie şi între toate compartimentele
organizaţiei.
Gestionarea solicitărilor externe presupune parcugerea următoarelor etape
principale: primirea selecţionarea, documentarea solicitărilor externe,
formularea şi transmiterea răspunsurilor la aceste solicitări pe baza unor criterii
de pertinenţă.
Comunicare externă nu este impusă de standardul ISO 14001. Aceasta
înseamnă că factorii de conducere ai organizaţiei pot decide să nu comunice în
extrior rezultatele referitoare la mediu ale acesteia, dar trebuie să poată proba că
această posibilitate a fost analizată.
Paragraful 4.4.4 Documentaţia sistemului de management de mediu
Paragraful se referă la formalizarea documentaţiei care va rezulta urmare
a construirii SMM.
Manualul de mediu va trebui să descrie elementele esenţiale ale SMM şi
interacţiunea dintre acestea şi să precizeze unde poate fi găsită documentaţia la
care face referire.
Paragraful 4.4.5 Controlul documentelor
Prevede proceduri pentru controlul tuturor documentelor SMM, în scopul
de a se asigura că activitatea curentă a organizaţiei este acoperită de versiuni
actuale ale acestor documente, care sunt disponibile ori de câte ori este nevoie.
Se acordă atenţia cuvenită actualizării şi revizuirii documentelor, retragerii
acelor documente care nu mai sunt în vigoare, gestionării corespunzătoare a
acestora pentru a fi protejate impotriva unor utilizări neintenţionate.
Acolo unde există deja un sistem de management al calităţii s-ar putea
folosi procedurile acestui sistem pentru controlul documentaţiei, în acest sens
prevederile standardului ISO 9002 fiind asemănătoare cu cele ale standardului
ISO 14001.
Paragraful 4.4.6 Controlul operaţional
Organizaţiile care au deja implementat un sistem de management al
calităţii vor avea, în faza de implementare a SMM, mai puţine documente de
elaborat decât celelalte, deoarece, cel puţin în cazul controlului operaţional,
parametrii de mediu ar putea fi integraţi documentelor deja existente referitoare
la sistemul calităţii.
Paragraful 4.4.7 Pregătire pentru situaţii de urgenţă şi capacitate de răspuns.
Paragraful prevede necesitatea stabilirii şi menţinerii mai multor proceduri. Este
vorba de proceduri complementare, care trebuie să acopere:
anticiparea accidentelor sau a situaţiilor de urgenţă (identificarea riscurilor
potenţiale);
măsuri şi mijloace de prevenire a acestora;
măsuri de intervenţie şi reducere a impactului, atunci când astfel de
accidente sau situaţii de urgenţă se produc.

35
 Când un accident se produce, el trebuie foarte bine monitorizat, iar apoi
planurile şi procedurile de prevenire sau de asigurare a capacităţii de răspuns
trebuie să fie revizuite şi corectate.
Articolul 4.5 Verificare şi acţiune corectivă
Scop: Asigurarea că organizaţia controlează şi corectează, atunci când
este cazul, elementele-cheie ale sistemului său de management de mediu.
Principiu (ISO 14004): Se recomandă ca organizaţia să monitorizeze şi să
evalueze performanţa sa de mediu.
Măsurarea, monitorizarea şi evaluarea sunt activităţi-cheie ale unui SMM,
iar în lipsa acestora nu ar fi posibilă stabilirea neconformităţilor şi, prin urmare,
nici precizarea acţiunilor corective şi/sau preventive necesare. De asemenea,
auditul SMM ar fi lipsit de elemente de bază în stabilirea concluziilor sale.
În schema următoare este indicat modul în care cele patru paragrafe ale
capitolului 4.5 interacţionează în vederea precizării cerinţelor referitoare la
verificare şi acţiune corectivă:

4.5.1 Monitorizare şi 4.5.2 Neconformitate, 4.5.4 Auditul de

4.5.3 Înregistrări acţiune corectivă şi
măsurare mediu
acţiune preventivă
a) Identificare a) Caracterizează a) Definirea Auditul trebuie să fie
Păstrare operaţiile cu impact responsabilităţilor şi reluat periodic pentru a
Distrugere semnificativ autorităţii verifica dacă:
Tratarea şi realizarea
b) Înregistrările neconformităţilor
trebuie să fie: păstrează Adoptarea de măsuri
-lizibile; informaţia Iniţiere şi finalizare
-identificabile; acţiune corectivă şi
Dacă există neconformităţi

-să permită b) Etalonează şi preventivă

regăsirea întreţine -trebuie adaptată
informaţiilor; echipamentul importanţei problemei 1) SMM este conform
-păstrate şi -trebuie să fie standardului
menţinute proporţională cu
corespunzător; impactul produs asupra
-protejate. păstrează mediului
înregistrările
c) Înregistrările
trebuie menţinute
pentru a demonstra 2) SMM este
conformitatea cu c) Evaluează implementat şi
cerinţele periodic b) Implementarea şi menţinut în mod
Standardului conformitatea păstrarea modificărilor corespunzător
Internaţional

Fig. 3.2 Cerinţele referitoare la verificare şi acţiune corectivă

Paragraful 4.5.1 Monitorizare şi măsurare

Evaluarea, care se bazează pe informaţiile furnizate în urma operaţiunilor
de monitorizare şi măsurare, este o componentă a procesului de îmbunătăţire
continuă la care organizaţia s-a angajat prin politica de mediu declarată.

36
 Pentru conducerea organizaţiei este esenţial să deţină informaţii periodice
privind modul în care reacţionează SMM la măsurile stabilite pentru
îndeplinirea obiectivelor şi ţintelor fixate. Aceste informaţii îi vor permite să
intervină, dacă este nevoie, în programele stabilite conform cerinţelor
paragrafului 4.3.4, să le corecteze şi să le îmbunătăţească.
În acest sens, paragraful 4.5.1 impune explicit minimum două proceduri:
1) o procedură pentru monitorizarea şi măsurarea periodică a caracteristicilor
principale ale operaţiilor şi activităţilor care pot avea un impact semnificativ
asupra mediului. Această procedură va trebui să răspundă la cel puţin trei
întrebări de bază:
• cine efectuează monitorizarea şi măsurătorile?
• cum, folosind ce metode, aparate, instrumente şi criterii?
• cu ce frecvenţă?
2) o procedură pentru evaluarea periodică a conformităţii cu reglementările şi
legislaţia de mediu în vigoare. Această procedură va trebui să asigure că:
• referenţialul legislativ este complet şi actualizat;
• toate aspectele de conformitate cu acest referenţial sunt luate în
considerare.

În prezent nu există stabiliţi indicatori de performanţă, general acceptaţi,

care să permită o evaluare obiectivă şi comparabilă a performanţei de mediu.
Standardul ISO 14031 “Evaluarea perfomanţei de mediu – Linii directoare” şi
standardul ISO 14032 “Evaluarea perfomanţei de mediu – Studii bazate pe
utilizarea lui ISO 14031” vor oferi elementele şi clarificările necesare pentru
urmărirea obiectivă a performanţei de mediu a organizaţiei.
Paragraful 4.5.2 Neconformitate, acţiune corectivă şi acţiune preventivă
Neconformităţile pot fi identificate prin: evaluări periodice (paragraful
4.5.1), auditul de sistem (paragraful 4.5.4), în urma analizei efectuate de
conducere (capitolul 4.6), în urma analizei consecinţelor accidentelor sau a
situaţiilor de urgenţă (paragraful 4.4.7) sau a consecinţelor schimbărilor produse
în SMM.
Prevederile paragrafului 4.5.2 se referă la situaţiile care apar atunci când
au fost identificate neconformităţi; ele definesc acţiunile care trebuie întreprinse
în acest caz.
În elaborarea procedurilor, organizaţia va avea în vedere că trebuie
acţionat atât pe termen scurt, prin acţiuni corective, cât şi pe termen lung, prin
acţiuni atât corective, cât, mai ales, preventive.
Se uită adesea că finalitatea trebuie să fie o imbunătăţire continuă a SMM
şi a performanţei de mediu.
Este foarte important de reamintit că neconformităţile nu sunt doar de
natură legislativă; ele pot fi şi de natură fizică (scurgeri necontrolate din
conducte), operaţională (depăşirea frecvenţei, debitelor, temperaturilor stabilite
prin norme interne de funcţionare) ori datorate gestionării incorecte a

37
documentelor (negăsirea instrucţiunilor de intervenţie acolo unde ar fi trebuit să
se găsească).
Identificarea neconformităţilor şi stabilirea acţiunilor corective şi
preventive necesare sunt prezentate sintetic în figura următoare:
4.5.1 Monitorizare şi
măsurare

Identificarea neconformităţilor
Remedierea Reducerea
efectelor impactului

4.5.4 Auditul SMM

4.4.7 Pregătire pentru situaţii

de urgenţă şi capacitate de
răspuns Analiza cauzelor Acţiuni corective

4.6 Analiza efectuată de

conducere
Acţiuni
preventive

Fig. 3.3 Identificarea neconformităţilor şi stabilirea acţiunilor corective

Paragraful 4.5.3 Înregistrări

Se prevede în mod explicit că vor fi stabilite şi menţinute proceduri
pentru identificarea, păstrarea şi distrugerea înregistrărilor referitoare la mediu.
Standardul cere în mod expres ca dintre aceste înregistrări să nu lipsească cele
privind instruirea personalului şi cele care consemnează rezultatele auditurilor şi
ale analizelor. Această specificare indică clar importanţa care trebuie acordată
responsabilităţilor.
Paragraful 4.5.4 Auditul sistemului de management de mediu
În seria de standarde ISO 14000 există trei standarde referitoare la auditul
de mediu:
♣ ISO 14010: linii directoare;
♣ ISO 14011: proceduri de audit;
♣ ISO 14012: criterii de calificare a auditorilor.

Paragraful 4.5.4 conţine ca o cerinţă stabilirea şi menţinerea în acdrul

SMM a unuia sau a mai multor programe şi proceduri pentru realizarea
periodică a auditurilor SMM.
Programul de audit trebuie să includă elemente concrete privind
auditurile care trebuie realizate: planificarea acestora pe activităţi şi domenii,
specificarea auditorilor acre au responsabilitatea desfăşurării lor, perioada de
desfăşurare a acestor audituri, etc.

38
 Procedura de audit va trebui să descrie metoda de audit folosită,
calificarea cerută auditorilor, modalitatea comunicării rezultatelor auditurilor
către conducere, etc.
În concluzie, auditul trebuie să vizeze trei elemente: conformitate,
consistenţă, continuitate (în îmbunătăţire).
Articolul 4.6 Analiza efectuată de conducere
Scop: să constate progresul şi să evalueze modul de funcţionare a SMM.
Principiu (ISO 14004): se recomandă ca organizaţia să analizeze şi să
îmbunătăţească continuu sistemul său de management de mediu, având ca
obiectiv îmbunătăţirea performanţei globale.
SMM este analizat şi evaluat periodic de către conducerea la vârf a
organizaţiei, iar hotărârile luate vor trebui înregistrate.
Avantajele implementării ISO 14001
- Îmbunătăţirea performantelor de mediu ale organizaţiei
- Reducerea mai multor tipuri de costuri (de mediu, de operare, de asigurare)
- Reducerea riscurilor de accidente şi incidente de mediu
- Reducerea poluării mediului înconjurător şi a riscului de poluare
- Crearea unor atu-uri competitive şi îmbunătăţirea poziţiei pe piaţă
- Facilitatea conformării legislative
- Sporirea credibilităţii faţă de clienţi şi mediul asociativ
- Micşorarea consumului de materii prime şi energie
- Identificarea oportunităţilor create de piaţa ecologică
- Asigurarea planificării în timp, graduală şi suportabilă, a costurilor pentru
acţiuni de mediu
- Îmbunătăţirea managementului global şi a performanţei organizaţiei

3.4. Standardul EMAS: Eco-Management and Audit Scheme

EMAS contribuie la protejarea resurselor naturale, la limitarea emisiilor

de poluanţi şi substanţe periculoase şi, astfel, la crearea unui mediu de lucru
sigur.
Sistemele de management de mediu sunt folosite de organizaţiile din
toată lumea pentru a-şi planifica, documenta, evalua şi îmbunătăţi sistematic
impactul pe care propriile activităţi îl au asupra mediului şi, totodată, pentru a-şi
măsura performanţele atinse în acest sens. Sunt instrumente complexe, care

39
necesită o cunoaştere şi o expertiză specifice, însă care pot avea un retur
imporant de performanţă şi imagine. Orice sistem de management implică
proceduri, practici, resurse umane şi financiare. EMAS (Eco-management and
audit scheme) şi ISO 14001 sunt cele mai notorii standarde, avand o amvergură
internaţională.

Istoria EMAS
Acest standard a fost dezvoltat de către Comisia Europeană în 1995 şi se
adresează tuturor organizaţiilor, fie publice sau private, membre în statele UE şi
SEE. Se adoptă plecând de la dorinţa organizaţiei de a fi responsabilă faţă de
mediu, având o bază voluntară. Prin exigenţele sale, EMAS contribuie la
protejarea resurselor naturale, la limitarea emisiilor de poluanţi şi substanţe
periculoase şi, astfel, la crearea unui mediu de lucru sigur.
Raportarea performanţei de mediu se face pe baza unui set de indicatori
care vizează eficienţa energetică, eficienţa materialelor, apa, deşeuri,
biodiversitate şi emisii.

Ce este EMAS ?
EMAS – ul este un instrument de management, care permite participarea
voluntară a organizaţiilor care desfăşoară activităţi cu impact asupra mediului
(societate comercială, companie, corporaţie, firmă, întreprindere, autoritate sau
instituţie, situată în interiorul sau în exteriorul Comunităţii, o parte din/sau o
combinaţie a acestora, având sau nu personalitate juridică, de drept public sau
privat, care îşi are propria structură funcţională sau administrativă) la sistemul
comunitar de management de mediu şi audit, în scopul îmbunătăţirii continue a
performanţei de mediu.
Sistemul a fost disponibil pentru participarea companiilor încă din 1993 şi
iniţial a fost limitat doar la societăţile din sectoarele industriale.
Din 2001 prin Regulamentul (CE) nr.761/2001 (EMAS II), participarea la
acest sistem a fost deschisă tuturor sectoarelor economice, inclusiv serviciilor
publice şi private.
În iulie 2008 Comisia Europeană a propus revizuirea regulamentului
EMAS în scopul creşterii numărului de companii participante şi pentru a reduce
povara administrativă şi cheltuielile, în special pentru întreprinderile mici şi
mijlocii.
Cea de-a treia revizuire a regulamentului EMAS a fost făcută în anul
2009 (EMAS III), odată cu aceasta a fost extinsă aplicabilitatea prevederilor
regulamentului, acesta devenind disponibil tuturor organizaţiilor ale căror
activităţi au impact asupra mediului, atât pentru cele situate în interiorul
Comunităţii Europene cât şi a celor din afara acesteia. Participarea a rămas în
esenţă voluntară şi EMAS continuă să se bazeze pe un sistem standard de
management al mediului, aşa cum este concretizat în standardul ISO 14001. În

40
plus în noul regulament există elemente care întăresc obligaţia de respectare a
raportării de mediu consolidate, folosind indicatori principali de performanţă.
Regulamentul EMAS se aplică în toate cele 27 de state membre ale UE,
cele trei state membre ale Spațiul Economic european precum şi ţărilor
candidate la aderarea la Uniunea Europeană. Un accent deosebit este pus pe
încurajarea IMM-urilor (întreprinderi mici şi mijlocii, cu mai puţin de 250 de
angajaţi), pentru a participa la acest sistem, iar statele membre acordă suport
IMM-urilor prin facilitarea accesului la informaţii, la fondurile de sprijin
existente şi la instituţiile publice, precum şi prin promovarea măsurilor de
asistenţă tehnică.

Scopul EMAS
Promovarea îmbunătăţirii continue a performanţelor de mediu prin:
- dezvoltarea şi implementarea unui Sistem de Management de Mediu;
- evaluarea performanţelor de mediu prin auditare;
- punerea la dispoziţia publicului a informaţiilor legate de performanţele de
mediu.

În contextul Consumului şi Producţiei Durabile, a Planului de acţiune

pentru Politica Industrială Durabilă al UE, EMAS reprezintă un model pentru
organizaţii, care conduce la optimizarea proceselor de producţie, reducerea
impactului asupra mediului şi utilizarea eficientă a resurselor.

EMAS pentru ONG-uri

Şi organizaţiile non-guvernamentale se pot certifica cu standardul EMAS
! Există o procedură simplificată de certificare spefică creată pentru ONG-uri,
însă cu toate acestea costurile pentru înregistrare sunt semnificative, ajungând la
sume de 10.000 euro.

De ce ar trebui ONG-urile să promoveze EMAS?

Iată ce argumente aduce Comisia Europeană în acest sens (ONG-urile şi
EMAS: o cale win-win spre dezvoltarea durabilă):
- creşterea performanţelor de mediu în mediul de afaceri şi în autorităţile
publice, este obiectiv comun al întregii societăţi civile;
- pentru transparenţa datelor economice şi de mediu pe care EMAS le pune la
dispoziţie publicului în general şi părţilor interesate, în special;
- pentru motivaţiile pe care le pot aduce eco-inovaţiile şi economia verde în
mediul de afaceri.

Beneficiile adoptării EMAS

• o mai bună imagine şi încerdere în faţa publicului, partenerilor, investitorilor
şi comunităţii locale;

41
• performanţele de mediu şi de afaceri reprezintă un avantaj competitiv pe
piaţa naţională şi europeană ;
• noi oportunităţi de afaceri pe pieţele unde procesele ecologice de producţie
sunt importante;
• economii de resurse şi costuri mai mici.

Organisme responsabile de EMAS

Fiecare stat membru al UE este responsabil de implementarea EMAS la
nivel naţional. În România, Ministerul Mediului şi Pădurilor, prin Direcţia
Controlul Poluării şi Evaluare Impact, este organismul responsabil pentru
înregistrarea organizaţiilor la EMAS, iar Asociaţia de Acreditare din România
(RENAR) este organismul responsabil pentru acreditarea verificatorilor de
mediu şi supravegherea activităţilor desfăşurate de aceştia. În cadrul
Ministerului Mediului functionează un Birou EMAS ce oferă asistenţă şi
consultanţă gratuită IMM-urilor şi ONG-urilor.

Relaţia dintre EMAS şi ISO 14001

EMAS propune un sistem de management de mediu care include în mod
explicit şi complet cerinţele “rivalului” sau de la nivel internaţional, standardul
ISO 14001. Diferenţele dintre acestea constau în principal în criteriul de
transparenţă al EMAS (orice organizaţie care deţine deja certificarea ISO 14001
poate să solicite certificarea EMAS, însă cu condiţia să publice o „declaraţie de
mediu” verificată de autorităţile publice) şi faptul că salariaţii unei
organizaţii/instituţii sunt implicaţi direct în gestiunea sistemului de
management.
Comisia Europeană a recunoscut că ISO 14001 poate oferi o piatră de
temelie pentru EMAS. Cerințele sistemului de management de mediu aşa cum
sunt ele definite în standardul EN ISO 14001: 2004 sunt o parte integrantă a
EMAS III (Anexa II a Regulamentului EMAS III). Cu toate acestea, EMAS III
ia în considerare elemente suplimentare pentru a sprijini organizaţiile în
îmbunătăţirea continuă şi în mod semnificativ a performanţei lor de mediu.
În plus faţă de cerinţele standardului ISO 14001, EMAS accentuează
respectarea cerinţelor privind:
• efectuarea analizei iniţiale de mediu
• conformarea cu legislaţia privind protecţia mediului
• performanţa de mediu şi îmbunătăţirea continuă a acesteia
• comunicarea externă, prin punerea la dispoziţia publicului a declaraţiei de
mediu
• implicarea angajaţilor

În majoritatea cazurilor, companiile româneşti au relaţii parteneriale cu

firme din ţările europene, astfel că EMAS, ca instrument recunoscut şi utilizat
atât în interiorul cât şi în exteriorul spaţiului European, pare din acest punct de

42
vedere mai atractiv. În alte cazuri însă, organizaţiile se pot orienta către ISO
14001.
• Înregistrarea în EMAS
• Cine se poate înregistra în EMAS şi paşii înregistrării în EMAS

Toate organizaţiile care doresc să-şi îmbunătăţească performanţa de

mediu pot solicita înregistrarea în cadrul EMAS. Cea mai mică entitate din
structura unei organizaţii luată în considerare în scopul înregistrării EMAS este
un amplasament. O organizaţie care are amplasamente în unul sau mai multe
state membre sau ţări terţe poate să solicite o înregistrare colectivă unică pentru
toate aceste amplasamente sau pentru unele dintre acestea. De asemenea, se
poate face înregistrarea în EMAS a unui grup de organizaţii independente între
care există o legătură, datorată proximităţii geografice sau activităţilor
comerciale, care pun în aplicare în comun un sistem de management de mediu
(EMAS Global). Organizaţiile din afara Comunităţii Europene, pot să solicite
înregistrarea în EMAS oricărui organism competent din statele membre în care
se prevede înregistrarea organizaţiilor din afara Comunităţii Europene.
Pentru a primi înregistrarea în EMAS o organizație trebuie să
efectueze următoarele:
• să identifice şi să prioritizeze aspectele de mediu, pe factori de mediu:
deversări în apă, emisii în aer, zgomot, scurgeri în sol şi în pânza freatică,
deşeuri, utilizarea utilităţilor, gestionarea substanţelor şi preparatelor
periculoase, etc.
• să efectueze o analiză de mediu a tuturor aspectelor de mediu din cadrul
organizaţiei (trebuie să ia în considerare atât aspectele de mediu directe, cât
şi cele indirecte, ale activităţilor, produselor sau serviciilor sale, metode de
evaluare a acestora, cadrul legal şi de reglementare relevante, a practicilor
de management de mediu existente şi a procedurilor).
• să adopte o politică de mediu care conţine angajamentul organizaţiei de a
respecta legislaţia de mediu relevantă şi de realizare a îmbunătăţirii
continue a performanţei de mediu.
• să elaboreze şi să pună în aplicare un sistem de management de mediu. Pe
baza rezultatelor analizei, să stabilească un sistem eficient de management
al mediului (SMM) în vederea realizării politicii de mediu a organizaţiei
care să conducă la îmbunătăţirea continuă a performanţelor de mediu.
Sistemul de management trebuie să stabilească responsabilităţile la toate
nivelurile, procedurile operaţionale, nevoile de formare, monitorizare şi
sistemele de comunicare.
• să efectueze un audit intern, să elaboreze un program de mediu care conţine
informaţii cu privire la obiectivele de mediu.
• să-şi stabilească obiectivele şi ţintele de mediu;
• să identifice prevederile legale şi alte cerinţe sub incidenţa cărora se
încadrează activitatea organizaţiei

43
• să asigure implicarea activă a angajaţilor în organizarea şi instruirea proprie
adecvată, care să le permită participarea activă la elaborarea şi punerea în
aplicare a SMM în cadrul organizaţiei
• să elaboreze o declaraţie de mediu. În cazul în care, pentru sectorul specific
de activitate, sunt disponibile documentele de referinţă sectoriale, la
evaluarea performanţei de mediu a organizaţiei aceasta trebuie să ţină seama
de documentul în cauză.
• să asigure comunicarea internă şi externă.

Analiza iniţială de mediu, sistemul de management de mediu, procedura

de audit și punerea sa în aplicare, trebuie să fie verificate şi aprobate de către un
verificator de mediu acreditat sau autorizat, care validează şi declarația de
mediu.
Certificatul de înregistrare în EMAS are o valabilitate de 3 ani de la data
acordării înregistrării, iar pentru organizaţiile mici şi mijlocii valabilitatea poate
fi de 4 ani, cu condiţia respectării cerinţelor prevăzute în Regulamentul EMAS.

Verificatorul de mediu trebuie să fie acreditat/autorizat pe domeniul de

activitate al organizaţiei conform Clasificării Activităţilor din Economia
Naţională (CEAN) şi poate fi autorizat/acreditat în oricare stat membru.
Informaţii privind verificatorii de mediu acreditaţi/autorizaţi la nivel european
se pot găsi la:
http://ec.europa.eu/environment/emas/tools/contacts/countrymapţen.htm
În vederea furnizării informaţiilor care să clarifice etapele necesare
participării la EMAS, în temeiul Regulamentului (CE) nr 1229/2009 (EMAS),
Comisia Europeană a publicat Decizia 2013/131/UE de instituire a Ghidului
utilizatorului, care stabileşte etapele necesare participării la EMAS

Obligaţiile organizaţiilor înregistrate în EMAS

În vederea menţinerii înregistrării în EMAS organizaţiile trebuie:
- să efectueze cel puţin o dată la trei ani o analiză completă a sistemului de
management de mediu şi al programului de audit şi punerea în aplicare a
acestora. Pentru organizaţiile mici şi mijlocii frecvenţa de verificare se poate
prelungi de la trei la patru ani, la solicitarea acestora;
- să efectueze un audit intern al performanţei de mediu şi al conformării cu
cerinţele legale;
- să pregătească şi să transmită anual organismului competent declaraţia de
mediu actualizată şi validată de către verificatorul de mediu
acreditat/autorizat. Pentru organizaţiile mici şi mijlocii, la cererea acestora
se pot acorda derogări privind frecvenţa de transmitere a declaraţiei
actualizate validate, de la un an la doi ani, cu condiţia transmiterii anuale a
declaraţiei de mediu nevalidată şi a declaraţiei verificatorului de mediu care
a efectuat verificarea organizaţiei că sunt îndeplinite următoarele condiţii:

44
 (a) nu există riscuri semnificative de mediu;
(b) organizaţia nu preconizează să opereze modificări substanţiale;
(c) nu există probleme semnificative de mediu la nivel local la care
contribuie organizaţia.
- să raporteze performanţa de mediu în declaraţia de mediu, în conformitate
cu cerinţele Anexei IV a Regulamentului EMAS III
- să facă publică declaraţia de mediu/declaraţia de mediu actualizată validată,
în termen de o lună de la data înregistrării/reînnoirii înregistrării, destinată
comunicării externe.

Înregistrarea colectivă la nivelul UE, înregistrarea organizaţiilor din

ţări terţe şi EMAS Global
Îmbunătăţirea sistematică a performanţei de mediu a companiilor
înregistrate EMAS sporeşte competitivitatea şi stimulează imaginea şi reputaţia
lor. Prin mecanismul Global EMAS, EMAS este disponibil în întreaga lume. În
scopul de a oferi atât orientări cu privire la utilizarea Sistemului comunitar de
management de mediu şi audit (EMAS) de către organizaţiile care operează cu
filiale şi amplasamente în mai multe state membre ale Uniunii Europene şi/sau
în ţări terţe cât şi de a furniza statelor membre, verificatorilor şi organizaţiilor
orientări specifice utile, în vederea înregistrării în cadrul EMAS, Comisia
Europenă a elaborat un "Ghid de înregistrare colectivă la nivelul UE,
înregistrarea organizaţiilor din ţări terţe şi înregistrarea globală în cadrul
EMAS"

Avantajele înregistrării în EMAS

o menţinerea şi îmbuntăţirea imaginii publice în faţa clienţilor, partenerilor de
afaceri, investitorilor şi comunităţii locale;
o asigurarea conformării cu legislaţia de mediu;
o dezvoltare durabilă printr-o mai bună utilizare a materiilor prime şi
resurselor;
o competitivitate pe piaţa europeană şi pe cea externă în general, prin
îmbunătăţirea performanţei de mediu şi de afaceri;
o câştigarea încrederii părţilor interesate şi îmbunătăţirea relaţiilor cu acestea;
o îmbunătăţirea productivităţii şi a condiţiilor de muncă ale salariaţilor;
o reducerea costurilor de operare (reducerea consumurilor de utilităţi), ca efect
al îmbunătăţirii performanţelor de mediu, eficientizarea proceselor existente,
introducerea unor procese noi, eficiente;
o eficienţa internă şi externă a organizaţiei înregistrată în EMAS;
o comunicare internă mai bună;
o comunicare mai bună cu autorităţile;
o diminuarea sau reducerea riscurilor de răspundere penală şi juridică;
o creşterea profitului organizaţiei prin majorarea ofertelor de vânzare pe
pieţele europene, avantaj în obţinerea unor viitoare contracte publice

45
 EMAS – Performanţă. Credibilitate. Transparenţă.
Elementele distinctive esențiale ale EMAS sunt:
o Performanţa: EMAS este un instrument voluntar de management de
mediu şi audit, bazat pe o schemă armonizată la nivelul întregii Uniuni
Europene, cu obiective de îmbunătăţire a performanţei de mediu a
organizaţiilor prin angajamente proprii, de evaluare şi reducere a
impactului lor asupra mediului.
o Credibilitate: Prin natura externă şi independentă a înregistrării şi a
procesului de verificare, precum şi prin publicarea informaţiilor din
declaraţia de mediu, EMAS asigură credibilitatea publică şi fiabilitatea
sistemului, încrederea că schema include sistemul de management de
mediu şi declaraţia de mediu.
o Transparenţa: Furnizarea de informaţii publice cu privire la performanţa
de mediu a organizaţiei este un aspect important al obiectivului sistemului
comunitar EMAS. Aceasta se realizează extern prin publicarea declaraţiei
de mediu, care oferă informaţii publicului asupra impactului asupra
mediului şi performanţa organizaţiei şi în cadrul organizatiei prin
implicarea activă a angajaţilor în implementarea sistemului de management
de mediu.

Logo-ul EMAS
Sigla EMAS poate fi utilizată numai de organizaţiile înregistrate în
EMAS, în perioada valabilităţii înregistrării lor şi este însoţită întotdeauna de
numărul de înregistrare al organizaţiei. Orice informaţie în materie de mediu
publicată de către o organizaţie înregistrată poate purta sigla EMAS, cu condiţia
ca informaţia respectivă să facă trimitere la ultima declaraţie de mediu a
organizaţiei sau la ultima declaraţie de mediu actualizată, care a fost validată de
un verificator de mediu.
Logo-ul EMAS semnalează, de asemenea, respectarea cerinţelor legale,
responsabilitatea locală, implicarea activă a angajaţilor, fiabilitatea şi
credibilitatea informaţiilor de mediu.
Organismele competente, organismele de acreditare/autorizare şi alte
părţi interesate pot să folosească sigla EMAS pentru activităţile de
promovare şi comercializare a sistemului, situaţie în care sigla EMAS poate
fi utilizată fără număr de înregistrare.

EMAS Easy
În scopul de a facilita procesul de înregistrare în EMAS şi totodată
menţinerea înregistrării pentru organizaţiile mici şi mijlocii (IMM-uri), a fost
creat instrumentul EMAS Easy. Această metodologie, care acoperă toate
cerinţele din standardele de management de mediu pentru EMAS şi/sau ISO
14001 se bazează pe conceptul de Eco-cartografierii, şi reprezintă o modalitate
de a reduce costurile pentru implementarea şi menţinerea înregistrării. Folosind

46
tabele simple şi secvenţiale, companiile mici pot dezvolta un Sistem de
Management al Mediului (EMS) în scopul de a se înregistra în EMAS sau de a
obţine certificarea ISO 14001. Sub sloganul " în 10 zile, cu 10 persoane, pe 10
pagini, în 30 de trepte", metodologia este stabilită într-o broșură care îndrumă
utilizatorul pas cu pas în scopul de a implementa EMAS într-un mod simplu şi
rapid. Broșura EMAS Easy poate fi descărcată în diferite limbi de pe site-ul
web: http://www.emas-easy.eu/
EMAS easy a fost dezvoltat de către Heinz Werner Engel, director executiv al
firmei de consultanţă belgiană, Entreprise Eco - Conseil şi susţinut de DG
Mediu şi este facilitat de către un consultant de grup de cinci până la zece
organizaţii. În afară de simplitatea pe care procesul de ecocartografiere o oferă
acesta s-a dovedit a fi un excelent instrument în înţelegerea problemelor de
mediu.

EMAS în România
Ca urmare a publicării Regulametului EMAS III, statele membre au
avut obligaţia de stabili măsurile de punere în aplicare a acestuia. Astfel
prin Hotărârea Guvernului nr 57/ din 26 ianuarie 2011 privind stabilirea unor
măsuri pentru asigurarea aplicării prevederilor Regulamentului (CE) nr.
1221/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 25 noiembrie 2009
privind participarea voluntară a organizaţiilor la un sistem comunitar de
management de mediu şi audit (EMAS) şi de abrogare a Regulamentului (CE)
nr. 761/2001 şi a deciziilor 2001/681/CE si 2006/193/CE ale Comisiei,
organismul competent responsabil cu înregistrarea organizaţiilor în EMAS
este Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice.
Pe lângă organismul competent funcţionează Comitetul EMAS.
În cadrul Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului funcţionează
Biroul EMAS, care asigură secretariatul tehnic al Comitetului EMAS şi
administrează Registrul Naţional EMAS.
Organismul responsabil pentru acreditarea verificatorilor de mediu şi
supravegherea activităţilor desfăşurate de acestia este Asociaţia de Acreditare
din România (RENAR), care are dezvoltate proceduri proprii de acreditare şi
care publică pe site-ul propriu lista verificatorilor de mediu acreditaţi.
Procedura de înregistrare în sistemul comunitar de management de
mediu şi audit (EMAS) este aprobată prin ORDINUL nr. 2086 din 17 august
2011, în cadrul căreia sunt stabilite cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească
organizaţiile în vederea înregistrării în EMAS şi care sunt paşii de urmat în
vederea obţinerii înregistrării.
În vederea obţinerii înregistrării în EMAS, organizaţia înaintează Biroului
EMAS următoarele:
a. cererea de înregistrare în EMAS, al cărei model este prezentat în anexa 2 a
Ordinului nr 2086 din 17 august 2011
b. declaraţia de mediu, validată de un verificator de mediu acreditat/autorizat

47
c. declarația verificatorului de mediu care să confirme faptul că verificarea și
validarea au fost efectuate în conformitate cu regulamentul EMAS (anexa
VII la regulament).
d. informaţii necesare la înregistrare, conform anexei VI a regulamentului
EMAS

La data depunerii cererii de înregistrare în EMAS, data validării

declaraţiei de mediu nu trebuie să depăşească 8 luni.
Biroul EMAS verifică în prealabil corectitudinea şi validitatea
documentelor depuse şi întocmeşte Raportul de analiză preliminară. Evaluarea
detaliată a tuturor documentelor de susţinere a solicitării de înregistrare în
EMAS este realizată de organismul competent împreună cu Comitetul EMAS.
Dacă în cadrul întrunirii de evaluare se constată că sunt îndeplinite toate
condiţiile legale pentru obţinerea înregistrării în EMAS prevazute în art. 13 alin.
(2) din Regulament, organismul competent, în baza avizului Comitetului
EMAS, decide acordarea înregistrării.
În cazul în care o organizaţie are amplasamente aflate pe teritoriul
României şi pe teritoriul unuia sau mai multor state membre, aceasta poate
solicita organismului competent al statului membru pe teritoriul căruia se află
sediul central sau centrul său de management înregistrarea colectivă unică în
EMAS, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din Regulamentul EMAS.
Documentele de susţinere a solicitării de înregistrare în EMAS pot fi
depuse la Biroul EMAS on-line în secţiunea http://raportare.anpm.ro/
Organizaţiile interesate se pot adresa, Biroului EMAS din cadrul
Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului (tel.021/207.11.01 / int. 111)
pentru a solicita acordare de asistenţă şi de informaţii cu privire la cerinţele
legale din domeniul protecţiei mediului, aplicabile organizaţiei în cauză.
Pentru acordarea înregistrării în EMAS, a reînnoirii înregistrării în
EMAS, precum şi pentru cazurile de suspendare sau de radiere a înregistrării
în EMAS nu se percepe tarif organizaţiilor.

48
4. IMPLEMENTAREA SISTEMELOR DE MANAGEMENT DE MEDIU

4.1. Principii generale

Nu există un mod unic de a construi şi implementa un SMM conform ISO

14001 într-o organizaţie. Marile firme de consultanţă în domeniul implementării
sistemelor de management de mediu dispun de metodologii proprii în acest
scop.

4.1.1. Fazele implementării unui SMM

Cerinţele referitoare la construirea şi implementarea unui SMM sunt

definite de standardul ISO 14001, paragraful 4.
Conform standardului ISO 14001, definiţia sistemului de management de
mediu este următoarea: “componentă a sistemului de management general care
include structura organizatorică, activităţile de planificare, responsabilităţile,
practicile, procedurile, procesele şi resursele pentru elaborarea,
implementarea, realizarea, analiza şi menţinerea politicii de mediu”.
Principiul de bază căruia se subordonează toate cerinţele standardului
ISO 14001 este cel supranumit “roata lui Deming”. Arhitectura sa este o spirală
ascendentă, spirala îmbunătăţirii continue.
Conform standardului ISO 14001, principalele faze de parcurs sunt
următoarele:
1. Elaborarea politicii de mediu (Art.4.2).
2. Planificarea (Art. 4.3).
3. Implementarea şi funcţionarea sistemului (Art. 4.4).
4. Verificare şi acţiuni corective (Art. 4.5).
5. Analiza sistemului efectuată de conducere (Art. 4.6).

Succesiunea diverselor etape reprezentate în figura 4.1 corespunde

paragrafelor capitolului 4 din standardul ISO 14001
Din punct de vedere organizatoric şi operaţional, parcurgerea acestor faze
presupune următorii paşi:
Pasul 1: Pregătirea în vederea construirii SMM
stabilirea importanţei şi a necesităţii implementării unui SMM
asigurarea suportului necesar (începând cu obţinerea sprijinului total al
conducerii)
sensibilizarea personalului
stabilirea zonei de aplicare şi a nivelului de profunzime a SMM
definirea politicii de mediu
Pasul 2: Realizarea analizei iniţiale de mediu
stabilirea cadrului legislativ

49
 inventarierea şi examinarea tuturor procedurilor şi practicilor de
management de mediu existente
inventarierea aspectelor de mediu şi identificarea celor semnificative
analiza punctelor slabe şi punctelor forte
Pasul 3: Construirea şi implementarea sistemului
realizarea unui plan de acţiune
dezvoltarea strategiei de implementare
Pasul 4: Protejarea şi îmbunătăţirea sistemului
audit inten
analiza efectuată de conducere
planuri de îmbunătăţire

Politica

Acţiune
Analiză
• Analiza
efectuată de
conducere

Planificare
• Organizare şi
personal
Verificare • Aspecte de mediu
• Monitorizare
• Aspecte de mediu
• Măsurare semnificative
înregistrări
• Obiective şi ţinte
• Auditul intern
•

Implementare
• Instruire şi
comunicare
• Proceduri,
înregistrări

Fig.4.1 Succesiunea diverselor etape ale standardului ISO 14001

Managementul de mediu este “un ansamblu de dispoziţii şi măsuri

tehnice, organizatorice şi administrative permiţând cunoaşterea, controlul şi
minimizarea efectelor activităţii unei organizaţii asupra mediului”.

50
 4.1.2. Gestiunea schimbării

Implementarea unui SMM presupune o schimbare importantă de

atitudine, dar şi de mijloace la nivelul managementului organizaţiei şi în plan
operaţional.
Teoria generală a schimbării se bazează pe cinci principii fundamentale:
I. Crearea motivaţiei. Succesul schimbării depinde de modul în care toate
părţile interesate au motivaţii convergente către aceeaşi finalitate. Ea trebuie
să atingă un asemenea nivel de dorinţă de schimbare, încât să se reflecte la
cel mai înalt nivel al conducerii prin voinţa declarată a acesteia de a
introduce un SMM şi prin asigurarea tuturor condiţiilor pentru realizarea
acestui obiectiv.
II. Depresiunea generată de schimbare. Odată părăsită situaţia iniţială, în
vederea atingerii obiectivului final, lucrurile vor merge mai rău decât la
început, o perioadă determinată. Gravitatea acestei depresiuni va depinde de
dimensiunea schimbării şi de ritmul în care aceasta se produce. La un ritm
rapid al schimbării, depresiunea este mai pronunţată, dar de mai mică
întindere (durată), la un ritm lent, ea tinde să se aplatizeze, dar va dura mai
mult.
III. Abordarea pe trepte. Potrivit acestui principiu, pentru a reduce impactul
depresiunii schimbării este mai bine să se administreze mici schimbări
succesive, decât o schimbare importantă, brutală.
IV. Schimbarea lucrurilor prin schimbarea mentalităţilor. Succesul
schimbării este condiţionat de modificarea simultană a lucrurilor şi a
oamenilor. Oamenii trebuie să se schimbe la nivelul mentalităţilor şi a
atitudinilor, în sensul adaptării la noile situaţii.
V. Schimbarea mentalităţilor prin implicare directă. Acest principiu sună şi
ca un avertisment de care ISO 14001 şi practica implementării SMM în
organizaţii ţin cont în cel mai înalt grad.

Gestiunea schimbării, ca proces dinamic ce se supune principiilor de mai

sus, prevede, în domeniul managementului de mediu, parcurgerea următoarelor
etape:
a) Stabilirea cadrului schimbării. Se vor defini parametri ce trebuie modificaţi
în gestionarea aspectelor de mediu;
b) Dezvoltarea unei strategii de mediu. Va fi evaluat decalajul între situaţia
actuală şi situaţia viitoare (avută în vedere). Va fi elaborată o strategie prin
care să se elimine acest decalaj;
c) Planificarea schimbării. Se va stabili un plan de măsuri detaliat pentru
trecerea de la situaţia actuală la situaţia viitoare, fixată ca ţintă. Măsurile vor
ţine cont de gestionarea riscurilor şi a rezistenţei la schimbare;
d) Implementarea schimbării. Se vor pune în aplicare schimbările prevăzute
pentru atingerea obiectivului fixat;

51
e) Susţinerea schimbării. Se va urmări în mod constant îmbunătăţirea continuă.
Se vor crea aptitudini penru schimbare, luând în considerare capacitatea de
autoperfecţionare a organizaţiei.

4.2. Pregătirea în vederea construirii unui SMM

Introducerea unui SMM într-o organizaţie trebuie precedată de o

pregătire corespunzătoare, care să clarifice încă de la început unele aspecte care
pot influenţa în bine sau în rău realizarea proiectului:
◙ care este importanţa pentru organizaţie a introducerii SMM şi care sunt
principalele nevoi la care acest sistem de management va trebui să răspundă?
◙ există un suport suficient la nivelul oranizaţiei (implicarea conducerii,
resurse financiare, umane, logistice) pentru finalizarea în bune condiţii a
proiectului?
◙ personalul (inclusiv conducerea) este conţtient de consecinţele introducerii
unui SMM în organizaţie?
◙ au fost clar stabilite zona şi nivelul de aplicare ale SMM?

După clarificarea acestor aspecte se poate trece la primul pas în

construirea sistemului: elaborarea politicii de mediu a organizaţiei.

4.2.1. Stabilirea necesităţii şi importanţei implementării unui SMM

Motivele care pot determina o organizaţie să ia hotărârea implementării

unui SMM sunt multiple:
☼ controlul şi reducerea costurilor de mediu;
☼ conformarea la cerinţele legislative şi reglementare;
☼ minimizarea riscurilor financiare;
☼ îmbunătăţirea imaginii şi a poziţiei pe piaţă;
☼ creşterea eficienţei personalului prin motivare şi implicare;
☼ conformarea la politica de grup;
☼ facilitarea procesului de îmbunătăţire continuă;
☼ cererea clienţilor;
☼ crearea unor bune relaţii cu riveranii;
☼ etapă spre implementarea SMMA;
☼ altele.

Motivele care pot determina o organizaţie care funcţionează în România

să ia hotărârea implementării unui SMM sunt mai specifice:
accentul tot mai mare pus pe problemele de mediu în timpul şi după procesul
de privatizare;
importanţa unei gestionări cât mai adecvate a aspectelor de mediu în
condiţiile creşterii costurilor şi investiţiilor în acest domeniu;

52
 argument de competitivitate în condiţiile creşterii cererii venind de la clienţii
din Europa de Vest, SUA, Asia, etc.;
nevoia de a corecta imaginea de mediu negativă reflectată prin mass-media
din România şi din străinătate;
riscul mare de mediu datorat tehnologiilor învechite şi legislaţiei în continuă
modificare;
contracararea lipsei de transparenţă în relaţiile organizaţiilor româneşti cu
autorităţile centrale şi locale de mediu.

Motivele care pot determina o organizaţie care funcţionează în România

să ia acum hotărârea implementării unui SMM sunt, evident conjuncturale:
♣ cal care începe primul are avantaj faţă de ceilalţi;
♣ integrarea SMM cu sistemul de management al calităţii este posibilă încă de
început;
♣ este mai uşor să construieşti o structurî organizatorică operaţională de mediu
pornind de la zero (sau aproape) decât să o grefezi pe una existentă;
♣ implementarea este mai rapidă şi este destul de bine acceptată de către
salariaţi.

4.2.2. Asigurarea sprijinului necesar

Este vorba, în principal, de:

Sprijinul conducerii este absolut esenţial. Procesul care urmează presupune
voinţă managerială, tenacitate, uneori sacrificii şi multe decizii perative care
implică oameni, bani şi mijloace materiale.
Sprijinul salariaţilor este necesar în faza de construire şi implementare a
SMM. Suportul salariaţilor va deveni şi mai important în faza de funcţionare
a sistemului, atunci când, practic, fiecare persoană va avea locul ei bine
stabilit într-un angrenaj extrem de complex.
Sprijin financiar este cel mai adesea decisiv, fără resurse financiare nu se
poate porni. Există trei tipuri de cheltuieli majore legate de SMM:
Cheltuieli de construire, implementare şi certificare a sistemului se referă,
în general, la următoarele:
salariile personalului detaşat (sau angajat) în echipa de implementare;
costuri generale pe durata implementării (materiale, rechizite, chirii,
energie, servicii, etc.);
costuri aferente asistenţei externe de specialitate (instruire,
consultanţă, elaborarea analizei iniţiale de mediu şi a preauditului de
certificare, etc.);
costuri pentru certificare.
Cheltuieli de funcţionare şi menţinere a SMM vizează mai ales
următoarele aspecte:
salariile personalului din compartimentul de protecţia mediului;

53
 costuri generale pe durata funcţionării (materiale, rechizite, chirii,
energie, servicii, etc.);
costuri pentru audituri de terţă parte şi pentru reînoirea certificării.
Cheltuieli necesare asigurării conformităţilor şi realizării îmbunătăţirii
continue sunt acele cheltuieli destinate rezolvării problemelor de mediu
care reprezintă neconformităţi, dar şi cheltuieli pentru elaborarea
planurilor de prevenire şi intervenţie în situaţii de funcţionare anormală.
Această categorie de cheltuieli este, de regulă, cea mai importantă,
deoarece ea cuprinde achiziţionarea de echipamente destinate reducerii
poluării, realizarea de lucrări specifice protecţiei mediului, etc., cheltuieli
ce pot fi planificate pe o perioadă mai lungă de timp, însă respectându-se
principiul îmbunătăţirii continue, care reprezintă principiul de bază al
SMM.
Sprijin logistic constă în asigurarea spaţiilor şi dotărilor necesare desfăşurării
corespunzătoare a cativităţii membrilor echipei de implementare şi a
consultanţilor externi, atunci când se apelează la aceştia. De regulă, suportul
logistic se realizează prin reorganizarea unor compartimente şi redistribuirea
spaţiilor şi a echipamentelor.

4.2.3. Sensibilizarea personalului

Graţie funcţionării sistemului de management de mediu, salariaţii se simt

mai implicaţi în viaţa întreprinderii, mai bine trataţi şi atunci motivaţia lor
creşte. Sensibilizarea personalului este necesară pentru a-i diminua acestuia
rezistenţa la schimbare şi pentru a-i câştiga colaborarea. Pentru ca procesul de
conştientizare a salariaţilor să reuşească într-un timp scurt şi pe fond trebuie pus
accentul pe o comunicare directă, sinceră, în termeni simpli, cu referire la
munca şi viaţa concretă a fiecărui salariat în întreprindere.
Este recomandabil ca sensibilizarea personalului să înceapă imediat după
ce conducerea a validat hotărârea privind introducerea SMM, pe diverse
categorii de salariaţi, în forme cât mai atractive: proiecţii video, publicaţii
interne, mese rotunde sau reuniuni cu participarea unor personalităţi care să aibă
capacitatea de a capta interesul auditoriului, etc. Implicarea conducerii de vârf
în toate aceste acţiuni vor contribui la convingerea salariaţilor că este vorba de o
schimbare în bine, pe care ei tot interesul să o promoveze.

4.2.4. Stabilirea zonei şi a nivelului de aplicare

Nu este obligatoriu ca o întreprindere să-şi implementeze SMM pentru

toate amplasamentele sau pentru toate activităţile. Tocmai de aceea este necesar
ca zona de aplicare a SMM să fie bine precizată încă de la început. Conducerea
întreprinderii va comunica cu claritate care dintre activităţile, procesele sau
serviciile sale vor intra sub incidenţa SMM. Totodată, este important să se

54
determine şi nivelul de profunzime cu care vor fi abordate aspectele de mediu
care vor fi luate în considerare.

4.2.5. Definirea politicii de mediu

Este important să nu se piardă din vedere la redactarea politicii cele două

funcţii majore ale acesteia:
a) în interiorul organizaţiei: să determine direcţia de dezvoltare în domeniul
protecţiei mediului;
b) în afara organizaţiei: să arate clar părţilor interesate atenţia pe care
organizaţia o acordă aspectelor de protecţia mediului.

Standardul ISO 14001 prevede la cap.4.2 următoarele: conducerea la

nivelul cel mai înalt, trebuie să definească politica de mediu a organizaţiei şi să
se asigure că aceasta:
a. corespunde naturii, dimensiunilor şi impactului activităţilor, produselor sau
serviciilor organizaţiei asupra mediului;
b. include un angajament de îmbunătăţire continuă şi de prevenire a poluării;
c. include un angajament privind respectarea reglementărilor de mediu
aplicabile, precum şi a altor cerinţe pe care organizaţia le-a adoptat;
d. oferă cadrul pentru stabilirea şi analiza obiectivelor şi ţintelor de mediu;
e. este documentată, implementată, menţinută şi comunicată întregului
personal;
f. este disponibilă pentru public.

Standardul nu prevede explicit că politica trebuie semnată de conducere,

la cel mai înalt nivel, dar politica reflectă angajamentul conducerii de vârf de a
se conforma legilor în vigoare şi de a urmării îmbunătăţirea continuă.
Politica de mediu se elaborează respectând următoarele două imperative:
1) Politica de mediu trebuie să conţină cel puţin trei elemente:
• angajamentul de îmbunătăţire continuă şi de prevenire a poluării;
• angajamentul privind respectarea reglementărilor şi a altor cerinţe
obligatorii;
• un cadru pentru stabilirea şi analiza obiectivelor şi a ţintelor de mediu.
2) Politica de mediu trebuie să fie:
• scrisă, implementată, actualizată şi comunicată personalului;
• adoptată la nivelul conducerii de vârf;
• disponibilă pentru public.

În afara angajamentelor obligatorii, conducerea poate introduce în

politica de mediu şi alte angajamente, ca de exemplu:

55
 diminuarea impacturilor negative asupra mediului ale tuturor activităţilor
noi;
prevenirea poluării, reducerea deşeurilor şi consumurilor de materii prime,
carburanţi şi energie;
recuperarea şi reciclarea deşeurilor;
stabilirea unor proceduri de evaluare a performaţelor de mediu;
urmărirea unei dezvoltări durabile;

4.2.6. Evaluarea politicii de mediu

Evaluarea unei politici de mediu necesită două tipuri de abordări:

a. aprecierea conţinutului;
b. aprecierea posibilităţilor reale de implementare.

A. Aprecierea conţinutului
În recomandările practice prezentate în standardul ISO 14004, la § 4.1 se
menţionează: “toate activităţile, produsele sau serviciile pot determina
impacturi asupra mediului. Se recomandă ca politica de mediu să recunoască
acest lucru”, apoi se prezintă o listă de 10 angajamente care pot fi declarate în
politica organizaţiei:
1. diminuarea oricărui impact nociv semnificativ asupra mediului a noilor
activităţi, prin utilizarea procedurilor integrate de mediu şi a planificării;
2. dezvoltarea procedurilor de evaluare a performanţei de mediu şi a
indicatorilor corespunzători;
3. utilizarea conceptului de ciclu de viaţă;
4. proiectarea produselor, astfel încât să se diminueze impactul acestora
asupra mediului în producţie, utilizare şi eliminare;
5. prevenirea poluării, reducerea deşeurilor şi a consumului de resurse şi
angajarea, atunci când este posibil, mai curând în recuperare şi reciclare
decât în eliminare;
6. educare şi instruire;
7. împărtăşirea experienţei câştigate în domeniul mediului;
8. implicarea părţilor interesate şi stabilirea unei bune comunicări cu acestea;
9. promovarea dezvoltării durabile;
10.încurajarea furnizorilor (subcontractanţilor) în adoptarea unui SMM.

O politică succintă, dar adaptată la specificul întreprinderii prezintă

următoarele avantaje:
va fi instrument mult mai util în implementarea programelor de mediu
stabilite;
va ajuta la alegerea mai corectă a obiectivelor şi ţintelor;
va permite oricărui auditor extern să urmărească mai uşor şi mai precis
stadiul de realizare a politicii.

56
 Orice angajament asumat prin politica de mediu obligă conducerea la
respectarea lui.

B. Aprecierea posibilităţilor reale de implementare a politicii de

mediu
A găsi varianta optimă între “a ne angaja foarte puţin” şi “a ne angaja
peste posibilităţile reale” este pe cât de necesar, pe atât de dificil.
Certificarea se poate acorda şi în cazul în care există unele
neconformităţi, dacă se demonstrează că aceste neconformităţi sunt cunoscute,
înregistrate, documentate şi luate în considerare în cadrul procesului de
îmbunătăţire continuă. În momentul în care, însă organizaţia se angajează prin
politica sa să realizeze anumite obiective şi ţinte pe acre, în termenele stabilite,
nu este capabilă să le atingă, acesta poate fi un motiv de amânare a certificării.
A aprecia posibilităţile de implementare a unei politici înseamnă a aprecia
corect ce presupune realizarea tuturor componentelor ei şi dacă organizaţia
dispune de resursele (materiale, umane, etc.) necesare îndeplinirii acestora.
Politica trebuie comunicată şi înţeleasă la toate nivelurile
organizaţiei. Atât membrii conducerii, cât şi salariaţii trebuie să aibă acces la
politica de mediu, astel încât să o cunoască şi să poată face propuneri pentru
îmbunătăţirea ei.
În mod obişnuit se folosesc următoarele modalităţi de comunicare a
politicii:
♣ şedinţe de informare a membrilor diferitelor echipe;
♣ distribuirea în scris a politicii tuturor salariaţilor;
♣ afişarea unui exemplar în locuri vizibile;
♣ publicarea în revista organizaţiei;
♣ citirea la postul local de radio;

Este necesară stabilirea uneia sau a mai multor proceduri care să asigure
că politica declarată este respectată şi ţinută la zi.
În aceste proceduri vor fi incluse informaţii privind:
◙ verificarea avurateţii politicii;
◙ ce informaţii sunt necesare pentru a stabili dacă politica mai este relevantă
pentru organizaţie la un moment dat;
◙ cui îi revine responsabilitatea de a verifica politica;
◙ după ce principii se va verifica politica;
◙ cum vor fi realizate schimbările propuse.

Politica trebuie pusă la dispoziţia publicului. Pentru organizaţie este

important ca politica de mediu asumată să fie cunoscută de părţile interesate.
Reprezentanţii conducerii vor identifica părţile interesate dintre care, în general,
nu vor lipsi:
acţionarii;

57
 clienţii;
furnizorii (subcontractanţii);
administraţia publică;
organizaţiile ecologiste şi alte grupuri de presiune;
riveranii;
organismele de finanţare sau de asigurare;
alte părţi interesate de efectele activităţilor organizaţiei asupra mediului.

Politica organizaţiei poate fi adusă la cunoştinţa publicului prin diverse

mijloace:
- expunere în zone în care publicul interesat are acces;
- difuzare prin mijloace locale mass-media;
- includere în rapoarte anuale şi în alte publicaţii.

4.3. Realizarea analizei iniţiale de mediu

a. Preliminarii

“Analiza iniţială de mediu (AIM) este un studiu foarte specific. AIM

nu trebuie confundată cu studiile clasice de mediu (studiu de impact, bilanţ
de mediu, audit de mediu, etc.), deoarece aceasta ar conduce la deficienţe în
construirea şi funcţionarea viitorului SMM”.
Analiza iniţială de mediu reprezintă un studiu complex, care trebuie să
îndeplinească cel puţin două cerinţe majore:
a) să stabilească situaţia iniţială de mediu a organizaţiei (în momentul începerii
implementării SMM), care să poată fi utilizată ca termen de referinţă pentru
diversele etape ale implementării;
b) să identifice toate aspectele de mediu ale organizaţiei din care, pe baza unor
criterii corect fundamentate, să selecteze aspectele cu impact semnificativ
asupra mediului.

Anexa A a standardului ISO 14001 recomandă ca în toate cazurile să fie

luate în considerare condiţiile normale şi anormale de funcţionare din cadrul
organizaţiei, precum şi situaţiile de urgenţă posibile.
AIM va trebui să rezolve următoarele probleme:
♣ stabilirea reglemetărilor aplicabile;
♣ inventarierea şi examinarea tuturor procedurilor şi practicilor de
management de mediu existente;
♣ analiza punctelor slabe şi a punctelor forte ale organizaţiei;
♣ evaluarea acţiunilor întreprinse în urma investigării incidentelor anterioare.

58
b. Ce este şi ce nu este o AIM?

AIM nu este un studiu de impact/bilanţ de mediu, nu este un studiu de

risc/de pericol şi nici un studiu de gestionarea deşeurilor, dar conţine elemente
din fiecare. Contribuţia acestor studii la elaborarea unei AIM este următoarea:
◙ studii de impact/bilanţ de mediu: 45 %;
◙ studiu de risc/de pericol: 25 %;
◙ studiu privind gestiunea deşeurilor: 15 %;
◙ alte studii: 15 %.

AIM este:
- un instrument folosit la construirea unui SMM conform ISO 14001. Ajută la
stabilirea aspectelor semnificative de mediu.
- un studiu care prezintă situaţia de mediu a unei anumite întreprinderi, la un
moment dat. Este un studiu obiectiv.
- un document pe baza căruia să se poată concepe şi pune în aplicare programe
de mediu.

AIM nu este:
• un document obligatoriu conform ISO 14001. Nu are o structură impusă. Nu
este: un studiu de impact, un bilanţ de mediu, un studiu de risc, o analiză
privind gestiunea deşeurilor.
• un studiu predisctiv.
• o analiză care să stabilească şi să propună soluţii pentru problemele de mediu
ale întreprinderii.

c. Conţinutul AIM

Un posibil sumar pentru analiza iniţială de mediu (AIM) este:

Cap. I – Prezentarea generală a organizaţiei, a activităţilor şi
produselor sale
A. Statutul organizaţiei;
B. Prezentarea organizaţiei: activităţi, produse, servicii;
C. Planuri detaliate referitoare la amplasament, procese, instalaţii;
D. Istoricul amplasamentului.
Cap. II – Caracterizarea amplasamentului organizaţiei
A. Localizare;
B. Aspecte geologice şi hidrogeologice;
C. Aspecte hidrologice;
D. Aer;
E. Aspecte climaterice;
F. Flora, fauna;
G. Aspecte peisagistice;

59
 H. Căi de acces, reţele publice.
Cap.III – Utilităţi şi materii prime
A. Energie
a) Tipuri de energie utilizată;
b) Consumuri şi destinaţii;
c) Reglementări, aprobări, contracte;
d) Controlul consumurilor.
B. Apă
a) Surse de alimentare;
b) Consumuri şi destinaţii;
c) Reglementări, aprobări, contracte;
d) Controlul consumurilor.
C. Materii prime
a) Natura acestora;
b) Consumuri, destinaţii, depozitare, durată;
c) Reglementări, aprobări, contracte;
d) Controlul consumurilor.
Cap.IV – Planificarea produselor, procese de producţie
A. Produse
a) Tipuri de produse;
b) Cantităţi;
c) Proiectarea unor produse ecologice.
B. Procese de producţie
a) Descrierea proceselor;
b) Tipuri de tehnologii (poluante/nepoluante).
Cap. V – Factori de impact
A. În condiţii de funcţionare normală
a) Aer;
b) Ape de suprafaţă;
c) Ape subterane;
d) Sol/subsol;
e) Ecosistem;
f) Peisaj;
g) Alţi factori care provoacă disconfort (deşeuri, zgomot, vibraţii,
miros, etc.);
B. În condiţii de funcţionare anormală
a) Identificarea riscurilor;
b) Stabilirea factorilor de impact;
c) Proceduri, programe, reglementări;
d) Controlul riscurilor;
e) Măsuri de intervenţie în caz de accident.
Cap.VI – Informare – Formare – Comunicare

60
 A. Internă
B. Externă
a) Furnizori (subcontractanţi);
b) Alte părţi interesate

4.3.1. Stabilirea cadrului legislativ

Cel mai adesea, organizaţiile au o evidenţă a celor mai importante

prevederi legale, inclisiv a celor referitoare la protecţia mediului.
Se recomandă crearea unei baze de date structurată astfel încât să poată fi
îmbunătăţită pe parcursul implementării SMM.
Această bază de date va trebui să conţină:
♦ legi referitoare la mediu;
♦ legi privind alte domenii, dar care conţin şi prevederi referitoare la mediu;
♦ Hotărâri de Guvern, Ordonanţe, Ordine ministeriale, alte documente care vin
în completarea şi aplicarea legilor şi a angajamentelor internaţionale
asumate;
♦ acorduri, tratate, convenţii, protocoale internaţionale la care România a
subscris şi care vizează mediul sau organizaţia;
♦ reglementări specifice activităţilor organizaţiei;
♦ reglementări specifice domeniului din care face parte organizaţia;
♦ autorizaţii, licenţe, permise;
♦ cerinţele standardului ISO 14001.

Deşi România nu este încă membră a Uniunii Europene, o evidenţă a

legislaţiei europene de mediu, la nivelul organizaţiei poate fi utilă. Din cele
circa 350 de directive, regulamente şi decizii europene, în domeniul mediului,
circa 100 formează AQUIS-ul comunitar. Îndată ce o ţară devine candidat la
aderare la Uniunea Europeană, reglementările cuprinse în AQUIS devin
obligatorii pentru ţara respectivă. Dintre aceste reglementări, circa 45 au fost
incluse în Cartea Albă a integrării europene şi respectarea lor de către fiecare
ţară membră a UE, şi respectiv candidaţii la aderare este considerată o prioritate
absolută la nivelul UE.

4.3.2. Inventarierea şi examinarea tuturor procedurilor şi practicilor

de management de mediu existente în organizaţie

AIM trebuie să stabilească nu doar inventarul datelor privind emisiile şi

noxele generate de organizaţie, dar şi a tuturor aspectelor de mediu referitoare la
serviciile administrativ şi juridic ale organizaţiei.
Vor trebui colectate şi analizate toate informaţiile referitoare la :
• organizarea activităţii de supraveghere şi control de mediu a întreprinderii;

61
• proceduri, instrucţiuni de utilizare, programe de intervenţie în domeniul
mediului;
• reclamaţii, penalităţi de mediu;
• incidente sau accidente de mediu produse în trecut;
• regulamente interne.

În acest scop pot fi folosite:

◙ procedurile şi regulamentele de funcţionare existente;
◙ fişe de recepţie, control, expediţie, registre de urmărire, alte înregistrări
existente;
◙ interviuri cu membrii conducerii;
◙ acorduri, autorizaţii, permise de mediu;
◙ procese-verbale ale inspectorilor APM sau ale altor organisme abilitate;
◙ buletine de analiză şi măsurători;
◙ alte documente relevante, inclusiv chestionare, anchete, etc.

4.3.3. Inventarierea aspectelor de mediu şi identificarea celor semnificative

Schema generală a fluxului operaţional într-o organizaţie conţine trei

etape fundamentale: intrări, activitate operaţională, ieşiri:

INTRĂRI - Produse finite

- Subproduse
- Materii prime
- Prefabricate Activitate
- Subansamble IEŞIRI
operaţională
- Materiale Servicii auxiliare
reciclabile - transport/livrare
- Energie - instalare/service
- Apa, aer…
Emisii în: Deşeuri:
- aer - lichide
- ape - solide
- zgomot, etc. -
Depozitare Recuperare
Evacuare Valorificare

Fig. 4.1 fluxului operaţional într-o organizaţie

A. Inventarierea aspectelor de mediu

Vor fi inventariate şi analizate cel puţin următoarele aspecte de mediu:
cauza, natura şi ordinul de mărime privind:
emisiile în apă şi aer;
zgomotul, vibraţiile, mirosurile….;

62
 fluxurile de deşeuri.
cauza, natura şi intensitatea oricărei poluări a solului şi paelor subterane;
consumul de energie, materii prime şi alte materiale;
prezenţa, modul de folosire, depozitarea, manevrarea, transportul deşeurilor
comune şi a celor periculoase;
existenţa, localizarea, intensitatea surselor de radiaţie;
aspecte care se află la graniţa cu problematica privind siguranţa şi sănătatea
salariaţilor;
alte aspecte sau pericole potenţiale de mediu.

Din punct de vedere al funcţionării vor fi analizate:

☼ procesele organizaţiei în condiţii normale de funcţionare;
☼ procesele organizaţiei în condiţii anormale de funcţionare (pornirea şi
oprirea unor utilaje speciale, a centralei termice, etc.; operaţiuni de testare
după reparaţii capitale, operaţiuni speciale de întreţinere…);
☼ opriri predictibile, pentru situaţii de urgenţă sau calamităţi.

Vor fi consultate şi analizate toate documentele şi înregistrările existente,

cum ar fi:
♣ documentaţia cuprinsă în dosarul pentru obţinerea acordului/autorizaţiei de
mediu;
♣ procesele-verbale ale inspecţiilor efectuate de APM şi de alte organisme cu
rol de control şi verificare;
♣ fişe de analiză, măsurători, înregistrări sistematice sau ocazionale;
♣ alte documente relevante.

Această etapă a AIM se va concretiza într-o listă a aspectelor de mediu

stabilite pentru condiţii de funcţionare normală şi printr-o listă a aspectelor de
mediu stabilite pentru condiţii de funcţionare anormală, eventual şi cu trecerea
în dreptul fiecărui aspect a tipului de impact pe care acesta îl produce sau ar
putea să-l producă asupra mediului.
Aspectele de mediu identificate în prima etapă sunt supuse unei noi etape
de selecţie, după cum urmează:
a) eliminarea aspectelor de mediu pe care organizaţia nu le poate controla şi
asupra cărora nu are nici o influenţă;
b) reţinerea aspectelor de mediu care au sau pot avea un impact semnificativ
asupra mediului.

B. Identificarea aspectelor de mediu semnificative

Alegerea celei mai potrivite metode de selectare a aspectelor
semnificative de mediu depinde de competenţa şi experienţa în domeniu ale
responsabilului de mediu sau a persoanei care răspunde de construirea şi
implementarea SMM.

63
 Etapele care trebuie parcurse pentru selectarea aspectelor semnificative
de mediu sunt prezentate în schema următoare:

Funcţionare
Aspecte normală
Proces - aer
- apa Funcţionare
sau - sol anormală Impacturi
- energie - opriri/porniri semnificative
- resurse - întreţinere
- deşeuri - situaţii de urgenţă
Zona
amplasamentului - consumuri Aspecte
Prezent, viitor semnificative
- ….
Criterii
Fig. 4.2 Selectarea aspectelor semnificative de mediu

4.3.4. Analiza punctelor slabe şi a punctelor forte

AIM conţine o carcterizare a mediului în care este plasată organizaţia, o

descriere a proceselor de producţie de la intrări (materii prime, energie…) până
la ieşiri (produse finite, deşeuri, emisii…) şi o trecere în revistă a modului în
care funcţionarea organizaţiei (în condiţii normale şi anormale) afectează
principalii factori de mediu (aer, apă, sol, deşeuri, ecosistem, peisaj, etc.)
După ce toate informaţiile privind mediul au fost inventariate, ele
urmează a fi evaluate în raport cu diverse priorităţi privind implementarea unui
SMM cât mai funcţional:
• identificarea secţiilor şi activităţilor pentru care performanţa de mediu poate
fi îmbunătăţită;
• adaptarea la specificul organizaţiei a documentaţiei şi sistemului de
înregistrare a informaţiilor privind procedurile şi metodele de operare în
domeniul protecţiei mediului;
• dezvoltarea comunicării interne şi externe;
• obţinerea unei reflectări mai bune în aspectele de mediu a efectelor produse
asupra mediului de materiile prime şi de materialele folosite în activitatea
organizaţiei, de produsele şi serviciile acesteia;
• reducerea costurilor de mediu, a cantităţilor de deşeuri, a consumului
energetic;
• îmbunătăţirea automonitorizării de mediu, a conformării legislative,
normative, contractuale, etc.;
• stabilirea şi ţinerea sub control a riscurilor de mediu aferente situaţiilor
potenţiale de urgenţă.

64
 Această evaluare va permite ca, în paralel cu identificarea aspectelor de
mediu semnificative, să se stabilească punctele slabe şi forte ale organizaţiei.
Pentru ca punctele slabe şi cele forte să fie corect determinate este
recomandabil ca, la sfârşitul elaborării AIM, să se verifice dacă toate aspectele
importante, cu relevanţă pentru finalizarea acestui document, au fost avute în
vedere. Această verificare poate fi făcută cătând răspunsuri la următoarele
informaţii:
1. AIM conţine informaţii despre:
- sursele permanente sau ocazionale care produc emisii în aer/apă;
- cauzele, natura şi intensitatea acestor emisii;
- impactul asupra mediului al acestor emisii;
- măsurile luate (sau prevăzute pentru viitor) pentru a ţine sub control
şi/sau a reduce aceste emisii;
- costuri aferente acestor măsuri.
2. AIM conţine informaţii despre:
- sursele de alimentare cu apă;
- la ce este utilizată apa în cadrul organizaţiei;
- măsurile luate (sau prevăzute pentru viitor) pentru a ţine sub control
şi/sau a reduce consumurile de apă;
- costuri privind alimentarea cu apă şi folosirea apei.
3. AIM conţine informaţii despre:
- sursele permanente sau ocazionale care produc zgomot, vibraţii, miros;
- cauzele, natura şi intensitatea acestor tipuri de poluare asupra
amplasamentului organizaţiei şi a vecinătăţilor acestuia;
- măsurile luate (sau prevăzute pentru viitor) pentru a ţine sub control
şi/sau a reduce aceste tipuri de poluare;
- costuri aferente acestor măsuri şi/sau costuri relative la impactul produs.
4. AIM conţine informaţii despre:
- circuitul deşeurilor provenite din activităţile proprii ale organizaţiei, de la
contractori sau subcontractori;
- sursa, natura şi volumul acestor deşeuri;
- măsurile luate (sau prevăzute pentru viitor) pentru a ţine sub control
şi/sau a reduce cantitatea de deşeuri;
- costuri aferente acestor măsuri şi/sau costuri relative la colectarea şi
eliminarea deşeurilor.
5. AIM conţine informaţii despre:
- istoricul posibilelor surse de poluare a solului;
- surse actuale sau potenţiale de poluare a solului;
- natura, intensitatea şi cauzele poluării solului;
- condiţiile hidrogeologice;
- măsurile luate (sau prevăzute pentru viitor) pentru a ţine sub control
şi/sau a reduce poluarea solului;

65
 - costuri aferente acestor măsuri şi/sau costuri relative la reabilitarea
solurilor poluate.

Asemănător se pot formula răspunsuri şi pentru:

■ consumul energetic;
■ stocarea şi manevrarea materiilor prime şi materialelor;
■ situaţia autorizaţiilor privind mediul, apa, protecţia muncii, paza contra
incendiilor, etc.;
■ existenţa unor proceduri sau instrucţiuni de utilizare pentru instalaţii,
echipamente, procese, servicii, care să se refere şi la aspecte de protecţia
mediului;
■ structura şi performanţele managementului de mediu al organizaţiei.

Pe durata elaborării AIM managementul organizaţiei nu va interveni în

stabilirea aspectelor de mediu ale organizaţiei şi cotarea impacturilor asociate
acestor aspecte.
Succesiunea diverselor selecţii cărora este supusă lista iniţială a
aspectelor de mediu este prezentată sintetic în figura următoare:
ASPECTELE DE
MEDIU
(lista completă)
Lista ierarhizată a
aspectelor de mediu
ANALIZA
DE MEDIU
ASPECTE REŢINUTE
CONDUCEREA Lista aspectelor Aspecte în
ORGANIZAŢIEI semnificative aşteptare
ASPECTE ELIMINATE
Limita de gravitate
a impactului
Aspecte finale
CONDUCEREA Selecţie bazată pe punctele slabe şi forte reţinute
ORGANIZAŢIEI pe aspecte tehnice şi economice

PROGRAM DE
MANAGEMENT
DE MEDIU

Fig 4.3 Selecţii ale aspectelor de mediu

66
 4.4. Construirea şi implementarea Sistemului de Management de Mediu

4.4.1. Stabilirea obiectivelor şi a ţintelor

Obiectiv de mediu: ţel general de mediu rezultat din politica de mediu,

pe care o organizaţie îşi propune să-l atingă şi care este cuantificat acolo unde
acest lucru este posibil.
Ţintă de mediu: cerinţă detaliată de performanţă, cuantificată dacă este
posibil, care se poate aplica ansamblului sau unei părţi a organizaţiei, rezultată
din obiectivele de mediu şi care trebuie stabilită pentru atngerea acestor
obiective.
Există un element esenţial care va trebui avut, în permanenţă, în vedere la
stabilirea obiectivelor şi ţintelor, şi căruia trebuie să-i acordăm întreaga atenţie:
politica de mediu.
Relaţia dintre politică, obiective şi ţinte trebuie să fie caracterizată prin
coerenţă.

Coerenţă Coerenţă Coerenţă

POLITICĂ OBIECTIVE ŢINTE ACŢIUNI

Alegerea obiectivelor şi ţintelor de mediu se face în strânsă legătură cu

liniile directoare propuse de politică pentru îmbunătăţirea performanţei de
mediu şi cu aspectele semnificative de mediu stabilite în urma analizei iniţiale.
Lista finală de aspecte de mediu, care vor sta la baza elaborării
programului de management de mediu a fost stabilită după parcurgerea
următoarelor etape:
◙ s-a formulat poilitica de mediu a organizaţiei, care fixează linii directoare şi
declară voinţa conducerii, la cel mai înalt nivel, de a îndeplini anumite
angajamente, în scopul îmbunătăţirii performanţei de mediu a organizaţiei;
◙ s-a efectuat AIM care furnizează lista aspectelor de mediu şi ierarhizarea
acestora în funcţie de gravitatea impactului pe care ele îl produc;
◙ s-au stabilit aspectele semnificative de mediu pe baza unor praguri fixate de
reprezentantul conducerii (în funcţie de priorităţi şi politica organizaţiei);
◙ s-au identificat punctele slabe şi forte ale organizaţiei atât la nivel global, cât
şi din punct de vedere al problematicii de protecţia mediului;
◙ pe lista aspectelor semnificative de mediu reprezentantul conducerii a mai
operat o selecţie, bazată pe punctele slabe şi forte identificate, pe aspectele
tehnice şi economice ale acţiunilor ce urmează a fi întreprinse pentru
îmbunătăţirea performanţei de mediu a organizaţiei.

Un aspect important care trebuie avut în vedere atunci când se stabilesc

obiectivele şi ţintele de mediu este necesitatea ca prin acestea să se asigure
îmbunătăţirea continuă a performanţei de mediu.Un alt element important este

67
cuantificarea îmbunătăţirii continue a performanţei de mediu. O astfel de
cuantificare face ca programul de management de mediu să fie mai uşor de
gestionat şi permite o estimare a beneficiilor referitoare la mediu, pe care
aplicarea programului le va produce.

4.4.2. Elaborarea programului de management de mediu

O organizaţie care îşi construieşte şi implementează un SMM conform

prevederilor standardului ISO 14001 trebuie să stabilească unul sau mai multe
programe de management de mediu care să cuprindă toate obiectivele şi ţintele
sale de mediu.
Drumul parcurs de la elaborarea primelor documente de bază ale
sistemului – politica de mediu şi analiza iniţială de mediu – până la finalizarea
programului de management de mediu este ilustrat în figura următoare:
Document POLITICA Analiza iniţială

Direcţii prioritare Aspecte semnificative

de acţiune de mediu
Ce oferă

Ce rezultă OBIECTIVE

Obiectiv 1 Obiectiv 2 Obiectiv p

ŢINTE
Ţinta 1.1

Ţinta 1.p

Ţinta 2.1

Ţinta 2.2

Ţinta 2.n

Ţinta p.1

Ţinta p.2

Ţinta p.k
Ţinta 2.j
Ţinta1.2

…. …. …. ….

Programe

Fig. 4.4 Drumul parcurs până la finalizarea programului de management de

mediu

Obiectivele şi ţintele de mediu trebuie transpuse în acţiuni pentru a putea

fi îndeplinite.
Există tot felul de restricţii de ordin economic, financiar, uman, care
impun o anumită succesiune a acţiunilor prevăzute pentru atingerea obiectivelor
şi ţintelor de mediu.

68
 Este nevoie deci, de un instrument care să ajute la gestionarea proiectelor
de mediu avute în vedere. În acest scop se întocmeşte, cel mai adesea, un tabel
care conţine următoarele elemente sau o parte dintre ele: factorii de mediu,
obiectivele, ţintele, acţiunile, responsabilii, data de începere, termenul final,
costurile, sursele de finanţare, resursele umane necesare, indicatorii de
performanţă, etc.
Din punct de vedere structural, un program de management de mediu
trebuie, pentru a putea deveni operaţional, să răspundă foarte clar la următoarele
patru întrebări:
1. Cine face?
2. Ce face?
3. Cu ce mijloace?
4. În ce termen?

Monitorizarea îndeplinirii programului de management de mediu.

Trebuie urmărit în mod sistematic dacă programul de management de mediu
conduce sau nu la realizarea performanţelor de mediu stabilite prin obiectivele
şi ţintele propuse. Rezultatele acestei monitorizări vor fi comunicate
reprezentantului conducerii şi vor forma obiectul analizei efectuate de
conducere.
O verificare utilă. Pentru a evita anumite omisiuni ce ar putea avea
efecte negative asupra conceperii şi îndeplinirii cu succes a programului de
management de mediu, se recomandă luarea în considerare a următoarelor
întrebări:
■ programul de management de mediu este cunoscut şi aprobat de conducerea
organizaţiei la cel mai înalt nivel?
■ planificarea referitoare la managementul de mediu vizează toate părţile
responsabile sau implicate operativ?
■ este bine stabilit modul în care organizaţia trebuie să realizeze programul de
management de mediu?
■ există o procedură de analiză periodică a programului de management de
mediu?
■ programul de management de mediu este monitorizat, revizuit periodic şi
actualizat?
■ programul de management de mediu acordă suficientă atenţie problemelor
legate de priorităţi, resurse, responsabilităţi şi termene?
■ programul de management de mediu răspunde în mod corespunzător politicii
de mediu şi programului general de dezvoltare a organizaţiei?

Dacă toate răspunsurile sunt afirmative, se apreciază că programul de

management de mediu este bine conceput şi se poate trece la etapa următoare.

69
 4.4.3. Implementarea şi funcţionarea sistemului de management de mediu

În această fază, echipa ce se ocupă de construirea şi implementarea SMM

dispune de trei documente de bază:
• politica de mediu;
• analiza iniţială de mediu;
• programul (programele) de management de mediu.

În afara acestor documente mai există documentaţia sistemului constând

din proceduri, instrucţiuni, sisteme de operare, formulare de înregistrare, fişe de
urmărire, etc. Această documentaţie se concepe şi se redactează pe tot parcursul
construirii şi implementării SMM, apoi se completează, se revizuieşte şi se
actualizează ori de câte ori este nevoie.
Toate aceste aspecte sunt precizate în cap. 4.4 Implementare şi
funcţionare al standardului ISO 14001:
◙ 4.4.1 Structură şi responsabilitate;
◙ 4.4.2 Instruire, sensibilizare şi competenţă;
◙ 4.4.3 Comunicare;
◙ 4.4.4 Documentaţia sistemului;
◙ 4.4.5 Controlul documentelor;
◙ 4.4.6 Controlul operaţional;
◙ 4.4.7 Pregătire pentru situaţii de urgenţă şi asigurarea capacităţii
de răspuns.

Câteva sfaturi practice pentru luarea în considerare a fiecăreia dintre aceste

cerinţe sunt prezentate în cele ce urmează.

Definirea structurii organizatorice şi aresponsabilităţilor

Conform standardului:”…atribuţiile, responsabilităţile şi autoritatea
trebuie să fie definite, documentate şi communicate”.
Responsabilii individuali vor trebui să-şi cunoască foarte clar atribuţiile,
iar aceasta se va face prin intermediul fişei de post care va defini şi descrie atât
de detaliat cât este necesar rolul şi responsabilităţile fiecăruia.
Atribuţiile, responsabilităţile şi autoritatea trebuie să fie documentate şi
comunicate, adică fişele de post trebuie ţinute la zi, completate, modificate,
actualizate ori de câte ori este necesar şi trebuie transmise de fiecare dată
persoanelor interesate.
Organizaţiile care au deja implementat un sistem de asigurare a calităţii,
pot folosi fişele de post existente în care să se integreze responsabilităţile
referitoare la mediu.
Potrivit standardului: “conducerea organizaţiei trebuie să furnizeze
resursele necesare pentru implementarea şi controlul sistemului de

70
management de mediu. Aceste resurse cuprind resursele umane şi calificări
specifice, resursele tehnologice şi financiare”.
Prin resurse tehnologice se înţeleg utilităţile, echipamentele, alte mijloace
fixe şi mobile de care va fi nevoie pentru implementarea şi funcţionarea SMM.
Standardul ISO 14004 recomandă întreprinderilor mici şi mijlocii care au
resurse tehnologice limitate ca, dacă este posibil, să ia în considerare
posibilitatea unor strategii de colaborare cu organizaţii mari (de preferinţă
clienţi sau furnizori) pentru transferul de tehnologie şi know-how, pentru
folosirea în comun a instalaţiilor, utilităţilor, serviciilor de consultanţă.

Instruire, sensibilizare şi competenţă

Sensibilizarea îi priveşte pe toţi salariaţii organizaţiei, indiferent de studii,
activitate şi funcţii, indiferent dacă sunt sau nu implicaţi direct în realizarea
programului de management de mediu.
Instruirea are în vedere acea parte a personalului care desfăţoară activităţi
direct legate de aspectele semnificative de mediu sau care au un rol în
funcţionarea corectă a SMM.
De regulă, se identifică trei mari categorii de personal care trebuie
instruit:
a. personalul cu funcţii de decizie (directori, şefi de secţie, etc.);
b. personalul operaţional (ingineri, tehnicieni, mecanici, etc.);
c. auditori interni.

Competenţa personalului care efectuează anumite sarcini, cu un grad mai

mare de dificultate şi de risc pentru mediu este un element extrem de important,
care trebuie asigurat la un nivel corespunzător.
Evaluarea nivelului de competenţă a unui salariat se va face pe baza unor
criterii de competenţă, care vor lua în considerare următoarele:
♣ studiile de bază (formare iniţială);
♣ studiile complementare efectuate de-a lungul activităţii profesionale
desfăşurate (formare continuă);
♣ experienţă specifică în domeniu.

Comunicare
În standardul ISO 14004 se vorbeşte despre comunicare şi raportare.
Comunicarea joacă un rol important în modelarea relaţiei organizaţiei cu
părţile interesate de problemele acesteia referitoare la protecţia mediului.
Prin “părţi interesate” se înţelege orice interlocutor în probleme de
protecţia mediului care nu este din interiorul organizaţiei, cum ar fi:
vecinii;
clienţii;
furnizorii (subcontractanţii);
reprezentanţii administraţiei centrale sau locale;

71
 mass-media;
asociaţiile/organizaţiile ecologice, profesionale;
organismele de acreditare/certificare.

Documentaţia sistemului de management de mediu

Manualul de mediu reprezintă o formalizare a elementelor SMM şi a
interacţiunii dintre ele.
Ca şi în cazul sistemelor de management al calităţii, sistemul de
management de mediu se bazează pe o documentaţie care poate fi reprezentată
sub forma unei piramide cu mai multe niveluri:

Manual

Proceduri

Documente operaţionale
Instrucţiuni

Înregistrări

Fig. 4.5 Piramida documentaţiei managementului de mediu

Cuprinsul manualului de mediu nu este impus prin nici o prevedere a

standardului ISO 14001. Practica arată că, în majoritatea cazurilor, fiecărei
cerinţe din cap.4 al standardului ISO 14001 (14 cerinţe) i se alocă 1-2 pagini în
manual, în care sunt descrise, în mod succint, măsurile şi acţiunile pe care
organizaţia le are în vedere pentru a răspunde cerinţei respective.
Cuprinsul unui manual de mediu poate fi:
CUPRINS
1. PREZENTAREA MANUALULUI DE MEDIU 3
1.1 Obiect 3
1.2 Modul de utilizare a manualului 4
1.3 Domeniul de aplicare 4
1.4 Documente de referinţă 5
1.5 Definiţii şi prescurtări 5
2. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢILOR DE MEDIU 6
3. IMPLEMENTAREA UNUI SISTEM DE
MANAGEMENT DE MEDIU 7
4. POLITICA 8
5. ANALIZA DE MEDIU 9
6. OBIECTIVE ŞI ŢINTE 10
7. PROGRAM 11

72
8. SISTEMUL DE MANAGEMENT DE MEDIU 12
8.1 Aspectele de mediu 12
8.2 Cerinţele legale şi altele 14
8.3 Formare, conştientizare şi competenţă 15
8.4 Comunicare internă şi externă 16
8.5 Controlul documentelor 17
8.6 Controlul operaţional 18
8.7 Prevenirea situaţiilor de urgenţă, capacitate de răspuns 20
8.8 Supraveghere şi măsurare 22
8.9 Neconformitate, acţiune corectivă şi preventivă 25
8.10 Înregistrări 26
8.11 Audituri 26
ANEXA 1: GHIDUL DOCUMENTELOR DE MEDIU APLICABILE 27
ANEXA 2: ACTIVITĂŢI CONŢINUTE ÎN PROGRAMUL DE
CONFORMARE AL ORGANIZAŢIEI 28
ANEXA 3: LISTA CERINŢELOR LEGALE ŞI A ALTOR CERINŢE 29

Controlul documentelor
Standardul ISO 14001 prevede elaborarea de proceduri care să asigure:
☼ localizarea documentelor;
☼ analiza periodică.revizuirea şi aprobarea lor de către persoanele autorizate,
atunci când este necesar;
☼ actualizarea documentelor şi ţinerea lor la dispoziţia celor interesaţi şi
implicaţi în funcţionarea SMM;
☼ retragerea documentelor perimate şi evitarea folosirii acestora în mod
neintenţionat de către salariaţi sau alte persoane;
☼ corecta identificare a documentelor perimate care trebuie păstrate în scopuri
juridice sau pentru informare.

Documentele trebuie să fie:

◙ lizibile;
◙ datate;
◙ cu revizuirile semnalate foarte clar;
◙ uşor de identificat;
◙ ţinute la zi într-un mod ordonat;
◙ arhivate pe o perioadă precizată.

Controlul operaţional
Operaţiile şi activităţile avute în vedere pentru controlul operaţional pot fi
împărţite, conform ISO 14004, în următoarele categorii:
• operaţii şi activităţi destinate prevenirii poluării şi economisirii/conservării
resurselor naturale;

73
• operaţii şi activităţi curente de management destinate asigurării
conformităţii cu cerinţele interne şi externe ale organizaţiei, precum şi
asigurării eficacităţii şi eficienţei lor;
• activităţi strategice de management care să anticipeze şi să răspundă la
schimbările cerinţelor referitoare la mediu.

Pregătire pentru situaţii de urgenţă şi asigurarea capacităţii de

răspuns
Prin definţie, un accident reprezintă degenerarea unui incident
necontrolat, care are efecte negative asupra mediului şi care va provoca
degradări temporare.
Toate rapoartele şi documentele privitoare la incidente sunt clasificate şi
arhivate pe o durată de 7 ani. Documentele de intervenţie exterioară vor fi
arhivate şi păstrate până la dezafectarea amplasamentului. Lista controalelor
efectuate, metodele de control şi măsurile luate sunt înscrise în fişe de
intervenţie sau în instrucţiunile generale.

74
5. SISTEMELE INTEGRATE DE MANAGEMENT CALITATE–MEDIU

5.1. Procedurile sistemului de management de mediu

5.1.1. Stabilirea procedurilor SMM

Structura documentaţiei reprezintă un element fundamental al SMM.

Atunci cănd se pun bazele elaborării ei trebuie avute în vedere următoarele
aspecte prioritare:
♦ stabilirea titlurilor şi a domeniilor de aplicare a documentelor ce vor
constitui această structură;
♦ conceperea şi redactarea acestor documente.

Alături de proceduri documentaţia mai are şi alte componente, cum ar fi:

fişele de înregistrare, formularele, documente operaţionale, instrucţiuni, etc.
Stabilirea procedurilor care vor fi elaborate depinde, în principal, de
metoda adoptată pentru a răspunde cerinţelor standardului ISO 14001 şi de
relaţia dintre SMM şi alte sisteme de management ale organizaţiei, după cum
urmează:
I. Metoda adoptată derivă din opţiunea responsabilului cu construirea şi
implementarea SMM pentru:
- stabilirea unor proceduri care să răspundă direct cerinţelor din standard;
- stabilirea unor proceduri care să se bazeze pe analiza proceselor.
II. Relaţia SMM cu alte sisteme de management ale organizaţiei poate fi
separată complet, de integrare parţială sau de integrare totală.

În funcţie de opţiunea pentru un SMM independent, semiintegrat sau

integrat, procedurile de mediu vor putea fi deloc, parţial sau total incluse în
procedurile celorlalte sisteme de management ale organizaţiei

A. Stabilirea unor proceduri care să răspundă direct cerinţelor din

standard
Toate cerinţele ISO 14001 referitoare la componentele documentaţiei pot
fi identificate prin parcurgerea paragrafelor capitolului 4 al standardului şi sunt
prezentate succint în tabelul următor:
Tabelul 5.1
Cerinţele ISO 14001
Elemente SMM Natură Tip/titlu document Observaţii
prevăzute de document
standardul ISO 14001
4.2 Politica Manual Capitol în manual
Declaraţie de angajament
din partea direcţiei
4.3.1 Aspecte de mediu Procedură “Identificarea aspectelor de

75
 mediu”
4.3.2 Prevederi legale şi Procedură “Prevederi legale şi alte
alte cerinţe cerinţe”
4.3.3 Obiective generale Procedură “Stabilirea şi menţinerea Opţională
şi obiective specifice obiectivelor generale şi
specifice de mediu”
Înregistrare Lista obiectivelor generale şi Va sta la baza
specifice elaborării programului
de management de
mediu
4.3.4 Program(e) de Înregistrări Program(e) de management Vor fi actualizate şi
management de mediu de mediu adaptate în cazul
modificării activităţii
sau a unor noi proiecte
Concliziile analizei efectuate
de conducere
4.4.1 Structură şi Înregistrări Lista cu funcţii şi
responsabilitate responsabilităţi
Organigramă
Instrucţiuni Fişe de post
4.4.2 Instruire, Proceduri “Stabilirea şi realizarea
sensibilizare şi programului de instruire”
competenţă
Înregistrări Lista necesităţilor de formare
Programe de curs
Fişă de prezenţă
Fişă de evaluare
Instrucţiuni Metode de evaluare a Pe bază de criterii de
nivelului de instruire competenţă
Metodă şi grilă de abilitare a
personalului pe funcţii şi
competenţe
4.4.3 Comunicare Proceduri “Asigurarea comunicării
interne”
“Comunicarea externă,
analiza şi prelucrarea
solicitărilor externe”
“Analiza şi prelucrarea
solicitărilor personalului şi
redactarea răspunsurilor”
Înregistrări Lista de solicitări şi
răspunsuri
Fişă de identificare a
solicitărilor
Decizie privind
oportunitatea comunicării
externe
4.4.4 Documentaţia Manual Prezentarea structurii Trebuie să conţină
sistemului de documentare indicaţii privind

76
management de mediu accesul la
documentaţia conexă
4.4.5 Controlul Procedură “Controlul documentelor”
documentelor
Înregistrare Liste de documente cu Proceduri, instrucţiuni,
indicii în vigoare înregistrări, moduri de
operare
4.4.6 Control Proceduri “Aspecte semnificative de Identificabile şi
operaţional mediu” controlabile de către
organizaţie
“Suplinirea lipsei unor
proceduri”
Instrucţiuni Plan de informare privin
obligaţiile colaboratorilor
externi
Contract
Înregistrări Lista (afişată) a regulilor de
intervenţie
Lista instrucţiunilor de
folosire a modurilor de
acţiune legate de s’aspectele
semnificative de mediu
4.4.7 Pregătire pentru Proceduri “Identificarea accidentelor
situaţii de urgenţă şi potenţiale”
capacitate de răspuns
“Prevenirea apariţiei
accidentelor”
“Mod de intervenţie în cazul
producerii unor accidente”
“Controlul situaţiilor de
urgenţă”
Moduri de Moduri de operare pentru
operare diverse tipuri de situaţii de
ugenţă”
Înregistrări Program de teste pentru
verificarea procedurilor
Inventarul accidentelor /
incidentelor produse
Rapoarte asupra testelor
efectuate
4.5.1 Monitorizare şi Proceduri “Efectuarea măsurătorilor” Cine, cum, cu ce
măsurare măsoară?
“Etalonarea şi întreţinerea Această procedură nu
aparatelor” este cerută în mod
special de ISO 14001,
dar este preluată din
ISO 9000
“Evaluarea periodică a
conformităţii”

77
 Instrucţiuni Program de monitorizare
Moduri de Sistem de colectare a datelor
operare
Analiza obiectivelor şi a
reglementărilor
Înregistrări Fişe conţinând rezultatele
măsurătorilor
4.5.2 Neconformitate, Proceduri “Tratarea şi analizarea
acţiune corectivă şi neconformităţilor”
acţiune preventivă
“Definirea responsabilităţilor
şi autorităţii”
“Acţiuni corective şi
preventive”
Înregistrare Fişe privind evoluţia tratării
neconformităţilor
4.5.3 Înregistrări Proceduri “Identificarea păstrarea şi
eliminarea înregistrărilor
Înregistrări Lista diverselor înregistrări Se recomandă păatrarea
cu indicarea duratei de cât mai îndelungată a
păstrare a fiecăreia rezultatelor
măsurătorilor privind
calitatea apei, solului,
aerului, etc.
4.5.4 Auditul sistemului Procedură “Elaborarea auditului SMM”
de management de
mediu
Îregistrări Program de audit
Raport de audit
4.6 Analiza efectuată de Procedură / “Organizarea analizei ISO 14001 nu prevede
conducere Manual efectuate de conducere” în mod expres o astfel
de procedură.
Principalele elemente
pot fi incluse şi în
manual
Înregistrare Proces-verbal privind
analiza conducerii

B. Stabilirea unor proceduri care să se bazeze pe analiza proceselor

Definirea corectă a unui proces necesită precizarea factorilor care au un
aport la derularea sa:
instalaţiile şi echipamentele, care participă la proces, trebuie cunoscute sub
toate aspectele lor ce pot genera emisii sau noxe capabile de a produce un
impact asupra mediului;
resursele logistice reprezintă totalitatea materialelor şi serviciilor necesare
desfăşurării corespunzătoare a procesului. Cele mai importante sunt:

78
 materiale şi aparate de control, reactivi pentru laboratoare, etalonări şi
verificări, servicii de instruire – calificare – specializare, etc.;
documentaţia necesară realizării, în bune condiţii, a procesului conţine:
instrucţiuni, manuale de utilizare, moduri de operare, regulamente, texte de
lege şi alte reglementări;
personalul trebuie identificat pentru fiecare proces;
autoritate şi responsabilitate pe ansamblul procesului şi pe componentele
sale.

Schematic, structura unui proces este reprezentată în figura următoare:

INTRĂRI PROCES IEŞIRI

Returnări Reciclarea unor produse Returnări

spre furnizori de la clienţi
Fig. 5.1 Structura unui proces

Procedurile concepute pe baza analizei proceselor ţin cont de cerinţele

standardului ISO 14001 şi răspund acestora.
Variante de liste cu proceduri ale sistemului de management de mediu
implementat sunt prezentate în tabelele următoare:
Tabel 5.2 a
Liste cu proceduri

Indicativ Titlu procedură Mediu Calitate

1 Asigurarea securităţii companiei *
2 Verificarea efectuată de conducere şi penalităţi *
3 Aducerea la cunoştiinţa salariaţilor a obligaţiilor reglementare *
4 Înregistrarea şi gestionarea reclamaţiilor de mediu *
5 Gestionarea textelor legislative şi reglementare, şi a altor *
cerinţe de mediu
6 Controlul efectuat de conducere şi gestionarea programelor *
de management de mediu
7 Gestionarea deşeurilor periculoase *
8 Monitorizarea factorilor de impact *
9 Auditul intern de mediu şi acţiunile corective *
10 Tratarea neconformităţilor de mediu şi acţiuni corective şi/sau *
preventive
11 Comunicarea internă *
12 Comunicarea externă *
13 Achiziţionarea produselor şi echipamentelor aflate sub *

79
 incidenţa legii
14 Elaborarea şi difuzarea internă a fişelor de securitate a *
produselor proprii
15 Regulament intern de funcţionare a sistemului de *
management de mediu
16 Permis de lucru pentru platforma T *
17 Gestiunea deşeurilor comune *
18 Declararea, tratarea şi controlul situaţiilor anormale *
19 Prelevarea datelor şi analize privind evacuările de apă ale *
organizaţiei
20 Procedură de acces pentru persoanele externe *
21 Plan specializat pentru intervenţie *
22 Stabilirea listei produselor unei întreprinderi certificate, *
alegerea şi controlul materiilor prime de bază
23 Identificarea şi izolarea produselor neconforme *
24 Selectarea şi identificarea materialelor critice *
25 Gestionarea materialelor critice *
26 Identificarea nevoilor de formare *
27 Achiziţionarea de materii prime *
28 Stabilirea defectelor la materiile prime şi acţiuni corective *
29 Procedură generală de aprovizionare *
30 Elaborarea, modificarea şi gestionarea fişelor de verificare şi *
întreţinere a aparatelor
31 Selectarea şi evaluarea transportatorilor *
32 Gestionarea lucrărilor de întreţinere *
33 Recepţia internă a lucrărilor noi, complexe *
34 Livrarea materiilor prime ambalate *
35 Depozitarea produselor intermediare *
36 Transferul produselor intermediare *
37 Livrarea produselor finite la magazia de expediţie *
38 Ambalarea produselor finite *
39 Recepţia şi descărcarea materiilor prime *
40 Livrarea materiilor prime şi a produselor intermediare la *
secţiile de fabricaţie

Tabel 5.2 b
Liste cu proceduri

Nr Cod Titlul procedurii Indice Domeniu

1 Med-A-1 Gestionarea textelor legislative şi a a A
reglementărilor de mediu Controlul
documentelor
2 Med-B-1 Elaborarea şi gestionarea manualului de a B
mediu Sistemul de management
de mediu
3 Med-B-2 Stabilirea şi modificarea obiectivelor şi a
ţintelor de mediu
4 Med-B-3 Supravegherea factorilor de impact a

80
5 Med-C-1 Controlul activităţii colaboratorilor a C
externi permanenţi pe amplasament Controlul activităţilor
6 Med-C-2 Controlul activităţii colaboratorilor
externi ocazionali pe amplasament
7 Med-D-1 Alegerea procedeelor şi echipamentelor a D
care nu privesc direct producţia Controlul procedeelor
8 Med-D-2 Încadrarea procedeelor şi echipamentelor a
care nu privesc direct producţia
9 Med-E-1 Procedură de control a E
Monitorizare şi măsurare
10 Med-E-2 Alarmare şi intervenţie în situaţii de a
funcţionare anormală
11 Med-E-3 Mod de acţiune în cazul defectării b
sistemului de control
12 Med-F-1 Acţiuni corective a F
Controlul produselor
neconforme
13 Med-F-2 Acţiuni preventive a
14 Med-G-1 Identificarea şi gestionarea formularelor b G
de mediu Controlul înregistrărilor
15 Med-G-2 Gestionarea înregistrărilor de mediu b
16 Med-H-1 Procedură generală de control a a H
incidentelor Controlul incidentelor de
mediu
17 Med-H-2 Controlul incidentelor fără intervenţia a
autorităţilor din exterior
18 Med-H-3 Controlul incidentelor care necesită a
intervenţia autorităţilor din exterior
19 Med-H-4 Procedură de repunere în condiţii de b
funcţionare normală
20 Med-I-1 Informare şi comunicare internă a I
Controlul comunicării
interne şi externe
21 Med-I-2 Informare şi comunicare externă a
Proceduri adaptate din procedurile de la sistemul AQ
22 AQ-J-1 Stabilirea nevoilor de informare a J
Formare, sensibilizare,
competenţă
23 AQ-J-2 Actualizarea şi aplicarea programului de a
instruire
24 AQ-K-1 Procedură pentru elaborarea auditului a K
intern de mediu Audituri de mediu
25 AQ-L-1 Etalonarea şi întreţinerea aparaturii şe a L
măsură şi control Controlul echipamente-lor
de măsură şi control
26 AQ-L-2 Evaluarea periodică a conformităţii a

81
 Tabel 5.2 c
Liste cu proceduri

Număr Indicativ Data ultimei Titlu Indice Conform cu

procedură modificări
1 PM031 Identificarea aspectelor c 4.3.1, 4.3.3
de mediu
2 PM032 Cerinţe legale şi alte c 4.3.2, 4.5.1
cerinţe
3 PM042 Formare, sensibilizare, c 4.4.2
competenţă
4 PM043 Comunicarea internă şi c 4.4.3, 4.4.6, 4.4.1,
externă 4.6
5 PM045 Controlul c 4.4.5, 4.4.4
documentaţiei
6 PM046 Controlul operaţional c 4.4.6, 4.5.4, 4.5.1,
ISO 14010
7 PM047 Prevenirea situaţiilor de c 4.4.7
urgenţă, capacitate de
răspuns
8 PM051 Monitorizare şi c 4.5.1
măsurare
9 PM052 Neconformitate, c 4.5.2
acţiune corectivă şi
acţiune preventivă
10 PM053 Controlul înregistrărilor c 4.5.3
de mediu
11 PM054 Audituri de mediu c 4.5.4,
ISO 14010

5.1.2. Redactarea unei proceduri

Există trei moduri, general acceptate, de a redacta o procedură:

♣ sub formă descriptivă;
♣ sub formă de schemă logică (logigramă);
♣ sub formă mixtă.

A. Redactarea unei proceduri sub formă descriptivă

Redactarea unei proceduri, în formă descriptivă, comportă mai mulţi paşi,
după cum urmează:
I. Se stabileşte un număr care, fără a fi impus printr-un document directiv, are,
în cele mai multe cazuri, o structură de tipul următor:
• Obiectiv
• Document de aplicare
• Definiţii

82
 • Responsabilităţi
• Documente de referinţă
• Conţinutul procedurii
II. Se dezvoltă fiecare punct al sumarului printr-o descriere succintă, dar clară
în acelaţi timp a conţinutului acestuia.
III. Se ataşează procedurii date de identificare şi alte elemente necesare unei
uşoare urmăriri, arhivări, recunoaşteri, comunicări: titlu, indicativ, indice de
revizie/completare, număr total de pagini, numărul paginii curente, restricţii
de circulaţie/folosire, etc.
Exemplu de procedură sub formă descriptivă:

D Procedură de comunicare internă PPM 023

Indice: Pg./Nr.
B 1/5
Acest document nu poate fi copiat fără D
acordul nostru scris, iar conţinutul său nu
poate fi comunicat nici unui terţ fără o
aprobare scrisă în acest sens Procedură de comunicare internă

83
 D Procedură de comunicare internă PPM 023
Indice: Pg./Nr.
B 1/4

Sumar
1. Obiectiv
2. Domeniu de aplicare
3. Definiţii
4. Responsabilităţi
5. Documente de referinţă
6. Conţinutul procedurii
6.1. Organizare
6.2. Comunicare internă
6,2,1, Programul de management de mediu
6.2.2. Analiza efectuată de conducere
6.2.3. Analiza efectuată de comitetul director
6.2.4. Analiza efectuată de comitetul de protecţia mediului
6.2.5. Comunicarea cu alte compartimente

Data Indice Pagini Natura modificării Redactat Controlat Aprobat

A Versiunea iniţială C. Ionescu M. Popescu I. Sorescu
B Toate S-a mai adăugat C. Ionescu M. Popescu I. Sorescu
programul de
management de mediu

ATENŢIE: Document cu regim special Copia nr.

Activitate: Serviciu

Acest document nu poate fi copiat fără D

acordul nostru scris, iar conţinutul său nu
poate fi comunicat nici unui terţ fără o
aprobare scrisă în acest sens Procedură de comunicare internă

84
 D Procedură de comunicare internă PPM 023
Indice: Pg./Nr.
B 2/4
1. Obiectiv:
Această procedură permite explicarea modului în care se realizează comunicarea internă în
domeniul mediului în organizaţia noastră.

2. Domeniul de aplicare:
Această procedură este aplicabilă la nivelul întregii noastre organizaţii.

3. Definiţii:
Parte interesată: Individ sau grup interesat sau afectat de performanţa de mediu a unei
organizaţii
SMM: Sistem de Management de Mediu
PMM: Program de Management de Mediu. Este vorba de programul nostru de management
de mediu care conţine:
• acţiunile care trebuie realizate pentru atingerea obiectivelor propuse;
• responsabilii cu realizarea acestor acţiuni;
• mijloacele necesare şi identificate;
• termenele intermediare şi finale.

4. Responsabilităţi
Departamentul de asigurarea calităţii şi protecţia mediului răspunde de urmărirea aplicării
acestei proceduri.

5. Documente de referinţă
Următoarele capitole ale standardului ISO 14001:
• Cap. 4.4.3 Comunicare
• Cap. 4.4.1 Structură şi responsabilitate
• Cap. 4.4.6 Control operaţional
• Cap. 4.6 Analiza efectuată de conducere

Acest document nu poate fi copiat fără D

acordul nostru scris, iar conţinutul său nu
poate fi comunicat nici unui terţ fără o
aprobare scrisă în acest sens Procedură de comunicare internă

85
 D Procedură de comunicare internă PPM 023
Indice: Pg./Nr.
B 3/4

6. Conţinutul procedurii
6.1 Organizare
Organizarea companiei D este prezentată în organigramele care sunt ţinute la zi şi
difuzate de către Directorul Resurse Umane.
Fiecare funcţie a acestei actvităţi este definită în aşa fel încât să
rezulte clar care sunt legăturile ierarhice şi responsabilităţile
fixate pentru exercitarea ei.
6.2 Comunicare internă
6.2.1 Program de management de mediu (PMM)
Departamentul de asigurarea calităţii şi protecţia mediului elaborează în fiecare an un
PMM care este aprobat de Directorul General. Acest PMM este editat într-un număr
convenit de exemplare şi distribuit persoanelor stabilite şi menţionate în manualul de
mediu. Programul este revizuit şi reactualizat pe măsură ce acţiunile prevăzute avansează
sau odată cu apariţia unor proiecte noi sau modificate
6.2.2 Analiza efectuată de conducere
Această analiză este iniţiată în fiecare an de responsabilul cu protecţia mediului.
Participanţii la această analiză sunt membrii comitetului de direcţie şi membrii
Departamentului de Protecţia Mediului.
Raportul final al analizei prezintă starea sistemului de management de mediu în momentul
realizării ei, eventualele abateri şi /sau îmbunătăţiri constatate.
Membrii acestei comisii se reunesc cel puţin odată pe an pentru a trece în revistă starea
SMM, pentru a se asigura că el este, în continuare, adecvat realizării obiectivelor propuse,
că funcţionează şi este eficient.
La sfârşitul acestei reuniuni, Directorul de Mediu redactează un proces-verbal care se
difuzează participanţilor.
6.2.3 Analiza efectuată de comitetul de direcţie
Se realizează la solicitarea directorului general şi are loc trimestrial. Participanţii sunt:
reprezentantul conducerii de vârf, directorul calitate, directorul mediu, directorii celorlalte
departamente, directorii serviciilor centrale.
Directorii calitate şi mediu prezintă o dare de seamă privind acţiunile în curs de
desfăşurare. La sfârşitul şedinţei reprezentantul direcţiei generale redactează un proces-
verbal care va fi difuzat membrilor comitetului de direcţie.

Acest document nu poate fi copiat fără D

acordul nostru scris, iar conţinutul său nu
poate fi comunicat nici unui terţ fără o
aprobare scrisă în acest sens Procedură de comunicare internă

86
 D Procedură de comunicare internă PPM 023
Indice: Pg./Nr.
B 3/4

6.2.4 Analiza efectuată de comitetul de protecţia mediului

Se declanşează la solicitarea Directorului de Mediu şi are loc lunar. La această analiză
participă membri Departamentului de Protecţia Mediului.
Este verificată eficienţa sistemului şi gradul de realizare a obiectivelor şi ţintelor.
Se trec în revistă fişele de neconformităţi. Se stabilesc eventualele acţiuni suplimentare
necesare. Acestea vor fi înregistrate şi urmărite cu ajutorul fişelor de neconformitate
corespunzătoare. Comitetul va analiza auditurile interne şi acţiunile corective, şi
preventive propuse şi întreprinse.
La sfârşitul şedinţei, Directorul de Mediu redactează un proces-verbal care va fi dufuzat
participanţilor. Originalul acestui document este clasat şi arhivat de către direcţia calitate
şi mediu.
6.2.5 Comunicarea cu alte compartimente
Fiecare membru al companiei noastre îl cunoaşte pe responsabilul cu protecţia mediului
la nivelul departamentului său. Orice comunicare privind mediul (întrebări, sugestii, etc.)
ajunge la responsabilul cu protecţia mediului.
• Proceduri şi moduri de operare: fiecare responsabil de mediu posedă un exemplar al
procedurilor şi al modurilor de operare în vigoare. Aceste documente sunt la
dispoziţia salariaţilor şi pot fi oricând consultate. Ele sunt prezentate şi comentate
persoanelor interesate în funcţie de domeniul lor de activitate.
• Neconformităţi: fişele de neconformitate sunt la dispoziţia fiecăruia, pentru a putea
comunica Departamentului de Protecţia Mediului constatările sale.
• Afişaj: în locuri special amenajate, vor fi afişate postere referitoare la respectarea
aspectelor de mediu şi a politicii noastre de mediu. Principalele obiective sunt
communicate salariaţilor şi cu ajutorul unor indicatori afişaţi
• Broşura “Mediul”: va fi înmânată fiecărui salariat o broşură special editată,
conţinând informaţii generale privind aspectele de mediu ale organizaţiei,
principalele cauze ale poluării şi conţinând, de asemenea, câteva exemple de acţiuni
întreprinse până în prezent în acest sens.
• Informaţii complementare: O publicaţie trimestrială ar putea fi utilizată suplimentar
pentru a completa informarea salariaţilor noştri asupra acţiunilor întreprinse sau
prevăzute pentru perioada următoare.
De asemenea, ori de câte ori va fi necesar, un reprezentant al Departamentului de
Protecţia Mediului ar putea participa la şedinţe sau analize ale celorlalte departamente
din companie.

Acest document nu poate fi copiat fără D

acordul nostru scris, iar conţinutul său nu
poate fi comunicat nici unui terţ fără o
aprobare scrisă în acest sens Procedură de comunicare internă

87
 B. Redactarea unei proceduri sub formă de schemă logică (logigramă)
Metodologia REDAC ((este)Responsabil, Execută, Decide,
(are)Autoritatea, (este) Consilier) de redactare a procedurilor are următoarele
etape:

Etapa I
1. Stabilirea obiectului de activitate şi a domeniului de aplicare a procedurii
2. Stabilirea datelor de intrare şi a datelor de ieşire
3. Analizarea tuturor fazelor de trecere de la datele de intrare la datele de ieşire

Etapa II
1. Analizarea fiecărei faze şi stabilirea categoriei în care se încadrează:
◙ este o etapă în realizarea procesului;
◙ este o opţiune;
◙ necesită un document complementar (instrucţiune, prodeură).
2. Elaborarea schemei logice a procedurii folosind următoarele simboluri şi
abrevieri:
◙ un dreptunghi pentru fiecare etapă;
◙ un romb cu două ieşiri pentru fiecare opţiune;
◙ săgeată pentru fiecare fază care necesită un document complementar;
◙ EM – expert (specialist competent) de mediu;
◙ RM – responsabil de mediu;
◙ RC – reprezentantul conducerii;
◙ CM – comitetul de mediu.
3. Pentru fiecare etapă, indiferent dacă există sau nu documente
complementare, va fi desemnat un Responsabil;
4. Pentru fiecare opţiune va fi desemnat un factor de Decizie:

Etapa III
1. Se stabilesc:
R Responsabilul subprocesului considerat;
E Executantul activităţii de care răspunde R. Uneori este posibil să fie tot R
executantul. În acest caz E lipseşte;
D Persoana de Decizie în cazul unei opţiuni;
A Persoana care are Autoritate asupra gestionării subprocesului.
A poate opri sau modifica desfăşurarea subprocesului;
C Consilier pentru buna derulare a subprocesului (este competent
profesional, dar nu are putere de decizie);
1 Persoana care trebuie să fie Informată de către Responsabilul subprocesului.
Ea este releul pentru satisfacerea nevoii interne de informare şi comunicare.
2. Se determină documentele de intrare şi documentele de ieşire care vor
deveni probe obiective ale activităţilor efectuate şi /sau ale rezultatelor
obţinute.

88
3. Se determină instrucţiunile de lucru şi modurile de operare.
4. Se numerotează subprocesele şi se completează schema logică cu
informaţiile necesare unei mai bune înţelegeri a procesului.
5. Se elaborează formularele de înregistrare care vor permite utilizatorilor să
descrie activitatea din cadrul programului de mediu pe care o desfăşoară.
6. Se completează procedura cu elementele de identificare, care să respecte
modelul stabilit la nivelul organizaţiei.

Fişa ataşată unei proceduri redactate conform metodei prezentate are

următoarea structură:

Tabel 5.3
Structura fişei ataşate unei proceduri
Salariaţi Schema logică Document de Document de înregistrare
Funcţii referinţă
Responsabilităţi
* E R R C
M M C M
Audit intern din (data) Raport al auditului intern
C R din (data)
Autorizaţie de
C R funcţionare
Manualul de mediu MM-
E D Reglementări 003

* Coloană pentru o persoană (organism) reprezentând altă poziţie decât cele menţionate
explicit (de exemple: Comitet Director, Director Calitate, etc.)

Exemplu de procedură redactată sub formă de schemă logică se prezintă

în tabelul următor:

89
 Tabel 5.4
Procedură redactată sub formă de schemă logică
Organizaţia Procedură de mediu M-03
Responsabilităţi* Schema logică M-03 Nr. Document de Doc.de înreg.
Procedură de informare fază referinţă
şi comunicare internă
E C R C
M S M D
Informaţii
de mediu

Transmiterea
informaţiei
I
1 Notă internă de
Prezintă Nu informare
D interes NIM-01
Sfârşit 2
Da
R Stabilirea
destinatarului 3 Manualul de
mediu
Mod
R de difuzare
4
Redactare
E R 5
Nu
Validare 6
C C D A
Da
Difuzarea 7 Manualul de
R informaţiei mediu
8 Manual de
Arhivare
Conservare
mediu
R Cap.B/3
R-responsabil, E-executiv, D-decident, A-autoritate, C-consilier, I-informat
*Abrevierile reprezintă: EM-expert Mediu, CS-Consiliul Ştiinţific, RM-Responsabil de
Mediu, CD-Comitet Director

C. Redactarea unei proceduri sub formă mixtă

Această metodă imbină cele două metode prezentate anterior. În acest caz
procedura conţine o primă parte descriptivă, care insistă mai mult pe aspectele
formale şi a doua parte sub formă de schemă logică, care prezintă derularea
logică a acţiunilor prevăzute de procedură.

90
 5.1.3. Alte documente ale SMM

Documentaţia SMM mai conţine, în afară de procedurile sistemului şi un

mare număr de alte documente: documente operaţionale, instrucţiuni,
înregistrări.
Documentele operaţionale se referă la aspecte concrete (procese,
activităţi, utilaje, etc) care produc impact asupra mediului. Ele au o structură
foarte asemănătoare aceea a procedurilor de sistem şi, de aceea, mai sunt numite
şi proceduri operaţionale sau moduri de operare. Exemple de documente
operaţionale:
☼ Controlul produselor şi deşeurilor periculoase (DO 461 S1);
☼ Controlul deşeurilor industriale comune (DO 462 S1);
☼ Prevenire şi intervenţii în caz de incendiu (DO 471 S1);
☼ Moduri de operare pentru situaţii de urgenţă (MO 4701 S3);
☼ Sistem de colectare a datelor de măsură şi control (MO 5701 S3).

Este obligatoriu să se specifice cărei proceduri de sistem este ataşat

fiecare document operaţional.
Instrucţiunile sunt care însoţesc şi ajută punerea în aplicare a procedurilor
de sistem şi a documentelor operaţionale. Ele conţin reguli şi sarcini impuse din
afară sau asumate pe plan intern de către organizaţie, care trebuie respectate şi
aplicate de către personalul vizat. Exemple de instrucţiuni:
■ Primirea şi livrarea produselor periculoase (IN 4611 S1);
■ Metode de evaluare a nivelului de instruire (IN 4201 S3);
■ Fişe de post (IN 4102 S3);
■ Program de monitorizare (IN 5101 S3).

Este obligatoriu să se specifice cărei proceduri de sistem sau cărui

document operaţional îi corespunde fiecare instrucţiune.
Semnificaţia codurilor de identificare a documentelor operaţionale şi
instrucţiunilor este prezentată în exemplele următoare:
DO 461 S1: DO – document operaţional; 46 – cerinţa 4.46 din ISO 14001; 1 –
numărul documentului; S1 – secţia 1.
IN 4102 S3: IN – instrucţiune; 41 – cerinţa 4.4.1 din ISO 14001; 0 – ataşată
direct unei proceduri de sistem; 1 – numărul instrucţiunii; S3 – secţia 3.
IN 4611 S1: IN – instrucţiune; 46 – cerinţa 4.4.6 din ISO 14001; 1 ataşată unui
document operaţional; 1 – numărul instrucţiunii; S1 – secţia 1.
Înregistrările se situează la baza piramidei documentare şi au rolul de a
proba modul în care funcţionează SMM şi, acolo unde este cazul, starea de
conformitate sau neconformitate de mediu a organizaţiei. Înregistrările pot fi
formulare, liste, tabele, fişe, procese-verbale, decizii ale factorilor de conducere,
note de informare, etc. Exemple de înregistrări:
♦ Lista obiectivelor generale şi specifice;

91
♦ Program de management de mediu (tabel);
♦ Organigrama;
♦ Programe de cursuri;
♦ Fişe de evaluare;
♦ Decizie privind oportunitatea comunicării externe;
♦ Formulare de mediu, etc.

Un document de o mare importanţă în funcţionarea eficientă a SMM este

fişa de post.

5.2. Calitate şi mediu

5.2.1. Asemănări între sistemul de management al calităţii şi sistemul de

management de mediu

Se pot identifica două mari categorii de asemănări între cele două

sisteme:

A. Asemănări la nivelul structurii de bază a standardelor de referinţă

Este vorba de principiile generale ale sistemelor de management, care se
regăsesc atât în standardele ISO 9000, cât şi în standardele ISO 14000, după
cum se prezintă schematic mai jos:
Tabelul 5.5
Asemănări între standardele ISO 9000 şi ISO 14000 - principii
Principii generale Construirea şi Funcţionarea Instrumente de evaluare
ale sistemelor de implementarea unui • internă (evaluare)
management sistem intern -Specificaţii- • externă (certificare)

Standardul ISO ISO 14004 ISO 14001 ISO 14010, 14011, 14012
14000
-mediu- -Ghid general pentru -Specificaţii şi ghid -Auditul SMM-
SMM- de utilizare-

Standardul ISO ISO 9004 ISO 9001, 9002, ISO 10011 părţile 1,2,3
9000 9003
-calitate- -Ghid general pentru -Model pentru -Auditul SMC-
SMC- asigurarea calităţii-

92
 Tabelul 5.6
Asemănări între standardele ISO 9001 şi ISO 14001 – cerinţe
ISO 14001 – 1996 ISO 9001 – 1994
Cerinţă Paragraf Paragraf Cerinţă
Politica de mediu 4.2 4.1.1 Politica în domeniul calităţii
Instruire, sensibilizare şi competenţă 4.4.2 4.18 Instruire
Controlul documentelor 4.4.5 4.5 Controlul documentelor şi datelor
Controlul activităţilor 4.4.6 4.9 Controlul proceselor
Înregistrări 4.5.3 4.16 Controlul înregistrărilor calităţii
Auditul SMM 4.5.4 4.17 Audituri interne ale calităţii
Analiza efectuată de conducere 4.6 4.1.3 Analiza efectuată de conducere

B. Asemănări la nivelul abordărilor concrete din cele două domenii:

calitate, mediu
Cele mai importante aspecte comune, din punct de vedere al abordării
concrete a construirii, implementării şi funcţionării sistemelor de management
al calităţii şi de mediu sunt prezentate mai jos:
♣ ambele standarde iau în considerare conceptul de “îmbunătăţire continuă”;
♣ ambele standarde iau în considerare conceptul de “prevenire”;
♣ ambele standarde pun factorul uman în centrul proceselor de construire,
implementare şi funcţionare a sistemului de management.

5.2.2. Deosebiri între sistemul de management al calităţii

şi sistemul de management de mediu

Deosebirea cel mai des citată este aceea că fiecare dintre aceste două
sisteme de management dispune de propriul său document de referinţă, de
propriul său standard cu cerinţe specifice. Aceasta nu este deloc o deosebire
formală, având în vedere acele cerinţe ale fiecărui standard care nu îşi găsesc
echivalent în celălalt standard, aşa cum rezultă şi din tabelul următor:
Tabelul 5.7
Deosebirii intre ISO 14001 şi ISO 9001
ISO 14001 ISO 9001
Paragraf care Cerinţă Paragraf care Cerinţă
nu are nu are
echivalent în echivalent în
ISO 9001 ISO 14001
4.3.1 Aspecte de mediu 4.2.3 Planificarea calităţii
4.3.4 Program(e) de management 4.8 Identificarea şi
de mediu trasabilitatea produsului
4.4.3 Comunicare 4.12 Stadiul inspecţiilor şi
încercărilor
4.4.7 Prevenirea situaţiilor de 4.20 Tehnici statistice
urgenţă şi capacitate de
răspuns

93
 Alte deosebiri sunt legate de specificul domeniului, după cum se observă
în tabelul următor:
Deosebirii legate de specificul domeniului
Deosebiri SMC
Cui se SMC îşi propune să răspundă
adresează nevoilor clientului;
Aspecte Activităţile legate de
contractuale asigurarea calităţii se
desfăşoară într-un cadru
contractual, fiind direct legate
de client şi de prevederile
contractului pe care
organizaţia l-a semnat cu
acesta.
Rezultate Satisfacerea clientului prin:
urmărite • îmbunătăţirea
performanţelor produselor şi
serviciilor;
• creşterea nivelului de
conformitate;
• scăderea numărului de
defecte şi rebuturi
Indicatori de Indicatorii privind calitatea
măsurare a produselor şi a serviciilor.
performanţei NOTĂ: se poate face o
raportare la performanţele
concurenţilor
Competenţel Prioritar competenţe privind
e auditorilor sistemul de management al
calităţii şi organizarea
producţiei /serviciilor
Tabelul 5.7
SMM
SMM este destinat să răspundă:
• în general cerinţelor tot mai mari ale
societăţii în materie de protecţia mediului;
• în particular nevoilor unui mare număr de
părţi interesate de activitatea organizaţiei:
salariaţi, administraţie, mass-media,
vecini, consumatori, clienţi, furnizori,
acţionari, bănci, concurenţi, etc.
Activităţile legate de protecţia mediului,
fiind îndreptate spre satisfacerea nevoilor
societăţii, nu se desfăşoară într-un cadru
contractual (nu există un contract cu
“societatea” ca entitate).
NOTĂ: această afirmaţie poate da naştere
la discuţii. Pe de o parte, şi clienţii
organizaţiei aparţin societăţii (deci cu ei
cadrul este unul contractual), pe de altă
parte, nevoile societăţii privind protecţia
mediului se exprim prin intermediul
reglementărilor.
Respectarea cerinţelor părţilor interesate:
• reducerea emisiilor în aer, apă, sol;
• optimizarea utilizării materiilor prime şi a
resurselor naturale;
• îmbunătăţirea gestiunii tuturor tipurilor de
deşeuri;
• conştientizarea personalului şi câştigarea
încrederii prin comunicare.
Cerinţe reglemetare şi normative pe factori
de impact şi tipuri de poluare.
Prioritar competenţe tehnice, atât referitoare
la aspecte de protecţia mediului, cât şi
referitoare la domeniul de activitate al
organizaţiei.

5.2.3. Tipuri de integrare a sistemelor de management calitate – mediu

Asemănările şi deosebirile dintre cele două sisteme de management pot fi

folosite drept argumente pentru integrarea, în mai mare sau în mai mică măsură,
a acestora la nivelul fiecărei organizaţii. Faptul că există sisteme complet

94
integrate, cât şi sisteme parţial sau deloc integrate, demonstrează cât de mult
contează particularităţile organizaţiei în luarea deciziei corecte.
Relaţia între SMC şi SMM se poate încadra în una dintre următoarele trei
situaţii:
1. Integrarea completă presupune:
■ exprimarea într-un singur document a politicii de calitate şi de mediu;
■ realizarea unui manual unic calitate – mediu, fundamentat pe proceduri
comune şi pe proceduri specifice;
■ elaborarea unei documentaţii conţinând un număr cât mai mare de
documente comune, cu participarea unor persoane având responsabilităţi
atât în domeniul calităţii, cât şi al mediului;
■ integrare la nivelul proceselor;
■ integrare la nivelul resurselor umane.
2. Integrarea parţială poate fi realizată în cele mai multe variante, prin
combinarea următoarelor situaţii:
■ politici separate sau politică unică mediu – calitate;
■ manuale separate sau manual unic mediu – caliate;
■ proceduri de sistem parţial integrate;
■ proceduri specifice şi instrucţiuni de mediu;
■ proceduri specifice şi instrucţiuni de calitate;
■ integrare parţială la nivelul proceselor;
■ integrare parţială la nivelul resurselor umane.
3. Construirea de sisteme separate constă în elaborarea de:
■ politici separate;
■ manuale de mediu şi de calitate separate;
■ proceduri, instrucţiuni şi înregistrări de mediu;
■ proceduri, instrucţiuni şi înregistrări de calitate.

5.2.4. Cerinţele Sistemului de Management Integrat

A. Cerinţe generale
Conformitatea SIM cu SR EN ISO 9001:2008, SR EN ISO 14001:2005 şi
OHSAS 18001:2008 se realizează prin:
• determinarea proceselor relevante ale SIM, repartizarea acestora în
organizaţie şi documentarea acestora în proceduri de sistem, proceduri de
lucru/fişe de proces, instrucţiuni de lucru, cuprinse în Lista procedurilor,
fişelor şi instrucţiunilor în vigoare;
• determinarea succesiunii şi interacţiunii acestor procese, conform
ciclului menţionat;
• determinarea criteriilor şi metodelor necesare pentru ca operarea cât şi
controlul acestor procese, precum şi al impacturilor de mediu şi al riscurilor
de rănire şi îmbolnăvire profesională să fie eficace;

95
• asigurarea resurselor şi informaţiilor necesare pentru funcţionarea şi
ţinerea sub control a acestor procese şi a activităţilor cu impact semnificativ
asupra mediului şi SSO din aceste procese;
• monitorizarea, măsurarea acestor procese, atunci când este aplicabil,
aspectelelor de mediu semnificative şi riscurilor semnificative, şi analiza
rezultatelor pentru verificarea realizării obiectivelor şi identificarea de
soluţii de îmbunătăţire;
• implementarea acţiunilor necesare pentru a realiza rezultatele planificate
şi îmbunătăţirea continuă a acestor procese, reducerea impacturilor de
mediu şi riscurilor şi îmbunătăţirea performanţei de mediu şi SSO

B. Cerinţe referitoare la documentaţie

Documentaţia SIM este alcătuită din:
• Declaraţia de politică în domeniul calităţii, mediului şi sănătăţii şi
securităţii ocupaţionale conţinută în MSIM;
• Obiectivele calităţii, mediului şi sănătăţii şi securităţii ocupaţionale, atât
cele generale, cât şi cele repartizate pe funcţiile relevante din organizaţie;
• Manualul Sistemului de Management Integrat - cod MSIM;
• Proceduri de sistem – PS;
• Proceduri de lucru-PL;
• Instrucţiuni de lucru-IL;
• Fişe de proces-FP;
• Legislaţii generale şi specifice în domeniul de activitate, de mediu şi de
securitate şi securitate şi sănătate în muncă (conform PS-01);
• Înregistrări

Documentele cerute de conformitatea SIM cu ISO 9001:2008, ISO

14001:2004 şi OHSAS 18001:2007 sunt ţinute sub control în conformitate cu
procedura documentată Controlul documentelor, cod PS–01, care precizează
regulile de:
• aprobare, emitere;
• analiza, actualizare, dacă este cazul, reaprobare;
• identificare a modificărilor şi stadiului reviziei curente a documentelor;
• asigurare că versiunile relevante ale documentelor aplicabile sunt
disponibile la punctele de utilizare;
• asigurare că documentele răman lizibile şi identificabile cu uşurinţă;
• identificare şi distribuţie controlată a documentelor de provenienţă externă;
• prevenire a utilizării neintenţionate a documentelor perimate şi de aplicare a
unei identificări adecvate dacă sunt păstrate pentru orice alt scop.

Sunt precizate clar funcţiile abilitate cu elaborarea, verificarea, aprobarea

şi retragerea documentelor. În cazul modificării documentelor, elaborarea,

96
verificarea şi aprobarea se fac de către aceleaşi funcţii ca şi în cazul
documentului iniţial.
Elaborarea procedurilor şi instrucţiunilor se face conform Ghidului de
elaborare a procedurilor, cod PL-01, el însuşi asimilat ca o procedură de lucru.
Procedurile cuprind scopul şi domeniul de aplicare al activităţii descrise de
procedură, documentele de referinţă, definiţii şi prescurtări acolo unde este
necesar, responsabilităţile funcţiilor implicate, descrierea amănunţită a etapelor
de lucru, a verificărilor, precum şi a interfeţelor ce intervin în desfăşurarea
activităţii; de asemenea, sunt enumerate înregistrările aferente.
• Planificarea SIM, unde se impune; principalele procese care au loc în
activitatea organizaţiei sunt planificate. Sunt prestabilite: modul în care
decurge fiecare activitate, funcţiile implicate, verificările, modul de realizare
a trasabilităţii, înregistrările şi documentele care intervin în fiecare etapă,
după caz.
• înregistrări ale proceselor desfăşurate în organizaţie sunt cuprinse în Lista
înregistrărilor în vigoare, cod F-SMC-02.

Înregistrările sunt un tip special de documente şi trebuie ţinute sub

control, conform cerinţelor precizate de procedura documentată Controlul
înregistrărilor, cod PS-02, care defineşte controlul necesar pentru identificarea,
depozitarea, protejarea, regăsirea, durata de păstrare şi eliminarea înregistrărilor.
Înregistrările furnizează dovezi ale conformităţii cu cerinţele şi a funcţionării
eficace a SIM şi de aceea trebuie să rămână lizibile, identificabile şi regăsibile
cu uşurinţă. Forma acestora şi modul de utilizare sunt stabilite în proceduri,
modelul lor respectiv al formularelor fiind prezentat în anexele acestora.
Tipurile de înregistrări folosite sunt cuprinse în Lista înregistrărilor în vigoare.
Lista conţine şi date privind emitentul şi destinatarul înregistrărilor, numărul de
exemplare şi formatul acestora (tipărit sau electronic) şi durata de păstrare.

C. Responsabilitatea managementului

a. Angajamentul managementului
Managementul de vârf demonstrează angajamentul pentru dezvoltarea şi
implementarea SIM precum şi pentru îmbunătăţirea continuă a eficacităţii sale
prin:
• comunicarea în organizaţie a importanţei satisfacerii cerinţelor clienţilor, a
altor părţi interesate, a cerinţelor legale şi a celor de reglementare – în cadrul
şedinţelor de lucru;
• stabilirea politicii în domeniul calităţii, mediului şi sănătăţii şi securităţii
ocupaţionale şi prin Declaraţia de politică în domeniul calităţii, mediului şi
sănătăţii şi securităţii ocupaţionale;
• stabilirea obiectivelor calităţii, mediului şi sănătăţii şi securităţii
ocupaţionale;

97
• conducerea analizelor SIM;
• asigurarea resurselor disponibile, astfel încât să fie asigurate în bune condiţii
derularea proceselor cu impact asupra conformităţii cu cerinţele serviciilor
prestate de organizaţie, asupra conformităţii de mediu şi a celei de sănătate
şi securitate ocupaţională.

Evaluarea modului de funcţionare a SIM se realizează prin analizarea

sistematică şi planificată a funcţiilor sale, în cadrul sedinţelor de analiză ale
conducerii.
Conform cerinţelor standardului, persoanele cu responsabilităţi în
managementul organizaţiei, persoanele desemnate cu activităţi de inspecţie,
control şi verificare, precum şi auditorii interni, au fost abilitate prin decizii
semnate de către Directorul General.

b. Orientare către client şi părţile interesate

Managementul trebuie să se asigure de identificarea şi satisfacerea de
către organizaţie a cerinţelor clienţilor şi beneficiarilor de servicii prestate de
ANAR, precum şi a cerinţelor autorităţilor, a cerinţelor de mediu şi de sănătate
şi securitate ocupaţională, în scopul creşterii satisfacţiei acestora şi a părţilor
interesate. Pentru atingerea acestui scop, modul de lucru al angajaţilor cu
responsabilităţi directe faţă de calitatea serviciilor prestate este clar stabilit în
procedurile de lucru şi în Regulamentul de organizare şi funcţionare, iar
selecţia, instruirea şi evaluarea personalului au o importanţă deosebită.
Orientarea către cerinţele beneficiarilor şi părţilor interesate este evidenţiată prin
măsurarea gradului de satisfacţie a clienţilor, alături de analiza şi rezolvarea
petiţiilor, respectiv evaluarea conformării cu cerinţele legale de mediu,
securitate şi sănătate în muncă.
Organizaţia a stabilit şi menţine o procedură de identificare a aspectelor
de mediu din activităţile şi procesele sale, pe care le poate controla,
„Identificarea şi evaluarea aspectelor de mediu”, cod PS-06.
Procedura permite analiza aspectelor de mediu şi determinarea celor care
au un impact semnificativ asupra mediului, acestea din urmă fiind luate în
consideraţie la stabilirea obiectivelor sale de mediu şi programului de
management de mediu.
Aspectele de mediu sunt identificate în condiţii normale, anormale,
accidentale şi de urgenţă.
Organizaţia a stabilit şi menţine o procedură de identificare a riscurilor
privind sănătatea şi securitatea ocupaţională în activităţile sale, “Identificarea
pericolelor, evaluarea şi controlul riscurilor”, cod PS-10. Procedura permite
evaluarea riscurilor şi implementarea măsurilor de control necesare la fiecare
loc de muncă din cadrul ANAR.
Riscurile sunt evaluate la activităţi de rutină sau non-rutină, pentru întreg
personalul având acces la locul de muncă şi pentru toate facilităţile (inclusiv

98
cele subcontractate sau furnizate). Se iau în considerare şi riscurile provenite din
afara locului de muncă sau din vecinătăţi, infrastructura, echipamentele,
materialele, precum şi modificările intervenite în cadrul activităţilor şi
modificările sistemului de mangement.
Riscurile identificate sunt luate în consideraţie la stabilirea obiectivelor
de SSO şi programelor de management al sănătăţii şi securităţii ocupaţionale şi
implementarea sistemului integrat.
Organizaţia a stabilit şi menţine o procedură de identificare şi accesul
angajaţilor la prevederile legale şi alte cerinţe adoptate aplicabile aspectelor de
mediu şi riscurilor privind sănătatea şi securitatea ocupaţională identificate din
activităţile şi produsele sale, “Cerinţe legale, de reglementare şi alte cerinţe”,
cod PS-07.
Se întocmeşte, aprobă şi actualizează Lista prevederilor legale şi altor
cerinţe aplicabile. RMI asigură gestionarea şi accesul personalului la aceste
documente.

c. Politicile în domeniul calităţii, mediului şi sănătăţii şi securităţii

ocupaţionale
Managementul de vârf defineste la nivelul organizatiei politica din
domeniul calităţii, care este:
• adecvată scopului organizaţiei;
• include angajamentul său privind satisfacerea cerinţelor clienţilor şi
îmbunătăţirea continuă a eficacităţii SMC;
• cadrul pentru obiectivele calităţii;
• comunicată şi înţeleasă în organizaţie;
• analizată pentru adecvarea ei continuă.

Politica în domeniul calităţii este documentată în manualul „Politica în

domeniul calităţii, mediului, sănătăţii şi securităţii ocupaţionale” semnată de
managementul de varf.
Declaraţia de politică de mediu formulată de managementul de vârf este
documentată în manual.
Prin conţinutul politicii de mediu societatea a asigurat că aceasta:
• reflectă angajamentul conducerii pentru implementarea şi îmbunătăţirea
sistemului şi performanţelor de mediu ale organizaţiei;
• corespunde naturii, dimensiunilor şi impacturilori asupra mediului
înconjurător a serviciilor organizaţiei;
• conţine angajament de îmbunătăţire continuă şi prevenire a poluării;
• conţine angajament de conformitate cu legislaţia şi reglementările de mediu
aplicabile;
• asigură un cadru pentru stabilirea obiectivelor generale şi specifice de mediu
şi a ţintelor de mediu;

99
• este implementată, menţinută şi comunicată întregului personal care
lucrează în organizaţie sau în numele ei;
• este disponibilă pentru public.

Declaraţia de politică SSO autorizată de managementul de vârf este

documentată în manual.
Prin conţinutul politicii SSO societatea a asigurat că aceasta:
• corespunde naturii şi nivelului riscurilor identificate ale organizaţiei;
• include un angajament de prevenire a rănirii şi îmbolnăvirii profesionale şi
asigură îmbunătăţirea continuă a managementului SSO şi performanţei sale
de SSO;
• include un angajament de conformitate, cel puţin, cu legislaţia privind
securitatea şi sănătatea în muncă aplicabilă şi cu alte cerinţe la care
organizaţia subscrie relativ la propriile riscuri SSO;
• asigură cadrul de stabilire şi revizuire a obiectivelor SSO;
• politica este documentată, implementată, menţinută şi disponibilă părţilor
interesate;
• este comunicată tuturor angajaţilor care lucrează sub controlul organizaţiei
în scopul conştientizării acestora cu privire la obligaţiile lor SSO;
• este analizată şi revizuită periodic pentru a se asigura că aceasta rămâne
relevantă şi adecvată pentru societate.

d. Planificare
Managementul se asigură de stabilirea obiectivelor calităţii. Acestea:
• se referă la serviciile oferite beneficiarilor;
• sunt repartizate pe funcţiile / nivelurile relevante ale organizaţiei;
• sunt măsurabile şi în concordanţă cu politica din domeniul calităţii.

Obiectivele stabilite de managementul organizaţiei, documentate conform

acestei cerinţe, sunt planificate anual şi ulterior monitorizate. În cadrul
analizelor managementului sunt comparate valorile planificate şi realizate ale
indicatorilor de performanţă, funcţie de rezultat, fiind luate decizii de
îmbunătăţire. Pentru o evidenţiere clară a modului de îndeplinire a acestora,
organizaţia a stabilit o serie de indicatori de performanţă specifici fiecărui
compartiment funcţional.
Obiectivele generale şi specifice de mediu au fost stabilite, documentate
şi menţinute la fiecare nivel şi funcţie relevanţa din cadrul organizatiei.
În stabilirea şi analizarea obiectivelor de mediu societatea a luat în
consideraţie legislaţia de mediu, aspectele de mediu semnificative, cerinţele
părţilor interesate şi opţiunile sale tehnologice, operaţionale şi financiare.

100
 Pentru realizarea obiectivelor generale şi specifice de mediu, organizaţia
a stabilit şi menţine programe de management de mediu, care cuprind activităţi,
responsabilităţi, termene, resurse de realizare.
Programele sunt analizate periodic şi actualizate funcţie de evoluţia
realizării obiectivelor sau eventualelor schimbări ale acestora.
Organizaţia a stabilit şi menţine obiective documentate pentru SSO,
pentru fiecare funcţie şi nivel relevant.
Obiectivele sunt cuantificate şi, de regulă, măsurabile.
În stabilirea şi analiza obiectivelor SSO au fost luate în consideraţie
cerinţele legale şi reglementare de securitate şi sănătate în muncă, pericolele şi
riscurile SSO, opţiunile tehnologice şi resursele disponibile, situaţia financiară,
cerinţele operaţionale şi funcţionale, ale salariaţilor, clienţilor şi autorităţilor în
domeniu.
Obiectivele sunt corelate cu politica SSO şi cu angajamentul de
îmbunătăţire continuă a performanţei de SSO.
Pentru realizarea obiectivelor generale şi secifice de SSO, organizaţia a
stabilit şi menţine programe de management SSO, care cuprind activităţi,
responsabilităţi, termene, resurse de realizare.
Programele sunt analizate la intervale regulate pentru verificarea modului
de realizare şi a eventualelor actualizări necesare, pentru asigurarea că
obiectivele sunt realizate.
Managementul se preocupă să asigure planificarea SIM, prin delegarea
responsabilităţilor către RMI şi RSIM, astfel încât:
• să fie îndeplinite cerinţele de abordare bazată pe proces, cerinţele de
identificare a aspectelor semnificative de mediu şi a riscurilor SSO;
• să fie îndeplinite obiectivele calităţii, mediului, sănătăţii şi securităţii
ocupaţionale prin inplementarea programelor de management;
• să fie stabilite cerinţele legale şi reglementare aplicabile activităţilor,
inclusiv cele de mediu şi securitatea şi sănătatea în muncă;
• să fie menţinută integralitatea SIM în cazul oricăror schimbări planificate şi
implementate.

Sunt planificate de asemenea:

auditurile interne;
instruirile profesionale şi pentru SIM;
investiţiile, achiziţiile;
mentenanţa, reparaţiile;
verificările metrologice;
măsurările şi monitorizările pe mediu şi SSO;
măsurile de prevenire şi protecţie;
măsurile de prevenire a plouărilor accidentale;
acţiunile întreprinse pentru situaţii de urgenţă;
analizele sistemului de management integrat calitate, mediu, SSO;

101
 obiectivele calităţii, mediului şi SSO
actualizări ale documentaţiei SIM.

Principalele procese care au loc în activitatea organizaţiei sunt planificate.

Sunt prestabilite: modul în care decurge fiecare activitate, funcţiile implicate,
verificările, modul de realizare a trasabilităţii, înregistrările şi documentele care
intervin în fiecare etapă, după caz.

e. Responsabilitate, autoritate şi comunicare

Managementul se preocupă şi se asigură că responsabilităţile, autorităţile,
relaţiile de colaborare, subordonare sau coordonare sunt definite şi comunicate /
repartizate în cadrul organizaţiei, prin:
• Organigramă;
• Regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF);
• Fişa postului pentru fiecare angajat, atât profesionale, cât şi de respectare şi
aplicare a prevederilor specificate în documentaţia SIM;
• Decizii interne ale managementului, prin care se numesc: RMI, RSIM,
lucrătorii desemnaţi SSM, persoanele desemnate cu activităţi de inspecţie,
control şi verificare, auditorii interni, responsabilii cu gestionarea deşeurilor,
persoanele abilitate să introducă / scoată marfă în / din gestiune, persoanele
cu drept de acces în spaţiile de depozitare, etc.

Prezentul subcapitol a enumerat doar principalele responsabilităţi ale

categoriilor de personal din organizaţie. Din aceste responsabilităţi decurg şi
altele, descrise pe larg în fiecare procedură.
Managementul a numit Reprezentantul Managementului pentru Calitate,
Mediu, Sănătate şi Securtate Ocupaţională (RMI), care are atribuţii,
responsabilitate şi autoritate pentru:
• asigurarea că procesele SIM sunt stabilite, implementate şi menţinute;
• raportarea către managementul de vârf asupra funcţionării SIM şi asupra
necesităţilor de îmbunătăţire;
• asigurarea conştientizării în cadrul organizaţiei asupra cerinţelor
beneficiarilor, cerinţelelor legislaţiei şi cerinţelor autorităţilor privind
protecţia mediului şi securitatea şi sănătatea în muncă.
• asigurarea relaţiei cu colaboratori externi (beneficiari, furnizori, autorităţi,
organism de certificare, consultant, alte părţi interesate) în chestiuni legate
de SIM, prin autorizarea sa de către managementul de vârf în acest scop.

Toate informaţiile, de ordin administrativ, profesional, legislativ, tehnic

sau de SIM, sunt date de intrare în fluxul informaţional pentru diferitele procese
care se desfăşoară în organizaţie. Organizaţia şi-a propus să menţină un cadru şi
un mediu deschis şi cooperant, care să stimuleze personalul să înţeleagă mai

102
bine ce trebuie să facă, fiecare în parte, pentru a realiza împreună obiectivele
comune. Managementul de la cel mai înalt nivel se asigură că este stabilită o
comunicare internă în organizaţie şi sunt aduse la cunoştinţă personalului
politica, obiectivele, cerinţele şi informaţiile privind eficacitatea SIM.
Comunicarea se realizează prin şedinţe, întâlniri de lucru, note şi decizii scrise,
comunicaţii telefonice, documente şi date publicate în reţea, e-mail, etc, fiind un
proces continuu.
Organizaţia a stabilit o procedură referitoare la comunicare:
“Comunicare ”, cod PS-13
Procedura de comunicare stabileşte:
- comunicarea între funcţiile şi nivelurile de autoritate din cadrul societăţii
privind funcţionarea şi eficacitatea SIM;
- comunicarea externă cu autorităţile privind cerinţele şi aplicarea legislaţiei
de mediu şi SSM;
- comunicarea cu subcontractanţii şi alţi vizitatori de la locul de muncă.

De asemenea, societatea a stabilit o procedură “Participare şi

consultare”, cod PS-11 pentru:
• participarea angajaţilor prin:
- implicarea în identificarea pericolelor, evaluarea riscurilor şi stabilirea
măsurilor de control;
- implicarea în investigarea incidentelor;
- implicarea în dezvoltarea şi analiza politicilor şi obiectivelor SSO;
- consultarea în ceea ce priveşte modificările care ar putea influenţa
angajaţii, din punct de vedere SSO;
- reprezentarea în probleme de securitate şi sănătate în muncă.
b) consultarea subcontractanţilor acolo unde există schimbări ce ar putea avea
influenţe asupra SSO.
c) consultarea terţelor părţi interesate relevante în probleme pertinente de SSO.

f. Analiza efectuată de management

Analiza efectuată de managementul de la cel mai înalt nivel este un
proces important al SIM, desfăşurându-se planificat (cu o frecvenţă anuală sau
ori de câte ori este necesar) şi documentat conform procedurii de lucru Analiza
managementului, cod PL-02.
Datele de intrare ale analizei managementului, cuprinse în Raportul
privind funcţionarea SMC, elaborat de RMC, trebuie să includă:
• rezultatele auditurilor interne sau externe şi evaluările conformării cu
cerinţele legale şi cu alte cerinţe la care subscrie organizaţia;
• adecvarea politicii şi modul de îndeplinire a obiectivelor calităţii, de mediu
şi de sănătate şi securitate ocupaţională;
• feedback-ul de la client (beneficiar), inclusiv reclamaţiile;

103
• comunicarea cu părţile externe interesate, sesizări ale părţilor interesate cu
privire la mediu şi sănătate şi securitate ocupaţională;
• funcţionarea proceselor şi conformitatea serviciului furnizat;
• performanţele de mediu, conformitatea privind factorii de mediu;
• performanţele de SSO, stadiul investigaţiilor incidentelor şi neconformităţi
pe SSO;
• rezultatele participării şi consultării
• stadiul acţiunilor corective şi preventive;
• acţiuni de urmărire de la analizele de management anterioare;
• schimbările împrejurărilor, inclusiv modificări, dezvoltări ale cerinţelor
legale şi altor reglementări legale referitoare la aspectele de mediu,
securitate şi sănătate în muncă;
• schimbări care ar putea să influenţeze SMC;
• recomandări de îmbunătăţire.

Datele de ieşire ale analizei managementului, înregistrate în PV al

şedinţei de analiză a managementului, sunt decizii ce trebuie să aibă ca rezultat:
• îmbunătăţirea eficacităţii SIM şi a proceselor sale;
• îmbunătăţirea serviciului în raport cu cerinţele clientului(beneficiarului);
• îmbunătăţirea performanţelor de mediu şi SSO;
• politica şi obiectivele SIM;
• necesarul de resurse.

D. Managementul resurselor

a. Asigurarea resurselor
Managementul identifică şi asigură necesarul de resurse umane, materiale
şi financiare pentru:
• a implementa şi menţine SIM şi a-i îmbunătăţi continuu eficacitatea;
• a creşte satisfacţia clientului şi părţilor interesate, prin îndeplinirea şi
depăşirea cerinţelor sale

b. Resurse umane
Personalul implicat în activităţi cu impact asupra conformităţii cu
cerinţele referitoare la produs/serviciu, asupra mediului şi a sănătăţii şi
securităţii ocupaţionale, trebuie să fie competent ca studii, instruire, abilităţi şi
experienţă, conform precizărilor din diplome, certificate de absolvire, etc.
Selecţia personalului se face în baza unor criterii riguros stabilite privind
studiile, competenţa şi experienţa. După caz, abilităţile candidaţilor sunt testate
pe parcursul procesului de selecţie. Procesul este coordonat de Direcţia Resurse
Umane.

104
 Managementul organizaţiei îndeplineşte următoarele obligaţii referitoare
la resurse:
• identifică necesarul de personal de specialitate pentru activităţile relevante,
în funcţie de structura şi numărul personalului existent şi de cerinţele
asigurării unor servicii de calitate;
• planifică instruirea anuală a personalului sub aspect profesional, legislativ şi
al SIM;
• asigură instruirea personalului pentru obţinerea competenţelor determinate;
• evaluează eficacitatea instruirii şi prestaţia personalului;
• asigură conştientizarea personalului referitor la importanţa activităţilor şi
contribuţia la realizarea obiectivelor calităţii, mediului şi SSO;
• menţine şi actualizează înregistrările personalului privind: studii, instruire,
abilităţi, experienţă, evaluări.

Activitatea este descrisă în procedura „Instruirea personalului”, cod PL-

05.

c. Infrastructura
Managementul organizaţiei identifică, asigură şi menţine infrastructura
necesară derulării în condiţii de eficacitate a proceselor.

d. Mediu de lucru
Managementul organizaţiei asigură mediul de lucru necesar realizării
serviciilor conform cu cerinţele specificate şi stabilite în contracte. Mediul de
lucru este delimitat în spaţiile de lucru ale organizaţiei, unde nu intervin agenţi
poluanţi / nocivi şi este menţinut un mediu de lucru propice activităţii
desfăşurate.

E. Realizarea serviciului

a. Planificarea realizării serviciului

Planificarea realizării serviciului include planificarea proceselor necesare
pentru realizarea sa în condiţii de eficacitate. O componentă a planificării se
realizează prin documentarea asupra proceselor care necesită elaborarea de
proceduri/fişe de proces şi instrucţiuni de lucru. Astfel, sunt identificate şi
planificate:
obiectivele calităţii şi cerinţele pentru serviciu, politica şi obiectivele de
mediu şi de SSO;
procesele, documentele şi resursele specifice produsului / serviciului,
mediului, sănătăţii şi seucurităţii ocupaţionale;

105
 activităţile pentru verificare, validare, monitorizare, măsurare, inspecţie şi
încercare specifice serviciului sau performanţei de mediu şi de SSO,
inclusiv criteriile de acceptare;
înregistrările necesare, conform procedurilor şi instrucţiunilor specifice de
lucru şi a Listei înregistrărilor în vigoare, cod F-SIM-02.

Anual se planifică bugetul necesar desfăşurării activităţii. Principalele

activităţi şi resurse sunt planificate odată cu planificarea BVC.
Atunci când este cazul (investiţii) organizaţia ţine sub control procesul de
planificare prin proiectele subcontractate de la furnizorii externi de servicii de
proiectare şi execuţie.
Investiţiile, proiectele şi programele realizate sunt iniţial planificate cu
obiective, documentaţii, resurse şi lucrări, verificări şi avizări.
Planificarea se poate face şi cu ajutorul unui document ce specifică:
• procesele implicate;
• resursele implicate.

b. Procese referitoare la relatia cu clientul

Cerinţele de identificat referitoare la servicii sunt determinate şi includ:
• cerinţele specificate de client (beneficiar) privind natura, termenul
conţinutul activităţii, inclusiv activităţile de livrare şi post-livrare;
• cerinţele nespecificate de către client (beneficiar), dar necesare pentru
utilizarea specificată sau intenţionată;
• cerinţe legale şi reglementare aplicabile serviciului sau care trebuie
respectate în realizarea lucrărilor respective, inclusiv cerinţele legale şi
reglementare de mediu şi securitate şi sănătate în muncă;
• orice alte cerinţe suplimentare considerate necesare de către organizaţie;

Analiza cerinţelor este făcută înainte de semnarea contractului şi asigură

că:
cerinţele referitoare la produs, serviciu sunt definite, inclusiv la termene de
realizare;
cerinţele legale şi de reglementare sunt respectate;
divergenţele, care se pot ivi, client (beneficiar) – furnizor sunt prevăzute cu
proceduri de reglementare;
organizaţia are capabilitatea să îndeplinească cerinţele definite (cantităţi,
parametri, termene de execuţie în cazul lucrărilor, etc).

Dacă beneficiarul nu furnizează nici o declaraţie documentatăţ a

cerinţelor, acestea trebuie identificate şi confirmate de organizaţie înaintea
semnării contractului. La modificarea cerinţelor, organizaţia trebuie să se
asigure de:

106
 modificarea documentelor relevante;
conştientizarea personalului implicat cu privire la modificarea cerinţelor.

Analizele sunt efectuate înainte de aprobarea solicitărilor sau luarea

deciziilor privitoare la activităţile urmând a fi executate şi sunt înregistrate sub
formă de: avize, aprobări, autorizaţii, decizii ale Directorului General.
Atunci când condiţiile de execuţie a activităţilor se modifică datorită
solicitanţilor, beneficiarilor sau din alte motive independente de personalul
executant, se desfăşoară o nouă analiză şi se consemnează noile decizii sau
avize.
Activitatea este descrisă în fişa de proces „Metodologia de încheiere a
abonamentelor şi a contractelor de prestări servicii comune de gospodarirea
apelor”, cod FP-02.
Comunicarea organizaţiei cu beneficiarii este definită ca modalitate
(discuţii directe, petiţii, fax, telefon) şi rezolvă:
identificarea informaţiilor despre serviciul prestat;
tratarea contractelor sau comenzilor, inclusiv amendamentele la acestea;
feedback-ul de la client (beneficiar), inclusiv reclamaţiile acestuia.

Comunicarea cu clientul se desfăşoară în ANAR prin intermediul

Biroului Relaţii cu Publicul din cadrul Direcţiei Resurse Umane sau prin
Responsabil Relaţii Publice din cadrul Relaţiilor cu Presa.
Organizaţia comunică cu părţile interesate în probleme de mediu şi
sănătate şi securitate prin:
comunicarea internă între diferitele niveluri şi funcţii relevante din cadrul
organizaţiei;
primirea, documentarea, transmiterea răspunsurilor corespunzătoare la
solicitările pertinente ale părţilor interesate externe;
comunicarea cu contractorii şi alţi vizitatori la locul de muncă;

Comunicarea este descrisă în procedura „Comunicare”, cod PS-13.

c. Proiectare / dezvoltare
Activitatea de proiectare nu se realizează în cadrul organizaţiei ci este
externalizată. ANAR doar planifică şi urmăreşte proiectele.
În cadrul SGA se întocmeşte Nota de fundamentare. Direcţiile de Ape
avizează Nota de fundamentare şi întocmesc Tema de Proiectare. Sediul Central
centralizează temele de proiectare în „Lista obiectivelor de investiţii cu
finanţare integrală sau parţială de la bugetul de stat”. Această Listă este aprobată
de către MM. MM aprobă indicatorii tehnico economici şi capacităţile. Pentru
studiile de prefezabilitate şi fezabilitate aprobate de către MM, se achiziţionează
serviciile de proiectare conform legislaţiei în vigoare.

107
 Proiectul elaborat este supus aprobării CTE DA/Sediul Central. Proiectul
aprobat de către DA şi Sediul Central este transmis MM. Proiectul este verificat
de către un verificator autorizat.
Validarea proiectului se realizează la punerea în funcţiune a obiectivului.
Dacă apar modificări, acestea sunt tratate de aceleaşi funcţiuni care au
realizat şi aprobat proiectul.

d. Aprovizionare
Aprovizionarea are, ca principal scop, asigurarea infrastructurii necesare
asigurării funcţionării şi dezvoltării serviciilor. Procesul de aprovizionare este
ţinut sub control, astfel încât produsul aprovizionat să fie conform cu cerinţele
de aprovizionare specificate. Aprovizionarea se face exclusiv de la furnizori
evaluaţi şi selectaţi pe baza capabilităţii acestora de a furniza produse/servicii în
concordanţă cu cerinţele organizaţiei, inclusiv cu cerinţele privind mediul şi
sănătatea şi securitatea ocupaţională. Se respectă procedura de achiziţii
prevăzută de OU 34 / 2006 cu modificările şi completările ulterioare. Se
asigură:
selectarea furnizorilor prin evaluarea lor, funcţie de abilitatea lor de a
furniza produse sau servicii conforme cerinţelor organizaţiei;
derularea procesului de aprovizionare, cu stabilirea exactă a
responsabilităţilor care ţin atât de aprovizionare, dar şi de logistică;
verificarea produselor aprovizionate, astfel încât să fie asigurată
conformitatea acestora cu cerinţele din comandă, conformitatea de mediu şi
de sănătate şi securitate ocupaţională.

La nivelul organizaţiei se menţine Lista furnizorilor acceptaţi (separat

pe produse şi servicii), care este aprobată de Director general/Director şi
actualizată de Şeful compartimentului Achiziţii ori de câte ori este necesar. În
concordanţă cu legea achiziiţiilor, acestea se fac prin procedura de licitaţie sau
selecţie de oferte.
Activităţile de achiziţii sunt descrise în procedurle cod PL-25 şi PL-28.
Informaţiile referitoare la aprovizionare sunt incluse în Caietul de sarcini.
Aceste informaţii descriu clar şi direct produsul /serviciul aprovizionat (acolo
unde este aplicabil conţine codul produsului), precum şi cantităţile şi, după caz,
termenele de livrare.
Verificarea produsului aprovizionat este efectuată la recepţie, de o
comisie de recepţie abilitată prin Decizie a Directorului General. Verificarea
produsului aprovizionat este înregistrată în NIR. Doar pentru produsele
verificate şi găsite conforme este permisă depozitarea şi înregistrarea în gestiune

e. Prestare de servicii
Serviciile furnizate de personalul ANAR sunt planificate şi au loc în
condiţii controlate.

108
 Principalele servicii realizate sunt reglementate prin legislaţie,
regulamente şi se desfăşoară în condiţii controlate prin:
o dispoziţiile interne privind desfăşurarea serviciului respectiv (documente,
reguli de realizare);
o aprobare sau avizare, reguli de realizare;
o verificări preferinţe;
o realizarea la termenul stabilit prin reglementări.

Procesele de furnizare servicii sunt stabilite prin legislaţii şi reglementări.

Atunci când este necesar, modul de realizare sau rezultatul procesului
este avizat pentru legalitate sau conformitate cu cerinţele.
Sistemul de identificare şi trasabilitate se aplică următoarelor componente:
date de identificare ale clientului (beneficiarului): inclusiv localizare şi
caracteristici ale punctelor de consum;
date privind consumurile;
date de identificare ale furnizorului şi ale produselor aprovizionate;
identificarea şi trasabilitatea probelor de testare din laboratoare;
identificarea documentelor şi înregistrărilor;
identificarea deşeurilor conform legislaţiei în vigoare;
identificarea de securitate prin semnalizarea pericolelor conform legislaţiei
în vigoare.

Aceste elemente de identificare sunt înregistrate în registre, pe avize şi

alte documentaţii, astfel încât în orice moment să se poată stabili trasabilitatea
lucrării şi stadiul acesteia faţă de cerinţe (verificare, avize, aprobări).
ANAR tratează cu toată atenţia proprietatea clientului, atât timp cât
aceasta este utilizată sau se află sub controlul său. Proprietatea clientului se
referă la documentaţii tehnice primite pentru elaborarea avizelor, autorizaţiilor,
notificărilor precum şi regulamentele de exploatare pe care clientul le pune la
dispoziţia organizaţiei.
Dacă această proprietate este din întâmplare pierdută sau în orice alt mod
găsită necorespunzătoare pentru utilizare, acest lucru se va înregistra într-un
Proces Verbal şi clientul va fi prompt informat.
Protejarea acesteia este documentată prin clauza de confidenţialitate
stipulată în: Anexa 1.d./Cerere de solicitare tip a actului de reglementare
conform Ordinului nr. 1141/2002.
Pe toată durata desfăşurării unei lucrări sau activităţi se urmăreşte
păstrarea conformităţii şi integrităţii acestora (dosare, proiecte, avize,
autorizaţii, resurse materiale implicate în lucrări).
Manipularea, depozitarea şi transportul deşeurilor, se face respectând
cerinţele legale în vigoare referitoare la deşeuri.

f. Controlul echipamentelor de măsurare şi monitorizare

109
 EMM sunt utilizate pentru:
monitorizarea parametrilor fizico-chimici, biologici şi microbiologici ai apei
etc.

Monitorizarea calităţii apei se face în secţiunile reprezentative din cadrul

Sistemului Naţional de Supraveghere a Calităţii Apelor. Acestea sunt aprobate
prin Ordinul 1618/24.10.2000. ANAR nu stabileşte consumurile utilizatorilor de
apă. Aceştia au obligaţia instalării echipamentelor de măsură în instalaţiile
proprii.
• măsurarea debitelor râurilor şi a debitelor evacuate de agenţii economici
monitorizaţi
Controlul EMM se realizează prin:
etalonare / verificare la intervale specificate şi conform planificărilor;
ajustare / reajustare;
identificare, pentru a putea determina starea etalonării;
protejare împotriva ajustărilor accidentale şi deteriorării;
păstrarea înregistrărilor care demonstrează stadiul de verificare metrologică
/ etalonare

Planificarea verificării metrologice / etalonării a EMM se face anual.

Etalonarea / verificarea metrologică se realizează prin terţi.
Modul de derulare a procesului şi responsabilităţile sunt descrise în
Controlul EMM – cod PL-12

F. Măsurare, analiză şi îmbunătăţire

a. Generalităţi
Procesele de monitorizare / măsurare, analiză şi îmbunăţire sunt
planificate şi implementate în scopul:
de a demonstra conformitatea serviciului cu cerinţele, precum şi
conformitatea de mediu şi SSO a activităţilor cu impact semnificativ asupra
mediului şi riscuri privind sănătatea şi securitatea ocupaţională;
de a demonstra conformitatea SIM;
de a îmbunătăţi continuu eficacitatea SIM.

b. Monitorizare şi măsurare
Monitorizarea satisfacţiei clientului se efectuează prin metode de culegere
şi prelucrare a informaţiilor referitoare la opinia clientului privind serviciul
furnizat, prin următoarele căi.
- organizarea de anchete pentru clienţi;
- primirea de sugestii şi propuneri în comunicarea cu clienţii şi cerinţe ale
autorităţilor;
- reţinerea observaţiilor beneficiarilor şi autorităţilor;

110
- completarea de chestionare privind satisfacţia cerinţelor;
- sesizările făcute de client în scris sau verbal;
- analiza afacerilor pierdute;
- aprecieri;
- declaraţii în mass-media;
- consultarea şi comunicarea informaţiilor pertinente referitoare la mediu şi
SSO.

Metoda directă de evaluare constă în utilizarea unui chestionar, frecvenţa

acţiunilor de acest fel fiind anuală. Conţinutul Chestionarului are la bază
întrebări referitoare la părerea clienţilor asupra activităţii organizaţiei şi solicită
opinia acestora asupra unor orientări posibile în viitor. Acesta trebuie să fie
concis, numărul întrebărilor să nu fie prea mare, acestea să se refere la chestiuni
cu impact mare asupra functionării SIM. Cuantificarea răspunsurilor este
asigurată prin folosirea punctajelor de apreciere.
Datele obţinute sunt analizate în procesul de Analiză a datelor, rezultatele
furnizând date de intrare în Analiza managementului.
Activitatea este descrisă în procedura „Măsurarea satisfacţiei clienţilor”,
cod PL-04.
Auditul intern are scopul de a determina dacă SIM:
este conform cu măsurile planificate, generate de cerinţele ISO 9001:2008,
ISO 14001:2004 şi OHSAS 18001:2007 şi de modelul de SIM propriu al
organizaţiei;
este implementat şi menţinut eficace.

Auditul intern este planificat prin Planul anual de audit intern, care ţine
seama de:
• statutul şi importanţa proceselor şi zonelor care trebuie auditate;
• rezultatele auditurilor precedente.

Auditul intern are o frecvenţă semestrială. El poate fi efectuat de personal

calificat (auditor interni) din cadrul organizaţiei sau poate fi o activitate
furnizată de o firmă specializată prin contract.
Selecţia auditorilor interni şi modul de efectuare a auditurilor interne se
face astfel încât să se respecte principiile:
obiectivităţii şi imparţialităţii;
independenţei faţă de activitatea auditată.

Managementul responsabil pentru zonele auditate vor asigura toate

condiţiile pentru desfăşurarea auditurilor conform planului de audit, vor
participa la şedinţele de deschidere şi închidere ale auditului şi vor asigura că
sunt întreprinse, fără întârziere nejustificată corecţii şi acţiuni corective, ca

111
 urmare a constatării de neconformităţi pe timpul auditului, pentru a elimina
neconformităţile şi cauzele acestor neconformităţi.
Auditul intern este documentat prin procedura de sistem Audit intern şi
evaluarea conformării, cod PS-03. Rezultatele auditului sunt înregistrate.
Neconformităţile identificate sunt tratate conform procedurii de sistem Contolul
neconformităţilor. Acţiuni corective – cod PS-04.
Procesele SIM identificate în cadrul organizaţiei se monitorizează şi se
măsoară în conformitate cu documentele în care sunt descrise procesele
respective.
ANAR urmăreţte demonstrarea capabilităţii proceselor derulate, pentru a
obţine rezultate planificate, prin aplicarea unor metode adecvate de control.
Monitorizarea proceselor se realizează prin:
- analiza înregistrărilor rezultate din monitorizarea serviciului, monitorizarea
activităţilor cu impact semnificativ asupra mediului sau riscuri de SSO;
- evaluarea prin audit intern a modului în care sunt realizate rezultatele
planificate;
- analizarea periodică de către Director a stadiului de implementare a SIM şi
implicit a modului în care procesele care se desfăşoară în organizaţie sunt
ţinute sub control.
- prelucrarea statistică a datelor şi informaţiilor obţinute în urma analizei
modului de desfăşurare a proceselor.

Mai desfăşoară, de asemenea, acţiuni de verificare şi control şefii

ierarhici ai compartimentelor executante şi auditorii publici. Monitorizările,
verificările şi controalele efectuate urmăresc constatarea corectitudinii
desfăşurării activităţilor faţă de prevederile reglementărilor sau de rezultatele
planificate.
În cazul în care nu se obţin rezultatele planificate, sunt întreprinse acţiuni
corective pentru ca, în final, să se obţină conformitatea serviciului cu cerinţele
clientului, conformitatea de mediu şi de SSO.
Rezultatele măsurării şi monitorizării proceselor reprezintă date de intrare
pentru analiza datelor şi pentru analiza efectuată de conducere.
Organizaţia monitorizează şi măsoară caracteristicile serviciului pentru a
verifica dacă sunt satisfăcute cerinţele referitoare la serviciu. Acest lucru este
realizat în etapele corespunzătoare ale procesului de realizare a serviciului în
conformitate cu măsurile planificate. Verificările folosite în fiecare caz sunt
specificate în documentaţia specifică proceselor (fişe de proces, proceduri de
lucru).
Criteriile de acceptare sunt cele specificate prin cerinţele clientului.
Dovezile conformiăţtii cu criteriile de acceptabilitate sunt menţinute.
Cel mai relevant proces de monitorizare şi măsurare a produsului este
monitorizarea indicatorilor fizico-chimici, biologici şi bacteriologici.
Monitorizarea se extinde şi la echipamentele din dotare (ex. Monitorizarea

112
instalaţiilor de ridicat şi sub presiune supuse controlului ISCIR-SGA), pentru a
se asigura funcţionarea optimă a acestora.
Orgnanizaţia a stabilit şi menţine o procedură pentru monitorizarea şi
măsurarea în mod regulat a caracteristicilor principale ale activităţilor sale care
pot avea un impact semnificativ asupra mediului sau securităţii şi sănătăţii
angajaţilor.
Procedura cuprinde:
a) monitorizările şi măsurările cantitative şi calitative;
b) documentarea informaţiilor care permit evaluarea performanţelor şi gradului
în care sunt realizate obiectivele de mediu şi de SSO;
c) controlul operaţional al conformităţii cu obiectivele de mediu şi de SSO ale
societăţii;
d) măsurări proactive ale performanţei care monitorizează conformitatea cu
Programele de management, cu criteriile de operare şi cu legislaţia şi
reglementările aplicabile;
e) măsurări reactive ale performanţei pentru monitorizarea îmbolnăvirilor,
incidentele de mediu şi SSO.
f) folosirea atunci când este cazul de servicii de măsurare (echipamente
etalonate), componente-subcontractate.

Înregistrările acestor monitorizări şi măsurări se pastrează la analiza

programelor de management, la audituri interne, analize de date sau procese
verbale şi buletine, la măsurări specifice necesare sau impuse de autorităţi.
Activitatea este descrisă în procedura “Monitorizare şi măsurare
performană”, cod PS-09.
Organizaţia a a stabilit şi menţine o procedură de evaluare periodică, în
cadrul auditurilor interne, a conformării cu cerinţele legislaţiei şi
reglementărilor de mediu şi de SSM şi cu alte cerinţe la care subscrie “Audit
intern şi evaluarea conformării ”, cod PS-03.
Rezultatele acestor evaluări şi gradul de conformare sunt evidenţiate în
înregistrările auditului.

c. Controlul produsului / serviciului neconform

Produsul / serviciul neconform cu cerinţele clientului este identificat şi
ţinut sub control conform procedurii de sistem Controlul neconformităţilor.
Acţiuni corective, cod PS- 04. Aceasta conţine:
metodele de ţinere sub control a produsului / serviciului neconform;
responsabilităţile şi autorităţile asociate pentru tratarea produsului /
serviciului neconform.

Metode de tratare a produsului / serviciului neconform:

• acţiuni de eliminare a neconformităţii detectate;

113
• autorizarea utilizării, a eliberării sau acceptării produsului cu derogare, dată
de management şi după caz, de către client sau autorităţi competente;
• acţiuni care să împiedice destinarea sau utilizarea intenţionată iniţial;
• acţiuni corespunzătoare efectelor sau potenţialelor efecte ale
neconformităţilor detectate după livrarea serviciului.

Sunt menţinute înregistrările referitoare la neconformităţi identificate în

organizaţie şi acţiuni ulterioare întreprinse, inclusiv derogări, prin Raportul de
neconformitate. După corectare, produsul / serviciul neconform trebuie să fie
supus unei reverificări pentru demonstrarea conformităţii cu cerinţele.
Organizaţia aplică o procedură, cod PS-08 pentru identificarea posibilelor
accidente / incidente şi situaţii de urgenţă şi pentru a răspunde acestor situaţii
astfel încât, să se prevină şi reducă impactul asupra mediului / angajatului.
Organizaţia a stabilit Lista situaţiilor critice unde pot apărea situaţii de
urgenţă.
]Pentru punctele critice identificate în condiţii de funcţionare anormală
cât şi normală, se stabilesc planuri de acţiune pentru ţinere sub control a
riscurilor şi de a răspunde în caz de urgenţă. La elaborarea planurilor de
intervenţie va ţine seama şi de necesităţile părţilor interesate (servicii de
urgenţă, vecinătăţi).
Organizaţia efectuează simulări prin aplicarea Planurilor pentru situaţii de
urgenţă, pentru a testa capacitatea de răspuns a salariaţilor şi eficacitatea
planurilor. Acolo unde este cazul sunt implicate şi părţile interesate (vecinii).
Aceste documente vor fi revizuite şi actualizate periodic şi în mod special
după apariţia de astfel de situaţii de urgenţă sau de accidente.
Detalii privind situaţiile de urgenţă, responsabilităţile şi înregistrările
pentru a răspunde acestor situaţii se regăsesc în procedura, “Pregătirea pentru
situaţii de urgenţă şi capacitate de răspuns”cod PS-08.

d. Analiza datelor
Datele sunt colectate şi analizate corespunzător, pentru a demonstra
adecvarea şi eficacitatea SIM şi pentru a le evalua şi promova îmbunătăţirea
continuă a SIM. În analiză intră şi date generate de activităţile de măsurare şi
monitorizare sau din alte surse relevante. Analiza datelor acoperă informaţii
despre:
satisfacţia clientului (beneficiarului);
caracteristicile şi tendinţele proceselor şi produselor / serviciilor şi
oportunităţi pentru acţiuni preventive;
conformitatea produselor / serviciilor;
monitorizarea aspectelor semnificative de mediu şi performanţei de mediu;
monitorizarea şi măsurarea performanţei SSM;
furnizori.

114
 Se fac analize curente, cum ar fi prelucrarea informaţiilor în cadrul
Dispeceratului, dar şi analize ample, care se concretizează în întocmirea
Raportului anual de activitate al ANAR sau Planul anual de activitate al
ANAR).

e. Îmbunătăţire
Eficacitatea SIM se îmbunătăţeşte continuu prin:
utilizarea politicii referitoare la calitate, mediu şi SSO şi a obiectivelor
calităţii, mediului şi SSO;
utilizarea rezultatelor auditurilor;
utilizarea analizei datelor;
acţiuni corective şi preventive;
analiza efectuată de management.

Acţiunile corective sunt aplicate neconformităţilor apărute, în scopul

eliminării cauzelor neconformităţilor şi prevenirii reapariţiei acestora. SIM are
stabilită o procedură documentată, Controlul neconformităţilor. Acţiuni
corective, cod PS-04 pentru:
analiza neconformităţilor;
determinarea cauzelor neconformităţilor;
evaluarea necesităţii de acţiuni pentru ca neconformităţile să nu reapară;
stabilirea şi implementarea acţiunii necesare;
înregistrările rezultatelor acţiunii întreprinse;
analiza eficacităţii acţiunii corective întreprinse.

Acţiunile corective sunt iniţiate în cazul neconformităţilor identificate în

cursul proceselor de măsurare şi monitorizare sau în urma reclamaţiilor şi
sugestiilor provenite de la clienţi.
Acţiunile preventive trebuie să fie adecvate consecinţelor problemelor
potenţiale. SIM are stabilită o procedură documentată, Acţiuni preventive, cod
PS-05, care prevede:
determinarea neconformităţilor potenţiale şi a cauzelor acestora;
evaluarea necesităţii de acţiuni pentru a preveni apariţia neconformităţilor;
determinarea şi implementarea acţiunii necesare;
înregistrările rezultatelor acţiunii întreprinse;
analiza eficacităţii acţiunii preventive întreprinse

Acţiunile preventive sunt înregistrate în Raportul de acţiuni preventive.

Organizaţia a stabilit şi implementat o procedură “Investigarea
incidentelor” cod PS-12 pentru înregistrarea, investigarea şi analiza
incidentelor, astfel încât :
- să determine deficienţele de SSM SSO????, precum şi alţi factori ce pot
cauza sau contribui la producerea incidentelor;

115
- să identifice necesitatea de aplicare a acţiunilor corective;
- să identifice necesitatea aplicare de acţiunilor preventive;
- să identifice oportunităţi de îmbunătăţire continuă;
- să comunice rezultatele investigaţiilor.

Investigarea incidentelor care produsc o vătămare a angajatului (accident

sau îmbolnăvire) se tratează conform legislaţiei în vigoare privind sănătatea şi
securitatea în muncă.
Organizaţia întreprinde acţiuni pentru:
a) identificarea şi corectarea neconformităţii şi iniţierea de acţiuni pentru
reducerea impacturilor asupra mediului şi a consecinţelor referitoare la SSO;
b) investigarea accidentelor, incidentelor şi a neconformităţilor de mediu şi
SSO, determinarea cauzelor apariţiei acestora şi întreprinderea acţiunilor
pentru evitarea reapariţiei lor şi pentru reducerea oricăror consecinţe apărute;
c) evaluarea necesităţilor de acţiuni preventive pentru prevenirea
neconformităţilor şi iniţierea de acţiuni pentru evitarea apariţiei lor;
d) finalizarea acţiunilor, înregistrarea şi comunicarea rezultatelor acţiunilor
corective şi preventive întreprinse;
e) analizarea eficacităţii acţiunilor întreprinse.

Acţiunile corective / preventive întreprinse sunt corespunzătoare

importanţei problemelor şi impacturilor de mediu şi riscurilor întâlnite.
Acţiunile corective şi preventive propuse pe SSO sunt analizate prin
procesul de evaluare a riscului înainte de implementare.
Activitatea este descrisă în procedurile “Controlul neconformităţilor.
Acţiuni corective” cod PS-04 şi Acţiuni preventive, cod PS-05.

5.2.5. Avantaje şi dezavantaje ale sistemelor integrate

Analiza comparativă a punctelor forte şi a punctelor slabe ale integrării

sistemelor de management calitate – mediu este redată pe scurt în tabelul
următor:
Tabelul 5.9
Analiza comparativă a integrării sistemelor de management
AVANTAJE DEZAVANTAJE
ale integrării sistemelor calitate – mediu ale integrării sistemelor calitate – mediu
1. Mai multă coerenţă. Există 1. Tehnici diferite abordate nediferenţiat.
numeroase situaţii în care trebuie Mediul şi calitatea presupun, în tratarea anumitor
intervenit şi sub aspectul calităţii şi sub aspecte, abordări specifice, adaptate tehnicilor şi
aspectul mediului. O inetrvenţie unitară, instrumentelor proprii fiecărui domeniu în parte.
pe cerinţe structurate comun pe cele Prin tendinţa sa de uniformizare a metodelor şi
două domenii este, în general, mai mijloacelor, un sistem integrat calitate – mediu
coerentă şi mai uşor de urmărit şi poate afecta uneori alegerea soluţiilor sectoriale
controlat. cele mai adecvate.

116
2. O optimizare a acţiunilor. Integrare
înseamnă lucru în echipe mixte. Acţiuni,
soluţii, eforturi, vor fi de la început
gândite cu respectarea cerinţelor ambelor
domenii, evitându-se astfel apariţia unor
incompatibilităţi şi, de aici, a unor
reveniri şi modificări.
3. O minimizare a suprapunerilor şi a
disipării răspunderii. Cele două
sisteme au numeroase zone comune.
Intevenţia pe aceste zone a două echipe,
funcţionarea simultană a două sisteme cu
două programe, cu două moduri de
gândire tehnică diferite, ar produce
suprapuneri, eforturi dublate inutil,
contradicţii şi confuzii în asumarea
responsabilităţilor. Integrarea celor două
sisteme conduce la minimizarea acestor
aspecte nedorite.
4. Cerinţe comune îndeplinite mai
eficient. Satisfacerea cerinţelor comune
ale standardelor ISO 9001 şi ISO 14001
menţionate se va face într-o abordare
unică, ceea ce va însemna economie de
timp şi effort, coerenţă şi optimizare a
dinamicii implementării şi funcţionării
sistemului
5. Viziune unitară asupra
dezvoltărilor viitoare. În cazul
proiectelor de dezvoltare sau de
introducere de noi produse / servicii, se
vor avea în vedere, încă de la început,
atât aspectele de calitate, cât şi cele de
mediu, răspunzându-se astfel mai bine
nevoilor clienţilor, cerinţelor legislative
şi acelora venind din partea altor părţi
interesate.
2. O gestiune a riscurilor mai dificilă. Fiecare
din cele două domenii dispune de proprii săi
indicatori. Când este necesară acordarea unei
atenţii sporite unui anumit aspect care prezintă
un risc mai mare (exemplu, aspectul identificării
defectelor de fabricaţie sau aspectul prevenirii
incidentelor şi accidentelor), indicatorii proprii
acestui aspect trebuie dezvoltaţi şi urmăriţi cu
prioritate. Astfel de opţiuni, în regim prioritar,
sunt mai greu de făcut în prezenţa unui sistem
calitate – mediu integrat decât în prezenţa a două
sisteme separate.
3. Realizarea mai dificilă a auditurilorexterne
pe unul dintre cele două domenii. Auditorii
externi vor depune un effort mai mare (în cazul
sistemelor integrate faţă de cazul sistemelor
separate) pentru a separa aspectele domeniului
care îi interesează de aspectele celuilalt domeniu.
4. inconveniente în asigurarea unei anume
confidenţialităţi. În cazul în care se doreşte
păstrarea confidenţialităţii asupra unor aspecte
specifice unuia dintre cele două domenii, va fi
dificil de găsit o soluţie prin care un auditor
extern interesat de celălalt domeniu să poată fi
impiedicat de a citi în proceduri sau în alte
documente comune ale sistemului, informaţiile
privind aceste aspecte.
5. Tratarea nediferenţiată a unor sisteme de
complexitate diferită. Uneori unul dintre
domenii (calitate sau mediu) necesită o tratare
mult mai complexă decât celălalt. Dacă s-ar
construi sisteme de management separate, unul
dintre sisteme ar fi, în consecinţă, considerabil
mai simplu de gestionat decât celălalt. În cazul
sistemelor integrate această simplificare nu se
mai poate aplica, ambele sisteme fiind tratate la
acelaşi nivel de complexitate.

Una dintre soluţiile cel mai frecvent adoptate referitor la integrarea

sistemelor de management al calităţii şi de mediu este o variantă de integrare
parţială, foarte flexibilă şi adaptabilă unui mare număr de situaţii. Conform
acesteia, sistemul de management global are o coordonare unitară, la vârf, din
care se desprinde o structură mixtă calitate – mediu bazată pe manuale separate

117
şi pe un sistem combinat de proceduri şi alte documente, parţial integrate. De la
caz la caz, partea comună şi părţile separate pot fi mai dezvoltate sau mai
reduse, fără ca prin aceasta interacţiunea dintre sisteme să fie afectată esenţial.

118
 6. POLITICI DE MEDIU

6.1. Generalităţi

În prezent, umanitatea este caracterizată de multiple elemente

contradictorii: dezvoltare şi rezultate spectaculoase în unele domenii şi în
paralel crize grave care pun sub semnul întrebării durabilitatea acestor realizări.
Printre crizele cu care se confruntă omenirea (sărăcie, foamete, criminalitate,
etc.) un loc deosebit îl ocupă crizele ambientale. Având în vedere că intensitatea
activităţii umane sporeşte presiunile asupra mediului, fie prin consumul
necontrolat de resurse şi spaţiu, fie producerea unor deşeuri pe care natura nu le
poate absorbi fără suferinţe, a determinat comunitatea internaţională să treacă la
iniţierea şi susţinerea unor acţiuni concrete pentru preîntâmpinarea,
contracararea şi eliminarea repercursiunilor factorilor perturbatori ai echilibrului
ecologic.
Neglijarea costului degradării şi al pagubelor aduse mediului şi sănătăţii
umane au generat costuri care au trebuit şi trebuie suportate de întreaga
societate ameninţată cu agravarea pericolelor ecologice. Potrivit analizelor
făcute de experţii Naţiunilor Unite, într-un interval de numai 50 de ani –
respectiv din 1950 până în 2000 – activitatea economică la nivel mondial a
sporit de 5 ori în condiţiile în care populaţia s-a triplat.
Începând cu Conferinţa asupra mediului de la Stockholm din 1972,
omenirea a început să recunoască faptul că problemele mediului înconjurător
sunt inseparabile de cele ale bunăstării şi de procesele economice în general. În
acest sens a fost stabilită Comisia Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării pe
lângă O.N.U., care a finalizat studiile cu o serie de recomandări.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim al
interacţiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-
un proces dinamic şi flexibil de funcţionare.
Investirea în dezvoltarea umană constituie un obiectiv principal şi
specific tuturor economiilor cu creştere rapidă, ea fiind una dintre cele mai
eficiente căi de progres. Nou în concepţia dezvoltării durabile este faptul că se
acordă o atenţie specială segmentelor sărace ale populaţiei de pretutindeni.
În acest sens sunt formulate următoarele cerinţe:
♦ Dezvoltarea umană, în sens durabil, va trebui să plaseze fiinţa umană în
centrul priorităţilot. Protecţia mediului este vitală, dar, asemenea creşterii
economice, trebuie privită ca un mijloc de a susţine dezvoltarea umană.
♦ Pentru ţările în curs de dezvoltare nu poate exista o preferinţă între creşterea
economică sau protecţia mediului. Creşterea nu este o opţiune, ci un
imperativ. Problema nu este “cât de mare” să fie creşterea, ci “ce fel de
creştere”. Ţările în curs de dezvoltare au nevoie să-şi accelereze ratele de
creştere, dar în cadrul unor strategii care să ţină seama de mediul fizic
natural, în primul rând, prin folosirea unor tehnologii mai puţin

119
 energointensive şi nepoluante. Ţările industrializate vor trebui să-şi continue
dezvoltarea, dar cu un alt obiectiv strategic, care să se deplasaze de la
elemenetele cantitative la cele calitative.
♦ Fiecare ţară este datoare să-şi formuleze propriile priorităţi ale mediului
încojurător, priorităţi ce sunt însă diferite de la o ţară la alta. Astfel, ţările
dezvoltate, majoritatea lor, consideră poluarea aerului un pericol pentru
sănătate şi se arată preocupate de degradarea calităţii vieţii pe termen lung,
pe când ţările în curs de dezvoltare sunt frământate mai mult de viaţa însăşi
decât de caliatatea ei.

Apariţia problemelor de mediu, datorită caracterului general şi complex al

acestor probleme, implică asumarea responsabilităţii de către guvern. De
menţionat faptul că problemele de mediu fac parte din acea categorie de
probleme care se acumulează treptat, dar într-un timp relativ scurt şi care
necesită apoi o mai mare perioadă de timp pentru a fi rezolvate. Aceasta
înseamnă că administraţia este în măsură să anticipeze cel mai bine problemele
de mediu numai print-o atentă planificare a politicii de mediu înainte ca aceste
probleme să ia proporţii şi să fie recunoscute ca probleme publice de amploare.
Prin planificare şi pregătire , guvernul are posibilitatea să deţină un control
eficient (atitudine proactivă) şi politica nu va mai fi dictată de dezastre sau de
implicarea critică a mass-media (atitudine reactivă).
Politica înseamnă urmărirea strategică a unor obiective specifice, ce vor fi
relevate de schimbarea comportamentală a societăţii de-a lungul unei evoluţii
determinate.
Un plan al politicii este descrierea căilor alese, care vor duce de la situaţia
momentului respectiv la obiectivele specifice care trebuie realizate, în raport cu
o eficientă protecţie a mediului.
O politică de mediu preventivă şi nu reactivă trebuie să se caracterizeze
prin “internalizarea” comportamentului de mediu raţional şi prin implicarea
tuturor componentelor care sunt legate de problema de mediu abordată.
Succesul unei politici de mediu este strâns legată de elucidarea unor
aspecte legate de:
☻ grupurile de persoane (de exemplu, organizaţiile şi grupurile sociale)
implicate în problemă şi care pot pot contribui la elaborarea, dar şi la
revederea periodică a politicii de mediu;
☻ “domeniile” pe care problema a fost aleasă să le trateze. Succesul poate fi
atins prin diferite combinaţii de mai multe domenii ale politicii;
☻ “instrumentele” fundamentale ale politicii, care sunt mecanismele
disponibile pentru a influenţa comportamentul persoanelor, firmelor sau altor
organizaţii, în raport cu necesitatea îndeplinirii diferitelor obiective ale
politicii de mediu.

120
 Măsurile luate pentru reducerea emisiilor, precum şi purificarea apei sau
instalarea colectoarelor de praf tratează adeseori o singură problemăa mediului;
schimbările structurale, precum conversia utlizării energiei, restructurarea
proceselor industriale sau îmbunătăţirea calităţii produselor, vor acţiona asupra
mai multor probleme ale mediului în acelaşi timp.
Alt principiu ce poate fi folosit în stabilirea priorităţilor este acela că
prevenirea este întotdeauna mai ieftină decât anularea sau reducerea efectelor, o
dată ce acestea au apărut. De exemplu, pe termen lung este mai ieftină
prevenirea poluării solului decât curăţirea solurilor contaminate.
Anumite elemente ale politicii economice – înclusiv reforme specifice
economiei de piaţă, preţuri crescute la energie şi îmbunătăţirea eficienţei în
industrie – sunt de tipul “câştigă – câştigă” în sensul că ele contribuie la
accelerarea creşterii economice în acelaşi timp cu ameliorarea mediului.
Costurile pentru obţinerea efectelor pozitive aspra mediului asociate cu aceste
măsuri este mic (el depinde în mod esenţial de capacitatea instituţională
existentă), astfel încât aceste măsuri trebuie adoptate cât se poate de repede.
Politici direcţionate de protecţie a mediului – cum sunt taxele de poluare,
reglementările concepute şi aplicate atent şi stabilirea unor drepturi de
proprietate adecvate – au un anume cost, dar acesta este de regulă mic dacă se
raportează la beneficiile generate prin stabilirea de stimulenţi şi instituţii
adecvate.

6.1.1. Efectele schimbărilor în economie asupra mediului

Politicile şi strategiile, inclusiv investiţiile în protecţia mediului, în ţările

în tranziţie, printre care şi România, vor fi determinate de profundele schimbări
economice care transformă interesele, structura instituţională şi cea a activităţii
economice. Tranziţia de la planificarea centralizată la economia de piaţă va
duce, în cele din urmă, la îmbunătăţirea atât a activităţii economice, cât şi a
calităţii mediului înconjurător.
Privatizarea poate contribui la îmbunătăţirea calităţii mediului cu condiţia
instituirii unor reglementări clare, credibile şi aplicabile pentru protecţia
mediului. Privatizarea clarifică sarcinile administraţiei întreprinderilor şi îi
permite acesteia să se concentreze asupra funcţionării eficiente şi profitabilesub
constrângerea normelor de protecţie a mediului.
În general, transformarea economică va afecta probabil toate realităţile
socio-economice ale unei ţări în tranziţie. În primul rând, schimbările structurale
vor reduce consumul de resurse naturale. Ele vor aduce cu sine noi investiţii în
tehnologii mai puţin poluante. În al doilea rând, după ce creşterea economică va
fi relansată, se vor crea noi presiuni asupra mediului. Cele mai importante
influenţe structurale asupra perspectivelor protecţiei mediului, pe termen scurt şi
mediu, sunt:

121
♣ partea din venitul naţional destinată investiţiilor a scăzut deja în mod
dramatic;
♣ structura consumului în sectorul public şi în cel privat se va schimba treptat,
în diverse moduri. Pe ansamblu, o fracţiune mai mică din venit va fi cheltuită
pentru bunuri industriale şi o parte mai mare va fi cheltuită pentru produse
ale industriei alimentare, hârtie şi produse chimice şi mijloace de transport.
De asemenea, cheltuielile pentru servicii vor creşte rapid. partea din venitul
naţional destinată investiţiilor a scăzut deja în mod dramatic;
♣ structura consumului în sectorul public şi în cel privat se va schimba treptat,
în diverse moduri. Pe ansamblu, o fracţiune mai mică din venit va fi cheltuită
pentru bunuri industriale şi o parte mai mare va fi cheltuită pentru produse
ale industriei alimentare, hârtie şi produse chimice şi mijloace de transport.
De asemenea, cheltuielile pentru servicii vor creşte rapid. Dezvoltarea
mijloacelor de transport private şi creşterea numărului de produse ambalate
vor ridica noi probleme legate de poluarea datorată traficului rutier şi
deleurilor menajere în oraşe;
♣ accentul pus în trecut pe atingerea unor niveluri prestabilite ale producţiei a
făcut ca multe industrii să devină notorii pentru risipa de materiale, energie,
muncă şi capital. Schimbări simple în reorganizarea producţiei vor permite
întreprinderilor să reducă risipa, să reducă supraîncărcarea schemei de
personal şi să producă mai mult cu acelaşi capital fizic.

Înlocuirea vechilor echipamente cu unele noi, care încorporează

tehnologii moderne, va aduce cu sine beneficii gratuite pentru mediul
încojurător.
Una din principalele forţe care determină schimbări structurale – şi una
din cele mai dureroase, dar esenţiale caracteristici ale reformelor – este creşterea
preţurilor la energie plătite de industrie şi chiar de populaţie la nivelul pieţei
internaţionale sau chiar peste acesta. Faptul că preţurile la energie sunt lăsate să
crească la nivelul pieţei va avea două efecte importante din punct de vedere al
poluării aerului:
1. va promova economisirea energie, astfel încât energointensivitatea activităţii
economice este de aşteptat să se reducă la jumătate în majoritatea ţărilor;
2. va aduce cu sine o schimbare în ponderea utilizării diverselor tipuri de
combustibil.

Subvenţiile la energie se evidenţiază prin efectele asupra mediului, dar şi

multe alte politici sectoriale sunt de dorit a acţiona atât din punct de vedere
economic, cât şi din punct de vedere al protecţiei mediului. În agricultură,
subsidiile la îngrăşăminte şi pesticide au încurajat folosirea neglijentă şi
excesivă a acestor substanţe cu rezultatul că infiltrările de pe terenurile agricole
au avut un impact serios atât asupra apelor de suprafaţă, cât şi asupra pânzei
freatice.

122
 Sprijinul special acordat creşterii intensive a animalelor a exacerbat în
mare măsură această problemă în unele regiuni. Reducerea sau înlăturarea
acestor subvenţii în ultimii ani a condus la o îmbunătăţire remarcabilă a calităţii
apei.
Este cunoscut faptul că în România resursele naturale au avut preţuri
foarte mici. Ca rezultat, considerentele economice nu au jucat un rol prea
important în deciziile privind exploatarea rezervelor sau utilizarea resurselor
naturale ca materii prime pentru industrie. Exploatarea zăcămintelor cu un
conţinut procentual scăzut de minereu a fost o practică obişnuită, ajungându-se
astfel la daune aduse mediului, disproporţionat de mari. Probleme similare au
caracterizat exploatările forestiere, în ciuda controlului centralizat de către
serviciile forestiere ale statului.

6.1.2. Sarcinile Autorităţii Centrale de Protecţie a Mediului

Readuse la forma de bază, principalele sarcini ale Autorităţii Centrale de

Protecţie a Mediului sunt:
a) Formularea şi reformularea periodică a unei politici generale de mediu.
b) Asigurarea unor condiţii de implementare adecvate pentru toţi partenerii
implicaţi, inclusiv pentru administraţia centrală. Aceasta este dusă la
îndeplinire prin:
- stabilirea unui cadru legal solid: integrat, clar şi executoriu;
- asigurarea unei infrastructuri infomaţionale care să cuprindă cunoştinţe de
mediu şi lărgirea “puterii de acţiune” a altor autorităţi administrative
(centrale şi locale);
- introducerea politicii de mediu în societate
c) Coordonarea aspectelor de mediu care apar în politicile altor ministere.
Aceasta se adresează cu precădere efectelor secundare asupra mediului pe
care le au activităţile întreprinderilor.
d) Monitorizarea şi evaluarea:
- stării mediului;
- rezultatelor implementării politicii.
Baza pentru aceste sarcini poate fi regăsită, de exemplu, în:
realizarea dezvoltării durabile pentru prevenirea crizelor ecologice;
legi, regulamente şi directive naţionale şi internaţionale;
documente ale politicii de mediu care au fost aprobate de parlament;
directive UE şi reglementări subsidiare;
legi de conduită;
acorduri

Ca parteneri ai ACPM pot fi incluşi toţi “actorii”, dintre care pot fi citaţi:
autorităţi locale sau guvernamentale, agenţi economici, grupuri-ţintă, grupuri
sociale, poluatori, cei care adoptă decizii, cei care întreprind acţiuni, etc.

123
 6.2. Domeniile politicilor de mediu

Politica de mediu care tratează o problemă specifică de mediu poate fi

formulată pe mai multe domenii. “Domeniile“ pot cuprinde un amestec al
următoarelor subiecte diverse:
tipuri de solicitări ale mediului;
teme de mediu;
substanţe;
produse;
regiuni;
grupuri-ţintă;
politici non-mediu, care afectează (în) direct mediul.

6.2.1. Problemele sectoriale de mediu

A. Tipuri specifice de solicitări

Cele mai cunoscute domenii ale politicii sunt cele care se adresează
tipurilor de solicitări pentru mediu pe sectoare, de exemplu, poluarea aerului
numai cu anumite substanţe. Structura organizaţională a celor mai multe
autorităţi centrale de protecţie a mediului este bazată pe tipuri de solicitări
(departamentul pentru aer, zgomot, sol, etc.)
Politicile bazate pe particularităţi ale tipurilor de solicitări sunt “limitate”,
adică se confruntă cu dificultăţi în integrarea altor aspecte ulterior în timpul
implementării. De exemplu, curăţarea aerului prin filtrare cauzează apariţia unei
probleme a deşeurilor solide sau fluide care sunt generate. Depozitarea acestora
va duce la poluarea solului şi pânzei freatice, prin percolare. Curăţarea solului
cauzează poluarea aerului, etc. Iată de ce, abordarea integrată este, în principiu,
mai bună decât oricare altă abordare pe sectoare, din punct de vedere preventiv

B. Substanţe specifice
O politică orientată în mod special asupra substanţelor capătă sens atunci
când:
- sunt în joc probleme de sănătate grave, cum este cazul utilizării azbestului
sau al metalelor grele. În astfel de situaţii, cel mai eficient este să se adopte
standardele internaţionale de sănătate publică şi profesională (standardele
ONU, OMS, UE). Ministerul Sănătăţii Publice trebuie să includă aceste
standarde (legate de efectele asupra mediului) în politica şi regulamentele
sale. Aplicarea acestor standarde trebuie să constituie procuparea principală
a “politicilor care se axează pe substanţe) atunci când:
- sunt recunoscute probleme de epuizare a resurselor, de exemplu, cositorul,
pădurile tropicale, etc.

124
- o substanţă este cea mai potrivită a constitui obiectul unei bazei de
impozitare, de exemplu, purtătorii de energie, cum ar fi benzina cu plumb,
taxa pe sulf, etc.

C. Funcţii de mediu specifice

O politică poate fi bazată direct pe deteriorarea funcţiilor de mediu, cum
ar fi sănătatea umană sau starea ecosistemului. Politicile îndreptate către
“sănătatea ecologică” se apropie mai mult de realizarea obiectivelor dezvoltării
durabile, deoarece cuprind ami multe aspecte care sunt esenţiale pentru
stabilitatea ulterioară. O politică ce tratează conservarea naturii sau dezvoltarea
acesteia poate cuprinde câteva subcategorii, cum ar fi politicile îndreptate către
salvarea unor tipuri de habitat specifice (cum sunt zonele umede), a salvării
unor specii pe cale de dispariţie (floarea de colţ, vulturul pleşuv, etc.).

6.2.2. Integrarea sectoarelor non-mediu

A. Temele de mediu
O temă tratează un grup de probleme de mediu importante care au cauze
comune şi efecte similare. Temele stimulează reflectarea asupra cauzelor şi
factorilor ce contribuie la apariţia problemelor de mediu, ca şi asupra ordinelor
de mărime şi mijloacelor de soluţionare a acestora. Exemple de teme din cadrul
unei politici de mediu:
- instabilitatea-schimbarea climatică (CO2);
- acidifierea;
- eutrofizarea;
- difuzia/dispersia substanţelor ecotoxice;
- îndepărtarea deşeurilor;
- factori perturbatori (zgomot, miros);
- deshidratarea solului: scăderea pânzei freatice;
- risipa: epuizarea resurselor de mediu:
- pierderea biodiversităţii;
- pierderea capacităţii de suport a ecosistemului;
- alcalinizarea;
- salinizarea;
- deşertificarea.

Tema care va fi aleasă depinde de circumstanţele specifice (legale,

financiare, etc.) şi de starea mediului în zona respectivă. O abordarea tematică
trebuie în orice caz utilizată atunci când se regăseşte în formarea politicii de
mediu.

125
 B. Abordarea integrată pe regiuni sau zone de mediu
În acest caz, politica şi implementarea se axează pe o zonă sau regiune
specială. Abordarea pe zone integrate reuneşte aspecte ale politicilor de mediu
şi ale celor socio-economice. Atunci când predomină aspectele non-mediu,
politica aparţiene categoriei socio-economică
O reală abordare este caraczterizată prin:
♣ o abordare de jos în sus: implicarea tuturor agenţilor locali în cooperarea cu
autorităţile locale;
♣ un înalt nivel de aplicabilitate, bun simţ şi pragmatism;
♣ utilizarea instrumentelor de planificare de mediu şi de folosinţa terenurilor,
combinate.

O abordare specifică unei regiuni poate fi utilă şi chiar necesară pentru a

obţine sau a menţine un nivel dorit al calităţii mediului într-o anumită regiune,
fie aceasta recreaţională, naturală, rezidenţială, sau pentru a implica calitatea
apei sau a peisajului, valorile zgomotului sau ale vibraţiilor, în următoarele
cazuri în mod tipic:
politica şi reglementările de mediu se dovedesc a fi insuficiente sau lipsesc
cu desăvârşire;
insuficienţa sau imatura organizare instituţională a infrastructurii, ceea ce se
poate manifesta prin:
- lipsa unui consens administrativ privind stabilitatea obiectivelor comune;
- slaba coordonare a instrumentelor şi resurselor aplicate;
- punere în aplicare inadecvată.
când se au în vedere regiunile foarte curate (în cazul cărora protejarea este
scopul principal) sau cu regiuni foarte deteriorate (în cazul cărora principalul
scop este reabilitarea);
cauza şi efectul se restrâng, la aceeaşi regiune, numărul de cazuri în această
situaţie fiind limitat, de exemplu, deşertificare datorită epuizării locale ale
resurselor de apă.

6.2.3. Integrarea externă în cadrul activităţilor social-economice

Problemele de mediu sunt mult prea complexe şi se află într-o

interdependenţă de natură social-economică cu toate activităţile din societatea
contemporană. Aşa numitele grupuri-ţintă pot cuprinde anumite linii de afaceri
sau de consumatori, dar şi organizaţii guvernamentale, asociaţii profesionale,
organizaţii neguvernamentale. Adevăratul succes al unei politici de mediu se
înregistrează atunci când aceste grupuri internalizează principiile de mediu de
bază în propriile politici şi comportament, majoritatea acestora neavând legătură
cu mediul.

126
 A. Abordarea pe grupuri-ţintă
Un grup-ţintă este un grup din cadrul unei societăţi cu o anumită coeziune
în ceea ce priveşte caracterul, originea sau dimensiunea şi care:
- produce o solicitare a mediului, care constituie o contribuţie substanţială
la o temă sau
- trebuie să fie implicat pentru a rezolva una sau mai multe probleme cu
tematică de mediu.

Un grup-ţintă, deci, poate fi orice sudiviziune a industriilor, agriculturii,

transporturilor şi comerţului, consumatorilor sau administratorilor care întrunesc
anumite trăsături în comun şi pentru care, se presupune, formularea şi
implementarea politicii de mediu este utilă. O politică a grupurilor-ţintă se
direcţionează de la sine către aceşti agenţi influenţi.

SUBSTANŢE PROBLEME
GRUPURI-ŢINTĂ ELEMENTARE DE MEDIU

Industria chimică Distrugerea

stratului de ozon
Fosfor

Depozitarea
Rafinării Halogeni gunoiului de
grajd

Azot
Efectul de seră
Agricultura
Carbon Acidifierea
solului
Industria energetică
Sulf
Ozonul de la
nivelul solului
Metale grele
Transporturi Difizia
poluanţilor
Substanţe
radioactve
Managementul Îndepărtarea sau
gunoaielor îngrădirea

Fig. 6.1 Conexiunea care există între “grupurile-ţintă” şi “problemele de

mediu”

Schema de mai sus reflectă conexiunea care există între “grupurile-ţintă”

şi “problemele de mediu”.

127
 O politică a grupurilor-ţintă întruneşte cele mai puţine probleme de
implementare pentru acele grupuri care sunt reduse ca număr, au un caracter
omogen şi sunt bine organizate, cum ar fi rafinăriile. Grupurile care sunt dificil
de contactat datorită numărului mare de persoane, omogenităţii şi structurii
organizaţionale nedeterminate, cum ar fi consumatorii sau comerţul ambulant,
etc., ridică probleme mult mai mari.

Sector omogen Sector eterogen

Bază de cunoştinţe

Pregătire

Declaraţia de intenţie
(planul integrat de ţinte de mediu)

Dezvoltare detaliată Dezvoltare detaliată

Fazele planului şi instrucţiuni

Plan de implementare la
Proiectul planului de mediu
nivel de ramură
al companiei

Implementarea planurilor de
Implementare mediu ale companiei

Monitorizare şi punere în aplicare

Fig. 6.2 Dificultatea creată de sectoarele eterogene

În schema de mai sus, dificultatea creată de sectoarele eterogene se

reflectă în etape suplimentare existente în procedura de a impune implementarea
obiectivului de mediu.

B. Abordarea produsului
O politică de mediu bazată pe produse trebuie să lege între ei toţi agenţii
cauzatori şi toate solicitările care apar în timpul “ciclului de viaţă” al produsului
respectiv. Introducerea unei politici speciale axate pe produse capătă sens numai
pentru acele cicluri de produse care au largi implicaţii de mediu. Aceasta
înseamnă că obiectul politicii îl constituie fie producţia în masă, fie substanţele
periculoase sau rare.

128
 Principalul scop al unei politici axate pe produse este acele de a promova
produsele care nu atacă mediul, ceea ce include:
“închiderea” ciclului de viaţă al produsului;
stimularea utilizării produselor care au solicitări pentru mediu asociate mici:
o mare durată de viaţă;
mărirea durabilităţii bunurilor, de exemplu, prin îmbunătăţirea calităţii şi
întreţinerii pe tot parcursul ciclului de producţie;
o mai mică utilizare a resurselor;
un mai mic impact asupra mediului;
un design eficient, de exemplu, pentru separarea mai uşoară, ulterior, în
stadiul reciclării deşeurilor;
încurajarea reflecţiilor asupra “necesităţii” produselor;
promovarea responsabilităţii interdependente a tuturor agenţilor de-a lungul
întregului lanţ de producţie: furnizorii de resurse, producătorii,
transportatorii, investitorii, consumatorii, procesorii reziduurilor.

Pentru a măsura impactul unui produs asupra mediului sunt necesare

instrumente ca Analiza ciclului de viaţă (ACV) şi cotele de nivel aferente.
Totuşi, ACV definită prin ISO 14041 este mai mult o tehnică foarte costisitoare
decât o metodă cantitativă bine stabilită.
Consumatorii trebuie încurajaţi să adopte tipare de consum mai
“prietenoase mediului” în stilul de viaţă.

6.2.4. Combinaţii de domenii ale politicii

Politicile pe sector pot fi combinate cu altele, diferite, integrate, dar cu

multă atenţie, pentru a nu acţiona una împotriva celeilalte. Datorită
complexităţii unei probleme de mediu mnu există un model integrat unic pentru
o combinaţie optimă. Anumite aspecte, totuşi, trebuie să fie asigurate, precum:
☻ stabilirea unor conexiuniputernice cu aspecte cauzale, cum ar fi: grupuri-
ţintă, activităţi din interiorul oraşelor, anumite produse, etc.;
☻ stabilirea unor responsabilităţi, răspunderi şi imputerniciri clare;
☻ expertiza;
☻ politica nu trebuie să devină prea complexă, de exemplu, imposibil de
administrat datorită combinaţiei de domenii ale politicii.

6.3. Instrumente ale politicii de mediu

6.3.1. Mijloace şi instrumente ale politicii de mediu

Alegerea priorităţilor în politica şi strategia de mediu se face între

abordarea de tipul “impune şi controlează” (IC), care se bazează pe metode de
reglementare, cum sunt permisele de a emite poluanţi şi abordarea bazată pe

129
“mecanisme de piaţă” (MP), care se bazează pe instrumentele economice, cum
sunt impozitele sau taxele de poluare, vinderea sau cumpărarea dreptului de
polua sau schemele de rambursare a depozitelor bancare. Se preferă, de obicei, o
abordare de tipul “impune şi controlează”, deoarece reglementarea oferă
perspectiva certitudinii respectării unor limite predeterminate ale emisiilor şi
este, în general, mai uşor de implementat.
În practică, soluţia este o combinaţie între cele două tipuri de instrumente.
Pentru poluanţii de tipul pulberilor sedimentabile, bioxidului de sulf,
deşeurilor consumatoare de oxigen biologic (CBO) şi a suspensiilor solide
şi/sau pentru sursele mari, abordările bazate pe mecanismele pieţei sunt fezabile
şi atractive, în special acolo unde există o gamă variată de procese tehnologice
şi opţiuni pentru control, sau acolo unde tehnologia se schimbă rapid. Pentru
micropoluanţi şi/sau surse mici, problemele monitorizării sunt mult mai greu de
rezolvat şi singurele alternative eficace ar putea să fie reglementările specifice,
fie controlul costului materiilor prime.
Sunt necesare evaluări minuţioase ale oportunităţii diverselor combinaţii
de instrumente în abordarea problemelor de protecţie a mediului. Acestea
trebuie să se concentreze asupra problemelor practice ale implementării şi
asupra unei estimări economice a costurilor relative ale abordărilor alternative.
Ţinând cont de acestea se desprind următoarele concluzii generale:
◙ o abordare bazată pe reglementări este de obicei adecvată în cazul
micropoluanţilor, cum sunt metalele grele şi cele mai multe din substanţele
chimice toxice. Costurile şi dificultatea monitorizării emisiilor de acest gen
de poluanţi sunt mari, costurile adoptării unei soluţii greşite sunt adesea
mari, dar costurile controlului emisiilor par să fie relativ mici. O
reglementare adecvată include standarde tehnologice care obligă
întreprinderile să utilizeze anumite tipuri de procese tehnologice şi anumite
dispozitive de control.
◙ standardele sau limitele pentru emisii pot fi folosite fie pentru a impune
utilizarea unei anumite tehnologii, fie ca instrumente pentru a atinge nivelul
dorit de calitate a mediului în afara întreprinderii. Deoarece un monitoring
continuu al emisiilor poate să nu fie posibil sau să fie prohibitiv de costisitor,
de obicei, se fac controale la întâmplare, prin sondaj, sau există un program
de monitoring regulat, intermitent, pentru a se asigura respectarea
standardelor.
◙ taxele de poluare pot fi folosite la reducerea emisiilor de la întreprinderile
industriale mari şi mijlocii, care pot fi monitorizate la cost rezonabil. Acestea
se pot aplica la poluanţi ai aerului, cum sunt pulberile sedimentabile,
bioxidul de sulf, oxizii azotului şi la poluanţi ai apei, cum sunt materiile
organice, suspensiile organice, suspensiile solide şi anumite metale grele.
◙ permisele negociabile de emisie au un avantaj faţă de taxele de poluare, în
sensul că ele oferă o relativă certitudine asupra nivelului total al emisiilor.

130
◙ taxele pe produs şi schemele de rambursare a depozitelor bancare au fost
folosite cu succes în cazul diferitelor tipuri de deşeuri solide şi pentru a
încuraja reciclarea sticlei şi a aluminiului.

Trebuie făcută deosebirea între instrumentele politicii de mediu şi

mijloacele de implementare a politicii de mediu.
Instrumentele politicii de mediu pot fi definite ca un mecanism de bază,
care stau la dispoziţia guvernelor, prin care pot influenţa populaţia şi
organizaţiile, pentru a schimba mentalitatea oamenilor în direcţa necesară
atingerii obiectivelor şi scopurilor dorite.
Mijloacele de implementare pot fi definite ca metode sau unelte auxiliare
care pot ajuta componenta operaţională în intenţia de a alege strategia politică şi
setul de instrumente într-un mod mai eficient şi efectiv.
Fiecărui tip de instrument îi corespunde o multitudine de mijloace de
implementare. Adesea, unele mijloace se pot aplica mai multor tipuri de
instrumente ale politicii, de exemplu, cercetarea, educaţia, metodele statistice
(tabelul următor).
Tabelul 6.1
Mijloace de implementare
Tipuri de Reglementări Economice Sociale Tehnice
instrumente
Mijloace de Legi Management Educaţionale Norme
implementare Cercetare pe proiect Motivaţionale Cercetare
Impozite Informaţie Tehnologizare
Informaţie Taxe Legi Monitorizare
Norme
Management Informaţie
pe proiect cercetare

Se disting trei tipuri mari de instrumente ale politicii de mediu:

1) Autoritatea legalizată;
Reglementarea de mediu administrativă (publică) şi directă:
2) Stimulente legate de conducerea Tranzacţiilor financiar-economice pe piaţă,
inclusiv subvenţii, taxe, etc.
3) Administrare comunicativă pe baza schimbului de informaţii convingătoare
şi implicării interactive a societăţii (sau a unor părţi ale acesteia).

6.3.2. Reglementări de mediu

În reglementările de mediu, accentul cade pe legi şi reglementări cadru,

precum şi normative şi instrucţiuni subsidiare.
Sintetic, majoritatea elementelor şi aspectelor care pot fi reglementate în
structura unor legi ale managementului integrat de mediu, sunt:

131
 definiţiile conceptelor şi domeniilor de aplicare;
aspectele instituţionale (Autorităţi centrale, locale, atribuţii, etc.);
aspectele internaţionale;
planificarea;
norme şi standarde;
zonarea de mediu;
evaluarea impactului asupra mediului;
activităţile firmelor şi administratorilor în raport cu mediul (de exemplu,
abordarea pe grupuri-ţintă);
cerinţele produselor în raport cu exigenţele mediului (politici);
substanţe chimice;
tipuri de solicitări de mediu. Gestionarea diferiţilor factori de mediu:
- deşeuri;
- apă;
- radiaţii;
activităţi speciale;
cerinţele măsurătorilor şi înregistrărilor (inclusiv monitorizarea);
procedura de acordare a licenţelor/permiselor;
coordonarea cu alte legi şi cu alte autorităţi ce pot avea atribuţii de mediu;
reglementări financiare;
responsabilitate şi răspundere (faţă de risc) privind:
- manevrarea şi procesul de fabricaţie a bunurilor şi substanţelor
periculoase;
- furnizarea de informaţii esenţiale de mediu publicului “Dreptul de şti”,
mai ales în ceea ce priveşte riscurile mari, cum ar fi centralele nucleare,
etc.;
- siguranţa financiară;
- reconstrucţia ecologică a zonelor afectate;
- măsuri luate în împrejurări extreme (situaţii de calamităţi naturale);
- punerea în aplicare;
- sancţiuni;
cerinţe de informare şi publicitate (comunicare);
apeluri adresate societăţii civile;

Principale avantaje ale unor reglementări şi legislaţii directe sunt

următoarele:
1. Stabileşte de la început:
♦ Drepturile democratice ale tutror cetăţenilor mai ales în cazul activităţilor
şi substanţelor periculoase;
♦ Standardele minime privind emisiile, comportamentul, calitatea, etc.
2. Pot fi aplicate atunci când mecanismele pieţei şi posibilităţile unei
comunicări convingătoare sunt:
♦ Absente sau sortite eşecului;

132
 ♦ Nu se poate cădea de acord asupra acestora.

Principale dezavantaje şi limitările reglementărilor directe constau în:

Este necesar mai mult timp pentru a produce o structură solidă şi integrată a
legislaţiei;
Poate da impresia greşită că, o dată rezolvată cum trebuie pe hârtie,
angajarea reglementării se va face în mod automat. În practica implementării
s-a dovedit că “închiderea lanţului de reglementare” consumă mult timp în
sensul elaborării setului de legi coerent şi unitar;
Nu poate acoperi toate situaţiile din practică într-un mod legal şi flexibil.
În general, practica a demostrat că trebuie să aibă:
- reguli mai puţine, dar mai bine coordonate între ele (unele care să fie
integrate);
- reguli mai puţin stringente şi detaliate, dar mai clare şi mai ine aplicate.

6.3.3. Instrumente financiar-economice

Mecanismele economice ale pieţei şi reglementarea acestora pot avea o

puternică influenţă către dezvoltarea durabilă susţinută, datorită internalizării
comportamentului raţional pentru mediu.
Tipul financiar-economic de instrument al politicii, atunci când este
aplicat din motive de mediu, utilizează şi direcţionează (legea privată)
mecanismele tranzacţiilor de piaţă cu ajutorul următoarelor obiective:
☻ a stimula comportamentul raţional pentru mediu;
☻ a finanţa implementarea politicii de mediu, de exemplu obţinerea de fonduri
pentru măsuri preventive sau corective;
☻ a obţine fonduri, în general, fapt care serveşte indirect înfăptuirea scopurilor
de mediu.

Instrumentele financiar-economice pot fi de mai multe tipuri: de tipul

stimulentului, al sancţiunilor sau al impozitelor generale.
Principalele avantaje ale mecanismului financiar-economic sunt:
Rezultatele sunt adesea obţinute mai ieftin şi mai repede decât prin
reglemetarea directă (de exemplu, utilizarea benzinei fără plumb).
Este adesea mai eficient decât recurgerea la autorizaţii, standarde şi
“discuţii”. Acest fapt este în mod special valabil atunci când:
Efectul asupra economiei este negativ, neutru sau pozitiv numai marginal;
Costurile de monitorizare (costurile de verificare a respectării
reglementărilor şi de măsurare a efectelor acestora asupra calităţii
mediului) sunt reduse. Acest fapt se aplică în aczuri cum ar fi:
Substituţia produselor cu efect nociv asupra mediului;
Închiderea lanţurilor de producţie;
Atunci când este necesară, o abordare diferenţiată;

133
 Companiile, de exemplu, cele de asigurări, duc la îndeplinire
monitorizarea în scopuri proprii.

Principalele dezavantaje şi neajunsuri ale acestui mecanism de piaţă sunt

următoarele:
Uneori nu este disponibil, din cauza:
Naturii problemei sau,
Dificultăţi de aplicare a acestuia, datorită, de exemplu, aspectelor
acordurilor comerciale şi politice internaţionale.
Nu poate oferi siguranţă (de exemplu, nu poate asigura faptul că producţia şi
folsirea produselor, substanţelor sau activităţilor periculoase va înceta).
Nu conduce în mod inerent la “internalizarea” valorilor de mediu.

Trebuie făcută o distincţie clară între (a) taxele pentru permisele de

aemite poluanţi sau taxele de poluare al căror scop este acela de a acoperi
costurile administrative şi costul monitorizării necesare pentru orice sistem de
reglementări pentru protecţia mediului şi (b) taxele de polare legate de nivelul
daunelor provocate de emisii.

6.3.4. Instrumente social-comunicative

Mecanismul instrumentelor social-comunicative încearcă să includă

schimbarea comportamentală prin implicare care solicită respectul faţă de lege,
dar permite, de asemenea, existenţa unei anumite “autoreglementări” şi libertăţi
sociale. Acest fapt se realizează prin acorduri voluntare, neoficiale, în forma cea
mai oficializată, conform dreptului privat. Înţelegerile pot trata orice subiect,
atâta vreme cât acesta nu este interzis de lege.
În cadrul acestui mecanism social, administraţia stabileşte calea
principală către dezvoltarea durabilă susţinută şi apoi adoptă o atitudine
stimulativă în procesul care urmează, în timp ce monitorizează şi rezultatele.
Cooperarea este cel mai important principiu al instrumentului social
comunicativ.

6.3.5. Combinaţii de instrumente ale politicii de mediu

Seria de tipuri de instrumente legale, economice, sociale, reprezintă

implicarea din ce în ce mai kmică a guvernului în punerea în aplicare a acestora
şi ocreştere a responsabilităţilor persoanelor şi organizaţiilor în societate.
Este necesar să fie pus la punct un sistem de clasificări pentru a fi de
ajutor la selectarea unei combinaţii de instrumente adecvate într-o anumită
situaţie. Acest sistem se bazează pe:
modul de funcţionare a mecanismului instrumentului;
respectiva situaţie, problemă de rezolvat, care cuprinde factori, precum:

134
 - capacitatea emisiilor şi efectelor de a fi recunoscute;
- structura grupurilor-ţintă de a fi implicate;
- gradul de rezistenţă şi costurile privind grupul-ţintă.

Desigur, procesul de adoptare a deciziilor, în realitate, este serios

influenţat de preferinţele politice, interese şi intuiţie. De aceea, aceste analize
temporare par să funcţioneze foarte bine pe hârtie, dar mai puţin în luptele
zilnice pentru putere şi interese care apar a dată cu abordările nesigure.
Tabelul 6.2
Procesul de adoptare a deciziilor
MECANISME LEGEA PUBLICĂ LEGEA PRIVATĂ PARTICIPARE
Coerciţiune Reglementare directă
Schimb Taxe Contracte
Subvenţii Răspundere
Proprietate
Persuasiune Evaluarea impactului Înţelegeri
ecologic Educaţie
Obligaţia de informare Campanii
Sponzorizarea organizaţiilor
de mediu
Ecoechitatea

Ca o concluzie generală simplificată, se poate afirma că:

◙ instrumentul de reglementare directă este necesar atunci când trebuie
stabilite şi menţinute un fundal general democratic şi o certitudine juridică;
◙ instrumentul financiar-economic trebuie să fie întotdeauna aplicat atunci
când:
- este în mod clar disponibil;
- nu sunt create riscuri mari de mediu;
- distribuirea costurilor rezultate este legitimă;
- există o funcţionare pozitivă a activităţii economice.
◙ instrumentul comunicativ este, în special, util în următoarele cazuri:
- un start rapid către realizarea unor obiective pe termen lung;
- trebuie trezită conştientizarea existenţei unei politici şi trebuie promovată
implicarea în implementarea acesteia;
- celelalte mecanisme trebuie întărite.

Drepturile şi obligaţiile legale oficiale nu pot fi încălcate de o înţelegere.

În ciuda celor căzute de acord prin înţelegere, o licenţă de mediu trebuie să ia în
considerare toate cerinţele legii. Aceasta trebuie să ţină cont de:
♦ perspectiva disponibilă în momentul acordării licenţei;
♦ interesele terţei părţi (de exemplu, ale vecinilor);
♦ interesele de mediu;

135
♦ cerinţele procedurale oficiale.

6.3.6. Fondul pentru mediu

Un instrument deosebit de util şi eficient în realizarea şi materializarea

unor acţiuni sau proiecte de anvergurăpentru protecţia mediului s-a dovedit a fi
şi “Fondul pentru mediu”. Fondul pentru mediu a fost iniţiat şi dezvoltat ca un
concept economic, aplicabil în economiile în tranziţie pentru antrenarea de
resurse suplimentare şi susţinerea financiară a acţiunilor de protecţie a mediului
în ţări având la momentul respectiv multe priorităţi şi necesităţi de ordin socio-
economic şi în care problemele de mediu nu au posibilitate de a deveni
probleme prioritare. Aceste fonduri au un statut guvernamental sau
semiguvernamental, utilizând capitalizare printr-o serie de surse, cum ar fi
taxele şi amenzile de mediu.
Cadrul instituţional şi juridic al acestor fonduri variază foarte mult:
entităţi juridice, relativ independente, extrabugetare, cu infrastructură
instituţională proprie;
linii bugetare ale Autorităţii Centrale de Mediu şi administrate de aceasta;
firme mixte ale Guvernului;
fundaţii non – profit;
“instituţii de stat” cu destinaţie specială.

O mare varietate şi posibilităţi se remarcă şi în cazul veniturilor

fondurilor de mediu, care pot consta din:
• taxe şi amenzi pentru poluare (ape uzate, emisii în atmosferă, generare de
deşeuri);
• taxe pentru utilizarea unor resurse naturale (minerit, lemn, ape minerale);
• taxe pentru utilizarea unor anumite tipuri de produse (taxa pe sulf sau pe
plumb din combustibil, ambalaje);
• sume din privatizare;
• surse străine (granturi, schimbarea datoriilor în cheltuieli de mediu);
• operaţiuni financiare proprii (credite cu dobândă);
• capitalizare.

Având în vedere că majoritatea ţărilor care au fonduri de mediu sunt, în acelaşi

timp şi semnatare ale tratatului de preaderare la Uniunea Europeană, în aceste
condiţii, fondurile de mediu trebuie să respecte cerinţele specifice ale UE şi ale
programelor sale de asistenţă, cum ar fi:
criteriile de eligibilitate, apreciere şi selecţie a proiectelor compatibile cu
priorităţile de aderare;
proceduri competitive de achiziţii compatibile cu regulile de achiziţii din
UE;

136
 contabilitate, management financiar şi audit în conformitate cu standardele
recunoscute de UE.

În România Fondul de Mediu a fost creat prin Legea 73/2000 şi prin Ordonanţa
de Urgenţă nr. 93/2001 de modificare şi completare a legii 73/2000 privind
Fondul de Mediu.
Pentru intrare în efectivitate mai sunt necesre promovarea unor
reglementări care să soluţioneze:
- Administraţia Fondului de Mediu;
- Manualul de operare;
- Managementul ciclului proiectelor, etc.

Factorul de decizie al fondului, conform legislaţiei româneşti, este un

Comitet de Avizare care are următoarea componenţă:
reprezentanţi ai unor ministere implicate (Ministere, Finanţe, Sănătate,
Industrie, Agriculturii, etc.);
directorul general al fondului;
reprezentant al ONG-urilor de mediu, desemnat prin vot.

Conform legislaţiei româneşti, veniturile fondului pentru mediu pot

proveni din:
cota de 20 % din valoarea încasată pentru exportul de fier vechi,
cota de 30 % din valoarea încasată pentru exportul de deşeuri din metale
neferoase;
cota de 30 % din valoarea încasată pentru exportul de buşteni;
cota de 5 % din valoarea de import a deşeurilor de hârtie;
cota de 10 % din valoarea încasată din comercializarea pe piaţa internă a
substanţelor periculoase şi a produselor cu potenţial toxicologic ridicat,
indiferent de provenienţa acestora;
alocaţii de la bugetul de stat, vărsăminte, donaţii, sponsorizări, asistenţă
financiară din partea persoanelor fizice sau juridice române sau străine;
sumele încasate din restituirea creditelor acordate, dobânzi, alte operaţii
financiare derulate din sursele financiare ale Fondului pentru Mediu;
asistenţa financiară din partea unor organisme internaţionale;
sumele încasate de la manifestări organizate în beneficiul Fondului pentru
Mediu.

Reglementarea dă şi o orientare privind tipul de proiecte eligibile pentru

finanţare din Fondul pentru Mediu, cum ar fi:
proiecte vizând controlul şi reducerea poluării aerului, apei şi solului,
inclusiv prin utilizarea de tehnologii “curate”;
protecţie resurselor naturale;
gestionarea sau reciclarea deşeurilor;

137
 tratarea şi/sau gestioanarea deşeurilor periculoase;
protecţia şi conservarea biodiversităţii,
educaţia şi conştientizarea biodiversităţii.

În ceea ce priveşte modul de susţinere financiară a proiectelor, Fondul

pentru Mediu are prevăzute următoarele posibilităţi:
◙ finanţarea proiectelor prin credite rambursabile sau nerambursabile;
◙ cofinanţarea unor proiecte finanţate din surse externe prin credite
rambursabile sau granturi;
◙ subvenţionarea totală sau parţială a unor dobânzi din creditele acordate de
bănci,
◙ garantarea unor credite interne pentru finanţarea proiectelor, în limita a
maximum 60 % din valoarea acestuia.

6.4. Managementul implementării politicii de mediu

6.4.1. Generalităţi

Prezenţa unor tipuri de incertitudini fundamentale, complet diferite,

trebuie să fie înţeleasă, pentru a putea face să funcţioneze conceptul
“implementarea politicii de mediu”.

A. Incertitudini ştiinţifice
Acestea sunt legate de marea dificultate de a primi anumite date privind
problemele de mediu, de exemplu:
- gradul schimbării climatice, datorată creşterii CO2;
- toxicitatea cumulativă a unui amestec de concentraţie redusă din mai multe
substanţe chimice.

Tipul de incertitudine supra faptelor poate fi redus prin cercetare şi studii

fie teoretice, fie pe teren, dar niciodată redus la zero.
B. Incertitudini normativ-politice
Esenţa problemei constă în cât de mult trebuie şi cât de mult poate fi
societatea influenţată de procesul de formare a unei politici.
Factorul de bază al acestei probleme de intervenţie ţine de modul cum
apreciază diferitele părţi importanţa deteriorărilor de mediu, în legătură cu
interesele lor sociale şi economice, cu riscurile şi distribuţia costurilor şi
beneficiilor.

C. Incertitudini sociale
Acestea se referă la poziţii, necesităţi ale grupurilor implicate care sunt
nnumai parţial cunoscute, ca şi la influenţarea deciziilor acestora, fapt ce poate
afecta deciziile proprii.

138
 Planificarea politicii urmăreşte îndeplinirea următoarelor etape:
• analiza ştiinţifică şi politică a problemei în contextul său istoric, actual şi
viitor;
• descrie situaţii dorite, de la declaraţia misiunii către scopurile cantitative;
• strategiile şi tacticile care pot fi adoptate;
• proiectarea abordărilor (căilor) alternative posibile pentru a obţine soluţii
care să realizeze scopurile propuse;
• dezbaterea asupra stabilirii priorităţilor, care solicită o viziune politică clară
asupra schimbărilor necesare şi interpretarea riscurilor incertitudinilor deja
existente;
• adoptarea deciziilor politice, care solicită abordări alternative valabile,
realiste şi disponibile;
• introducerea politicii în lumea din afară.

Principalele etape în elaborarea unei politici de mediu sunt:

◙ analiza şi definirea problemei;
◙ stabilirea ţintelor;
◙ linii de orientare a strategiei;
◙ abordări alternative;
◙ stabilirea priorităţilor;
◙ decizia politică;
◙ elemente opţionale, consolidarea legăturii cu implementarea;
◙ trăsături cheie ale Planurilor Naţionale de Acţiuni de Mediu.

6.4.2. Analiza şi definirea problemei

Modurile de obţinere a datelor de intrare necesare pentru analiza unei

probleme de mediu, pot fi variate: de la brain storming la informaţii din baza de
date; de la expertiza angajată până la solicitarea opiniilor subiective ale
comunităţii afectate.
Principale caracteristici ale unei probleme de mediu sunt:
1) constituienţi principali ai problemei de mediu:
De exemplu, valorile sau funcţiunile legate de mediu care sunt ameninţate:
a) procesele ecologice destabilizante;
b) funcţiile de folosinţă a terenurilor limitate.
2) efectele asupra mediului:
a) pierderea ecosistemelor oligotrofice;
b) eutrofizarea apelor de suprafaţă;
c) poluarea pânzei freatice.
3) substanţele relevante:
a) azot (N);
b) fosfor (P);

139
4) sectoarele principale din economie (posibile grupuri-ţintă):
a) agricultura;
b) industria;
c) gospodăriile.
5) cauzele principale:
Aşezate într-o ordine logică, de exemplu, după magnitudine, traiectoria
cauză-efect, sau cronologic:
a) utilizarea prea intensivă a fertilizatorilor în agricultură;
b) efluenţii industrialiŞ
c) efluenţii de apă deversată şi deşeurimenajere;
d) depunerea de noxe în atmosferă.

Acţinile trebuie să fie realiste în practcă, de aceea trebuie să se supună cel

puţin următoarelor criterii:
să fie realizabile:
să fie sprijinite de toate grupurile implicate;
să fie disponibile tehnici şi unelte;
încadrarea în timp să fie realistă;
cea mai mare eficienţă va fi obţinută atunci când sunt în joc investiţiile de
înlocuire;
să existe o suficientă capacitate de lucru a organizaţiilor care asigură
implementarea.
să fie măsurabile:
să fie unice;
să fie disponibil un orar.
să fie compatibile între ele.
atunci când stabilesc mai multe acţiuni, acesta devine un aspect important
al integrării.

6.4.3. Linii directoare în procesul de formulare a politicii

Următoarele elemente de bază, regăsite şi în conceptul de dezvoltare

durabilă, reprezintă liniile de orientare a procesului de formulare a politicii:
aplicarea principiilor democratice:
- corectitudinea;
- susţinerea;
- răspunderea, responsabilitatea şi obligaţiile celor care adoptă deciziile;
- participarea publică;
- învăţarea şi cooperarea.
vizualizarea intereselor posterităţii în luarea deciziilor;
reflectarea costurilor şi beneficiilor de mediu asupra economiei;
prevenirea apariţiei “stresurilor” de mediu;
închiderea lanţului producţie-reziduuri;

140
 luarea în considerare a implementării în timpul formulării unei politici;
aplicarea principiilor de integrare, ori de câte ori este necesar;
cooperarea pe diferite planuri şi sectoare;

6.4.4. Abordări alternative

Abordările trebuie să fie stabilite la nivelul strategic-tactic, luând în

considerare următoarele:
- o problemă locală anume şi contextul acesteia;
- principiile normative de la baza acesteia;
- implementarea ulterioară.

Este rezonabil să se adapteze politica la ideile şi evoluţiile internaţionale,

deoarece astfel se va înlesni comunicarea internaţională, ceea ce va putea servi
unor scopuri de finanţare.

6.4.5. Stabilirea priorităţilor

Prioritizarea este necesară ori de câte ori există posibilităţi opţionale sau
criză de timp.
Secvenţa elementară în care se poate face ierarhizarea opţiunilor poate fi
următoarea:
1. Excluderea opţiunilor care încalcă principiile fundamentale ale propriei
organizaţii.
2. Alegerea opţiunilor “optime” pe baza unor criterii raţionale. Această metodă
este foarte puţin aplicabilă, întrucât întotdeauna apar intervenţii asupra
priorităţilor.
3. Decizia, din punct de vedere, normativ-politic supra aspectelor ce nu pot fi
hotărâte în mod raţional.
4. În toţi aceşti paşi, vor trebui să se facă şi alegeri sub aspect practic.

Priorităţile stabilite la nivelul unei organizaţii (minister) au efect asupra

altor organizaţii (municipalităţi, întreprinderi, universităţi) care îşi stabilesc
propriiile priorităţi (incertitudine socială) şi de aici pot apărea probleme în
implementare.
Există instrumente (metode) ce se pot dovedi utile pentru stabilirea
priorităţilor. Acestea variază de la instrumente sofisticate (dar practic limitate),
cum ar fi analiza multicriterială, până la metode mai pragmatice, cum ar fi
participarea publicului, consultarea experţilor, sondaje.

141
 6.4.6. Decizia politică

Politicienii nu decid numai criteriile cantitative legate de aspectele de

mediu, ci combină aceste informaţii şi cu:
☻ Viziunea lor politică şi intuiţia pragmatică a situaţiei politice;
☻ Politici conexe şi consecinţele politice anticipate, incluse prin această
decizie.
De exemplu:
- reorganizări administrative;
- reacţiile societăţii;
- relaţii cu alte ministere;
- reacţia partidelor politice;
- multe alte posibilităţi.

În condiţiile creşterii influenţei doctrinei ecologiste în condiţiile în care

reprezentanţi ai unor partide ecologiste intră în componenţa parlamentului sau a
structurilor administrative, această politică poate fi influenţată în favoarea
protecţiei mediului.

6.4.7. Asigurarea condiţiilor pentru implementare

Faza de formulare a politicii se termină în momentul acceptării de către

parlament, consiliul local sau consiliul de administraţie a acţiunilor şi metodelor
descrise în planul de politică.prin urmare, trebuie avută în vedere introducerea
în plan a următoarelor elemente:
♦ Planuri de acţiune – sunt traducerea politicii în sarcini concrete, ce vor fi
efectuate de anumite grupuri într-o anumită perioadă de timp, de exemplu,
planurile naţionale de acţiune pentru Protecţia Mediului (PNAPM).
♦ Alegerea instrumentelor de implementare – conduce la o implementare
ulterioară mai clară pentru factorii de decizie şi politicieni.
♦ Prezentarea politicii celor din afară – planificarea acestei faze importante
încă din faza de formulare a politicii va îmbunătăţi eficacitatea planului de
politică. Ea este de multe ori omisă.
♦ Politica auxiliară ajutătoare – pentru a facilita implementarea unei anumite
politici se pot lua măsuri suplimentare în domeniul organizării, informării,
comunicării, instrumentelor, finanţării, etc. Un motiv pentru a adopta această
alternativă este că ea ar putea fi utilă în acelaşi timp mai multor politici.

6.4.8. Trăsături fundamentale ale unui program de acţiune pentru

protecţia mediului (PNAPM)

Principalele concluzii desprinse în urma seminarului internaţional privind

experienţa în domeniul elaborării şi implementării Planurilor naţionale pe

142
termen lung pentru protecţia mediului PNAPM, din Canada din octombrie 1993,
valabile şi astăzi, sunt:
Nu există un model unic de PNAPM. Fiecare caz trebuie adaptat situaţiei
specifice din ţara respectivă. Planificarea naţională a dezvoltării durabile
trebuie văzută ca o activitate flexibilă, care răspunde schimbărilor de
necesităţi şi forme.
Elementele pe care ar trebui să le conţină, de preferinţă, sunt cele care:
- determină şi îmbunătăţesc baza de informaţii;
- dezvoltă o puternică monitorizare a capacităţii de performanţă;
- stabilesc obiective de eprformanţă şi ţinte cantitative.
Accentul trebuie să cadă asupra procesului de stabilire a strategiei planului şi
nu pe planificare de dragul planificării.
Principalii factori implicaţi din societate trebuie să participe atât la
proiectarea, cât şi la implementarea planului.
Pentru a avea succes este esenţial să existe hotărâre şi perseverenţă din
partea oficialilor şi angajament şi conducere din partea oamenilor politici.
Prezentarea unui plan de politică trabuie să cuprindă următoarele acţiuni:
larga diseminare a conţinutului planului şi încurajarea publicului să participe
la dezbaterea lui. Deciziile luate în cadrul politicii trebuie să fie foarte clar
explicate.
asigurarea facilităţilor necesare pentru a face posibile sarcinile implementării
(pentru administraţia locală, companii, cetăţeni) pentru asigurarea
instrumentelor, informaţiilor sau fondurilor necesare.
obţinerea unor acorduri clare în ceea ce priveşte implementarea sarcinilor
sau activităţilor, derivate din ţintele politicii.

143
 7. STRATEGII DE PROTECŢIE A MEDIULUI

7.1. Necesitatea unei strategii de mediu

7.1.1. Probleme actuale ale omenirii

Tabelul 7.1
Probleme actuale ale omenirii
PROBLEME GLOBALE PROBLEME DE MEDIU
SUPRAPOPULAREA SCHIMBĂRI CLIMATICE
PENURIE DE HRANĂ DEPRECIEREA STRATULUI DE OZON
POLUARE ACCIDENTE MAJORE
SCHIMBĂRI CLIMATICE ACIDIFIEREA
EPUIZARE RESURSE PIERDERI ÎN BIODIVERSITATE
INSTABILITATE ECONOMICĂ OZON TROPOSFERIC ŞI ALŢI
DISPARIŢII SPECII POLUANŢI OXIDANŢI
ANALFABETISM GESTIUNE DEFICITARĂ A APELOR
INSTABILITATE SOCIALĂ ŞI DULCI
POLITICĂ DEGRADAREA PĂDURII
SISTEM SANITAR INADECVAT INSTABILITATEA ZONELOR DE
PERICOLUL UNUI RĂZBOI COASTĂ
NUCLEAR DEŞEURI
CREŞTEREA STRESUL URBAN
CRIMINALITĂŢII RISC CHIMIC

Din punct de vedere al protecţie mediului prezintă importanţă

disfuncţionalităţile sau crizele ambientale. În aceste sens analiza în detaliu
alistei A permite întocmirea listei B, specifică formelor de manifestare a aşa-
numitelor “probleme de mediu”. Sintetic, cele două liste cu “probleme” sunt
redate mai sus:

7.1.2. Crize ambientale

O sinteză a problemelor prezentate mai sus în lista B, dar care fac

trimitere în lista A permite evidenţierea a trei factori, componente de bază ale
actualei crize ambientale, care de fapt se intercondiţionează:
• suprapopularea;
• epuizarea resurselor;
• poluarea.

Astfel, suprapopularea este caracterizată de mărime, distribuţie, densitate

şi rata de creştere. Este de remarcat că la nivel planetar rata de creştere a
populaţiei impune factorilor de decizie adoptarea unor strategii care să asigure

144
tuturor membrilor societăţii: hrană, locuinţă, loc de muncă, etc. Rata de creştere
a populaţiei şi în special perioadele de dublare a acesteia sunt prezentate în
tabelul următor:
Tabelul 7.2
Rata de creştere a populaţiei
Nr. locuitori An Perioada necesară pentru dublare
1 miliard 1850 Toată istoria omenirii
2 miliarde 1930 80 ani
4 miliarde 1975 45 ani
8 miliarde (prognoza) 2017 42 ani

Poluarea este strâns legată de impactul activităţii umane asupra mediului,

impact care se manifestă la toate nivelurile şi afectează toţi factorii de mediu,
având efecte imediate sau pe termen lung.
Efectele negative ale poluării au atras atenţia în ultimii ani datorită
efectelor asupra sănătăţii populaţiei şi pierderilor economice.
Astfel, în baza datelor existente, următoarele tipuri de poluare au afectat
sănătatea populaţiei (cauzând şi daune economice) în anumite zone din Europa
Centrală şi de Est:
◙ Plumb în aer şi în sol provenind de la topitoriile de plumb şi zinc şi de la
mijloacele de transport;
◙ Pulberi sedimentabile în atmosferă provenind din sobe, mici întreprinderi,
centrale electrice şi de termoficare, combinate metalurgice şi alte uzine mari;
◙ Bioxid de sulf şi alte gaze, în special în combinaţie cu pulberi;

Alte consecinţe importante asupra sănătăţii sunt provocate de:

☻ Nitraţii din apă, proveniţi de la staţiuni de îngrăşare a animalelor şi
întreprinderi agricole proiectate şi/sau exploatate necorespunzător, în urma
aplicării inadecvate a îngrăşămintelor şi din fosele septice rurale;
☻ Contaminarea apei şi alimentelor, în special acolo unde substanţe chimice
toxice şi metale grele infestează sursele de apă, fie direct, fie datorită
depozitării necorespunzătoare a deşeurilor nucleare şi/sau a altor deşeuri
periculoase.

Din punct de vedere al pierderilor economice se remarcă:

♦ Scăderea productivităţii din cauza distrugerii capitalului fizic şi a resurselor
naturale;
♦ Deteriorarea sau ameninţarea cu daune ireversibile a diversităţii biologice în
general şi a zonelor acvatice (lacuri, acumulări, râuri), pajiştilor, a
ecosistemelor de coastă şi marine, habitatelor din păduri şi a zonelor
montane, în particular.

145
 7.1.3. Conceptul de dezvoltare durabilă

Într-o accepţiune foarte generală a conceptului, dezvoltarea durabilă

cuprinde ideea dezvoltării fără epuizarea resurselor prin trecerea dincolo de
limita de suportabilitate şi regenerare a ecosistemelor. Fundamentul pentru acest
concept este necesitatea integrării obiectivelor economice cu cele ecologice şi
de protecţie a mediului.
În ecologie, ca şi în medicină, prevenirea este întotdeauna mai bună şi
mai economică decât tratarea.
Iată de ce: este esenţial ca, în această etapă de dezvoltare a omenirii, în
toate ţările, obiectivele economice şi cele ecologice, ăncluzând şi acţiunile de
protecţie a mediului, să fie integrate de la început, cu scopul de a minimiza
pagubele economico-ecologice.
Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile include
următoarele:
redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie mai
echitabilă a resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;
eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoiloresenţiale pentru loc de
muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi sănătate;
asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (creştere demografică
controlată);
conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii
ecosistemelor, supravegherea impactului activităţii economice asupra
mediului;
reorientarea tehnologiilor şi punerea sub control a riscurilor;
descentralizare formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la
luarea deciziilor;
coroborarea deciziilor privind mediul şi dezvoltarea pe plan naţional cu cele
din plan inetrnaţional.

În ultimii ani, conceptul dezvoltării durabile a devenit un obiectiv

strategic pentru întreaga umanitate.

7.1.4. Strategii de protecţie a mediului

Este deja acceptat că prin protecţia mediului se înţelege totalitatea

acţiunilor menite să asigure conservarea resurselor naturale şi protejarea calităţii
componentelor mediului înconjurător.
Astfel, prin strategii de protecţie a mediului se înţelege arta de a coordona
ansamblul acţiunilor, la nivel naţional şi la nivel local, menite să asigure
conservarea resurselor naturale şi protejarea calităţilor tuturor componentelor
mediului înconjurător, precum şi a mediului în ansamblu.

146
 Primul Program de Acţiuni pentru Protecţia Mediului, pe o perioadă de 5
ani (1973 – 1977), a fost adoptat la prima Conferinţă a Naţiunilor Unite privind
mediul înconjurător, de la Stockholm, din iunie 1972 şi apoi cel de-al doilea
Program de Acţiune (1978 – 1982) au stabilit liste detaliate de măsuri ce trebuie
întreprinse pentru controlul poluării. S-au stabilit câteva principii generale care
au rămas valabile şi în programele ulterioare şi care se regăsesc în legislaţia
adoptată:
1) A preveni este mai eficient decât a vindeca (remedia). Acest principiu a
devenit dominant în cadrul celui de-al patrulea Program de protecţie a
mediului.
2) Impactul asupra mediului trebuie luat în considerare în cea dintâi fază de
concepţie a unui obiectiv sau a unei acţiuni.
3) Exploatarea naturii care produce dezechilibre ecologice trebuie
abandonată.
4) Adoptarea de măsuri trebuie să se facă pe baza unei bune cunoaşteri
ştiinţifice.
5) Principiul “poluator-plătitor” se traduce prin suportarea costurilor de către
poluator pentru prevenirea poluării şi remedierea pagubelor produse.
6) Activităţile dintr-un stat membru nu trebuie să producă daune mediului
din alt stat.
7) Politica de protecţie a mediului din statele membre trebuie să ia în
considerare şi interesele ţărilor în curs de dezvoltare.
8) CEE şi statele membre trebuie să promoveze o politică de protecţie a
mediului prin organizaţii internaţionale.
9) Protecţia mediului constituie o responsabilitate a tuturor, fiind necesare,
în acest scop, acţiuni educaţionale.
10) Măsuri de protecţie a mediului trebuie luate la “nivel adecvat”, ţinând
seama de tipul de poluare, acţiunile necesare şi zona geografică ce trebuie
protejată. Acest principiu este cunoscut sub denumirea de “principiul de
subsidiaritate”.
11) Programele naţionale de protecţie a mediului trebuie să se bazeze pe o
concepţie unitară pe termen lung, iar politicile naţionale să se armonizeze
în cadrul Comunităţii.

Prin cel de-al treilea Program de Acţiune (adoptat în 1983), accentul a

trecut de la control la prevenire a poluării şi a lărgit conceptul de protecţie şi
asupra modului de folosire a pământului şi de integrare a problemelor de mediu
în celelealte politici ale CEE.
S-au alocat fonduri pentru activităţi agricole, dezvoltare regională şi
sprijinire a statelor din Africa, Caraibe şi Pacific, conform Convenţiei de la
Lomé.

147
 Cel de-al patrulea Program de Acţiune (1987 – 1992) a avut ca tematică
integrarea problemelor de mediu în alte politici ale Comunităţii, axându-se pe
patru domenii de activitate:
1) Implementarea legislaţiei existente a Comunităţii;
2) Reglementarea problemelor de impact asupra mediului cu referire la
“substanţe” şi “surse” de poluare;
3) Accesul neîngrădit al publicului la informaţii;
4) Crearea de noi locuri de muncă.

Din punct de vedere legislativ, Actul European Unic care amendează

Tratatul CEE, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, confirmă competenţa Comunităţii
în elaborarea legislaţiei pentru protecţia mediului şi stabileşte scopul şi
procedurile necesare pentru adăugarea Fascicolului VII care conţine artcolele
130 r, 130 s şi 130 t la Partea a III-a a Tratatului, referitoare la Bazele şi
Politica Comunităţii. În plus se clarifică în Art.100 a relaţia dintre realizarea
pieţei unice şi protecţia mediului şi a sănătăţii umane.
Conform celor trei articole (130 r, 130 s, 130 t) scopurile şi acţiunile
principale ale Comunităţii în domeniul protecţiei mediului sunt:
conservarea, protejarea şi ameliorarea mediului;
sănătatea umană;
utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale.

Acţiunile CEE de protecţie a mediului se integrează în alte politici lae

consiliului, vizând, în mod special, agricultura, dezvoltarea regională şi energia,
pa baza a trei principii generale:
măsuri de prevenire;
remedieri la sursă a pagubelor produse mediului;
poluatorul plăteşte pagubele.
Cea mai importantă prevedere a “Actului European Unic” este principiul
integrării. Protecţia mediului este singurul domeniu al politicii care necesită o
astfel de cerinţă, iar Comunitatea trebuie să adopte procedurile de aplicare. În
Articolul 100 a se stabileşte că o propunere legislativă a comisiei privind
sănătatea, securitatea, protecţia mediului şi a consumatorului care afectează
Piaţa Comună trebuie “să se bazeze pe un nivel ridicat de protecţie”.
Pentru România, ca ţară semnatară a Acordului de preaderare la
Comunitatea Europeană, în cadrul acţiunilor de integrare europeană, având în
vedere importanţa componentei protecţiei mediului, trebuie să se ţină seama de:
(a) politica referitoare la mediu este un element esenţial al procesului de
integrare europeană;
(b) exigenţele şi reglementările din domeniul protecţiei mediului trebuie să fie
integrate în definirea şi implementarea celorlalte politici sectoriale implicate
în procesul de integrare europeană;

148
(c) dat fiind caracterul transeuropean şi fără frontiere al problemelor de mediu,
trebuie neapărat ca aceste probleme să fie studiate în etapa de preaderare,
adică încă de la începutul procesului de integrare.

În aceste condiţii, elaborarea – implementarea – evaluarea eficienţei –

revizuirea – îmbunătăţirea continuă a stategiilor de protecţie a mediului trebuie
să devină una din priorităţile politicii interne a României.

7.1.5. Secvenţe în elaborarea unei strategii de mediu

O primă secvenţă în derularea procesului de elaborare a unei strategii de

mediu poate fi analiza premiselor entităţii (localitate, judeş, ţară), pentru care se
elaborează strategia. Resursele naturale, starea economiei, calitatea mediului
sunt tot atâtea coordonate de care trebuie să se ţină seama în propunerea de
strategie.
Într-un astfel de proces complex trebuie avute în vedere anumite
condiţionalităţi care impun obiective, etape, acţiuni specifice, cum ar fi:
• ecozonarea teritoriului;
• monitoringul mediului;
• identificarea surselor de poluare;
• obligaţii internaţionale.

De o deosebită importanţă este acţiunea de dezvoltare a conceptelor,

principiilor şi instrumentelor de mediu la care se apelează în elaborarea
strategiei.
În practică, se consideră că o strategie la nivel naţional de protecţie a
mediului trebuie să aibă o componentă legislativă, o componentă administrativ-
instituţională, componente economico-tehnologice, componente informativ-
educative, nefiind neglijat factorul social, precum şi colaborarea internaţională.
La sfârşit se elaborează Planurile Strategice de Acţiune, care constau în listarea
de programe, proiecte ce urmăresc să soluţioneze problematici de mediu, în
ordinea importanţei, priorităţilor, efectelor posibile. Ultima etapă constă în
implementarea acestor planurişi evaluarea periodică ca efecte şi eficienţă.

7.2. Principii, concepte şi instrumente de bază

Elaborarea unei strategii de protecţie a mediului la nivel naţional trebuie

să aibă la bază principii, concepte şi instrumente, care să reflecte locul şi rolul
politicii de mediu în ansamblul politicii statului, posibilităţile şi priorităţile pe
termen scurt şi lung, specificul şi amploarea problemelor de poluare la
momentul stabilirii strategiei, etc.

149
 7.2.1. Principii

A. Principii ce acţionează pe plan intern:

a) Principiul potrivit căruia protecţia mediului înconjurător trebuie să constituie
un element esenţial al politicii economice şi sociale a statului. Ea este o
activitate complexă, ce se desfăşoară după o concepţie unitară, la nivel local
şi naţional şi constă în menţinerea integrităţii mediului, respectiv a
sistemelor suport ale vieţii, printr-un control eficient al fluctuaţiilor factorilor
antropici în limitele de suportabilitate ale acestora; reconstrucţia şi
recuperarea celor degradate, fie ca urmare a unor erori în strategia de
dezvoltare, fie a unor catastrofe naturale. Protecţia mediului constituie o
prioritate în cadrul activităţii de restructurare şi redimensionare a economiei
după principiile economiei de piaţă şi coloana vertebrală a strategiei de
dezvoltare durabilă a societăţii în viitor.
b) Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata
resursele sale naturale, în aşa fel încât să nu aducă prejudicii altor state,
reprezintă principiul central al Declaraţiei de la Stockholm 1972, care este în
conformitate cu Carta ONU. Exploatarea resurselor naturale în concordanţă
cu interesul naţional constituie, de alfel şi o obligaţie a statului nostru
consacrată în art.134 lit. d din Constituţie.
c) Principiul priorităţilor sănătăţii şi bunăstării populaţiei în comparaţie cu
alte scopuri de folosire a resurselor naturale ale mediului înconjurător.
d) Principiul apărării factorilor naturali ai mediului înconjurător prin folosirea
atentă, raţională a resurselor în funcţie de nevoi, în interesul generaţiilor
prezente şi viitoare. Relaţia de folosire a naturii, în care aceasta este tratată
ca un mijloc de satisfacere a tuturor nevoilor fundamentale ale oamenilor,
este unul din elementele primordiale ale raportului societate-natură.
e) Principiul participării populaţiei la protecţia şi ameliorarea mediului
înconjurător. Acest principiu presupune dreptul individului separat sau
cuprins în diferite grupări sociale, de a fi informat în legătură cu proiectele şi
programele ce vizează relaţia sa cu mediul înconjurător. Indivizii pot
participa la elaborarea deciziilor ce pot avea o influenţă asupra mediului lor.
f) Principiul interzicerii poluării. Invadând şi alterând starea naturală a
mediului, au loc dezechilibrele vieţii naturale, dispar specii de animale şi
plante, întreaga existenţă a lumii vii este supusă unor riscuri de distrugere.
Poluarea aerului, a apei, a pământului şi fiinţelor vii a atins niveluri extrem
de periculoase.
g) Principiul poluatorul plăteşte. Pe plan regional, Declaraţia Consiliului
Europei din 1968 privind lupta împotriva poluării afirmă că toate cheltuielile
făcute în vederea prevenirii sau reducerii poluării trebuie să cadă în sarcina
autorului. Aceeaşi prevedere figurează şi în principiile directoare ale
relaţiilor economice internaţionale aflate sub influenţa politicilor în domeniul
protecţiei mediului şi exploatării resurselor naturale adoptate de ţările

150
 membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare economică
(OCDE), la 26 mai 1972.

B. Principii ce acţionează pe plan extern:

a) Principiul sic utere tuo. În dreptul internaţional, maxima “sic utere tuo” –
respectiv obligaţia statelor de a se asigura ca activităţile exercitate în limitele
jurisdicţiei lor naţionale să nu cauzeze daune mediului altor state a fost
recunoscută pentru prima dată încă din a doua jumătate a secolului XIX, ca
un principiu specific dreptului fiscal. În cap. 3 al “Actului final de la
Helsinki” din 1975, care se referă la mediul înconjurător, se subliniază că
fiecare dintre statele participante, în acord cu principiile dreptului
internaţional, trebuie, într-un spirit de cooperare, să se asigure că activităţile
desfăşurate pe teritoriul lor nu cauzează degradarea mediului înconjurător
într-un alt stat sau în regiuni situate dincolo de limitele jurisdicţiei lor
naţionale.
b) Principiul informării şi cooperării între state. Conform principiului 24 al
Declaraţiei de la Stockholm – “Chestiunile internaţionale raportându-se la
protecţia şi ameliorarea mediului ar trebui să fie abordate într-un spirit de
cooperare de către toate ţările mari sau mici pe picior de egalitate. Statele au,
de asemenea, datoria de a se informa în situaţii critice.
c) Principiul bunei vecinătăţi. Necesitatea de a tolera (sau norma de
toleranţă), acceptată în limitele unor standarde stabilite, este înţeleasă de o
manieră implicită, atât în practica statelor, cât şi în jurisprudenţă. Constituţia
ţării noastre prevede la articolul 10 că “România întreţine şi dezvoltă relaţii
paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate,
întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise de dreptul
internaţional”.Statul Român se “obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună
credinţă obligaţiile ce-I revin din tratatele la care este parte”.
d) Principiul notificării şi consultării. În domeniul protecţiei mediului, acest
principiu este considerat ca având valoarea unei recomandări. Potrivit
Planului de Acţiune al Conferinţei de la Stockholm 1972, statele sunt invitate
să procedeze la un schimb de informaţii ori consultaţii bilaterale sau
regionale, de fiecare dată când condiţiile mediului unei ţări sau anumite
activităţi ale acesteia pot avea efecte păgubitoare în una sau mai multe ţări.
Informarea şi consultarea interguvernamentală sunt considerate potrivit
Recomandării Organizaţiei pentru Cooperare şi dezvoltare Economică din
1974 ca un “mecanism de implementare” a principiului nediscriminării,
asigurând atât oportunitatea cunoaşterii activităţii proiectate în statul care
poluează, cât şi cea a transmiterii din timp a tuturor datelor şi informaţiilor
relevante şi disponibile.
e) Principiul protejării patrimoniului comun. Prin patrimoniu comun se
înţeleg, pe de o parte, “bunuri” ori “resurse” naţionale care prezintă, pe plan
mondial, o importanţă deosebită, sub raport ştiinţific, estetic şi conservativ;

151
 pe de altă parte “zona” (în dreptul maritim) ori “spaţiul extraatmosferic şi
corpurile cereşti” (în dreptul spaţial), aflate dincolode limitele jurisdicţiei
naţionale, care reclamă măsuri specifice de protecţie, conservare şi utilizare
în interesul întregii comunităţi internaţionale (patrimoniu comun al întregii
umanităţi).

7.2.2. Concepte

Sunt mai multe considerente care au impus elaborarea unor strategii de

protecţie a mediului:
înlocuirea sistemului de acţiuni întâmplătoare, ocazionale cu acţiuni
programatice şi coerente de protecţie a mediului;
eliminarea unor contradicţii interne care indicau luarea unor măsuri de
protejare a mediului sau reducerea eficentă a acestor măsuri;
elaborarea, implementarea şi evaluarea politicii de mediu pe etape, astfel
încât să fie posibilă reevaluarea acesteia;
adaptarea planurilor de acţiune şi de implementare la scară de timp (pe
termene scurte, medii şi lungi);
alegerea şi formarea unui personal adecvat în funcţie de etapă şi acţiune;
controlul aplicării riguroase a măsurilor stabilite conform acordurilor,
autorizaţiilor, normelor sau altor cerinţe legale.

Este de semnalat că esenţial în elaborarea unei strategii eficiente de

protecţie a mediului este factorul uman.
În stabilirea strategiei, a planurilor de acţiune şi a planurilor de
implementare, abordarea integrată este unul din conceptele larg promovate,
având la bază următoarele argumente:
evitarea transferului problemei poluării: de exemplu, de aer la apă, de la un
bazin la altul sau de la un nivel de decizie la altul;
stabilirea priorităţilor pentru a selecta cele mai importante aspecte şi a evita
astfel decizii punctiforme sau elaborate instantaneu;
obţinerea unei înalte eficienţe prin combinarea măsurilor ca să se obţină cele
mai bune rezultate cu cele mai mici cheltuieli şi eforturi.

În etapele de elaborare şi finalizare a strategiei de protecţie a mediului

trebuie apelat şi la discuţii sau dialog cu grupurile-ţintă. Acestea reprezintă un
colectiv restrâns de persoane cu puncte comune din punct de vedere al
domeniului în care îşi desfăşoară activitatea, din punct de vedere al
preocupărilor sau al poziţiei pe care o pot avea faţă de problematica de mediu.
Există două categorii de mare interes de grupuri-ţintă.
Una dintre acestea este formată din reprezentanţi ai “poluanţilor direcţi”.
Relaţia administraţiei cu aceşti reprezentanţi se face pe cale tehnică, urmărindu-
se încadrarea activităţilor respective în limitele tehnice ale unor norme şi

152
reglementări ce asigură protecţia mediului.Exemple de poluatori direcţi pot fi
găsite în sectoare ca: agricultură, transport, industrie energetică, materiale de
construcţii, etc.
O a doua categorie de grupuri-ţintă, deosebit de importantă, este cea de
“interpreţi”, în sensul că servesc ca producători şi distribuitori de informaţii.
Această categorie este formată din cercetătotri şi educatori, reprezentanţi ai
organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, mass-media, etc.

7.3.3. Instrumente

În cadrul strategiei de protecţie a mediului un rol esenţial revine alegerii

adecvate a instrumentelor politicii de mediu.
Instrumentele pot fi clasificate în funcţie de componenta politică de care
aparţin, după cum urmează:
a. Politica reglementărilor globale. Aceasta se referă la ansamblul agenţilor
economici de stat sau privaţi, la toate categoriile de cetăţeni. Ca instrumente
pot fi citate:
- legi cadru, generale ale mediului şi componentelor sale;
- standarde, norme, limite;
- studii şi analize de impact asupra mediului.
b. Politica reglementărilor specifice. Apelează la instrumete de tipul:
- responsabilităţi pentru produse periculoase;
- responsabilitatea riscului;
- dreptul de informare corectă şi în timp real.
c. Politica prin convingere. Apelează la instrumente specifice cum ar fi:
- promovarea tehnologiei ecologice şi a cercetării;
- utilizarea mecanismelor de piaţă;
- promovarea conştientizării şi educaţiei.
d. Politica transferului de informaţie. Utilizează instrumente de comunicare
socială ca:
- educaţie;
- mass-media şi relaţii cu publicul;
- sisteme informaţionale cu acces la public.
e. Politica de stimulare financiară şi economică. Constă în:
- scutiri de impozite pentru investiţii şi activităţi de protecţie a mediului;
subsidii şi impozite;
- taxe şi penalităţi.

Trebuie făcută o analiză încă din primele etape de aplicare dacă

instrumentul sau combinaţia de instrumente a fost aleasă corect.
Criteriile de apreciere a alegerii corecte a instrumentelor pot fi
următoarele:
◙ siguranţa atingerii scopului propus;

153
◙ corespunde specificului poluării şi situaţiei asupra cărora urmează să se
acţioneze;
◙ permite o înşelegere şi o explicaţie uşoară;
◙ permite o implementare uşoară în cazul situaţiilor în care se acţionează;
◙ permite o evaluare corectă şi suficient de exactă a costurilor şi decelarea
responsabilităţilor;
◙ permite prognoza destul de exactă a rezultatelor;
◙ ajută la finanţarea politicii de protecţie a mediului;
◙ stimulează iniţiativa grupurilor-ţintă şi asumarea de către acestea a unor
responsabilităţi;
◙ obţine sprijinul societăţii civile;
◙ coincide cu interesele individuale pe termen scurt;
◙ este flexibil;
◙ stimulează dezvoltarea şi integrarea unor tehnologii de proces “curate”.

7.3. Componente ale protecţiei mediului

Principalele componente ale ansamblului activităţilor de protecţie a

mediului sunt următoarele:
1. Legislativă;
2. Administrativ – instituţională;
3. Educativ – informativă;
4. Economico – tehnologică;
5. Socială;
6. De cooperare internaţională.

Prezentarea sintetică a celor şase componente se face în tabelul următor:

Tabelul 7.3
Componentele activităţilor de protecţie a mediului
Componenta Acţiunea Competenţa
1. 1.1.Legi cadru; Parlament
Legislativă 1.2.Legi specifice;
1.3.Hotărâri de Guvern; Guvern
1.4.Ordonanţe;
1.5.Ordine; Ministere
1.6.Decizii;
1.7.Normative;
1.8.Instrucţiuni; Institute de specialitate
1.9.Standarde Institut de
Standardizare
2. 2.1.Înfiinţarea unei Autorităţi Parlament
Administrativ Centrale de Mediu cu structuri
-instituţională administrative şi în teritoriu;

154
 2.2.Înfiinţarea unei Inspecţii de Guvern
Mediu la nivel central şi local;
2.3.Organizarea de Direcţii sau Guvern
Servicii de Mediu la fiecare
Minister Economic;
2.4.Organizarea de institute de Minister
specialitate (cercetare,
laboratoare de referinţă);
2.5.Organizarea Reţelei Naţionale Autoritatea Centrală de
de Mediu cu celelalte
Monitoring Global; organisme implicate
2.6.Înfiinţarea şi oraganizarea Guvern
zonelor şi ariilor protejate;
3. 3.1.Înfiinţarea de şcoli de Ministerul de resort
Educativ- specialitate
informatică (operatori de mediu) şi Secţii sau
Facultăţi de specialitate
(specialist în protecţia
mediului);
3.2.Introducerea în programa şcolară Ministerul de resort
şi universitară, la toate
specialităţile şi a unor discipline
referitoare la ecologie şi
protecţia
mediului;
3.3.Organizarea de muzee, expoziţii, Administraţia locală cu
grădini botanice, parcuri concursul ministerelor
zoologice, comunicări cu de resort
tematica orientată pe protecţia
mediului;
3.4.Organizarea de sesiuni Institute de specialitate
ştiinţifice,
simpozioane, conferinţe,
congrese cu tematică specifică
protecţiei mediului;
3.5.Derularea unui program de Presă
informare, sensibilizare şi Radio
antrenare a populaţiei la acţiuni Televiziune
de protecţie a mediului prin
presa
naţională şi locală, radio,
televiziune (posturi naţionale,
locale sau private);

155
 4. 4.1.Promovarea unor mecanisme Parlament
Economico- pentru asigurarea de fonduri Guvern
tehnologică pentru mediu;
4.2.Elaborarea şi introducerea de Întreprinderi
tehnologii “curate” – cele mai Agenţi economici
bune ale momentului;
4.3.Dezvoltarea unei noi activităţi de Întreprinderi
tip industrial, cea de protecţie a Agenţi economici
mediului – forme de încurajare;
4.4.Promovarea acţiunilor de Ministere de resort
reconstrucţie ecologică a zonelor
deteriorate;
4.5.Promovarea de programe Ministere de resort
intersectoriale:
- energie şi mediu;
- transport şi mediu, etc.
5. 5.1.Anchete sociale de specialitate; Asociaţii
Socială neguvernamentale
Grupuri de iniţiativă
5.2.Iniţiative locale de genul: Administraţia locală
- “săptămâna curăţeniei”;
- Ziua Mondială a Apei;
- Ziua Mondială a Mediului
- “luna Pădurii”
5.3.Antrenarea populaţiei la analiza Ministere
unor proiecte cu impact
important asupra mediului,
6. 6.1.Semnare şi ratificare de tratate, Parlament
Cooperarea convenţii înţelegeri, protocoale Guvern
internaţională regionale sau globale;
6.2.Organizarea şi participarea la Parlament
activităţi comune şi comisii Guvern
mixte – monitoring; cercetare;
6.3.Participarea la congrese, sesiuni, Experţi specialişti
simpozioane internaţionale
pentru a avea acces la informaţia
de ultimă oră.

Într-o Strategie de Mediu eficientă şi realistă trebuie să se acţioneze în

paralel pe direcţia componentelor menţionate, ţinând cont de o anumită
eşalonare în timp, în funcţie de resursele disponibile, astfel ca toate acţiunile să

156
aibă o logică în evoluţia lor în timp şi spaţiu, să se articuleze între ele, iar
efectele acestor acţiuni să fie vizibile la un anumit moment de timp.
Indiferent de modul de abordare, în final se impune ca toate acestea să fie
integrate într-o Strategie la Nivel Naţional de Dezvoltare Durabilă în care
aspectele de Mediu să aibă o pondere reprezentativă.

7.4. Etape de întocmire a planurilor strategice

7.4.1. Întocmirea planurilor de acţiune pentru protecţia mediului

Odată detaliate principalele componente ale strategiei de protecţia

mediului, operaţie care se pote face pe plan naţional, regional sau local, urmează
întocmirea Planurilor Strategice de Acţiune şi finalizate, la rândul lor, cu
Planurile de Implementare.
Întocmirea Planurilor de Acţiune şi a Planurilor de Implementare revine
instituţiilor abilitate interne, dar definitivarea lor este condiţionată de
consultarea unui număr mare de specialişti, asociaţii neguvernamentale,
reprezentanţi ai agenţilor economici importanţi, etc. În cazul ţărilor în curs de
dezvoltare sau în tranziţie se poate apela şi la instituţii internaţionale, la
finanţare internaţională pentru întocmirea unor astfel de Planuri.
Odată întocmite propunerile de aceste Planuri urmează ca Guvernul ţării
respective să studieze şi să aprobe acele acţiuni şi măsuri pe care le consideră
oportune şi corespund momentului socio-economic şi politic.
Planul de acţiune întocmit la nivel naţional urmează a fi defalcat pe zone
administrative (judeţe) şi pe ministere.
În baza acetor Planuri de Acţiune se întocmesc Planurile de Implementare
care prezintă deja elemente de costuri, de eşalonări în timp, de factori implicaţi
şi responsabili, etc.
Sursele de finanţare pentru Planurile de Implementare pot fi:
☻ locale: taxe ecologice, bugete locale, donaţii;
☻ naţionale: fondul mediului, buget naţional, aportul agenţilor economici, etc.
☻ internaţionale: ajutoare, împrumuturi, donaţii, Programe de Dezvoltare, etc.

Pentru a putea fi atrase surse de finanţare şi a obţine aprobarea

colectivităţii locale implicate, Planurile de Implementare trebuie să corespundă
unor criterii de verificare:
realismul – dacă s-a ţinut seama de specificul zonei şi de posibilităţile de
finanţare locale;
accesibilitatea – dacă în Planul de Implementare s-au prevăzut faze,termene
şi fonduri posibile a fi realizabile şi accesibile populaţiei din zonă;
ameliorare – în ce măsură sunt vizibile într-un interval uşor de sesizat
îmbunătăţiri ale calităţii factorilor de mediu;

157
 calitate – dacă măsurile din Planul de Implementare vor conduce la
îmbunătăţirea calităţii vieţii, a sănătăţii oamenilor. Acestea trebuie să se
manifeste într-un timp relativ scurt, constituind un factor stimulator pentru o
atitudine pozitivă a colectivităţii faţă de problemele de protecţia mediului.

7.4.2. Planul Strategic de Acţiune pentru Protecţia Mediului în România.

Program Phare - 1992

La solicitarea Guvernului României, în cadrul Programului Phare, o

misiune de experţi a elaborat în perioada 1991 – 1992 un Plan Strategic de
Acţiune pentru Protecţia Mediului în România, care a cuprins 10 Acţiuni care,
după părerea autorilor ar fi condus la redresarea calităţii mediului în România.
Cele 10 Acţiuni, prezentate sintetic, sunt:
1) Revizuirea generală a legislaţiei de mediu şi apoi introducerea unor măsuri
economice şi administrative prioritare.
2) Eliminarea oricăror subvenţii şi susţineri ale costurilor pentru activităţi
având impact asupra mediului.
3) Promovarea de acţiuni în zonele prioritare pentru reducerea nivelului de
emisii, descărcări şi deşeuri, care sunt deosebit de periculoase pentru
sănătate. O suportare de la buget a unor acţiuni urgente, pe această linie,
poate fi avută în vedere.
4) Introducerea imediată a unor măsuri privind:
- analiza industriei şi energiei din punct de vedere al eficenţei măsurilor de
protecţia mediului;
- se va accepta un nivel rezonabil de costuri pentru protecţia mediului în
acţiunea de restructurare a industriei şi energiei, precum şi în procesul de
privatizare.
5) Dezvoltarea instituţiilor de mediu existente şi a unor programe de pregătire
în concepţia unui management de mediu integrat.
6) Aducerea prevederilor tuturor standardelor de mediu şi de emisii la nivelul
prevederilor Comunităţii Europene sau a celor similare şi, cu excepţia SO2,
fixarea ca termen de conformare anul 2005.
7) Introducerea şi întărirea domeniilor ce se ocupă de sănătate şi a standardelor
respective şi începerea unui program de acţiune de reducere a riscului de
sănătate a muncitorilor.
8) Asigurarea participării organizaţiilor neguvernamentale şi a publicului, cu
informarea corectă şi în timp a acestora.
9) Introducerea unor măsuri în politica agricolă de reducere a degradării
mediului cu atenţie pe fenomenul de depăşire a capacităţii de suport sau de
refacere a mediului, cauzate de activitatea agricolă.
10) Pregătirea unui Plan Strategic de Acţiune în detaliu pentru protejarea şi
gospodărirea zonelor ecologice sensibile (incluzând şi Delta Dunării),
zonele de coastă şi zonele culturale.

158
7.4.3. Recomandări ale Conferinţei Ministeriale de la Lucerna – Elveţia 1993

Considerând zona Europei Centrale şi de Est ca o zonă cu specific

deosebit, pe baza strategiei globale continentale s-a adoptat un “Program de
Acţiune pentru Protecţia Mediului în Europa Centrală şi de Est”, care cuprinde o
serie de recomandări care pot constitui puncte de plecare pentru fiecare ţară din
zonă, în acţiunea de elaborare a strategiei, Planurilor de Acţiune şi Planurilor de
Implementare. Sunt prevăzute următoarele recomandări principale:
1. Înlăturarea subvenţiilor pentru ramurile care încurajează utilizarea excesivă a
combustibililor fosili şi a apei în industrie, agricultură şi gospodării
comunale. În paralel trebuie făcute investiţii în economisirea energiei şi a
apei, promovarea tehnologiilor cu consumuri reduse de materii prime şi care
produc cantităţi reduse de deşeuri.
2. Stabilirea priorităţilor în protecţia mediului trebuie să se bazeze pe analiza
atentă a relaţiei costuri-beneficii.
3. Trebuie folosite mecanismele economiei de piaţă pentru controlul poluării.
Astfel, taxele pentru poluare, taxele pentru combustibili pot contribui la
atingerea nivelurilor dorite pentru calitatea mediului.
4. Este necesară concentrarea eforturilor ţărilor pentru rezolvarea problemelor
locale de protecţia mediului cu efect benefic asupra sînîtîţii populaţiei.
Reducerea emisiilor de plumb, pulberi sedimentabile, bioxid de sulf în aer,
nitraţi în apa de băut şi substanţe contaminante în alimente şi apă poate
conduce la mari câştiguri în starea de sănătate a populaţiei.
5. Este necesar ca standardele să fie realiste şi aplicabile. Se recomandă ca în
următorii 10 – 20 ani să se implementez mai strict standardele şi să se
asigure că industria se conformează standardelor intermediare. Abordarea
participativă este considerată a fi cheia durabilităţii pe termen lung a
îmbunătăţirii aduse calităţii mediului.
6. Este necesar ca guvernele să-şi asume costurile necesare rezolvării
problemelor de poluare generate în trecut. Totodată trebuie definite clar:
standardele pentru protecţia mediului pe care, în cadrul acţiunii de
privatizare, noii proprietari trebuie să le respecte şi perioada permisă pentru
ajustare.
7. Se recomandă ţărilor dezvoltate să devină furnizoare de fonduri ţărilor din
Europa Centrală şi de Est pentru accelerarea, reducerea poluării peste
frontiere şi a celei globale.
8. Se subliniază rolul important al cercetării, instruirii şi al schimbului de
informaţii în sprijinul factorilor de decizie pentru stabilirea priorităţilor în
mod raţional. Se recomandă un schimb de informaţii mai intens, în special în
privinţa căilor puţin costisitoare în reducerea emisiilor de poluanţi de la:
- topitorii de metale neferoase;
- uzine siderurgice;
- uzine chimice;

159
 - fabrici de hârtie;
- staţii de epurare a apelor reziduale.
9. Găsirea, implementarea şi finanţarea soluţiilor vor necesita crearea de
parteneriate. Transferul de know-how şi tehnologii nepoluante va necesita o
strânsă cooperare între Est şi Vest.

7.4.4. Recomandări de teme privind protecţia mediului

O serie de teme care să constituie preocupări şi obiective ale Planurilor de

Acţiune şi Planurilor de Implementare de Protecţia mediului, propuse la diferite
congrese sau conferinţe şi care corespund şi specificului ţării noastre sunt
prezentate după cum urmează:
1) Teme de interes local
a) eutrofizarea apelor;
b) acidifierea solurilor;
c) despădurirea;deşertificarea;
d) depozitarea deşeurilor şi a substanţelor toxice;
e) difuzarea în ecosisteme a substanţelor toxice;
f) salinizarea;
g) realizarea de tehnologii şi instalaţii pentru depoluare.
2) Teme de interes naţional sau regional
a) reducerea poluării transfrontiere;
b) conservarea biodiversităţii în special în zonele fragile din punct de veder
ecologic (Delta Dunării, Marea Neagră, etc.);
c) combaterea poluării provenite din surse mobile;
d) dezvoltarea sistemului de monitoring integrat la nivel naţional şi
conectarea lui la sistemul regional sau continental;
e) revizuirea şi elaborarea de noi standarde de calitate a factorilor de mediu,
aliniate la exigenţele celor din ţările învecinate.
3) Teme de interes global
a) schimbările climatice şi controlul efectului de seră;
b) reducerea emisiilor de substanţe care afectează stratul de ozon.

7.4.5. Programul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului

(PNAPM) 1995 - 1996

A. Cadrul
Programul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului (PNAPM) este
un document oficial şi reprezintă particularizarea pentru România A
Programului general de Acţiune pentru Protecţia Mediului în zona Europei
centrale şi de Est (ECE), care constituie documentul-cadru adoptat de
Conferinţa Ministerială de la Lucerna, Elveţia din 28 – 30 aplrilie 1993, precum
şi a Planului Strategic de Acţiune pentru bazinul fluviului Dunărea, adoptat prin

160
declaraţia de la Bucureşti din luna decembrie 1994. Prin PNAPM se stabilesc
obiectivele prioritare naţionale în domeniul protecţiei mediului.
PNAPM pentru România a fost elaborat într-o primă fază în anul 1995 de
către Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, cu sprijin tehnic şi
financiar de la Agenţia Daneză de Protecţie a Mediului (DEPA). Programul a
fost prezentat la conferinţa interministerială care a avut loc la Sofia, Bulgaria, în
octombrie 1995.
Programul elaborat la acea dată era legat de principiile şi criteriile
stipulate în Strategia Naţională de Protecţie a Mediului (SNPM) elaborată de
MAPPM în 1994 şi cuprindea 102 proiecte prioritare pe termen scurt şi 194
proiecte pe termen mediu, care răspundeau cerinţelor la nivel local şi regional,
dar şi problemelor de mediu la nivel global. Pentru a putea păstra legătura cu
evoluţile social-economice din ţara noastră, PNAPM trebuie monitorizat şi
actualizat permanent, având, în mod evident, un caracter dinamic. De asemenea,
este necesar ca Programul să se înscrie în coordonatele Strategiei de integrare
europeană a ţării noastre. În acest context, în cursul anului 1997 s-a desfăşurat
faza a doua a elaborării şi dezvoltării PNAPM, acţiune coordonată de MAPPM
la care au participat şi alte ministere şi instituţii şi a fost susţinută din nou din
punct de vedere tehnic şi financiar de către Guvernul Danemarcei prin DEPA.

B. Abordare
Ce-a de adoua fază a elaborării PNAPM s-a axat pe actualizarea listelor
de proiecte prioritare şi în acest sens, în cadrul Institutului de Cercetare şi
Inginerie a Mediului (ICIM) din reţeaua MAPPM, s-a constituit Secretariatul
tehnic al PNAPM care a coordonat activitatea următoarelor Grupuri de lucru,
constituite pe domenii de activitate şi factori de mediu:
♦ Analiza economică – GL 1;
♦ Legislaţie, dezvoltare instituţională şi reglementări – GL 2;
♦ Protecţa calităţii apelor de suprafaţă şi subterane – GL 3;
♦ Protecţa calităţii aerului – GL 4;
♦ Protecţa calităţii solurilor, agricultură şi silvicultură, conservarea
biodiversităţii – GL 5;
♦ Gestiunea deşeurilor, inginerie urbană, transporturi – GL 6.

În analiza proiectelor propuse a face parte din PNAPM, experţii

Grupurilor de lucru au avut, în principal, următoarele puncte de plecare:
a) Situaţia economică a fiecărui obiectiv analizat;
b) Poziţia obiectivului în strategia ministerului de care acesta depinde;
c) Impactul asupra mediului înconjurător.

Fiecare Grup de lucru a utilizat criterii specifice (sectoriale) de selecţie şi

ierarhizare după priorităţi a proiectelor, precum şi criterii şi principii pentru

161
analiza globală, comune tuturor domeniilor şi sectoarelor, acestea fiind definite
în Strategia Protecţiei Mediului, astfel:
Menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi a calităţii vieţii, ceea ce
corespunde primului principiu enunţat al strategiei de ocrotire a mediului;
Menţinerea şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii, ceea ce
corespunde principiului dezvoltării durabile;
Apărarea împotriva calamităţilor naturale şi accidentelor;
Raport maxim beneficiu/cost;
Racordarea la prevederile convenţiilor internaţionale şi la Programele
internaţionale privind protecţia mediului;
Pregătirea aderării ţării noastre la Uniunea Europeană.

C. Caracteristici, conţinut
Programul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului are ca obiectiv
strategic general îmbunătăţirea calităţii globale a mediului în ţara noastră, în
special prin reducerea nivelului emisiilor de poluanţi.
Obiectivul imediat constă în obţinerea efectelor pe care fiecare acţiune
componentă urmează a le asigura, dacă este realizată la timp şi în mod
corespunzător.
Caracterul pragmatic şi operaţional al PNAPM constă în faptul că orice
acţiune componentă (proiect) este tradusă în viaţă printr-un proiect concret, cu
obiective, termene, costuri şi beneficii clar precizate. Aceste proiecte sunt
mijloace tactice care se pot clasifica după natura obiectivului strategic urmărit,
în trei mari grupe:
1) proiecte vizând întărirea instituţională;
2) proiecte pentru reforma legislativă;
3) proiecte de investiţii.

În prezent, PNAPM propus de grupurile interdisciplinare de experţi,

cuprinde 166 de proiecte prioritare pe termen scurt (realizare 1 – 3 ani),
precum şi alte 103 proiecte pe termen mediu (realizare 2 – 5 ani).
Lista proiectelor prioritare pe termen scurt este împărţită în două mari
categorii:
1. Secţiunea A – proiecte la care contribuţia financiară trebuie să vină, în
principal, din partea bugetelor de stat sau locale (proiecte instituţionale, de
conservare a biodiversităţii, proiecte ale municipalităţii, etc.) – 91 proiecte;
2. Secţiunea B – proiecte care se adresează problemelor agenţilor economici
(industrie, agricultură, transporturi), care trebuie să contribuie cu surse
proprii la finanţare – 75 proiecte.

Fiecare categorie de proiecte (A şi B) este divizată după domenii de

activităţi sau după factorii de mediu abordaţi, corespunzătoare în fapt Grupurilor
de lucru – 6 domenii.

162
 Pentru ambele categorii de proiecte sunt propuse şi surse de finanţare
externă – credite rambursabile, împrumuturi cu dobânzi reduse, donaţii, etc.,
provenind de la instituţii finanţatoare internaţionale (BIRD, BERD, etc.),
donatori (PHARE, ISPA, PNUD, etc.) sau din convenţii bilaterale (de exemplu,
Guvernul Danemarcei, care a finanţat acest proiect). O sursă importantă de
finanţare internă ar putea fi Fondul Special de Mediu.

D. Efecte scontate
O atenţie deosebită în cadrul PNAPM a fost acordată rezolvării în mod
prioritar a problemelor existente în zonele intens populate (“puncte fierbinţi”),
cum ar fi: Oneşti, Zlatna, tulcea, Baia Mare, Piteşti, Târgu Mureş, Călăraşi,
Oradea, etc.
Dintre efectele sectoriale benefice au fost estimate şi cuantificate în
termeni fizici următoarele (comparativ cu anul 1989, an de referinţă
convenţional):
proiecte prioritare din industrie privind protecţia calităţii aerului vor
contribui în următorii 3 – 4 ani la o reducere a emisiilor de poluanţi cu 2 %
până la 10 % faţă de 1989.
Marea majoritate a programelor propuse vor avea drept consecinţă reducerea
gazelor cu efect de seră, micşorarea emisiilor de gaze ce conduc la
modificarea ozonului atmosferic, contribuind la meliorarea acestuia şi
implicit la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei, prin reducerea
substanţială a stării de morbiditate.
Tabelul 7.4
Reducerea gazelor cu efect de seră
Reduceri ale principalilor poluanţi Reduceri faţă de 1989
SOX 100.000 t/an 7,7 %
NOX 20.000 t/an 4%
SOVN 22.000 t/an 3%
CO2 384.000 t/an* 0,23 %
Notă:* la această valoare se vor adăuga cca. 150.000 t/an ca urmare a
îmbunătăţirii stării pădurilor

în ceea ce priveşte protecţia apelor de suprafaţă, se estimează că, faţă de

nivelul de poluare din 1989 s-a îmbunătăţit substanţial calitatea apelor de
suprafaţă, micşorându-se cu aproximativ 8 – 10 % categoria a III-a şi apele
degradate.
Emisiile globale de poluanţi se vor reduce astfel:

163
 Tabelul 7.5
Reducerea emisiilor globale de poluanţi
Indicator Reducere estimată Reducere în % faţă de 1989
(kT/an)
CBO5 28,8 15 %
Ntotal 2,8 10 %
Ptotal 0,62 15 %

starea de sănătate a pădurilor se va ameliora sensibil ceea ce va conduce la

efecte benefice: praf reţinut de arboretul matur, circa 350.000 tone praf/an;
oxigen redat atmosferei prin fotosinteză, circa 110.000 tone oxigen/an;
bioxid atmosferic fixat în procesul de asimilaţie, circa 150.000 tone CO2/an;
material lemnos produs, circa 50.000 m3/an; refacerea vegetaţiei forestiere
degradate, circa 10.000 ha; refacerea capacităţii trofice a solului pe 4.600 ha;
refacerea peisajului şi ameliorarea condiţiilor de viaţă pe circa 2.000 ha.
în ceea ce priveşte gestiunea deşeurilor, prin intrarea în funcţiune a noilor
rampe de gunoi şi reamenajarea celor existente se vor asigura , în prima
etapă condiţii superioare de viaţă pentru 2,2 milioane locuitori (18 % din
totalul populaţiei care locuieşte în zona urbană), iar pe termen mediu pentru
3,2 milioane locuitori (25,4 % din totalul populaţiei care locuieşte în zona
urbană), volumele totale de deşeuri menajere depozitate controlat urmând a
fi de 814.000 t/an în prima etapă şi 1.114.000 t/an în a doua etapă şi reduse
annual cu circa 25 %, ca urmare a folosirii unor staţii de separare a
materialelor refolosibile (hârtie, sticlă, plastic, metale, etc.)

E. Implementare, monitorizare
Procesul de implementare a PNAPM este în plină desfăşurare, o serie de
proiecte fiind deja în execuţie, iar unele în stadiu de finalizare. Principalul
obstacol în calea acestui proces îl constituie asigurarea resurselor de finanţare
necesare.
La nivel european, Programele Naţionale sunt monitorizate de Grupul
Operativ al Programului de Protecţie a Mediului în Europa Centrală şi de Est,
sub egida OCDE.

7.5. Sistemul de monitoring integrat al mediului din România (S.M.I.R.)

Începutul oricărei activităţi de protecţia mediului dintr-o ţară, ca politică

de stat coerentă şi eficientă, se face cu organizarea şi asigurarea funcţionării
sistemului de supraveghere (monitoring) a mediului în ansamblu şi a
componentelor sale. În România de după 1989 a fost elaborată o concepţie
modernă de organizare a sistemului de monitoring, care are următoarele
caracteristici:

164
- sistem integrat, pentru toţi factorii de mediu;
- sistem global, pe diferite niveluri de agregare, inclusiv cu conectare la
reţeaua mondială.

În acest scop a fost elaborat Sistemul de Monitoring Integrat al Mediului

din România (SMIR).

7.5.1. Definiţie

SMIR reprezintă un sistem complet de achiziţie a datelor privind calitatea

mediului obţinute pe baza unor măsurători sistematice, de lungă durată, la un
ansamblu de parametri şi indicatori, cu acoperire spaţială şi temporală care să
asigure posibilitatea controlului poluării: SMIR are la bază Sistemul Naţional de
Supraveghere a Calităţii Apelor cu cele cinci subsisteme (ape de suprafaţă
curgătoare, lacuri, ape maritime, ape subterane, ape uzate), Reţeaua de Fond şi
cea de Imisie pentru Supravegherea Calităţii Aerului, Reţeaua de Ploi Acide,
Reţeaua de Radioactivitate din subordinea directă a Autorităţii Mediului, cât şi o
serie de informaţii periodice privind Calitatea Solului, Vegetaţiei, Faunei,
Sănătăţii Umane, primite de la alte Ministere şi unităţi de profil.
Existenţa unui monitoring al mediului, perfecţionarea şi optimizarea lui,
prin extindere calitativă şi cantitativă, rezultă din următoarele necesităţi actuale:
◙ necesitatea cunoaşterii evoluţiei calităţii componentelor de mediu în scopul
stabilirii şi impunerii de măsuri de protecţie, conservare, reconstrucţie, a
celor de retehnologizare, a aprecierii reportului cost/beneficiu, a verificării
măsurilor luate;
◙ necesitatea grupării, selectării şi ordonării informaţiilor, a corelării lor cu
informaţii de altă natură (teledetecţie, zonare ecologică, zonare pedologică,
starea de sănătate a populaţiei, etc.);
◙ necesitatea obţinerii de infomaţii comparabile cu informaţii la scară
regională, continentală sau globală pentru utilizare în cadrul programelor
proprii sau al celor internaţionale la care România este parte (climatul
mondial, stratul de ozon, transportul de lungă distanţă, reducerea de SOX –
NOX – COV (compuşi organici volatili), protecţia Dunării şi Mării Negre,
etc.;
◙ necesitatea dezvoltării bazei de conştinţe pentru stabilirea şi fundamentarea
unor acţiuni de protecţia mediului, de reconstrucţie ecologică, de evaluare a
impactului şi penntru evidenţierea unor efecte încă necontrolate asupra
biodiversităţii şi a bunurilor materiale.

165
 7.5.2. Obiective

Obiectivul fundamental al SMIR îl constituie realizarea unui sistem

adecvat de supraveghere a calităţii mediului în România, pentru controlul
influenţelor antropice, redresării economice durabile.
Principalele rezultate prevăzute a fi obţinute prin SMIR sunt următoarele:
a) interfaţarea actualelor reţele şi subsisteme de supraveghere a calităţii aerului,
apelor, precipitaţiilor şi solului, într-un sistem integrat de monitoring a
parametrilor fizico-chimici, bilogici, bacteriologici şi radio-chimici (figurile
următoare);

asupra mediului (industrie, transport,

Resurse naturale, zone umede,

Activităţi antropice cu impact,

Sol, deşeuri, zone degradate
Apă subterană, râuri, lacuri

Radioactivitate naturală a
componentelor de mediu
Păduri, vegetaţie, sol
Climă, meteorologie

Aer, emisii, imisii

Sănătate publică

biodiversitate

agricultură)

Recoltare; măsurătoare; analiză; asigurare caliztate date

Baze de date; procesare; analiză statică; evaluare

Strategie; decizie; prognoză; legislaţie; evaluare; reajustare

Fig. 7.1 Interfaţarea actualelor reţele şi subsisteme de supraveghere a calităţii

aerului

166
 CALITATEA REALĂ A UNEI
COMPONENTE DE MEDIU

PRELEVARE
Tehnici de prelevare
Măsurători
Conservarea probelor
Transportul probelor
SISTEM DE
INVENTARIERE A
DATELOR ANALIZE DE LABORATOR
Proceduri de programere şi operaţionale
Inventarierea emisiilor Proceduri de analize de laborator
Inventarierea deşeurilor Controlul calităţii laboratorului
Zone contaminate Înregistrarea datelor
Alte tipuri de
inventariere
MANIPULAREA DATELOR
Verificare de date
Sistem de administrare a bazei de date
Stocare şi restructurare

ANALIZA DATELOR
Proceduri statistice cu software
corespunzător
Modelarea deterministică
Index de calitate

RAPORTARE DATE
Formare
Frecvenţă
Distribuţie

UTILIZAREA INFORMAŢIEI
Public
Politic
Administrativ
Tehnic

Fig. 7.2 Sistem integrat de monitoring a parametrilor fizico-chimici, bilogici,

bacteriologici şi radio-chimici

b) restructurarea actualei ierarhizări a secţiunilor de control al mediului din

punct de vedere al zonelor de fond şi impact, ţinându-se cont de legislaţia de
mediu din România şi problemele specifice mişcării transfrontaliere a
poluării;

167
c) implementarea informaţiilor specifice supravegherii pe termen lung a
modificării ecosistemelor terestre şi acvatice în activitatea de monitoring
integrat;
d) fundamentarea unor indicatorişi parametri sintetici reprezentativi
monitoringului integrat al factorilor de mediu, pentru măsurarea
interdependenţelor dintre modificarea calităţii aerului şi cea a apelor, ca
principali vectori de programare a poluării;
e) elaborarea unui sistem de prezentare sinoptică a calităţii factorilor de mediu
şi de urmărire a dinamicii acesteia;
f) asigurarea condiţiilor de interconectare a SMIR la GEMS (Sistemul Global
de Supraveghere a Mediului), cât şi alte sisteme zonale şi internaţionale de
supraveghere.

7.5.3. Structură

Se disting trei categorii principale de componente ale mediului,

diferenţiate după modul lor de încadrare în propagarea, transformarea şi/sau
acumularea unor poluanţi (figura de mai sus):
a) vectori de propagare a poluării – în această categorie se include apele şi aerul
la care propagarea poluării se efectuează diferenţiat, principalii parametri de
caracterizare fiind:
- concentraţiile specifice;
- debitele masice asociate;
- vitezele de dispersie.
b) interfeţe de contact – în această categorie se include solul, ponderea
principală revenind fenomenelor fizico-chimice (schimb ionic, absorbţie,
adsorbţie), iar parametrii de caracterizare sunt:
- timpul de retenţie;
- indicii de retenţie.
c) medii de bioacumulare – se referă la ecologia acvatică şi cea terestră, cu
parametrii specifici: diversitate, cantitate, vârstă rate de bioacumulare şi
biotransformare

168
 SISTEME DE MONITORING
INTEGRAT AL CALITĂŢII
MEDIULUI DIN ROMÂNIA Timp de retenţie
Concentraţii Schimb ionic
Debite masice Rata de bioacumulare Ab şi adsorbţie
Viteza de dispersie Rata de biotransformare
Dereglări şi toxicitate

Vectori de propagare Medii de bioacumulare Interfeţe de contact

a poluării şi biotransformare

Aer Precipitaţii Ape Ecologie Ecologie Zone speciale Sol

acvatică terestră evaluare

Reţele Reţele Vegetaţie

Reţele Reţele Reţele
judeţene bazinale Faună
judeţene bazinale judeţene
imisie imisie
Sănătate
Staţii fond Ape de umană
suprafaţă
curgătoare Zonă protecţie
Staţii Lacuri Impact
naturală
supra- mediu
veghere Ape litorale Ecozone

Ape Zone
subterane reconstrucţie
ecologică

Reţele
Reţele Impact judeţene Conectare la
judeţene mediu ape uzate ape suprafaţă
emisie şi subterane

Poluare
transfrontieră

Fig. 7.3 Schema sinoptică a sistemului de monitoring integrat al mediului din

România

7.5.4. Mod de organizare a SMIR

Pornind de la natura şi tipul parametrilor ce trebuiesc urmăriţi prin SMIR

se disting următoarele elemente specifice:
I. reţele destinate supravegherii imisiilor (aer atmosferic, cursuri receptoare de
apă) – au o structură mixtă de organizare în funcţie de mediile de investigaţie
şi parametrii urmăriţi:
- structuri la nivel de bazin hidrografic;
- structuri la nivel judeţean;
- zone de tranzitare poluanţi atmosferici;

169
 - zone de supraveghere a impactului transfrontalieră;
- puncte de post-evaluare impact antropogen.
II. controlul poluării la emisie – se diferenţiază prin următoarele elemente:
- concentraţiile, parametrii şi frecvenţele de urmărire sunt diferite ca
niveluri, gamă şi perioadă de timp;
- alături de investigarea valorilor determinate, activitatea de control impune
necesitatea asigurării condiţiilor de intervenţie la procesele tehnologice de
fabricaţie şi de epurare a apelor, respectiv purificarea aerului, pentru a
aduce parametri urmăriţi la limitele prestabilite.
III. evaluarea şi controlul eficenţei măsurilor de protecţia mediului – cuprinde:
- zone de protecţie naturală;
- rezervaţii naturale;
- ecozone;
- zone de reconstrucţie ecologică.

Circulaţia şi prelucrarea datelor se realizează pe mai multe circuite, după

cum urmează:
1) circulaţia pe plan orizontal, între subsisteme de monitoring, vectori de
propagare a poluării/interfeţe de contact/medii de bioacumulare şi
biotransformare;
2) circulaţia pe plan vertical de la punctele de supraveghere la centrul de
prelucrare şi interpretare a rezultatelor.

7.5.5. Modul de ierarhizare a atribuţiilor şi competenţelor în SMIR

Atribuţiile şi componentele se stabilesc pentru fiecare etapă specifică a

ciclului activităţii de monitoring. Conţinutul şi specificul fiecărei etape sunt
într-o continuă dinamică şi evoluează în funcţie de perfecţionarea activităţii de
monitoring. Sintetic ciclul activităţii de monitoring este prezentat în figura
următoare:

170
 DOMENIU

Informaţii necesare Utilizarea

Strategia de monitoring Rapotare

Proiectarea datelor Analiza datelor

Colectare probe Obţinere date

Analize de laborator

Fig. 74 Activitatea de monitoring

7.6. Politici şi strategii pentru conservarea biodiversităţii

7.6.1. Elemente ale politicii biodiversităţii

Biodiversitatea este varietatea tutror vieţuitoarelor, incluzând gene, specii

şi ecosisteme.Un număr de elemente compun o politică de biodiversitate;
resursele sociale trebuie direcţionate spre protejarea biodiversităţii, dacă altfel
nu poate fi protejată. Politicile trebuie să obţină orice nivel de protecţie dat de
un cost minim. Resursele sociale sunt scăzute, deci trebuie folosite eficient.
Costul efectiv este un obiectiv, având două elemente: costuri ale zonelor directe
ale zonelor protejate şi oportunitatea costului asupra zonei care este protejată.
Pericolul asupra biodiversităţii nu-l aduce supraexploatarea , ci
distrugerea habitatului. În ţările sărace protejarea mediului este în conflict cu
dezvoltarea însăşi, iar costurile acesteia sunt destul de mari. Dintre ecosistemele
ameniţate în lume, pădurile tropicale au cel mai mare potenţial de dispariţie a
speciilor, deoarece ele conţin majoritatea speciilor. O relaţie empirică Zonă –
Specii este pretzentată mai jos:
S = αAβ
unde S este numărul speciilor, A este zona, iar α şi β sunt parametri α
depinzânde de unităţile din zona măsurată, iar β fiind dependent de acestea şi
interpretat ca diversitatea speciilor dintr-o zonă.
Modelul ecologic – economic arată faptul că protejarea diversităţii
biologice depinde de fapte şi de concepţiile etice ale societăţii.

171
 7.6.2. Politici globale ale biodiversităţii

Principalele capitole ale Convenţiei privind Diversitatea Biologică oferă

cadrul de înţelegere a complexei problematici de conservare a biodiversităţii şi a
preocupărilor specialiştilor privind succesul acţiunii:
Art.1. Obiective
Art.2. Utilizarea termenilor
Art.3. Principiu
Art.4. Domeniul jurisdicţional
Art.5. Cooperare
Art.6. Măsuri Generale pentru Conservare şi Utilizare Raţională
Art.7. Identificare şi supraveghere
Art.8. Conservare in-situ
Art.9. Conservare ex-situ
Art.10. Utilizarea Raţională a Componentelor Diversităţii Biologice
Art.11. Măsuri Stimulative
Art.12. Cercetare şi şcolarizare
Art.13. Educarea şi Conştientizarea Publică
Art.14. Evaluare Impact şi Micşorare Impacturi Negative
Art.15. Accesul la resurse genetice
Art.16. Acces la/şi Transfer de Tehnologie
Art.17. Schimb de informaţii
Art.18. Cooperare Tehnică şi Ştiinţifică
Art.19. Mânuirea de Biotehnologie şi Distribuirea Beneficiilor
Art.20. Resurse Financiare
Art.21. Mecanism Financiar
Art.22. Relaţii cu alte Convenţii Internaţionale
Art.23. Conferinţa Părţilor
Art.24. Secretariat
Art.25. Corp Subsidiar pentru asistenţa Ştiinţifică
Art.26. Raporturi
Art.27. Reglemetarea Diferendelor
Art.28. Aprobarea Protocolurilor
Art.29. Amendament la Convenţie sau Protocoluri
Art.30. Adoptarea şi Amendamentul la Anexe
Art.31. Dreptul la vot
Art.32. Relaţia dintre această Convenţie şi Protocolurile sale
Art.33. Semnarea
Art.34. Ratificarea, Acceptarea sau Aprobarea
Art.35. Adeziune
Art.36. Intrarea în vigoare
Art.37. Rezerve
Art.38. Retrageri

172
Art.39. Aranjamente Financiare Interimare
Art.40. Aranjamente de Secretariat Interimare
Art.41. Depozitarul
Art.42. Taxe Autentice
Anexa I – Identificare şi Monitoring
Anexa II –Partea I – Arbitraj
–Partea II –Conciliere

Pentru a înţelege cele prezentate în articolele Convenţiei asupra

Biodiversităţii este necesar să fie definite principalele noţiuni folosite:
“Diversitate biologică” înseamnă variabilitatea dintre organismele vii din
toate sursele, inclusiv ecosistemele terestre, mările, şi alte ecosisteme
acvatice şi complexele ecologice din care fac parte; aceasta include
diversitatea dintre specii, în cadrul speciilor şi ecosistemelor.
“Resursele biologice” include resursele genetice, organisme sau părţi din ele,
populaţii sau orice alt component biotic al ecosistemelor cu utilizare actuală
sau potenţială sau valoare pentru umanitate.
“Conservare ex-situ” înseamnă conservarea componentelor diversităţii
biologice în afara habitatelor lor naturale.
“Condiţii in-situ” înseamnă condiţiile în care resursele genetice există în
cadrul ecosistemelor şi a habitatelor naturale şi în cazul speciilor domestice
sau cultivate, în mediul în care şi-au dezvoltat proprietăţile distincte
“Conservare in-situ” înseamnă conservarea ecosistemelor şi a habitatelor
naturale şi menţinerea şi refacerea populaţiilor viabile de specii în mediul lor
natural şi, în cazul speciilor domestice sau cultivate, în mediul în care şi-au
dezvoltat proprietăţile distincte.
“Material genetic” înseamnă orice material de origine vegetală, animală,
microbiană sau altele care conţine unităţi funcţionale de ereditate.
“Resurse genetice” înseamnă material genetic de valoare actuală sau
potenţială.
“Habitat” înseamnă locul sau tipul de loc unde apare în mod natural un
organism sau o populaţie.

Conservarea in-situ presupune:

să se stabilească un sistem de zone protejate sau zone unde sunt necesare
măsuri speciale pentru conservarea diversităţii biologice;
să se dezvolte linii directoare pentru selectarea, stabilirea şi administrarea
zonelor protejate sau a zonelor unde sunt necesare măsuri speciale pentru
conservarea diversităţii biologice;
reglarea sau administrarea resurselor biologice importante pentru
conservarea biodiversităţii biologice în interiorul sau în afara zonelor
protejate, pentru a le asigura protejarea şi utilizarea raţională;

173
 promovarea protecţiei ecosistemelor habitatelor naturale şi menţinerea
populaţiei de specii viabile în mediul natural;
promovarea dezvoltării raţionale şi sigure pentru mediu în zonele adiacente
zonelor protejate pentru o protejare sporită a acestor zone;
reabilitarea ecosistemelor degradate şi promovarea refacerii speciilor
ameninţate, prin dezvoltarea şi implementarea de planuri şi alte strategii de
administrare;
stabilirea sau menţinerea mijloacelor de reglare, supraveghere sau control al
riscurilor legate de utilizarea şi eliberarea de organisme vii modificate,
rezultate din biotehnologie, care ar putea avea impacturi negative asupra
mediului, care ar afecta conservarea şi utilizarea raţională a diversităţii
biologice, ţinând cont şi de riscurile asupra sănătăţii umane;
prevenirea introducerii, controlul sau eradicarea acelei specii străine care
ameninţă ecosisteme, habitate sau specii;
asigurarea condiţiilor necesare compatibilităţii dintre utilizările actuale şi
conservarea diversităţii biologice şi utilizarea raţională a componentelor sale;
respectarea legislaţiei naţionale; respectarea, menţinerea şi păstrarea
cunoştinţelor, inovaţiilor şi practicilor comunităţilor locale cu stiluri de viaţă
tradiţionale relevante pentru conservarea şi utilizarea raţională a diversităţii
biologice şi promovarea aplicării lor;
dezvoltarea şi menţinerea legislaţiei necesare şi/sau alte prevederi
regulamentare pentru protecţia speciilor sau populaţiilor ameninţate;
asigurarea de suport financiar sau orice alt suport pentru conservarea in-situ,
în special pentru ţările în curs de dezvoltare.

Conservarea ex-situ presupune:

◙ măsuri pentru conservarea ex-situ a componentelor diversităţii biologice, de
preferinţă, în ţara de origine a acestor componente;
◙ stabilirea şi menţinerea facilităţilor pentru conservarea ex-situ şi cercetarea
plantelor, animalelor şi microorganismelor, de preferinţă, în ţara de origine a
resurselor genetice;
◙ măsuri pentru refacerea şi restabilirea speciilor ameninţate şi prin
reintroducerea lor în habitatele lor naturale în condiţii adecvate;
◙ reglementarea şi administrarea resurselor biologice din habitatele naturale în
scopul conservării ex-situ, astfel încât să nu se ameninţe ecosisteme şi
populaţii de specii in-situ;
◙ cooperarea pentru asigurarea suportului financiar şi de alt tip pentru
conservarea ex-situ şi menţinerea facilităţilor de conservare ex-situ în ţările
în curs de dezvoltare;

Pentru o utilizare raţională a componentelor diversităţii biologice este

necesară:

174
 integrarea considerării şi utlizării raţionale a resurselor biologice în luarea
deciziilor la nivel naţional;
adoptarea de măsuri legate de utilizarea resurselor biologice pentru a evita
sau micşora impacturile negative asupra biodiversităţii biologice;
protejarea şi încurajarea folosirii resurselor biologice în conformitate cu
practicile culturale tradiţionale care sunt compatibile cu conservarea sau
utilizarea raţională;
susţinerea comunităţii locale în dezvoltarea şi implementarea acţiunilor de
remediere în zonele degradate unde s-a redus diversitatea biologică;
încurajarea cooperării dintre autorităţile guvernamentale şi sectorul privat în
dezvoltarea de metode pentru utilizarea raţională a resurselor biologice.

Elementele esenţiale pentru asigurarea resurselor financiare în scopurile

Convenţiei privind Diversitatea Biologică sunt:
• statele trebuie să asigure suport financiar şi stimulente cu privire la acele
activităţi naţionale care intenţionează să realizeze obiectivele Convenţiei, în
conformitate cu planurile, priorităţile şi programele sale naţionale;
• statele dezvoltate trebuie să asigure resurse financiare noi şi suplimentare
pentru a permite statelor în curs de dezvoltare să facă faţă costurilor în
creştere agreate pentru implementarea de măsuri prin care să-şi respecte
obligaţiile impuse prin Convenţie;
• statele dezvoltate pot asigura şi statele în curs de dezvoltare se pot folosi de
resurse financiare legate de implementarea Convenţiei prin canale bilaterale,
regionale sau altele multilaterale;
• se va ţine cont de necesităţile specifice şi situaţia specială a statelor cel mai
puţin dezvoltate în acţiunile lor legate de finanţare şi transfer de tehnologie.

Pentru evaluarea impactului şi micşorarea impacturilor negative trebuie

ţinut cont de următoarele aspecte:
♣ introducerea procedurilor adecvate necesitând evaluare de impact asupra
mediului a proiectelor sale propuse care pot avea efecte negative asupra
diversităţii biologice pentru a evita sau micşora astfel de efecte şi, când este
cazul, pentru a permite participarea publică la astfel de proceduri;
♣ promovarea pe o bază de reciprocitate, notificarea, schimbul de informaţii şi
consultarea privind activităţile de sub jurisdicţia sau controlul Statului care
ar putea avea efect negativ semnificativ asupra diversităţii biologice a altor
state sau zone din afara limitei jurisdicţiei naţionale, prin încurajarea
încheierii de acorduri bilaterale, regionale sau multilaterale, după cum este
cazul;
♣ promovarea aranjamentelor naţionale pentru răspunsuri de urgenţă la
activităţi sau evenimente, cauzate natural sau în alt mod care prezintă un
pericol grav şi iminent asupra diversităţii biologice şi se va încuraja
cooperarea internaţională pentru a ajuta astfel de eforturi naţionale.

175
 7.6.3. Ocrotirea naturii – o necesitate vitală

Activitatea umană exercită o presiune puternică asupra unui mare număr

de ecosisteme, cu efecte negative greu de prevăzut. La scară planetară au loc
fenomene complexe cu evoluţie rapidă:
♥ poluarea industrială şi de alte tipuri;
♥ eroziunea, sărăturarea şi supraexploatarea solurilor;
♥ extinderea deşertificării şi a zonelor aride;
♥ despădurirea şi reîmpădurirea cu specii nepotrivite;
♥ creşterea numărului de specii ameninţate şi dispărute;
♥ scăderea vertiginoasă a “zonelor umede” prin indiguiri şi desecări;
♥ degradarea ecosistemelor prin supraexploatare;
♥ diminuarea stratulului de ozon.

Necesitatea protecţiei naturii este o problemă de care depinde pe termen

lung buna desfăşurare a vieţii socio-economice. Ocrotirea naturii se ralizează, în
general, pe trei planuri diferite:
1) atitudinea de respect pe care o specie conştientă (homo-sapiens) ar trebui să
o aibă faţă de toate celelalte specii şi condiţiile lor de viaţă;
2) protecţia legiferată a unor specii rare, periclitate, pe cale de dispariţie;
3) luarea sub protecţie a unor teritorii cu ecosisteme reprezentative din punct de
vedere al structurii lor biologice şi declararea lor ca Parcuri Naţionale,
Parcuri Naturale, Rezervaţii ale Biosferei, etc.

Principalele principii (axiome) generale de organizare a activităţilor de

protecţie şi conservare a naturii sunt următoarele:
Axioma I. Conservarea diversităţii calitative a naturii pe Terra este
fundamentală menţinerii compoziţiei principalelor sisteme bioinerte (inclusiv
solul, atmosfera, apele dulci şi apele marine), asigurând astfel păstrarea unor
proprităţi ale mediului de viaţă de însemnătate vitală pentru om.
Axioma II. Conservarea diversităţii calitative a naturii corespunde celor mai
înalte interese ale omenirii, determinând posibilitatea lărgirii necontenite a
gamei de “utilităţi”obţinute de la natură şi potenţialul nemărginit privind
utilizarea produselor naturale în agricultură, în medicină, industrie şi cultură.
Axioma III. Viaţa există sub formă de comunităţi de organisme, într-un spaţiu
definit sub formă de biocenoze (ecosisteme). Biocenozele sunt unităţi
elementare ale circuitului matreiei şi energiei în ecosferă. Pentru menţinerea
vieţii şi a circuitului materiei şi energiei în ecosferă este neapărată nevoie de
conservarea biogeocenozelor.
Axioma IV. Propritatea specifică fundamentală a viului este capacitatea de
autoperpetuare cu ajutorul autoreproducerii, cu modificările sale (reduplicare
covariantă) şi capacitatea de autoreglare.

176
Axioma V. Fiecare specie biologică este un unicat, un rezultat unic al evoluţiei
şi posedă un genofond irepetabil.
Axioma VI. În natură există o strânsă conexiune între diferitele specii. Este
imposibilă ocrotirea unei specii fără ocrotirea celorlalte specii legate de ea. De
aceea, pentru conservarea unei specii este necesară conservarea comunităţii şi
biocenozei din care face parte specia dată.
Axioma VII. Fiecare specie reprezintă, de obicei, populaţii integrate în cursul
evoluţiei care schimbă gene între ele. Specia nu poate exista multă vreme fiind
reprezentată numai printr-o populaţie izolată. De aceea, pentru conservarea
speciei este necesară conservarea unui sistem integrat de populaţii.
Axioma VIII. În virtutea oscilaţiilor numerice inevitabile (undelor vieţii)
grupările cu număr mic de indivizi vor fi supuse mai devreme sau mai târziu
fluctuaţiilor,care vor duce la dispariţia lor. De aceea, populaţiile mici se află sub
ameninţarea permanentă a dispariţiei şi trebuie să fie cu deosebită grijă ocrotite.
Axioma IX. Conservarea naturii este un element indispensabil pentru
dezvoltarea social-economică armonioasă şi constantă atât pentru fiecare ţară în
parte, cât şi pentru societatea umană în întregime. De aceea, trebuie să se ia în
considerare însemnătatea ocrotirii naturii atunci când se ia orice hotărâre legată
de dezvoltarea economică, inclusiv de utilizarea resurselor naturale.
Axioma X. Efectul societăţii umane şi al economiei sale asupra biosferei se
realizează prin mijlocirea acţinilor unor oameni corecţi. Deci, pentru
conservarea biosferei şi a verigilor sale, este necesar ca aprecierea valorii
biosferei, a tuturor speciilor şi a importanţei conservării lor să ocupe unul din
primele locuri în sistemul instituţionalizat al valorilor şi principiilor etice ale
omului contemporan.

7.6.4. Strategia mondială a conservării naturii

Strategia mondială a conservării naturii – document elaborat de mai multe

grupuri de experţi ai Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii şi a
Resurselor sale (UICN) în colaborare cu alte organisme internaţionale şi
definitivat în 1980 – a deschis o cale nouă de abordare a problemei ocrotirii,
cuprinsă în însăşi definiţia conservării: “gestiunea utilizării de către om a
biosferei, în aşa fel ca obţinând maximum de profit suportabil de către biosferă,
pentru generaţiile actuale, să menţină potenţialul ei pentru a răspunde nevoilor
şi aspiraţiilor generaţiilor viitoare”.
Strategie mondială a conservării urmăreşte, în principal, trei probleme:
1. menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a sistemelor de care depinde
viaţa;
2. conservarea diversităţii genetice şi, deci, a genofondului biosferei;
3. utilizarea durabilă aspeciilor şi ecosistemelor.

177
 Participanţii la cel de-al 4-lea Congres Mondial despre Parcurile
Naţionale şi Ariile Protejate, de la Caracas, Venezuela, din februarie 1992, au
ajuns la concluzia că trebuie foarte urgent să se traseze reţeaua ariilor protejate
şi să se amelioreze gestiunea acestora.
De aproape un sfert de secol, UICN, prin intermediul Comisiei sale de
Parcuri Naţionale şi Arii Protejate (CPNAP), oferă direcţii despre modul de
clasificare a ariilor protejate, referindu-se la:
♦ sensibilizarea guvernelor de importanţa ariilor protejate;
♦ încurajarea guvernelor de a stabili reţeaua ariilor protejate, cu obiectivele
gestiunii corespunzând condiţiilor naţionale şi locale;
♦ evitarea confuziei care a dus la adoptarea de termeni diferiţi pentru
desemnarea de arii protejate de acelaşi tip;
♦ oferirea de norme internaţionale pentru uşurarea statisticilor la nivel mondial
sau regional, cât şi comparaţiilor între ţări;
♦ oferirea unui cadru solid pentru a ordona, a schimba şi a trata datele despre
ariile protejate;
♦ îmbunătăţirea comunicaţiei şi înţelegerii între toţi cei care lucrează în folosul
conservaării naturii.

Raportul intitulat “Categorii, obiective şi criterii pentru arii protejate"

publicat de UICN în 1978 împărţea ariile protejate în 10 ncategorii, după cum
urmează:
I. Rezervaţie ştiinţifică / rezervaţie naturală integrată;
II. Parc naţional;
III. Monument natural / Element natural marcant;
IV. Rezervaţie de conservare a naturii / Rezervaţie naturală dirijată / Sanctuar
faunistic,
V. Peisaj terestru protejat;
VI. Rezervaţie de resurse naturale;
VII. Regiune biologică naturală / Rezervaţie antropologică;
VIII. Regiune naturală amenajată în scopul utilizării multiple / Zonă de
gestiune a resurselor naturale;
IX. Rezervaţie a biosferei;
X. Bun al patrimoniului mondial (natural).

A. Concepţii de bază
Aria protejată reprezintă “o porţiune de pământ şi/sau de mare,
consacrată în mod special protejării şi menţinerii diversităţii biologice, cât şi
resurselor naturale şi culturale asociate şi gospodărite prin mijloace eficiente,
juridice sau altele”.
Principalele obiective ale unei gestionări corecte sunt:
cercetarea ştiinţifică;

178
 protejarea speciilor sălbatice;
ocrotirea speciilor şi a diversităţii genetice;
menţinerea funcţiunilor ecologice;
turism şi recreere;
educaţie;
utilizarea durabilă a resurselor ecosistemelor naturale;
ocrotirea particularităţilor culturale şi tradiţionale.

Ţinând cont de numeroasele combinări posibile şi de diferite priorităţi

care se pot acorda acestor obiective, ariile protejate se pot clasifica după
următoarele criterii:
I. Protejare completă (exemplu, rezervaţie naturală integrată);
II. Conservarea ecosistemului şi recreere (exemplu, parc
naţional);
III. Conservarea monumentelor naturale (exemplu, monument
natural);
IV. Conservarea printr-o gestionare activă (exemplu, arie de
gestiune a habitatelor);
V. Conservarea unui peisaj terestru/marin şi recreere (exemplu,
peisaj terestru/marin protejat);
VI. Utilizarea durabilă a ecosistemelor naturale (exemplu, arie
protejată a resurselor naturale).

B. Definiţii ale categoriilor de gestiune

Categoria I – Rezervaţie naturală integrată / zonă de natură sălbatică.
Arie protejată gestionată, în principal, în scopuri ştiinţifice sau pentru a proteja
resursele sălbatice.
Categoria I a – Arie protejată gestionată, în principal, în scopuri
ştiinţifice, reprezintă un spaţiu terestru/marin cuprinzând ecosisteme,
caracteristici geologice sau fiziologice şi/sau spaţii deosebite sau reprezentative,
gestionate (gospodărite), în principal, cu scopuri de cercetare ştiinţifică şi/sau de
supraveghere continuă a mediului înconjurător.
Categoria I b – Arie protejată gestionată cu scopul de protecţie a
resurselor naturale (sălbatice), reprezintă un vast spaţiu terestru/marin, intact sau
puţin modificat, având conservat caracterul său şi influenţa sa naturală, lipsit de
aşezări permanente sau importante, gospodărit, în special, cu scopul protejării
stării sale naturale.
Categoria II – Parc naţional – arie protejată gospodărită, în principal, în
scopul conservării ecosistemelor şi cu destinaţii recreative, este definită ca zonă
naturală terestră şi/sau marină desemnată pentru:
a) a proteja integritatea ecologică a unuia sau mai multor ecosisteme în
interesul generaţiilor actuale sau viitoare;

179
 b) eliminarea oricărei exploatări sau ocupaţii incompatibile cu
obiectivele specializate;
c) a oferi posibilităţi de vizitare în scopuri recreative, ştiinţifice, turistice
şi educative, în spiritul respectivului mediu natural şi al culturii
comunităţii locale.
Categoria III – Monument natural – arie protejată gospodărită, în
principal, în scopul conservării elementelor naturale specifice. Este definită ca
fiind o arie ce conţine unul sau mai multe elemente naturale sau culturale
(specifice), unice, de importanţă excepţională, necesitând a fi protejată datorită
rarităţii sale, reprezentativităţii, calităţilor estetice sau importanţei sale culturale
intrinseci.
Categoria IV – Arie de gestiune a habitatelor sau speciilor: arie protejată
gospodărită, în principal, în scopuri de conservare, reprezintă o suprafaţă
terestră/marină făcând obiectul unei intervenţii active a nivelului de gestionare,
de o manieră ce garantează menţinerea habitatelor şi/sau satisfacerea exigenţelor
speciilor particulare.
Iniţiativele strategiei europene pentru conservarea diversităţii biologice
marine şi a peisajului prin tipul, unitatea responsabilă şi obiective sunt
prezentate în tabelul următor:
Tabelul 7.6
Iniţiativele strategiei europene pentru conservarea diversităţii biologice marine
şi a peisajului
DENUMIREA SECRETARIATUL SCOPUL
INIŢIATIVEI
PAN-EUROPEANĂ Consiliul Europei Să prezinte obligaţiile la nivel
Conferinţa de la Berna internaţional pentru conservarea florei
şi faunei europene şi a habitatului lor
natural
Reţeaua europeană a Consiliul Europei Alegerea exemplelor reprezentative
rezervaţiilor biogenetice din moştenirea naturală europeană
Diploma europeană Consiliul Europei Decernarea unor titluri (diplome)
pentru exemple pozitive din zonele
protejate
Programul de mediu UN/ECE,EC,UNEP, Pregătirea programului de mediu
pentru Europa IUCN interguvernamental pentru Europa
EuroMAB EuroMAB, UNESCO Asigurarea unei reţele europene pentru
cooperare ştiinţifică internaţională,
mai ales privind rezervaţiile biosferei
Anul european al Consiliul Europei Realizarea unei campanii pentru
conservării naturii conservare în anul 1995
(ENCY)1995
COMUNITATEA Comisia Europeană Elaborarea programului Comunităţii
EUROPEANĂ DG XI Europene privind politica şi acţiunile
Al cincilea program de asupra mediului şi dezvoltarea
acţiune în domeniul durabilă
mediului (1992)

180
Directiva pentru păsări Comisia Europeană Protecţia păsărilor sălbatice şi a
(79/409/EEC) DG XI habitatelor lor, inclusiv a zonelor
speciale de protecţie
CORINE Comisia Europeană Realizarea unei baze de date pentru
DG XI conservarea naturii în CE, în prezent
fiind extinsă parţial în restul Europei
Directiva habitatelor Comisia Europeană Conservarea faunei, florei şi a
(92/43/EEC) DG XI habitatelor naturale de importanţă
pentru Comunitate
Natura 2000 Comisia Europeană Stabilirea reţelei zonelor protejate
DG XI conform directivelor privind păsările
şi habitatelor lor
EUROPA CENTRALĂ ŞI DE EST
Cărămizi ecologice Iniţiativa pentru Propunerea amplasamentului celor 24
pentru Casa Comună a cărămizi ecologice, de arii protejate
Europei WWF – Austria
Spaţiile verzi ale Institutul Dezvoltării Crearea unor zone de dezvoltare
Europei, 1993 Durabile, Varşovia durabilă (Belarus, estonia, Letonia,
Polonia, Rusia, Ucraina) pe baza
experienţei Poloniei
ZONA ARCTICĂ
Iniţiativa Arctică Grupul de lucru pentru Pregătirea unei strategii comune de
conservarea florei şi protecţie a mediului arctic
faunei arctice
Conferinţa Nordului Consiliul de Miniştri al Protecţia mediului
Arctic ţărilor Nordice
MAREA BALTICĂ
Convenţia Helsinki, HELCOM, Helsinki Îmbunătăţirea calităţii mediului din
1974, 1992 regiunea baltică, inclusiv a zonelor de
coastă şi marine protejate
MAREA NEAGRĂ
Planul de acţiune al UNEP, UNDP, GEF Programul de gospodărire a mediului
Mării Negre (BSAP). Secretariatul interimar, pentru Marea Neagră
Convenţia de la Istambul
Bucureşti despre
protecţia Mării Negre
împotriva Poluării, 1992
MAREA NORDULUI
Convenţia pentru Oslo-Comisia de la Prevenirea poluării Atlanticului de NE
protecţia Atlanticului Paris, Londra
de NE
Conferinţa ministerială
Secretariat în
asupra Mării Nordului
Ministerul Mediului,
Danemarca
MAREA MEDITERANĂ
Planul de acţiune UNEP-Europa, Îmbunătăţirea calităţii mediului
mediteranean Geneva, (Centre mediteranean conform Convenţiei de
regionale în Atena, la Barcelona 1976, înclusiv printr-un
Valbonne, Tunis, protocol privind zonele protejate

181
 Malta şi Split)
MedSPA Comisia Europeană Protecţia mediului mediteranean,
DG XI inclusiv protecţia biotopurilor
MED-PAN EIB/Banca Mondială Consolidarea legăturilor dintre
managerii zonelor protejate
MedWet Diferite Conservarea terenurilor umede
mediteraneene
Programul de Asistenţă Banca Mondială/EIB A doua fază a programului european
Tehnică Mediteranean pentru zona mediteraneană (EPM)
(METAP) pentru modificarea sensului degradării
actuale a mediului
Carta de la Nicosia, Comunitatea Asigurarea unei cooperări mai strânse
1990 Europeană privind dezvoltarea durabilă în
regiunea euro-mediteraneană, inclusiv
a conservării naturii
ALTELE
Convenţia Alpină CIPRA, Vaduz Conservarea Alpilor
Programul Regional Coordonarea Programul de mediu pentru zonele de
Triunghiular Negru Programului Republica graniţă dintre Cehia, Germania şi
Cehă Polonia, foarte poluate
Programul Bazinului Comisia Europeană Protecţia mediului pentru Dunăre
Fluviului Dunărea, 1991 DG XI
Comisia Internaţională
pentru Protecţia
Rinului împotriva
Poluării (ICPRP)
Declaraţia de Protecţie Secretariatul Comun Cooperare trilaterală între Ţările de
de la Wadden Sea pentru Cooperare în Jos, Danemarca şi Germania
scopul protecţiei
regiunii Wadden Sea,
Wilhelmshaven
Conservarea speciilor
de animale sălbatice
migratoare incluzând
acordul de zbor Vest
Palaearctic

De o importanţă deosebită a fost şi Conferinţa de la Rio, 1992, unde s-a

lansat sub egida UICN, PNUE, WWF, în colaborare cu FAO şi UNESCO,
strategia mondială de conservare a resurselor vii conform următoarelor direcţii:
1) defineşte conservarea resurselor vii şi explică obiectivele sale, subliniind
astfel contribuţia sa la supravieţuirea şi dezvoltarea societăţilor umane, ca şi
principalele obstaciole în realizarea sa;
2) determină condiţiile indispensabile pentru realizarea acestor obiective;
3) propune strategii naţionale şi subnaţionale pentru realizarea acestor condiţii
prioritare, descriind cadrul şi principiile acestor strategii;

182
4) recomandă politici de mediu cu caracter anticipativ, o politică de conservare
multisectorială şi un sistem mai larg de contabilitate naţională pentru
integrarea conservării la nivelul elaborării politicilor;
5) propune o metodă globală de evaluare a terenurilor (şi a suprafeţelor apelor),
completată de studii de mediu, pentru ameliorarea planificării de mediu,
enunţă o procedură de alegere raţională a modalităţilor de utilizare a
evaluării;
6) recomandă examinarea legislaţiei privind resursele vii şi sugerează principii
generale de organizare în cadrul guvernelor, în special în ceea ce priveşte
conservarea solurilor şi a resurselor vii marine;
7) sugerează mijloace de mărire a numărului de persoane instruite; propune o
cercetare mai orientată pe gestiune şi o gestiune mai orientată pe cercetare,
astfel încât să se obţină rapid informaţiile de bază necesare,
8) recomandă o mai mare participare a marelui public la planificarea şi la luarea
deciziilor privind utilizarea resurselor vii; propune o educaţie, campanii şi
programe de mediu pentru a crea o susţinere (populară) a conservării;
9) sugerează modalitatea de a fi ajutate comunităţile rurale în domeniul
conservării resurselor vii proprii, care stau la baza dezvoltării lor.

7.6.5. Stabilirea politicii naţionale pentru conservarea biodiversităţii

O strategie de conservare la nivel naţional sau regional a biodiversităţii

poate fi eficientă şi efectivă în măsura în care se revede întreaga politică
economică şi se determină cerinţele, acţiunile şi efectele unei componente de
conservare a biodiversităţii. În această fază sunt necesari a fi realizaţi următorii
paşi:
♣ cuantificarea beneficiilor economice şi financiară ale activităţilor de
dezvoltare rurală integrată, incluzând şi conservarea resurselor biologice şi a
diversităţii, comunicarea rezultatelor factorilor de decizie în domeniul
politicii;
♣ identificarea conflictelor reale şi potenţiale dintre diferitele activităţi din
domeniul agriculturii, pescuitului, exploatărilor forestiere, conservarea sau
reabilitarea parcurilor degradate, etc.;
♣ dezvoltarea unei legislaţii corelate cu modul de dezvoltare economico-
ecologic, respectând interesele unor “grupuri-ţintă” în raport cu resursele
utilizate, prin care se instituie un sistem de instrumente financiare (taxe,
penalităţi, amenzi sau stimulente, etc.) care să asigure aplicarea acesteia;
♣ revederea politicilor şi legislaţiei din alte sectoare de activitate sicio-
economice pentru identificarea posibilelor aplicaţii ale obiectivelor de
conservare a biodiversităţii, implicarea comunităţilor locale la realizarea
acestor obiective, urmărindu-se eliminarea faliei dintre autorităţile centrale şi
comunităţile locale din acest domeniu;

183
♣ stabilirea de noi structuri administrative, centrale şi locale, pentru
gestionarea şi managementul resurselor biodiversităţii; trebuie avute în vedee
atât ariile protejate declarate oficial, care sunt gestionate de guvern, cât şi
resursele biologice din zonele comunale, cel mai adesea cu acces deschis la
utilizarea şi exploatarea lor în regim epuizant

Primul Congres Naţional al Naturaliştilor din România de la Cluj, 18 – 21

aprilie 1928, a dezbătut problema ocrotirii naturii în ţara noastră şi instituirea
unei legi pentru crearea rezervaţiilor naturale şi pentru ocrotirea monumentelor
naturii şi constituirea primului parc naţional.
Prin “Jurnalul Consiliului de Miniştri” nr. 593 din 22 martie 1935 se
înfiinţează Parcul Naţional Retezat, cu o suprafaţă de 100 km2. S-a prevăzut,
de asemenea, elaborarea unui regulament prin care să se stabilească regimul de
protecţie şi de funcţionare a parcului naţional.
Prin includerea sa în Lista Naţiunilor a parcurilor naţionale şi a
rezervaţiilor analoage, întocmită de Uniunea Internaţională pentru Conservarea
Naturii şi a resurselor sale (UICN), Parcul Naţional Retezat a dobândit un bine
meritat prestigiu.
În 1955 s-a adoptat Criteriul Zonării Funcţionale.
Pentru promovarea cercetărilor ştiinţifice, prin investiţiile Academiei
Române, în 1964 s-a construit “Casa laborator Gemenele” în cadrul rezervaţiei
ştiinţifice la 1800 m.
Proiectul 8 al Programului internaţional “Omul şi biosfera” a propus
infiinţarea reţelei mondiale a Rezervaţiilor biosferei patronată de UNESCO.
Comisia “Om-Biosfera din cadrul Academiei Române, în calitate de delegat
guvernamental al ţării noastre în cadrul consiliului MAB-UNESCO, a procedat
la elaborarea unei documentaţii ştiinţifice pentru constituirea unei rezervaţii ale
biosferei în ţara noastră.
Cea de a VI-a sesiune a Consiliului Internaţional de Coordonare a
Programului MAB-UNESCO, Paris, octombrie 1979, a examinat documentaţiile
ştiinţifice prezentate şi au fost propuse trei obiective: Parcul Naţional Retezat,
Rezervaţia Pietrosul Mare din Munţii Rodnei şi Rezervaţia Roşca-Letea din
Delta Dunării.
La 10 ianuarie 1980 certificatele de apartenenţă la sistemul de rezervaţii
ale biosferei au fost ratificate de directorul general al UNESCO.

7.6.6. Zone şi arii protejate în România

Prima listă a rezervaţiilor din ţara noastră a fost publicată în 1943 sub
titlul “Tabel al Monumentelor Naturale” şi decretate până la 1 ianuarie 1944 sub
egida Comisiei Monumentelor Naturale, secţie a Academiei Române şi apoi
actualizată prin diferite documente, cum ar fi:
♦ jurnale sau hotărâri ale Consiliului de Miniştri (JCM sau HCM);

184
♦ hotărâri guvernamentale (HG);
♦ decizii ale autorităţilor locale sau regionale (Dec.);
♦ ordine ale ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului (OM).

Lista publicată cuprinde 586 de arii protejate grupate în regiuni (distincte)

şi în concordanţă cu clasificarea şi categoriile UICN; în cadrul acestor categorii
ariile protejate sunt grupate în tipuri de rezervaţii în concordanţă cu prevederile
legii nr. 9/1973 şi clasificate în funcţie de suprafaţă, după cum urmează:
I. rezervaţii ştiinţifice;
II. parcuri naţionale;
III. monumente naturale;
IV. rezervaţii naturale;
V. rezervaţii ale peisajului.

În concordanţă cu legea 9/1973 tipurile de rezervaţii specificate sunt:

b – botanică;
f – forestieră;
g – geologică;
l – peisagistică;
m – mixtă;
s – speologică;
z – zoologică.

Prin “Arie legal protejată” se înţelege numai acele unităţi constituite prin
JCM, HCM şi HG.
Propunerile pentru ocrotirea unor arii protejate trebuie să fie dublată de o
intensă activitate de susţinere adminisrativă materială, umană şi nu în ultimul
rând financiară pentru asigurarea funcţionării acestor zone la criteriile şi
exigenţele din domeniu.

7.6.7. Legislaţia de mediu în domeniu conservării biodiversităţii

Se consideră a fi utilă sublinierea faptului că în cadrul Legii Protecţiei

Mediului (Legea 137/1995) există un capitol special (cap. III) referitor la
protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii în cadrul căruia în
secţiunea a 4-a se tratează problema regimului ariilor protejate.
Articolele cele mai sugestive din Legea 137/1995 sunt prezentate mai jos:

CAPITOLUL III

Protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii

Art. 34. – Autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea
autorităţilor centrale de specialitate care gestionează resursele naturale,

185
elaborează, pe baza prezentei legi, reglementări tehnice privind măsurile de
protecţie a ecosistemelor, de conservare a biodiversităţii, de gospodărire
durabilă a resurselor naturale şi pentru asigurarea sănătăţii umane.
La proiectarea lucrărilor care pot modifica cadrul natural al unei zone
este obligatorie procedura de evaluare a impactului asupra acesteia, urmată de
avansarea soluţiilor tehnice de menţinere a zonelor de habitat natural, de
conservarea funcţiilor ecosistemelor şi de ocrotire a organismelor vegetale şi
animale, inclusiv a celor migratoare, cu respectarea alternativei şi condiţiilor
impuse prin acordul şi/sau autorizaţia de mediu, precum şi monitorizarea
proprie până la îndeplinirea acestora.
Suprafeţele terestre şi active supuse unui regim de conservare ca habitate
naturale sau pentru refacere ecologică sunt gestionate de deţinătorii legali
numai în cazul când aceştia se angajază să aplice măsurile de conservare
stabilite de autoritatea centrală pentru protecţia mediului.
Deţinătorii de orice titlu, care aplică aceste măsuri, sunt scutiţi de
impozit; deţinătorii particulari vor fi compensaţi, în raport cu valoarea
lucrărilor întreprinse.
Protejarea unor specii şi organisme rare ameninţate cu dispariţia,
conservarea biodiversităţii şi instituirea de arii protejate, precum şi măsurile
stabilite de autorităţile pentru protecţia mediului sunt prioritare în raport cu
alte interese.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea Academiei
Române şi Comisiei Naţionale UNESCO, stabileşte criteriile pentru instituirea
ariilor protejate şi de conservare a biodiversităţii.

Secţiunea a 4-a

Regimul ariilor protejate şi al monumentelor naturii

Art.54. – Pentru conservarea unor habitate naturale, a biodiversităţii

care defineşte cadrul geografic al ţării, precum şi a structurilor şi formaţiunilor
naturale cu valoare ecologică, ştiinţifică şi peisagistică, se menţine şi se
dezvoltă reţeaua naţională de arii protejate şi monumente ale naturii.
Ariile protejate şi monumentele naturii se declară prin acte sau
reglementări cu caracter normativ, inclusiv prin amenajări silvice; cele
declarate până la data intrării în vigoare a prezentei legi îşi păstrează această
calitate.
Ariile protejate sunt evidenţiate în planurile de urbanism şi de amenajare
a teritoriului aprobate conform legii.
Art. 55. – Autoritatea centrală pentru protecţia mediului:
a) la propunerea Academiei Române, declară noi zone pentru extinderea
reţelei naţionale de arii protejate şi monumente ale naturii şi le
încadrează pe categorii;

186
 b) organizează reţeaua de supraveghere, de pază a ariilor protejate şi a
monumentelor naturii şi stabileşte regimul lor de administrare şi de
abordare turistică;
c) controlează modul de aplicare a reglementărilor de către cei ce
administrează ariile protejate şi monumentele naturii;
d) elaborează, editează, ţine la zi şi difuzează “Catalogul ariilor
protejate şi al monumentelor naturii”, precum şi “Cartea roşie a
speciilor de plante şi animale” din România.
Art. 56. – Autorităţile administraţiei publice locale asigură informarea
agenţilor economici, a populaţiei şi a turiştilor cu provire la existenţa în zonă a
ariilor protejate şi a monumentelor naturii, la semnificaţia lor, la regulile şi
restricţiile stabilite, precum şi la sancţiunile aplicabile pentru nerespectarea
statutului acestora.
Art. 57. – Autorităţile administraţiei publice locale, la solicitarea
agenţiilor pentru protecţia mediului, a altor organizaţii interesate, persoane
fizice sau juridice, pe baza documentaţiei avizate de către Academia Română,
pot să pună sub ocrotire provizorie, în vederea declarării, arii protejate sau
monumente ale naturii sau anumite obiective care justifică aceasta.
Art. 58. – Deţinătorii de suprafeţe terestre sau acvatice limitrofe ariilor
protejate, monumentelor naturii sau pe care ale căror terenuri s-au identificat
elemente susceptibile de a fi ocrotite sunt obligaţi să respecte statutul acestora
pentru a asigura transmiterea lor generaţiilor viitoare.
Art. 59. – Culegerea şi comercializarea plantelor, capturarea prin orice
mijloace, deţinerea şi comercializarea animalelor declarate monumente ale
naturii, precum şi dislocarea, deţinerea şi comercializarea unor piese
mineralogice, speologice şi paleontologice, provenite din locuri declarate
monumente ale naturii, sunt interzise.
Introducerea pe teritoriul ţării, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege,
de culturi de microorganisme, plante şi animale vii, fără acordul eliberat de
autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea Academiei
Romăne, este interzisă.
Prevederile legii “Protecţiei Mediului” au fost completate prin Ordonanţa
de Urgenţă nr. 236 din 24 octombrie 2000 privind “Regimul ariilor protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice”.
Structura Ordonanţei de Urgenţă nr. 236/2000 este următoarea:
Capitolul I Dispoziţii generale
Capitolul II Regimul ariilor naturale protejate
Secţiunea 1 – Categorii de arii naturale protejate
Secţiunea 2 – Instituirea regimului de arie naturală protejată
Secţiunea 3 – Administrarea reţelei de arii naturale protejate
Capitolul III Conservarea habitatelor şi a speciilor
Capitolul IV Conservarea altor bunuri ale patrimoniului natural
Capitolul V Autorităţi şi instituţii responsabile

187
Capitolul VI Organizarea şi exercitarea controlului
Capitolul VII Sancţiuni
Capitolul VIII Dispoziţii finale
Anexa nr. 1 Scopul şi regimul de management al categoriilor de arii naturale
protejate;
Anexa nr. 2 Tipuri de habitate naturale a căror conservare necesită declararea
ariilor speciale de conservare;
Anexa nr. 3 Specii de animale şi plante a căror conservare necesită desemnarea
ariilor speciale de conservare şi a ariilor de protecţie specială
avifaunistică;
Anexa nr. 4 Specii de animale şi plante care necesită o protecţie strictă;
Anexa nr. 5 Specii de animale şi plante de interes comunitar a căror prelevare
din natură şi exploatare face obiectul măsurilor de management;
Anexa nr. 6 Metode şi mijloace de captură şi ucidere şi modalităţi de deplasare
interzise în vederea capturării şi uciderii;
Anexa nr. 7 Criterii pentru selectarea siturilor eligibile în vederea identificării
ca situri de importanţă comunitară şi pentru desemnarea lor ca arii
speciale de conservare.
Prin promovarea acestei reglementări s-a făcut un pas important în
protecţia biodiversităţii în România, precum şi în respectarea cerinţelor Uniunii
Europene, stipulate în reglementări specifice, cum ar fi:
- Directiva Consiliului 79/409/EEC privind conservarea păsărilor sălbatice;
- Directiva Consiliului 92/43/EEC privind conservarea habitatelor naturale şi a
florei şi faunei sălbatice;
- Recomandarea Consiliului (EC) nr. 338/97 privind protecţia speciilor de
floră şi faună sălbaticăprin reglementarea comerţului cu acestea, etc.

7.7. Strategia gestionării deşeurilor

În contextul unei urbanizări accelerate, asigurarea la un nivel

corespunzător a elementelor de infrastructură şi a celor de gospodărie comunală
(apă, canal, termic, salubritate, etc.) presupune un effort deosebit din partea
edililor şi a factorilor de decizie. Principalele probleme legate de acestea se pot
grupa în două categorii:
1) politice – deoarece puterea locală este eligibilă şi asigurarea sau neasigurarea
corespunzătoare a unei vieţi civilizate pentru populaţie constituie miza
electorală;
2) sociale – este vorba, în fapt, de a asigura condiţii de sănătate, igienă şi viaţă
civilizată a populaţiei urbane.

Până nu demult deşeurile produse de oameni nu reprezentau o problemă

însemnată deoarece:

188
♥ populaţia, predominant rurală, utiliza în cea mai mare parte deşeurile ce le
producea: resturile organice se compostau şi se utilizau în agricultură,
anumite ambalaje se reutilizau, hârtia se folosea la foc, hainele uzate şi alte
textile se refoloseau;
♥ obiectele create de om erau constituite din materiale degradabile: paie, lemn
(sub toate formele), textile din plante sau din fibre de origine animală. Alte
materiale utilizate, cum ar fi metalele se degradau şi ele rapid, în special
fierul prin ruginire, sticla şi ceramica se reutilizau şi oricum ponderea lor era
redusă.

Mediul “tare”, produsele din diverse metale şi apoi recent, masele

plastice, azbocimentul, fibrele de sticlăsau alte materiale nebiodegradabile sunt
considerate deşeuri greu destructibile şi care se acumulează neîncetat.
Degradarea lor, atunci când are loc, produce o poluare extrem de puternică – de
exemplu, cazul bateriilor cu plumb, mercur, zinc, buteliilor cu aerosoli – care se
împrăştie insidios în toţi factorii de mediu.

7.7.1. Tipuri de deşeuri urbane

La nivel general, deşeurile sunt un rezultat inevitabil al activităţilor şi

evoluţiei societăţii umane având următoarele cauze:
■ biologice – rezultat al ciclurilor vitale în lumea plantelor, animalelor şi a
omului;
■ chimice – toate reacţiile chimice sunt guvernate de principiul conservării
energiei, rezultând în final un produs utilizabil, dar şi elemente neutilizabile.
Chiar şi energia pierdută prin căldură, vibraţii, zgomote, produce poluare,
chiar dacă nu este luată în considerare ca deşeu;
■ tehnologice – din procesele de prelucrare şi transformare a materiilor prime
şi materialelor;
■ economice – toate procesele au o durată fizică, sau depinzând de actualitate
sau chiar modă, limitată;
■ comerciale – atractivitatea unor noi produse le elimină pe cele vechi, iar
ambalajele joacă uneori un rol hotărâtor în reclamă şi marketing, devenind
rapid deşeuri;
■ accidentele – în cadrul inevitabilelor disfuncţionalităţi ale sistemelor de
producţie şi a riscurilor tehnologice şi naturale majore;
■ ecologice – întrucât chiar activităţile de depoluare crează deşeuri

Oricum se va acţiona, în ultima etapă de descompunere, va rămâne un

deşeu final, definit de normele franceze din 1992 astfel:
“Este considerat final, ultim, un deşeu rezultat sau nu din tratarea
deşeurilor, care nu mai este posibil de a fi prelucrat în condiţiile tehnice şi

189
economice actuale, în special prin extragerea părţii utile sau prin reducerea
caracterului său dăunător”.
Dat fiind faptul că în oraşe se desfăşoară multiple activităţi, deşeurile sunt
generate de diferite surse:
☼ menajere propriu-zise din activitatea gospodărească a omului, din
locuinţa sa sau din meseriile pe care le exercită în aceasta şi care pot fi
lichide sau solide;
☼ stradale urbane, normale sau sălbatice, rezultat al unor deversări sau
depozitări necontrolate;
☼ industriale de orice gen;
☼ comerciale, în special ambalaje mari;
☼ din administraţie, edituri, ziare, şcoli, etc., în special sub formă de hârtie
şi cartoane;
☼ sanitare, spitaliceşti;
☼ din construcţii, sub formă de moloz şi alte detritusuri minerale;
☼ speciale, nocive, explozive sau radioactive.

După gradul de agresivitate în raport cu mediul şi deci, cu sănătatea

omului, avem:
◙ deşeuri inerte cu potenţial redus de poluare, pulberi, prafuri, dar care sunt
luate de vânt, sunt spălate de ploi sau deversate direct pe pământ sau apă,
generează uneori efecte însemnate;
◙ deşeuri banale sau cu potenţial de poluare controlabil (cu aceleaşi menţiuni
de mai sus);
◙ deşeuri toxice şi /sau periculoase, în general de origine industrială sau
spitalicească.

Deşeurile solide au următoarea componenţă:

• materiale combustibile: hârtie, lemn, mase plastice, cauciuc, textile;
• materiale organice, în general fermentabile, resturi alimentare, carne, fructe,
legume, lactate, cadavre de animale;
• materiale inerte: metale, sticlă, ceramică, deşeuri din construcţii;
• materiale pulverulente, cenuşi, praf industrial, zgură, moloz, azbest.

7.7.2. Situaţia deşeurilor pe plan mondial

În vârful “producătorilor” de deşeuri menajere se află S.U.A. cu peste 700

kg/loc./an, înspecial din cauza aportului adus de ambalaje, iar pentru Europa,
Cehia şi Grecia au cel mai mic nivel şi Finlanda cel mai mare. România se
situează la nivel mediu cu 400 kg/loc./an, cifra fiind discutabilă, deoarece numai
două depozite de deşeuri urbane, Bucureşti şi Timişoara au bascule pentru
cântărit autogunoierele.

190
 În tabelul următor se prezintă situaţia actuală a deşeurilor depozitate,
incinerate sau prelucrate în alt mod, pentru ţările europene, Japonia şi SUA.
Tabelul 7.7
Metode de procesare a deşeurilor în diferite ţări (%)
Ţara Rampe Incinerare urmată Altele Total
(depozite) de depozitare
Elveţia 20 75 5 100
Franţa 50 40 10 100
Germania 60 35 5 100
Regatul Unit 90 9 1 100
Irlanda 100 0 0 100
Grecia 100 0 0 100
Austria 64 20 16 100
Danemarca 31 51 19 100
Olanda 51 34 15 100
Italia 83 14 3 100
Suedia 35 60 5 100
România 9 1 0 100
S.U.A. 70 0 30 100
Japonia 46 52 4 100

7.7.3. Situaţia deşeurilor din România

În România problema deşeurilor orăşeneşti-menajere adevenit tot mai

acută datorită, pe de o parte creşterii cantităţii acestora, iar pe de altă parte
datorită impactului lor negativ, tot mai pronunţat, asupra mediului înconjurător.
Depozitarea întâmplătoare pe sol a deşeurilor, evacuarea acestora în
cursurile de apă, arderea necontrolată a deşeurilor din mediul urban reprezintă o
serie de riscuri majore pentru mediul înconjurător.
Tratarea complexă a procesării deşeurilor reprezintă o nouă abordare a
problematicii deşeurilor, plecând de la necesitatea de a prevedea spaţiu suficient
de stocare şi neutralizare, de a salva resursele naturale, de a reduce costurile, de
a câştiga suportul publicului şi de a găsi soluţii mixte în procesul de anulare a
efectelor negative ale deşeurilor.
În prezent, România se confruntă cu mari dificultăţi în ceea ce priveşte
corectă a deşeurilor menajere, în principal, datorită următoarelor cauze:
☺ nivel civic şi educaţional extrem de scăzut al populaţiei în probleme de viaţă,
de trai în colectiv şi de sănătate;
☺ lipsa totală de informare şi responsabilizare în ceea ce priveşte situaţia şi în
special efectul dăunător al deşeurilor menajere;
☺ proliferarea surselor şi tipurilor de deşeuri prin multiplicarea şi diseminarea
agenţilor economici, în special în comerţul stradal şi în pieţe;
☺ creşterea impresionantă a volumului ambalajelor, în special a celor din hârtie
şi plastic, în circuitul de consum;

191
☺ preocupări insuficiente şi uneori diletante ale primăriilor oraşelor în
abordarea şi rezolvarea problemelor de gospodărie comunală şi în special de
gospodărie a deşeurilor menajere solide;
☺ lipsa de informare şi de experienţă, uneori chiar a bunei credinţe, din partea
agenţilor economici şi chiar a personalului tehnic din instituţii, organisme
abilitate privind aceeaşi necesitate de gospodărire corectă a deşeurilor;
☺ reducerea semnificativă a circuitului de preluare a materialelor recuperate
din deşeuri şi a ambalajelor, atât în segmentul REMAT, cât şi în cel
comercial şi privat;
☺ lipsa de transparenţă la toate nivelurile atunci când se promovează investiţii,
chiar şi reduse, de gospodărire a deşeurilor, astfel încât participarea
populaţiei şi a ONG-urilor este practic nulă, iar la soluţionări concrete au
acces, de multe ori, organizaţii şi /sau persoane neabilitate şi puţin
competente;
☺ lipsa de voinţă a puterii executive, legislative, judecătoreşti şi a organismelor
de finanţare de a acorda locul cuvenit problemelor de deşeuri menajere,
uneori parcă dorit ascunse populaţiei;
☺ abordarea de către mass-media a problematicii deşeurilor, de multe ori doar
ca subiect de senzaţie, localizat şi exacerbat, fără a fi analizat cu concursul
specialiştilor sau a organismelor abilitate.

Pentru abordarea corectă a managementului deşeurilor urbane, trebuie

luate în considerare o serie de informaţii principale, care se prezintă succint
astfel:
A. Structura deşeurilor. Structura deşeurilor menajere din pubela românească
comparată cu cea din Franţa şi SUA este prezentată în figura următoare:

Pubela franceză Pubela americană

12 % sticlă 4,6 % sticlă

5 % diverse 17 % alte tipuri
10 % prafuri 20.2 % deşeuri
25 % materiale grădină
organice 16,4 % materiale
2 % textile organice
24,5 % hârtie 31,1 % hârtie
5,5 % cartoane
5 % metale 5,2 % metale
10 % plastic 5,5 % plastic

192
 Pubela românească

7 % sticlă
14 % alte tipuri

51,4 % materiale
organice

11,3 % hârtie
5,3 % textile
7,2 % metale
3,8 % plastic

Fig.7.5 Structura deşeurilor menajere

Se constată că deşeurile menajere româneşti au cantităţi mari de substanţe

organice 51,4 %, faţă de 16,4 % în SUA şi 25 % în Franţa, cantităţi reduse de
hârtie 11,3 %, faţă de 31 % în SUA şi 30 % în Franţa, ca şi de materiale
plastice 3,8 %, faţă de 5,5 % în SUA şi 10 % în Franţa.
B. Cantitatea produsă. Raportul privind “Starea factorilor de mediu din
România” conţine valorile produse pe judeţe, prezentate în tabelul următor,
din examinarea cărora se constată următoarele:
■ pe ansamblul ţării se arată că în anul 1996 s.au produs 6690 mii tone
deşeuri urbane, respectiv 18345 tone /zi, ceea ce s.a raportat la populaţia
orăşenească de circa 13 milioane locuitori, reprezintă 1,42 kg /locuitor
/zi, cu mult peste valorile medii din Europa, chiar dacă se iau în
considerare şi alte grupe de deşeuri urbane, în afara celor menajere;
■ o analiza făcută pe judeţe arată că în Bucureşti se produc 342 tone /zi,
respectiv 0,15 kg /locuitor /zi, în timp ce în judeţul Prahova, ce nu poate
avea o populaţie urbană mai mare de 600.000 locuitori se produc 3860
tone / zi, adică 6,44 kg /locuitor / zi, de 42 de ori mai mult ca în capitală,
iar în judeţul Călăraşi 5,75 tone /zi, adică cel mult 0,057 kg /locuitor /zi;
■ din studiile fãcute pentru oraşul Bucureşti bazate pe măsurători
numeroase şi foarte exacte rezultă că se generează 0,504 kg deşeuri strict
menajere pe locuitor şi zi, ceea ce se apropie mult de valorile medii din
ţările europene;
■ pentru judeţul Mehedinţi rezultatele arată 146 tone /zi, ceea ce înseamnă
0,976 kg /locuitor /zi, considerând că populaţia urbană este de
aproximativ 150000 locuitori.

193
 Tabelul 7.8
Categorii şi cantităţi de deşeuri produse în 1996 (tone)
Judeţ Total deşeuri Deşeuri Deşeuri Deşeuri Alte
produse din care: industriale agricole urbane deşeuri
Alba 8463310 8316720 33030 111740 1820
Arad 10972090 10330190 60010 581620 280
Argeş 575970 359910 23770 185940 6350
Bacău 1914990 1612850 83110 213810 5220
Bihor 2733840 2443750 26220 258090 5790
Bistriţa-Năsăud 451130 339580 10310 101190 50
Botoşani 691940 203980 402870 84980 110
Braşov 1618210 996430 497110 116060 8610
Brăila 386740 106700 98230 181800 20
Buzău 495540 304380 100850 89560 740
Caraş-Severin 1857300 1787850 11750 57210 490
Călăraşi 234930 187110 45710 2100 10
Cluj 868080 607660 72450 181030 6940
Constanţa 2142260 1418410 531890 188310 3650
Covasna 4213330 4128780 16970 67040 550
Dâmboviţa 2865430 2568900 85900 28540 2090
Dolj 3221190 3090830 62900 67370 100
Galaţi 3235610 3093780 4420 135970 1440
Giurgiu 185800 111800 67170 6350 470
Gorj 4767320 4694970 9890 58190 4270
Harghita 1200410 1144030 16280 35520 4580
Hunedoara 7951820 7703000 38060 210050 710
Ialomiţa 623320 114000 458550 50160 610
Iaşi 847860 509840 79180 256910 1940
Maramureş 3556140 3483490 21430 51150 60
Mehedinţi 2748890 2680320 15140 53430 0
Mureş 2278410 2029830 23960 224120 510
Neamţ 571150 386380 21560 151480 11730
Olt 201060 104830 24010 72080 130
Prahova 4695370 3190520 45370 1412350 47120
Satu Mare 541420 327700 98510 115180 30
Sălaj 3416150 3327640 3540 83820 1160
Sibiu 651330 316910 38770 276440 19210
Suceava 3293330 3068240 109320 114880 890
Teleorman 396880 221590 48340 80450 46500
Timiş 1288930 665100 268330 354760 740
Tulcea 825820 708690 66550 48420 2160
Vaslui 345010 109520 133030 102230 230
Vâlcea 26041500 25961370 25050 54870 220
Vrancea 227430 50790 63700 112840 100
Municipiul Bucureşti 576630 418700 11600 118350 27980
Total 113993840 103227060 3854840 6696330 215610

194
C. Compoziţia deşeurilor. Compoziţia deşeurilor menajere, pe grupe de
substanţe chimice, cu un caracter informativ se prezintă în tabelele
următoare:
Tabelul 7.9
Compoziţia deşeurilor menajere
Grupele de substanţe % Grupele de substanţe %
Celulozice 48 Substanţe minerale incinerabile 5
Hidrogen 2 ÷ 2,5 5 Substanţe minerale neincinerabile 20,5
Oxigen 3 Materiale plastice 2,0
Azot 4 lignina 12,5

Tabelul 7.10
Compoziţia, pe elemente chimice, se prezintă astfel:
Elementul % Elementul %
Carbon 24 ÷ 32 Sulf 0,3 ÷ 1,0
Hidrogen 2 ÷ 2,5 3,3 ÷ 4,4 Apă 41 ÷ 43
Oxigen 3,3 ÷ 4,4 Cenuşă 11 ÷ 20
Azot 9,0 ÷ 10,5 Diverse 1,0 ÷ 1,5

D. Greutatea specifică. Aceasta reprezintă greutatea unităţii de volum a

deşeurilor aşa cum ajung acestea la locul de depozitare şi este măsurată în
stare afânată. Valoarea medie în ţările europene variază între 350 ÷ 200 kg
/m3, iar din măsurătorile făcute în Bucureşti a reieşit valoarea de 230 kg /m3.
E. Umiditatea. Ea este influenţată de climă şi de structură, diferind de la un
anotimp la altul în domeniul 25 % ÷ 60 % din greutate. Pentru deşeurile
bucureştene domeniul este 40 % ÷ 60 %.
F. Puterea calorică. Puterea calorică reprezintă cantitatea de căldură degajată
prin arderea completă a unităţii de greutate a deşeurilor şi se exprimă în Kj
/kg sau Cal /kg şi are o importanţă deosebită deoarece defineşte domeniul de
la care deşeurile se pot incinera fără adaosuri de combustibil.

Sintetic, principalele valori, cu caracter de medie, ce pot fi reţinute pentru

deşeurile menajere urbane produse până acum în România, sunt următoarele:
♣ Conţinutul în substanţe organice 52,0 %
♣ Conţinutul în hârtie 11,0 %
♣ Producţia zilnică în kg /locuitor 0,5
♣ Substanţe minerale incinerabile 5,0 %
♣ Apă liberă în greutate 42,0 %
3
♣ Greutate specifică kg /m 300
♣ Umiditate totală 60,0 %
♣ Putere calorifică kcal /kg < 800

Luând în considerare aceste valori rezultă că, cel puţin pentru termen
scurt şi chiar mediu, singura soluţie eficientă tehnic şi economic pentru structura

195
şi modul cum se colectează acum deşeurile menajere româneşti este depozitarea
în rampe controlate.
Incinerarea cu adaosuri de combustibili fosili poate şi trebuie luată în
considerare pentru deşeurile spitaliceşti, toxice şi /sau periculoase, care, de fapt,
nu ar trebui să intre în circuitul deşeurilor menajere, şi în cazul unei colectări
diferenţiate pentru cele vegetale stradale.

7.7.4. Managementul deşeurilor

Este evident că o abordare, tratare şi rezolvare corespunzătoare, în sensul

creării unor spaţii urbane curate, agreabile şi igienice, salubre într-un cuvânt, nu
se poate face decât utilizând conceptul de sistem şi procesele manageriale.
În acest sens punctele de plecare ale sistemului constă în:
A. Reducerea cantităţilor de deşeuri generate de activităţi socio-economice are
la rândul ei următoarele componente:
1) Concepţia produselor depinde de producător ce ar trebui să le realizeze
astfel încât să fie posibilă o dezmembrare uşoară a lor pe produse cu
acelaşi specific, pentru a face posibilă o procesare diferenţiată. Este cazul
fabricilor de automobile care proiectează acum maşinile în vederea
separării la casare pe piese metalice, plastice, sticlă, etc. şi nu pe
transformarea lor prin presare într-un bloc greu de topit.
2) Diminuarea ambalajelor – cutii şi cutiuţe, sticle mari şi mici, de forme din
ce în ce mai bizare, urmăresc să atragă consumatorul. El plăteşte de două
ori acest ambalaj: o dată când cumpără produsul şi încă o dată când
măreşte, prin aruncarea lor, volumul de deşeuri pentru care i se percep
taxe. Soluţia constă în produse ce nu au nevoie de ambalaje, ca de
exemplu, tuburi de produse cosmetice ce stau în raftul magazinului pe
propriul lor dop, cu diametrul cât tubul, sau în reciclare intensă, prin grija
producătorilor, în special pentru sticlele de plastic.
3) Diminuarea consumului este o problemă specifică consumatorului, care
asaltat de reclame, vitrine atractive şi rafturi pline cu marfă, intră poate
pentru a privi şi pleacă cu cumpărături neplanificate. Un exemplu tipic
este cel al medicamentelor, unde se fac provizii, care trebuie aruncate
după nefolosire şi expirare. Aici este datoria Agenţiei Naţionale pentru
Protecţia Consumatorilor, a ONG-urilor de mediu de a descifra riscul
supraconsumului – de exemplu, al produselor zaharoase pentru copii – şi
de a face o educaţie corespunzătoare.

B. Reciclarea şi reutilizarea deşeurilor, care se compune din:

1) Reutilizarea, ce înseamnă a folosi din nou sticlele, în special. Aici
acţionează, în general cetăţenii, în cazul sticlelor normale, care se
reumplu (apă minerală, bere, suc) reducând astfel masa deşeurilor.

196
 2) Reciclarea este, în prezent, segmentul cel mai slab dezvoltat în România,
prin care se pierd uriaşe cantităţi de materii prime: hârtie, cuciucuri,
acumulatori, conducte metalice şi altele. Aici s-ar încadra şi sticlele de
şampanie, băuturi, etc., care acum nu se preiau pentru reciclare, sistemul
REMAT fiind practic inexistent. Este regretabil să constatăm că se taie
pădure pentru a produce hârtie, proces ce poluează 200 m3 de apă din
râuri pentru o tonă, în timp ce în casă se adună vrafuri de ziare şi cărţi ce
au viaţa unei lecturi. În Franţa locuitorii îşi adună deşeurile pe trei grupe:
hârtie, sticlă, metal în sacoşe de plastic pe care le depun în pubele
speciale separat de deşeurile “murdare” organice

C. Procesarea şi reintroducerea în natură în condiţii ecologice are următoarele

soluţii:
1) Depozitarea controlată, aşa-numitele “depozite ecologice”, care asigură în
final izolarea masei de deşeuri astfel încât să fie redusă la minim poluarea
mediului.
2) Compostarea presupune o selectare prealabilă a deşeurilor pentru a
rămâne cele cu conţinut mare în materii organice, după care prelucrarea
lor este relativ simplă: stropire şi reamestecare pe platforme de beton o
perioadă de 3 – 4 săptămâni. În final se obţine un îngrăşământ de tipul
gunoiului de grajd produs în gospodăriile ţărăneşti. Compostarea se poate
încadra şi ea în domeniul utilizării şi este cel mai ecologic procedeu de
reinserare a deşeurilor în mediu, căci nu generează noxe în timpul
procesării şi se foloseşte ca atare în agricultură şi horticultură.
Compostarea este un procedeu foarte larg răspândit în SUA, produsul
fiind folosit în special în grădinile individuale.
3) Incinerarea se poate introduce la un moment dat pe circuitul reutilizării şi
reciclării, dar presupune o severă triere prealabilă pentru determinarea
materialelor necombustibile. Ea se poate practica în două variante:
a) Fără adaos de combustibil, eventual chiar cu producere de energie
termică, ceea ce presupune deşeuri cu o putere calorică de peste 1400
kcal /kg şi o umiditate sub 40 %. Este cazul unor deşeuri speciale ce se
pot obţine în situaţii deosebite: cele colectate de la birouri, cu conţinut
mare de hârtie.
b) Cu adaos de combustibil, soluţie recomandată ca singura alternativă
pentru deşeurile spitaliceşti, ce trebuie scoase din circuitul celor
menajere, sau a unor deşeuri speciale ori periculoase.
4) Piroliza este un procedeu termochimic de transformare a unor substanţe
solide în substanţe gazoase ce condensează ulterior la diferite temperaturi,
separând fracţiuni lichide combustibile. Procesul este complex, are loc
într-un reactor şi cu un randament energetic mai scăzut decât incinerarea,
nefiind încă foarte extins.

197
 O sinteză a modalităţilor de tratare a deşeurilor menajere solide este
prezentată în tabelul şi figura de mai jos:
Tabelul 7.11
Modalităţi de tratare a deşeurilor solide
Scopul Modalităţi - tehnologii Exemple de aplicaţii
urmărit
Valorificarea 1. Ardere • Incinerarea deşeurilor menajere, a
energetică pneurilor, a solvenţilor
2. Elaborarea de combustibili • Combustibili extraşi din deşeuri
derivaţi: procedee mecanice menajere
(triere, uscare) • Plăci de rumeguşi
• Cărbune sărac îmbunătăţit
3. Elaborarea de combustibili • Cărbuni rezultaţi din biomasă
derivaţi: procedee termice • Piroliza materialelor plastice şi a
(piroliză, gazeificare) pneurilor
4. Elaborarea de combustibili • Biogaz din rampe de deşeuri
derivaţi: procedee biologice • Alcool rezultat din deşeurile zaharoase
(biogaz, alcool)
Valorificarea 5. Materii prime organice • Alcooli, zaharuri, proteine
materiilor (naturale şi de sinteză) • Solvenţi, uleiuri de sinteză
prime 6. Materii prime minerale • Recuperarea Fe, Al, Hg
(metalice şi nemetalice) • Recuperarea HCl, H2SO4, S
Valorificarea 7. Lianţi hidraulici şi materiale • Valorificarea cenuşilor zburătoare de la
prin recuperare centralele termice, a zgurilor de furnal
şi refolosire 8. Sticlă şi ceramică • Reciclarea sticlei
9. Material plastic şi cauciuc • Reciclarea plasticelor
• Reşaparea pneurilor
10. Fibre celulozice • Recuperarea şi reciclarea hârtiei
recuperabile • Deşeuri textile utilizate în papetărie
Valorificare în 11. Elaborarea de amendamente • Compost urban
agricultură şi organice • Nămol de la staţiile de epurare
sectorul 12. Elaborarea de amendamente • Deşeuri amoniacale
agroalimentar minerale • Zgură potasică
13. Alimentaţia animalelor • Deşeuri de la restaurante
• Deşeuri de la abatoare
Valorificare în 14. Epurarea efluenţilor gazoşi • Sulfat feros rezidual în flocularea apei
tehnici de • Noroiuri biologice în dezodorizarea
domeniu gazelor
• Filtrare prin deşeuri minerale măcinate
15. Condiţionarea deşeurilor • Utilizarea deşeurilor de lianţi hidraulici,
toxice prin alte deşeuri a deşeurilor plastice şi a sticlei, la
solidificare şi stabilizare
Neutralizare cu 16. Tratarea în cuptoare cu • Deşeuri spitaliceşti
microunde microunde
Tehnici de 17. Incinerare şi alte procedee • Distrugerea deşeurilor toxice,
neutralizare şi termice spitaliceşti, a efluenţilor poluanţi
reintroducere 18. Tratamente biologice • Stabilizarea aerobă a nămolurilor

198
în mediu 19. Tratamente fizico-chimice şi• Neutralizare, oxidare, detoxificare
chimice parţială
20. Depunere în rampe • Depozitare tradiţională

Producătorul de gunoaie
Triajul selectiv – de preferinţă la domiciliu
de către producător

Sticlă Metal Hârtie Plastic

Reutilizare directă
prin vânzare sau
colectare Gunoaie biodegradabile Compostare

Colectarea în totalitate, în masă sau selecţionată, a gunoaielor

Reciclare Triaj industrial Depozit gunoaie

Industrie Amenajări de bază

Dirijarea depozitării
Recuperare energetică
Acoperirea şi igieni-
Depozitare cenuşă Vitrificare
zarea depozitului
Tratare gaze de
Activarea proceselor
incinerare
de biodegradare

Folosirea suprafeţei
depozitului
Recuperare biogaz

Fig. 7.6 Schema informativă de tratare a gunoaielor menajere

7.7.5. Gospodărirea integrată a deşeurilor menajere urbane solide

Ca un postulat, atunci când se studiază, pentru o comunitate rezolvarea

deşeurilor, trebuie făcut un plan – Master Plan pe tot lanţul de la producător şi
până la procesarea finală.
Master Planul trebuie întocmit de fiecare organizaţie de salubritate
urbană, ţinând seama de particularităţile locale, de cunoaşterea exactă a
parametrilor deşeurilor, după care trebuie supus, pentru însuşirea de către
populaţie, unor dezbateri şi discuţii publice.
Schema unui Master Plan se prezintă în figura următoare:

199
 1. Cunoaşterea, evaluarea şi cuantificarea valorilor şi parametrilor
situaţiei existente
2. Identificarea problemelor şi costrângerilor ce rezultă
3. Analiza lor în sensul definirii unor noi soluţii
4. Stabilirea obiectivelor, ţintelor şi nivelurilor pentru A.D.M.S.
5. Selecţionarea alternativelor viabile
a. Determinarea lor
b. Definirea scărilor de cuantificare a efectului
c. Evaluarea alternativelor
Componenta Componenta Componenta Componenta
de reutilizare de recuperare de colectare de tratare finală
şi energetică şi şi şi
reciclare compostare transport depozitare
Procesare

6. Transpunerea în planuri de abordare şi sectoriale

7. Aplicarea în timp
- Tactici
- Strategii

Fig. 7.7 Planul fundamental – Master Planul pentru

administrarea-managementul – deşeurilor menajere solide

7.7.6. Alte tipuri de deşeuri urbane

Principalele tipuri de deşeuri urbane şi circuitele lor sunt prezentate în

tabelul următor:
Tabelul 7.12
Principalele tipuri de deşeuri urbane
Tipul de deşeu Posibilităţi de reducere Soluţii de procesare
1. Stradal • În prezent în circuitul ♦ Depozitare
Responsabil: deşeurilor menajere ♦ Compostare
Administraţia Publică • În viitor circuit distinct cu ♦ Incinerare
separarea materialelor
anorganice şi desprăfuire
2. Comercial şi din pieţe • În prezent recuperarea ♦ În circuitul intern sau
Responsabil: avansată prin grija agenţilor comercial
- Agenţii comerciali comerciali a produselor
- Administraţiile pieţelor utilizabile
şi organele de control • Materiale organice în
circuitul deşeurilor menajere
• Cele cu caracter menajer în ♦ Depozitare
circuitul deşeurilor menajere
3. Deşeuri din industrie • În prezent cale care conţin ♦ În circuitul intern sau
Responsabil: substanţe sau produse comercial

200
 - Producătorii recuperabile triate prin grija
- Ministerul Apelor producătorilor şi utilizate
Pădurilor şi Protecţiei • În viitor idem dar cu un grad ♦ Depozitare
Mediului care trebuie să le mai mare de recuperare şi
stabilească circuitul mecanizare
distinct prin Bilanţul de
Mediu Ordinul 184 /1997
4. Deşeuri spitaliceşti • În prezent circuit separat cu ♦ Depozitare controlată
Responsabil: soluţionare locală ♦ Incinerare
- Unităţi sanitare
- Direcţiile sanitare • În viitor circuit separat, ♦ Tratare
introducerea tratării cu ♦ incinerare
microunde şi incinerarea în
staţii centralizate
5. Deşeuri toxice şi • În prezent circuit separat cu ♦ Depozitare controlată
periculoase (se vor defini soluţionare locală ♦ Incinerare
prin lege ca atare)
Responsabil: • În viitor circuit separat cu ♦ Tratare
- Producătorii instalaţii centralizate de ♦ incinerare
- M.A.P.P.M. tratare
6. Deşeuri din • În prezent triere la locul de ♦ Folosirea de material în:
construcţii producere - Strate intermediare de
Responsabil: • În viitor prelucrare avansată izolare în depozitele de
- Beneficiarul construcţiei la locul de producere în deşeuri
- M.A.P.P.M. prin circuit separat
prevederile din Studiul de - Material de umplutură în
Impact Ordin 125 /1996 special la căile de
- Primăria prin prevederile comunicaţii
din autorizaţia de - Material de construcţii
construcţie - Umpluturi pentru asanarea
bălţilor şi mlaştinilor

7.7.7. Aspecte legislative

În 6 octombrie 1995 s-a elaborat de către Consiliul Comunităţii Europene

documentul numit “Poziţia Comună” Nr. 4 /1996 care conţine o serie de
prevederi concrete, dintre care cele mai semnificative sunt:
Reutilizarea şi reciclarea deşeurilor trebuie încurajată pentru a salvgarda
resursele naturale şi risipa de terenuri;
Art. 2. Denumeşte deşeurile municipale ca deşeuri menajere, deşeuri
periculoase, nepericuloase şi inerte;
Art.4. Defineşte trei clase de depozite: cele pentru deşeuri periculoase, cele
pentru deşeuri nepericuloase şi cele pentru deşeuri inerte;
Art. 5. Stabileşte ce grupe de deşeuri nu sunt acceptate în depozite: deşeuri
lichide, deşeuri care în condiţiile depozitării pot fi explozibile, oxidabile sau

201
 inflamabile, deşeuri spitaliceşti din clinici umane sau veterinare; orice
amestecuri care au ca scop transformarea acestor categorii de deşeuri;
Art. 6. Depozitele pentru deşeuri nepericuloase pot fi utilizate pentru deşeuri
municipale;
Art. 8. Construcţia depozitelor se va face numai pe baza unui permis care va
specifica în detaliu o serie de elemente ale amplasamentului, deşeurilor şi al
exploatării lor;
Art. 12. Depozitarea deşeurilor se va face numai pe baza unei proceduri de
acceptare;
Art. 13. Conţine prevederi privind monitoringul depozitelor;
Art. 14. Conţine prevederi privind închiderea depozitelor.

În România reglementarea deşeurilor s-a făcut prin Legea nr. 426 din 18
iulie 2001 privind “Regimul deşeurilor”, structura legii fiind următoarea:
Capitolul I – Dispoziţii generale
Capitolul II – Gestionarea deşeurilor
Secţiunea 1 – Condiţii generale pentru gestionarea deşeurilor
Secţiunea 2 – Autorizarea activităţilor legate de deşeuri
Secţiunea 3 – Controlul activităţilor legate de deşeuri
Capitolul III – Gestionarea deşeurilor
Secţiunea 1 – Colectarea, transportul, tratarea şi eliminarea deşeurilor
Capitolul IV – Obligaţii în domeniul gestionării deşeurilor
Secţiunea 1 – Obligaţiile producătorilor de deşeuri
Secţiunea 2 – Obligaţiile transportatorilor de deşeuri
Secţiunea 3 – Obligaţiile operatorilor în domeniul valorificării şi
eliminării deşeurilor
Secţiunea 4 – Alte obligaţii ale persoanelor fizice, ale persoanelor fizice
ce desfăşoară activităţi independente şi ale persoanelor juridice
Capitolul V – Comerţul internaţional şi tranzitul de deşeuri
Capitolul VI – Facilităţi
Capitolul VII – Atribuţii şi răspunderi ale autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale
Capitolul VIII – Sancţiuni
Capitolul IX – Dispoziţii finale
Anexa I A – Semnificaţia unor termeni în sensul prezentei Ordonanţe de
Urgenţă
Anexa I B – Categorii de deşeuri
Anexa I C – Categorii sau tipuri generice de deşeuri periculoase
Anexa I D – Constituenţi ai deşeurilor cuprinse la litera B din Anexa nr. I C
care fac ca aceste deşeuri să fie periculoase atunci când au
proprietăţile descrise în Anexa I E
Anexa I E – Proprietăţi ale deşeurilor care fac ca acestea să fie periculoase
Anexa II A – Operaţiuni de eliminare a deşeurilor

202
Anexa II B – Operaţiuni de valorificare a deşeurilor

Importanţa legii este dată de prevederile vizând concepte, definiţii,

clasificări, etc. propuse, precum şi prin obligaţiile şi atribuţiile ce sunt stipulate
pentru diferite structuri ale statului, ale tuturor acelora care generează sau
gestionează deşeuri. Relevante în acest sens se consideră a fi următoarele:
♣ Obligaţia întocmirii unor planuri judeţene de gestionarea deşeurilor;
♣ Obligaţia întocmirii unor Strategii naţionale pentru gestionarea deşeurilor şi
a unui Plan naţional de gestionare a deşeurilor;
♣ Completarea procedurii de autorizare pentru activităţile sociale şi economice
cu impact asupra mediului cu procedura specifică activităţilor de valorificare
şi eliminare a deşeurilor;
♣ Obligaţiile tuturor “Actorilor” implicaţi în această activitate:
- generatorii de deşeuri;
- operatorii ce colectează deşeurile;
- transportatorii de deşeuri;
- operatorii care reciclează sau procesează deşeurile;
- diferite structuri ale Administraţiei centrale sau locale;
- populaţia, etc.

7.7.8. Propuneri pentru strategia de modernizare şi dezvoltare a salubrităţii,

igienei şi protecţiei mediului urban

Principalele elemente necesare pentru fundamentarea unei strategii de

gestiune a deşeurilor sunt prezentate mai jos:
COLECTARE:
containere;
centre de colectare selectivă;
centre de reciclare.
TRANSPORT:
vehicule de colectare a deşeurilor;
staţii transfer;
utilaje de compactare.
RECICLARE:
centre de selectare;
utilaje (prese) compactare.
COMPOSTARE:
instalaţii şi clădire;
vehicule;
utilaj tehnologic.
PRODUCERE BIOGAZ:

203
 instalaţii şi clădire;
dispozitive de compostare;
utilaj tehnologic;
vehicule.
INCINERARE:
instalaţii şi clădiri;
sisteme de cuptoare şi recuperatoare de căldură;
sisteme de turbine şi generatoare;
sisteme de tratare a gazelor de combustie;
vehicule.
DEPOZITARE:
bariere şi taluzuri;
evacuare levigat;
sisteme captare biogaz;
sisteme de supraveghere;
cântar basculă;
compactor;
alte vehicule;
clădiri;
acoperiri (iniţială-căptuşire şi finală).
COSTURI DE EXPLOATARE:
colectare şi transport;
exploatare centre de reciclare;
exploatare centre de colectare selectivă;
transfer şi compactare;
producere biogaz;
incinerare;
depozitare;
administrare.
VENITURI:
venituri rezultate din vânzarea materialelor reciclabile;
venituri rezultate din vânzarea compostului;
venituri rezultate din vânzarea energiei de incinerare.

7.8. Gestionarea urgenţelor şi riscurilor de mediu

Gestionarea integrată a riscului se bazează pe ipoteza că toate fazele de

gestionare-localizarea, prevenirea, diminuarea, protecţia şi elementul
instituţional pot fi exploatate astfel încât resursele procesului de gestionare să
fie optimizate.

204
 7.8.1. Natura şi dimensiunile riscului

Toate activităţile umane sunt posibile surse de risc, dar, în contextul

evaluării şi gestionării integrate a riscului, următoarele tipuri şi surse sunt cele
mai relevante:
emisii continue în aer, apă şi sol provenite de la industrii şi activităţi
asociate;
evacuări accidentale ale substanţelor periculoase provenite din instalaţiile
industriale şi care au un efect negativ asupra sănătăţii şi mediului;
sistemele de transport constituie surse continue de emisii.
surse naturale de accidente: cutremure, furtuni, inundaţii, erupţii care se pot
suprapune peste sursele de risc produse de om;
activităţi agricole care afectează sănătatea şi mediu: împrăştierea de
îngrăşăminte, insecticide şi ierbicide care contaminează solul, apele
subterane şi de suprafaţă;
urbanizarea şi infrastructura asociată sunt o sursă de perturbare a mediului şi
generatoare de poluare.

7.8.2. Identificarea şi analiza riscului pentru accidente majore

Normele şi standardele de siguranţă, precum şi prescripţiile de proiectare

reprezintă baza unei gestionări sigure a riscului.
Diversificarea producţiei industriale a generat creşterea preocupării
pentru urmăririle unor accidente care au ca rezultat pierderi semnificative de
vieţi omeneşti şi bunuri şi a impulsionat cercetările pentru conceperea unor
metode de analiză, cuantificare şi evaluare a riscului (figura următoare):

Descrierea sistemului

Identificarea hazardului

Estimarea consecinţelor Estimarea frecvenţei

defecţiunilor

Criterii de evaluare Niveluri de risc rezultate

Evaluarea riscului
Fig 7.8 Metode de analiză, cuantificare şi evaluare a riscului

Procesul de evaluare cuantificată a riscului este un proces probabilistic.

Identificarea riscului este esenţială pentru evaluarea acestuia. Principalele
obiective ale acestei identificări sunt:

205
 furnizarea unei baze pentru o proiectare şi exploatare sigură a instalaţiilor;
cuantificarea şi evaluarea riscului. Estimarea consecinţelor diverselor
accidente nu va fi utilă dacă nu identificăm cauzele primare care pot produce
accidente;
posibilitatea de prevenire şi anticipare a modului de producere a accidentelor
şi de transformare a lor în accidente majore;
ordonarea după priorităţi a riscurilor, care permite alocarea optimă a
resurselor pentru control şi gestionare.

Tehnicile de identificare a accidentelor (riscului) se împart în trei

categorii:
Categoria I – Metode comparate
• Metoda listei de verificare a procesului / sistemului;
• Metoda reviziei de siguranţă;
• Metoda rangului relativ (indice de risc);
• Analize preliminare ale riscului.
Categoria a II-a – Metode fundamentale
• Studiul de risc al funcţionării (HAZOP);
• Analiza WHAT IF (ce ar fi dacă);
• Modul de defectare şi analiza efectului (FMEA).
Categoria a III-a – Metodele diagramelor logice
• Analiza arborelui de eroare;
• Analiza arborelui de evenimente;
• Analiza cauze-efect;
• Analiza erorii umane.

7.8.3. Urgenţele de mediu

Activităţile economice şi sociale ale oamenilor, precum şi componentele

mediului înconjurător pot fi tulburate de efectele tragice ale unor fenomene
naturale (calamităţi) sau acţiuni umane scăpate de sub control (catastrofe) ce pot
produce dereglări distructive şi brutale ale unui sistem sau situaţii prestabilite.
În timpul ultimelor două decade, dezastrele de mediu au constituit cauza a
8 milioane de morţi şi a 800 de milioane de oameni îmbolnăviţi de diverse
maladii, în timp ce pierderile şi distrugerile materiale au depăşit 30 miliarde de
dolari.
Dezastrul este definit de către Departamentul Afacerilor Umanitare ca o
serioasă şi gravă ruptură a funcţionării societăţii, cauzând pierderi umane,
materiale sau de mediu, care depăşesc posibilităţile societăţii afectate de a face
faţă situaţiei folosind resursele proprii.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte un dezastru ca fiind orice
eveniment care cauzează pagube, distrugeri ecologice, pierderi de vieţi omeneşti

206
şi deteriorarea sănătăţii şi a serviciilor în ceea ce priveşte sănătatea, la o scară
suficient de puternică, astfel încât să justifice un extraordinar răspuns sau
intervenţie din afara comunităţii afectate.
În ţara noastră, conform O.G. nr. 47 din 12-08-1994 privind apărarea
împotriva dezastrelor, acestea sunt definite ca fiind:
☺ Fenomene naturale distructive de origine geologică sau meteorologică, ori
îmbolnăvirea unui număr mare de persoane sau animale, produse în mod
brusc; ca fenomene de masă. În această categorie sunt cuprinse cutremurele,
alunecările şi prăbuşirile de teren, inundaţiile şi fenomenele meteorologice
periculoase, epidemiile şi epizotiile.
☺ Evenimentele cu urmări deosebit de grave asupra mediului provocate de
accidente. În această categorie sunt cuprinse: accidentele chimice, biologice,
nucleare, în subteran, incendiile de masă şi exploziile, accidentele majore pe
căile de comunicaţie, accidentele majore la utilajele tehnologice periculoase,
căderile de obiecte cosmice, accidente şi avarii le reţelele de instalaţii şi
telecomunicaţii.

Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, dezastrele se clasifică astfel:

■ dezastre naturale;
■ dezastre datorate activităţilor umane.

După perioada de instalare, dezastrele pot fi:

■ cu o perioadă de instalare scurtă (bruscă), cum sunt inundaţiile, cutremurele;
■ cu o perioadă de instalare lentă, cum sunt secetele, foametea.

După origine, dezastrele pot fi:

■ de origine meteorologică – uragane, cicloane, tornade, taifunuri, furtuni, ploi
torenţiele, viscole, inundaţii, secete, canicule, geruri;
■ de origine topografică – alunecări de pământ, avalanşe;
■ de origine tectonică şi telurică – cutremure de pământ, erupţii vulcanice;
■ de origini tehnologice (produse de om) – accidente chimice industriale,
focuri, explozii, războaie şi conflicte civile, avarii de structuri (baraje, mine,
poduri);
■ de origine epidemiologică – febra galbenă şi alte boli virale, holera,
meningita.

7.8.4. Mod de intervenţie

Conducerea cu eficienţă, managementul acţiunilor în caz de urgenţe de

mediu (calamităţi naturale, dezastre) implică cunoaşterea şi analiza activităţilor
ce trebuie să fie desfăşurate în astfel de situaţii, conform unor proceduri
prestabilite la toate nivelurile: naţional, teritorial şi local, având ca scop:
minmalizarea volumului pierderilor umane şi materiale;

207
 diminuarea şi /sau înlăturarea riscurilor, dacă este posibil.

Lupta contra efectelor produse de dezastre cuprinde două aspecte:

1) prevenirea lor prin:
a) elaborarea de metode de intervenţie şi ajutor;
b) crearea de organe de intervenţie şi asigurarea lor cu materiale;
c) instruirea, antrenamentul acestui personal şi al populaţiei.
2) protecţie contra acestor efecte prin:
a) organizarea măsurilor de protecţie;
b) prevederea măsurilor de protecţie;
c) întocmirea unui plan de intervenţie.

Intervenţia propriu-zisă în caz de dezastre comportă trei etape distincte:

1. ajutorul – se declanşează imediat după producerea dezastrului şi se referă la:
• evacuarea populaţiei sinistrate;
• acordarea ajutorului medical celor răniţi;
• limitarea extinderii dezastrului.
2. asistenţa populaţiei – se referă la asigurarea condiţiilor de trai ale populaţiei
sinistrate şi constă în:
• asigurarea condiţiilor de locuit;
• asigurarea aprovizionării cu produse de primă necesitate (hrană,
îmbrăcăminte, medicamente);
• estimarea pierderilor materiale şi omeneşti.
3. reconstrucţia.

În cazul poluării accidentale, elementele principale ale planului de

urgenţă sunt prezentate în figura următoare:
Comunicaţii

Factori Factori
meteorologici socio-economici

Monitoring emisii Criterii de

decizie

Inventar surse
+ Reducerea
monitoring emisii emisiilor

Plan de urgenţă
Fig.7.9 Elementele principale ale planului de urgenţă

208
 7.9. Strategii în domeniul gospodăririi apelor

Scopul strategiei în domeniul apei constă în sugerarea de măsuri şi acţiuni

care să asigure:
☼ includerea în politica generală socio-economică sau în politica diferitelor
sectoare de activitate a cerinţelor dezvoltării domeniului apei;
☼ apropierea legislaţiei în domeniul apei din România de legislaţia UE;
☼ aplicarea instrumentelor economice specifice sistemelor convenţionale la
rezolvarea integrată a problemelor apei în ansamblul problemelor de mediu;
☼ întărirea capacităţii instituţionale a tuturor structurilor statului sau particulare
ce sunt aplicate în domeniul apei;
☼ creşterea nivelului de educaţie şi de pregătire ecologică în vederea
participării directe a publicului la luarea deciziilor în domeniul apei şi
protecţia mediului.

În aceste condiţii, se apreciază că următoarele elemente trebuie să fie

principalele componente ale unor viitoare planuri strategice sau de
implementare:
a) valorificarea şi conservarea resurselor de apă;
b) aplicarea programelor de protecţie a resurselor de apă în cadrul strategiilor
sectoriale;
c) aproximarea legislaţiei UE;
d) elaborarea unui concept de politică financiară în domeniul utilizării durabile
a apei;
e) reglementarea activităţilor socio-economice care au un impact asupra
reuselor de apă (utilizare, poluare);
f) întărirea capacităţii instituţional-administrativ a structurilor implicate în
domeniul apei, inclusiv întărirea inspecţiei în domeniul apelor;
g) creşterea nivelului de educaţie a populaţiei în utilizarea durabilă a apelor, cu
accent pe formarea de cadre de specialitate la toate nivelurile.

7.9.1. Obiective ale strategiei în domeniul Gospodăririi apelor

Importanţa problematicii apei pentru România a făcut ca încă din anii '50
să se dezvolte concepte, să se formeze specialişti şi să apară o adevărată şcoală
de gospodărire a apelor.
Având în vedere că, în timp, au existat şi disfuncţionalităţi în sistemul de
Gospodărire a apelor, datorită fie necorelării legilor sau chiar lipsa acetora, fie
datorită resurselor financiare insuficiente pentru realizarea unor obiective în
timp optim, se impune ca în viitor strategia de dezvoltare în domeniul
Gospodăririi apelor în România să se îndrepte spre:

209
◙ elaborarea periodică de planuri naţionale pe termen scurt şi mediu pentru
conservarea şi protecţia resurselor de apă şi a ecosistemelor acvatice şi
urmărirea riguroasă a realizării prevederilor acestora;
◙ cunoaşterea şi evaluarea mediilor aerian şi hidric;
◙ utilizarea raţională a resurselor de apă şi protecţia acestora împotriva
epuizării;
◙ alimentarea cu apă potabilă şi canalizare în perspectiva unei urbanizări
viabile;
◙ conservarea calităţii resurselor de apă şi a ecosistemelor acvatice;
◙ gospodărirea apei în perspectiva unei producţii alimentare şi a dezvoltării
rurale durabile;
◙ impactul schimbării climatice asupra surselor de apă;
◙ folosirea raţională şi protecţia calităţii fluviului Dunărea, a Deltei Dunării şi
Mării Negre;
◙ prevenirea şi apărarea împotriva efectelor distructive ale apelor;
◙ exploatarea şi întreţinerea lucrărilor de gospodărire a apelor;
◙ utilizarea potenţialului hidroenergetic al cursurilor de apă;
◙ îmbunătăţirea sistemului de preţuri, tarife şi penalităţi în domeniul
gospodăririi cantitative şi calitative a apelor;
◙ dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniul hidrologiei, meteorologiei şi
gospodăririi apelor;
◙ completarea şi adaptarea în permanenţă a gradului instituţional şi legislativ
din domeniul apelor la cerinţele societăţii omeneşti.

7.10. Strategia dezvoltării durabile în turism

7.10.1. Particularităţile dezvoltării durabile în turism

În ultimele decenii turismul şi-a câştigat o poziţie de invidiat printre

industriile mondiale şi se află în plină dezvoltare: amatorii de vacanţe fiind din
ce în ce mai numeroşi de la an la an (statisticile înregistrau circa 190 milioane
sosiri în 1970 şi de trei ori mai multe, adică 592 milioane în 1996) şi cifra de
afaceri creşte exponenţial (de la circa 22 milioane $ în 1970 la 426 milioane $ în
1996.
Industria turistică, în complexitatea şi diversitatea ei presupune
intedependenţa a numeroase sectoare de activitate (transport, comunicaţii,
cazare, alimentaţie, agrement, etc.) şi antrenează şi stimulează ramuri
economice conexe (comerţul, industria constructoare de maşini, construcţiile,
etc.)
Prin specificul său industria turismului este legată într-o manieră
indestructibilă de mediul înconjurător, mai mult decât alte ramuri economice, şi
aceasta pentru că rolul său este de “a vinde” obiectivele valoroase ale mediului
fizic şi antropic în forme prelucrate şi complexe de produse turistice. Realizând

210
un echilibru între interesele de ordin economico-social şi cele ale mediului,
readucând interacţiunea om – natură de la starea de agresiune la cea de
cooperare conştientă, reciproc benefică, se realizează, de fapt, o dezvoltare în
manieră durabilă a turismului.
Durabilitatea înseamnă asigurarea continuităţii umanităţii şi este
realizabilă prinb gestiunea ştiinţifică a resurselor astfel încât acestea să-şi
menţină potenţialul şi pentru generaţiile viitoare. A apărut astfel turismul
durabil conceput şi condus ca o activitate global benefică, în respectul mediului
înconjurător ţi generaţiilor viitoare.
Dezvoltarea turistică durabilă este definită ca “acel tip de dezvoltare care
urmăreşte prin managementul tuturor resurselor satisfacerea nevoilor
economice, sociale şi estetice actuale ale turiştilor şi menţine concomitent
integritatea culturală, procesele ecologice esenţiale, diversitatea biologică şi
sistemele de suport ale vieţii pentru generaţiile viitoare de turişti”.
Pentru realizarea unei dezvoltări a turismului în mod viabil, expresie a
dezvoltării durabile în acest domeniu, se urmăresc trei obiective esenţiale:
1. controlul circulaţiei turistice;
2. amenajarea şi echiparea corespunzătoare a zonelor – destinaţii turistice;
3. diversificarea produselor turistice prin introducerea de noi forme de turism
integrate mediului şi specializate

O condiţie esenţială care se impune a fi respectată în cadrul dezvoltării

turistice durabile, referitoare tot la destinaţia de vacanţă, este legată de
capacitatea de încărcare. În interdependenţă cu această cerinţă care limitează
numărul vizitatorilor într-un areal, se afirmă la nivel global necesitatea
planificării mediului. Aceasta presupune proiectarea limitelor până la care pot
avea loc intervenţii şi schimbări şi valorificarea obiectivelor cu valenţe turistice
în corelaţie cu aceste limite.
Nu în ultimul rând, pentru promovarea turismului durabil trebuie urmărită
latura formativ-educativă, conştientizarea omului în legătură cu rolul pe care îl
are în administrarea şi menţinerea nealterată a calităţii mediului.
Obiectivele, principiile, cerinţele dezvoltării durabile se regăsesc în
turismul ecologic, turismul rural, ecoturismul, turismul cultural, turismul verde
sau eco-agro-turismul.
Turismul ecologic este denumirea generalizată pentru comercializarea
resurselor naturale sub formă de produse turistice în mod durabil.
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Centrul Patrimoniului
Mondial UNESCO au elaborat “Principiile pentru Gestiunea Turismului în
rezervaţiile naturale”:
☼ Orice activitate care urmează a se desfăşura într-o rezervaţie naturală trebuie
precedată de o autorizare care să ateste efectuarea unor studii de impact ce
evaluează efectele cumulate potenţiale ale respectivei activităţi asupra
mediului;

211
☼ Personalul care asigură derularea activităţilor turistice – conştient de
valoarea şi unicitatea patrimoniului, dar şi avantajele ce pot decurge din
turism – trebuie să dirijeze fluxurile de vizitatori astfel încât să fie respectată
capacitatea de suport a mediului;
☼ Programele turistice realizate în urma unor cercetări amănunţite vor pune în
valoare patrimoniul natural şi cultural şi vor urmări simultan integrarea într-o
dezvoltare durabilă;
☼ O proporţie importantă din beneficiile provenite din dreptul de vizitare se va
folosi în amenajarea şi gestionarea sitului şi în realizarea de programe
educaţionale pentru a impune vizitatorilor şi populaţiei locale să respecte
valoarea zonei.

7.10.2. Impactul dezvoltării turismului asupra mediului

Perspectiva dezvoltării durabile a turismului presupune căutarea

echilibrului optim dintre potenţialele sale pozitive şi negative.
Sistematizarea impactului generat de turism are la bază trei aspecte
comune:
1) Consecinţe asupra mediului fizic;
2) Efecte pe plan socio-cultural;
3) Impactul economic.

A. Efecte distructive
Potenţialul turistic este parte integrantă a mediului înconjurător, existenţa
şi posibilitatea valorificării sale depind şi totodată influenţează obiectiv calitatea
mediului. Statisticile sunt grăitoare în ceea ce priveşte concentraţia excesivă din
această industrie, fapt prezentat în tabelul următor:
Tabelul 7.13
Sosiri de turişti la nivel mondial (mii turişti)
AN 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
SOSIRI 463599 503087 517872 546508 566384 594827 612835

Conform previziunilor, evoluţia în următorii 25 ani va urma acelaşi trend

crescător, astfel încât în anul 2020 numărul sosirilor internaţionale se va situa la
circa 1.047 miliarde turişti.
Perturbările produse de evoluţia explozivă şi anarhică a turismului nu au
întârziat să se întoarcă împotriva sa. Alterarea mediului natural a redus
semnificativ funcţia recreativă a turismului şi posibilităţile de satisfacere a
necesităţilor de cultură, refacere a sănătăţii şi odihnă a oamenilor. Modificările
produse în timp şi spaţiu în relaţia dintre activităţile turistice şi mediu au generat
o gravă contradicţie: distrugerea turismului prin el însuşi.
Efectele negative ale activităţilor turistice primează datorită concepţiei
greşite de organizare şi conducere în derularea lor. Corect planificat însă şi

212
integrat în strategia de dezvoltare la nivel naţional şi global, turismul poate fi
purtător de efecte pozitive, nu numai pe plan economic.

B. Efecte benefice
În condiţiile unei dezvoltări echilibrate, turismul devine o forţă motoare a
progresului economic, social şi cultural şi totodată un instrument de conservare
şi protejare a mediului înconjurător.
Din aspectele pozitive economice o menţiune specială se cuvine a fi
făcută în legătură cu veniturile obţinute din derularea activităţilor turistice.
Acestea au înregistrat creşteri succesive de la an la an, după cum se poate
observa şi din tabelul următor:
Tabelul 7.14
Încasări din turismul internaţional milioane $
AN 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
ÎNCASĂRI 272684 310785 317790 347813 393278 433863 443770

Se apreciază că, în condiţiile unei dezvoltări intense şi complexe,

industria turistică ar putea absorbi până la 1 /5 din şomajul actual. Costul creării
de locuri de muncă în acest sector de activitate se situează la jumătate
comparativ cu celelalte sectoare din economie.

C. Obiective şi soluţii în demersul de operaţionalizare a turismului

durabil
Pentru a evita soluţiile extreme şi a realiza în practică turismul durabil
documentul Organizaţiei Mondiale a Turismului “Agenda 21 pentru Industria
Turistică” prevede o serie de măsuri de acţiune cu titlu de recomandare,
prioritare pentru autorităţile în domeniu, după cum urmează:
a) Priorităţi pentru autoritatea centrală în domeniu:
Evaluarea implicaţiilor economice, sociale, culturale şi de mediu ale
activităţilor turistice;
Formarea, educarea şi conştientizarea publicului în legătură cu
necesitatea practicării unor forme ecologice de turism;
Planificarea dezvoltării turismului durabil;
Facilitarea schimbului de informaţii şi tehnologii cu privire la turismul
durabil între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare;
Conceperea de noi produse turistice având drept principal obiectiv
protejarea mediului;
Evaluarea progreselor realizate pe calea concilierii turism – mediu;
Promovarea parteneriatului pentru operaţionalizarea turismului durabil;
b) Priorităţi pentru întreprinderile şi societăţile de turism:
☺ Gestiunea resurselor de apă;
☺ Tratamentul deşeurilor şi substanţelor periculoase;
☺ Planificarea şi gestiunea utilizării solurilor;

213
 ☺ Implicarea clienţilor, lucrătorilor în turism şi comunităţii locale în
rezolvarea problemelor mediului;
☺ Gestionarea eficientă a structurilor de cazare;
☺ Instaurarea parteneriatului între întreprinderile de turism pentru
promovarea turismului ecologic.

Din soluţiile şi măsurile propuse de OMT la nivel ministerial, o menţiune

aparte trebuie făcută în legătură cu educarea populaţiei în spiritul protejării
mediului. Educaţia ecologică nu priveşte exclusiv turiştii, ci şi realizatorii de
produse turistice care de cele mai multe ori urmăresc punerea în valoare şi
exploatarea resurselor naturale şi culturale fără a avea în vedere protejarea
mediului.

7.10.3. Dezvoltarea turismului în România şi impactul său asupra mediului

Afirmaţia “România este o ţară cu vocaţie turistică” se bazează şi este

argumentată de diversitatea peisageră, curiozităţile naturale, bogăţia şi
originalitatea valorilor cultural-istorice, ospitalitatea naţională a poporului
român.

A. Starea mediului în România şi factorii distructivi ai acestuia

România se confruntă în prezent cu o situaţie complexă din punct de
vedere al mediului înconjurător şi comparabilă cu cea din majoritatea ţărilor din
Europa Centrală şi de Răsărit.
Măsurile de protecţie a mediului neglijate ani îndelungaţi sub presiunea
cerinţelor economice, omiterea sau ignorarea “costului mediului” în preţul
produselor sau a resurselor naturale, absenţa unor pârghii economice stimulative
în sensul unei dezvoltări compatibil ecologice, sunt câteva din elementele
obiective care au condus la ieşirea de sub control statal a procesului de poluare.
Unul dintre cei mai distructivi factori ai mediului este circulaţia turistică
necontrolată în zonele sau obiective aflate în afara traseelor marcate şi respectiv
comportamentul neadecvat al principalilor beneficiari ai atracţiilor naturale –
turiştii – în aceste locuri. Intensificarea circulaţiei turistice automobilistice se
repercutează negativ asupra calităţii componentelor mediului, accelerând
degradarea acestuia.
În România procesul de privatizare este complet separat de activitatea de
protecţie a mediului; nu axistă legislaţia necesară, iar instituţiile statului abilitate
să conducă procesul de privatizare nu colaborează cu cele care se ocupă cu
protecţia mediului.

B. Analiza circulaţiei turistice ca factor perturbator al mediului

În România efectele negative ale circulaţiei turistice se fac simţite mai
ales în zonele intens valorificate (litoral, Valea Prahovei), deşi există diferenţe

214
semnificative din punct de vedere al numărului de turişti şi evoluţiei acestui
indicator faţă de situaţia la nivel mondial: astfel, în timp ce în întreaga lume
turismul urmează un trend ascendent (chiar dacă ritmurile sunt reduse),
România constituie o excepţie. Deşi deschiderea graniţelor după 1989 ar fi
trebuit să reprezinte o oportunitate, acest fapt s-a manifestat ca atare doar în
1990 – când s-a înregistrat un adevărat salt în ceea ce priveşte numărul de turişti
sosiţi în ţară – după care evoluţia s-a înscris pe o curbă descendentă.
Situaţia se prezintă astfel:
Tabelul 7.15
Sosirile vizitatorilor străini în România mii sosiri
AN 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
SOSIRI 4850 6532 5359 6401 5786 5898 5445 5205 5149
Indice 100 134,6 110,5 131,9 119,2 121,6 112,6 107,3 106,1
dinamică

Tabelul 7.16
Turişti cazaţi în uităţi turistice mii turişti
AN 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
TOTAL 12972 12297 9603 8015 7566 7005 7070 6595 5726
Indice de 100,0 94,79 74,02 61,78 58,31 54,5 54,5 50,84 44,14
dinamică
Români 11597 10865 8309 6830 6718 6149 6304 5833 4894
% 84,40 88,35 86,52 85,21 88,80 87,78 89,17 88,45 85,50
Străini 1375 1432 1294 1185 848 856 766 762 832
% 10,60 11,65 13,48 14,79 11,20 12,22 10,83 11,55 14,50

Tabelul 7.17
Capacitatea de cazare existentă număr locuri
AN 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
Locuri 418944 353236 312404 302533 293036 292479 289539 288656 279996

Motivele pentru care, în ciuda excepţionalului său potenţial turistic,

România se confruntă în prezent cu o asemenea situaţie sunt multiple: unul
dintre ele este legat de nivelul de trai al populaţiei autohtone, care din 1990
înregistrează scăderi anuale evidente, ceea ce se repercutează negativ mai ales
asupra unor nevoi de ordin secundar, cum este cea pentru turism; la acest
inconvenient (care nu explică de ce scăderile apar la fel de evident şi în cazul
turiştilor străini) se adaugă cel al infrastructurii generale şi specifice; calitatea
îndoielnică a acesteia este “completată” nefericit de serviciile puse la dispoziţia
turiştilor, care nu sunt în măsură a le satisface nevoile (mai ales în cazul
turiştilor străini).
Cu toate aceste scăderi ale circulaţiei turistice în România, fenomenele de
degradare şi poluarea mediului înconjurător sunt din ce în ce mai evidente,
putând oricând să degenereze într.o catastrofă ecologică.

215
 Şi totuşi există situaţii care demonstrează că în România turismul poate fi
conceput ca un instrument al dezvoltării durabile.

C. Contribuţia turismului la protejarea mediului în România

Protejarea mediului şi promovarea turismului durabil în România sunt
posibile prin:
♣ Controlul circulaţie turistice;
♣ Practicarea unor forme ecologice de turism;
♣ Educaţia turiştilor;
♣ Completarea pachetului legislativ de reformă în domeniu.

O formă de turism ecologic promovată şi aflată în plină afirmare în

România este turismul rural, ecologic şi cultural. Spaţiul rural românesc a
păstrat, în ciuda tuturor vicisitudinilor vremii, tradiţiile culturale, datinile
străbune şi ospitalitatea specifică.
În scopul promovării şi dezvoltării tuturor formelor de turism ecologic în
Rmânia, Ministerul Turismului a elaborat programe concrete, aliniate celor
europene în domeniu, vizând integrarea şi pe această cale în structurile
Comunităţii Europene. Acestea prevăd ca România să se conformeze măsurile
stabilie în “Carta verde” a U.E. privind planificarea turismului şi să utilizeze
instrumente economice şi fiscale în domeniul mediului, pentru protecţia
resurselor turistice.

7.11. Strategia de conformare de mediu

Conceptul de Conformare de Mediu are un înţeles mai profund, el

presupunând:
◙ transpunerea “Aquisului Comunitar de Mediu” în legislaţia românească;
◙ aplicarea, în sensul de realizarea prevederilor acestei legislaţii;
◙ urmărirea continuă a modului de aplicare a acestei legislaţii.

Realizarea acestei conformări este un proces complex şi de durată,

presupunând eforturi ale societăţii româneşti atât din punct de vedere legislativ
(promovarea a peste 90 de reglementări), tehnologic (introducerea celor mai
bune tehnologii şi practici de mediu), educaţional, instituţional (de monitorizare
a modului de aplicare a legislaţiei, etc.
La elaborarea acestei strategii, în actuala etapă, se pleacă de la o
multitudine de materiale de referinţă, în domeniul mediului existând un fond
bogat de posibile astfel de trimiteri.
Astfel, la nivel UE au fost elaborate:
☼ Ghidul aproximării legislaţiei UE pentru mediu, elaborat de Comisia
Comunităţii Europene în 1997;

216
 ☼ Manul pentru implementarea Legislaţiei de Mediu aUE, elaborat de
Directoratul general al Comisiei Comunităţii Europene în 1999.

Strategiile elaborate de alte ţări, aflate, de-asemenea în procesul de

aderare, dar care au un ritm mai rapid de realizare a cerinţelor de aderare
(Lituania, Cehia, Ungaria) pot constitui modele de referinţă, privind modul de
abordare a problematicii de mediu.
Ca materiale interne pot fi folosite diferite Strategii elaborate în etape
succesive şi Strategiile sectoriale elaborate de Asociaţiile Profesionale de
specialitate, cum ar fi:
■ Strategia dezvoltării serviciilor publice de apă – Asociaţia Română a Apei –
1998-2000;
■ Strategia gestionării deşeurilor municipale – Asociaţia Română de
Salubritate – 1999-2000;
■ Strategia dezvoltării sectorului energetic – Fundaţia Română pentru Energie
şi Mediu – 2001.

În ultimii ani România a cunoscut un sprijin puternic din partea unor ţări
cu preocupări şi realizări deosebite în domeniul protecţiei mediului (Danemarca,
Olanda, Franţa, Germania, SUA, etc.).
Trebuie înţeles că procesul de elaborare a strategiei de conformare este un
proces interactiv, dinamic, cu adaptare din mers la realităţile socio-economice
ale momentului, cu evaluări periodice ale eficienţei acţiunilor proiectate şi
realizate. Este foarte important ca în acţiunea de proiectare a strategiei de
conformare să se dea dovadă de realism, în funcţie de priorităţile şi forţa
economică specifice etapei pe care o traversează ţara.
Ghidul de implementare a legislaţiei de mediu europene menţionează că
elaborarea strategiei de conformare se recomandă să se facă pe baza matricei de
mai jos:

Nivel de responsabilitate
Pentru Pentru fiecare Pentru
Acţiunea fiecare sector de ansamblul
directiv mediu Aquis de mediu
Obiective sunt clare şi înţelese
* obiectivele procesului de aproximare;
*obiectivele sectorului;
*obiectivele directivei;
*principalele obligaţii ce rezultă din directivă
Definirea responsabilităţilor şi identificarea
responsabilităţilor individuale
*generale;
*pentru fiecare sector;
*pentru fiecare directivă;
*definirea clară a liniilor de comunicare;

217
*agreerea unor protocoale de comunicare;
Pregătirea unui studiu diagnostic despre situaţia curentă
*înţelegerea aspectelor tehnice implicate şi pregătirea unei
liste sintetice de probleme cheie şi a celor interesaţi;
*catalog de facilităţi;
*stabilirea nivelului curent de conformare pentru toate
facilităţile;
*stabilirea criteriilor de prioretizare;
*prioretizarea problemelor de referinţă;
*prioretizarea facilităţilor pentru conformare;
*evaluarea gamei de effort cerut de conformare;
*evaluarea practicii curente şi unde sunt necesare
schimbări sau îmbunătăţiri;
Stabilire Politici
*identificarea privind ce instrumente politice sunt
necesare pentru a influenţa implementarea;
*lista cu cerinţe politice în fiecare sector;
*dezvoltarea politicii;
Implicaţii financiare
*dezvoltarea şi agreerea metodologiei de calcul a costului
conformării;
*estimarea costului conformării;
*identificarea şi cuantificarea surselor existente pentru
fonduri;
*estimarea micilor fisuri în fondurile disponibile;
*identificarea altor mecanisme pentru generarea de
venituri
Capacitate Instituţională
*clarificarea structurilor instituţionale actuale şi
responsabilităţilor;
*cuantificarea resurselor de personal actuale şi cerinţe de
viitor;
*compararea instutuţiilor actuale cu cele cerute de
legislaţie;
*dezvoltarea unor propuneri pentru reforme instituţionale
pentru a reflecta solicitările directivelor;

*compararea nivelului directivei propuse cu altele din

interiorul sectorului;
*consultare cu alte sectoare şi compararea nivelului
propunerilor sectorului respectiv pentru uniformizare;
*consultare extensivă pentru a atinge consens pentru
reforma instituţională;
*estimarea costurilor oricărei reforme;
*comunicarea modului de înţelegere la toate părţile;
Pregătirea unui program preliminar de implementare
*definirea instituţiilor şi responsabilităţilor
*propunerea unu program şi a unui grafic;
*să se asigure integrarea între legislaţie şi sector;

218
*stabilirea priorităţilor;
*estimarea costurilor actuale;
*identificarea surselor potenţiale de fonduri;
*cuantificarea oricăror fisuri în fonduri;
Consultare cu Ministerul de Finanţe sau echivalentul
*evaluarea stabilităţii şi durabilităţii fiecărui sector de
fonduri pentru o adecvată generare de venituri;
*estimarea fisurilor în fonduri;
*compararea fondurilor cerute şi sursele pentru toate
sectoarele;
*identificarea elementelor comune multisectoriale în
sensul unor potenţiale surse de finanţare sau scheme de
generare de venituri;
*dezvoltarea unor propuneri de creştere a veniturilor
pentru a suporta toate sectoarele
*estimarea fondurilor valabile real pe sector;
*dezvoltarea criteriilor de prioretizare;
Stabilirea unui orar pentru dezvoltarea implementării
programului
*stabilirea priorităţilor temporare;
*definirea orarului pentru dezvoltarea programului;
*consultarea cu fiecare sector asupra programului şi
priorităţilor;
*revederea priorităţilor prin consultare;
*confirmarea şi comunicarea priorităţilor agreate şi a
orarului;
*definirea conţinutului pentru programul de implementare
oficial pentru a-l supune analizei;
Pregătirea Programului de implementare
*sinteza situaţiei existente în zona curentă de conformare;
*analiza cantitativă şi calitativă a zonei de neconformitate;
*explicarea criteriilor pe baza cărora s-au făcut priorităţile
şi a listei de priorităţi;
*analiza de detaliu a costurilor cu identificarea surselor de
fonduri;
*detalierea listei de decizii ce trebuie luate;
*detalierea programului arătând ţintele şi jaloanele;
*justificări pentru susţinerea tuturor elementelor
programului;
*necesitatea de a demonstra că aspectele sectoriale şi
intersectoriale au fost realizate în contextul unui cadru
general.

Fig. 7.10 Matricea analizei factorilor implicaţi în proiectarea strategiei de

conformare

219
În acest sens se apreciază că în prima etapă este necesară abordarea transpunerii
cu aşa-numitele “directive grele”, cele care presupun un efort financiar
considerabil.
Tabelul 7.18
Ansamblul acestor directive este prezentat în tabelul următor:
Alimentare cu apă /Epurarea apelor uzate: Managementul deşeurilor:
• Directiva epurării apelor uzate municipale; •Directiva depozitării deşeurilor;
• Directiva apei potabile; •Directiva incinerării deşeurilor municipale;
• Directiva substanţelor periculoase din apă; •Directiva incinerării deşeurilor periculoase;
• Directiva pentru nitraţi; •Directiva deşeurilor balotate;
Controlul poluării aerului: Controlul poluării industriale:
• Directiva instalaţiilor mari de ardere; •Directiva IPPC (prevenirea şi controlul
• Directiva calităţii combustibilului; poluării industriale);
• Directiva calităţii aerului; •Directiva solvenţilor VOC (compuşi organici
volatili).

În raport cu estimarea costurilor de conformare este important a se

identifica şi posibilele surse de finanţare pentru protecţia mediului. Există mai
multe alternative în acest sens, principalele fiind următoarele:
a) forţe proprii, din resurse interne guvernamentale sau locale, la nivelul
efortului financiar actual;
b) forţe proprii, din resurse interne guvernamentale sau locale, la un nivel de
efort sporit, apreciind că protecţia mediului este o prioritate (o creştere de 25
% faţă de nivelul actual);
c) forţe proprii, cu nivel sporit de efort, dar implicând în mod semnificativ
fondurile din privatizare şi în genere sectorul privat;
d) forţe proprii, cu nivel sporit de efort, cu implicarea sectorului privat, cu
apelare la sprijinul unor programe internaţionale (ISPA, SAPARD);
e) forţe proprii, cu nivel sporit de efort, cu implicarea sectorului privat, sprijinul
unor programe internaţionale, precum şi apelarea la Fondurile pentru
Infrastructură din ţările UE, în măsura în care România va fi admisă la UE.

Faţă de aceste posibilităţi pot fi prognozate şi anumite orizonturi de timp

la care se preconizează îndeplinirea conformităţii României la Legislaţia de
Mediu a UE. Un astfel de mod de abordare este prezentat în graficul următor:

Evoluţia orizontului de timp de conformare a României la Legislaţia UE

de Mediu în funcţie de posibile surse de finanţare:

220
 T 2040 2030 2020 2010

a a

b b

c c

d d

e e

Surse de
finanţare

Fig.7.11 Evoluţia orizontului de timp de conformare a României la Legislaţia

UE de Mediu

7.12. Recomandări pentru manageri

Principalele 12 recomandări privind conformarea cu exigenţele de mediu

sunt următoarele:
1. Identificarea tuturor reglementărilor de mediu aplicabile
companiei şi aplicarea acestora
Se referă la toate tipurile de reglementări, pornind de la legislaţia-cadru şi
terminând cu prevederile din autorizaţia de funcţionare emisă de Autoritatea de
mediu, pe baza realizării Bilanţului de mediu.
2. Desemnarea unui responsabil cu probleme de protecţie a mediului
în companie
Este vorba de organizarea unui compartiment de sine stătător de Protecţie
a Mediului, iar şeful acestui compartiment trebuie să aibă acces direct la
managerul general al companiei şi legături cu marea majoritate a structurilor
companiei.
3. Stabilirea şi comunicarea unei politici şi strategii de mediu a
companiei
Presupune introducerea în Managementul Global al Componentei de
Management de Mediu (conform definiţiilor din seria de Standarde
Internaţionale ISO 14000) şi comunicarea acestei decizii tuturor factorilor
interesaţi (lucrători din companie, furnizori, beneficiari, Autorităţi de Mediu,
etc.).
4. Elaborarea unui Manual de Proceduri pe Probleme de Mediu
specific companiei
În acest manual se vor include toate elementele necesare concretizării
activităţii de Protecţie a Mediului în cadrul companiei, începând cu legislaţia ce

221
trebuie respectată şi terminând cu modul de intervenţie în caz de urgenţă de
mediu.
5. Lansarea unui program de pregătire şi informare pe probleme de
protecţie a mediului
Reuşita oricărei Politici de Strategii de Mediu depinde de formarea
profesională şi informarea tuturor lucrătorilor companiei cu problematica
globală a protecţiei mediului şi cu cea specifică comapaniei. Pregătirea trebuie
să fie continuă, pe diferite niveluri profesionale şi să implice practic toţi
lucrătorii companiei.
6. Realizarea de audituri periodice
Activitatea de protecţie a mediului a companiei trebuie să fie periodic
evaluată, conform cerinţelor din Standardele Internaţionale din seria ISO 14010
– 14012. Aceste Audituri pot fi interne (la solicitarea managerului general al
companiei) sau externe (la comanda unei terţe persoane: Autoritatea de mediu,
investitor interesat în preluarea companiei, banca care oferă garanţii pentru
companie, etc.).
7. Demararea şi realizarea acţiunilor înscrise în programul de
conformare sau alte reglementări similare
Se impune trecerea la realizarea de investiţii şi acţiuni care să asigure
respectarea exigenţelor de mediu. Este vorba de aplicarea conceptelor:
- cea mai bună tehnologie disponibilă;
- cea mai bună practică de mediu.
8. Minimizarea deşeurilor
Este o acţiune care trebuie să concentreze în mod special eforturile
managerului general al companiei. Se justifică prin două mari argumente:
- de ordin economic (orice deşeu reprezintă în fapt o pierdere de resursă; este
de aşteptat ca în viitor taxele şi tarifele pentru depozitare de deşeuri să
crească considerabil).
- de ordin ecologic (orice deşeu amplifică considerabil problematica de mediu
a companiei.
9. Analizează alternativele
Compania trebuie să aibă tot timpul în vedere necesitatea modernizării,
retehnologizării nu numai din punct de vedere al producţiei de bază, dar şi
pentru a îmbunătăţi performanţele de mediu ale companiei. Aici trebuie avute în
vedere alinierea la cerinţele seriei de Standarde Internaţionale ISO 14031. Se
impune a fi avut în vedere şi conceptul de Pagubă – Cost – Beneficiu.
10.Păstrarea tuturor elementelor referitoare la Activitatea de Mediu
Se referă la organizarea unei Bănci de date, specifice companiei, în care
se vor regăsi elementele semnificative ale evoluţiei problematicii de mediu ale
companiei, inclusiv incidente sau evenimente de mediu. Securitatea acestei
Bănci de date este un element ce trebuie să constituie un obiectiv important al
managerului companiei.

222
 11.Verificarea modului de funcţionare a tuturor echipamentelor şi
instalaţiilor din cadrul companiei destinate protecţiei mediului
Este o recomandare destinată managerului general al companiei, care
trebuie să se implice personal (până la un anumit nivel) în dezvoltarea şi
controlul activităţii de mediu în cadrul companiei.
12.Dezvoltarea unui sistem biunivoc de comunicare cu lucrătorii pe
probleme de protecţie a mediului
Implicarea tuturor lucrătorilor companiei în problematica de mediu
specifică nu se rezumă numai la antrenare în diferite forme de pregătire
profesională sau informare, dar presupune şi o latură interactivă, de antrenare a
lucrătorilor la găsirea de soluţii, la sesizarea problemelor deficitare, la
participarea directă de soluţionare a unor probleme punctiforme.

223
 8. STRATEGIA NAŢIONALĂ PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ A
ROMÂNIEI

8.1. Cadrul conceptual

Elementul definitoriu al acestei Strategii Naţionale este racordarea

deplină a României la o nouă filosofie a dezvoltării, proprie Uniunii Europene şi
larg acceptată pe plan mondial – cea a dezvoltării durabile.
Se porneşte de la constatarea că, la sfârşitul primului deceniu al secolului
XXI, după o tranziţie prelungită şi traumatizantă la democraţia pluralistă şi
economia de piaţă, România mai are de recuperat decalaje considerabile faţă de
celelalte state membre ale Uniunii Europene, simultan cu însuşirea şi
transpunerea în practică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile în
contextul globalizării. Cu toate progresele realizate în ultimii ani, este o realitate
că România are încă o economie bazată pe consumul intensive de resurse, o
societate şi o administraţie aflate încă în căutarea unei viziuni unitare şi un
capital natural afectat de riscul unor deteriorări ce pot deveni ireversibile.
Strategia stabileşte obiective concrete pentru trecerea, într-un interval de
timp rezonabil şi realist, la modelul de dezvoltare generator de valoare adaugată
înaltă, propulsat de interesul pentru cunoaştere şi inovare, orientat spre
îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii oamenilor şi a relaţiilor dintre ei în
armonie cu mediul natural.
Ca orientare generală, Strategia Naţională vizează realizarea următoarelor
obiective strategice pe termen scurt, mediu şi lung:
Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor şi practicilor dezvoltării
durabile în ansamblul programelor şi politicilor publice ale României ca stat
membru al UE.
Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al ţărilor Uniunii Europene la
principalii indicatori ai dezvoltării durabile.
Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel
an al ţărilor membre ale UE din punctul de vedere al indicatorilor dezvoltării
durabile.

Îndeplinirea acestor obiective strategice va asigura, pe termen mediu şi

lung, o creştere economică ridicată şi, în consecinţă, o reducere semnificativă a
decalajelor economico-sociale dintre România şi celelalte state membre ale UE.
Prin prisma indicatorului sintetic prin care se măsoară procesul de convergenţă
reală, respectiv produsul intern brut pe locuitor (PIB/loc), la puterea de
cumpărare standard (PCS), aplicarea Strategiei creează condiţiile ca PIB/loc
exprimat în PCS să depăşească, în anul 2013, jumătate din media UE din acel
moment, să se apropie de 80% din media UE în anul 2020 şi să fie uşor superior
nivelului mediu european în anul 2030.

224
 Se asigură, astfel, îndeplinirea obligaţiilor asumate de România în calitate
de stat membru al Uniunii Europene în conformitate cu Tratatul de aderare,
precum şi implementarea efectivă a principiilor şi obiectivelor Strategiei
Lisabona şi Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă reînnoite a UE (2006).
În completarea obiectivelor ce derivă din strategiile, planurile şi
programele naţionale de dezvoltare, Strategia stabileşte direcţiile principale de
acţiune pentru însuşirea şi aplicarea principiilor dezvoltării durabile în perioada
imediat următoare:
• Corelarea raţională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a programelor
investiţionale, în profil inter-sectorial şi regional, cu potenţialul şi
capacitatea de susţinere a capitalului natural;
• Modernizarea accelerată a sistemelor de educaţie şi formare profesională şi
de sănătate publică, ţinând seama de evoluţiile demografice nefavorabile şi
de impactul acestora asupra pieţei muncii;
• Folosirea celor mai bune tehnologii disponibile, din punct de vedere
economic şi ecologic, în deciziile investiţionale din fonduri publice pe plan
naţional, regional şi local şi stimularea unor asemenea decizii din partea
capitalului privat; introducerea fermă a criteriilor de eco-eficienţă în toate
activităţile de producţie sau servicii;
• Anticiparea efectelor schimbărilor climatice şi elaborarea atât a unor soluţii
de adaptare pe termen lung, cât şi a unor planuri de măsuri de contingenţă
inter-sectoriale, cuprinzând portofolii de soluţii alternative pentru situaţii de
criză generate de fenomene naturale sau antropice;
• Asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare prin valorificarea avantajelor
comparative ale României în privinţa dezvoltării producţiei agricole,
inclusiv a produselor organice; corelarea măsurilor de creştere cantitativă şi
calitativă a producţiei agricole în vederea asigurării hranei pentru oameni şi
animale cu cerinţele de majorare a producţiei de biocombustibili, fără a face
rabat de la exigenţele privind menţinerea şi sporirea fertilităţii solului,
biodiversităţii şi protejării mediului;
• Necesitatea identificării unor surse suplimentare de finanţare, în condiţii de
sustenabilitate, pentru realizarea unor proiecte şi programe de anvergură, în
special în domeniile infrastructurii, energiei, protecţiei mediului, siguranţei
alimentare, educaţiei, sănătăţii şi serviciilor sociale;
• Protecţia şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural naţional;
racordarea la normele şi standardele europene privind calitatea vieţii să fie
însoţită de revitalizarea, în modernitate, a unor moduri de vieţuire
tradiţionale, în special în zonele montane şi cele umede.

Obiectivele formulate în Strategie, în urma dezbaterilor la nivel naţional

şi regional, vizează menţinerea, consolidarea, extinderea şi adaptarea continuă a
configuraţiei structurale şi capacităţii funcţionale ale capitalului natural ca

225
fundaţie pentru menţinerea şi sporirea capacităţii sale de suport faţă de
presiunea dezvoltării sociale şi creşterii economice şi faţă de impactul previzibil
al schimbărilor climatice.
Strategia propune o viziune a dezvoltării durabile a României în
perspectiva următoarelor două decenii, cu obiective care transced durata
ciclurilor electorale şi preferinţele politice conjuncturale.
În paralel cu urmărirea aplicării prevederilor prezentei Strategii,
mecanismele executive şi consultative vor începe, încă din anul 2009, un proces
de re-evaluare complexă a documentelor programatice, strategiilor şi
programelor naţionale, sectoriale şi regionale pentru a le pune de acord cu
principiile şi practicile dezvoltării durabile şi cu evoluţia dinamică a
reglementărilor UE în materie. Tot în acest cadru se va elabora punctul de
vedere al României şi contribuţia sa în cadrul procesului de revizuire a
Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a UE.
Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în timp, pe
parcursul mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri stiinţifice aprofundate pe
plan internaţional şi a căpătat valenţe politice precise în contextul globalizării.
În istoria recentă, prima semnalare a faptului că evoluţiile economice şi
sociale ale statelor lumii şi ale omenirii în ansamblu nu mai pot fi separate de
consecinţele activităţii umane asupra cadrului natural s-a făcut în raportul din
1972 al Clubului de la Roma intitulat Limitele creşterii (Raportul Meadows).
Documentul sintetiza datele privind evoluţia a cinci parametri (creşterea
populaţiei, impactul industrializării, efectele poluării, producţia de alimente şi
tendinţele de epuizare a resurselor naturale), sugerând concluzia că modelul de
dezvoltare practicat în acea perioadă nu poate fi susţinut pe termen lung.
Conceptul de dezvoltare durabilă reprezintă rezultatul unei abordări
integrate a factorilor politici şi decizionali, în care protecţia mediului şi
creşterea economică pe termen lung sunt considerate complementare şi reciproc
dependente.
De la acest punct, problemele complexe ale dezvoltării durabile au
căpătat o dimensiune politică globală, fiind abordate la cel mai înalt nivel la
Conferinţa Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro
(1992), la Sesiunea Specială a Adunării Generale ONU şi adoptarea
Obiectivelor Mileniului (2000) şi la Conferinţa Mondială pentru Dezvoltare
Durabilă de la Johannesburg (2002). S-au conturat astfel, programe concrete de
acţiune la nivel global şi local (Agenda 21 Locală) conform dictonului „să
gândim global şi să acţionăm local”.
În cadrul acestui proces au fost adoptate o seamă de convenţii
internaţionale care stabilesc obligaţii precise din partea statelor şi termene
stricte de implementare privind schimbările climatice, conservarea
biodiversităţii, protejarea fondului forestier şi zonelor umede, limitarea folosirii
anumitor produse chimice, accesul la informaţii privind starea mediului şi altele,

226
care conturează un spaţiu juridic internaţional pentru aplicarea în practică a
preceptelor dezvoltării durabile.
Se recunoaste, astfel, că Terra are o capacitate limitată de a satisface
cererea crescândă de resurse naturale din partea sistemului socio-economic şi de
a absorbi efectele distructive ale folosirii lor. Schimbările climatice, fenomenele
de eroziune şi deşertificare, poluarea solului, apei şi aerului, reducerea
suprafeţei sistemelor forestiere tropicale şi a zonelor umede, dispariţia sau
periclitarea existenţei unui număr mare de specii de plante şi animale terestre
sau acvatice, epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile au
început să aibă efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socio-economice
şi calităţii vieţii oamenilor în zone vaste ale planetei.
Conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisă constatarea că civilizaţia
umană este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie şi
energie din cadrul acesteia, de stabilitatea şi capacitatea ei de autoreglare.
Politicile publice care se elaborează pe această bază, precum prezenta Strategie
Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României, urmăresc restabilirea şi
menţinerea unui echilibru raţional, pe termen lung, între dezvoltarea economică
şi integritatea mediului natural în forme înţelese şi acceptate de societate.
Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea
durabilă nu este una dintre opţiunile posibile, ci singura perspectivă raţională a
devenirii naţionale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de
dezvoltare prin confluenţa factorilor economici, sociali şi de mediu.

8.2. Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă

Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene

începând cu anul 1997, prin includerea sa în Tratatul de la Maastricht. În anul
2001, Consiliul European de la Goteborg a adoptat Strategia de Dezvoltare
Durabilă a Uniunii Europene, căreia i-a fost adăugată o dimensiune externă la
Barcelona, în anul 2002.
În anul 2005, Comisia Europeană a demarat un proces de revizuire a
Strategiei, publicând, în luna februarie, o evaluare critică a progreselor
înregistrate după 2001, care punctează şi o serie de direcţii de acţiune de urmat
în continuare.
Documentul a evidenţiat şi unele tendinţe nesustenabile, cu efecte
negative asupra mediului înconjurător, care puteau afecta dezvoltarea viitoare a
Uniunii Europene, respectiv schimbările climatice, ameninţările la adresa
sănătăţii publice, sărăcia şi excluziunea socială, epuizarea resurselor naturale şi
erodarea biodiversităţii. Ca urmare a identificării acestor probleme, în iunie
2005, şefii de state şi guverne ai ţărilor Uniunii Europene au adoptat o
Declaraţie privind liniile directoare ale dezvoltării durabile, care încorporează
Agenda de la Lisabona, revizuită, pentru creşterea economică şi crearea de noi

227
locuri de muncă drept o componentă esenţială a obiectivului atotcuprinzător al
dezvoltării durabile.
După o largă consultare, Comisia Europeană a prezentat, la 13 decembrie
2005, o propunere de revizuire a Strategiei de la Goteborg din 2001.
Ca rezultat al acestui proces, Consiliul UE a adoptat, la 9 iunie 2006,
Strategia reînnoită de Dezvoltare Durabilă, pentru o Europa extinsă.
Documentul este conceput într-o viziune strategică unitară şi coerentă, având ca
obiectiv general îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii pentru generaţiile
prezente şi viitoare prin crearea unor comunităţi sustenabile, capabile să
gestioneze şi să folosească resursele în mod eficient şi să valorifice potenţialul
de inovare ecologică şi socială al economiei în vederea asigurării prosperităţii,
protecţiei mediului şi coeziunii sociale.
Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă, ce reprezintă fundamentul
Strategiei Naţionale a României în domeniu, completează Strategia de la
Lisabona şi se doreşte a fi un catalizator pentru cei ce elaborează politici publice
şi pentru opinia publică, în scopul schimbării comportamentului în societatea
europeană şi, respectiv, în societatea românească şi implicării active a factorilor
decizionali, publici şi privaţi, precum şi a cetaţenilor în elaborarea,
implementarea şi monitorizarea obiectivelor dezvoltării durabile.
Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii
Europene şi statelor sale membre, implicând toate componentele instituţionale
la nivel comunitar şi naţional.
Este subliniată, de asemenea, importanţa unei strânse conlucrări cu
societatea civilă, partenerii sociali, comunităţile locale şi cetaţenii pentru
atingerea obiectivelor dezvoltării durabile.
În acest scop, sunt identificate patru obiective-cheie:
a. Protecţia mediului, prin măsuri care să permită disocierea creşterii
economice de impactul negativ asupra mediului;
b. Echitatea şi coeziunea socială, prin respectarea drepturilor fundamentale,
diversităţii culturale, egalităţii de şanse şi prin combaterea discriminării de
orice fel;
c. Prosperitatea economică, prin promovarea cunoaşterii, inovării şi
competitivităţii pentru asigurarea unor standarde de viaţă ridicate şi unor
locuri de muncă abundente şi bine plătite;
d. Îndeplinirea responsabilităţilor internaţionale ale UE prin promovarea
instituţiilor democratice în slujba păcii, securităţii şi libertăţii, a principiilor
şi practicilor dezvoltării durabile pretutindeni în lume.

Pentru a asigura integrarea şi corelarea echilibrată a componentelor

economice, ecologice şi socio-culturale ale dezvoltării durabile, Strategia UE
statuează urmatoarele principii directoare:
Promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului;
Solidaritatea în interiorul generaţiilor şi între generaţii;

228
 Cultivarea unei societăţi deschise şi democratice;
Informarea şi implicarea activă a cetăţenilor în procesul decizional;
Implicarea mediului de afaceri şi a partenerilor sociali;
Coerenţa politicilor şi calitatea guvernării la nivel local, regional, naţional şi
global;
Integrarea politicilor economice, sociale şi de mediu prin evaluări de impact
şi consultarea factorilor interesaţi;
Utilizarea cunostinţelor moderne pentru asigurarea eficienţei economice şi
investiţionale;
Aplicarea principiului precauţiunii în cazul informaţiilor ştiinţifice incerte;
Aplicarea principiului “poluatorul plăteşte”.

Aspectele de conţinut ale Strategiei UE se concentrează asupra unui

număr de 7 provocări cruciale şi 2 domenii trans-sectoriale. Multe dintre
ţintele convenite în cadrul UE sunt stabilite în expresie numerică sau
procentuală, cu termene stricte de implementare, fiind obligatorii pentru toate
statele membre.
Strategia UE stabileşte, de asemenea, proceduri precise de
implementare, monitorizare şi urmărire, cu obligaţii de raportare la fiecare
doi ani, din partea Comisiei Europene şi statelor membre, asupra
angajamentelor asumate.
Întrucât România s-a angajat să finalizeze propria Strategie Naţională
pentru Dezvoltare Durabilă, revizuită, până la sfârşitul anului 2008 şi să o
prezinte apoi Comisiei Europene, primul termen de raportare asupra
implementării a fost luna iunie 2011.

8.3. Probleme şi preocupări specifice situaţiei din România

8.3.1. Riscuri şi vulnerabilităţi generate de factori endogeni şi exogeni

Realizarea obiectivelor Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a României

poate fi influenţată de apariţia unor perturbări generate de factori interni sau
externi. Unele dintre aceste eventualităţi pot fi prevăzute, dar impactul lor este
dificil de evaluat şi prognozat, cantitativ sau ca eşalonare în timp.
Modelul propus pe termen lung este unul potenţial, dinamica dezvoltării
fiind dependentă, într-o anumită măsură, de disponibilitatea resurselor şi de
conjuncturi.
Devieri majore ale politicilor naţionale de la obiectivele şi angajamentele
asumate de România, ca stat membru al UE, sunt puţin probabile, dar sunt
posibile anumite întârzieri sau necorelări în implementarea acestora.
Principalii factori endogeni de risc ar putea fi următorii:
Ajustarea conjucturală a politicilor economice, ca urmare a instabilităţii
politice şi/sau a nerespectării principiilor dezvoltării durabile, în funcţie de

229
configuraţia majorităţii parlamentare sau de doctrinele partidelor politice
aflate la guvernare;
Întârzierea implementării unui sistem îmbunătăţit de luare a deciziilor şi de
creştere a responsabilităţii instituţiilor publice, în raport cu rezultatele
politicilor promovate, analizelor de impact şi utilizării tehnicilor de
monitorizare sistematică şi activă;
Continuarea actualelor tendinţe demografice negative, accentuarea
declinului demografic şi producerea unor dezechilibre structurale cu
profunde implicaţii de natură economică şi socială;
Accentuarea neîncrederii faţă de imparţialitatea, transparenţa şi
operativitatea actului de justiţie;
Cooperarea formală şi ineficientă a instituţiilor publice cu sectorul privat
(patronatele), asociaţiile profesionale şi partenerii sociali în elaborarea şi
implementarea politicilor publice şi a măsurilor pentru creşterea
competitivităţii bazate pe sporirea productivităţii resurselor materiale
consumate şi a muncii, precum şi pe promovarea prioritară a exportului şi
asigurarea echilibrelor macroeconomice;
Selectarea după principii clientelare a priorităţilor în alocarea financiară a
fondurilor cu caracter public în detrimentul proiectelor cu impact
economico-social major şi efecte pozitive asupra mediului, bazate pe
evaluarea competentă a raportului efect/efort financiar, pe termen mediu şi
lung;
Întârzierea descentralizării şi a măsurilor pentru creşterea substanţială a
capacităţii administrative, a potenţialităţii de a genera proiecte eligibile
pentru finanţare din punctul de vedere al eficienţei economice, sociale şi
ecologice, şi de a executa asemenea proiecte în cadrul termenelor stabilite
prin studiile de fezabilitate; amânarea acestor măsuri poate reduce gradul de
accesare a fondurilor UE, precum şi posibilităţile de acoperire a deficitului
de cont curent;
Eficienţa limitată a politicilor orientate spre continuarea procesului de
dezinflaţie, ceea ce poate avea o influenţă nefavorabilă serioasă asupra
echilibrelor macroeconomice şi creşterii economice sustenabile;
Capacitatea limitată de a anticipa apariţia unor fenomene meteorologice
extreme, ca urmare a schimbărilor climatice (perioade prelungite de secetă,
inundaţii, epidemii) şi de a lua măsuri pentru limitarea efectelor posibile ale
acestora asupra sănătăţii şi bunăstării populaţiei, agriculturii şi preţurilor la
produsele agro-alimentare;
Continuarea tendinţelor de creştere exagerată a creditelor de consum şi a
importurilor pentru consumul curent;
Creşterea veniturilor în neconcordanţă cu evoluţia productivităţii muncii, ca
urmare a adoptării unor decizii populiste în perioadele pre-electorale şi a
tensiunilor existente pe piaţa forţei de muncă în condiţiile deficitului de
angajaţi cu experienţă în anumite sectoare;

230
 Amânarea implementării politicilor adecvate pentru reducerea intensităţii
energetice şi a măsurilor pentru asigurarea necesarului de energie, în
condiţii sustenabile, pentru funcţionarea economiei şi consumul populaţiei;
Utilizarea ineficientă a fondurilor publice destinate formării iniţiale şi
continue a resurselor umane şi stimulării activităţilor de cercetare-
dezvoltare-inovare care reprezintă domenii de importanţă majoră pentru
dezvoltarea durabilă.

Printre factorii de risc exogeni care trebuie avuţi în vedere s-ar putea
număra:
• Accentuarea dincolo de limite sustenabile a fenomenului migraţiei externe,
ca urmare a adoptării de către unele ţări mai dezvoltate a unor politici de
imigrare având, nu numai o dimensiune economică, impusă de deficitul de
forţă de muncă în anumite sectoare, ci şi o dimensiune demografică pentru
corectarea efectelor unei natalităţi scăzute şi a procesului de îmbătrânire a
populaţiei;
• Amplificarea tendinţelor de creştere a preţurilor la petrol, gaze naturale,
minereu de uraniu, ceea ce poate genera efecte serioase asupra inflaţiei şi a
siguranţei energetice;
• Incertitudinile cu privire la atitudinile investitorilor străini faţă de pieţele
emergente, care ar putea fi cauzate, în principal, de creşterea deficitului
extern şi de lipsa de predictibilitate a politicii fiscale, cu efecte negative
asupra volumului şi calităţii investiţiilor în sectorul productiv al economiei
şi asupra gradului de acoperire din această sursă a deficitului de cont curent;
• Cresterea costurilor finanţării externe, ca urmare a turbulenţelor financiare
internaţionale şi a scăderii posibile a rating-ului de ţară, ceea ce poate
induce influenţe nedorite asupra cursului monedei naţionale şi asupra ratei
inflaţiei.

În vederea identificării factorilor de risc şi pentru gestionarea situaţiilor

de criză posibile se recomandă:
Formarea unui contingent de evaluatori de risc şi specialişti în
managementul crizelor, care să fie înseraţi în structurile de suport
decizional;
Dezvoltarea, prin exerciţii de foresight, de instrumente pentru prevenirea,
gestionarea şi atenuarea efectelor crizelor;
Integrarea, pe baza competenţelor profesionale, a specialiştilor români în
reţelele UE de experţi în managementul crizelor;
Pregătirea unor planuri de contingenţă pentru anticiparea vulnerabilitaţilor
de sistem şi a efectelor posibile ale unor situaţii de criză, care să cuprindă şi
portofolii de soluţii.

231
 8.3.2. Creşterea sustenabilă: transformările structurale şi echilibrele
macroeconomice

Prezenta Strategie porneşte de la premisa că realizarea unei dezvoltări

accelerate pe termen mediu şi lung în toate cele trei componente esenţiale
(economică, socială şi de mediu) nu este doar una dintre opţiunile posibile, ci
reprezintă condiţia esenţială pentru reducerea treptată, într-un orizont de timp
cât mai scurt posibil, a decalajelor care separă încă România de nivelul mediu al
UE în privinţa calităţii vieţii şi pentru asigurarea unei coeziuni reale, atât la
nivel naţional, cât şi în cadrul mai larg al Uniunii Europene.
Evoluţia economică a României din ultimii 7 ani, cu o rata medie anuală
de creştere a produsului intern brut de peste 6%, faţă de un ritm de sub 2% în
UE-27, demonstrează că realizarea acestui obiectiv este posibilă. Intrarea pe
Piaţa Unică a Uniunii Europene, îmbunătăţirea mediului de afaceri şi a cadrului
concurenţial, consolidarea sectorului privat, creşterea ratei şi calităţii
investiţiilor sunt factori încurajatori, care favorizează continuarea acestui
proces.
Continuarea creşterii economice cu rate medii anuale ale PIB de 5,6-5,8
% în perioada 2008-2013, de 4,8-5 % în perioada 2014-2020 şi de 3,8-4,2 % în
intervalul 2021-2030 constituie un obiectiv realist, aceste ritmuri fiind apropiate
de evaluările cu privire la PIB-ul potenţial pentru perioadele respective şi
compatibile cu cerinţele de realizare a criteriilor de convergenţă necesare pentru
adoptarea monedei unice europene.
În condiţiile extinderii liberei circulaţii de bunuri şi servicii şi a efectelor
globalizării, competitivitatea şi eco-eficienţa vor reprezenta factori determinanţi
ai sustenabilităţii creşterii economice. Asigurarea performanţei pe termen mediu
şi lung a economiei româneşti impune, prin urmare, adoptarea de instrumente
eficiente de politică economică, care să permită gestionarea şi valorificarea
substanţial îmbunătăţită a potenţialului existent în anumite domenii-cheie, care
determină dezvoltarea durabilă într-un cadru concurenţial.
Principalele obiective pe termen mediu, stabilite în domeniul economic
prin documentele programatice naţionale, în conformitate cu ţintele prevăzute în
Strategia Lisabona revizuită, în Liniile Directoare Generale de Politică
Economică şi în Pactul de Stabilitate şi Creştere al Uniunii Europene, sunt:
Menţinerea stabilităţii macroeconomice, continuarea procesului de
dezinflaţie şi limitarea deficitului de cont curent;
Îmbunătăţirea predictibilităţii şi performanţelor politicii fiscale, inclusiv
atragerea şi utilizarea eficientă a fondurilor europene nerambursabile;
Continuarea şi adâncirea reformelor structurale şi furnizarea de servicii
îmbunătăţite de sănătate, educaţie, formare profesională, cercetare şi
dezvoltare, precum şi continuarea reformelor necesare pentru a spori nivelul
de responsabilizare şi de eficienţă;
Asigurarea sustenabilităţii finanţelor publice pe termen lung;

232
 Îmbunătăţirea mediului de afaceri, promovarea culturii antreprenoriale,
creşterea flexibilităţii şi participării pe piaţa muncii şi o dezvoltare regională
armonioasă;
Reforma administraţiei publice.

O condiţie esenţială pentru îndeplinirea obiectivelor dezvoltării durabile

este implementarea unei combinaţii adecvate de politici macroeconomice
coerente, prin care să se asigure sustenabilitatea resurselor materiale şi
energetice folosite pentru creşterea economică, finanţarea investiţiilor strict
necesare pentru modernizarea şi creşterea competitivităţii sectoarelor productive
şi de servicii, precum şi a infrastructurilor, calificarea şi perfecţionarea continuă
a forţei de muncă în acord cu cerinţele progresului tehnic şi tehnologic. Din
analiza evoluţiei economice a României în ultimii 18 ani rezultă că în acest scop
se impune, de asemenea, soluţionarea unor probleme de importanţă principială:
Îmbinarea optimă a iniţiativei private cu o raţională intervenţie publică pe
baza unor politici flexibile de corectare a disfuncţionalităţilor mecanismelor
de piaţă. Intervenţia statului în economie trebuie să vizeze numai domeniile
în care se dovedeşte că piaţa ar soluţiona problemele existente cu risipa de
resurse sau într-un timp mai îndelungat, pornind de la investigaţii şi evaluări
prealabile realizate în mod imparţial, independent şi transparent.
Îmbunătăţirea semnificativă a structurii şi atribuţiilor instituţiilor publice
centrale, regionale şi locale, definirea mai precisă a responsabilităţilor şi
modului de conlucrare pentru a permite o evaluare corectă a performanţelor
obţinute şi identificarea domeniilor în care se impun măsuri pentru creşterea
eficienţei actului administrativ la toate nivelurile.
Accelerarea descentralizării conform principiului subsidiarităţii,
concomitent cu măsuri pentru creşterea capacităţii administrative şi a
competenţelor decizionale.
Urmărirea sistematică a obiectivului coeziunii sociale ca premisă a
dezvoltării durabile şi re-examinarea periodică, din această perspectivă, a
politicilor salariale, fiscale şi sociale.

Fără a se substitui programelor existente de dezvoltare a României,

prezenta Strategie propune o viziune focalizată pe atingerea unor obiective pe
termen lung, care transced orizonturile curente de referinţă şi ciclurile
electorale, prin prisma criteriilor de sustenabilitate stipulate în Directivele
Uniunii Europene şi a tendinţelor principale care se conturează pe plan mondial.

8.3.2.1 Asigurarea sustenabilităţii pe termen lung a consumurilor energetice şi

materiale bazate pe evaluarea realistă a capacităţii de suport a capitalului natural

Există un potenţial important pentru reducerea consumului de energie,

principala sursă fiind creşterea eficienţei energetice în sectoarele productive de

233
bunuri şi servicii, şi diminuarea pierderilor considerabile de energie în sectorul
rezidenţial.
Potrivit programelor naţionale în domeniul eficienţei energetice, se
prognozează că intensitatea energiei primare se va putea reduce până în anul
2017, faţa de 2010, cu peste o treime, de la 0,555 la 0,377 tone echivalent petrol
(tep) pentru generarea unei valori de 1.000 euro în PIB, exprimată în preţuri
constante şi euro 2000, iar până în 2023 cu încă 23-24 % (0,26 tep), ajungând la
nivelul mediu al UE din 2010.
În aceste condiţii, creşterile medii anuale ale PIB estimate pentru
perioada 2008-2020 se pot realiza prin decuplarea creşterii economice de
consumul de energie primară.
Pentru asigurarea sustenabilităţii consumului total de resurse materiale în
raport cu gestionarea responsabilă a capitalului natural se impune ca o
preocupare prioritară ameliorarea semnificativă a productivităţii resurselor.
Este de prevăzut ca şi legislaţia primară şi secundară a UE în materie să
evolueze în direcţia stabilirii unor obiective mai ambiţioase şi a unor
reglementări mai exigente, în conformitate cu Agenda Lisabona reînnoită.
Din analiza evoluţiei din ultimii ani a industriei prelucrătoare din
România a rezultat, de exemplu, că în sectoarele energo- şi material-intensive
(metalurgie, prelucrarea ţiţeiului, substanţe şi produse chimice, materiale de
construcţie), care, în plus, sunt poluante şi reprezintă 25 % din totalul
producţiei, se constată tendinţa de reducere a productivităţii resurselor, ca
urmare a creşterii consumului intermediar. Comparativ cu anul 2010, în 2015
consumul total de resurse în industria metalurgică a crescut cu peste 48 %, în
timp ce valoarea adaugată s-a redus cu 2,6 %. În industria de prelucrare a
ţiţeiului, la o creştere cu 12,4 % a valorii adăugate, consumul de resurse s-a
majorat cu peste 50 %. În anul 2015, productivitatea resurselor totale consumate
în metalurgie a fost de numai 0,18, iar în prelucrarea ţiţeiului 0,34, faţă de 0,55
pe ansamblul industriei prelucrătoare.
Exemple similare pot fi furnizate şi în privinţa productivităţii resurselor
din agricultură şi silvicultură. Şi în acest caz, se observă că există un potenţial
însemnat pentru îmbunătăţirea substanţială a situaţiei, într-un termen rezonabil
de timp, prin promovarea unor politici care să stimuleze modernizarea
tehnologică şi creşterea ponderii produselor cu prelucrare avansată, atât pentru
export cât şi pentru consumul intern.
Perfectarea, într-o primă etapă, a unor acorduri voluntare cu asociaţiile
patronale (aşa cum se procedează deja în unele ţări ale UE) şi adoptarea
ulterioară a unor reglementări pentru transferul unei părţi din impozitul pe forţa
de muncă spre impozitarea consumului de resurse materiale şi energetice ar
stimula operatorii economici să acţioneze pentru creşterea productivităţii
resurselor, ceea ce va avea, în final, un impact favorabil asupra costurilor şi
competitivităţii şi asupra sustenabilităţii consumului de resurse.

234
 Având în vedere creşterea considerabilă în viitor a ponderii importurilor
de resurse primare de energie şi materii prime, este necesară elaborarea unei
strategii speciale atât pentru diversificarea surselor de aprovizionare, cât şi
pentru securizarea acestora prin acorduri de lungă durată.

8.3.2.2 Modernizarea treptată a macrostructurii economiei pentru a corespunde

cerinţelor sociale şi de mediu

Cresterea ponderii serviciilor în formarea PIB de la 48,8 % în 2010 la

circa 55 % în 2017 şi 60-65 % în 2020 (aproape de nivelul mediu actual din UE)
şi a calităţii acestora va determina şi sporirea eficienţei economice şi a
competitivităţii în celelalte sectoare economice, cu efecte sociale benefice
asupra mobilităţii verticale a forţei de muncă şi a nivelului de calificare şi
remunerare. Dezvoltarea serviciilor de cercetare, consultanţă, expertiză,
informatică, a celor financiare şi de perfecţionare managerială va contribui
direct la creşterea productivităţii resurselor totale consumate pe ansamblul
economiei, având în vedere că în sectorul serviciilor raportul dintre valoarea
adăugata brută şi consumul intermediar este net superior celui din agricultură,
industrie şi construcţii.
Ajustarea structurilor intersectoriale va avea loc, în special, prin
stimularea dezvoltării prioritare a substructurilor care realizează valoare
adaugată mare cu un consum mai redus de resurse, cu accent pe folosirea
resurselor regenerabile sau reciclabile.
În industrie, se va pune accentul pe dotarea cu tehnologii de complexitate
medie şi înaltă şi pe dezvoltarea şi introducerea în producţia proprie a unor
asemenea tehnologii cu efect important de antrenare şi care pot avea o
contribuţie substanţială la creşterea volumului şi eficienţei exporturilor. Eco-
eficienţa şi folosirea celor mai bune tehnologii disponibile vor deveni, într-o
măsură crescândă, criterii esenţiale în deciziile investiţionale, nu numai în
domeniul achiziţiilor publice, ci şi în alte sfere ale activităţii economice.
Schimbările cele mai profunde se vor produce în mediul rural prin
înlocuirea în mare măsură, pe parcursul vieţii unei singure generaţii, a
structurilor arhaice, a practicilor de producţie în agricultură şi a înfaţişării
satului românesc, în condiţiile păstrarii identităţii locale şi culturale specifice.
Dezvoltarea producţiei agro-alimentare organice, antrenarea comunităţilor
locale în activităţi de ecologizare şi conservare a mediului natural, cointeresarea
lor directă în protejarea monumentelor şi siturilor cu valoare istorică sau de
patrimoniu cultural, asigurarea accesului la serviciile comunale şi sociale de
bază, reducerea şi eliminarea sărăciei, îmbunătăţirea comunicaţiilor şi a
relaţiilor de piaţă vor contribui la estomparea treptată a discrepanţelor în
privinţa calităţii vieţii între sat şi oraş.
Ţinând seama de cerinţele de dezvoltare în profil regional, de necesitatea
unei absorbţii optime a fondurilor cu cofinanţare comunitară şi de nevoia de a

235
atrage investiţii suplimentare, mai ales pentru modernizarea infrastructurii
edilitare, de transport şi de susţinere a agriculturii, se impune un efort sporit
pentru constituirea şi actualizarea permanentă a unui portofoliu de proiecte
viabile, însoţite de analize de prefezabilitate profesional alcătuite, care să
întrunească sprijinul activ al tuturor factorilor de decizie şi al comunităţilor
locale.

8.3.2.3 Creşterea productivităţii muncii şi îmbunătăţirea ratei de ocupare

Nivelul productivităţii muncii pe ansamblul economiei (PIB pe persoană

ocupată) cât şi la nivel sectorial sau de întreprindere (valoare adaugată brută pe
salariat) este încă mult inferior în România comparativ cu nivelul mediu al UE.
Nivelul relativ scăzut al salariilor din România, în special al celor mici, se
explică, în parte, prin acest decalaj de productivitate care se reflectă,
aproximativ în acelaşi raport, în calitatea locurilor de muncă şi volumul
veniturilor dispozabile.
Reînnoirea lentă a bazei tehnologice, calitatea inferioară a
infrastructurilor, subfinanţarea cronică, contribuţia slabă a activităţilor proprii
de cercetare-dezvoltare-inovare, performanţele scăzute ale produselor şi
serviciilor oferite pe piaţă, capacitatea insuficientă de adaptare la cerinţele pieţei
globalizate au fost principalele cauze care au influenţat negativ atât
productivitatea muncii, cât şi randamentul folosirii resurselor. Deşi în ultimii ani
ritmul de creştere al productivităţii muncii în România, mai ales în industriile
procesatoare şi în construcţii, a fost mai mare decât media UE, diferenţa rămâne
foarte ridicată.
Întrucât productivitatea resurselor materiale (randamentul utilizării) şi
productivitatea muncii sunt determinanţii principali ai eficienţei şi
competitivităţii şi, implicit, ai sustenabilităţii dezvoltării economice şi sociale,
se impun eforturi considerabile, investiţionale şi de management, pentru
remedierea situaţiei şi alinierea la standardele curente ale Uniunii Europene.
Caracterul de urgenţă al acestor măsuri este pus în evidenţă şi de evoluţiile
demografice nefavorabile, cu tendinţe de agravare în cazul României.
În acelasi timp, este necesară îmbunătăţirea ratei de ocupare a forţei de
muncă potenţial active care, în perioada 2012-2016, a fost în România de 57,9
%, comparativ cu media UE de 63,1 %, în aceeaşi perioadă.
Prin politicile de creştere a investiţiilor în capitalul uman, se estimează o
rată de ocupare a populaţiei între 15 şi 64 ani de peste 62%, în 2013, cu tendinţa
de îmbunătăţire constantă în perioadele următoare (64-65 % în 2020).

8.3.2.4 Îmbunătăţirea managementului micro- şi macro-economic

În perioadele următoare, se impune o creştere considerabilă a calităţii

managementului economic la toate nivelurile, de la cel naţional sau regional

236
până la nivel de întreprindere sau exploataţie agricolă, pentru utilizarea eficientă
şi completă a resurselor de capital disponibile şi atragerea unor surse de
finanţare suplimentare pentru investiţii atât în dotarea cu tehnologie modernă,
cât şi în formarea şi perfecţionarea forţei de muncă, în cercetarea stiinţifică,
dezvoltarea tehnologică şi inovare. Întrucât creşterea sustenabilă a produsului
intern brut este determinată de evoluţia valorii adăugate realizate de operatorii
economici, extinderea managementului performant este crucială în toate verigile
principale ale activităţii fiecărei unităţi producătoare de bunuri sau servicii:
administrativ şi tehnic, tehnologic, financiar, logistic, comercial, precum şi în
gestionarea resurselor umane.
În acest scop, este oportună stabilirea de criterii specifice de performanţă
pentru manageri în sectorul public şi încurajarea aplicării unor standarde
similare în sectorul privat, prin angajarea responsabilităţii acţionarilor şi
consiliilor de administraţie în monitorizarea performanţei manageriale conform
standardelor minimale stabilite pentru creşterea valorii adăugate, a
competitivităţii şi profitului.
Se are în vedere, de asemenea, revizuirea politicilor de amortizare a
imobilizărilor corporale în corelare cu evoluţia progresului tehnologic din
fiecare domeniu pentru a preveni uzura morală a utilajelor, care generează
consumuri majorate de resurse energetice, materiale şi de muncă şi are efecte
negative directe asupra competitivităţii.
Implementarea în activitatea curentă a firmelor a elaborării de bugete
multianuale, cel puţin pe termen mediu, este necesară atât pentru asigurarea unei
viziuni pe termen lung privind perspectiva de dezvoltare, cât şi pentru
fundamentarea unor politici eficiente în domeniul investiţiilor şi pentru
adaptarea volumului şi structurii producţiei de bunuri si servicii la tendinţele
anticipate ale pieţei.

8.3.2.5 Politica de investiţii şi diversificarea surselor de finanţare

Nevoile specifice de dezvoltare ale României şi asigurarea

compatibilităţii politicilor economice, sociale şi de mediu cu filonul principal de
evoluţie în cadrul UE necesită implicarea activă şi responsabilă a instituţiilor
publice centrale şi locale, a sectorului privat, a asociaţiilor profesionale,
partenerilor sociali şi societăţii civile în menţinerea unui mediu de afaceri
favorabil investiţiilor de capital autohton şi străin destinate modernizării şi
dezvoltării durabile a ţării.
Menţinerea unei rate de investiţii mai mari decât în ţările cu economie
matură din Europa este absolut necesară pentru realizarea unei convergenţe în
termeni reali.
Modernizarea infrastructurii energetice, de transport şi edilitare (apă
curentă şi canalizare), învaţamântului şi sănătăţii publice, dezvoltarea rurală şi
reducerea decalajului tehnologic şi informaţional reclamă un mare efort

237
investiţional. În vreme ce în majoritatea ţărilor UE asemenea probleme au fost
rezolvate cu decenii în urmă, pentru România ele reprezintă priorităţi esenţiale.
Pentru creşterea ratei de investiţii pe termen mediu şi lung va trebui
continuată politica de atragere a investiţiilor străine directe, în special a celor
care pot contribui substanţial la creşterea exportului, astfel ca exportul să devină
determinantul principal al creşterii economice. Evoluţia investiţiilor străine
directe din ultimii patru ani (2012- 2015), creează premise pentru stabilizarea
acestei tendinţe şi în perioadele următoare la nivele comparabile, chiar şi în
absenţa unor mari privatizări, prin atragerea prioritară a investiţiilor de tip
greenfield.
Asigurarea surselor de finanţare pentru investiţiile publice şi private
necesită creşterea treptată a ratei economisirii interne de la 15,3 % în anul 2014
la peste 20 % în perioadele următoare, ca urmare a temperării tendinţelor de
consum.
Dezvoltarea instrumentelor de economisire, pe baza practicilor aplicate
cu succes în alte ţări ale UE, pot include: dezvoltarea unei pieţe pe care să se
poată tranzacţiona liber titluri de stat, obligaţiuni publice şi corporative,
instrumente de plasament pe termen lung la care să aibă acces şi persoane fizice;
reglementarea unei pieţe a ipotecilor în care să se poata tranzacţiona liber atât
drepturile cât şi, mai ales, garanţiile ipotecare; stimularea instrumentelor şi
instituţiilor de plasament colectiv, respectiv a fondurilor suplimentare de pensii
şi asigurărilor de viaţă care pot atrage sume importante prin angajamente pe
termen lung (15-20 ani); încurajarea băncilor de economisire să-şi extindă
activităţile în mediul rural.
De asemenea, este util să se examineze costurile şi beneficiile utilizării
unor instrumente fiscale pentru stimularea economisirii.
Extinderea utilizării pieţei de capital prin listarea companiilor la care
statul mai deţine pachete semnificative de acţiuni şi îmbunătăţirea
reglementărilor în acest domeniu poate atrage un volum considerabil de capital
pentru asigurarea finanţării suplimentare direcţionate a marilor proiecte de
infrastructură în scopul urgentării finalizării acestora, cu efecte economice şi
sociale benefice în profil spaţial.
Dezvoltarea parteneriatelor public-privat nu trebuie să se limiteze la
concesionări, deşi acestea trebuie încurajate în continuare, în condiţii
economico-financiare favorabile dezvoltării durabile. Înfiinţarea unor companii
noi, capitalizate parţial prin oferte publice iniţiale (IPO), în care statul sau
autoritatea locală deţine un pachet minoritar în compania care face investiţia şi o
exploatează, dar care se capitalizează ulterior prin listarea pe bursă, poate
constitui o altă soluţie pentru reducerea efortului bugetar iniţial şi a cheltuielilor
de întreţinere după darea în exploatare în cazul investiţiilor în infrastructură.
Reducerea participării banilor publici diminuează în acelaşi timp
potenţialul de corupţie şi efectele negative asupra eficienţei investiţiilor.

238
 Utilizarea completă şi eficientă a fondurilor alocate prin programele UE
poate contribui substanţial, atât la creşterea ratei de investiţii, cât şi la reducerea
deficitului de cont curent, având în vedere că ponderea acestora în PIB este de
circa 2,5 % în 2013 si va fi de peste 3% în perioada 2017-2018, în timp ce
contribuţia României la bugetul comunitar se reduce de la 0,98 % din PIB în
2013 la 0,7-0,8 % în 2017. Se estimează că absorbţia completă a fondurilor
structurale şi de coeziune va duce la o creştere suplimentară a PIB de 15-20 %
pâna în anul 2018.
Este necesară creşterea substanţială a capacităţii de a asigura proiecte
eligibile şi de a acorda consultanţa si expertiza necesară la nivel regional şi local
prin măsuri precum: creşterea rolului structurilor existente la nivel regional şi
local, atragerea în aceste structuri şi motivarea unor specialişti cu înaltă
calificare în domeniile specifice oportunităţilor reale din fiecare regiune;
inventarierea şi evaluarea fezabilităţii proiectelor existente şi completarea
portofoliului de proiecte, atât pentru investiţii destinate modernizării
infrastructurii şi serviciilor publice de bază, cât şi a proiectelor iniţiate de
întreprinzători privaţi; atragerea în elaborarea de proiecte a potenţialului existent
în instituţiile de proiectare-dezvoltare şi în universităţile cu profil tehnic şi
economic, inclusiv atragerea studenţilor din anii terminali şi masteranzilor care
vor putea să-şi susţină lucrările de diplomă cu asemenea proiecte pentru
dezvoltarea spiritului antreprenorial şi iniţierea de afaceri proprii după
absolvire; analizarea măsurilor necesare pentru creşterea capacităţii de execuţie
a investiţiilor, evaluarea necesarului de forţă de muncă pe calificări şi
specialităţi şi asigurarea acestuia prin formare iniţială şi recalificare.

8.3.2.6 Menţinerea echilibrelor macro-economice

Realizarea unei creşteri economice sustenabile, definite prin ratele medii

anuale de evoluţie a PIB, şi a ţintelor operaţionale ale prezentei Strategii la
orizontul anului 2030 este condiţionată de implementarea unui complex adecvat
şi coerent de politici economice care să fie în concordanţă cu obiectivele
convenite în cadrul UE, în special cu Strategia Lisabona revizuită.
Pentru perioada 2013-2018, obiectivele cu privire la evoluţia indicatorilor
şi echilibrelor macroeconomice au fost prevăzute în Programul de Convergenţă
care vizează cu prioritate îndeplinirea criteriilor de performanţă cerute pentru
adoptarea de către România a monedei unice europene începând cu anul 2019.
Programul a evaluat impactul generat de evoluţia unor factori externi
(turbulenţele manifestate pe pieţele financiare internaţionale, creşterea preţurilor
la produsele alimentare, majorarea cea mai substanţială a preţului petrolului din
ultimii 25 de ani, modificările relativ mici intervenite în prognozele privind
creşterea economică mondială şi în UE) precum şi a unor factori interni
(reducerea producţiei agricole ca urmare a secetei, creşterea veniturilor
populaţiei insuficient susţinută de sporul de productivitate, amplificarea

239
creditelor de consum şi ritmul de creştere a importurilor, rata scăzută a
economisirii). Aceşti factori au avut efecte negative asupra susţinerii procesului
de dezinflaţie, deficitului balanţei comerciale şi de cont curent, stabilităţii
cursului monedei naţionale şi costului finanţării externe. În acest context,
politicile economice au fost re-evaluate în scopul de a asigura menţinerea
echilibrelor macroeconomice în limite admisibile şi realizarea criteriilor de
convergenţă reală şi nominală până în anul 2018.
Politica monetară şi a cursului de schimb va urmări continuarea
traiectoriei descendente a inflaţiei, începând cu a doua parte a anului 2010.
ţintele prevăzute pentru anii 2011 şi 2012 sunt de 3,8-4,8 % şi, respectiv, 3,5-
4,5 %, urmând sa se încadreze în limita de convergenţa în 2013-2014 şi să se
menţină în apropierea acestui nivel în perioada următoare. Se are în vedere
asigurarea unui grad mai ridicat de stabilitate a cursului de schimb pe termen
mediu şi a anticipaţiilor privind evoluţia acestuia, ca urmare a încadrării în
limitele criteriilor de convergenţă.
Având în vedere creşterile semnificative ale PIB, productivităţii muncii şi
fluxurilor de capital productiv din ultimii 6 ani precum şi previziunile pentru
perioadele următoare, se anticipează ca aprecierea leului faţă de moneda
europeană va continua, dar în limite moderate şi fără şocuri.
Prin gestionarea lichidităţilor pe piaţa monetară, Banca Naţională a
României va urmări consolidarea rolului politicii ratei dobânzii de politică
monetară şi capacitatea acesteia de a influenţa anticipaţiile inflaţioniste până la
intrarea în zona euro (2014), când principalele atribuţii de politică monetară vor
fi transferate în competenţa Băncii Centrale Europene.
Politica bugetară şi fiscală va fi menţinută în limite prudente pentru a
reduce dezechilibrele externe şi a susţine procesul de dezinflaţie. Se anticipează
că promovarea în continuare a unui mediu de afaceri favorabil şi creşterea
flexibilităţii pieţei muncii vor stimula dinamica investiţiilor, productivităţii
muncii şi competitivităţii.
Politica bugetară va urmări cu prioritate realizarea programelor pentru
eliminarea disfuncţionalităţilor structurale din infrastructură, învăţaământ,
sănătate, cercetare dezvoltare-inovare, menţinând în acelaşi timp niveluri
prudente ale deficitului bugetar prin îmbunătăţirea colectării veniturilor şi prin
sporirea eficienţei cheltuielilor bugetare,
Deficitul structural al bugetului va ajunge în anul 2015 la 0,9-1 % din
PIB, respectând prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştere revizuit, cu o
marjă de siguranţă suficientă pentru a evita depăşirea nivelului de 3 % în
condiţiile apariţiei unor factori perturbatori.
În domeniul infrastructurii (energie, transporturi, mediu) precum şi, în
mod diferenţiat, în alte sectoare de activitate se va adopta o politică financiară şi
fiscală asemănătoare practicilor acceptate în alte ţări ale UE care să încurajeze
investiţiile şi eficienţa lor economică şi ecologică. Politica fiscală va viza, pe de
o parte, simplificarea sistemului prin reducerea numărului de taxe şi impozite

240
iar, pe de altă parte, încurajarea muncii prin măsuri fiscale şi prin transferul
parţial al impozitării de pe muncă pe consumul de resurse energetice şi
materiale.
Deficitul de cont curent şi politica de asigurare a surselor de
finanţare vor constitui, în continuare, un obiect de preocupare, cel puţin pe
termen scurt şi mediu.
Evoluţia nefavorabilă a balanţei de încasări şi plăţi externe din ultimii ani
a fost generată în principal de soldul negativ al balanţei comerciale ca urmare a
creşterii importurilor cu mult peste ritmul de creştere a exporturilor, deşi acestea
din urmă au avut o evoluţie satisfăcătoare, cu rate anuale cuprinse între 15,4 %
în 2010 şi 14,7 % în 2015, depăşind substanţial dinamica producţiei de bunuri şi
servicii. Ca urmare, deficitul de cont curent a crescut de la 3,3 % din PIB în anul
2010 la 10,4 % în 2014 şi la 14 % în 2015. ţinând seama de stabilitatea şi
nivelul redus al deficitului bugetar precum şi de ponderea mult mai mică în PIB
a datoriei publice externe în comparaţie cu alte ţări, se poate aprecia că, prin
politici economice adecvate, deficitul de cont curent, raportat la PIB, se va putea
reduce în perioadele următoare. Principalele modalităţi de acoperire a
deficitului, prin care să se evite formule de finanţare mai volatile (investiţii de
portofoliu sau credite directe) de natură să expună economia la riscurile ce pot fi
generate de perturbările posibile la nivel global sunt: creşterea substanţială a
absorbirii fondurilor comunitare de la 1,5 miliarde euro în 2009 la peste 4
miliarde euro în perioada 2010-2014; menţinerea contribuţiei investiţiilor
străine directe la nivele apropiate de cele din ultimii ani; reducerea deficitului
balanţei comerciale prin măsuri active de stimulare a exporturilor şi de
temperare a importurilor.
Se estimează că prin reducerea influenţei negative a exportului net la
creşterea PIB, de 6,2 % în 2010 şi 8,7 % în 2011, acesta va ajunge la cel mult
3,5-4 % în 2014 şi se va menţine sub această limită în toată perioada 2011-2030.

8.3.3. Dezvoltarea regională şi acţiunea locală; problematica specifică a

dezvoltării rurale

Conform reglementărilor Comisiei Europene din 2003 privind stabilirea

unui sistem comun de clasificare statistică a unităţilor teritoriale, transpuse în
legislaţia românească încă din 1998 şi adaptate în 2004, România cuprinde 8
regiuni de dezvoltare, incluzând fiecare între 4 şi 7 judeţe (cu excepţia regiunii
Bucureşti-Ilfov). Ele corespund nivelului NUTS II potrivit clasificării
EUROSTAT şi reprezintă cadrul de colectare a datelor statistice specifice în
profil teritorial. Consiliile de Dezvoltare Regională grupează reprezentanţi ai
autorităţilor judeţene şi locale şi au drept organisme executive Agenţiile de
Dezvoltare Regională (ADR).
Toate regiunile de dezvoltare ale României, inclusiv Bucureşti-Ilfov, au
un produs intern brut (PIB) pe cap de locuitor mai mic de 75 % din media

241
comunitară şi sunt eligibile pentru finanţare din Instrumentele Structurale ale
UE în cadrul obiectivului Convergenţa.
Din perspectiva principiilor şi obiectivelor dezvoltării durabile, evoluţiile
la nivel regional prezintă o importanţă crucială, accentuată în condiţiile
specifice ale României de tendinţa de creştere a disparităţilor teritoriale în ceea
ce priveşte dezvoltarea economică şi socială, utilizarea raţională a resurselor şi
calitatea infrastructurii de mediu.
Astfel, raportat la media naţională (100), PIB / locuitor în Regiunea
Nord-Est a reprezentat 79,8 % în 2007 şi 68,4 % în 2014 în comparaţie cu
Regiunea Bucureşti-Ilfov de 162,2 % în 2007 şi 212,5 % în 2014, rata somajului
a fost în Regiunea Sud-Vest de 104,8 % în 2007 şi de 125,4 % în 2014 faţă de
47,1 % în 2007 şi 40,7 % în 2014 în Regiunea Bucureşti-Ilfov, iar proporţia
populaţiei rurale a crescut în Regiunea Sud de la 129 % în 2007 la 129,3 % în
2014, dar s-a redus în Regiunea Nord-Vest de la 83,8 % în 2007 la 80,7 % în
2014. Din totalul investiţiilor străine atrase până în anul 2014, 64,3 % s-au
concentrat în Regiunea Bucuresti-Ilfov faţă de numai 2,7% în regiunea Sud-
Vest şi 1,2% în Regiunea Nord-Est.
În comparaţie cu celelalte state membre ale Uniunii Europene, inclusiv
cele care au aderat în sau după 2004, România prezintă particularitatea singulară
de a avea cea mai înalta proporţie a populaţiei rurale (45,1% din total în 2007)
din care peste o treime lucra în agricultură. Segmentul de populaţie ocupată în
agricultură se caracterizează printr-un avansat proces de îmbătrânire: 33,7 %
peste 55 ani, 36,3 % între 35 şi 54 ani şi numai 30,0% între 15 şi 34 ani în 2007.
Proiectul Strategiei post-aderare a României (2007) enumera aspectele
definitorii ale stării actuale a agriculturii şi ruralului românesc:
evoluţia produsului agricol pe o traiectorie sinuoasă si la cote scăzute de
performanţă condiţionată, într-o măsură exagerat de mare, de factorii
climaterici;
perpetuarea unei structuri agrare dominate de o excesivă fărâmiţare a
capitalului funciar şi de o penurie generalizată de capital de exploatare;
posibilităţile extrem de modeste de capitalizare;
slaba legatură cu pieţele a marii majoritaţi a exploataţiilor;
excedentul semnificativ de forţă de muncă în exploataţiile individuale;
nivelul şi proporţiile săraciei în zonele rurale;
starea infrastructurii, a sistemului de sănătate şi a celui de educaţie şi
formare profesională iniţială şi continuă în mediul rural.

Drept consecinţă, în ultimii ani s-a perpetuat poziţia periferică a

producătorilor agricoli români în context european sub raportul performanţei
economice şi s-a accentuat evoluţia descendentă a competitivităţii în
schimburile economice internaţionale, după cum o atestă dinamica soldului
balanţei comerciale cu produse agroalimentare.

242
8.3.3.1 Dezvoltarea regională

Dezbaterile care au avut loc pe marginea proiectului Strategiei în cele 8

regiuni de dezvoltare ale României confirmă constatările conţinute în Programul
Operaţional Regional 2007-2013, adoptat în aprilie 2007, privind punctele slabe
identificate la nivel regional:
Concentrarea creşterii economice, impulsionată de investiţiile străine
directe, în jurul Bucureştiului şi creşterea disparităţilor dintre regiunea
Bucureşti-Ilfov şi celelalte şapte regiuni, precum şi apariţia problemelor de
congestionare a oraşului-capitală;
Declinul socio-economic al unui număr însemnat de centre urbane mari şi
diminuarea rolului lor în dezvoltarea arealelor adiacente şi a regiunilor;
Accentuarea dezechilibrelor demografice la nivel regional, degradarea
structurii pe vârste şi îmbătrânirea populaţiei căpătând dimensiuni alarmante
în regiunile din sudul ţării;
Pierderea funcţiilor urbane ale multor oraşe mici şi mijlocii, în special ale
celor monoindustriale afectate de restructurare, frecvent asociată cu
accentuarea problemelor sociale;
Reapariţia dezechilibrului istoric de dezvoltare între jumătatea de est şi cea
de vest a ţării, decuplarea economică a unor zone tradiţional subdezvoltate
din nordul şi estul ţării şi de-a lungul Dunării;
Accesibilitatea redusă a unor zone cu efecte negative asupra dezvoltării
locale;
Existenţa unor zone extinse cu deficit de forţă de muncă datorită scaderii
populaţiei, migraţiei temporare masive şi îmbătrânirii, ceea ce duce la o
presiune sporită asupra serviciilor sociale şi de sănătate;
Posibila apariţie a unui fenomen de stagnare economică în zonele montane;
Slaba competitivitate a multor afaceri, în special în turism, nivelul scăzut al
productivităţii muncii, lipsa investiţiilor de capital şi a capacităţii
manageriale, gradul scăzut de utilizare a tehnologiilor moderne;
Calitatea scazută a infrastructurii publice, degradarea utilităţilor urbane,
incapacitatea de a conserva bunurile istorice şi culturale;
Experienţa şi calificarea limitate ale autorităţilor locale în gestionarea unor
programe complexe de dezvoltare durabilă incluzând componentele
economice, sociale şi de mediu.

Elementele strategice conţinute în Programul Operaţional Regional 2007-

2013 au menirea de a da răspunsuri concrete şi efective la punctele slabe
identificate mai sus prin mobilizarea activă a resurselor şi potenţialului regional
şi local pe direcţiile care pot avea cea mai mare influenţă directă asupra
dezvoltării regionale şi locale. Pe această bază se fundamentează măsurile care
intră în competenţa autorităţilor regionale, judeţene şi locale pentru remedierea
şi îmbunătăţirea substanţială a situaţiei pe termen scurt şi mediu.

243
 Obiectivele specifice ale Programului au fost definite pe baza analizelor
economice şi sociale la nivel naţional precum şi la nivelul celor opt regiuni de
dezvoltare, analizei SWOT şi viziunii strategice a Planului Naţional de
Dezvoltare şi Cadrului Naţional Strategic de Referinţă în concordanţă cu
priorităţile Uniunii Europene.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Sprijinirea dezvoltării economice şi
sociale echilibrate teritorial şi durabile a regiunilor României corespunzător
nevoilor şi resurselor lor specifice prin concentrarea asupra polilor urbani de
crestere; îmbunatăţirea condiţiilor infrastructurale şi a mediului de afaceri
pentru a face din regiunile României, în special cele rămase în urmă, locuri
mai atractive pentru a locui, a le vizita, a investi şi a munci.
În scopul realizării acestui obiectiv central se va pune accentul principal
pe creşterea rolului economic şi social al centrelor urbane prin adoptarea unei
abordări policentrice în vederea unei dezvoltări mai echilibrate a regiunilor.
Intervenţiile sectoriale la nivel naţional vor fi completate prin acţiuni cu
specific regional, subregional şi local pentru a sprijini aplicarea principiilor
dezvoltării durabile. Dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor se va realiza
printr-o abordare integrată, bazată pe combinarea investiţiilor publice în
infrastructura locală cu politici active de stimulare a activităţilor de afaceri şi
sprijinirea valorificării resurselor locale pe următoarele axe prioritare tematice:

(i) Sprijinirea dezvoltării durabile a oraşelor ca poli urbani de creştere

Acţiunile se vor concentra pe creşterea calităţii vieţii şi crearea de noi

locuri de muncă prin reabilitarea infrastructurii urbane, îmbunătăţirea serviciilor
urbane, inclusiv a serviciilor sociale, şi dezvoltarea structurilor de sprijinire a
afacerilor şi antreprenoriatului.
Pentru a contribui la o dezvoltare teritorială echilibrată a ţării şi pentru a
evita creşterea disparităţilor interne, investiţiile vor fi concentrate în acele oraşe
care acţionează ca poli regionali şi/sau locali de creştere şi iradiază dezvoltare în
zonele adiacente, acordându-se prioritate polilor de creştere localizaţi în
regiunile şi judeţele cu un nivel de dezvoltare mai scăzut în termeni de PIB pe
locuitor şi de rată a somajului.
Având în vedere situaţia actuală din oraşele României, este prevăzut ca
fondurile alocate dezvoltării urbane să fie utilizate în proporţie de 60 % pentru
infrastructura publică urbană, 25 % pentru infrastructura socială şi 15 % pentru
îmbunătăţirea mediului de afaceri.
Experienţa dobândită anterior în ţările UE prin implementarea
programelor Urban I şi Urban II, a arătat că abordarea integrată a problemelor
economice, sociale şi de mediu din zonele urbane degradate a fost o metodă de
succes pentru obţinerea dezvoltării durabile a localităţilor. Aplicarea planurilor
integrate de dezvoltare urbană, elaborate într-un cadru larg participativ, cu
implicarea tuturor actorilor relevanţi, va duce la sprijinirea simultană a

244
activităţilor de renovare fizică a mediului urban şi a celor de reabilitare a
infrastructurii de bază, a acţiunilor pentru dezvoltare economică, creşterea
competitivităţii şi ocupării, integrarea grupurilor etnice şi a categoriilor
defavorizate în condiţiile conservării şi protejării adecvate a mediului. Planurile
integrate vor cuprinde proiecte referitoare la următoarele tipuri de activităţi:
Reabilitarea infrastructurii urbane şi îmbunătăţirea serviciilor municipale,
inclusiv a celor de transport urban prin: regenerarea fizică şi funcţională a
clădirilor cu valoare istorică, culturală sau artistică; demolarea eşalonată a
clădirilor sau structurilor abandonate sau aflate într-un stadiu avansat de
degradare care nu aparţin patrimoniului naţional; modernizarea spaţiilor
publice şi infrastructurii aferente (reţeaua stradală, zone pietonale, trotuare,
iluminat public, etc.); reabilitarea siturilor poluate (perimetre industriale
abandonate, terenuri nefolosite); reglementarea traficului auto pentru
reducerea congestionării oraşelor (semaforizare şi semnalizare, locuri de
parcare) şi modernizarea transportului urban în condiţii de sustenabilitate;
Dezvoltarea mediului de afaceri prin cultivarea spiritului antreprenorial,
îmbunătăţirea infrastructurii pentru afaceri şi încurajarea activităţilor
economice care asigură folosirea optimă a resurselor umane şi materiale
existente pe plan local.
Modernizarea infrastructurii sociale prin reabilitarea fizică şi termică a
locuinţelor multi-familiale deţinute de administraţiile municipale şi
sprijinirea asociaţiilor de proprietari pentru efectuarea unor asemenea
lucrări; asigurarea spaţiilor şi dotarea aşezămintelor sociale (centre de
îngrijire a copiilor sau persoanelor vârstnice, de asistenţă pentru persoanele
cu dizabilităţi, centre pentru tineret, etc.); sprijinirea măsurilor de asigurare
a ordinii publice şi a siguranţei cetaţenilor.

(ii) Îmbunătăţirea accesibilităţii regiunilor prin modernizarea

infrastructurii de transport regionale şi locale

Dezvoltarea infrastructurii de transport între centrele urbane şi a

legăturilor cu zonele învecinate este o condiţie esenţială pentru realizarea
obiectivelor coeziunii teritoriale la nivel european şi ale Strategiei Lisabona
privind creşterea economică şi a gradului de ocupare a populaţiei. La nivel
naţional realizarea unei reţele moderne de transporturi reprezintă un factor vital
pentru dezvoltarea judeţelor şi a regiunilor, pentru localizarea companiilor,
îmbunătăţirea mediului de afaceri şi încurajarea turismului.
Investiţiile în modernizarea infrastructurii vor facilita mobilitatea
persoanelor şi bunurilor între regiuni şi în interiorul acestora, reducerea
costurilor de transport pentru mărfuri şi călători, îmbunătăţirea accesului pe
pieţele regionale, creşterea eficienţei activităţilor economice, economisirea de
energie şi a timpilor de parcurs, creând condiţii pentru extinderea schimburilor
comerciale şi a investiţiilor productive.

245
 Priorităţile vizate sunt reabilitarea şi modernizarea conexiunilor feroviare,
fluviale şi aeriene, a reţelei de drumuri judeţene, inclusiv construcţia sau
reabilitarea şoselelor de centură. Pe lângă ţintele menţionate se va efectua, până
în anul 2017, reabilitarea şi modernizarea reţelei de drumuri judeţene pe o
lungime de 877 kilometri, a reţelei de străzi urbane de 411 km şi construirea sau
modernizarea unor şosele de centură pe o lungime de 219 km, având ca rezultat
creşterea traficului rutier de marfă şi pasageri în condiţii de siguranţă sporită cu
10 %.
Având în vedere nevoile specifice şi nivelul de dezvoltare al regiunilor
României, cu o infrastructură de transport insuficientă şi slab competitivă, care
nu corespunde cerinţelor Pieţei Unice a UE în condiţiile globalizării, este de
aşteptat ca rentabilitatea, valoarea adaugată şi efectul de antrenare ale
investiţiilor în infrastructură să fie considerabile.

(iii) Îmbunătăţirea infrastructurii sociale a regiunilor

Se vor crea premisele necesare pentru asigurarea populaţiei cu serviciile

esenţiale, contribuind astfel la atingerea obiectivului UE al coeziunii economice
şi sociale prin îmbunătăţirea infrastructurii serviciilor de sănătate, educaţionale,
sociale, siguranţă publică şi pentru situaţii de urgenţă.
Investiţiile în acest domeniu au ca scop îmbunătăţirea calităţii acestor
servicii şi ridicarea lor la standarde europene, cu implicaţii pozitive asupra
realizării personale, stării de sănătate şi participării populaţiei pe piaţa muncii,
precum şi în ceea ce priveşte gradul general de atractivitate a regiunilor.

(iv) Consolidarea mediului de afaceri regional şi local

• Se va acţiona pentru înfiinţarea şi dezvoltarea structurilor de afaceri de

importanţa regională şi locală, reabilitarea siturilor industriale şi sprijinirea
iniţiativelor antreprenoriale conform specificului fiecărei regiuni, în special
în zonele mai puţin dezvoltate sau aflate în declin economic. Dezvoltarea
sustenabilă a structurilor de sprijinire a afacerilor cu impact pe plan regional
şi local, pe baza experienţei pozitive acumulate în cadrul parcurilor
industriale, zonelor de afaceri şi platformelor logistice prin: construirea,
reabilitarea sau extinderea de clădiri destinate exclusiv activităţilor de
producţie şi servicii, cu excepţia celor pentru incubatoare de afaceri;
reabilitarea şi extinderea sistemului de străzi din interiorul structurii de
afaceri şi a drumurilor de acces; asigurarea utilităţilor de bază (staţii de
tratare a apei, furnizare de energie şi gaz, sistem de canalizare) şi a reţelelor
de cablare şi conectare broadband; demolarea de clădiri redundante în
perimetrele de afaceri, îndepărtarea molozului şi deşeurilor, servicii de
salubritate; activităţi promoţionale.

246
• Reabilitarea siturilor industriale poluate neutilizate şi pregătirea lor pentru
noi activităţi (brownfield) prin: curăţirea şi ecologizarea suprafeţelor acestor
situri; demolarea clădirilor inutilizabile şi planarea terenului; reabilitarea şi
extinderea clădirilor apte pentru activităţi de producţie sau prestări de
servicii; operaţionalizarea infrastructurii de utilităţi publice; cablarea şi
conectarea la reţelele Internet etc.
• Sprijinirea dezvoltării microîntreprinderilor pentru revitalizarea zonelor
nedezvoltate, cu precădere a oraşelor mici şi mijlocii, în vederea utilizării
potenţialului endogen al regiunilor (resurse naturale, materii prime, resurse
umane) şi promovării tehnologiilor moderne şi inovării prin: facilitarea
achiziţionării de echipamente şi tehnologii moderne pentru producţie,
servicii şi construcţii, precum şi de echipamente şi software informaţionale;
relocalizarea microîntreprinderilor în structurile de afaceri; asigurarea
serviciilor logistice.

(v) Dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului

Măsurile stabilite vizează, în principal, valorificarea sustenabilă a

patrimoniului cultural şi a resurselor naturale cu potenţial turistic precum şi
îmbunătăţirea calităţii infrastructurii turistice de cazare şi agrement în vederea
creşterii atractivităţii regiunilor, dezvoltării economiilor locale (comerţ,
construcţii, transporturi, alimentaţie publică, industria mică şi artizanat) şi
creării de noi locuri de muncă. În acest fel regiunile, zonele şi localităţile îsi
identifică şi consolidează o identitate proprie şi îşi îmbunătăţesc avantajele
competitive în sectoare cu valoare adăugată mare şi conţinut calitativ şi cognitiv
ridicat, atât pe pieţele tradiţionale, cât şi pe cele noi, în formare. O parte
însemnată a locurilor de muncă nou create oferă oportunităţi sporite pentru
ocuparea forţei de muncă feminine şi a unor categorii defavorizate.
Restaurarea şi valorificarea patrimoniului cultural şi modernizarea
infrastructurii conexe:
• Crearea, dezvoltarea şi modernizarea infrastructurilor specifice pentru
valorificarea sustenabilă a resurselor naturale şi pentru creşterea calităţii
serviciilor turistice prin: amenajarea obiectivelor turistice naturale cu
potenţial turistic (canioane, defileuri, peşteri, lacuri glaciare, Delta Dunării
şi alte zone umede etc.) în condiţiile monitorizării permanente a presiunii
asupra mediului în conformitate cu planurile de management pentru ariile
naturale protejate, inclusiv siturile Natura 2000; valorificarea potenţialului
turismului montan, inclusiv amenajarea căilor de acces, a platformelor de
campare şi a refugiilor alpine, marcarea traseelor turistice, instalarea de
posturi Salvamont; dezvoltarea turismului balnear; crearea, modernizarea şi
extinderea structurilor de cazare şi de agrement precum şi ale utilităţilor
aferente.

247
• Promovarea potenţialului turistic şi crearea infrastructurii necesare în scopul
creşterii atractivităţii României ca destinaţie turistică, prin proiectarea unei
imagini pozitive a României, definirea şi promovarea brandului turistic
naţional, dezvoltarea turismului intern prin diversificarea ofertei şi a
activităţilor de marketing specifice, inclusiv prin realizarea unui sistem
unitar de informare şi statistică turistică on-line.

La nivelul anului 2015 se prevedea implementarea a 400 de proiecte în

domeniul infrastructurii de turism, sprijinirea directă sau indirectă a 350 firme
în domeniul turismului, desfăşurarea a cel puţin 10 campanii de promovare a
brandului turistic la nivel naţional şi internaţional şi înfiinţarea a 10 centre
naţionale de informare şi promovare turistică, având ca rezultat, printre altele,
crearea unui număr de 1.000 de noi locuri de muncă.
În plus faţă de prevederile specifice ale Programului privind turismul
balnear, se propune extinderea şi diversificarea, în staţiunile balneo-climaterice,
a procedurilor de tratament pe baza factorilor naturali, dezvoltarea unei reţele de
parcuri balneare care să ofere servicii complexe de tip wellness, promovarea
tratamentelor gerontologice cu medicamente şi preparate originale româneşti.
Pentru realizarea obiectivelor Programului Operaţional Regional 2007-
2013 cheltuielile eligibile sunt finanţate în proporţie de 85% (circa 3,7 miliarde
euro) din Fondul European de Dezvoltare Regională, cu o cofinanţare publică
naţională de 657,56 milioane euro şi fonduri private estimate la184,76 milioane
euro.
Orizonturi 2020 şi 2030.
Strategiile şi programele existente privind dezvoltarea regiunilor nu
conţin proiecţii dincolo de actualul exerciţiu bugetar UE 2007-2013, cu excepţia
unor ţinte specifice programate la nivelul anului 2015.

8.3.3.2 Dezvoltarea rurală, agricultura, silvicultura şi pescuitul

Dispoziţiile legale, documentele programatice şi deciziile executive în

aceste domenii sunt corelate cu directivele UE şi reglementările comunitare,
precum şi cu strategiile naţionale şi programele sectoriale ale României.

Orizont 2013. Obiectiv naţional: Creşterea dinamismului economic al

zonelor rurale din România în condiţiile menţinerii echilibrului social prin
dezvoltarea durabilă a agriculturii, silviculturii şi pescuitului, inclusiv a
industriilor procesatoare aferente pentru satisfacerea optimă a nevoilor de
hrană ale populaţiei şi pentru asigurarea conservării şi îmbunătăţirii
resurselor naturale.

În această etapă se vor pune bazele modelului agricol european,

caracterizat prin structuri de exploatare viabile, apropiate de piaţă, concomitent

248
cu dezvoltarea rurală şi protecţia mediului. Se vor lua măsuri de sprijinire a
producătorilor pentru adaptarea agriculturii la consecinţele schimbărilor
climatice întrucât aceste schimbări vor influenţa nivelul şi variabilitatea mărimii
producţiei agricole şi a efectivelor de animale. Vor fi organizate filiere de
produs, inclusiv pentru producţia durabilă a biomasei şi biocombustibililor.
În mod deosebit se va pune accentul pe dezvoltarea producţiei agro-
alimentare de nişă precum şi a produselor ecologice şi tradiţionale în zonele în
care există condiţii favorabile. Se vor lua măsuri pentru protejarea denumirii
produselor, reţetelor şi procedurilor de preparare specific româneşti pe Piaţa
Unică a UE şi în ţări terţe, cu respectarea normelor de siguranţă alimentară, şi
pentru promovarea adecvată a acestora.
Obiectivele principale pentru perioada imediat următoare sunt:
• Dezvoltarea competitivităţii sectoarelor agricol, forestier şi de pescuit bazat
pe
• cunoaştere şi iniţiativă privată;
• Reducerea populaţiei ocupate în agricultură în corelare cu crearea de
exploataţii viabile;
• Reducerea gradului de fragmentare a suprafeţei agricole şi stimularea
concentrării fermelor de mici dimensiuni;
• Menţinerea calităţii şi diversităţii spaţiului rural şi forestier, urmărind
echilibrul între activităţile umane şi conservarea resurselor naturale.

Se vor implementa prevederile Planului Naţional Strategic pentru

Dezvoltare Rurală 2007-20013, axat pe următoarele domenii principale de
acţiune:

(i) Creşterea competitivităţii sectoarelor agro-alimentar, forestier şi piscicol

prin:
• Îmbunătăţirea competenţelor fermierilor şi altor persoane implicate în
sectoarele agro-alimentar, forestier şi de pescuit pentru încurajarea unui
management mai performant;
• Îmbunătăţirea competitivităţii fermelor comerciale şi de semi-subzistenţă,
încurajarea cooperării şi asocierii acestora, cu respectarea principiilor
dezvoltării durabile, stimularea formării grupurilor de producători în
vederea funcţionării filierelor de tip asociativ; accelerarea adaptării
structurale şi încurajarea fermelor de semisubzistenţă să patrundă pe piaţă;
modernizarea exploataţiilor agricole; instalarea tinerilor fermieri şi
înlocuirea generaţiei actuale de şefi de exploataţii agricole şi forestiere,
inclusiv prin pensionarea timpurie; creşterea adaptabilităţii fermelor la
condiţiile de piaţă şi cerinţele de mediu;
• Restructurarea şi modernizarea sectoarelor de procesare şi de marketing ale
produselor agricole, forestiere şi piscicole în vederea creşterii valorii

249
 adăugate în condiţii de sustenabilitate şi stabilizării preţurilor; sprijinirea
dezvoltării integrate prin formarea şi consolidarea filierelor agroalimentare,
îmbunătăţirea calităţii produselor şi creşterea performanţei industriilor
alimentare; îmbunătăţirea modului de gospodărire a pădurilor şi de
valorificare a produselor silvice; exploatarea raţională şi responsabilă a
fondului piscicol.

(ii) Îmbunătăţirea mediului şi spaţiului rural, consolidarea aplicării bunelor

practici agricole, silvice şi în industriile agroalimentare pentru asigurarea
securităţii consumatorilor prin
• Continuarea utilizării terenurilor agricole din zonele defavorizate şi
promovarea agriculturii durabile pentru menţinerea viabilităţii spaţiului rural
în zonele montane şi alte zone defavorizate;
• Conservarea şi îmbunătăţirea stării resurselor naturale şi a habitatelor prin
încurajarea utilizării de metode de producţie agricolă compatibile cu
protejarea mediului, conservarea biodiversităţii şi îmbunătăţirea calităţii
apei, solului şi a peisajului natural; compensarea fermierilor pentru
dezavantajele rezultate din implementarea reţelei Natura 2000 pe baza
obligaţiilor asumate conform Directivelor UE privind protecţia păsărilor,
conservarea habitatelor naturale şi a speciilor sălbatice;
• Promovarea managementului durabil al terenurilor forestiere prin creşterea
suprafeţei de pădure cu rol de protecţie a apei, solului şi biodiversităţii
împotriva factorilor distructivi naturali şi antropici, precum şi dezvoltarea
funcţiilor recreative ale pădurii; compensarea proprietarilor de terenuri
forestiere pentru dezavantajele create de măsurile de conservare a arealelor
protejate.

(iii) Încurajarea diversificării economiei rurale şi îmbunătăţirea calităţii

vieţii în spaţiul rural prin:
• Menţinerea şi dezvoltarea activităţilor economice şi creşterea numărului de
locuri de muncă prin diversificarea activităţilor economice non-agricole şi
încurajarea micilor întreprinzători în spaţiul rural; crearea, îmbunătăţirea şi
diversificarea facilităţilor de dezvoltare economică şi a atracţiilor turistice;
• Creşterea atractivităţii zonelor rurale şi diminuarea migraţiei populaţiei
tinere spre zonele urbane prin crearea şi modernizarea infrastructurii fizice
de bază; îmbunătăţirea condiţiilor sociale, economice şi de mediu; protejarea
şi conservarea patrimoniului cultural şi natural rural; diversificarea ofertei
turistice;
• Dezvoltarea abilităţilor şi competenţelor actorilor locali privind buna
administrare, organizarea teritoriului pe plan local şi modernizarea satelor.

250
(iv) Demararea şi funcţionarea iniţiativelor de dezvoltare locală prin:
• Introducerea conceptului de acţiune de jos în sus în administrarea
comunităţilor rurale, care să asigure un grad ridicat de integrare economică
şi socială teritorială, susţinută prin organizarea grupurilor de acţiune locală
(GAL);
• Promovarea potenţialului endogen al teritoriilor prin participarea membrilor
comunităţilor rurale la procesul de elaborare şi implementare a strategiilor
de dezvoltare locală şi stimularea acţiunilor inovative; încurajarea factorilor
locali de a conlucra cu alte comunităţi locale din ţară şi din străinatate
pentru realizarea unor proiecte comune;
• Îmbunătăţirea administrării locale prin dezvoltarea competenţelor de
formulare şi administrare a proiectelor, inclusiv a celor realizate în
parteneriat şi atragerea participării cetaţenilor în procesul decizional;
valorificarea potenţialului programului LEADER şi a resurselor financiare
alocate acestuia pentru mediul rural şi sprijinirea grupurilor de acţiune
locală.

Va fi continuat temporar Programul Fermierul, adoptat în 2005, pentru

susţinerea investiţiilor efectuate în agricultură şi în sectoarele de procesare,
depozitare, conservare şi valorificare a produselor.
Până în anul 2013 s-a finalizat armonizarea legislaţiei naţionale cu
acquis-ul comunitar în domeniu şi s-a asigurat operaţionalizarea structurilor
naţionale corespunzătoare celor care funcţionează la nivelul UE.
În completarea obiectivelor conţinute în Planul Naţional de Dezvoltare
Rurală 2007-2013, se recomandă următoarele măsuri suplimentare:
• Elaborarea, cu concursul comunităţii academice de specialitate, şi
implementarea unui Program Naţional pentru Gestionarea Durabilă a
Pădurilor care să prevadă: interzicerea reducerii suprafeţei totale a
pădurilor; creşterea suprafeţei pădurilor cu cel puţin 200.000 hectare prin
împădurirea în special a terenurilor degradate şi abandonate. Sunt necesare
măsuri suplimentare pentru realizarea unui sistem naţional de perdele
forestiere de protecţie, cu precădere în ţinuturile secetoase şi predispuse la
deşertificare; promovarea cu prioritate a tratamentelor intensive, bazate pe
regenerarea naturală, capabile să contribuie în cea mai mare măsură la
promovarea speciilor autohtone valoroase, asigurându-se astfel exercitarea
continuă a funcţiilor multiple, ecologice, economice şi sociale pe care
trebuie să le îndeplinească pădurea în ansamblul ei. Se impun, de asemenea,
măsuri active pentru aplicarea strictă a prevederilor legale privind
interzicerea tăierilor rase; pentru creşterea suprafeţei pădurilor destinate să
protejeze regimul apelor, solul, clima, peisajul precum şi a celor cu rol de
conservare a biodiversităţii în sistemul ariilor naturale protejate; adaptarea
pădurilor şi a silviculturii la efectele schimbărilor climatice globale;
aplicarea de vârste optime de tăiere a arboretelor, contracarând tendinţele de

251
 reducere a acestor vârste şi de majorare artificială a volumului de tăieri din
păduri; conservarea biodiversităţii la toate nivelurile: genetic, al speciilor,
ecosistemic şi al complexelor de ecosisteme; integrarea pădurilor virgine şi
cvasi-virgine în arii naturale protejate; reconstrucţia ecologică a pădurilor
deteriorate şi nefuncţionale sub raport ecologic şi economic; îngrijirea
pădurilor tinere şi conservarea lemnului mort în limitele statuate în Uniunea
Europeană; amenajarea integrată participativă a bazinelor hidrografice
montane torenţiale; creşterea gradului de accesibilitate a pădurilor;
compensarea proprietarilor de terenuri forestiere pentru dezavantajele create
de încadrarea de păduri în grupa celor cu funcţii speciale de protecţie,
inclusiv în arii naturale de protecţie; implicarea financiară a statului în
gestionarea durabilă a pădurilor private având suprafeţe de sub 30 hectare.
• Urgentarea pregătirii unui Program pe termen mediu şi lung pentru
modernizarea sistemelor de irigaţii prin reabilitarea celor existente şi
construirea unor sisteme noi, bazate pe cele mai bune tehnologii disponibile;
stabilirea necesarului de investiţii, pe etape, şi identificarea surselor de
finanţare. Această acţiune capătă aspect prioritar în contextul efectelor
schimbărilor climatice globale, creşterii frecvenţei şi acuităţii perioadelor de
secetă, extinderii desertificării, concomitent cu reducerea resurselor de apă
disponibile. Programul va trebui să conţină şi dispoziţii privind optimizarea
folosirii apei în agricultură, sector care utilizează circa 70% din consumul
total de apă.
• Elaborarea unui Program Naţional privind protecţia şi conservarea
solului, conform principiilor dezvoltării durabile, ca element esenţial al
viziunii strategice pentru promovarea securităţii şi siguranţei alimentare.
• Punerea în aplicare a Strategiei pentru dezvoltarea durabilă a zonei
montane din România, care este fragilă ecologic şi se caracterizează prin
handicapuri naturale şi sociale semnificative, antrenează eforturi mari, cu
restricţii în exercitarea unor activităţi economice şi în utilizarea terenurilor,
şi implică o creştere a costurilor lucrărilor datorită altitudinii, pantelor şi
condiţiilor climatice cu perioade de vegetaţie mai reduse. Prin îndeplinirea
obiectivelor stabilite de această Strategie, aprobată de Guvernul României
încă din 2004, se va realiza protejarea şi valorificarea responsabilă a
resurselor montane, ţinând seama şi de efectele schimbărilor climatice,
prevenindu-se depopularea acestor zone şi degradarea tradiţiilor,
îndeletnicirilor şi specificitaţii culturale a acestora, iar asigurarea
mijloacelor pentru dezvoltarea lor echilibrată, la paritate cu alte zone în
privinţa veniturilor şi condiţiilor de viaţă, va trebui să beneficieze de
sprijinul statului.

Pentru finanţarea obiectivelor Planului Naţional Strategic pentru

Dezvoltare Rurală, România poate accesa fondurile prealocate totale aferente
perioadei 2007-2013 de circa 8,02 miliarde euro, din care 80,46 % provin din

252
cofinanţarea comunitară prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare
Rurală. De asemenea, se prevăd alocări comunitare pentru 2007-2013 de peste
5,5 miliarde euro sub formă de plăţi directe pentru producătorii agricoli, peste
248 milioane euro pentru măsuri de piaţă în 2008 şi 230 milioane euro pentru
pescuit. În perioada 2007-2013 se vor transfera de la bugetul comunitar pentru
agricultura, sectorul piscicol şi dezvoltarea ruralş circa 14 miliarde euro. La
aceste sume se adaugă alocări importante de la bugetul de stat al României.

Orizont 2020. Obiectiv naţional: Consolidarea structurilor din

domeniul agroalimentar şi silvic concomitent cu dezvoltarea economică şi
socială a zonelor rurale pentru reducerea în continuare a decalajelor şi
atingerea nivelului mediu actual de performanţă al ţărilor membre ale UE;
afirmarea României ca element de stabilitate a securităţii alimentare în
Europa de Sud-Est.

În acest scop va fi elaborat încă din perioada anterioară un nou program

de acţiune pentru 2014-2020 axat pe principiile dezvoltării durabile, cu ţinte
specifice privind îmbunătăţirea condiţiilor de mediu (măsuri de combatere a
degradării solului şi de protecţie a zonelor expuse la risc de inundaţii,
menţinerea plantaţiilor la un nivel suficient şi sustenabil, sprijinirea zonelor
defavorizate, ameliorarea calităţii peisajului), creşterea competitivităţii anumitor
sectoare cu impact asupra mediului (utilizarea surselor de energie regenerabilă,
îmbunătăţirea gestionării apei, deşeurilor şi dejecţiilor, fertilizanţilor,
pesticidelor şi ierbicidelor), îmbunătăţirea calităţii vieţii în mediul rural
(creşterea veniturilor din activităţi agricole, silvice şi piscicole performante,
extinderea serviciilor şi utilităţilor publice, diversificarea activităţilor non-
agricole şi a spiritului antreprenorial).
Se va continua programul de gestionare durabilă a pădurilor prin măsuri
suplimentare de reîmpădurire şi de reconstrucţie ecologică a pădurilor şi a
terenurilor forestiere afectate de fenomene de degradare.
Se vor lua în continuare măsuri pentru îmbunătăţirea pregătirii
profesionale şi capacităţii manageriale a fermierilor pentru valorificarea
superioară a resurselor naturale locale, îmbunătăţirea standardelor de securitate
a muncii, încurajarea iniţiativelor de mediu şi asigurarea condiţiilor de igienă şi
bunăstare a animalelor.
Acţiunile preconizate vor avea în vedere schimbările posibile în
mecanismele de aplicare a Politicii Agricole Comune a UE după 2013.

Orizont 2030. Obiectiv naţional: Adoptarea în totalitate a politicilor şi

practicilor comunitare în domeniul agriculturii, silviculturii şi pescuitului;
finalizarea restructurării şi modernizării acestor sectoare şi a spaţiului rural.

253
 În această perioadă se va atinge un nivel înalt de competitivitate în
sectorul agroalimentar, care va deveni compatibil cu cel vest-european ca
urmare a creării unor structuri agricole viabile, modernizării economiei rurale,
diversificării producţiei şi realizării unor produse de calitate. România va
recupera decalajele de productivitate în sectorul agricol şi se va apropia de
nivelul de dezvoltare a industriilor alimentare din ţările europene cu tradiţie. Se
vor asigura integral normele de siguranţă a alimentelor prin respectarea
cerinţelor de eco-condiţionalitate comunitare.
În urma aplicării programului multianual coerent în domeniul
silviculturii, procentul de împădurire va ajunge, în anul 2030, la 34 % din
suprafaţa ţării, cu perspectiva să evolueze în continuare spre procentajul optim
de 45 %.
Măsurile ce urmează a fi întreprinse precum şi necesarul de finanţare
urmează a fi stabilite în funcţie de evaluarea rezultatelor obţinute în perioada
anterioară, pe baza unor studii de specialitate care să ia în considerare diferite
scenarii posibile, inclusiv volumul de investiţii pe programe şi obiective.

8.3.3.3 Implementarea Agendei Locale pentru secolul XXI (AL-21)

Promovarea sistematică a principiilor şi practicilor dezvoltarii durabile a

început în România încă din anul 2000 prin implementarea unor proiecte
concrete la nivel local iniţiate şi cofinanţate de Programul Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare – România în cadrul Agendei Locale 21.
Acest proces a contribuit la întărirea capacităţii administraţiilor locale din
zonele şi localităţile participante la program de a elabora şi aplica politici şi
planuri concrete pentru promovarea dezvoltării socio-economice durabile prin:
• Crearea unui cadru participativ, implicând toate categoriile de actori locali,
în conturarea deciziilor privind dezvoltarea durabilă a comunităţilor din care
fac parte. Alături de autorităţile locale, au fost antrenaţi reprezentanţi ai
sectorului public, inclusiv ai unităţilor descentralizate, ai antreprenoriatului
privat, asociaţiilor profesionale, instituţiilor de învăţământ sau cercetare,
sindicatelor, organizaţiilor neguvernamentale sau altor formaţiuni ale
societăţii civile şi ai mijloacelor de comunicare în masă în structuri care şi-
au păstrat funcţionalitatea şi după încheierea fiecărui proiect.
• Dezvoltarea reţelelor şi parteneriatelor locale, ceea ce a permis concentrarea
resurselor şi valorificarea optimă a potenţialului local. Acest rezultat a
devenit posibil prin utilizarea mecanismului participativ, dar a implicat şi un
sistem eficient de comunicare şi informare.
• Elaborarea a trei tipuri de instrumente principale menite să orienteze şi să
promoveze o viziune realistă şi responsabilă asupra perspectivelor de
dezvoltare în plan local: (i) o strategie locală de dezvoltare durabilă care
stabileşte obiectivele pe termen mediu şi lung; (ii) un plan de acţiune cu
priorităţi şi paşi de urmat pe termen scurt şi mediu pentru îndeplinirea

254
 obiectivelor strategiei, conţinând o evaluare a costurilor, identificarea
surselor de finanţare şi a modalităţilor de accesare a acestora şi (iii) un
portofoliu de proiecte considerate de întreaga comunitate drept priorităţi
pentru asigurarea dezvoltării durabile a localităţii sau zonei.
• Construirea capacităţii instituţionale şi administrative la nivelul autorităţilor
locale şi societăţii civile pentru promovarea dezvoltării durabile.

Programul Agenda Locală 21 a pornit iniţial de la nivelul municipiilor

medii-mari şi a fost diversificat atât în sensul extinderii ariei de implementare la
nivel judeţean cât şi prin restrângerea anvergurii proiectului până la nivel de
oraş sau comunitate rurală.
În perioada 2000-2003 a fost definitivată metodologia şi s-au elaborat
primele seturi de documente AL-21 pentru 9 municipii-pilot. Rezultatele acestei
etape au fost apreciate atât la nivelul autorităţilor şi comunităţilor locale cât şi la
nivel central guvernamental, mai ales prin prisma calităţii contribuţiilor
rezultate din dezbaterile publice, de care s-a ţinut seama în definitivarea
Planului Naţional de Dezvoltare al României.
Ca urmare, Guvernul României a decis extinderea programului Agenda
Locală 21 la nivel naţional, cuprinzând peste 40 de noi localităţi sau unităţi
teritoriale până la sfârsitul anului 2007. În acest sens s-a semnat o Convenţie de
colaborare între reprezentanţii Guvernului, Federaţiei Autorităţilor Locale din
România şi Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare prin Centrul
Naţional pentru Dezvoltare Durabilă. Proiectele realizate în perioada 2003-2007
au inclus de această dată şi 6 judeţe şi 2 comune.
Programul a beneficiat de asistenţă tehnică din partea unor experţi ONU,
UE şi ai Institutului Internaţional pentru Dezvoltare Durabilă (Canada), precum
şi din partea unor agenţii de dezvoltare internaţională din Europa şi America.
Elaborarea strategiilor şi planurilor de dezvoltare durabilp a mobilizat în
principal expertiza locală, circa 2.000 de persoane fiind implicate în Comitetele
Locale de Coordonare, Grupurile de lucru şi Oficiile locale AL-21. Pentru
definitivarea seturilor de documente în toate aceste locaţii au fost organizate 90
de dezbateri publice care au reunit peste 10.000 de participanţi.
În cadrul a 6 sesiuni de pregătire pentru participanţii la elaborarea,
implementarea şi monitorizarea în continuare a setului de documente AL-21,
având o tematică diversă, bazată pe evaluarea atentă a nevoilor de instruire şi pe
cerinţele specifice din teritoriu, au fost abordate, printre altele, teme precum
principiile dezvoltării durabile, evaluarea integrată de mediu, metodologia de
identificare a proiectelor prioritare de interes local şi de accesare a fondurilor
UE şi altor surse de finanţare. Au fost organizate două Forumuri Naţionale şi 10
ateliere de lucru sau seminarii pentru diseminarea cunoştinţelor despre
conţinutul programului AL-21 şi rezultatele obţinute în fiecare etapă. Aceste
acţiuni, alături de practica efectivă a lucrului în echipă pentru realizarea AL-21,
au contribuit la îmbunătăţirea capacităţii instituţionale a autorităţilor locale şi la

255
conştientizarea societăţii civile pentru aplicarea preceptelor dezvoltării durabile
pe plan local.
Portofoliile de proiecte agreate de toţi factorii activi la nivel local şi
considerate drept prioritare cuprind peste 1.200 de propuneri care acoperă o
mare varietate de domenii, mergând de la elemente de infrastructură urbană sau
rurală, accesul la utilităţile de bază sau regenerarea unor situri industriale
abandonate până la iniţierea unor acţiuni pentru protecţia mediului şi
conservarea biodiversităţii sau pentru ocrotirea patrimoniului istoric şi cultural.
Documentele finale adoptate în urma dezbaterilor publice au fost publicate în
peste 40.000 de exemplare, în limbile română şi engleză.
În acest fel se realizează o largă informare şi comunicare asupra
rezultatelor
programului AL-21 şi o emulaţie constructivă din partea altor localităţi de a
participa la acest program. Totodată, investitorii români şi străini dispun de un
instrument util pentru deciziile lor de afaceri întrucât au certitudinea că
proiectele incluse în portofoliile convenite au sprijinul comunităţilor locale.
Experienţa acumulată în procesul implementării programului Agenda
Locală 21, reţelele de conlucrare constituite în plan vertical şi orizontal şi
progresele înregistrate în generalizarea bunelor practici prezintă, în cazul
României, un înalt grad de relevanţă pentru punerea în aplicare cu succes a
Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă.
În faza următoare a implementării programului Agenda Locală 21 se va
aplica o abordare structurală intersectorială, corelând obiectivele convenite la
nivelul comunităţilor cu resursele existente şi sistemele de implementare.

8.3.4. Amenajarea teritoriului şi planificarea spaţială

În perspectiva dezvoltării durabile, spaţiul geografic amenajat şi locuit –

cuprinzând elemente fizice naturale şi antropice dar şi elemente instituţionale şi
culturale – reprezintă un complex funcţional care susţine calitatea vieţii
populaţiei şi reprezintă acea parte a avuţiei naţionale de care beneficiază toţi
cetăţenii.
Obiectivul de a realiza coeziunea teritorială a Uniunii Europene este
prezent în Tratatul de Reformă de la Lisabona (13 decembrie 2007) şi a căpătat
treptat contur în documentele adoptate la nivel ministerial încă 1983, cu o
sistematizare mai precisă în Carta de la Leipzig (mai 2007). Coeziunea
teritorială presupune adecvarea resurselor teritoriului (naturale şi antropice) la
necesităţile dezvoltării socio-economice în vederea eliminării disparităţilor şi
disfuncţionalităţilor între diferite unităţi spaţiale în condiţiile păstrării
diversităţii naturale şi culturale a regiunilor.
Chiar în absenţa unei autorităaţi specializate cu activitate permanentă la
nivelul UE, orientările convenite au produs efecte vizibile în promovarea
coeziunii teritoriale prin coordonarea politicilor sectoriale pe baza conceptelor şi

256
tehnicilor planificării spaţiale. Documentele UE subliniază în mod expres
necesitatea ca fundamentarea politicilor naţionale de amenajare a teritoriului şi
planificare spaţială să devină o dimensiune esenţială a Strategiei UE pentru
Dezvoltare Durabilă şi a Strategiei de la Lisabona revizuite.
Aşezările umane, ca subsistem al teritoriului locuit, reprezintă spaţiul
unde problemele economice, sociale şi de mediu trebuie coordonate la scări
spaţiale diferite, instrumentele de implementare fiind amenajarea teritoriului şi
urbanismul. Teritoriul, înţeles ca spaţiu geografic locuit, include elemente fizice
naturale şi antropice, dar şi elemente instituţionale şi culturale, toate integrate
într-un complex funcţional al cărui principal scop şi resursă îl reprezintă
populaţia umană. Asezarea umană ca entitate funcţională, fizică, instituţională şi
culturală reprezintă cadrul de asigurare a unui cât mai înalt nivel al calităţii
vieţii. Aşezările umane trebuie privite în calitate de consumatoare de resurse,
dar şi de generatoare de bunăstare şi potenţială resursă de creativitate, în special
în mediul urban.
Amenajarea teritoriului are un caracter predominant strategic, stabilind
direcţiile de dezvoltare în profil spaţial, care se determină pe baza analizelor
multidisciplinare şi a sintezelor interdisciplinare. Documentele care rezultă din
acest proces au un caracter atât tehnic, prin coordonările spaţiale pe principiul
maximalizării sinergiilor potenţiale ale dezvoltării sectoriale în teritoriu cât şi
legal, având în vedere că, după aprobarea documentaţiilor, acestea devin norme
de dezvoltare spaţială pentru teritoriul respectiv. Aspectele tehnice, legale şi
politice integrate în planurile aprobate de amenajare a teritoriului constituie
elemente care fundamentează planurile regionale de dezvoltare şi constituie
expresia coordonată spaţial şi temporal a politicilor de dezvoltare.
Planurile de amenajare a teritoriului constituie fundamentarea tehnică şi
asumarea politică şi legală a strategiilor în vederea accesului la finanţarea
programelor şi proiectelor din fonduri naţionale şi europene, în particular prin
Programul Operaţional Regional şi programele operaţionale sectoriale. În cadrul
acţiunii de aplicare a Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional au fost
aprobate prin lege, pânâ în luna septembrie 2008, cinci secţiuni: reţele de
transport, apă, arii protejate, reţeaua de localităţi şi zone de risc natural.
În condiţiile specifice ale României, clarificarea regimului juridic al
proprietăţii asupra terenurilor – fie intravilane (construibile), fie extravilane
(preponderent agricole, silvice sau perimetre naturale protejate) – printr-un
sistem cadastral adecvat reprezintă obiectul principal al dezvoltării teritoriale
sănătoase şi precede stabilirea regimului tehnic şi economic prin documentaţii
de urbanism.

8.3.4.1 Planificarea spaţială

Conceptul de planificare spaţială reprezintă un cumul de metode,

programe, proiecte şi acţiuni prin care se realizează dezvoltarea direcţionată,

257
ghidată de strategii explicite, a spaţiului fizic pentru a echilibra componentele
economice, sociale, culturale şi istorice, de peisaj şi mediu natural ale unui
teritoriu. Planificarea spaţială presupune demersuri interdisciplinare şi include
paliere diferite de analiză şi proiectare, constituind baza conceptuală a politicilor
de dezvoltare regională şi intervenind pentru corectarea anomaliilor şi
disfuncţionalităţilor care pot să apară în derularea acestora.
Strategiile, programele şi planurile de amenajare integrată în teritoriu şi
localităţile din România vor trebui, prin urmare, să incorporeze orientările
comune pentru spaţiul amenajat european, cu referinţă prioritară la menţinerea
unui echilibru raţional între interesul privat şi cel public, în condiţiile respectării
stricte a regimului juridic al proprietăţii asupra terenurilor. Se are în vedere
evitarea dispersiei zonelor de locuit, asigurarea diversităţii sociale şi culturale
intraurbane, controlul jocurilor speculative de ocupare a spaţiilor publice şi
peisajului, mixajul optim între elementele funcţionale şi cele sociale. În acest
fel, dezvoltarea echilibrată a localităţilor, îmbinată cu respectarea spaţiului
cultural şi natural, va oferi o contribuţie esenţială la ameliorarea calităţii vieţii în
armonie cu mediul ambiant, la folosirea corectă a resurselor şi la prevenirea
unor evoluţii negative ireversibile.
Pentru întreaga perioadă pâna în anul 2030, îmbunătăţirea condiţiilor de
locuit, inclusiv în cartierele de clădiri multietajate din oraşe, în sprijinul
dezvoltării urbane durabile vizează următoarele obiective:
Adaptarea dinamicii şi caracteristicilor locuinţelor la nevoile prezente şi
viitoare ale populaţiei;
Precizarea direcţiilor de dezvoltare viitoare a construcţiei de locuinţe
(principii de construcţie, materiale şi structură adaptate la condiţiile
specifice);
Dezvoltarea controlată a zonelor rezidenţiale (asigurarea accesului la
utilităţi, transport, servicii publice şi sociale);
Realizarea unor politici de locuire care să integreze grupurile vulnerabile şi
să asigure mixitatea socială;
Constituirea de rezerve funciare suficiente şi dispuse în amplasamente
diverse prin realizarea unor politici locale coerente referitoare la folosinţa
terenurilor;
Asigurarea accesului la condiţii de locuire sigure şi sănătoase pentru
persoanele care nu îşi pot achiziţiona locuinţe pe piaţa liberă.

Orizont 2013. Obiectiv naţional: Integrarea preceptelor stiinţifice ale

planificării spaţiale în programele de dezvoltare regională; modernizarea
cadrului legislativ şi normativ în concordanţă cu orientările de coeziune
teritorială a UE şi cu cerinţele dezvoltării durabile.

În acest scop se prevăd, în completarea măsurilor stabilite prin Programul

Operaţional Regional (a se vedea Capitolul IV.3.1) şi în concordanţă cu

258
prevederile Conceptului Naţional de Dezvoltare Spaţială – România 2025,
următoarele direcţii de acţiune prioritare:
• Completarea cadrului legislativ pentru integrarea viziunii strategice de
planificare spaţială şi amenajare a teritoriului în programele de dezvoltare
regională, pentru eliminarea neclarităţilor privind raportul dintre
proprietatea privată şi cea publică, pentru întărirea prevederilor legale
împotriva urbanismului derogatoriu (care anulează caracterul strategic al
planurilor urbanistice generale - PUG) şi pentru păstrarea integrităţii fizice a
zonelor simbolice cu valoare de patrimoniu, monumentelor istorice şi de
artă şi peisajului;
• Determinarea viitoarelor centre urbane de polarizare a zonelor rurale pentru
a mări gradul de accesibilitate a populaţiei rurale la servicii de calitate
(sănătate, educaţie, servicii sociale);
• Stabilirea cadrului legislativ şi tehnico-normativ pentru demararea unui
program multianual vizând strămutarea locuinţelor aflate în zone de risc
(cutremur, inundaţii, alunecări de teren, avalanşe, poluare chimică sau
radioactivă);
• Elaborarea, aprobarea şi aplicarea normelor care impun consultarea
populaţiei asupra deciziilor de urbanism şi a celor care privesc dezvoltarea
comunităţii;
• Limitarea prin lege a expansiunii spaţiului intravilan al localităţilor urbane
pentru perioada de 10 ani în favoarea restructurării (reciclării) terenurilor
intravilane existente pentru noile investiţii;
• Întocmirea planurilor strategice de dezvoltare a oraşelor mari şi aprobarea
lor ca planuri-temă pentru planurile urbanistice generale, reactualizate
conform principiilor de dezvoltare integrată şi sustenabilitate urbană
acceptate în cadrul UE;
• Întocmirea, la nivelul fiecărei localităţi, a planului local de dezvoltare
durabilă (Agenda Locală 21) cu antrenarea largă şi activă a comunităţii;
• Statuarea obligativităţii ca planurile strategice şi urbanistice pentru oraşele
mari să fie elaborate şi aprobate în corelare cu cele ale unităţilor teritorial-
administrative adiacente;
• Stabilirea şi aplicarea planurilor de măsuri pentru realizarea centurilor verzi-
galbene (spaţii verzi şi terenuri agricole) în jurul oraşelor de rangul I şi II;
mărirea suprafeţelor de spaţii verzi intravilane cu 10 % pentru atingerea
unui indicator de minimum 15 metri pătraţi pe locuitor;
• Lansarea proiectelor pentru sporirea substanţială a spaţiilor de parcare în
oraşele mari;
• Promovarea orientărilor strategice ale UE privind cooperarea teritorială
europeană prin implementarea programelor operaţionale comune în
interiorul frontierelor UE (cu Ungaria şi Bulgaria) şi în zonele frontierei
externe (cu Serbia, Ucraina-Moldova, Ungaria-Slovacia-Ucraina, zona

259
 extinsă a Mării Negre), programului operaţional de cooperare transnaţională
în sud-estul Europei (SEES) şi programelor de colaborare interregională ale
UE, respectiv INTERREG IVC, URBACT II, ESPON 2013 şi INTERACT
2007-2013. În acest scop se va utiliza în regim transfrontalier şi experienţa
pozitivă a României în implementarea Agendei Locale 21.

În perioada 2007-2013 va participa la realizarea obiectivelor de cooperare

teritorială europeană în cadrul a 11 programe finanţate din Fondul European de
Dezvoltare Regională, Instrumentul European de Vecinatate şi Parteneriat şi
Instrumentul de Asistenţă pentru Preaderare, inclusiv în cadrul Grupării
Europene de Cooperare Teritorială (GECT).

Orizont 2020. Obiectiv naţional: Constituirea la nivel regional, conform

strategiilor de dezvoltare spaţială, a sistemului policentric de arii funcţionale
urbane (aglomerări urbane) şi de coridoare de urbanizare în lungul arterelor
de transport de interes european (policentricitate de reţea).

Pe lângă continuarea acţiunilor iniţiate în cadrul implementării

programelor lansate în perioada 2007-2013, se vor urmări următoarele ţinte
orientative:
Asigurarea în totalitate a terenurilor pentru construcţii noi prin reciclarea
terenurilor intravilane şi extravilane desemnate prin planurile strategice sau
restructurarea terenurilor subutilizate sau părăsite şi limitarea expansiunii
zonelor urbanizate;
Realizarea structurilor fizice şi instituţionale care să permită declararea ca
localităţi urbane a viitoarelor centre de polarizare a zonelor rurale;
Reconfigurarea spaţială la nivelul comunelor în vederea micşorării
numărului de unităţi teritorial-administrative;
Dezvoltarea spaţială policentrică şi echilibrată a ariilor cu funcţiuni
metropolitane (Bucureşti şi Timişoara, apoi Constanţa şi Iaşi) şi pregătirea
accesului la categoria de metropole a 4 municipii cu peste 300 mii locuitori
(Braşov, Cluj-Napoca, Craiova şi sistemul urban Galaţi-Brăila);
Realizarea efectivă a centurilor verzi-galbene din jurul oraşelor de rangul I;
atingerea unui indicator de spaţiu verde de 26 metri pătraţi pe locuitor
pentru oraşele de rangul I şi II;
Atingerea unei valori medii pe ţară a indicelui suprafeţei locuibile de 15
metri pătraţi pe locuitor;
Reducerea la 40 % a proporţiei locuinţelor încălzite cu sobe cu combustibil
solid prin înlocuirea instalaţiilor şi introducerea unor sisteme moderne de
încălzire;
Realizarea de spaţii publice de calitate în toate zonele principale ale
oraşelor;

260
 Rezolvarea problemei parcajelor pentru oraşele de rangul I, inclusiv
Municipiul
Bucureşti; dezvoltarea traseelor funcţionale pietonale şi pentru biciclişti în
oraşele de rangul I şi II;
Obţinerea unei mixităţi funcţionale şi sociale optime a localităţilor pentru a
evita enclavizarea socio-economică;
Continuarea şi amplificarea programelor de colaborare transfrontalieră,
transnaţională şi interregională pentru a asigura îndeplinirea obiectivelor de
coeziune teritorială a Uniunii Europene şi a îmbunătăţi conectivitatea şi
interacţiunea cu spaţiile învecinate.

Orizont 2030. Obiectiv naţional: Structurarea şi dezvoltarea reţelei

extinse de localităţi urbane şi rurale ca premisă pentru afirmarea regiunilor
României ca entităţi dinamice, atragătoare şi competitive şi pentru racordarea
lor deplină la spaţiul european.

În acest sens se prevăd ca ţinte orientative:

• Creşterea nivelului de urbanizare până la 70 % prin atingerea indicatorilor
care să permită includerea a circa 650 de localităţi rurale în categoria de
oraşe şi prin aplicarea generalizată a instrumentelor de dezvoltare urbană
integrată;
• Realizarea principalelor elemente ale tramei naţionale de interconectare
funcţională a regiunilor României (inclusiv prin coridoarele transcarpatice)
ca armătura a dezvoltării lor durabile şi a racordării lor la sistemul european;
• Folosirea politicilor şi instrumentelor de amenajare a teritoriului pentru
refacerea fondului forestier, renaturarea luncii Dunării, re-crearea bazinelor
naturale de retenţie a apelor şi reabilitarea zonei de litoral;
• Realizarea centurilor verzi-galbene în jurul oraşelor de rangul II; atingerea
unui indicator de spaţiu verde de 35 metri pătraţi pe locuitor pentru oraşele
de rangul I şi II;
• Încheierea programului de strămutare a locuinţelor aflate în zone de risc la
hazardurile naturale sau antropice;
• Atingerea unei valori medii pe ţară a indicelui suprafeţei locuibile de 17
metri pătraţi pe locuitor.

8.3.4.2 Cadastrul României

Cadastrul general reprezintă singurul sistem unitar şi obligatoriu de

evidenţă tehnică, economică şi juridică prin care se realizează identificarea,
descrierea şi înregistrarea în documentele cadastrale a imobilelor de pe întreg
teritoriul ţării, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar, în vederea înscrierii
acestora în cartea funciară.

261
 Spre deosebire de marea majoritate a statelor membre ale UE, România
nu dispune înca de un cadastru general conţinând date esenţiale complete pentru
întregul teritoriu al ţării privind delimitarea unităţilor teritorial-administrative, a
proprietăţilor, a suprafeţelor cu destinaţie economică (inclusiv imobiliar-
edilitare), imobilelor, ecosistemelor terestre şi acvatice (inclusiv arealele
protejate), siturilor cu valoare istorică (inclusiv cele arheologice) sau cele
făcând parte din patrimoniul cultural.
Pe teritoriul actual al României, un sistem de publicitate imobiliară
(„Cartea Funduară”), pentru evidenţa tehnică şi fiscală a terenurilor, a funcţionat
încă din secolul XIX în provinciile aflate atunci în componenţa Imperiului
Austro-Ungar (Transilvania, Banat şi Bucovina). După Marea Unire din 1918,
legislaţia corespunzătoare privind organizarea cadastrului funciar şi
introducerea cărţii funciare pe întreg teritoriul naţional a fost promulgată abia în
anul 1933 şi apoi modificată în 1938. Instalarea regimului comunist (1948-
1989) a întrerupt procesul de aplicare a acestei legi, preocupările în materie
limitându-se doar la evidenţa funciară a terenurilor pe categorii de folosinţă şi
deţinători, dar fără efect juridic prin publicitate imobiliară în cartea funciară.
Pentru a răspunde noilor cerinţe ale unei economii funcţionale de piaţă şi
a realiza treptat alinierea la reglementările juridice şi practicile ţărilor din
Uniunea Europeană, s-a înfiinţat Prin Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr.
41/2004 pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii
imobiliare nr. 7/1996, aprobată prin Legea nr. 499/2004 Agenţia Naţională de
Cadastru şi Publicitate Imobiliară. Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate
Imobiliarş are în subordine Centrul Naţional de Geodezie, Cartografie,
Fotogrammetrie şi Teledetecţie, iar la nivelul fiecărui judeţ şi în municipiul
Bucuresti oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară.
Dezbaterile pe marginea proiectului Strategiei la nivel naţional şi mai ales
cele desfăşurate în cele 8 regiuni de dezvoltare ale României, precum şi
numeroasele semnalări primite din partea specialiştilor şi a formaţiunilor
interesate ale societăţii civile au scos în evidenţă necesitatea intensificării
acţiunilor concrete pentru a urgenta realizarea Cadastrului General prin
eşalonarea realistă a lucrărilor complexe ce se cer executate.
Caracterul prioritar al acestei acţiuni este subliniat de numărul mare de
litigii de proprietate (multe dintre acestea legate de ambiguităţi de delimitare)
aflate pe rolul instanţelor judecatoreşti şi de necesităţile imediate privind
efectuarea corectă a plăţilor directe către producătorii agricoli.
În mod deosebit se impune folosirea sistemului cadastral pentru
delimitarea perimetrelor de interes special, din punct de vedere ecologic, istoric
şi cultural în vederea protejării efective a acestora faţă de agresiunea
speculatorilor şi dezvoltatorilor imobiliari, precum şi faţă de deturnarea lor în
alte scopuri (elemente de infrastructură, parcuri industriale, acumulări de apă
etc.).

262
 Se estimează că finalizarea cadastrului general la nivel naţional pe baza
planului cadastral index va putea avea loc estimativ în jurul anului 2020, având
ca rezultat:
• Asigurarea unei baze reale în vederea garantării dreptului de proprietate;
• Susţinerea dezvoltării pieţei imobiliare şi a creditului ipotecar;
• Stabilirea unei baze reale de impozitare;
• Asigurarea transparenţei şi a accesului la informaţia publică.

În acest scop se va adopta şi implementa un plan de acţiune pentru

realizarea pe etape a următoarelor obiective specifice:

Orizont 2013. Obiectiv naţional: Modernizarea cadrului legal,

consolidarea capacităţii instituţionale şi efectuarea lucrărilor preliminare în
vederea introducerii cadastrului general.

• Modificarea cadrului legal; dezvoltarea de manuale operaţionale

(regulamente etc.) urmare a derulării unui proiect pilot de introducere a
cadastrului general într-o comună (2007-2008);
• Consolidarea capacităţii instituţionale a tuturor celor care vor fi implicaţi în
procesul de introducere a cadastrului general; programe de instruire (2007-
2012);
• Extinderea la nivel naţional a sistemului informatic existent (2007-2008) şi
modernizarea acestuia (2007-2010);
• Conversia în format digital a cărţilor funciare (11 milioane) şi a
documentaţiilor cartografice existente (4 milioane) – (2007-2010);
• Aerofotografierea şi realizarea ortofotoplanurilor digitale pentru 24 oraşe
resedinţă de judeţ, scara 1:1.000 şi pentru municipiul Bucureşti şi zonele
limitrofe, scara 1:500;
• Introducerea cadastrului general în aproximativ 10 judeţe (2009-2012);
• Aerofotografierea şi realizarea ortofotoplanurilor digitale, scara 1:5.000 –
refacerea ortofotoplanului pentru întreaga ţară (o dată la 5 ani), utilizabil şi
pentru LPIS;
• Campanii de conştientizare a populaţiei referitor la procesul de introducere a
cadastrului general (2009-2012);
• Achiziţionarea/amenajarea de spaţii adecvate de birouri (20) atât la nivel
central cât şi la nivel local (2007-2012).

Orizont 2020. Obiectiv naţional: Finalizarea, în linii generale, a

cadastrului general al României şi asigurarea transparenţei şi accesibilităţii
sistemului.

263
• Realizarea cadastrului general şi a bazei de date cadastrale reale, inclusiv
deschiderea cărţilor funciare pentru 100 % din suprafaţa teritoriului
naţional;
• Realizarea sistemului informaţional geografic al fondului imobiliar-edilitar
pentru municipiile şi oraşele ţării precum şi pentru localităţile reşedinţe de
comune; al fondului apelor de suprafaţă (cadastrul apelor) privind condiţiile
naturale, lucrările de stăpânire şi folosire a apelor precum şi cele pentru
protecţia calităţii apei; al fondului forestier (cadastrul forestier) pentru
inventarierea şi evidenţa terenurilor cu vegetaţie forestieră în scopul
exploatării raţionale şi consolidării pădurilor şi ecosistemelor asociate
fondului forestier;
• Finalizarea realizării sistemului informaţional geografic al fondului căilor de
comunicaţie terestre (cadastrul drumurilor publice judeţene şi comunale,
cadastrul căilor ferate secundare) şi a delimitării cadastrale a perimetrelor de
interes special din punct de vedere ecologic, istoric şi cultural.
• Mentenanţa (întreţinerea, actualizarea) continuă a cadastrului general şi a
sistemelor informaţionale geografice specifice domeniilor de activitate
(cadastre de specialitate) ca sisteme deschise pentru a evita perimarea
informaţiilor din bazele de date.

Orizont 2030. Obiectiv naţional: Asigurarea compatibilităţii şi

interoperativităţii depline a sistemului cadastral din România cu standardele
de fiabilitate şi siguranţă a datelor din celelalte state ale UE.

• Finalizarea realizării cadastrului general pentru întreaga suprafaţă a ţării;

• Realizarea sistemului informaţional geografic al fondului imobiliar-edilitar
pentru restul localităţilor rurale aparţinătoare comunelor;
• Realizarea sistemului informatic al cadastrului şi publicităţii imobiliare la
nivelul tuturor unităţilor administrativ-teritoriale, al judeţelor şi al întregii
ţări şi asigurarea accesului controlat la acest sistem pentru toţi utilizatorii
potenţiali.

8.3.5. Dimensiunea culturală a dezvoltării durabile

Păstrarea patrimoniului cultural, creaţiei contemporane şi diversităţii

culturale, ca premisă a coeziunii şi solidarităţii europene, este menţionată în
mod expres în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a UE şi se regăseşte în
principalele documente politice ale Uniunii Europene, inclusiv în Tratatul de la
Lisabona, precum şi într-o serie de convenţii multilaterale adoptate sub egida
UNESCO sau a Consiliului Europei. Importanţa dimensiunii culturale la nivelul
Uniunii Europene este evidenţiată de faptul că în domeniul creaţiei şi serviciilor

264
culturale lucrează aproximativ 6 milioane de cetăţeni europeni, reprezentând 3,1
% din totalul locurilor de muncă în UE.
Tema protecţiei şi valorificării bunurilor culturale (imobile, mobile şi
imateriale, peisajele culturale) revine frecvent în dezbaterile Parlamentului
European, generând iniţiative importante cum ar fi introducerea unei sigle a
patrimoniului european, măsuri suplimentare pentru protecţia proprietăţii
intelectuale, inclusiv pentru creaţiile online, realizarea unui echilibru raţional
între libertatea de acces şi combaterea pirateriei digitale, promovarea unui cadru
fiscal favorabil industriilor culturale. Se subliniază, de asemenea, valoarea
intrinsecă şi perenă a diversităţii şi creativităţii culturale şi se recomandă
prudenţă în aplicarea mecanică a logicii strict economice la domeniul cultural.
Dezvoltarea durabilă, ca obiectiv strategic fundamental, presupune
încetăţenirea unor practici şi instrumente libere şi diverse de acces la educaţie şi
cunoaştere, la tezaurul cultural al propriei naţiuni şi al umanităţii în ansamblu, la
toate resursele care pot dezvolta creativitatea şi spiritul novator. Este vorba de
asigurarea şansei pentru toţi indivizii de a deveni producători de cultură,
depaşind astfel statutul de simpli consumatori de divertisment.
În esenţă, principiile dezvoltării durabile se aplică în egală măsură
patrimoniului cultural ca şi capitalului natural, fiind vorba de resurse moştenite
de care trebuie să beneficieze şi generaţiile următoare. Întrucât avem de-a face
cu resurse neregenerabile, eventuala lor irosire, din ignoranţă sau neglijenţă,
devine astfel irecuperabilă şi ireversibilă.

Orizont 2013. Obiectiv naţional: Crearea şi menţinerea unui cadru

legislativ şi instituţional coerent, congruent cu reglementările şi practicile
existente în cadrul UE; implementarea primei faze a planurilor de măsuri
pentru inventarierea, protejarea şi valorificarea patrimoniului cultural
naţional şi racordarea lui deplină la spaţiul european şi universal al valorilor
culturale; creşterea accesului tuturor categoriilor de populaţie, din toate
zonele şi mediile sociale, la informaţie şi cultură şi îmbunătăţirea statutului
social şi economic al creatorului şi artistului.

Activităţile privind patrimoniul cultural naţional sunt în prezent

reglementate de un număr de 43 de acte normative (legi, inclusiv cele pentru
ratificarea unor convenţii europene sau internaţionale în materie, ordonanţe sau
hotărâri ale Guvernului, ordine ale ministrului Culturii şi Cultelor) şi se
realizează, sub coordonarea Ministerului de resort, de către ministerele de linie
şi agenţiile relevante, autorităţile publice locale, serviciile deconcentrate sau
subordonate MCC (institute de cercetare, muzee, instituţii de artă, centre de
cultură), în colaborare cu asociaţii profesionale, organizaţiile neguvernamentale
şi universităţi.
La 18 aprilie 2008 s-a înfiinţat, printr-o Decizie a Preşedintelui României,
Comisia Prezidenţială pentru Patrimoniul construit, situri istorice şi naturale, cu

265
caracter pluridisciplinar, care urmează să prezinte în termen de 6 luni un raport
referitor la situaţia actuală, să elaboreze o strategie pe termen mediu şi lung
privitoare la modalităţile de protejare şi promovare a patrimoniului cultural, să
identifice măsuri eficiente la nivel instituţional pentru o mai bună coordonare şi
implementare a politicilor prioritare, să elaboreze un Ghid al patrimoniului
construit, siturilor istorice şi naturale. În acest fel se urmăreşte generarea unei
abordări coerente la nivel naţional în acord cu reglementările europene în
domeniu.
Proiectul de Strategie în domeniul Patrimoniului Cultural Naţional 2008-
2013, elaborat în februarie 2008, defineşte patrimoniul naţional ca un ansamblu
de resurse mostenite, identificate ca atare indiferent de regimul de proprietate,
care reprezintă mărturia şi expresia valorilor, credinţelor, cunostinţelor şi
tradiţiilor aflate în continuă evoluţie şi cuprinde toate elementele rezultate din
interacţiunea dintre factorii umani şi naturali de-a lungul timpului. Strategia
evocă drepturile culturale de bază, aşa cum sunt fundamentate la nivelul Uniunii
Europene, şi stabileşte ca principii generale: participarea cetăţenilor,
îmbunătăţirea administraţiei în sectorul patrimoniului cultural, dezvoltarea
resurselor culturale şi folosirea durabilă a resurselor patrimoniului.
Prioritaţile generale identificate în această Strategie sunt: realizarea
inventarului şi a codului patrimoniului cultural naţional precum şi a unui sistem
informaţional operativ şi eficient care să conecteze, în condiţii de transparenţă,
autorităţile centrale şi locale, instituţiile specializate şi formaţiunile societăţii
civile cu atribuţii sau interese în domeniu.

(a) în domeniul conservării şi valorificării patrimoniului cultural naţional

obiectivele stabilite se concentrează pe următoarele domenii de intervenţie:

(i) Patrimoniul imobil (monumente arheologice şi arhitecturale incluzând

cetăţi, curţi domneşti, biserici fortificate, castele, conace, palate, cule, clădiri
civile urbane, biserici din lemn, muzee etnografice în aer liber, biserici rupestre,
biserici şi ansambluri mânăstireşti, arhitectură industrială, monumente de
arhitectură populară, precum şi complexe paleolitice, neolitice şi eneolitice,
asezări şi necropole din epoca bronzului, fortificaţii şi asezări din prima epocă a
fierului, fortificaţii dacice, oraşe antice, edificii, monumente medievale,
rezervaţii arheologice):
• Menţinerea unui cadru legislativ coerent prin eliminarea excesului de
reglementare şi corelarea cu obiectivele planificării spaţiale, stabilizarea
legislaţiei secundare şi descentralizarea mecanismelor de avizare cu
implicarea specialiştilor calificaţi în domeniul protejării şi restaurării
monumentelor;
• Stabilirea priorităţilor şi eşalonarea multi-anuală a finanţării în privinţa
lucrărilor de restaurare, punere în valoare şi revitalizarea monumentelor,

266
 ansamblurilor şi siturilor istorice, cu accent pe cele care prezintă posibilităţi
rapide de atragere a publicului şi de amortizare a cheltuielilor;
• Dezvoltarea unor planuri integrate de protejare a patrimoniului cultural şi
natural cu participarea directă a specialiştilor din domeniile planificării
teritoriului, urbanismului, conservării şi restaurării monumentelor, industriei
turismului, arhitecţilor peisagişti, ecologilor, sociologilor etc.;
descentralizarea deciziei în domeniul punerii în valoare a bunurilor culturale
imobile;
• Asigurarea unui mecanism pentru dezvoltarea durabilă a zonelor protejate
pe baza conservării integrate a patrimoniului cultural imobil;
• Acordarea unei priorităţi majore formării profesionale a specialiştilor în
toate profesiile necesare, de la cele de cercetare şi evidenţă, până la cele de
întreţinere fizică a monumentelor restaurate şi revitalizate prin revizuirea
sistemului de formare postuniversitară, stagii în străinătate şi perfecţionare
continuă;
• Responsabilizarea şi conştientizarea unor paliere sociale diverse asupra
rolului patrimoniului cultural imobil în păstrarea identităţii naţionale şi
locale şi în realizarea coeziunii sociale;
• Menţinerea monumentelor înscrise în lista patrimoniului mondial într-un
stadiu optim de conservare prin măsuri de consolidare în cazul riscului unor
degradări iminente, retrasarea reţelei de artere de circulaţie şi acces cu
salvgardarea peisajului autentic, amplasarea facilităţilor turistice astfel încât
să nu impieteze asupra integrităţii monumentelor şi zonelor de protecţie,
realizarea de măsuri promoţionale;
• Dezvoltarea unor programe comune cu parteneri din UE şi alte state pentru
protejarea patrimoniului cultural imobil şi a peisajelor, mai ales în zonele de
graniţă, inclusiv la nivelul autorităţilor locale în cadrul euroregiunilor;
utilizarea experienţei şi lecţiilor învăţate din programele ”Sibiu – capitala
culturală a Europei” (2007) şi „Programul Regional pentru Patrimoniul
Cultural şi Natural din Sud-estul Europei 2003-2008 (RPSEE)”;
• Revizuirea unor prevederi ale legislaţiei financiare pentru a stimula
utilizarea unor surse suplimentare de finanţare în vederea protejării
monumentelor istorice şi creşterii independenţei faţă de subvenţiile
bugetare;
• Completarea inventarului de patrimoniu imobil prin identificarea valorilor
culturale neclasate, corectarea erorilor şi includerea de noi categorii de situri
protejate (industriale, balneare, construcţii din secolul XX etc.).

(ii) Patrimoniul mobil (muzee, arhive, colecţii cu specific de artă, arheologie şi

istorie, ştiinţă şi istorie, etnografie şi antropologie, specializate):
• Perfecţionarea cadrului legislativ şi normativ în materie;

267
• Asigurarea accesului larg al publicului la muzee şi colecţii prin acţiuni
promoţionale adecvate şi anunţarea planurilor expoziţionale cu cel puţin doi
ani înainte;
• Introducerea unor module speciale la nivel universitar şi post-universitar
pentru pregătirea şi formarea continuă a specialiştilor muzeografi şi în
management şi marketing cultural;
• Menţinerea în stare optimă a exponatelor şi stabilirea unor programe clare,
cu ordine de priorităţi, pentru lucrările necesare de întreţinere şi restaurare;
• Diversificarea sferei de activităţi a aşezămintelor muzeale pentru a prelua
unele dintre atribuţiile unui centru cultural în calitate de mediator cultural şi
furnizor de servicii culturale;
• Dezvoltarea substanţială a schimburilor de expoziţii cu muzeele din ţările
Uniunii Europene şi din alte state şi efectuarea unor proiecte comune de
cercetare;
• Includerea muzeelor şi colecţiilor în ansambluri culturale care să constituie
poli de atracţie pentru vizitatori şi dezvoltarea infrastructurii aferente;
• Adoptarea unor măsuri suplimentare pentru asigurarea integrităţii şi
securităţii fizice a bunurilor culturale muzeale împotriva furtului, distrugerii
sau deteriorării şi altor factori de risc naturali sau antropici.

(iii) Patrimoniul imaterial şi etnografic (tradiţii şi expresii orale având limba

drept vector principal, artele vizuale şi ale spectacolului, practici sociale,
ritualuri şi evenimente festive, datini, cunoştinţe şi practici legate de natură şi
univers, artizanat tradiţional):
• Identificarea, documentarea, cercetarea, inventarierea şi actualizarea
permanentă a diverselor elemente ale patrimoniului imaterial cu participarea
specialiştilor, comunităţilor şi organizaţiilor societăţii civile;
• Prezervarea, promovarea şi punerea în valoare a patrimoniului prin
programe la nivel naţional şi regional şi susţinerea din resurse publice a
proiectelor şi iniţiativelor în acest domeniu;
• Transmiterea în forme autentice a conţinuturilor specifice prin sistemul de
educaţie formală şi informală şi prin mijloacele de informare în masă;
• Implementarea unor programe speciale de formare a artizanilor şi creatorilor
populari în vederea însuşirii tehnicilor, materialelor şi formelor de expresie
tradiţionale pentru prezervarea autenticităţii şi stimularea creativităţii şi
inovării; stabilirea procedurilor de acreditare sau autorizare a formatorilor şi
de emitere a certificatelor de calificare;
• Asigurarea protecţiei legale a proprietăţii intelectuale a comunităţilor asupra
formelor de expresie tradiţionale create înlăuntrul lor şi care le exprimă
identitatea spirituală, precum şi a artizanilor şi creatorilor populari;
• Proiectarea unei reţele multifuncţionale la nivel naţional şi local (muzee
etnografice, şcoli populare de artă, ansambluri folclorice, asociaţii

268
 voluntare) care să potenţeze capacităţile creative şi iniţiativele de valorizare
şi reinserţie a patrimoniului imaterial în coordonatele vieţii comunitare.

(b) În domeniul creaţiei contemporane şi diversităţii culturale Planul

Naţional Unic de Dezvoltare 2007-2013, secţiunea Cultură, Culte,
Cinematografie, stabileşte o serie de obiective strategice şi direcţii de acţiune:

(i) Artele spectacolului:

• Diversificarea tipurilor de ofertă şi a formelor de expresie artistică, inclusiv
prin susţinerea proiectelor care vizează organizarea de turnee şi micro-
stagiuni în zonele unde nu există colective artistice permanente, organizarea
de festivaluri, gale, concursuri de creaţie şi de interpretare la nivel naţional,
regional şi local;
• Consolidarea şi diversificarea structurilor instituţionale prin continuarea
descentralizării administrative şi financiare, dezvoltarea infrastructurii
instituţiilor de spectacol şi dotarea lor cu echipamente moderne;
• Asigurarea adresabilităţii ofertei şi, implicit, creşterea audienţelor;
cultivarea trăsăturilor distinctive ale artelor spectacolului din diferite zone şi
comunităţi;
• Stimularea creaţiei şi promovarea artelor interpretative; susţinerea
mobilităţii profesionale şi a circulaţiei artiştilor;
• Stimularea comunicării inter-culturale prin organizarea schimburilor de
turnee artistice şi sprijinirea participării artiştilor români la evenimente
internaţionale.

(ii) Lectură publică şi biblioteci:

• Actualizarea şi completarea colecţiilor de bibliotecă; modernizarea
incintelor şi a serviciilor oferite;
• Redefinirea rostului bibliotecilor publice prin conectarea lor la societatea
informatică şi tehnologică, asumarea rolului de „mediatecă” prin
îmbogăţirea colecţiilor oferite cu noi tipuri de materiale în format video,
electronic şi multimedia;
• Îmbunătăţirea calităţii prestaţiei bibliotecarilor şi a capacităţii lor de a iniţia
programe culturale complexe, inclusiv pentru prezervarea memoriei
colective a comunităţilor locale.

(iii) Artele vizuale (sculptura, pictura, gravura, litografia, arta monumentală,

scenografia, tapiseria, ceramica, plastica sticlei şi a metalului, desen, design,
alte forme de artă aplicată, arta fotografică şi procedeele asimilate):
• Stimularea potenţialului creativ prin consultarea şi implicarea directă a
artiştilor în elaborarea politicilor şi reglementărilor care privesc activitatea
acestora;

269
• Protecţia drepturilor de autor şi sprijinirea organizării de asociaţii
profesionale sau sindicale ale liber-profesioniştilor pentru asigurarea
securităţii lor sociale, siguranţei muncii şi ocupării;
• Sporirea interesului publicului pentru artele vizuale prin creşterea numărului
şi diversificarea funcţionalităţilor spaţiilor de expunere, sprijinirea formării
pieţei specifice şi desfăşurarea unor programe de „educaţie pentru artă” în
cadrul învăţământului formal şi informal.

(iv) Industriile culturale:

• Creşterea rentabilităţii şi competitivităţii industriilor culturale româneşti pe
piaţa UE şi internaţională prin susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii în
domeniu, revizuirea mecanismelor de acordare a ajutoarelor de stat,
identificarea şi utilizarea unor surse suplimentare de finanţare, inclusiv prin
încurajarea parteneriatelor public-privat;
• Îmbunătăţirea statutului social şi economic al creatorului şi artistului;
• Promovarea unor mecanisme eficace de protejare a proprietăţii intelectuale,
inclusiv prin sisteme de marcare a operelor produse, atât în formate clasice
cât şi în forme digitale sau virtuale, combaterea pirateriei şi contrafacerilor;
• Facilitarea accesului la produsele culturale, inclusiv prin comenzi şi achiziţii
din fonduri publice.

(v) Aşezăminte culturale (case de cultură, universităţi populare, şcoli populare

de arte şi meserii, cămine culturale, centre de cultură, formaţii artistice şi
ansambluri profesioniste, centre zonale pentru educaţia adulţilor, Centrul
Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale şi filialele sale
judeţene):
• Asigurarea coerenţei sistemului la nivelul fiecărei comunităţi prin
fructificarea sinergiilor între actorii locali şi evitarea paralelismelor;
creşterea responsabilităţii autorităţilor locale pentru buna funcţionare a
aşezămintelor;
• Reabilitarea şi dezvoltarea infrastructurii aşezămintelor, dotarea lor cu
echipament modern;
• Redefinirea şi completarea funcţiilor tradiţionale ale aşezămintelor; crearea
unor centre de resurse şi asistenţă pentru elaborarea de programe şi proiecte
şi accesarea unor surse suplimentare de finanţare.

Orizonturi 2020 şi 2030.

Stabilirea obiectivelor naţionale pentru aceste orizonturi de timp nu apare
posibilă întrucât documentele şi studiile elaborate până în prezent nu permit
identificarea unor priorităţi de perspectivă în domeniu.

270
 8.3.6. Capacitatea administrativă şi calitatea serviciilor publice; dezvoltarea
durabilă ca măsură a eficienţei guvernării şi a calităţii politicilor publice

Încă de la începutul procesului de tranziţie la democraţia pluralistă şi

economia de piaţă funcţională a devenit evident în România, ca şi în celelalte
ţări post-comuniste, ca îmbunătăţirea radicală a calităţii guvernării prin creşterea
eficienţei, credibilităţii şi transparenţei este esenţială pentru succesul
ansamblului de reforme în viaţa politică, economică şi socială şi pentru clădirea
încrederii cetăţenilor în administraţia publică.
Cerinţele privind dezvoltarea capacităţii administrative sunt subliniate în
orientările strategice ale Uniunii Europene privind coeziunea, în Strategia de la
Lisabona revizuită şi în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă reînnoită a UE din
2006.
Importanţa acordată acestor aspecte în România a crescut treptat în
perioada 1992-2001, cu asistenţă din partea programului PHARE al UE, însă
progresele au fost inegale şi s-au dovedit insuficiente faţă de complexitatea
cerinţelor de modernizare şi eficientizare a administraţiei publice. O strategie
naţională în domeniul reformei administraţiei publice a fost adoptată abia în
2001 şi actualizată în 2004 în scopul accelerării schimbărilor necesare în
perioada de pre-aderare la UE. Pentru schimbarea fundamentală a legăturii
dintre funcţiile politice şi cele administrative din administraţia publică şi ţinând
seama de calitatea scăzută a serviciilor publice oferite, de motivarea insuficientă
a funcţionarilor publici, de manifestările de corupţie în sistem şi de imaginea
nefavorabilă în faţa opiniei publice, obiectivele pe termen mediu au vizat:
• Stabilirea procedurilor de recrutare, gestiune şi formare a funcţionarilor
publici prin norme şi reguli care pot fi puse efectiv în aplicare;
• Reforma sistemului de salarizare în sensul omogenizării şi tratării echitabile
a tuturor categoriilor de funcţionari publici;
• Ameliorarea imaginii administraţiei publice prin creşterea transparenţei
actului administrativ şi luarea unor măsuri anticorupţie ferme, vizibile
pentru opinia publică.

Acţiunile ulterioare s-au concentrat pe adoptarea, în 2006, a unui pachet

legislativ pentru aplicarea reformelor în administraţie şi crearea cadrului
instituţional necesar în contextul descentralizării şi deconcentrării. Au fost
înfiinţate, încă din 1999, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici pentru
gestionarea funcţiei publice şi Institutul Naţional de Administraţie pentru
formarea iniţială şi continuă a funcţionarilor publici şi a celor contractuali din
administraţia publică. Programul Operaţional „Dezvoltarea Capacităţii
Administrative 2007-2013”, aprobat de Comisia Europeană în noiembrie 2007,
prevede un ansamblu de măsuri menite să determine o îmbunătăţire substanţială
a eficienţei, trasparenţei şi responsabilităţii actului administrativ la toate
nivelurile.

271
 Orizont 2013. Obiectiv naţional: Crearea unei administraţii publice mai
eficiente şi capabile să genereze politici publice adecvate şi să le gestioneze în
mod eficace în scopul implementării principiilor dezvoltării durabile.

Strategiile naţionale şi reglementările legale în domeniu vizează

îndeplinirea următoarelor obiective specifice pentru această perioadă de
referinţă:
(i) Creşterea capacităţii administraţiei publice prin realizarea unor
îmbunătăţiri de structură şi proces în managementul ciclului de politici
publice

Măsurile avute în vedere pornesc de la constatarea persistenţei unor

slabiciuni în sistemul administraţiei centrale şi locale în privinţa abilităţii de a
gestiona procesul de planificare, formulare, implementare şi evaluare a
politicilor publice, precum şi în privinţa capacităţii de definire clară a
obiectivelor şi de coordonare a acţiunilor intersectoriale, ceea ce duce la niveluri
scăzute de eficienţă în furnizarea de servicii publice. Se ia în consideraţie faptul
că, deşi s-a format o anumită expertiză în planificare şi management,
mecanismele de evaluare şi feedback sunt încă foarte slabe. Se urmăreşte în
acest cadru şi depăşirea deficienţelor existente în evaluarea impactului
programelor sau proiectelor propuse spre implementare asupra mediului
inconjurător.
Grupurile ţintă vizate în cadrul acestui obiectiv sunt ministerele, agenţiile
aflate în subordinea guvernului sau ministerelor, autorităţile publice locale şi
structurile lor asociative, organizaţiile neguvernamentale relevante, instituţiile
de învăţământ superior şi cercetare, având următoarele domenii de intervenţie:
• Îmbunătăţirea procesului de luare a deciziilor la nivel politico-administrativ
prin: perfecţionarea instrumentelor şi metodologiilor stabilite şi
eficientizarea cadrului instituţional specific orientării către politici publice,
inclusiv planificarea strategică şi bugetarea pe programe, care să ducă la o
operativitate sporită şi la reducerea costurilor în administraţia publică;
însuşirea şi aplicarea celor mai bune practici existente în alte ţări ale UE;
instruirea specialiştilor implicaţi în procesul de formulare a politicilor
publice; implementarea unor programe de instruire în domeniul planificării
strategice pentru personalul de conducere din administraţie, inclusiv
programe de formare a formatorilor; dezvoltarea de mecanisme pentru
promovarea şi implementarea iniţiativelor de parteneriat la toate nivelurile
pentru a asigura implicarea factorilor interesaţi în formularea politicilor
publice;
• Creşterea responsabilizării administraţiei publice prin: dezvoltarea de
metodologii şi instrumente pentru îmbunătăţirea sistemelor şi procedurilor
de măsurare a performanţelor şi de raportare, inclusiv a mecanismelor de
feedback, luându-se în consideraţie opinia societăţii civile şi a cetăţenilor;

272
 cursuri de pregătire pentru îmbunătăţirea calităţii şi frecvenţei raportării
performanţelor către beneficiarii direcţi ai serviciilor publice şi către
grupurile de cetăţeni; însuşirea de tehnici pentru măsurarea performanţelor
şi raportare prin indicatori şi proceduri de monitorizare şi evaluare;
dezvoltarea unei baze de date la nivel naţional pentru colectarea, raportarea,
analiza şi publicarea datelor statistice relevante cu privire la performanţele
administraţiei publice locale; elaborarea metodologiilor şi cadrului
instituţional pentru extinderea evaluării de politici şi programe la nivelul
administraţiei centrale şi locale;
• Îmbunătăţirea eficienţei organizaţionale vizând introducerea unei noi culturi
administrative în ansamblul structurilor administraţiei publice, dar
concentrându-se, în mod prioritar, asupra sectoarelor de sănătate, educaţie şi
asistenţă socială, prin: revizuirea structurilor existente şi implementarea
unor instrumente moderne de management în fiecare sector, stabilirea şi
operaţionalizarea unor structuri noi; introducerea unor proceduri de evaluare
a managementului calităţii actului administrativ; implementarea unui sistem
de management al performanţelor resurselor umane; dezvoltarea funcţiei de
management în cadrul instruirii personalului din administraţia publică;
instituirea unor programe post-universitare de formare managerială a
personalului cu funcţii de conducere; introducerea unor module de pregătire
în domenii ca achiziţiile publice, dezvoltarea de proiecte, limbi străine,
licitarea şi managementul proiectelor etc.

Prin implementarea acestor măsuri se va asigura elaborarea, până în 2015,

a 19 ghiduri, metodologii sau proceduri de lucru (faţă de 3 în 2007), efectuarea,
până în 2015 a circa 380 mii zile de instruire pentru personalul administrativ la
toate nivelurile (faţă de 1.000 în 2006) şi certificarea competenţelor unui număr
de 75.000 de persoane, reducerea în 2012 a sarcinilor administrative cu 20 %
faţă de anul 2007, operaţionalizarea până în 2015 a 287 de structuri nou create
sau reorganizate.

(ii) Îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei furnizării serviciilor publice, cu

accent pe procesul de descentralizare

Acţiunile stabilite urmăresc remedierea deficienţelor semnalate în

privinţa definirii neclare a responsabilităţilor între diverse instituţii şi niveluri
ale administraţiei, transferului incomplet al puterii de decizie şi mijloacelor
financiare către unităţile şi serviciile descentralizate, calităţii şi promptitudinii în
furnizarea serviciilor publice. Se va asigura aducerea deciziilor de implementare
mai aproape de cetăţean şi îmbunătăţirea timpului de răspuns, introducerea unor
instrumente de măsurare a performanţelor din punctul de vedere al costurilor şi
calităţii serviciilor furnizate către cetăţeni. În acest scop, principalele domenii
de intervenţie sunt:

273
• Sprijin pentru procesul de descentralizare prin: training şi asistenţă tehnică
pentru structurile implicate în planificarea şi coordonarea procesului de
descentralizare; elaborarea unor proceduri de cooperare între administraţia
centrală şi locală şi între autorităţile locale şi unităţile de sănătate, educaţie
şi asistenţă socială descentralizate; training pentru funcţionarii publici din
administraţia locală şi pentru managerii noilor servicii descentralizate;
evaluarea fazelor pilot ale procesului de descentralizare a serviciilor publice
şi implementarea recomandărilor rezultate din analize; optimizarea
structurilor pentru noile servicii descentralizate; elaborarea de studii şi
strategii în sprijinul iniţiativelor de descentralizare;
• Îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei furnizării serviciilor publice prin:
abordarea complexităţii proceselor şi reglementărilor din perspectiva
cetaţenilor şi a mediului de afaceri în vederea simplificării şi reducerii
sarcinilor administrative; monitorizarea şi reducerea timpului de furnizare a
serviciilor cu reducerea corespunzătoare a costurilor; introducerea unui
sistem de evaluare a calităţii serviciilor care să includă obiective măsurabile
pentru serviciile destinate cetăţenilor; dezvoltarea, testarea şi implementarea
unor standarde de cost şi calitate a serviciilor publice; elaborarea de
mecanisme, instrumente şi proceduri pentru îmbunătăţirea sistemului de
colectare a taxelor, inclusiv crearea unei interfeţe pentru bazele de date
existente; implementarea iniţiativelor de reducere a duratei de livrare a
serviciilor publice (ghişeul unic pentru cetăţeni, portaluri şi alte servicii
electronice, managementul documentelor, folosirea regulii aprobării tacite
etc.); training în domeniul evaluării performanţelor serviciilor publice;
implementarea unor documente-cadru pentru furnizarea de servicii publice
(charters) cu stabilirea unor criterii de performanţă clare (egalitate de
tratament, imparţialitate, continuitate, regularitate, transparenţă, libertatea
alegerii, amabilitate, promptitudine, consultare, raportul cost/valoare);
introducerea şi menţinerea în funcţiune a sistemelor de evaluare a
performanţei manageriale în raport cu mediul natural de tipul EMAS (Eco-
management and Audit Scheme).
• Dezvoltarea şi promovarea serviciilor publice disponibile prin mijloace
electronice în vederea creşterii transparenţei şi eficienţei administraţiei
publice şi a relaţiilor cu cetăţenii şi mediul de afaceri prin: implementarea
alternativei electronice a serviciilor publice, dezvoltarea resurselor umane în
vederea exploatării eficiente a noilor soluţii, dezvoltarea de instrumente şi
mecanisme de promovare a serviciilor electronice în vederea utilizării
acestora de către un număr cât mai mare de instituţii, operatori economici şi
cetăţeni.

Cel puţin 50 % din fondurile alocate pentru implementarea măsurilor

stabilite în cadrul acestui obiectiv vor fi orientate spre cele trei sectoare ale
serviciilor publice identificate ca prioritare (sănătatea, învaţământul

274
preuniversitar şi asistenţa socială). S-au efectuat, până în 2015, revizuiri
structurale în toate cele 41 judeţe şi într-un număr de 100 municipalităţi care au
devenit astfel operaţionale în regim descentralizat, s-au elaborat 25 de ghiduri,
studii şi rapoarte de sprijinire a procesului de descentralizare, se vor efectua
circa 42.000 de zile de instruire pentru personalul din administraţia publică la
toate nivelurile, se vor produce 250 de analize de simplificare administrativă
(faţă de 7 până în 2006), se vor introduce standarde de calitate şi cost în 3
sectoare prioritare din sistemul administraţiei, iar gradul de colectare a
veniturilor proprii ale administraţiei publice locale va creşte la 95 % (faţă de 84
% în 2006).
Prin corelare cu alte strategii şi programe operaţionale la nivel naţional,
se urmăreşte realizarea principiilor şi obiectivelor dezvoltării durabile, inclusiv
prin introducerea unor teme specifice pentru protecţia mediului şi utilizarea
raţională a resurselor naturale în fiecare dintre modulele de pregătire şi prin
includerea elementelor de eco-eficienţă în criteriile de selecţie a proiectelor şi în
efectuarea achiziţiilor publice.

Orizont 2020. Obiectiv naţional: Definitivarea procesului de reformă în

administraţia publică şi reducerea substanţială a decalajelor faţă de nivelul
mediu de performanţă al administraţiei centrale şi locale şi al serviciilor
publice din celelalte state membre ale UE; creşterea gradului de încredere şi
satisfacţie al cetăţenilor în raporturile cu autorităţile administraţiei publice
centrale şi locale.

Întrucât procesul de consolidare a structurilor decizionale centrale şi a

serviciilor publice recent descentralizate va continua şi în această perioadă, este
necesară reevaluarea obiectivelor propuse dincolo de ţintele stabilite pentru anul
2015.

Orizont 2030. Obiectiv naţional: Apropierea semnificativă de nivelul

mediu al celorlalte state membre ale UE în privinţa performanţei
administraţiei publice centrale şi locale în furnizarea serviciilor publice.

8.3.7. Politica externă şi de securitate: orientări generale şi contribuţii

specifice ale României la Politica Externă şi de Securitate Comună şi Politica
Europeană de Securitate şi Apărare ale UE în raport cu cerinţele dezvoltării
durabile

Direcţiile prioritare de acţiune ale politicii externe a României urmăresc

afirmarea şi promovarea intereselor naţionale, care au un caracter peren şi
transpartinic, în contextul nevoii de adaptare continuă la schimbările ce survin
în sistemul relaţiilor internaţionale, transformării treptate a profilului

275
internaţional al României şi consecinţelor situării sale geografice specifice ca
stat aflat, în prezent, la frontiera estică a UE şi NATO.
Pentru măsurarea viabilităţii obiectivelor generale şi a performanţei
efective a acţiunii externe a României sunt definite drept criterii de succes
următoarele elemente fundamentale:
• Multidimensionalitatea participării României la procesul de construire a
unei ordini globale bazate pe respectarea dreptului internaţional, valorilor
democratice şi principiilor dezvoltării durabile prin utilizarea corelată a
instrumentelor politice şi economice atât formale (tratatele, instituţiile
internaţionale şi regionale, demersurile diplomatice) cât şi informale
(diplomaţia publică, contactele bi-şi multilaterale directe, alianţe ad-hoc
funcţionale, reţele sau parteneriate public-privat);
• Integrarea priorităţilor dezvoltării durabile (politice, de securitate,
economice, sociale şi de mediu) prin asigurarea coerenţei şi
complementarităţii în colaborarea dintre instituţiile statului precum şi cu
factorii extra-guvernamentali la nivel naţional şi prin reflectarea acestor
priorităţi în acţiunile de politică externă;
• Echilibrul între interese şi valori prin susţinerea consecventă a principiilor
democratice, ale statului de drept şi ale drepturilor omului într-un mod
congruent cu promovarea intereselor economice şi geo-strategice ale
României.

În perspectiva următorului deceniu, politica externă a României se

articulează în jurul următoarelor obiective şi acţiuni prioritare:
(a) Crearea unui mediu de securitate previzibil şi stabil pentru România,
conform interesului naţional, având ca domenii principale:

(i) Consolidarea locului României în NATO prin:

• Promovarea reformei NATO şi a extinderii sale către statele din vecinatatea
României;
• Întărirea relaţiilor NATO cu statele partenere care au interese şi valori
convergente cu cele ale Alianţei;
• Continuarea procesului de reformă, profesionalizare şi modernizare a
forţelor armate ale României şi asigurarea interoperativităţii depline cu
armatele ţărilor aliate;
• Respectarea angajamentelor asumate de România pe teatrele de operaţiuni
ale NATO, în strânsă colaborare politică şi operativă cu partenerii strategici
şi cu autorităţile naţionale respective, inclusiv în procesul de reconstrucţie
post-conflict;
• Contribuţii efective, pe plan conceptual şi practic, la soluţionarea dosarelor
delicate aflate pe agenda NATO (controlul armamentelor şi dezarmarea,

276
 inclusiv Tratatul CFE, scutul anti-rachetă, conflictele «îngheţate» sau
latente, securitatea energetică, protecţia infrastructurilor critice etc.);
• Consolidarea dimensiunii transatlantice a Alianţei.

(ii) Amplificarea contribuţiei României la adaptarea sistemului internaţional

de securitate la cerinţele impuse de globalizare prin:
• Dezvoltarea unei capacităţi civile multi-funcţionale, cu elemente capabile a
fi dislocate în misiuni pe diverse teatre de operaţiuni şi a unui corp de
experţi în domeniul reconstrucţiei post-conflict;
• Participarea la misiuni de menţinere a păcii sub egida ONU, în funcţie de
zona de interes şi de resursele disponibile, precum şi la operaţiuni de
stabilizare post-conflict şi de gestionare a crizelor civile sau militare;
• Amplificarea capacităţii de a contribui la combaterea ameninţărilor
neconvenţionale la adresa securităţii internaţionale, în special a riscurilor
teroriste, inclusiv prin demersuri care ţintesc remedierea cauzelor
fenomenului terorist.

(b) Contribuţia la dezvoltarea durabilă a României prin:

• Integrarea informaţiilor şi analizei economice în procesul de articulare a
deciziilor de politică externă în sensul atragerii de investiţii străine,
promovării investiţiilor româneşti şi optimizării fluxurilor comerciale;
• Susţinerea intereselor româneşti pe plan economic şi comercial, promovarea
aplicării principiilor dezvoltării durabile în dezbaterile interne privind
orientările şi reglementările sectoriale în cadrul UE;
• Participarea activă la elaborarea poziţiilor UE şi susţinerea acestor poziţii în
cadrul forurilor mondiale consacrate dezvoltării durabile, precum şi în
negocierile din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului;
• Implicarea în elaborarea şi implementarea politicii energetice a UE şi
punerea în valoare a potenţialului României ca ţară de trazit, producătoare şi
consumatoare de energie, paralel cu acţiunile proprii, în relaţiile bilaterale,
pentru asigurarea necesarului de resurse energetice şi alte materii prime din
import.

(c) Conturarea şi afirmarea profilului României în Uniunea Europeană,

având ca domenii principale de acţiune:

(i) Implicarea activă în cristalizarea poziţiilor comune ale UE în domeniul

politicii externe, de securitate şi apărare şi promovarea, în acest cadru, a
intereselor naţionale specifice ale României prin:
• Susţinerea reformei instituţionale a UE conform Tratatului de la Lisabona şi
a procesului de perfecţionare a instrumentelor Politicii Externe şi de

277
 Securitate Comune (PESC) şi Politicii Europene de Securitate şi Apărare
(PESA);
• Promovarea extinderii în continuare a UE şi a respectării angajamentelor
asumate faţă de ţările candidate, precum şi în relaţiile cu statele partenere în
cadrul Politicii Europene de Vecinătate (ENP);
• Derularea unei politici eficiente de asistenţă pentru dezvoltare, conforme cu
orientările generale ale UE şi ancorate în priorităţile de politică externă ale
României;
• Cultivarea şi extinderea parteneriatelor speciale, a mecanismelor de
cooperare bilaterală şi a dialogului politic cu celelalte state membre ale UE;
• Intensificarea, prin instrumente specifice, a conlucrării cu ţările din
vecinatatea imediată a României, membre, candidate sau partenere ale UE;
• Încurajarea aprofundării raporturilor bilaterale şi cooperării multilaterale cu
ţările din Spaţiul Economic European;
• Cooperarea cu partenerii europeni în combaterea criminalităţii
transfrontaliere, migraţiei ilegale şi tuturor formelor de trafic ilicit;
• Elaborarea unei Strategii Naţionale în domeniul prevenirii conflictelor şi a
unui Plan de Acţiune aferent, în conformitate cu deciziile Consiliului
European de la Goeteborg (2001);
• Înfiinţarea în România şi consacrarea pe plan internaţional, a unui Centru
pentru Reconstrucţia Post-conflict, cu programe de cercetare şi instruire
avansată axate pe interfaţa dintre dezvoltarea durabilă şi cerinţele securităţii
internaţionale;
• Valorificarea, în acord cu aliaţii şi partenerii europeni, a potenţialului
României de promovare a cooperării regionale în zona Mării Negre, în
Balcani şi în bazinul Dunării.

(ii) Consolidarea relaţiei transatlantice prin:

• Susţinerea relaţiei speciale între UE şi SUA prin cultivarea unui dialog
activ, intens şi constructiv la toate nivelurile, în forme adecvate, asupra
tuturor temelor majore ale agendei internaţionale, inclusiv sfidările
globalizării şi dezvoltării durabile la nivel mondial;
• Amplificarea, în plan bilateral, a parteneriatului strategic cu Statele Unite şi
a relaţiei speciale cu Canada.

(iii) Participarea activă la constituirea spaţiului democraţiei, stabilităţii,

securităţii şi prosperităţii în vecinătatea României prin:
• Susţinerea, în cadrul organismelor comunitare, a demersurilor şi eforturilor
ţărilor din Balcanii de Vest pentru parcurgerea procesului de Stabilizare şi
Asociere şi aderarea la UE; participarea la iniţiativele şi misiunile UE în
zonă; implicarea în proiectele regionale de anvergură, în special în domeniul

278
 infrastructurilor de transport şi energie; sprijinirea funcţionării eficiente a
Zonei de Comerţ Liber în Europa de Sud-Est (CEFTA+);
• Promovarea colaborării multilaterale în zona extinsă a Mării Negre prin
conectarea ei la procesele de integrare europeană, dezvoltarea unor politici
şi instrumente specifice ale UE pentru această zonă şi valorificarea
sinergiilor cu organismele interguvernamentale, precum şi cu iniţiativele şi
mecanismele informale de consultare existente pe plan regional;
• Sprijinirea vocaţiei europene şi atlantice a Republicii Moldova, atât în mod
direct cât şi prin articularea unor politici coerente la nivelul UE, pentru
restabilirea suveranităţii sale asupra întregului teritoriu, conectarea
progresivă la spaţiul economic, politic şi juridic comunitar şi edificarea unui
parteneriat bilateral solid, bazat pe asumarea comunităţii de cultură, limbă şi
tradiţii;
• Amplificarea relaţiilor cu Ucraina, în spiritul bunei vecinătăţi şi susţinerea
aspiraţiilor sale europene şi euro-atlantice;
• Dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu Federaţia Rusă şi creşterea gradului lor
de funcţionalitate pe baze pragmatice; promovarea în spirit constructiv a
unei voci unitare a UE în raport cu Rusia;
• Adâncirea relaţiilor bilaterale cu ţările din Caucazul de Sud şi extinderea
cooperării multilaterale în plan regional;
• Creşterea implicării României în ţările din Asia Centrală, în concordanţă cu
obiectivele Strategiei UE pentru această regiune.

(d) Promovarea şi apărarea valorilor româneşti în lume, având ca domenii

principale de acţiune:

(i) Protejarea şi promovarea intereselor cetăţenilor români şi a românilor de

pretutindeni; menţinerea identităţii etnice şi culturale a românilor din afara
graniţelor prin:
• Continuarea demersurilor pentru eliminarea obligativităţii vizelor pentru
călătoriile cetăţenilor români în SUA şi desfiinţarea sau simplificarea
regimului de vize în relaţiile cu Japonia, Canada şi alte state;
• Încheierea acţiunii pentru eliminarea restricţiilor de acces al cetăţenilor
români pe piaţa muncii în toate ţările UE şi Spaţiului Economic European;
• Finalizarea pregătirilor pentru aderarea României la Spaţiul Scheng;
• Extinderea reţelei de oficii consulare în ţările în care numărul cetăţenilor
români este în creştere, lărgirea sferei de cuprindere şi a standardelor de
calitate ale serviciilor consulare, formarea unui corp consular stabil şi
profesionist;
• Sprijinirea comunităţilor româneşti din străinătate pentru păstrarea identităţii
lor lingvistice, culturale şi religioase prin finanţarea unor cursuri de limba
română, istorie şi geografie a României, punerea în valoare a patrimoniului

279
 cultural românesc, susţinerea bisericilor, preoţilor şi şcolilor parohiale din
aceste comunităţi;
• Construirea de parteneriate cu asociaţiile de români din străinătate precum şi
între acestea, pentru soluţionarea problemelor cu care se confruntă în ţările
de reşedinţă.

(ii) Promovarea valorilor culturale şi spirituale naţionale; remodelarea

demersurilor diplomaţiei publice pentru îmbunătăţirea imaginii României
prin:
• Continuarea programelor de valorizare a contribuţiei culturii române la
patrimoniul cultural european şi de facilitare a accesului la produsele
culturale româneşti;
• Dezvoltarea dialogului cultural cu spaţii din afara continentului european;
• Realizarea unei strategii de diplomaţie publică şi crearea de parteneriate cu
organizaţii şi instituţii care deţin competenţe în promovarea imaginii
României în străinătate, pentru formularea şi transmiterea unor mesaje
coerente către mediul politic, formatorii de opinie, cercurile academice şi
societatea civilă din alte ţări.

(e) Creşterea valorii contribuţiei României pe scena internaţională, având

ca principale domenii de acţiune:

(i) Intensificarea prezenţei României pe planul diplomaţiei multilaterale prin:

• Participarea activă la formularea unor poziţii comune ale UE şi/sau NATO
în cadrul organizaţiilor internaţionale guvernamentale, în special al celor din
sistemul ONU, şi sprijinirea acestor poziţii prin iniţiative şi demersuri
proprii;
• Îmbunătăţirea reprezentării României în structurile de conducere şi
executive ale principalelor organizaţii internaţionale;
• Folosirea prezenţei în aceste organizaţii pentru promovarea valorilor
democraţiei, statului de drept, drepturilor omului, toleranţei şi dialogului
inter-cultural, mai cu seamă prin intermediul Consiliului Europei,
Comunităţii Democraţiilor, Alianţei Civilizaţiilor, Conferinţei democraţiilor
noi sau restaurate etc.

(ii) Reafirmarea României ca partener important de dialog şi cooperare cu

statele din toate regiunile lumii prin:
• Implicarea efectivă în articularea orientărilor strategice ale UE şi, după caz,
NATO, în raporturile cu alte zone geografice (Asia şi Oceania, Orientul
Mijlociu şi Africa de Nord, Africa sub-Sahariană, America Latină;

280
• Dezvoltarea diferenţiată, în funcţie de interesul naţional al României şi de
disponibilitatea partenerilor, a relaţiilor bilaterale cu ţările de pe alte
continente;
• Participarea la programele desfăşurate sub egida UE şi instituţiilor din
sistemul ONU şi promovarea unor iniţiative proprii, în cadru bilateral,
privind asistenţa pentru dezvoltare în străinătate. ţinând seama de dinamica
relaţiilor internaţionale şi de particularităţile activităţii politico-diplomatice,
nu sunt prevăzute obiective specifice, în forme cuantificabile, pe orizonturi
de timp definite.

* *

281
 8. NOTE ŞI TRIMITERI BIBLIOGRAFICE

1) Alberts C., Dorofee A. – Managing Information Security Risks: The

OCTAVE Approach, Addison Wesley, 2002.
2) ARAMIS EVG, – Accidental Risk Assessment Methodology for
Industries in the framework of SEVESO II directive - User guide, Projet
européen no EVG1-CT-2001-00036 (http://mahb.jrc.ec.europa.eu)
3) Aven T., – Foundations of Risk Analysis. A Knowledge and Decision –
Oriented Perspective, John Wiley & Sons Ltd, 2003.
4) Baicu F., Baicu A-M., – Auditul şi securitatea sistemelor informatice,
Editura Victor, 2006.
5) Bârsan-Pipu N, Popescu I., – Managementul riscului: concepte, metode,
aplicaţii. Braşov, Editura Universităţii Transilvania, 2003.
6) Bedford T., Cooke R., – Probabilistic risk analysis - Foundation and
methods, Cambridge University Press, 2001.
7) Brown, A. & al, – Improvement in Organizational Performance and Self-
Assessment, Quality Management Journal, vol. 7, no. 4, SUA, 2000;
8) Ciocoiu C., N., – Managementul riscului, Teorii practici, metodologii,
Editura ASE, Bucureşti, 2008.
9) Ciplea L.I., Ciplea A. – Poluarea mediului ambiant – Editura Tehnică
1978.
10) Cornescu V., Curteanu D., Marinescu P., Toma S., – Management – de la
teorie la practică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003.
11) Dinu V. – Mediul înconjurător în viaţa omenirii contemporane – Editura
Ceres, Bucureşti 1979.
12) Enescu M., – Implementarea unui management de mediu în
termocentralele din România, teză de doctorat, Universitatea Politehnică
Bucureşti, 2007.
13) Enescu M., & M, – Impactul combustibililor alternativi asupra sănătăţii
şi a mediului, Info GPL, nr.17, Bucureşti, 2005.
14) Enescu M., Zecheru I.I., – Managementul de securitate în centralele
termo-electrice, Monitorul de petrol şi gaze, nr. 1/47, p.28-30, Bucureşti,
2006.
15) Enescu, Marian, Zecheru, I.I., – Eficienţa managementului de securitate
al instalaţiilor energetice, Monitorul de petrol şi gaze, 9 (55), Bucureşti,
2006;
16) Ilie G., Roşca A., – Monitorizarea evoluţiei riscului, ALARMA, 2/2012.
17) Ionel I., Ungureanu C. – Termoenergetica şi mediul – Editura Tehnică,
1996.
18) Ionescu C. – Cum să construim şi să implementăm un sistem de
management de mediu în conformitate cu ISO 14001 – Editura
Economică, 2000.
19) Krutz R.L., Securing SCADA Systems, Wiley Publishing, 2006.

282
20) Leca A. – Principii de management energetic – Programul Naţiunilor
Unite pentru Dezvoltare, Editura Tehnică, 1997.
21) Manton G. Keneth, Woodbury A. Max & Tolley H. Dennis, – Statistical
Applications Using Fuzzy Sets, John Wiley & Sons, Inc., New York,
1994.
22) Marinescu D. – Dreptul mediului înconjurător – Editura Tempus,
Bucureşti 1992.
23) Mândru L, Begu L-S., – Corelaţia între atitudinea faţă de risc şi funcţia de
utilitate, Simpozionul Internaţional al Clubului Economiştilor Braşoveni,
Editura Didactică şi Pedagogică, november, 2008.
24) Mitchison, N., Porter, S., – Guideline on a Major Accident Prevention
Policy and Safety Management System as required by Council Directive
96/ 82/ EC (SEVESO II), Institute for Systems Informatics and Safety,
Belgium, 2003;
25) Moraru R., – Metode şi tehnici de evaluare a riscurilor profesionale,
suport de curs, Universitatea de mine, Petroşani, 2011.
26) Moraru R.I., Băbuţ G.B., – Principii şi Linii Directoare Privind
Implementarea Managementului Riscurilor: Noul Standard ISO 31000:
2009, Calitatea – acces la succes, No. 4 (partea I), 5 (partea a II-a), 2010.
27) Nicastro, D. H., Surovek, A. E., – Defect, Deterioration and Durability,
RILEM, 1995
28) Nicolescu O, Verboncu I., – Management. Bucureşti, Editura Economică,
1999.
29) Olaru M. – Managementul calităţii, ediţia a II-a – Editura Economică,
1999.
30) Popescu M., Popa B., Loghin D. – Economia protecţiei mediului –
Editura H*G*A*, Bucureşti 2002.
31) Roy B., – Classement et choix en présence de points de vue multiples (la
méthode ELECTRE). La Revue d'Informatique et de Recherche
Opérationelle (RIRO) (8): 57–75, 1968.
32) Rujanschi V., Bran F., Diaconu G. – Protecţia şi ingineria mediului –
Editura Economică, 1997.
33) Rujanschi V., Bran F. – Politici şi strategii de mediu – Editura
Economică, 2002.
34) Rujanschi V., Bran F., Diaconu S., Grigore F. – Abordări economice în
protecţia mediului – Editura ASE Bucureşti, 2003
35) Siow, C. H.R. and Others, – A new Modeling Framework for
Organizational Self-Assessment Development & Application, Quality
Management Journal, vol.8, no. 4, SUA, 2001;
36) Solojentsev E.D., – Scenario Logic and Probabilistic Management of
Risk in Business and Enginnering, Springer, 2005.
37) Şchiopu D. – Ecologie şi protecţia mediului – Editura Didactică şi
Pedagogică, 1997.

283
38) Teuşdea V. – Protecţia mediului – Editura Fundaţiei România de mâine,
Bucureşti 2000.
39) Vasudevan V. et al., – Application Security in the ISO27001
Environment, IT Governance Publishing, 2008.
40) Văduva I., G. Albeanu, – Introducere în modelarea fuzzy, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2004.
41) Vintiloiu I., – Manualul Sistemului de Management Integrat Calitate
Mediu Sănătate şi Securitate Ocupaţională
42) ASRO, SR CEI 61508 (părţile 1-7) - Securitatea funcţională a sistemelor
electrice / electronice / electronice programabile referitoare la
securitate, Asociaţia de Standardizare din România (ASRO), Bucureşti,
2001-2003.
43) ASRO, SR EN 61511 (părţile 1-3) - Securitate funcţională. Sisteme cu
aparatura de securitate pentru sectorul industriei prelucrătoare,
Asociaţia de Standardizare din România (ASRO), Bucureşti, 2005.
44) ATEX, Ghid de aplicare a Directivei 94/9/CE a Parlamentului European
şi a Consiliului din 23 martie 1994 de apropiere a legislaţiilor statelor
membre referitoare la echipamentele şi sistemele de protecţie destinate
utilizării în atmosfere potenţial explozive, mai 2000 (Comisia Europeană,
2001). ISBN 92-894-0784-0
45) BS ISO/IEC 27001:2005: Information Technology – Security Techniques
– Information Security Management Systems – Requirements.
46) BS ISO/IEC 17799: 2005: Information Technology – Security Techniques
– Code of Practice for Information Security Management.
47) CE, 94/9/CE Directiva 94/9/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 23 martie 1994 de apropiere a legislaţiilor statelor
membre referitoare la echipamentele şi sistemele de protecţie destinate
utilizării în atmosfere potenţial explozive, JO L 100, 19.4.1994.
48) CE, 96/82/CE Directiva 96/82/CE a Consiliului din 9 decembrie 1996
privind controlul aspra riscului de accidente majore care implică
substanţe periculoase, JO L 10, 14.1. 1997.
49) CE, 1999/92/CE Directiva 1999/92/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 16 decembrie 1999 privind cerinţele minime pentru
îmbunătăţirea protecţiei sănătăţii şi securităţii lucrătorilor expuşi unui
potenţial risc în medii explozive [a cincisprezecea directivă specială în
sensul articolului 16 alineatul (1) din Directiva 89/391/CEE], JO L
23,.1.2000.
50) CE, Directiva 1999/92/CE – transpusă prin HG nr.1058/2006 Acţiune:
„Ghidul de bune practici fără caracter obligatoriu – Directiva
1999/92/CE – ATEX medii explozive”
51) CE, 2001/45/CE Directiva 2001/45/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 27 iunie 2001de modificare a Directivei 89/655/CE a
Consiliului privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru

284
 folosirea de către lucrători a echipamentului de lucru la locul de muncă
[a doua directivă specială în sensul articolului 16 alineatul (1) din
Directiva 89/391/CEE], JO L 195, 19.7.2001.
52) CEE, 89/391/CEE Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989
privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii
securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă, JO L 183,
29.6.1989.
53) CEE, 89/655/CEE Directiva 89/655/CEE a Consiliului din 30 noiembrie
1989 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru folosirea
de către lucrători a echipamentului de lucru la locul de muncă [a doua
directivă specială în sensul articolului 16 alineatul (1) din Directiva
89/391/CEE], JO L 393, 30.12.1989.
54) CEE, 90/396/CEE Directiva 90/396/CEE a Consiliului din 29 iunie 1990
privind aprobarea legislaţiilor statelor membre referitoare la aparatele
consumatore de combustibili gazoşi, JO L 196, 26.7.1990.
55) CEE, 92/58/CEE Directiva 92/58/CEE a Consiliului din 24 iunie 1992
privind cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate şi/sau
sănătate la locul de muncă [a noua directivă specială în sensul
articolului 16 alineatul (1) din Directiva 89/391/CEE], JO L 245,
26.8.1992.
56) CEE, 92/91/CEE Directiva 92/91/CEE a Consiliului din 3 noiembrie
1992 privind cerinţele minime de îmbunătăţire a protecţiei securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor din industria extractivă de foraj [a unsprezecea
directivă specială în sensul articolului 16 alineatul (1) din Directiva
89/391/CEE], JO L 348, 28.11.1992.
57) CEE, 92/104/CEE Directiva 92/104/CEE a Consiliului din 3 decembrie
1992 privind cerinţele minime pentru îmbunătăţirea securităţii şi
protecţiei sănătăţii lucrătorilor din industria extractivă de suprafaţă şi în
subteran [a douăsprezecea directivă specială în sensul articolului 16
alineatul (1) din Directiva 89/391/CEE], JO L 404, 31.12. 1992.
58) CEE, 67/548/CEE Directiva 67/548/CEE a Consiliului din 27 iunie 1967
privind apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative
referitoare la clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor
periculoase, JO P 196, 16.8.1967, p. 1, astfel cum a fost modificată
ultima dată la 6 august 2001 (JO L 225, 21.8.2001).
59) Colecţia revistei “Producerea, transportul şi distribuţia energie electrice
şi termice” 1999 – 2003.
60) Colecţia revistei “Energetica” 1999 – 2003.
61) CPR, Guidelines for quantitative risk assessment („Purple Book”) - CPR
18E, Committee for the Prevention of Disasters, Den Haag, Netherlands,
1999.

285
62) CPR, Methods for the determination of the possible damages („Green
Book”) – CPR 16E, Committee for the Prevention of Disasters, Den
Haag, Netherlands, 1992.
63) CPR, Methods for the calculation of physical effects („Yellow Book”),
CPR 14E, Committee for the Prevention of Disasters, Den Haag,
Netherlands, 1997.
64) CPR, Layer of Protection Analysis: Simplified Process Risk Assessment
(CCPS Concept Book), Center for Chemical Process Safety/AIChE, 2001
(http://knovel.com).
65) DCLG, Multi-criteria analysis: a manual, Department for Communities
and Local Government: London, 2009.
66) Guvernul României – Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a
României, Orizonturi 2013-2020-2030
67) HGR nr. 730/1997 pentru aprobarea normativului privind stabilirea
limitelor de încărcare cu poluanţi a apelor uzate evacuate în resursele de
apă “NTPA – 001”.
68) HGR nr. 540/1998, privind constituirea şi funcţionarea Comitetului
Interministerial pentru promovarea şi urmărirea Planului naţional de
acţiuni pentru protecţia mediului.
69) HGR nr. 104/1999, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului.
70) HGR nr. 155/1999 pentru introducerea evidenţei gestiunii deşeurilor şi a
Catalogului European al Deşeurilor.
71) ISOîEC Guide 73: Risk management-Vocabulary, definiţie preluata de
ISO 31000: 2009 Risk management - Principles and guidelines (ISOîEC
Guide 73:2002)
72) ISO, ISO 31000: 2009 Risk management - Principles and guidelines,
International Organization for Standardization, 2009.
73) Legea nr. 137/1995, privind protecţia mediului.
74) Legea apelor nr. 107/1996.
75) Legea nr. 17/1990, privind regimul juridic al apelor marine.
76) Legea nr. 8/1991, privind ratificarea aderării României la Convenţia de la
Geneva asupra poluării transfrontaliere pe distanţe lungi.
77) Legea nr. 84/1993 pentru aderarea României la Convenţia privind
protecţia stratului de ozon.
78) Legea nr. 24/1994 pentru ratificarea Convenţiei Cadru a Naţiunilor Unite
asupra schimbărilor climatice.
79) Legea nr. 14/1995 pentru ratificarea Convenţiei privind cooperarea pentru
protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea.
80) Legea nr. 26 Codul silvic/1996.
81) MAB/MIAC, Guidelines for Managing Risk in the Australian Public
Service,octombrie 1996.

286
82) MFP, Metodologie de implementare a standardului de control intern
“Managementul Riscurilor”,
cis01.central.ucv.ro/manag_ac_ad/2011/files/metodologie_risc.pdf,
Ministerul Finanţelor Publice, Unitatea Centrala de Armonizare a
Sistemelor de Management Financiar şi Control, Bucureşti, Ianuarie ,
2007.
83) Seria de standarde ISO 14000.

287