CUPRINS

1. NOŢIUNI GENERALE 3

2. DATORIA EXTERNĂ A ROMÂNIEI 5

2.1 Conceptul de datorie externă 5

2.1.1 Datorie externă brută în sens larg 5

2.1.2 Datorie externă brută în sens restrâns 5

2.1.3. Datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii din 6

sistemul său

2.1.4 Datoria externă netă 6

2.2 Clasificarea datoriei publice externe 7

2.3 Indicatori privind datoria externă 8

3. STUDIU DE CAZ PRIVIND DATORIA PUBLICĂ EXTERNĂ 10

A ROMÂNIEI

CONCLUZII 14

BIBLIOGRAFIE 16
 1. NOTIUNI GENERALE

Datoria externă în sine reprezintă, iniţial, un efect al unui alt fenomen economic
internaţional de mare amploare – creditarea internaţională.
De fapt, cu secolul al XVIII-lea începe istoria creditării internaţionale, când băncile
din Marea Britanie au trecut aproape linear de la negustorie şi cămătărie la creditare.
Începând cu războaiele napoleoniene, parcurgând secolul al XIX-lea şi până la
începutul secolului XX, băncile comerciale creditau guverne străine şi finanţau comerţul
internaţional prin intermediul acceptelor (precursoare ale acreditivelor şi ale altor
documente comerciale de astăzi).
Puterea lirei sterline şi a Marii Britanii au permis fondarea unei pieţe a efectelor de
comerţ în Londra, piaţă care finanţa tranzacţiile comerciale ale metropolei cu teritoriile de
peste mări. În plus, începând cu 1830 s-au fondat primele bănci britanice în colonii,
destinate furnizării de facilităţi bancare locale şi finanţării comerţului colonial. Aceste
bănci s-au extins curând în zone de interes major pentru întreaga Europă, zone cum ar fi
Egiptul, Turcia, America Latină, sud-estul Asiei. Alte ţări care păşeau pe calea dezvoltării
capitaliste au urmat exemplul Marii Britanii, astfel încât fenomenul apariţiei de instituţii
bancare în teritoriile “de peste mări” ale statelor europene, a căpătat imaginea unei
adevărate lupte pentru împărţirea sferelor de influenţă economică în lume.
Cea mai rapidă creştere în volumul creditării internaţionale s-a înregistrat pe fluxul
dinspre Europa spre diferite state din componenţa S.U.A., pentru finanţarea investiţiilor şi
comerţului. Multe bănci comerciale din Regatul Unit sau aflate pe teritoriul american, însă
în proprietate britanică, au fost fondate doar pentru susţinerea acestui flux. Deşi, încă din
1860, în California existau deja cinci bănci comerciale(în proprietate britanică), totuşi
oraşul New York a fost primul centru financiar american care a contat ca prezenţă în
operaţiile internaţionale, acţionând ca placă turnantă pentru fluxul menţionat. Practic,
Londra şi New York-ul erau “emiţătorul” şi respectiv, “receptorul” fluxului de capital
britanic, flux care atingea înainte de primul război mondial, circa 10% din PNB-ul Marii
Britanii şi al imperiului său colonial. Această situaţie a durat până la sfârşitul primului
război mondial, când New York-ul ca exportator de capital către o Europă distrusă,
ameninţa pentru prima oară dominaţia Londrei asupra economiei mondiale.
Al doilea război mondial a accelerat declinul lirei sterline şi ascensiunea dolarului
american ca valută de circulaţie internaţională. Puterea financiară a City-ului londonez s-a
redus, făcând loc New York-ului pe piaţa exportului de capital, S.U.A. dispunând de bănci
cu mare credibilitate în mediile financiare internaţionale.
Istoria economică postbelică aduce treptat în scenă trei mari actori: S.U.A., Piaţa
Comună şi Japonia (însoţită din anii ’70 de “tigrii” Asiei de sud-est: Hong-Kong, Coreea
de Sud, Singapore, Thailanda, Taiwan). Aceştia domină şi în prezent pieţele internaţionale
ale creditului, atât direct cât şi prin intermediul puternicei influenţe exercitate în interiorul
marilor organisme financiare internaţionale - FMI, Banca Mondială, BERD, BRI, etc.
Această dominare este posibilă atât datorită puterii economice de ansamblu, incontestabile
a celor trei, cât şi datorită progresului tehnologiei comunicaţiilor, care permit ca orice
decizie luată într-o parte a lumii să fie instantaneu cunoscută pe meridianul opus.
Tot perioada postbelică aduce în prim-plan creditarea oficială, de la guvern la
guvern sau de la organismele financiare internaţionale către guvernele statelor membre.

3
Conferinţa de la Breton Woods din 1954 stă la baza înfiinţării Fondului Monetar
Internaţional şi a Băncii Mondiale, organisme menite să înlesnească procesul de alocare a
resurselor ţărilor cu surplus de capital către cele cu nevoie de capital şi să împiedice, prin
sprijinirea dezvoltării economice globale, ca discrepanţele enorme dintre ţări să ducă la
situaţii conflictuale militare sau la crize economice mondiale.
Astăzi, creditarea internaţională este un fenomen care suscită interesul atât al
analiştilor economiei mondiale, cât şi al factorilor de decizie din fiecare ţară în parte, mai
ales după experienţa crizei mondiale a datoriei externe care a zguduit lumea finanţelor în
anii ’80. Criza datoriei s-a născut din două motive: primul – o politică deplorabilă de
administrare a datoriei externe dusă de ţările mari debitoare (în special din America Latină
– cazul Mexic), iar, pe de altă parte, băncile comerciale cu activitate internaţională nu au
dat nici ele dovadă de prea mare înţelepciune în alocarea resurselor proprii, mărite rapid ca
volum prin injecţia de petrodolari ce a urmat crizei petrolului din anii ’70. Criza datoriei a
fost rezolvată printr-un progres cu multiple laturi :s-a modificat, în primul rând, atitudinea
creditorilor (oficiali sau privaţi), dinspre scopul unic de a-şi recupera resursele alocate spre
controlul utilizării acestora de către debitori. Efectul acestei schimbări de atitudine s-a
materializat în măsurile convenite prin înţelegeri bilaterale între ţările cu mari datorii şi
Clubul de la Paris (pentru creditorii oficiali) sau Clubul de la Londra (pentru băncile
comerciale), măsuri ce au dus la diminuarea poverii datoriei externe asupra economiilor
ţărilor îndatorate şi la înlesnirea, pentru acestea, a drumului spre dezvoltare. În al doilea
rând, managementul eficient al datoriei externe a devenit un obiectiv major de politică
macroeconomică în toate ţările lumii, în special în ţările beneficiare de împrumuturi
externe.

4
 2. DATORIA EXTERNĂ A ROMÂNIEI

2.1. Conceptul de datorie externă

Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capital. În

rânduirile precapitaliste şi în perioada manufacturieră de dezvoltare a capitalismului
împrumuturile externe se întâlneau în mod sporadic. O dezvoltare mai mare acestea au
căpătat abia în perioada maşinismului.
În secolul al XX-lea, împrumuturile externe au cunoscut o dezvoltare fără
precedent, ca urmare a formării, pe piaţa ţărilor dezvoltate, a unui surplus relativ de capital,
care îşi caută plasament peste graniţă în condiţii mai avantajoase decât în interior.
Întrucât împrumuturi în străinătate, pe lângă persoanele de drept public, pot
contracta şi alte persoane fizice şi juridice, noţiunea de datorie externă nu se suprapune
perfect aceleia de datorie publică externă. Noţiunea de datorie externă este mai largă decât
aceea de datorie publică externa şi are mai multe sensuri pe care le vom enumera mai jos.

2.1.1. Datorie externă brută în sens larg

Aceasta cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări, persoane
fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat. Această interpretare exhaustivă
cuprinde sumele datorate de stat, unităţi administrativ-teritoriale şi alte entităţi de drept
public, întreprinderi private şi alte organizaţii, precum şi de persoane fizice unor organisme
internaţionale, guverne, bănci şi altor instituţii publice străine, unor bănci private, firme şi
altor creditori, precum şi unor persoane fizice rezidente în străinătate.
Datoriile la care ne referim provin din împrumuturi de tot felul, achiziţii de bunuri,
executări de lucrări şi prestări de servicii pe credit, investiţii directe de capital, îndeplinirea
altor obligaţii derivând din contracte sau diverse reglementări.
Această interpretare care vizează toate obligaţiile băneşti faţă de străinătate,
indiferent dacă au caracter public sau privat, de gradul lor de exigibilitate, de existenţa sau
nu a unei garanţii, deşi corectă, ea nu are aplicabilitate practică, deoarece este extrem de
dificilă inventarierea tuturor obligaţiilor faţă de străinătate şi, în plus, nu toate acestea sunt
exprimate valoric, nu toate au termene precise de achitare sau au termene fie prea scurte,
fie prea lungi.

2.1.2. Datorie externă brută în sens restrâns

Aceasta cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate, cu următoarele excepţii:

 Creditele pe termen scurt (sub un an), deoarece acestea constituie operaţii
financiare curente, indispensabile desfăşurării activităţii economice externe;
 Investiţiile străine directe, care nu au stabilite termene de rambursare sau de
lichidare;
 Ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite în cadrul programelor de asistenţă
publică bilaterală şi multilaterală;
 Împrumuturile externe cu o perioadă de graţie de 10-15 ani sau mai mare;

5
  Împrumuturile acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau altor
reprezentante ale acestora în condiţii mai avantajoase decât cele practicate pe
piaţa mondială;
 Creditele contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de autorităţile
publice competente.

2.1.3. Datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a

celorlalte instituţii din sistemul său

Aceasta cuprinde:
 Sumele datorate unor creditori publici şi privaţi, în valută, bunuri sau servicii cu
o perioadă de rambursare mai mare de un an;
 Sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate publică, în
această interpretare, datoria externă nu cuprinde datoria persoanelor private
către străinătate negarantată de autorităţile publice;
 Datoria din tranzacţiile cu Fondul Monetar Internaţional;
 Datoria care poate fi achitată, la opţiunea debitorului, în moneda ţării sale;
 Sumele datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost
stabilite termene de plată.

2.1.4. Datoria externă netă

Aceasta cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale rezidenţilor unei
ţări în străinătate (disponibilităţi valutare, împrumuturi acordate, investiţii directe, titluri,
diverse alte creanţe şi valori) şi activele deţinute de rezidenţi străini în ţara considerată
(împrumuturi primite de la guverne, agenţii guvernamentale şi alte entităţi publice, credite
primite de la bănci private, organisme financiare şi alţi creditori, investiţii de capital, titluri,
disponibilităţi valutare şi alte valori aparţinând unor persoane publice sau private străine).
Adesea, în datoria externă netă se includ numai creanţele lichide sau uşor realizabile faţă
de străinătate, celelalte creanţe care nu pot fi uşor mobilizate excluzându-se din calcul.
Indicatorul datoriei externe nete se foloseşte în cazul ţărilor care apar în dublă
ipostază: de creditoare şi de debitoare faţă de străinătate. În timp, în raportul dintre
creanţele şi angajamentele externe ale unei ţări pot să intervină asemenea mutaţii încât
aceasta din creditor mondial (per sold) să devină debitor mondial sau invers. Acesta este,
spre exemplu, cazul S.U.A. care până în 1984 erau primul creditor a! lumii, iar din anul
următor au devenit cel mai mare debitor net al lumii. Cu toate acestea ele rămân, după
Japonia, cel de-al doilea creditor mondial. În plus, ele au o situaţie privilegiată, deoarece s-
au împrumutat aproape exclusiv în dolari, ceea ce le fereşte de riscul penuriei de devize, la
care sunt expuse ţările în curs de dezvoltare importatoare de capital.
Cuantumul datoriei externe diferă, evident în funcţie de modul în care se determină,
brut sau net, şi de sensul atribuit acestei noţiuni de cel care o foloseşte.

6
 2.2. Clasificarea datoriei publice externe

Din definiţia datoriei publice externe aşa cum apare în Legea Datoriei Publice nr.
313/2004, rezultă că aceasta se prezintă sub două forme, în funcţie de debitor (de
beneficiarul creditului extern):
 Contractată direct de stat – însumează obligaţiunile externe contractate prin
debitori publici, inclusiv guvernul naţional, serviciile sale şi organismele publice
autonome, şi apare în urma manifestării unui dezechilibru al finanţelor publice
 Garantată în numele şi contul statului – reprezintă obligaţiunile externe
contractate prin debitori privaţi pentru finanţarea unor proiecte de investiţii de amploare, a
căror rambursare este garantată de stat, aceasta urmând să acopere incapacitatea totală sau
parţială a beneficiarului împrumutului, dobânzii şi a altor costuri aferente, cu recuperarea
lor ulterioară de la debitor.
În cel de-al doilea caz, proiectele de finanţat ale întreprinderilor vor trebui analizate
cu atenţie prin întocmirea unui studiu de fezabilitate, pentru a vedea dacă vor fi capabile să
genereze profitul anticipat. De asemenea va fi necesară studierea situaţiei financiare a
întreprinderii deoarece, în timp ce proiectul poate părea realizabil, profitabilitatea şi
situaţia lichidităţilor întreprinderii ar putea fi mult prea slabe pentru a susţine rambursarea
creditului.
În cadrul acestei clasificări se poate face o detaliere a beneficiarilor creditelor
externe, astfel: întreprinderi private, bănci, guverne, unităţi administrativ-teritoriale,
instituţii de stat şi alte instituţii de drept public, cu menţiunea că împrumuturile care nu
sunt contractate direct de stat sunt garantate de acesta.
Fondurile ce constituie datoria publică externă se pot clasifica în funcţie de naţiune
astfel:
 Pentru susţinerea balanţei de plăţi;
 Pentru consolidarea rezervei valutare a statului;
 Pentru realizarea unor proiecte de investiţii, finanţarea exporturilor, mobilizarea şi
dezvoltarea unor domenii prioritare economiei;
 Pentru realizarea unor reforme sectoriale;
 Pentru realizarea unor importuri stabilite de guvernul statului;
 Pentru finanţarea şi refinanţarea deficitului bugetului de stat.
Din cele de mai sus rezultă că împrumuturile externe pe care le contractează statul
pot avea ca destinaţii în primul rând înfăptuirea unor operaţiuni economice propriu–zise
(proiecte de investiţii, dezvoltare de domenii prioritare, susţinerea balanţei de plăţi etc.) şi
numai în al doilea rând finanţarea şi refinanţarea deficienţelor bugetare, în timp ce
împrumuturile de stat interne au ca destinaţie prioritară asigurarea resurselor băneşti
necesare finanţării şi/sau refinanţării deficitelor bugetare.
Clasificarea datoriei publice externe în funcţie de natura creditorilor cuprinde:
 Creditori oficiali – reprezentaţi de organisme financiare internaţionale, ce acordă
asistenţă publica pe baze multilaterale (credite financiare) şi de guverne ce acordă asistenţă
publică bilaterală.
 Creditori privaţi – reprezentaţi de bănci si de alte instituţii financiare ce acordă
credite pe baze bilaterale. Asistenţa bilaterală îmbracă forma ajutoarelor în mărfuri sau în
bani, a asistenţei tehnice şi economice sau a împrumuturilor în condiţii privilegiate (credite
bancare), întreprinderi furnizoare şi investitori privaţi.

7
 Împrumuturile guvernamentale sunt împrumuturi "legate" acordate ţărilor
beneficiare pentru achiziţionarea anumitor produse de pe pieţele ţărilor creditoare, putând
asigura şi creditele pentru exportul de mărfuri către ţările în curs de dezvoltare (credite
guvernamentale).
În ceea ce priveşte asistenţa publică multilaterală, aceasta se acordă de către:
 Banca Internaţională pentru Construcţie şi Dezvoltare, Asociaţia Internaţională
pentru Dezvoltare, Corporaţia Financiară Internaţională – toate făcând parte din Grupul
Băncii Mondiale (care are ca principală funcţie acordarea de credite pentru construcţie şi
dezvoltare);
 Fondul Monetar Internaţional, în special pentru echilibrarea balanţei de plăţi;
 Organismele financiare regionale: Banca Interamericană de Dezvoltare, Banca
Americană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Africană de Dezvoltare;
 Organismele financiare ale Comunităţii Europene: Fondul European de Dezvoltare,
Banca Europeană de Investiţii.
În funcţie de perioada pentru care se acordă (după scadenţă) creditele ce intră sub
incidenţa datoriei publice externe se pot acorda astfel:
 Pe termen scurt (1-2 ani);
 Pe termen mediu (3-5 ani);
 Pe termen lung (peste 5 ani).
Privite din punctul de vedere al beneficiarului, acesta doreşte ca termenul de
rambursare să fie destul de îndepărtat pentru a-i permite procurarea disponibilităţilor
necesare restituirii creditului şi plăţii dobânzilor şi a altor cheltuieli aferente.
Dacă împrumutul extern are o destinaţie productivă, atunci termenul de rambursare
trebuie stabilit în funcţie de momentul punerii în funcţiune a obiectivului respectiv. Prin
urmare, în cadrul termenului final al unui împrumut extern, pot fi evidenţiate trei perioade
distincte:
 Perioada de utilizare a creditului;
 Perioada de graţie, în cursul căreia nu se fac plăţi pentru rambursarea creditului,
acesta neacordându-se întotdeauna
 Perioada de rambursare propriu-zisă.
În cazul în care suma împrumutată se acordă dintr-o dată şi se rambursează într-o
singură tranşă, beneficiarul creditului dispune de aceasta pe toată durata creditului. Dacă
suma respectivă se primeşte şi se rambursează în mod eşalonat, termenul mediu al
creditului va fi mai scurt decât cel pentru care s-a contractat. Termenul creditelor se
stabileşte în funcţie de destinaţia acestora, de rentabilitatea obiectivului, de practica
internaţională, de legislaţia existentă în ţara creditorului şi în ţara beneficiarului.

2.3. Indicatori privind datoria externă

În legătură cu datoria externă a unei ţări, se folosesc diverşi indicatori care reflectă
gradul de îndatorare faţă de străinătate, precum şi efortul valutar pe care aceasta îl reclamă.
Astfel, gradul de îndatorare a unei ţări faţă de străinătate se exprimă cu ajutorul
mărimii absolute a datoriei externe, al mărimii medii a datoriei respective pe un locuitor, al
raportului dintre datoria externă şi produsul intern brut şi al raportului dintre datoria
externă şi încasările din exportul de bunuri şi servicii.
Indicatorul datoriei externe totale arată suma datorată străinătăţii la un moment
dat, fără vreo legătură a acesteia cu potenţialul financiar-valutar al ţării debitoare şi cu
eşalonarea în timp a rambursării acesteia. Acest indicator se determină prin transformarea

8
valutelor în care a fost exprimată datoria externă într-o valută de largă circulaţie
internaţională.
Indicatorul datoriei externe medii pe un locuitor se determină prin împărţirea
datoriei externe totale, exprimate într-o valută de largă circulaţie internaţională, la numărul
populaţiei, şi serveşte la efectuarea de comparaţii în timp pe plan naţional şi internaţional.
Indicatorul privind raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut arată
cât din produsul intern brut al anului considerat ar fi necesar pentru rambursarea acelei
datorii. Acest indicator are o valoare teoretică, deoarece datoria se rambursează, de regulă,
în mod eşalonat, iar din produsul intern brut al unui an numai o parte poate fi utilizată
pentru onorarea angajamentelor faţă de străinătate.
Indicatorul privind raportul dintre datoria externă şi exporturile de bunuri şi
servicii arată în cât timp (luni sau ani) s-ar putea rambursa datoria unei ţări faţă de
străinătate pe seama valutei încasate din vânzările de bunuri şi prestările de servicii peste
graniţă. Şi acest indicator are o valoare teoretică, deoarece niciodată nu se foloseşte
întreaga valută dobândită pe această cale în scopul restituirii împrumuturilor externe, ci
numai o parte din aceasta, cealaltă parte (mai consistentă) fiind destinată achitării
importurilor de bunuri şi servicii, plăţii dobânzilor şi comisioanelor aferente datoriei,
precum şi efectuării altor cheltuieli.
Numărul populaţiei corectează, aşadar, într-o măsură determinată, imaginea pe care
o proiectează mărimea absolută a datoriei externe.
Prin urmare, la un anumit cuantum al datoriei externe, cu cat mai îndelungată este
perioada de timp în care se poate crea valoarea adăugată necesară rambursării acesteia, cu
atât mai ridicat este gradul de îndatorare a ţării considerate.
Din cele de mai sus, se desprinde concluzia că, pentru a face aprecieri corecte cu
privire la gradul de îndatorare a unei ţări faţă de străinătate, este necesar a folosi mai mulţi
indicatori, din care mai expresivi sunt raportul dintre datoria externă şi exporturi şi raportul
dintre datoria externă şi produsul intern brut.
În plus, gradul de îndatorare a ţării faţă de exterior trebuie completat cu efortul
financiar-valutar reclamat de datoria externă, care indică povara respectivei datorii în anul
considerat.
Efortul financiar-valutar generat de datoria externă este indicat de serviciul datoriei
externe, care include rambursarea ratelor împrumuturilor externe (denumite şi rate de
capital), exigibile în anul considerat, precum şi plata dobânzilor, comisioanelor şi a altor
cheltuieli aferente datoriei externe, exigibile în acelaşi an.
Povara datoriei externe se determină cu ajutorul mai multor indicatori:
 Raportul dintre serviciul datoriei externe şi exportul de bunuri şi servicii;
 Raportul dintre serviciul datoriei externe şi produsul intern brut şi raportul
dintre dobânda aferentă datoriei externe şi exporturi.
Cu cât rambursările de împrumuturi, dobânzile şi comisioanele aferente acestora
absorb o parte mai mare din încasările din exporturi, cu atât mai încordată va fi balanţa de
plăţi externe a unei ţări debitoare faţă de străinătate.
Cu cât mat mare este efortul valutar reclamat de datoria externă, cu atât mai mici
vor fi resursele valutare ale unei ţări rămase pentru plata importurilor destinate dezvoltării
economice şi sociale şi aprovizionării acesteia cu bunuri de consum absolut indispensabile.

9
 3. STUDIU DE CAZ PRIVIND DATORIA PUBLICĂ EXTERNĂ
A ROMÂNIEI

3.1. Cadrul legal al datoriei publice externe

Datoria publică guvernamentală externă este definită prin Legea nr. 313/2004 a
datoriei publice ca parte a datoriei publice a statului care reprezintă totalitatea obligaţiilor
financiare externe ale statului provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate
de Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, în numele României, de pe pieţele
financiare externe.
Ca urmare a negocierilor cu Uniunea Europeana, prin Documentul de Poziţie
privind Capitolul 11 - Uniunea Economica şi Monetară, România s-a angajat ca până la
data de 31 decembrie 2004 sa modifice Legea nr. 81/1999 privind datoria publică, în
vederea alinierii la prevederile legislaţiei Uniunii Europene referitoare la interzicerea
finanţării directe a sectorului public. Pentru îndeplinirea angajamentului asumat, la data de
29 iunie 2004 a fost adoptată Legea nr.313/2004 a datoriei publice.
Creşterea an de an a datoriei publice externe are loc pe baza unei fundamentări
riguroase a criteriilor de recurgere la contractarea de credite externe şi în limite care să nu
depăşească capacitatea ţării de a-i asigura serviciul, respectiv de a rambursa ratele de
capital precum şi de a plăti dobânzile şi comisioanele aferente.
În acest scop, anual se stabileşte plafonul de îndatorare publică externă, care este
transmis spre aprobare Parlamentului României. Astfel, pentru anul 2007 plafonul de
îndatorare publică externă a fost stabilit la suma de 4,4 miliarde EURO.

3.2. Structura datoriei publice externe

Datoria publică guvernamentală externă efectivă la 31 martie 2007 a fost în suma

de 9.915,5 milioane EURO, iar la 31 decembrie 2007 a fost în sumă de 38.526 milioane
EURO. Structura datoriei publice guvernamentale externe după tipul datoriei arată ca
datoria publica guvernamentală externă contractată direct de stat reprezintă 64,6% din total
datorie publică externă şi datoria publică guvernamentală externă garantată de stat
reprezintă 35,4%.
Analiza datoriei publice guvernamentale externe efective în funcţie de creditor
arată că 48,1 % reprezintă datoria contractată cu creditorii oficiali (inclusiv împrumuturile
FMI). Creditorii privaţi, care includ băncile comerciale, emisiunile de obligaţiuni şi alte
surse, reprezintă 51,9 % din total. (figura 3.1)

10
Figura 3.1
Structura pe creditori

organisme financiare
internaţionale
31,70%
emisiuni de obligaţiuni
46,20%

relaţii bilaterale
1,90%
20,20% banci private şi alţii

Structura datoriei publice guvernamentale externe după tipul dobânzii evidenţiază

ca 44,1 % din totalul acesteia reprezintă împrumuturile externe contractate cu rata fixa a
dobânzii şi restul de 55,9% reprezintă împrumuturile externe contractate cu rata variabila a
dobânzii.
Structura pe durata iniţială a creditelor externe arată că ponderea cea mai mare o deţin
creditele cu durata de peste 10 ani (60,9%), iar dintre acestea creditele externe contractate
direct de stat.
Figura 3.2

11
 Structura după scadenţa creditelor

80,00%

70,00%

60,00%

50,00%

40,00%

30,00%

20,00%

10,00%

0,00%
între 1-5 ani între 5-10 ani peste 10 ani

Analiza datoriei publice externe efective la 31 martie 2007 în funcţie de valutele

componente arata ca urmare contractării creditelor în EURO ponderea cea mai mare o
deţine componenta EURO (63,4%), şi USD (27,4 %), urmata de JPY (3,8 %)

Mai jos vom prezenta evoluţia datoriei publice externe totale în perioada 2007-
2010. După cum putem observa în fig. 3.1. avem o ascensiune a acestei datorii externe.
În continuare vom prezenta grafic evoluţia datoriei după tipul de acordare:
 Directă
 Garantată
Toate aceste detalii sunt prezentate în fig. 3.4.

Figura nr. 3.3. Evoluţia structurii datoriei publice externe în perioada 2007-2010

12
 DATORIA PUBLICĂ EXTERNĂ TOTALĂ
2007-2010

89.310

90.000 78.656
72.354
80.000

70.000

60.000

50.000
35.307 Mld. Euro
40.000

30.000

20.000

10.000

0
2007 2008 2009 2010

Surse: Banca Naţională a României.

Figura nr. 3.4.

13
 DATORIA EXTERNĂ ÎN FUNCŢIE DE TIPUL DE
ACORDARE (MIL. EURO)

39387
40000 37721

35000 33651

30000
25110
25000
Datorie directă
20000
Datorie garantată
15577
15000 Datorie negarantată
11984

8180 9010
10000

5000
2017 1727 1517 1748
0
2007 2008 2009 2010

Surse: Banca Naţională a României.

Conform recensamântului din 2002, România are o populaţie de 21.680.974 de locuitori.

Situaţia datoriei pe cap de locuitor este prezentată în figura următoare:
Figura 3.5.
4.500.000

4.000.000

3.500.000

3.000.000

2.500.000
DATORIA PE CAP DE
LOCUITOR
2.000.000

1.500.000

1.000.000

500.000

0
2007 2008 2009 2010

14
 CONCLUZII

România înregistra la finalul lui 2009 o datorie externă totală de 78,656 miliarde
euro, in crestere cu 8,7% (6,3 miliarde euro) fata de finalul lui 2008, şi cu 152 milioane
euro (0,2%) faţă de finalul lunii noiembrie, conform datelor furnizate de Banca Naţionala a
României.
Iar la finalul lunii septembrie a acestui an o datorie externă totală de 89,31 miliarde
euro, în creştere cu 9,97% faţă de finalul lui 2009, potrivit datelor publicate de Banca
Naţională a României (BNR).
La finalul lui 2008, datoria externă totală a României se cifra la 72,354 miliarde
euro, iar la 31 noiembrie 2009 - la 78,504 miliarde euro, potrivit datelor revizuite ale băncii
centrale. Datoria pe termen mediu şi lung reprezenta 81,6% din totalul datoriei externe a
României la finalul lui 2009, potrivit datelor provizorii ale BNR, iar ponderea datoriei pe
termen scurt a scăzut la 18,4%. La finalul lui 2009, datoria pe termen scurt a României
însuma 14,448 miliarde euro, in scădere cu 6,144 miliarde euro (29,8%) faţă de nivelul de
la finalul lui 2008, când era de 20,592 miliarde euro, potrivit datelor revizuite ale BNR.
Datoria pe termen mediu şi lung a ajuns la 31 decembrie 2009 la 64,208 miliarde
euro, fiind cu 12,4 miliarde euro (24%) mai mare decât la sfârşitul lui 2008. La finalul lui
2008, datoria externă pe termen mediu şi lung era de 51,76 miliarde euro, potrivit datelor
revizuite ale băncii centrale.
Datoria externă negarantata public însuma 37,785 miliarde euro la 31 decembrie
2009, în creştere cu 6,3% (2,239 miliarde euro) fata de sfârşitul anului 2008. Datoria
externa publica si public garantata era, la finalul lui 2009, de 13,495 miliarde euro, cu
25,5% mai mare decât la 31 decembrie 2008. Datoria publica directa, ce include
împrumuturi externe contractate direct de Ministerul de Finanţe şi autorităţile
administraţiei publice locale, a crescut de la 9,028 miliarde euro la finalul lui 2008 la
11,975 miliarde euro la sfârşitul lunii decembrie, iar datoria public garantata, ce se referă la
împrumuturi externe garantate de Ministerul de Finanţe si autorităţile administraţiei
publice locale, a scăzut cu 201 milioane euro fata de finalul anului 2008, pana la 1,520
miliarde euro.
Împrumuturile de la Fondul Monetar Internaţional - în baza acordului stand-by cu
România, exclusiv suma primita de la Ministerul Finanţelor publice la FMI conform OUG
nr. 99/2009 - însumau 5,686 miliarde euro la finalul anului trecut, mai arata datele băncii
centrale. Serviciul datoriei externe - pe termen scurt, mediu si lung - a însumat anul trecut
44,088 miliarde euro, din care 74,2% (32,7 miliarde euro) a fost pe partea datoriei pe
termen scurt, potrivit datelor provizorii ale băncii centrale.
Rata serviciului datoriei externe pe termen mediu si lung - sau raportul dintre
serviciul datoriei si exporturi a fost de 31,6% in 2009, comparativ cu 30,7% in 2008, iar
gradul de acoperire a rezervei oficiale de valute si aur a României a fost de 8,6 luni de
import la 31 decembrie 2009, de la 5,6 luni de import la finalul lui 2008.
BNR precizează ca soldul datoriei externe este calculat pe baza cash, adică nu include
dobânda acumulata şi neajunsă la scadenţă.

15
 Din punctul de vedere al strategiei de îndatorare se recomandă prudenţa în
contractarea datoriei publice externe pe termene sub 5 ani în vederea evitării acumulării
scadenţelor în această perioadă. Potrivit acestei sugestii, România se încadrează în grupa
ţărilor cu o datorie externă sustenabilă. Evoluţia raportului dintre datoria publica externă şi
PIB demonstrează faptul ca gradul de îndatorare a fost şi este cu mult sub limita
recomandată de 50 %. Sustenabilitatea datoriei publice externe este demonstrata cel mai
bine de indicatorul “rata serviciului datoriei”, care exprima raportul dintre serviciul datoriei
publice externe si exportul de bunuri şi servicii.

16
 BIBLIOGRAFIE

1. Cucoşel, C. – „Finanţele publice”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004;

2. Tulai, C. – „Finanţele publice şi fiscalitatea”, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-

Napoca, 2003;

3. Văcărel, I. – „Finanţele Publice”, Ediţia IV, Editura Didactică şi Pedagogică, 2004;

4. www.mfinante.ro

5. www.bnr.ro

17