Aflarea nivelului de victimizare unui grup social

1.Influenţele grupului asupra comportamentului individual.

Contextul decizional de grup este un ecran care filtrează şi modifică

informaţia decizională şi - în acelaşi timp - sursa reală a unei mari părţi
din această informaţie. Se poate întâmpla, de exemplu, ca ceilalţi
membri ai grupului să fie responsabili pentru colectarea şi canalizarea
informaţiei către decident. Comportamentul lor (cel puţin aşa cum este
perceput el de către decident) va forma o parte crucială a situaţiei
decizionale şi o sursă majoră de influenţă asupra decidentului. Putem
spune prin urmare că, prin operarea în cadrul unei anumite situaţii de
grup, membrii individuali se confruntă cu stimuli sau indicaţii care
acţionează în sensul furnizării de informaţii, fie permiţându-le să
prevadă ceea ce ar putea fi considerat a fi un comportament acceptabil,
fie constituind un feed-back despre felul cum se descurcă deja.
Asemenea stimuli se împart în două categorii: ambianţi şi discreţionari.
            Stimulii ambianţi sunt aceia la care toţi membrii grupului vor fi
supuşi prin simplul fapt de a fi membri ai grupului şi de a se afla într-un
anumit context fizic şi social. Ei sunt, într-un sens, inerenţi situaţiei şi la
îndemâna tuturor.
             Stimulii ambianţi pot fi deduşi din multe din caracteristicile
grupului şi circumstanţele acestuia. Acestea pot include: localizare fizică,
statutul acordat acelui grup în cadrul organizaţiei de lucru, felul
oamenilor care muncesc în acel grup, ca şi felul muncii şi al sarcinilor
care trebuie îndeplinite de către grup. Asemenea stimuli pot picta un
"tablou" al grupului pentru potenţialii noi membri şi formează un punct
de referinţă în funcţie de care sunt luate atitudinile individuale.
            Pentru aceeia care caută să intre într-un grup anume,
importanţa diferiţilor stimuli ambianţi va varia. De exemplu, un candidat
din afara organizaţiei pentru o echipă managerială probabil că va fi
influenţat să se alăture sau nu acesteia de către stimului ambianţi care
sunt în legătură în principal cu natura slujbei, statut, poziţia în ierarhia
organizaţională etc. Pe de altă parte, cineva care lucrează deja în
organizaţie ar putea fi atras de un set sensibil diferit de stimuli, cum ar fi
calităţile percepute a fi cerute (sau măcar atribuite) membrilor grupului.
            Noţiunea de ambianţă ne furnizează un puternic indiciu în
stabilirea legăturii dintre comportamentul cerut şi cel emergent. Stimulii
ambianţi furnizează un tablou asupra a ceea ce se află la îndemâna
noilor membri: dacă, de exemplu, este probabil ca grupul să furnizeze
satisfacţie socială şi emoţională individului, dacă într-adevăr va exista o

2020
oportunitate reală pentru o provocare şi realizare intelectuală ş.a.m.d.
Alţi stimuli ambianţi, cum ar fi comportamentul altor membri ai
grupului, furnizează indiciile privind felul în care cineva trebuie să se
comporte pentru a obţine acele satisfacţii. În acest fel, comportamentul
individual este influenţat şi modificat fără a fi exercitată nici o presiune
deliberată. Procesul este unul de verificare a standardelor de către
individ şi de pasivă demonstrare a acestora de către membrii grupului.
Măsura în care stimulii ambianţi influenţează de fapt comportamentul
acelui individ va fi determinată de cât de mult valorizează el ceea ce se
oferă.
            Stimulii discreţionari. În timp ce stimulii ambianţi prezenţi în
situaţia de grup pot furniza valoarea iniţială şi atracţia pentru
apartenenţa la grup, comportamentul emergent este influenţat pe termen
mai lung de către un alt tip de stimuli, care sunt discreţionari şi selectivi
în natura lor. Prin stimuli discreţionari înţelegem acei stimuli care sunt,
într-un anume sens, controlaţi de către membrii grupului şi care sunt
resimţiţi de indivizi ca un răspuns direct la componentele pe care ei le
exhibează propriu-zis în acel grup. De exemplu, acordul şi sprijinul
exprimate de un coleg când un manager ia o anumită decizie reprezintă
un stimul discreţionar. El este o acţiune deliberată şi specifică ca un
răspuns din partea unui individ la un anumit eveniment sau acţiune.
Stimulii discreţionari pot servi unui număr de scopuri:
            1. Ei permit socializarea membrilor grupului. Cu toate că acest
proces apare în toate grupurile, el este în mod special vădit în cazurile în
care scopul principal al grupului este de a modifica credinţele, atitudinile
şi valorile membrilor săi, cum ar fi cazul în educaţia politică,
antrenamentul fizic, educaţia religioasă ş.a.m.d. În asemenea
circumstanţe, stimulii discreţionari pot fi folosiţi în mod selectiv pentru a
impune un comportament acceptabil din partea membrilor grupului şi a
pedepsi ceea ce nu este acceptabil. Evident, nivelul de impunere sau de
pedepsire va varia în funcţie de progresul realizat de fiecare membru
către o anume stare finală dorită.
            2. Ei pot fi utilizaţi pentru a induce uniformitatea şi încrederea.
Una dintre cele mai puternice noţiuni care apare în procesul dezvoltării
unui grup este aceea a căii juste de a face lucrurile. Grupurile adoptă
foarte repede modele specifice de comportament, de atitudini faţă de
persoane şi situaţii, precum şi noţiuni despre "ce este" şi "ce ar trebui să
fie". Un grad înalt de uniformitate între membrii grupului în asemenea
chestiuni este adesea resimţit a fi de o importanţă specială, iar utilizarea
stimulilor discreţionari este una din căile majore prin care un asemenea
obiectiv este atins.
            Membrii grupului pot fi uşor îndemnaţi să se comporte în
moduri care vor avea un cert efect asupra altor membri sau care vor
produce consecinţe pentru grup în întregul său. În aceste circumstanţe,
2020
membrii grupului vor acorda o înaltă valoare "credibilităţii" şi
"siguranţei" comportamentului indivizilor. Această nevoie de
predictibilitate este bine servită de dezvoltarea unor nivele înalte de
uniformitate, indiferent de scopul urmărit. Pe de altă parte, tolerarea
unor stimuli şi modele de comportament pronunţat individuale pare a fi
în relaţie inversă cu coeziunea grupului.
            Cu cât membrii valorizează mai puternic grupul, cu atât mai
probabil este ca ei să facă presiuni asupra acelor indivizi al căror
comportament este văzut ca nonconformist. De aceea, modelele admise
de luare a deciziilor (cum ar fi acela de a consulta întotdeauna toţi
membrii, sau altele) tind să servească la întărirea printre memebri a
sentimentului că grupul este cu adevărat un grup. Din nefericire, din
punct de vedere al eficienţei decizionale, presiunile puternice către
uniformitate, deşi servesc la sporirea coeziunii, pot foarte bine să inhibe
acele comportamente care ar îmbunătăţi abilitatea grupului în luarea
deciziilor. Astfel, de exemplu, ideile noi pot fi ignorate, sau conflictele
asupra diverselor modalităţi de abordare a unei probleme pot fi
descurajate, din cauza posibilelor consecinţe dezbinatorii ale acestora
asupra grupului.
            3. Stimulii discreţionari pot fi folosiţi pentru a întări diferenţele
care trebuie să existe în cadrul grupului. În contrast cu noţiunea de
uniformitate este aceea de apariţie a unor roluri pe care membrii
grupului şi le asumă. Roluri cum ar fi acela de clovn, prieten, avocat sau
"bancă de energie" a grupului pot fi dezvoltate într-un timp foarte scurt
şi - odată asumate - pot deveni rapid greu de desfiinţat sau de schimbat.
Odată acestea stabilite, membrii grupului găsesec adesea că este
imposibil să-şi mai schimbe rolurile în cadrul grupului, oricât de mult ar
dori-o. De asemenea, noi membri găsesc că e dificil să intre în roluri care
sunt deja ocupate de vechi membri ai grupului.
            Dezvoltarea unei structuri a rolurilor, pe deasupra celei impuse
de către sistemul extern, pare a fi o trăsătură esenţială a mişcării către
poziţia în care se poate spune cu adevărat că un grup este stabilizat.
Această structură apare ca un focar pentru membrii grupului, ea fiind,
în acelaşi timp, o caracteristică ce furnizează o sursă de identificare şi
un punct de referinţă pentru cei din afară. Structura reduce
ambiguitatea, prin furnizarea de modele prestabilite pentru relaţiile
dintre membri, stabilind astfel scena în cadrul căreia aceştia relaţionează
unul cu celălalt.
            Astfel, într-un mod curios, uniformitatea şi diferenţierea se
găsesc unite în nevoia de a menţine şi proteja modele prestabilite de
comportament, de roluri diferenţiate şi de relaţii.
 

2020