Curs1 teoretic pentru facultățile cu profil nesportiv

1
Prezentul curs este adaptat după:
Gh. Cârstea „Teoria și metodica educației fizice și sportului”, Editura AN-DA, București 2000
 Socializare prin intermediul
educației fizice și sportului

Socializarea reprezintă procesul prin intermediul căruia indivizii dobândesc atitudini,

deprinderi, valori și comportamente care le dau dreptul să participe activ ca membri ai
societății în care trăiesc. Oamenii cred că implicarea în activitățile fizice are drept scop
dezvoltarea atributelor sociale pozitive ale personalității. Se consideră că joaca și în special
jocurile și sporturile oferă un mediu favorabil pentru însușirea atitudinilor,
comportamentelor sociale și valorilor apreciate pe plan cultural iar ceea ce se învață prin
activitate fizică se poate transfera și în alte domenii ale vieții.

Dezvoltarea tineretului în vederea atingerii unei socializări pozitive la vârsta adultă are opt
obiective principale2:
o acceptarea propriului corp
o înțelegerea rolului femeii, respectiv al bărbatului
o construirea relației cu alți oameni
o independență emoțională
o pregătirea în vederea unei profesii și, implicit, a vieții de familie
o responsabilitatea socială
o crearea unui sistem de valori
o comportamentul moral
Relația dintre corp și minte, cea care privește aspectele neurologice, este susținută de
teoria conform căreia performanța motorie stimulează sistemul nervos central atât de
intens încât celulele moarte, pe cale de a muri și celulele subdezvoltate sunt fie capacitate,
fie funcția lor este preluată de alte celule sau de celule nou create (Kirkendall, 1986).

Există două concepții fundamentale privind lumea și cultura, pe de o parte, și activitățile

sportive și fizice, pe de alta. Prima dintre ele consideră sportul complet separat de muncă.
Sportul reprezintă o activitate liberă, voluntară, având drept scop întărirea unității dintre
mintea și trupul uman. A doua concepție consideră că sportul și munca sunt activități
paralele, datorită următoarelor asemănări:
o In societățile industriale, performanța este foarte importantă, în sport și în muncă.
o Creșterea permanentă a calității și cantității produselor și a performanței sportive.
o Creșterea specializării în ambele domenii.

2
Abele și Brehm, 1989

2
 o Metodologia practicării ambelor activități este complexă.
o Refacerea organismului este necesară după încheierea ambelor activități.
o Mintea și trupul sunt unite și în muncă și în sport.

Aportul sportului în domeniul relațiilor interumane este subliniat mai ales de cooperarea
existentă în cadrul sporturilor de echipă. Sportivii trebuie să conlucreze, având drept scop
imediat realizarea coeziunii dintre ei. Pe lângă aceasta, se realizează o bună comunicare,
respect reciproc, sentimente de prietenie și armonie.

Prin aplicarea antrenamentului autonom (sportivul să se bazeze pe el însuși, să devină

independent față de presiunile adverse de orice natură) crește posibilitatea modificării
atitudinilor negative și îmbunătățirii atitudinilor pozitive.

Pentru a face carieră într-o profesiune sunt importante nu numai sănătatea și buna
condiție fizică, ci și relațiile oficiale sau neoficiale realizate în cadrul sportului. Si aceste
tendințe își aduc aportul la socializarea prin EFS, mai ales la o vârstă matură. Contactele
interpersonale sunt vitale, dar calități cum ar fi cooperarea, adaptabilitatea socială,
prietenia și munca în echipă nu sunt rezultate firești ale sporturilor de echipă. Ele trebuie
cultivate, deoarece competiția este capitală pentru succesul echipei. Competiția nu se
manifestă doar între echipe ci și în interiorul lor iar adversarul nu este un dușman, el
reprezentând una dintre condițiile esențiale ale jocului.

Să vorbim despre socializare fără a menționa valorile morale în dezvoltarea personalității,

este foarte dificil. In ultimă instanță, rezultatul influenței mediului depinde și de trăsăturile
de personalitate, de dinamica și structura lor. In acest context trebuie urmărit dacă
sportivul are tendința să se comporte conform cerințelor judecății morale elevate, chiar și
atunci când “indicațiile” pentru obținerea succesului ar reprezenta comportamente
alternative.

O problemă serioasă a socializării, valabilă pentru jocurile de echipă, este identificarea

spectatorului cu echipa. Această identificare a individului cu o colectivitate reprezintă o
nevoie fundamentală a naturii umane. Cercetătorul ceh Petryszak a ajuns la concluzia că
“bestia nu se află în arenă, ci în tribune”, aceasta raportat la delincvența întâlnită, din
păcate, pe stadioanele de fotbal și în sălile de sport. Sportul se constituie ca un factor
educator cu înalte valențe morale, care nu este suficient să fie aplicat pe teren, mesajul său
trebuie să se facă simțit mai ales în tribune, având valențe profund educative.

3
Rolul educativ al EFS în copilărie
Învățarea conviețuirii sociale în primii ani ai copilăriei se face mai ales prin mișcare. Orice
formă de joc dă copilului posibilitatea de a-și asuma diverse roluri sociale și de a învăța
funcții dintre cele mai importante în contextul social. El învață să iasă din sine însuși,
înțelegând că dezvoltarea sa are loc distinct de ceilalți dar și legat de aceștia.

Odată cu începerea participării la jocuri, copilul începe să perceapă rolurile celorlalți,

observând cum se orientează aceștia, pentru a se putea orienta el însuși. Toate acestea
având un scop comun, copilul devine membru al societății, descoperind rolul adulților, grija
față de ceilalți și cooperarea cu ei. Concomitent, el începe să își formeze o atitudine față de
adversari, jocul reprezentând puntea dintre joaca spontană și sportul instituționalizat. Jocul
reprezintă cheia necesară reușitei adaptării sociale și constituie baza manifestării de mai
târziu a adultului în societate.

Un mare număr de copii au considerat ca factori sociali importanți, în cursul acțiunilor

oferite de jocuri, prietenia și cooperarea dintre ei. Mai ales în copilărie, se face o distincție
clară între obiectele de joc (mingi, etc.) și obiectele de lucru (cărți, rechizite, etc.), marea
majoritate a copiilor preferând de departe prima categorie. Acest lucru se explică prin, și ne
arată totodată, importanța majoră acordată de copii jocului și subliniază rolul profesorului
de EF la această vârstă.

Caracteristici ale socializării prin EFS

Încercările de a defini socializarea au fost numeroase, oglindind diversele discipline

implicate în studiu, abordările teoretice aplicate și premisele epistemologice:
o pedagogii pun accentul pe socializarea formală, planificată
o psihologii studiază factorii individuali (personalitate, dezvoltare cognitivă)
o sociologii subliniază influența structurii sociale
o antropologii acordă importanță deosebită factorilor culturali.
Legat de aceste cercetări, Hurellman identifică șapte teorii ca modalități de abordare:
1. teoria învățării sociale
2. psihanaliza
3. teoria dezvoltării
4. teoria ecologistă
5. teoria sistemică
6. teoria acțiunii

4
 7. teoria structurii sociale
Bazându-ne pe orientările teoretice, se pot distinge unele caracteristici comune:
o socializarea trebuie să fie conformă cu comportamentele, atitudinile și valorile, într-
o mare varietate de situații
o învățarea are loc într-un cadru social, fiind influențată direct sau indirect de
prezența altor indivizi
o socializarea este un proces de interacțiune în ambele direcții
o socializarea are un rol important în stabilirea legăturilor sociale între indivizi, deci în
integrarea socială.
Raportat la domeniul sportului, cercetătorul Heinemann prezintă patru dimensiuni ale
socializării:
1. conformitate normativă, tradusă prin identitate socială, care reprezintă valorile,
normele și simbolurile din cadrul unei societăți pe care indivizii învață să le accepte
ca juste
2. identitatea eu-lui înseamnă abilitatea de a armoniza standardele și cerințele sociale
raportate la personalitatea individului (dorințe, nevoi, etc.)
3. forța eu-lui înseamnă a fi independent și flexibil în folosirea conștientă a normelor
sociale
4. solidaritatea reprezintă capacitatea de a integra identitatea eu-lui și forța eu-lui cu
obligațiile sociale.

Caracteristicile dezvoltării cognitive vor afecta la copii evaluarea informației iar

caracteristicile dezvoltării fizice vor influența expectativele adultului și recompensa pentru
tinerii sportivi. Rețeta succesului sportului la copii și tineri este un amestec din mediul social
cu elemente de competiție în diferite forme, într-un mediu stimulativ pentru învățare,
combinat cu deplasări ce au darul de a mări coeziunea în cadrul echipei și de a furniza
distracție în experiența sportivă.

Modul în care se face publicitate și marketing activităților fizice trebuie să suporte anumite
modificări. De foarte multe ori, exercițiul este egal cu sportul, ceea ce face ca mulți dintre
potențialii amatori de exercițiu să renunțe la activitatea fizică din lipsă de motivație pentru
imaginea sportivă.
Copilul percepe succesul și insuccesul, străduindu-se să demonstreze că stăpânește bine
deprinderile câștigând, și să minimalizeze eșecurile, atunci când pierde. Felul în care sunt
crescuți copiii reflectă valorile și credințele părinților, marea majoritate a adulților
acceptând ceea ce este convenabil. Părinții continuă să creadă că fetele sunt mai slabe, mai
fragile, și, poate, mai puțin pregătite pentru sport decât băieții. Asemenea concepții stau în
mod conștient sau inconștient în spatele practicilor specifice de socializare a genurilor. Ca

5
rezultat al practicilor de învățare socială, băieții se bucură de mai multe ori de recompense
pozitive, ceea ce îi predispune la sport și activitate fizică. In consecință, ei dobândesc și își
perfecționează deprinderile motrice, se implică în activități fizice mai intense, apreciază
calitățile sportive și dezvoltă o gamă largă de performanțe motrice. Din contră, fetele nu
beneficiază de încurajare sistematică, consistentă, în dezvoltarea aptitudinilor motrice.
Așadar, angajarea lor în activitatea fizică devine foarte problematică. Ca o repercursiune a
acestui fapt, fetele care se aventurează în sport gravitează, în general, în jurul probelor și
ramurilor sportive care accentuează calitățile feminine (mișcare ritmică, grațioasă).

Indiferent de modalitatea prin care copiii intră în lumea sportului, în ultima vreme se
remarcă scăderea nivelului activităților fizice la copii. Chiar dacă mulți dintre aceștia au
devenit membri ai unor cluburi sportive, luând parte sistematic la antrenamente și
competiții, activitatea sportivă în ansamblul ei a scăzut simțitor. Nivelurile de activitate au
fost în declin, mai ales la fete, ele fiind și rezultatul modificării jocurilor tinerei generații în
direcția sedentarismului – video, jocuri pe computer, etc.

Un factor important de declin este și reducerea radicală, total de neînțeles, a timpului alocat
educației fizice în școli, ajungându-se, din păcate, la cote inadmisibile comparativ cu cele
europene.

Din ce în ce mai mulți tineri nu practică frecvent și intens exercițiul fizic, urmările făcându-
se simțite în planul menținerii sănătății și al deprinderilor fizice. In acest sens, este vital să
se încerce stoparea acestei evoluții și să se creeze condițiile pentru un mod de viață mai
activ din punct de vedere fizic, mai ales în rândul copiilor. Implicarea copilului în educație
fizică este unul dintre factorii de bază ai implicării sale ca adult în societate.

Ce condiții sunt necesare în sport pentru a determina consecințe pozitive?

Joaca și jocurile, cu mai multe sau mai puține cerințe fizice, îl fac treptat pe copil să se
angajeze în roluri sociale diferite, ajutându-l să dobândească noi deprinderi pe care să le
folosească în contexte sociale variate. Jocurile reprezintă ingrediente importante ale
procesului global de socializare.
Numeroase studii întreprinse în anii ’90 arată că distracția și plăcerea se constituie ca fiind
cele mai importante motivații ale tineretului pentru a practica un sport.

Societatea Internațională de Psihologie Sportivă (ISSP) a elaborat declarația de principiu

asupra efectelor benefice de ordin psihologic determinate de activitatea fizică de-a lungul
vieții:
o schimbări pozitive de autopercepție și stare de bine

6
 o ameliorarea încrederii și conștiinței de sine
o schimbări pozitive ale stărilor sufletești
o eliberarea de tensiune, depresie și anxietate
o ameliorarea stării mentale de bine
o gândire clară și alertă
o energie și abilitate crescute în activitatea cotidiană
o mare plăcere datorată exercițiului și contactelor sociale
o dezvoltarea strategiilor de abordare pozitivă.
Factorii fiziologici (temperatura corporală ridicată, circulația sanguină, oxigenarea mărită a
sistemului nervos central, schimburile de catecolamine și nivelul crescut al endorfinelor)
pot media cu succes procesele psihologice.

Sportul, în formele lui organizate și neorganizate, joacă un rol foarte important în viața
tinerilor care practică activitățile sportive într-o formă sau alta. Nilsson, în 1993, a studiat
jucătorii de fotbal de vârste diferite din patru cluburi suedeze de elită. Scopul acestor
cercetări a constat în a analiza procesele de socializare si diferitele “culturi de club”,
împreună cu efectele lor asupra jucătorilor, din punct de vedere valoric și comportamental.
S-a remarcat că jucătorii confirmă un proces continuu de învățare, în care cerințele jocului
la acel nivel sunt dobândite odată cu creșterea vârstei și a experienței competiționale.
Astfel, cerințele sociale se combină treptat cu sentimentul individual al competenței în joc.
Intre cele patru cluburi s-au remarcat diferențe notabile, ceea ce indică puternica influență
a “culturii de club” asupra valorilor afișate de jucători și a înțelegerii conceptului de joc
corect în fotbal.

Relația dintre sport și judecata morală poate fi ilustrată astfel:

o atitudinea față de încălcarea regulilor devine mai tolerantă odată cu vârsta,
experiența și măiestria profesională
o mediul sportiv oferă opinii diferite asupra chestiunilor morale
o prin atitudinea conștientă a liderului se construiesc calitățile morale ale
participanților
o intervențiile pedagogice efectuate adecvat pot avea efecte pozitive asupra învățării
noțiunii de fair-play și promovării comportamentului de întrajutorare.

7
 Bibliografie

1. Alexe N. – Antrenamentul sportiv modern, Editura Editis, București, 1993

2. Cârstea Gh. – Teoria și Metodica Educației Fizice și Sportului, Editura Universul, București,

1993

3. Chiriță Georgeta – Optimizarea lecției de Educație Fizică, Editura Stadion, București, 1972

4. Diaconescu C. – Note de curs

5. Dicționarul Stiinței Sportului – Editura Karl Hofmann, 1992

6. Drăgan I. – Medicină sportivă aplicată, Editura pentru Tineret și Sport, București, 1994

7. Impactul Sportului asupra Sănătății – CCPS, București, 1996

8. Impactul Sportului asupra Socializării – CCPS, București, 1996

9. Kirițescu C. – Palestrica, Editura UCFS, București, 1964

10. Matveev L.P., Novikov A.D. – Teoria și Metodica Educației Fizice și Sportului, Editura Sport-

Turism, București, 1980

11. Ministerul Educației Naționale - Curriculum Național – Programe școlare pentru

învățământul gimnazial, București, 1999

12. Scarlat E. – Lecția de Educație Fizică, Metode și Mijloace, Editura Sport-Turism, București,

1981