Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Filosofice
➢Despre facerea omului;
➢Despre suflet și înviere;
➢Viața lui Moise;
Apologetice
Oratorice
❖ Situația dificilă care a fost creată tatălui său (de către arieni) a silit
pe Sfântul Grigorie ca în anul 361 să părăsească singurătatea și să se
întoarcă în Nazianz. (Tatăl său semnase un simbol de credință semiarian,
alcătuit la sinodul din Rimini și, din această cauză, a întâmpinat o puternică
opoziție din partea credincioșilor. Sfântul Grigorie reușește prin cuvântările sale să
oprească nemulțumirile opoziției și îndeamnă pe tatăl său să facă o mărturisire de
credință ortodoxă, reușind în acest fel să restabilească liniștea în eparhie. Din acest
moment, credincioșii care îl vedeau pe Sfântul Grigorie ca pe apărătorul credinței
ortodoxe și om al păcii doreau să-l aibă ca preot al lor. )
4
❖ Sfântul Grigorie este hirotonit preot de către tatăl său, împotriva
voinței sale, probabil la sărbătorile Crăciunului din anul 361;
❖ Pleacă din nou în singurătate la prietenul său, Vasile, de unde se
reîntoarce numai peste un an, după repetatele stăruințe ale tatălui
său.
❖ Cu acest prilej tine o cuvântare, Περι φυγής (fugă) Apologeticus de
fuga, despre fuga sa, prin care își justifică fuga sa, arătând astfel
măreția preoției, dar și responsabilitatea ei, afirmând că nu era
pregătit pentru o taină atât de mare ca preoția; (Această cuvântare
este în realitate un adevărat tratat despre preoție a cărui influență se face
simțită în Cele șase cărți despre preoție ale Sf. Ioan Hrisostom, iar prin
traducerea în latină, în Regula Pastorală a lui Grigorie);
❖ De acum înainte rămâne lângă tatăl său, căruia îi este de mare
sprijin.
❖ în anul 372, Sfântul Grigorie a fost hirotonit - de către Sfântul Vasile
cel Mare - ca episcop al Sasimei, în Capadocia, o episcopie nou
înființată. 5
❖ Sfântul Grigorie nu a mers la Sasima, ci a rămas în Nazianz iar după
moartea tatălui său, el preia scaunul episcopal de Nazianz;
I. Cuvântări
De la el s-au păstrat până în zilele noastre 45 cuvântări,
de conținut variat. Unele sunt ținute la
Constantinopol (379-381), iar altele la Nazianz.
8
Cuvântări Dogmatice
➢ Cinci cuvântări teologice - rostite în 380,
la Constantinopol, în Capela Invierii, contra arienilor.
➢ Cuvântarea I -Prima Cuvântare poate fi
considerată ca o introducere și elaborare de
principii fundamentale pentru adevărata teologie.
Celui care vorbeşte despre Dumnezeu i se cere o înaltă puritate
morală. Învăţătura despre Dumnezeu, Sfânta Treime, Întrupare,
Mântuire, Sfintele Taine, e socotită dogmă și asupra ei nu se poate
filosofa. Dar învăţătura despre lume și lumi, despre materie, despre
suflet, despre firile intelectuale superioare (îngerii) și inferioare,
despre răsplată, despre patimile lui Hristos, se poate filosofa.
➢ Cuvântarea II În această cuvântare se vorbeşte despre
Dumnezeu în Sine: existenţa, firea și atributele Lui. Dumnezeu
nu poate fi cunoscut pe cale raţională (Contra lui Eunomiu).
Despre Dumnezeu se poate cunoaşte cu certitudine că El există;
dar ce este El în Sine însuși depăşeşte posibilitatea noastră de 9
cunoaştere.
➢ Cinci cuvântări teologice
➢ Cuvântările III si IV - intră în tema propriu-zisă a teologiei și
tratează despre deofiinţimea celor trei Persoane divine, în special
despre dumnezeirea Logosului și deofiinţimea Logosului cu Tatăl,
combătând obiecţiile și textele biblice opuse de arieni;
➢ Cuvântarea V - despre Sf. Duh, Care e a treia Persoana a
Dumnezeirii, existând nu prin naștere, ci prin purcedere;
Cuvântări panegirice
-în cinstea sfinţilor: în cinstea Macabeilor, a Sfântului Atanasie,
a lui Ciprian de Antiohia.
În aceste cuvântări, Sfântul Grigorie utilizează toate izvoarele artei
oratorice.
10
Cuvântări-Necrologuri:
16
Citate:
➢ Ceea ce are omul dumnezeiesc în el este putinţa de
a face binele!
18
➢ Nimic nu mi se pare mai atrăgător decât dialogul secret
al sufletului cu el însuşi şi cu Dumnezeu!
❖ Din acest moment (365) până la moartea lui Eusebiu (370), Sf. Vasile a
fost devotat episcopului său, în serviciile căruia și-a pus toate puterile
lui spirituale.
❖ În anul 370, episcopul Cazareei Capadociei moare, iar Sf. Vasile este
hirotonit în locul lui.
❖ În urma unei vieți pline de griji și lupte pentru binele Bisericii, având
sănătatea corpului zdruncinată, moare la 1 ianuarie 379. Nu împlinise
nici 50 de ani.
Opera
➢Liturghia;
➢În Patrologia lui Migne găsim 365 de epistole ale Sf. Vasile (în
numărul acestora sunt cuprinse și câteva care sunt adresate către el),
dar nu sunt toate autentice.
• Câteva din ele (cam 30) sunt apocrife.
• Scrisorile lui tratează diferite subiecte, de la cele mai simple, până
la cele mai înalte. Ele sunt istorice, dogmatice, morale, ascetice,
disciplinare, familiare etc.
Doctrina
✓ Teoria cunoașterii lui Dumnezeu (Teognosia) Sf. Vasile
observă că Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât din lucrările
Sale şi aceasta pe calea minţii. Prin aceste lucrări noi cunoaştem
însă numai puterea, nu şi fiinţa lui Dumnezeu;
• Sfântul Vasile cel Mare învață că, pentru a-L cunoaște pe
Dumnezeu, în primul rând trebuie să crezi că El există. Pe
Dumnezeu noi nu-L putem cunoaște după ființă, așa cum susținea
ereziarhul Eunomie. Teologia ortodoxă preferă ca și cale a
cunoașterii lui Dumnezeu calea negativă, apofatică, pentru că atât
cât suntem în viață, pe Dumnezeu a-L cunoaște nu este cu putință
oamenilor. Sfântul Vasile cel Mare este sigur de existența lui
Dumnezeu, însă pe acesta noi nu putem să o definim după cele
omenești, care sunt neputincioase, tocmai de aceea omul trebuie
doar să creadă că El există ca Mântuitor al neamului omenesc, fără
însă a încerca să pătrundă cu mintea omenească misterul de
nepătruns.
✓ Sf. Treime - în apărarea dogmei Sfintei Treimi, Sfântul Vasile
cel Mare se va baza pe tradiția Sfinților Părinți, normativ fiind
Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325). El spune că nu este
nimic creat în ea, de aceea o definește: „O natură necreată, o
maiestate absolută, o bunătate naturală, manifestată în trei
ipostasuri sau Persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Tatăl
nenăscut, Fiul născut, Duhul Sfânt purces din veci din Tatăl, nu
și de la Fiul”.
• În acel timp, termenii de „ființă” și „ipostas” aveau aceeași
semnificație, adică pur și simplu ființă. Sfântul Vasile cel Mare
este primul teolog din istoria gândirii creștine care a definit în
mod clar sensurile cuvintelor ουσία și ύπόστασις. El insistă
asupra diferenței de sens, specificând că ουσία înseamnă ființa,
existența sau esența lui Dumnezeu (μία ουσία), iar ύπόστασις,
persoana, existența în plan particular, modul de a fi al fiecărei
Persoane treimice (τρεις υποστάσεις).
• Sf. Vasile atribuie Tatălui paternitatea, Fiului filiaţia şi Sf. Duh
sfinţenia.
✓ Sfânta Fecioară Maria a avut un rol important în nașterea
după trup a Fiului lui Dumnezeu. Când Sfântul Vasile vorbește
despre Maica Domnului, el face legătura dintre nașterea
Mântuitorului și opera de răscumpărare înfăptuită de Domnul
pentru noi. într-o scrisoare a sa el spune: „Dacă venirea
Mântuitorului n-ar fi avut loc în trup, atunci Mântuitorul n-ar fi
plătit morții prețul răscumpărării noastre și n-ar fi nimicit
puterea morții”.
• Preacinstirea Maicii Domnului se întemeiază atât pe contribuția
ei la întruparea Fiului, cât și pe mijlocirea și ajutorul ei de Maică
a Bisericii, nedespărțită de Fiul. Ea este „mai cinstită decât
Heruvimii și mai mărită, fără de asemănare, decât Serafimii”.
✓ Referitor la păcatul originar, spune într-o omilie: „Dacă Eva s-
ar fi abținut să mănânce, în paradisul pământesc, din fructul
oprit, n-ar fi în prezent pentru noi nicio trebuință să postim,
pentru că, după cum spune Mântuitorul Iisus Hristos în
Evanghelii, nu cei sănătoși, ci cei bolnavi au nevoie de
medicament”. Să postim deci pentru a ne reîntoarce în paradis.
Iisus Hristos ne-a eliberat de acest păcat prin întruparea Sa,
mister în care puterea lui Dumnezeu a strălucit mai mult decât
în creația universală. Numai Dumnezeu-Omul putea să
răscumpere pe om și să-l împace cu Dumnezeu. Prețiosul Său
sânge pe care l-a vărsat pentru noi este singurul preț vrednic și
îndestulător pentru răscumpărare. Mântuirea omului nu stă
numai în puterea sa și în înțelepciunea sa, ci în grația lui
Dumnezeu. Omul, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu poate să
ducă război împotriva diavolului, să-l lovească și să-l străpungă
cu săgeata. Oricât de coruptă ar fi natura noastră, ne rămâne
încă destulă lumină pentru a cunoaște că suntem datori a iubi
pe Dumnezeu, Creatorul atâtor binefaceri.
✓ Referitor la îngeri, spune că din momentul creației au primit
sfințenia și au fost astfel întăriți de Sfânta Scriptură;
➢Dacă are virtute, dacă face fapte bune, dacă s-a unit cu
Dumnezeu, se va veseli cu bucuria cea adevărată sufletul
omului!
❖ Epistole.
➢ Alte Omilii;
Doctrina
❖ Ea este întru totul ortodoxă.
❖ Dumnezeirea este alcătuită din trei: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Tatăl
nu a devenit Tată prin schimbarea de voinţă, ci are această vrednicie
înainte de orice fiinţă, de orice simţire, înainte de toţi vecii. El e Tată de-
săvârşit şi a născut Fiu desăvârşit.
❖ Fiul este Unul, Dumnezeu născut din Dumnezeu, Viaţă născută din
Viaţă, Lumină născută din Lumină, asemenea în totul Celui Care L-a
născut mai presus de orice înţelegere şi înainte de toţi vecii. Fiul are multe
nume. El este Cuvântul divin, Logosul divin creator al fiinţelor raţionale;
Cu toate că are multe nume, Hristos e o singură Persoană şi, deşi se face
tuturor toate, a rămas identic cu Sine după fire. Duhul Sfânt e Unul
singur şi Mângâietor. Nu există un al doilea Duh Sfânt. El trăieşte, cugetă
şi sfinţeşte toate câte au fost create de Dumnezeu prin Hristos. Duhul
Sfânt este cinstit împreună cu Tatăl şi cu Fiul.
❖ A ajuns retor.
A scris şi scrisori. A tradus din scriitorii greci, mai ales din Origen.
Doctrina
❖ Sf. Treime. Sf. Ilarie învaţă că e Un singur lisus Hristos, prin
Care au venit toate la fiinţă. E Un singur Duh Sfânt.
Dumnezeu e Tată şi anume numai Tată. El nu e Tată în felul
oamenilor; El este nenăscut.
❖Opere apologetice:
1. Despre cetatea lui Dumnezeu, în 22 de cărţi, prin
care apără creştinismul în faţa păgânismului,
2. Contra iudeilor,
3. Despre divinaţia demonilor;
❖ Opere dogmatico-polemice: sunt într-un număr foarte
mare, răspunzând, în primul rând, motivelor polemice ale
vremii; putem aminti:
1. Manual către Laurenţiu sau despre credinţă, nădejde şi
dragoste,
2. Despre Sfânta Treime,
3. Despre erezii,
4. Despre adevărata religie,
5. Despre natură şi har,
6. Contra maniheilor,
7. Despre Geneză contra maniheilor, etc.;
❖ Opere exegetice:
❖ Despre învăţătura creştină,
❖ Despre Geneză, cuvânt cu cuvânt,
❖ Comentariu la Psalmi,
❖ Despre acordul evangheliştilor,
❖ 124 Omilii la Evanghelia după Ioan, etc.;
❖Opere de teologie practică:
1. Despre lupta creştină,
2. Despre folosul căsătoriei,
3. Despre răbdare,
4. Despre slava deşartă şi cum trebuie părinţii să-i
crească pe copii, etc.;
vulgata
❖ 8) Historia monachorum.
❖ Opere personale sau originale:
• 1) Apologia ad Anastasium,
• 2) Apologia in Hieronymum, în două cărți
• 3) Comentariu la Simbolul Apostolilor, lucrare foarte
importantă pentru că ne-a păstrat în întregime Simbolul.
Eusebiu de Cezareea
(265 – 339)
Până la izbucnirea arianismului petrecu în studiu, făcând extrase din biblioteca din
Cezareea, fondată de Origen, şi compunând din ele operele sale.
În anul 323 însă, vine la el Arie, alungat din Alexandria de sinodul episcopului său,
Alexandru, pentru formulele sale despre Fiul lui Dumnezeu: ήν ποτέ ότε ούκ ήν, κτίσμα και
πολημα, έξ ούκ όντων, καταχρηστικώς λόγος, αλλότριος τής τού ουσίας etc. Şi Eusebiu, într-
un sinod ţinut în Cezareea în acelaşi an, aprobă învăţătura lui Arie.
Drept urmare, arhiepiscopul ortodox al Antiohiei, Eustaţiu, îl destitui pe Eusebiu într-un sinod
ţinut la Antiohia în anul 324.
Clădind, în acelaşi timp, Constantin mai multe biserici în Constantinopol, care trebuiau
înzestrate cu cărţi sfinte, de la Eusebiu comandă el acele cărţi: „50 de exemplare din Sf.
Scriptură pe pergament, citeţe, uşor de întrebuinţat, confecţionate de artişti caligrafi care
îşi cunosc bine meseria”.
între timp, reînvie arianismul. In anul 328 Constantin recheamă pe exilaţii arieni şi aceştia, în
frunte cu prietenul lui Eusebiu al Cezareei, cu Eusebiu de Nicomidia, răscoală împotriva sim-
bolului niceean şi împotriva susţinătorilor săi pe toţi cei ce avuseseră oarecare resentimente
împotriva termenului oμoouσίoς.
Eusebiu al Cezareei este printre aceştia. în anul 330 ei condamnă într-un sinod la Antiohia
pe capul ortodocşilor, pe patriarhul Antiohiei, Eustaţiu, care destituise la 324 pe Eusebiu
pentru aderarea sa la arianism.
Scaunul patriarhal este oferit lui Eusebiu care jucase un rol de frunte în sinod, dar el, sfătuit şi
de împărat, avu prudenţa de a refuza.
în anul 335 a venit rândul patriarhului Alexandriei, Atanasie, destituit de sinodul din Tyr, în
care a primit Eusebiu afrontul pentru purtarea sa în timpul persecuţiei despre care a fost
vorba mai sus. întregul sinod s-a deplasat la sfârşitul şedinţelor sale la Ierusalim, unde s-a
inaugurat cu mare solemnitate Biserica învierii, zidită de Constantin pe mormântul de cu-
rând descoperit al Domnului. La sfinţirea bisericii, cuvântarea a fost rostită de Eusebiu,
lăudând pe împărat din toate puterile duhului său confuz.
în acelaşi an, 335, a mai avut ocazia să-l laude pe împărat printr-un lung discurs rostit la 25
iulie 335, cu ocazia serbărilor ţinute în acest an pentru a celebra împlinirea a 30 de ani de
glorioasă domnie a lui Constantin, serbări numite tricennalia.
În anul următor, 336, a luat parte la sinodul arian din Constantinopol, unde a fost cel mai
aprig combatant al lui Marcel de Ancira, destituit de sinod ca sabelian.
La 22 mai 337, murind împăratul Constantin, Eusebiu a avut ocazia de a-l lăuda pentru
ultima dată. El însuşi a murit peste un an sau doi, în vârstă de vreo 80 ani.
Opera
Scrierile lui Eusebiu se împart, după cuprins, în patru categorii: istorice, exegetice,
apologetice, dogmatice. Cele mai multe le-a scris în mai multe redactări, îmbogăţindu-le
cu ediţiile posterioare.
Scrierile istorice
1. Αρχαίων μαρτυρίων συναγωγή - Acte ale martirilor vechi, adică dinainte de Diocleţian,
scrisă probabil înainte de izbucnirea persecuţiei acestuia în 303. O citează des în Istoria sa
bisericească, transcriind-o desigur în întregime; poate tocmai din această cauză nu s-a
păstrat într-o colecţie separată.
2. Περί των έν Παλαιστίνη μαρτυρησάντων - Despre martirii din Palestina, şi anume despre
persecuţia lui Diocleţian (303-311). Se ocupă exclusiv de martirii din Cezareea;
3. Viaţa lui Pamfil, scrisă în anul 310 cu multă eleganţă, pierdută, în afară de un scurt
fragment.
4. Cronica Παντοδαπή Ιστορία = Istorie de tot felul. Titlul complet este: Χρονικοί Κανόνες καί
έπιτομή παντοδαπής Ιστορίας Έλήνων τεκ βαρδαέων, fiind până în ziua de azi baza
istoriografiei universale şi izvorul principal pentru cunoaşterea cronologiei antice.
5. Istoria bisericească - Εκκλησιαστική Ιστορία, în 10 cărţi, expune dezvoltarea Bisericii creştine de la naşterea
Mântuitorului până la anul 342.
Cuprinsul detaliat al întregii scrieri este:
Cartea I redă pe scurt istoria lui Iisus Hristos după Evanghelii, Iosif Flaviu şi corespondenţa lui Abgar din Edessa.
Are caracter apologetic, vorbeşte despre Logos, profeţii privitoare la venirea Lui, arătări ale Lui înainte de a
Se întrupa, motivul pentru care nu S-a întrupat mai devreme.
Cartea II-a redă istoria creştinilor de la Sfinţii Apostoli şi cea a iudeilor până la izbucnirea războiului iudaic din
anii 66-70.
Cartea a IlI-a continuă această istorie până la al II-lea război iudaic, cel izbândit (câştigat) de Adrian.
Cartea a IV-a prezintă istoria până la timpul lui Marc Aurelius, în 170.
Cartea a V-a continuă până la Origen, în 202.
Cartea a Vl-a este consacrată lui Origen şi epocii sale.
Cartea a VII-a este consacrată lui Dionisie al Alexandriei şi epocii sale, fiind prelungită cu câteva pagini
până la moartea episcopului Alexandriei, Petru, în noiembrie 311.
Cartea a VIII-a expune istoria persecuţiei lui Diocleţian până la edictul de toleranţă din 30 aprilie 311, iscălit
de Galeriu, Maxi- min, Constantin şi Liciniu.
Cartea a IX-a expune persecuţia lui Maximin, căderea lui Maxenţiu la 28 octombrie 312 şi moartea lui
Maximin Daia din 30 aprilie 313.
Cartea a X-a, după discursuri însufleţite despre pacea şi bunăstarea Bisericii, dă textul Edictului din Milan şi al
acelor edicte şi scrisori date de Constantin în favoarea Bisericii creştine în anul 313, apoi expune schimbarea
de atitudine a lui Liciniu şi înfrângerea lui la 18 septembrie 323.
6. Scrierile despre împăratul Constantin sunt şi ele de cuprins istoric, dar scrise în formă
oratorică, întru lauda împăratului. Principala scriere cu privire la Constantin a lui Eusebiu este
Viaţa lui Constantin, scrisă după moartea lui Constantin, aşadar la bătrâneţe. Este mai mult
un panegiric dezvoltat până la dimensiunile celor 4 cărţi ce le cuprinde, decât o biografie.
A expus în mod cronologic din viaţa lui Constantin mai multe fapte, care erau în legătură
cu Biserica creştină sau arătau virtutea şi evlavia împăratului.
7. Cărţii despre viaţa lui Constantin îi era anexat discursul rostit de Constantin Către Ceata
Sfinţilor, adică episcopilor adunaţi la Niceea în Sinod.
8. Apologia lui Origen este scrisă, în afară de cartea a VI-a, care este a sa proprie, în
colaborare cu Pamfil, la 308-309.
5. Combatere şi apărare în 2 cărţi (’Ελέγχου και απολογίας βίβλοι δύο), cunoscută numai de
la Fotie, care o citează în două redactări puţin diferite una de cealaltă, discută obiecţii
făcute de păgâni contra creştinismului.
6. Tratat contra tezei lui Hierocle cu privire la Apoloniu din Tyana. Hierocle a fost guvernator al
provinciei Bitinia şi autor al unui tratat polemic împotriva creştinilor, în care susţinea superio-
ritatea lui Apoloniu din Tyana faţă de Iisus şi că viaţa lui o cunoaşte din izvoare mai bune ca
pe a lui Iisus şi minunile sale sunt mai sigure. Eusebiu combate această teză şi invocă în
favoarea superiorităţii lui Iisus moartea Sa curată şi triumful Bisericii contra tuturor
persecuţiilor.
2. Contra lui Marcel de Ancira, în 2 volume, scrisă poate de Eusebiu de Emesa, mort la 359,
fiindcă dezaprobă atacurile lui Marcel contra lui Eusebiu cel Mare (al Nicomidiei) şi
contra celuilalt Eusebiu (al Cezareei),
3. Despre Teologia bisericească, în 3 cărţi, combat ereziile lui Marcel din Ancira: Fiul ar fi
ieşit din Tatăl abia la creare, a avut trup părut (arătat-văzut), pe care îl va fi părăsit după
a doua venire, şi reintrând în Tatăl, se va sfârşi împărăţia Lui. Eusebiu îl numeşte deci
sabelian, căci face din Logos raţiune în sensul celei omeneşti şi propovăduieşte
întruparea unei părţi din Tatăl, neagă preexistenţa Fiului şi este prin urmare un nou
Sabelie, parcă ar fi fantoma acestuia ieşită din pământ. îi opune învăţătura sa ariană şi
macedoniană: Fiul e întâiul născut a toată creatura, dar, fiindcă a fost produs din voia
liberă a Tatălui, poate fi numit creatură. Este întru toate asemenea Tatălui, dar nu este de
acelaşi rang - ισότιμος. Cu atât mai puţin este demn de acelaşi cult Duhul Sfânt, Care e
creat prin Fiul, prin Care toate s-au făcut şi Care nu acţionează decât asupra sfinţilor.
Ambele au fost scrise în anul 336, în urma sinodului din Constantinopol, care a depus pe
Marcel.
4. Epistola către Constanţia, sora lui Constantin, în care refuză cererea prinţesei de a-i trimite
un portret al Domnului Iisus Hristos, pe motivul: „Nu este permis să avem icoane de
acestea spre a nu ne purta şi noi Dumnezeul nostru în chip ca păgânii”. Este iconoclast.
Efrem Sirul
306-373
Viața
❖ Efrem Sirul, cel mai de seamă Părinte al Bisericii siriene, se
naște în anul 306 în cetatea Nisibis, pe Daisan, un afluent al
Eufratului, situată la frontiera orientală a Imperiului Roman,
în Mesopotamia.
Sf. Ioan Gură de Aur ne-a lăsat şi Liturghia are îi poartă numele.
Apologetice pot fi socotite:
➢ Contra lui Iulian şi a păgânilor ;
➢ Despre Sf. Vavila, deja menţionată;
➢ Că Hristos este Dumnezeu - micul tratat , care arată
păgânilor şi iudeilor dumnezeirea lui Hristos.
Corespondenţa
Sf. Ioan cuprinde aproximativ 240 scrisori (exact 236), cele mai
multe din timpul celui de al doilea exil (404-407) şi având
caracter istoric, consolator, de recomandare şi familiar.
Relevăm cele 17 scrisori adresate văduvei şi diaconiţei
Olimpiada, una din cele mai devotate credincioase ale Sf. Ioan
Gură de Aur.
Opere Ascetice:
➢ Către Teodor cel căzut, sub forma a două scrisori, prin care
îndeamnă stăruitor pe prietenul său Teodor, viitor episcop de
Mopsuestia, să revină în mânăstire, întrucât acesta, după ce
studiase teologia şi se dedicase practicilor ascetice, se retrăsese
în lume;
➢ Despre pocăinţă, în două cărţi, adresate una lui Demetriu şi
alta lui Stelehiu, ca să le arate foloasele acestei practici ascetice;
➢ Contra adversarilor vieţii monahale, în 3 cărţi, care arată
superioritatea unei asemenea vieţi faţă de viaţa obişnuită;
➢ Comparaţia între un rege şi un monah reia problema
dezbătută în lucrarea precedentă;
➢ Către Stagir: în 3 cărţi, arată marele rol al suferinţei, care e
trimisă de Providenţă;
➢ Despre feciorie, face o paralelă între feciorie şi căsătorie:
căsătoria e bună, dar mai bună e fecioria.
Educativ-morale:
➢ Despre slava deşartă şi despre educaţia copiilor, lucrare de o
deosebită importanţă pentru metoda de aplicat în formarea
tinerelor vlăstare, de ambele sexe. Schiţează treptele formale în
instrucţia religioasă;
➢ Către o tânără văduva, consolează pe o doamnă rămasă
văduvă; Despre nerepetarea căsătoriei, îndeamnă la
perseverenţă în văduvie, prin renunţarea la a doua căsătorie;
➢ Nimeni nu e vătămat decât de sine însuşi;
➢ Către cei ce sunt scandalizaţi din cauza nenorocirilor,
➢ Contra celor ce au fecioare subintroduse, combate o
nefericită tradiţie după care clericii aduceau în casă călugăriţe,
sub pretext de a fi slujiţi şi de a-şi spori evlavia prin ele. De multe
ori însă se petreceau lucruri nepermise; Femeile diaconiţe nu
trebuie să locuiască cu bărbaţii; tratează acelaşi subiect ca şi
lucrarea precedentă, dar aplicat cazului diaconiţelor.
Educativ-morale:
➢ Despre preoţie, capodopera literară şi teologică a Sf. Ioan
Gură de Aur şi tratatul clasic despre această Taină, aşa cum a
conceput-o şi cum a trăit-o spiritualitatea patristică.
• Tratatul a fost scris între 381-386, când Sf. Ioan era numai diacon
• se împarte în şase cărţi.
• E scris sub formă de dialog, după modelul literar platonic.
• Personajele dialogului sunt Ioan şi Vasile, probabil viitorul episcop
de Rafaneea, prieten devotat celui dintâi. „Preoţia este semnul iubirii
lui Hristos. Ea e semnul iubirii turmei pe care Hristos a încredinţat-o
păstorului" (II, l ).
• Sf. Ioan s-a inspirat, pentru unele idei esenţiale şi aspecte importante
ale preoţiei, din lucrarea corespunzătoare a Sf. Grigorie de Nazianz-
Despre fuga sa în Pont.
• Plan precis, compoziţie densă şi logică, orizont măreţ, frumuseţi
spirituale excepţionale, stil strălucitor, bogăţie de idei, mângâiere,
îndemn şi îndreptar pentru adevăraţii creştini, iată ce este tratatul
Despre preoţie al Sf. Ioan Gură de Aur.
Doctrina
Sf. Ioan Gură de Aur n-a fost atât un speculativ, cât un om
practic, un educator şi un reformator al societăţii vremii sale.
Ioan aparţine Şcolii antiohiene, în al cărei spirit şi cu a cărei
metodă a lucrat, în general, fără să fi căzut în greşelile ei. El a
fost cel mai mare artist al cuvântului din vremea sa, cel mai
strălucit predicator pe care 1-a produs Biserica primelor veacuri.
✓ Sf. Scriptură este pentru autorul nostru izvorul principal al
credinţei, cugetării, predicii şi vieţii sale. Ca antiohian, el
interpretează Scriptura după metoda istorico-gramaticală, pe
care o agrementează însă printr-un alegorism moderat, bazat
mereu pe litera textului.
✓ Sf. Taine sunt simboluri sau semne care, sub formă văzută,
ne aduc harul cel nevăzut al lui Dumnezeu sau, cum zice Sf.
loan, coboară „inteligibilul în sensibil".
Caracterizare.
Sf. Ioan Gură de Aur a fost predicatorul prin excelenţă al
Bisericii Ortodoxe şi este şi astăzi modelul ideal al vorbitorului
bisericesc. Cuvântările sale, pline de suflul evlaviei şi de o deosebită
înălţime de cugetare morală, sunt mereu actuale. În ele se găsesc
date asupra culturii timpului, asupra moravurilor şi credinţelor
generale ale vremii. Sf. Ioan a fost unul din cei mai mari păstori ai
Bisericii creştine.
El a sintetizat în chip fericit pe conducătorul de suflete,
luminat, cumpănit, atent, calm cu vorbitorul, îndemânatic, care
face din cuvânt arma de executare a programului său pastoral.
Tratatul său Despre preoţie este cartea clasică a creştinismului
asupra dumnezeieştii Taine a Hirotoniei, care a însufleţit, a
încurajat, a călăuzit şi a înălţat continuu milioane de preoţi creştini
de-a lungul veacurilor. Sf. Ioan s-a aruncat în vâltoarea vieţii sociale,
pe care a încercat s-o purifice, reformându-i moravurile şi
orientând-o spre limanul dătător de viaţă al Evangheliei.
Caracterizare.
El a biciuit viciile, îngâmfarea, simonia, necinstea,
prostia, lăcomia, luxul şi toate ticăloşiile societăţii din vremea
sa, începând de la fratele cel mai de jos, până la palatul
împăratului. De aceea, el se poate numi unul dintre cei mai de
seamă reformatori sociali creştini ai vremii sale.
El este nu numai un critic nemilos al scăderilor
contemporanilor săi, ci şi un organizator neîntrecut al asistenţei
sociale, după modelul celei de la Cezareea Capadociei. El a fost
supranumit „ambasadorul săracilor”.
Sf. Ioan nu este numai o comoară de exegeză teologică,
istorică şi morală, ci şi o neasemuită desfătare literară pentru
iubitorii de literatură frumoasă. Inteligenţa sa vie, limba sa
impecabilă, imaginaţia sa bogată, marele său simţ artistic,
gustul său pentru măsură au făcut din el un clasic, unul dintre
cei mai mari clasici ai literaturii patristice.
Caracterizare.
El se citeşte pe nerăsuflate de cine are gustul felului său
de a scrie. Deşi limba lui e uşoară şi se leagănă în cadenţele
perioadelor sale retorice, totuşi ea nu e uşor de tradus.
Sf. Ioan este un scriitor şi un teolog normativ pentru
Biserica Ortodoxă, alături de cei doi mari Capadocieni; Sf. Vasile
cel Mare şi Sf. Grigorie de Nazianz, numiţi toţi trei „Mari dascăli
ai lumii creştine şi ierarhi". Autorul nostru a trăit cum a învăţat
şi a învăţat cum a trăit, adică după Evanghelie, având ca model
pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe Sf. Ioan Gură de Aur la
13 noiembrie singur, iar la 30 ianuarie împreună cu Sf. Vasile cel
Mare şi Sf. Grigorie de Nazianz (Teologul). El e unul din Părinţii
cei mai mult traduşi în lumea creştină.
Sf. Moaște:
Mai înainte de căderea Constantinopolului sub turci, în
anul 1453, Moaștele Sfântului Ioan Gura de Aur au fost trimise,
printr-un edict, la Mănăstirea Marea Lavra, în Sfântul Munte
Athos, de către împăratul Ioan Tsimiskis (969-976). O parte din
mana a sfântului a fost trimisă, in luna iulie a anului 1284, de
către împăratul Andronic Palaeologul (1282-1328), la Mănăstirea
Filoteu, tot in Sfântul Munte Athos.
O parte din sfintele sale Moaște au rămas în Biserica
Sfinții Apostoli până la Prima cădere a Constantinopolului, în
vremea Cruciaților, în anul 1204. După dureroasele lucruri
săvârșite de cruciați, Moaștele Sfinților Ioan si Grigorie Teologul
au fost duse în Veneția, iar mai apoi în Roma. Cinstitul sau trup
a fost așezat mai întâi într-un pridvor al unei Biserici medievale,
închinate Sfântului Apostol Petru. Mai târziu, în data de 1 mai
1626, acestea vor fi transferate în Biserica cea mare a Sfântului
Petru, fiind așezate într-o Capela special amenajata pentru ele.
Sf. Moaște:
După 800 de ani, moaștele celor doi sfinți au ajuns să fie
înapoiate Bisericii din Constantinopol. Acestea au fost restituite
Bisericii Constantinopolului în data de 27 noiembrie 2004, de
către Papa Ioan Paul al II-lea. Moaștele Sfântului Ioan
Hrisostom, transportate într-o racla legată cu panglică roșie, și
ale Sfântului Grigorie Teologul, așezate într-o racla legata cu
panglica galbenă, se află astăzi în Biserica Sfântului
Gheorghe din Patriarhia Ecumenica din Constantinopol.
Părticele din Sfintele sale Moaște se mai află și în
Mănăstirea Vatoped, Mănăstirea Iviron, Mănăstirea Dionisiu
si Mănăstirea Dochiariu, aflate tot în Sfântul Munte. O parte
din Moaște se poate sa fi ajuns si în Cipru, atâta timp cât în
micuța si izolata localitate Mesana, din Pafos, se afla o
Mănăstire închinată Sfântului Gheorghe de Komana, iar
denumirea de Komana - Comana - se refera la localitatea
Komana din Pont.
Sf. Moaște:
Sfintele Moaște ale Sfanțul Ioan Gura de Aur.
* Mănăstirea Darvari, București,
• Mănăstirea Secu, Județul Neamț,
• Catedrala Episcopala din Craiova,
❖ Rufin relatează că între acuzaţii figura din nou şi uciderea lui Arsenie, pe
care arienii pretindeau că o pot dovedi cu o mână de mort înnegrită, purtată
prin sinod într-o ladă şi arătată ca mâna lui Arsenie tăiată de Sf. Atanasie,
dar Sf. Atanasie a reuşit să-l aducă pe Arsenie în sinod şi să-l prezinte, întreg
şi nevătămat, membrilor sinodului.
❖Cu ajutorul unei scrisori, Sf. Atanasie a avut posibilitatea să se
dezvinovățească, astfel încât, în anul 333, împăratul Constantin a
trimis 3 scrisori la Alexandria, într-una amenințând cu exilul pe
meletienii recalcitranți, în alta ordonând ca arienii să fie numiți
porfirieni, ca niște adversari ai lui Hristos, iar scrierile lui Arie să
fie arse, iar în a treia, adresată lui Arie însuşi, blamându-1 ca factor
de dezordine și tulburare în Biserică. Totuşi, la sfârşitul acestei
ultime scrisori, împăratul îi permite lui Arie să se prezinte la curte
ca să se apere.
Scrisori
➢Oficiale
➢Doctrinare
Doctrina
➢ A tratat cea mai mare parte din dogme. El dovedeşte existenţa
lui Dumnezeu, crearea lumii şi Providenţa în lucrările sale
contra păgânilor. Stabileşte trinitatea celor trei Persoane
divine şi unitatea naturii şi a substanţei divine aproape în
toate operele sale. Explică acest mister cu multă simplitate,
făcându-şi chiar o plăcere din a discuta despre Persoanele
Treimii.
➢ în ceea ce priveşte întruparea Cuvântului, s-ar putea rezuma
astfel: Dumnezeu a venit ca să redea omului noţiunea
întunecată despre El, să nimicească păcatul, să reînvie în el
noţiunea despre nemurirea sufletului; să desfiinţeze idolatria;
să sfărâme imperiul satanic; să înlocuiască frica de Dumnezeu
prin încrederea fiască; să restaureze unirea omului cu
Dumnezeu prin Sfântul Duh; să readucă toate lucrurile la starea
lor primordială.
➢ El a demonstrat că sufletul este spiritual şi nemuritor.
❖ (Explică acest mister combătând erorile ereticilor în această
privinţă şi învăţând,
❖ contra paulianiştilor, că Dumnezeu-Cuvântul S-a unit cu
omenitatea;