CAPITOLUL I.

INTRODUCERE ÎN MEDICINA LEGALĂ

A. DEFINIȚIE. OBIECTUL, METODELE ȘI CONEXIUNILE

MEDICINII LEGALE

Istoria demonstrează că în decursul evoluției umane, între membrii unei

societăți se stabilesc raporturi diverse (economice, sociale, juridice etc.), toate având la bază
procese biologice pentru a căror reglementare, justiția a apelat și apelează la noțiuni de
specialitate, care sunt oferite de medicina legală.
MEDICINA LEGALĂ este o disciplină medicală care își pune cunoștințele sale
în slujba justiției, ori de câte ori, pentru lămurirea unei cauze judiciare, sunt necesare
anumite precizări cu caracter medical - biologic.
Drept obiecte ale activității expertale medico-legale, pot fi persoa-nele,
cadavrele umane, corpurile delicte, diferite documente (foi de observație, rețete, alte
documente cu caracter medical), produse biologice recoltate de la persoana în viață sau
cadavre.
Metodele de studiu ale medicinii legale depind de felul expertizei solicitate.
Se folosesc metodele ramurilor medicale dar și metode proprii (identi-ficarea medico-legală
a agentului vulnerant și aprecierea mecanismului lui de acțiune). În anumite activități
(expertize toxicologice) se aplică cu succes metode preluate din științele fizico-chimice.
În general, în activitatea medico-legală se folosesc: observația (dublată de o
descriere completă și minuțioasă a celor constatate), sinteza și experimentul.
Ca ramură a științelor medicale, medicina legală contribuie la asigurarea
calității asistenței medicale și la profilaxia îmbolnăvirilor generate de actele de violență. Ca
specialitate de graniță cu științele juridice, medicina legală utilizează toate cunoștințele
medicale și biologice, în vederea probațiunii juridice a adevărului obiectiv.
Medicina legală, este o disciplină de sinteză și în același timp de graniță (între
științele medicale și cele juridice). Ea are conținutul ei propriu de probleme, metodele ei
proprii de cercetare științifică și domeniul propriu de aplicabilitate practică a cunoștințelor
acumulate. Medicului legist i se încre-dințează sarcina de a aduce în justiție cunoștințele
medicale, fapt ce impune acestuia, stăpânirea noțiunilor fundamentale aparținând tuturor
ramurilor științelor medicale.
Sunt excluse astfel diletantismul și improvizarea, ideile preconcepute,
ignoranța și infatuarea. Dar medicul legist nu trebuie înțeles ca un omnispecialist, lucru de
altfel imposibil având în vedere diversificarea și aprofundarea specialităților medicale.
Valoarea probatorie necesară actului medico-legal, se realizează prin
colaborarea medicului legist cu medicul specialist din orice ramură medicală, la orice nivel
științific.
Medicina legală capătă astfel un caracter interdisciplinar, dar nu numai cu
științele medicale (anatomie, anatomie topografică, anatomie pato-logică, fiziopatologie,
farmacologie, neurochirurgie, ortopedie-traumatologie, obstetrică-ginecologie etc.) ci și cu
unele ramuri ale științelor socio-juridice. Ea are relații strânse cu dreptul penal, contribuind
major la justa încadrare a faptei în textul legii penale.
În dreptul civil prin constatarea și cuantificarea prejudiciului cauzat de fapte
ilicite, ajută la stabilirea cuantumului daunelor. Tot în dreptul civil, ajută instanța la

3
instituirea tutelei sau curatelei.
În dreptul muncii, prin stabilirea incapacității de muncă consecutivă
traumatismelor produse în procesul muncii, ajută justiția la stabilirea vinovăției angajatului
sau angajatorului în producerea accidentului de muncă, având în ultimă instanță și un rol
profilactic.
Raporturile cu dreptul familiei privesc probarea condițiilor medicale cerute de
căsătorie, motivele medicale ce justifică desfacerea ei, stabilirea corectă a sexului civil,
cercetarea paternității.
Prin studiul cauzelor medicale ale fenomenului infracțional, medicina legală,
stabilește corelații cu criminologia și criminalistica.
Se poate spune deci că medicina legală este o știință cu caracter profund
umanitar, ce participă la apărarea vieții și demnității umane, medicului legist revenindu-i o
mare răspundere profesională și socială.

B. ISTORICUL MEDICINII LEGALE

Este greșit a se afirma că medicina legală s-a născut în legătură cu fenomenul

constant care marchează întreaga existență umană și anume moartea și, la fel de greșit, a
privi medicul legist ca fiind mai întâi aplecat asupra cadavrului.
În dovezile rămase din cele mai vechi perioade ale istoriei umanității găsim
referiri la contribuția medicului în aplicarea justiției.
Codul lui HAMURABI, conține o serie de prevederi referitoare la răspunderea
medicilor, ba chiar și sancțiuni pentru greșelile terapeutice. De asemeni, dispunea chemarea
în fața justiției a unor persoane ce puteau oferi date când era vorba de sănătatea sau viața
cuiva.
În EGIPT, în antichitate, era prezăvută necesitatea examinării de către moașe
a femeii gravide condamnate la moarte, pedeapsa amânându-se până după naștere (dacă
starea de graviditate era confirmată), iar la vechii evrei, în cărțile religioase, se găsesc o serie
de referiri la fapte medicale sau medico-legale.
Școala medicală greacă, prin HIPOCRATE, deși nu invederează preocupări
medico-legale în sensul actual, abordează totuși probleme cum ar fi descrierea leziunilor
craniene, sau semnele patognomonice ale agoniei. Este meritul lui de a pune bazele unui
sistem de norme etice ce reglementează activitatea profesiunii medicale, jurământul lui
Hipocrate fiind primul pas al oricărui medic în cariera sa.
În ROMA, în antichitate, în Legea celor XII Table, găsim referiri la fracturi (“os
fractum ” și “membrum ruptum ”). În partea referitoare la tutela “smintiților”, era stabilită
chiar o gradare în slăbirea liberului arbitru. Mai târziu, GALENUS face observații privind
simulația și descrie caracteristicile plămâ-nului respirat comparativ cu cel al nou-născutului
mort. Mai sunt făcute mențiuni privind răspunderea penală a bolnavilor mintali (Lex
Cornelia – edictată în timpul Consulatului lui Sulla, în sec. I Î.C.). Se definea noțiunea de
iresponsabilitate din cauză de boală, această lege având și unele prevederi referitoare la
atenuarea sau chiar inexistența responsabilității în caz de tulburare a facultăților mintale
(furiosus ipso furore satis punitur).
În IMPERIUL BIZANTIN, Digestele lui Iustinian, confereau medicului o
competență apropiată de cea a judecătorului, când în fața justiției erau aduse fapte
medicale.
În CHINA, la 1248 D.C. Sun-Tsi publică în cinci volume prima lucrare medico-

4
legală în care, găsim referiri la: leziuni de violență, simulări, înec, otrăviri, avort și
responsabilitatea în acupunctură.
Deși Europa evului mediu a fost dominată de obscurantism religios, totuși se
fac simțite unele progrese în domeniul medico-legal.
Universitățile italiene, sub infuența medicinii arabe, publică primele tratate
de toxicologie, iar la facultatea de medicină din Montpellier, sunt autorizate primele
autopsii.
În “CONSTITUTIO CRIMINALIS CAROLINAE” din 1532 D.C. se indică
utilizarea medicului legist în fața justiției în cazuri de: răniri, avort, otrăviri, iar la 1604 D.C.
AMBROISE PARRE, publică primul tratat de medicină legală intitulat “Despre rapoarte și
mijloace de conservare a cadavrelor”. Aceasta este prima carte de medicină legală apărută în
Europa.
La 1621 D.C. PAULO ZACCHIA, tipărește cele zece volume intitulate
“Chestiuni medico legale”. El este primul care folosește denumirea de medicină legală.
La sfârșitul secolului XVIII-lea, se institue în Germania prima funcție oficială
de medic legist, pentru ca ulterior, medicina legală să fie introdusă ca disciplină de
învățământ la toate facultățile de medicină. Apar tratate scrise de somitățile epocii, iar în
1828 D.C., BRUARDEL pune bazele Academiei Internaționale de Medicină Legală și Socială.
Progresul general al științelor medicale, chimiei și fizicii, face posibilă
dezvoltarea medicinii legale și duce la continua creștere a autorității științifice a probelor
medico-legale administrate în justiție. Se înființează institute de cercetări medico legale,
apar un număr impresionant de publicații și periodice medico-legale astfel încât, la sfârșitul
secolului XIX – lea, nu există nici o țară civilizată fără învățământ sau rețea de medicină
legală.

C. ISTORICUL MEDICINII LEGALE ÎN ROMÂNIA

Prima mențiune scrisă în limba română, care face referire la cazurile de

moarte ale copiilor este de origine bisericească, fiind cunoscută ca “ Pravila de la Ieud”.
În România, Pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab (tipărite la 1646 în Iași,
respectiv 1652 la Târgoviște), sunt primele legi cu caracter laic, și include dispoziții privitoare
la otrăviri, deflorare, nebunie și sodomie.
La 1811 D.C., Divanul Moldovei dispune autopsia cadavrelor din morțile
violente, iar la 06 februarie1832 este efectuată prima autopsie, prilej cu care s-a încheiat și
un proces verbal, de constatare. Tot din această perioadă găsim însemnări privitoare la
cerceterea medico-legală a unor decese subite și în Țara Românească.
La 1856, Carol Davila înființează Școala de Chirurgie la București, care apoi ia
denumirea de Școala Națională de Medicină și Farmacie, unde se preda medicina legală. În
1865, primul Cod penal român, instituie obligativitatea raportului medico-legal în caz de
moarte violentă sau suspectă.
Fondatorul medicinii legale moderne în România este prof. MINA MINOVICI
(1858 – 1933). După specializarea în Franța, sub îndrumarea profesorului Bruardel, în 1890
este numit medic legist al capitalei și profesor al catedrei de medicină legală, în 1899.
Legea sanitară din 1909 stipulează înființarea unui “Consiliu Medico-Legal
însărcinat cu controlul lucrărilor medico legale“, în care sunt cooptați și trei specialiști din
alte domenii (un chirurg, un internist, și un farmacist) și de asemeni legea mai arată care
sunt etapele pe care trebuia să le parcurgă redactarea unui act medico legal.

5
 De numele lui Mina Minovici se leagă înființarea Institutului de Medicină
Legală (1892), care astăzi îi poartă numele, primul tratat de medicină legală precum și
formarea primilor specialiști legiști.
În centrele medicale universitare din țară (Iași, Cluj) apar catedre de medicină
legală, care devin nuclee de cercetare științifică și pepiniere de formare a medicilor legiști.
La Cluj, fondatorul școlii de medicină legală a fost Prof. NICOLAE MINOVICI
(1868 – 1941) fratele profesorului Mina Minovici, ale cărui studii privind asfixiile mecanice
acute prin spânzurare beneficiază și azi de o largă recunoaștere în lumea medicală
internațională. Tradiția a fost continuată de profesorul Mihail Kernbach (1895 – 1976), inițial
la Cluj, ulterior la Iași.
Între 1958 și 1973, rețeaua de medicină legală a fost condusă de acad. ION
MORARU (1927 – 1989), personalitate medicală complexă (anatomopatolog, imunolog,
genetician), coordonatorul, în 1980, a primului “Tratat de anatomie patologică” din țara
noastră. În perioada 1973 – 1989, la conducerea rețelei medico-legale s-a aflat profesorul
MOISE TERBANCEA.
După 1989, destinul medicinii legale este legat de numele profesorului
VLADIMIR BELIȘ (n.1930). Practician, cercetător dar și ilustru pedagog, profesorul Vladimir
Beliș a depus eforturi constante în vederea organizării pe baze noi, europene, a rețelei
medico-legale din țara noastră, a formării de noi cadre de specialitate. Sub redacția sa,
apare în 1995, lucrarea intitulată “Tratat de medicină legală ”. Toate aceste aspecte au
contribuit la ridicarea nivelului științific al actului medico-legal.
Din anul 2001, la conducerea rețelei medico-legale și a Institutului Național de
Medicină Legală “Prof. Mina Minovici” – București se află profesorul DAN DERMENGIU. La
conducerea Departamentului de Serologie Antropologie și Identificare medico-legală se află
profesorul VIOREL PANAI-TESCU, iar la conducerea Departamentului de Histpatologie și
Tanatochimie se află conf. univ. dr. NATALIA DRUGESCU. Conducereea departamentului
de toxicologie este realizată de farmacist CLARA PERJU, iar psihiatria medico-legală se află
sub conducerea profesorului VIRGIL DRAGOMIRESCU.

A. CAPITOLUL II.
B. TANATOLOGIE MEDICO – LEGALĂ
A. IMPORTANȚĂ MEDICALĂ, MEDICO-LEGALĂ. CADRUL JURIDIC
În toate civilizațiile umane, moartea a ocupat și ocupă un loc aparte.
Sentimentul de respect față de cadavru, caracterul sacru al ceremoniilor religioase,
reprezintă rădăcini adânc ramificate în tradițiile seculare ale umanițății, prin care ideea de
moarte se hrănește în subconștientul nostru.
Din punct de vedere medical, studiul cauzelor morții este comun atât
morfopatologiei cât și medicinii legale. Dacă anatomia patologică studiază cauzele
intrinseci ale morții (bolile organismului și rolul lor în tanatogeneză), medicinii legale îi
revine studiul factorilor tanatogeneratori extrinseci, cel mai adesea acțiu-nea lor fiind o
consecință a nerespectării unor norme juridice.
Tanatologia medico legală este capitolul medicinii legale care studiază
problemele legate de moartea organismului uman (în limba greacă: Thanatos = Zeul Morții;
logos = cuvânt, idee).
Ea prezintă importanță pentru:
 medicul legist deoarece contribuie la elucidarea tuturor

6
obiectivelor expertizei medico-legale pe cadavru, dispuse de justiție (stabilirea morții reale,
orientare diagnostică asupra cauzei medicale a morții, stabilirea datei morții, orientare
asupra condițiilor în care a stat cadavrul până în momentul examinării);
 medicul curant (clinician sau medic de familie): deoarece se
pot selecționa cazurile de moarte suspectă și ulterior anunța organul de urmărire penală;
 medicul de reanimare și terapie intensivă: în vederea stabilirii
corecte a momentului morții și întreruperii reanimării, pentru prelevarea (cu respectarea
normelor legale) de organe necesare transplantului.
Tanatologia medico – legală are conexiuni cu:
 tanatoprofilaxia: amânarea morții nejustificate;
 tanatopsihologia: reacții psihice ale muribunzilor, asistența
psihică a muribunzilor;
 tanatosociologia: atitudinile, comportările și stările sufletești
ale anturajului față de muribund (tristețe, agitație, revoltă, compasiune);
 criogenie: conservarea cadavrului cu ajutorul temperatu-rilor
scăzute;
 tanatoantropologie: credințe, mituri, ritualuri funerare,
conștiința față de moarte, onoare în fața ei;
 tanatopraxia: reprezintă totalitatea mijloacelor de conservare
a cadavrelor fie în scop medico-legal fie funerar;
 etica, legislația: dezvoltarea metodelor de terapie intensivă
ridică noi probleme în trinomul: medic – aparat – muribund.
Cadrul juridic al expertizei medico – legale pe cadavru, îl constituie în
România art. 114 C.P.P., care arată că se solicită autopsie medico – legală:”...în caz de
moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectă ..”.
Ordinul privind aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea
expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, publicat în Monitorul Oficial al
României, partea I-a, nr. 459 din 19 septembrie 2001, în secțiunea 5 (art. 34 și următorele)
reglementează explicit constatarea și expertiza medico-legală pe cadavre. Se precizează
etapele ce le implică această activitate, cazurile în care autopsia medico-legală este
obligatorie, actele premergătoare de care medicul legist trebuie să ia cunoștință. Este
reglementat transportul cadavrelor, examinarea cadavrelor deja autopsiate și a cadavrelor
exhumate precum și modul de eliberare a certificatului constatator al morții. Este de reținut
faptul că art. 43 din aceste Norme, prevede că: ”Regulamentul privind efectuarea autopsiilor
medico-legale se elaborează de către Consiliul superior de medicină legală cu respectarea
Recomandării nr. R (99) – 3/2. 02. 1999 a Consiliului de miniștri al Consiliului Europei privind
armonizarea regulilor autopsiei medico-legale pentru statele membre și se aprobă prin ordin al
ministrului sănătății. “
Legislația europeană încă diferă de la țară la țară, dar stipulează că rudele nu
se pot opune în cazul în care instanța a dispus efectuarea unei autopsii medico-legale. Și
cadrul juridic al efectuării incinerării diferă. Astfel, în Finlanda, Germania, România, pentru
incinerare nu sunt necesare documente speciale, dar în Irlanda și Olanda este necesar în
prealabil un examen extern, examen care în Olanda trebuie verificat de procuror.
(PANAITESCU V., 1982; 1995)
Transportul internațional al cadavrelor presupune în linii mari următoarele:
certificat de deces și protocol de autopsie redactat în limbile respective, îmbălsămarea
cadavrelor și transportarea lor în sicrie special amenajate.

7
 B. VIAȚĂ ȘI MOARTE. MOARTEA CA PROCES INDIVIDUAL ȘI UNIVERSAL
Pentru a înțelege procesul morții credem că inițial trebuie să încercăm a defini
viața. În decursul secolelor au fost formulate multiple definiții ale vieții, conținutul acestora
purtând amprenta profilului pregătirii autorilor. Fără teamă de a greși, se poate că
încercarea de a defini viața, o face orice om, la orice vârstă, mai acut în unele perioade
critice, dar și în momente de liniște și/sau solitudine, silit sau nu de trepidanța vieții
cotidiene. Au rezultat formulări, definiții, sentințe, concluzii, fiecare cu argumente pro- și
contra, dar rapid înlocuite cu altele. Viața a fost reflectată în artă (muzică, sculptură, pictură)
dar și în religie și filozofie.
WITTENBERGER citat de PANAITESCU afirmă că: ”Azi, viul nu poate fi gândit
decât sub formă de sistem ”.
Prin sistem se înțelege un set de componente (numite elemente)
interconectate printr-un set de reguli (legături ordonate), care execută una sau mai multe
funcții dintr-un set finit.
Principalele caracteristici ale unui sistem sunt: structura (care implică oțiunile
de ordine și organizare), reglarea și funcția. Dacă noțiunea de structură scoate în evidență
organizarea spațială, cea de funcție (și implicit funcționare) scot în evidență organizarea
temporală a sistemelor.
Strâns legată de noținea de sistem este cea de stare. Starea reprezintă
valoarea parametrilor fundamentali ai sistemului într-un anumit moment. Ea este
caracteristică comportării sistemului și determină, într-o oarecare măsură, evoluția viitoare
a acestuia.
Din punct de vedere cibernetic, sistemele sunt: închise (schimbă numai
energie cu mediul înconjurător) și deschise (schimbă atât energie cât și substanță cu mediul
înconjurător).
Se pot formula astfel câteva criterii de definire a vieții:
 din punct de vedere fiziologic viața înseamnă meta-bolism,
excitabilitate și autoreproducere;
 din punct de vedere al termodinamicii biologice, sistemul viu
este un sistem deschis (schimbă atât energie cât și substanță cu mediul înconjurător),
antientropic (preiau din exterior informație - entropie negativă - și cedează entropie
pozitivă - produșii de catabolism) și disipativ (înalt grad de ordonare termo-spațială a
proceselor);
 din punct de vedere cibernetic, sistemele vii se caracte-rizează
prin structură (nivele ierarhic ordonate), și autoreglare (feed – back care asigură
menținerea echilibrului dinamic);
 din punct de vedere biochimic, viața are la bază consti-tuenți
structurali specifici (proteine), dizolvați în apă, alături de alte substanțe hidrosolubile și îi
este proprie activitatea de metabolism, cu cele două laturi ale sale (anabolism și
catabolism).
Este evident că orice organism viu (chiar și unicelular fiind) este de fapt un
sistem cibernetic foarte complex, deschis, dinamic, evolutiv și cu memorie.
Și despre moarte s-au formulat teorii începând încă din cele mai vechi
timpuri, iar dovada acestui fapt ar putea fi reprezentată de miturile fundamentale ale
umanității (cu simbolistica lor, proprie fiecărei culturi). Nu există astăzi o definiție unanim
acceptată a morții dar, simplist, se poate spune că moartea este încetarea vieții.

8
 Medical moartea nu trebuie privită ca un moment. Ea este un proces, în care
încetarea în timp a activității centrilor vitali este urmată de încetarea activității tisulare, ea
având o durată în timp. Nu toate structurile mor în același timp. Spre exemplu, neuronii
corticali, având un metabolism aerob, sunt cei mai sensibili la hipoxie1, ei murind primii. Se
apreciază că neuronii situați la nivelul punții, fiind structuri filogenetic devreme apărute,
mor la circa 35 – 45 minute după instalarea hipoxiei. Rezistența cea mai mare la hipoxie se
pare că o au hematiile și celulele musculare cardiace.
Se poate concluziona că moartea este o șansă dată speciei căreia îi aparține
individul, pentru ca aceasta să supraviețuiască, să se reânnoiască (PANAITESCU V., 1995).

C. DINAMICA STĂRILOR TERMINALE.

Stările terminale sunt ultima etapă a sindroamelor tanatogeneratoare. Sunt

de regulă stări ireversibile, în care terapia intensivă nu reușește decât în mică măsură să
aducă organismul la viață.
C. PREAGONIA: manifestările psihice sunt relativ specifice, dar
Factor extrinsec sau condiționate de:
intrinsec
tanatogenerator

Sindrom Exitus
Stari terminale, cu
`ntindere temporal\
tanatogenera variabil\

tor

Fig. 2. Reprezentarea morții ca proces temporal

 factori individuali: constituția organismului; vârsta acestuia

(bătrânii acceptă moartea cu indiferența omului învins de o mare oboseală).
 felul bolii: în bolile netraumatice (anxietate); în bolile
consumative (resemnare). În bolile traumatice, tabloul psihic este polimorf, el mergând de
la logoree, agitație, mișcări dezordonate, panorama vieții trăite (ex. he-moragii acute), până
la calm, euforie, senzație de planare (ex. îngheț). În asfixiile mecanice acute, se citează o
amorțeală, euforie, indiferență.
 structură psihică, concepții filozofice și religioase.
Alienații după ani de izolare, brusc, în perioada de preagonie, relatează
evenimente petrecute în anii de izolare, apoi mor.

1
Hipoxie = scăderea cantității de oxigen.

9
 Durata preagoniei este variabilă, funcție de cauza medicală a morții, vârsta
individului, constituția acestuia.
AGONIA2 sau VITA MINIMA este o etapă ireversibilă de trecere de la viață la
moartea clinică, în care fenomenele biologice sunt treptat anihilate de cele tanatologice.
Durata este variabilă, fiind absentă în zdrobirea capului și a conținutului său; scurtă în asfixii,
intoxicații, hemoragii; lungă (de ordinul orelor chiar zilelor) în bolile cronice.
Ca forme se citează: agonia cu delir. Apare în bolile febrile (meningo-
encefalite), poate merge până la acte de violență; agonia aparent lucidă, care apare în bolile
cardio–vasculare; agonia alternantă, întâlnită în bolile acute, sau psihice, și în care
episoadele de aparentă luciditate alternează cu episoadele de delir.
În perioada de agonie, pot apare contracții antiperistaltice, cu eliminarea
conținutului gastric în căile respiratorii superioare și modificarea tablo-ului necroptic (prin
apariția unui sindrom asfixic), contracții ale intestinului gros sau veziculelor seminale, cu
evacuarea acestora.
MOARTEA CLINICĂ este tradusă prin criterii clinice și paraclinice. Din punct de
vedere clinic, se constată dispariția funcțiilor respiratorii și cardiace, precum și dispariția
activității reflexe (reflexul fotomotor al pupilei și reflexul de clipit), iar din punct de vedere
paraclinic, pe electroencefalogramă (E.E.G.) se înregistreză liniște electrică.
După 3 – 5 minute, debutează encefalopatia anoxică3 (boala anoxică
cerebrală) în care neuronii corticali prezintă dereglări metabolice, care preced dezintegrarea
lor.
În condițiile aplicării susținute și energice a manevrelor de terapie intensivă,
în primele 3 – 5 minute de la instalarea morții clinice, aceasta poate fi reversibilă. Este posibil
să rămână sechele datorită encefalopatiei anoxice. Biochimic, la nivelul neuronilor corticali,
metabolismul devine anaerob. În funcție de structura psihică a muribundului, personalitatea
sa, și de metodele utilizate pentru obținerea informațiilor, de la muribunzi se pot obține
date provenite din percepția extrasenzorială (senzații asupra unor fapte petrecute la
distanță de puterea obișnuită de percepere a organismului).
Moartea cerebrală (corticală) este moartea ariilor corticale care conduc
funcțiile psihice. Ea începe în ariile corticale, indiferent dacă suferința cerebrală este sau nu
primară. Apar leziuni ireversibile, morfologice, ale neuronilor corticali. Activitatea
neuronilor din punte mai persistă circa 30 – 40 minute.
Coma depășită (viața menținută; supraviețuire artificială; cadavre vii; cadavre
ce respiră; viață reziduală; legume; eutanasie pasivă; preparat artificial cord – pulmon). Este
moartea corticală, cu menținerea funcțiilor vitale numai prin terapie intensivă. Întreruperea
reanimării nu este urmată de reluarea spontană a activității cardio – respiratorii.
Pe electroencefalogramă (E.E.G.), se înregistrează traseu plat, chiar la stimulii
dureroși, luminoși. Clinic pupilele sunt fixe, și se constată la palpare atonia globilor oculari.
Viața vegetativă este menținerea funcțiilor vegetative spontan, dar cu grave
deficite ale conștienței.
Moartea cordului: pe electrocardiogramă (E.K.G.) se înscrie bradicar-die
sinusală progresivă, urmată de apariția de focare ectopice (mai vechi apărute filogenetic și
care rezistă la hipoxie prelungită), care descarcă aberant. Stopul cardiac este etapa finală,
fiind ireversibil.

2
Agon = luptă, întrecere (lb. greacă).
3
Anoxie = lipsa totală a oxigenului.

10
 MOARTEA REALĂ (moartea biologică). Alterările survenite în cadrul
sistemului nervos central sunt ireversibile, au loc primele, ducând ulterior la alterări la
nivelul aparatului cardio-respirator. Secundar apare oprirea metabo-lismului, cu transferul
transformărilor energetice în alte sisteme, pur fizice. Stopul cardiac este ireversibil și apar
semnele morții reale.
Pentru un timp mai persistă manifestări postvitale (viața reziduală a unor
celule mai poate fi detectată). Se apreciază că intervalul de timp scurs între instalarea morții
reale și moartea definitivă a tuturor organelor și țesuturilor este de circa 20 ore. În acest
interval de timp, pot fi efectuate prelevări de țesuturi, organe sau celule, în vederea
transplantelor.
Întinderea în timp a procesului morții este variabilă. În moartea rapidă,
perioada agonală este scurtă sau lipsește, pentru ca în moartea lentă agonia să dureze zile
sau săptămâni.
O dată instalată, moartea reală face ca organismul să se supună numai legilor
fizico – chimice, caracteristice Universului. Dispar reglările la nivel de organism, având drept
rezultat distrugerea acestuia, devenit un corp inert.

D. PROBLEME DE ETICĂ ȘI DEONTOLOGIE ÎN STĂRILE TERMINALE

D. 1. Prelevarea de organe, țesuturi sau celule. Determinarea cât mai precisă a

momentului morții, decide întreruperea la timp a măsurilor de terapie intensivă, și permite
să se procedeze neântârziat la prelevarea de organe, țesuturi sau celule în vederea
transplantului.
Clasic (BICHAT) afirmă că moartea s–a instalat când este suprimat trepiedul
respirație – circulație – activitate cerebrală.
Astăzi sunt criterii impuse pe plan mondial, care încearcă să stabilească cât
mai precis acest moment al morții. S-au instituit următoarele criterii:
 Clinice: - hipotermia ireversibilă (35 – 30 grade Celsius);
oprirea respirației timp de 5 minute; ritm nemodificat după injectarea intravenoasă de
atropină.
 Paraclinice: - pe E.E.G. (care pentru o mai mare acuratețe
trebuie să aibă minim 8 canale, cu minim 10 electrozi pe canal) traseu plat, iar prin
angiografie oprirea circulației cerebrale peste 30 minute.
 Morfologice: - sunt criterii relativ recente, și au drept scop
evidențierea semnelor de encefalopatie anoxică.
Legea Nr. 2 publicată în Monitorul Oficial Nr. 8 partea a I-a, din 13 ianuarie
1998, aliniază România la normele legislative actuale în materie, din Europa. Ea prevede că
prelevarea și transplantul se fac în scop terapeutic, de la persoanele majore în viață, cu
capacitate mintală deplină, numai dacă nu există un pericol pentru viața donatorului și cu
consimțământul scris, liber, prealabil și expres al acestuia, după un control prealabil clinic și
de laborator (art. 5, alin 1 și 2). Consimțământul se dă numai după ce donatorul a fost
informat de medic asupra eventualelor riscuri și consecințe. Legea interzice prelevarea de
organe și țesuturi de la minori (excepție fiind numai prelevarea de măduvă osoasă atunci
când se face în beneficiul fratelui sau sorei) precum și de la persoane lipsite de discernământ
aflate în viață (art. 6). Donatorul viu nu poate ceda organe unice sau vitale.
Sunt interzise (fiind infracțiuni) donarea de țesuturi sau organe în vederea

11
obținerii de foloase, determinarea sau constrângereea unei persoane să doneze țesuturi
și/sau organe precum și obținerea vreunui profit din vânzarea acestora (art. 16 și 17).
Dacă persoană este decedată, prelevarea se efectuează numai dacă moartea
cerebrală a fost confirmată medical, cu consimțământul scris al membrilor majori ai familiei
sau rudelor, în următoarea ordine: soț, părinte, copil frate ori soră.
În sensul prezentei legei, diagnosticul morții cerebrale se stabilește de doi
medici anesteziști reanimatori sau de un anestezist și un neurolog sau neurochirug, prin
două examinări repetate la un interval de 6 ore pe baza următoarelor criterii:
1) examen clinic:
 starea de comă profundă, flască, areactivă;
 absența reflexelor de trunchi cerebral (în mod special absența
reflexelor fotomotor și cornean)
2) absența ventilației spontane, confirmată de testul la apnee;
3) două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electro-genezei
corticale.
4) cauza care a determinat moartea cerebrală trebuie să fie clar stabilită;
5) Excluderea altor cauze reversibile care ar putea produce un tablou clinic și
un traseu EEG asemănătoare cu cele din moartea cerebrală.
D.2. Eutanasia. Prin eutanasie se înțelege moartea la cerere, în scopul
curmării suferințelor unui bolnav incurabil. Este o problemă nu numai medicală, dar și de
morală, etică, filozofie, religie etc.
Din punct de vedere medical, eutanasia poate fi activă (realizată cel mai
adesea printr-o injecție letală) sau pasivă (bolnavul este lăsat să moară fără a i se face
tratamentul corespunzător).

CAUZALITATEA ÎN MEDICINA LEGALĂ

A. ISTORIC.

În teoria și practica medico-legală categoria filozofică de cauzalitate

reprezintă atât un principiu fundamental legat de necesitatea de transpunere a
determinismului concret al fenomenelor biomedicale și pshiho-logice la viața socială în
general, și, în mod particular, de raportare la cauzalitatea social juridică, cât și o metodă –
sub aspect pragmatic – de soluționare a obiectivelor principalelor categorii de expertize, de
obiectivare, argumentată științific, a concluziilor acestor lucrări. Pentru a înțelege
conținutul, natura, valabilitatea principiului cauzalității, vom realiza o analiză succintă a
istoricului elaborării acestuia în diferite etape ale cunoașterii umane.
Gândirea Greciei antice a adus idei valoroase la principiul cauzalității, sub
imperiul școlilor filozofice. Leucip și Democrit, atomiști, au enunțat principiul cauzalității
sub formă de principiu al întemeierii reale, faptice, nediferențiat încă de cel al întemeierii
logice. Pe această linie Lucrețiu elaborează ideea de cauzare, Platon, idealist, contrapune
cauzalitatea metafizică, divină - ce aparține ideilor incompatibile, cauzalități fizice,
aparținând devenirii lumii sensibile. Se realizează astfel o concepție idealist-teologică
despre cauzalitate. Tot Platon acordă o mai mare importanță cauzelor prime față de cele
secundare. Cauzalitatea se desfășoară în linie verticală, de la lumea ideilor la lumea

12
sensibilă. Stoicii prezintă determinismul universal ca o ordine necesară, o înlănțuire cauzală,
raportul cauzal fiind înțeles în sensul unei determinări reale a unei legi naturale.
În Evul Mediu, Toma D^Aquino înțelege cauzalitatea ca act generator,
evoluând în două planuri. Este o concepție idealist-teologică și finalistă reprezentată de:
Dumnezeu este cauza unică și primă a oricărei existențe și – oricărei mișcări? Această cauză
acționează conform unui scop.
Bacon se preocupă de făurirea unei teorii inductiviste a cauzalității, pentru el
neexistând nici o îndoială în privința realității și universalității cauzalității naturale.
Descartes susține caracterul finit al șirului cauzelor fizice și existența cauzelor primare,
supraordonată celor fizice. Spinoza admite existența unei cauze unice înțeleasă ca o cauză
de sine a existenței substanței. Este o concepție materialistă despre lume și i se oferă un
principiu de întemeiere consistent. Leibniz încearcă să concilieze ordinea cauzală –
mecanică – a naturii cu ordinea finală. Mișcările corpurilor sunt guvernate de legea cauzelor
eficiente, ce constă în progresiunea continuă de la cauză la efect.
Dintre inițiatorii liniei subiectiviste în problema cauzalității amintim pe Kant și Hume.
Hume afirmă că la baza relației cauzale nu stă o legătură necesară ci o împreunare -
asociere - , derivând dintr-un act psihologic: obișnuința sau deprinderea conștiinței de a
corela două fenomene succesiv observate în experiență. Kant, pe lângă cauzalitatea fizică,
atribuită fenomenului și nu “ lucrului în sine ”, susține existența cauzalității libere atribuită
voinței.
Hegel este primul filozof care afirmă că noțiunile de cauză și efect, deși aparțin
gândirii, sunt elemente constitutive ale existenței. Tot el consideră cauzalitatea ca pe o
categorie de ordinul esenței, raportând-o și la substanță. Deasemeni face distincție între
cauzalitate și necesitate și leagă cauzalitatea de mecanismul trecerii posibilității în realitate,
prinzând-o în relație strânsă cu alte categorii ale devenirii.
În școala românească filozofică, de problema cauzalității s-a ocupat V. Conta,
Xenopol, P.P.Negulescu – cauzalitatea în contextul cosmologic – și M. Florin.

B. CAUZALITATEA BIO-MEDICALĂ. DEFINIȚII.

În sistemele vii, legătura cauză – efect nu depinde predominant de intensitatea
agenților externi, aici având prioritate factorii interni. Cauzalitatea este autoreglatorie –
relația de feed-back. În sistemele vii, factorii interni triază pe cei externi și au forță de
reacție, uneori, independentă. Un factor esențial este constituit din sistemul viu care
reacționează, respectiv “terenul “. O constelație de factori este aceea care stabilește
importanța cauzei pentru un rezultat dat. Particularitățile individuale de reactivitate
determină în lumea biologică o paletă largă de manifestare în raport de aceiași factori
determinanți și declanșatori, sub aspect deosebit de evident și uneori paradoxal în situația
unor fenomene complexe cum sunt conduitele reactive, cu implicații antisociale.
Cel mai complex aspect al relației cauzale este acela al cauzalității structurale, al
cauzalității care acționează în interiorul unui sistem sub forma relației reciproce, permanent
reglatoare între subsistemele componente și între acestea și sistemul global. Necesitatea
stabilirii legăturilor cauzale, cercetarea unui raport de cauzalitate mai ales în determinismul
policauzal, rezultă din necesitatea identificării cauzei principale din suma celor care
acționează concomitent sau în interacțiune, sau din contextul de condiții, stabilind
caracterul esențial sau neesențial al acestora, precum și al celorlalte calități ale elementelor
care participă la fiecare din principalele tipuri de cauzalite cu care se operează în practica
medico-legală.

13
 CAUZALITATEA ÎN TEORIA ȘI PRACTICA
MEDICO-LEGALĂ
Deși în literatura de specialitate încercările de abordare a problemei nu au ajuns la
elaborarea unor teorii satisfăcătoare, unanim acceptate, totuși, apar lucrări care încearcă să
contribuie la o înțelegere justă a conexiunilor cauză – efect – condiții și cum se formează
lanțul cauzal. S-a ajuns la următoarele tipuri de cauzalitate:

A-. Cauzalitate directă necondiționată

CAUZĂ ACȚIUNEA CAUZEI EFECT

Unică - dinamică - imediat
Esențială - primară - principal
Eficientă - liniară - specific
Univocă - continuă - capacitate cauzatoare

B-. Cauzalitate directă condiționată

CAUZA CONDIȚII ACȚIUNEA EFECT

- univocă -endogene - dinamică - mediat
- principală - locale - primară - principal
- potențială - absolute - liniară - nespecific
- neesențială - obiective - discontinuă
- unică

C-. Cauzalitate indirectă

CAUZA COMPLICAȚII ACȚIUNEA EFECT

- unică - locale - dinamică - mediat
- secundară - generale - secundară - secundar
- neesențială - nespecific - liniară
- neunivocă - accidentală - terminal

În literatura medico-legală românească, inițiatorul primelor studii și principii

teoretice de bază a fost profesorul M.Kernbach. El identifică o serie de lanțuri cauzale în
morțile violente, idee pe care, constatând că formele de exprimare a acestor lanțuri sunt
mult mai variate, o aprofundează.
Profesorul Scripcaru apreciază că în medicina legală cauzalitatea este cea mai amplă și
întâlnită sub variate forme. Activitatea de expertiză implică o permanentă cercetare și
interpretare pe baza și prin intermediul studiului cauzalității, având ca trăsătură specifică
medicinei legale începerea cercetării de la efect – analiza efectului – pentru a ajunge la
stabilirea cauzelor. Deasemenea, în baza experienței câștigate de medicul legist, se tinde
spre o anticipare a desfășurării fenomenelor într-o etapă ulterioară și furnizarea în acest fel
a unor soluții de interpretare.
Raportul de cauzalitate directă și imediată. Din această categorie fac parte cele mai multe
cazuri. Aici traumatismul interesează regiuni sau organe vitale, și conduce la leziuni sigur

14
mortale, indiferent de capacitatea (păstrată sau scăzută ) a victimei de a reacționa la
traumatism. În această categorie sindroamele tanatogeneratoare incriminate au fost:
hemoragie meningo-cerebrală, hemoragie externă masivă în plăgi penetrante, hemoragie
externă și internă, asfixie mecanică, zdrobirea capului, secționarea gâtului.

T.C., bărbat, 41 de ani, este lovit cu muchia unui topor în urma căreia suferă o fractură
de calotă, fiind transportat la secția de neuro-chirurgie a Spitalului Universitar București, unde
la 5 ore de la internare decedează. S-a stabilit diagnosticul de internare: traumatism cranio-
cerebral acut deschis, contuzie cerebrală gravă, comă grad III-IV, fractură parieto-occipitală
dreaptă cu înfundare. Radiografiile efectuate de urgență confirmă diagnosticul. Examenul
neurologic susține diagnosticul. La fel alte investigații complementare.
Din raportul medico-legal de autopsie reținem: plagă contuză în regiunea parito-
occipitală dreaptă de 3 cm. lungime. Întins infilt. sanguin pe fața internă a epicraniului
subiacent plăgii. Mușchiul temporal drept infiltrat cu sânge. Factură orificială a calotei craniene
eschiloasă, care interesează ambele tăblii, cu înfundare, având la suprafață un desen ovoid cu
dimensiunile de 4/4,5 cm. Duramater cenușiu, subdural pe emisferul drept chiaguri până la 1
cm. grosime, meninge moale roșietic, cu transparența pierdută. Dura cu rupturi subiacente
focarului de fractură. Encefalul cu circumvoluții turtite, șanțuri șterse, cu L.C.R. hemoragic, pe
secțiuni, cu puncte roșietice în substanța cenușie și albă a lobului parietal drept. În rest autopsia
în limitele vârstei. Sângele prelevat de la cadavru a prezentat o alcoolemie de 0,8 gr./100 ml. S-
a stabilit că moartea numitului T.C., în vârstă de 41 de ani a fost violentă, ea datorându-se
hemoragiei și contuziei corticosubcorticale urmare a unei fracturi cu înfundare de calotă
craniană.

4.2. Raportul de cauzalitate directă condiționată

Raportul de cauzalitate ridică probleme mai dificile în rezolvarea concluziilor

expertizei medico-legale, impunând coroborarea datelor aflate în dosarul cauzei, și privind
datele de cercetare la locul faptei, examenul criminalistic al hainelor, autopsie medico-
legală și examene complementare.

N.T., bărbat de 43 de ani, suferă un traumatism consecutiv unei căderi cu abdomenul pe

o țeavă metalică în cursul unei altercații. Imediat se internează în serviciul de chirurgie al
Spitalului județean cu diagnosticul: contuzie abdominală consecutivă unei agresiuni
individuale, abdomen dureros, leziuni recente pe tegumente. După 24 de ore apare starea de
contractură abdominală mai ales în hipocondrul drept. La acea dată nu se evidențiază alte
acuze. Se procedează la laparatomie exploratorie evidențiindu-se o peritonită cu ruptura
traumatică a unei anse intestinale. Raportul de autopsie evidențiază echimoză de 6/5cm în
hipocondrul drept, discret hemoperitoneu, enterctomie cu anasto-moză termino-terminală și
ocluzie. În concluzie s-a apreciat raportul de cauzalitate directă, condiționată, și se face
mențiunea că intervenția chirurgicală a fost la timp efectuată, și oferind șanse reale de
supraviețuire victimei.

15
 I.S., bărbat de 65 ani, după ingerarea de băuturi alcoolice are raporturi sexuale cu o
femeie. Are loc o altercație cu fiul victimei în cursul căreia I.S. decedează.
Examenul necroptic a evidențiat echimoze recente cantonate la nivelul feței și fractura
a 3 coaste drepte, fără hemopneumotorax. S-au prelevat pentru examen anatomo-patologic
fragmente de miocard, care examen a evidențiat o alcoolemie de 1,5 gr.‰. S-a concluzionat că
moartea numitului I.S. a fost neviolentă fiind consecința insuficienței cardiorespiratorii acute la
o persoană cu întinse leziuni miocardice preexistente.
Traumatismul suferi, efortul consecutiv raportului sexual și alcoolemia au favorizat
instalarea morții. În aceste condiții s-a concluzionat că intre traumatism și moarte există un
raport de cauzalitate condiționată.

4.3. Cauzalitatea secundară

Cazurile în care a fost implicată această formă a cauzalității sunt relativ puține. În
această categorie intră toate cazurile în care în evoluția unui traumatism a intervenit o
complicație cu rol tanatoterminal. Cea mai frecventă în practica medico-legală este cea de
tip toxico-septic, reprezentată prin bronhopneumonie. Ea apare în evoluția
politraumatismelor care au necesitat repaus îndelungat la pat. O altă complicație este șocul
anafilactic.

Cazul 1

N.S., bărbat de 17 ani, este lovit în cursul unei altercații cu un cuțit în fesa dreaptă.
Internat de urgență cu diagnosticul: plagă tăiat-înțepată fesa dreaptă cu secționarea vaselor
obturatorii și fesiere, șoc hemoragic. Intervenția chirurgicală se începe de la prima oră de la
internare. După primii ml. de ser antigangrenos, victima prezintă paloare, agitație, transpirații
reci, edem palpebral, hipersecreție orotraheală. Cu tot tratamentul medicamentos de
combatere a șocului simptomele sunt ireversibile, bolnavul decedând. Examenul necroptic
evidențiază plagă fesieră dreaptă cu secționarea vaselor fesiere și obturatorii, hematom
retroperitoneal și laterovezical, anemie generalizată. La prima expertiză, medicul legist
apreciază că între traumatism și moarte există un raport de cauzalitate directă condiționată,
luându-de în considerare terenul alergic al victimei. Formularea comisiei pornește de la
considerentul că această complicație tanatoterminală nu ar fi apărut dacă nu s-ar fi făcut
transfuzia, acesta dictată de starea critică a victimei. S-a stabilit astfel un raport de
cauzalitate, secundară.

I.N., sex feminin 19 ani, studentă în vacanță după sesiunea de vară. A doua zi de la
sosire în localitatea bunicilor efectuează o plimbare cu bicicleta de cca. 40 km. pe un timp foarte
călduros, fiind accidentată de un autovehicul și internată de urgență. Foaia de observație
consemnează o stare generală alterată (încă de la o oră de la accident cu transpirații, agitație,
hipertensiune marcată, fractură închisă în 1/3 medie femur drept, stare de șoc. Se aplică
imediat tratament de reechilibrare hidroelectrolitică și deșocare. Examenul necroptic
evidențiază: factură de femur drept 1/3 medie, pulmon umed, difuze tulburări circulatorii
viscerale. Examenul microscopic stabilește diagnosticul pulmon de șoc, stază viscerală
pronunțată. Comisia concluzionează că moartea s-a datorat stării de șoc consecutive
deshidratării masive suferite în cursul efortului fizic dificil și lung care a evoluat la un organism

16
astenizat. Tratamentul aplicat a fost corect. Leziunile de violența au avut rol concurator în
tanatogeneză între ele și instalarea morții stabilindu-se un raport de cauzalitate condiționată.

SEMIOLOGIE TANATOLOGICĂ
D. Semiologia tanatologică studiază semnele morții reale și modificările
cada-verice, morfologice și chimice, consecutive acțiunii factorilor de mediu asupra
cadavrului. Ea dă răspuns la întrebările puse de justiție, privind realitatea, data și
cauza medicală a morții, precum și asupra condițiilor în care a fost găsit cadavrul până
în momentul examinării.
Semnele morții sunt reprezentate de:
A. Semne negative de viață:
 poziția și aspectul general al cadavrului;
 oprirea respirației;
 oprire circulației;
 abolirea reflectivității;
 modificări oculare (scăderea tensiunii oculare);
 suspendarea activității cerebrale.
B. Semnele morții reale: constau din modificări fizico – chimice datorate
încetării funcțiilor vitale și acțiunii factorilor de mediu asupra
cadavrului.

RĂCIREA CADAVRULUI . Se datorează într–o primă fază opririi circu-lației și

implicit a metabolismului, apoi pierderii de căldură în mediul înconjurător. Această pierdere
de căldură poate fi cuantificată prin termometrie intrarectală, timp de câteva minute.
Valorile obținute se compară cu temperatura mediului în care se află cadavrul. Se obțin
curbe, cu valoare orientativă asupra orei morții.
Pierderea de căldură post - mortem se face prin mecanisme pur fizice, de la
exteriorul cadavrului spre interiorul acestuia, prin iradiere, conducție, convecție. Este mai
rapidă la nivelul părților descoperite ale cadavrului. Se apreciază că într-un mediu cu
temperatura de 15 – 20 grade Celsius, răcirea cadavrului se face cu 1 grad pe oră în primele
patru ore, apoi 2 grade pe oră. După 10 – 12 ore de la deces, temperatura intrarectală este
de 20 grade.
Factorii care influențează răcirea cadavrului pot fi grupați în:
Acceleratori:
 cauza medicală a morții ( hipotermie, hemoragii, șoc);
 factori de mediu: mediu rece, curenți de aer, cadavre
dezbrăcate;
 vârsta, constituția cadavrului: copii, bătrâni, cașectici.
Inhibitori:
 cauza medicală a morții: boli febrile, traumatism
cranio- cerebrale, șoc hipercaloric;
 factori de mediu: mediu uscat, cald, expunere la soare;
 vârstă, constituție: adulții obezi ( țesutul adipos are rol
termoizolant).
E. DESHIDRATAREA (DESICAREA) CADAVRULUI . Se datorează opririi

17
 circulației cu hipostază consecutivă și evaporării apei din structurile cutanate
superficiale.
Procesul este mai rapid la nivelul mucoaselor și zonelor tegumentare cu strat
cornos subțire fie natural (buze, scrot, vârful degetelor), fie consecința unor traume
(excoriații, șanț de spânzurare). Aceste zone se pergamentează, pielea devine uscată,
întărită, brun – maronie. Buzele sunt zbârcite, aspre. Cadavrul pierde din greutate. Se
apreciază că la 18 grade Celsius, și umiditate 15 % a aerului, cadavrul adult poate pierde
până la 10 kg. masă corporeală /24 ore. La nou – născut se pierd circa 300 – 400 grame.
Desicarea cadavrului are valoare redusă pentru stabilirea datei morții. Se
impune a se face diagnosticul diferențial al zonelor deshidratate cu leziuni de violență de
tipul excoriațiilor.
LIVIDITĂȚILE CADAVERICE, HIPOSTAZA VISCERALĂ și MODIFICĂRI
SANGUINE POST - MORTEM. Lividitățile cadaverice se datorează opririi circulației
sanguine, și migrării sângelui pe părțile declive sub acțiunea gravitației. Regiunile în
care apar și evoluează lividitățile cadaverice, contrastează cu zonele opuse, care sunt
palide, consecutiv golirii de sânge a vaselor lor.
Lividitățile cadaverice au valoare medico – legală diagnostică, deoarece:
 sunt cel mai sigur și precoce semn de moarte reală;
 în context cu celelalte semne ale morții reale, constitue un
indicator al timpului scurs de la moarte;
 reprezintă un indicator al poziției cadavrului și al
modificărilor ei, ele găsindu – se întotdeauna pe zonele declive;
 au valoare orientativă pentru stabilirea cauzei medicale a
morții, având
aspecte cromatice
particulare în
diferite morți.
Lividitățile evoluează în
următoarele etape:
A. HIPOSTAZĂ apare la
circa 2 – 16 ore de la deces. La examenul
extern, lividitățile sunt de culoare roș -
albăstrui, dispar la digito- presiune și reapar
după încetarea acesteia. Dacă se face o
incizie, țesuturile subjacente sunt albicioase, din vase se scurg picături de sânge care se
spală, după care reapar altele.
B. DIFUZIUNE apare la circa
Fig. 1. Lividități cadaverice 15 – 18 ore de la deces. La examenul extern,
lividitățile sunt violaceei, pălesc la presiune (dar nu dispar), confluează, apar și pe părțile
laterale. Dacă cadavrul este întors, apar și în noua poziție declivă.
C. IMBIBIȚIE apar lividități violaceei negricioase, nu se modifică la
digito - presiune. Nu dispar și nu se formează în noua poziție declivă.
Hipostaza viscerală constă în totalitatea modificărilor tisulare,
cantonate la nivelul organelor, pe peretele decliv al acestora, datorită acumulării
sângelui. Au o evoluție temporală ( ex.: mucoasa gastrică este brun – murdară).
Modificările sanguine postmortem au același substrat fiziopatologic, în

18
 care hemoglobina se degradează. Apar cheaguri roșii, uniforme, lucioase, neaderente
la vase și cord.
RIGIDITATEA CADAVERICĂ constă în întărirea mușchilor ( striați și
netezi) cu creșterea tensiunilor și scăderea plasticității și elasticității lor.
Rigiditatea cadaverică se instalează pe etape:
F. INSTALARE . Urmează relaxării imediate post - mortem și durează 2 – 6
ore. Începe fie cranio – caudal (legea lui Nysten) cuprinzând ceafa și articulația temporo–
mandibulară (tradusă clinic prin hiperextensia capului, mandibula fiind căzută), fie simultan
la toți mușchii, dar este mai rapidă la mușchii mici. Ea poate fi învinsă, după care în scurt
timp se instalează. Interesează și mușchii netezi, unde produce:
 Mioză - la m. sfincter al pupilei;
 Piele de găină - la m. aerectori ai firelor de păr;
 Retracția scrotului - m. dartos;
 Eliminbarea de materii fecale, urină, spermă;
 Expulzia fătului post-mortem prin contracția mio-metrului,
cauzând acele nașteri în sicriu;
 Cordul este în sistolă, gol de sânge.
STARE (generalizare). Se desfășoară pe parcursul următoarelor 14–24 ore
post - mortem. În cursul ei cuprinde toți mușchii, se învinge greu, după care nu se mai
instalează. În această perioadă, orice mutare a cadavrului induce învingerea rigidității,
constituind un semn că acesta a fost transportat din altă parte.
REZOLUȚIE . Începe la 1 – 2 zile post - mortem, debutul ei coincide cu apariția
putrefacției. Dispare în ordinea în care a apărut. Este completă la 3 – 7 zile (funcție de
factorii de mediu).
Se citează în literatură și variații ale acestui plan de instalare a rigidității.
Astfel la cașectici, sau cadavre ținute în poziția Trendelenburg, apare inversarea ordinii
topografice în care decurg instalarea și rezoluția. Rigiditatea cadaverică este absentă la
membrele edemațiate și/sau paralizate.
Spasmul cadaveric este o formă aparte de rigiditate cadaverică tradusă printr
– o hipercontractilitate musculară care începe încă din timpul vieții. Apare în: decapitări,
zdrobirea craniului, leziuni diencefalice, bulbare, medulare( la împușcați), fulgerații. Se mai
întâlnește și după durerile violente din ulcerul perforat.
Nu poate fi reprodus postmortem (simularea unei sinucideri prin împușcare în
cap), deoarece:
 imediat post-mortem urmează relaxarea musculară, astfel încât
fixarea armei în mâna sinucigașului necesită un interval de timp
până la instalarea rigidității cadaverice;
 spasmul cadaveric odată instalat, nu mai poate fi învins.
Valoarea medico-legală a rigidității cadaverice constă în:
 semn al morții reale;
 corelată cu celelalte semne de moarte reală, oferă indicații
pentru stabilirea datei morții;
 valoare orientativă asupra condițiilor în care a stat cadavrul și
asupra cauzei morții;
 păstrează poziția corpului după moarte, dacă aceasta nu a fost
modificată înainte de instalarea rigidității.

19
 AUTOLIZA CADAVERICĂ. Este o modificare cadaverică distructi-vă, precoce,
sub acțiunea enzimelor proprii organismului și în absența microbilor. Precede putrefacția
dând mediu propice de cultură microbilor.
Valoarea medico – legală rezidă în:
 oferă aprecieri relative asupra datei morții, și poate estompa
leziunile intra-vitam.
Organele parenchimatoase capătă un aspect intumescent, tulbure, pierd
desenul de organ. Splina se rade, devine noroioasă, etc. O formă particulară este macerarea
fătului în uter, în sarcinile suprapurtate.

MODIFICĂRI CADAVERICE TARDIVE

Se pot grupa în:
A. Modificări distructive, care sunt reprezentate de:
 putrefacție și,
 distrugerea cadavrului de către animale, insecte
necrofage și larvele lor.
B. Modificări conservatoare care pot fi:
 naturale:
 mumifierea;
 adipoceara;
 lignificarea;
 congelarea.
 artificiale:
 congelarea și,
 îmbălsămarea.
PUTREFACȚIA. Modificare cadaverică distructivă, de natură microbiană, prin
care substanțele organice sunt descompuse în substanțe anorganice. Urmează autolizei,
care creează microbilor condiții optime de activitate.
Din punct de vedere chimic, se descriu două faze care se succed:
 fermentație - presupune descompunerea glucidelor:
 proteoliză - presupune descompunerea proteinelor.
Inițial, apare sub influența florei microbiene saprofite din intestin, cavitate
bucală, laringe, trahee. La adulți semnul extern este pata verde de putrefacție, (datorită
sulfhemoglobinei), care apare în fosa iliacă dreaptă, de unde se extinde, cuprinzând
abdomenul și toracele. La nou – născuții care au repirat, primele semne de putrefacție apar
la nivelul capului, tubul digestiv nefiind colonizat cu microbi saprofiți. Dacă există leziuni de
violență (ex. plăgi), la nivelul lor putrefacția apare prima. Tegumentele devin cenușii-verzui,
cu flictene cu conținut gazos, sau lichidian (fără lizereu roșietic în periferie), cu dungi
perivenoase cafeniu-murdare, numite circulație postumă.

20
 Scrotul, în cazurile avansate de
putrefacție, este destins de gazele
de putrefacție, de mărimea unui
cap de făt.
Modificările datorate insectelor
necrofore, larvelor acestora sau
animalelor, completează putrefac-
ția, ducând în timp la sche-letizarea
cadavrului, sau chiar la lipsa unor
repere osoase.
Apare atât în spații închise cât și în
spații deschise. Se apreciază că
mirosul de putrefacție devine
sesizabil la circa 12 ore, în condițiile
Fig. 2. Circulație postumă la unei temperaturi a mediului
nivelul umărului drept ambiant de 20 grade.
Entomologia
medico-legală, este știința care studiază acțiunea insectelor necrofore asupra cadavrelor,
inclusiv ciclul lor evolutiv. Funcție de aceasta, se poate stabili orientativ data morții sau a
înhumării cadavrului.
Valoarea medico-legală a putrefacției constă în:
 conservă unele leziuni (șanțul de spânzurare, fracturi), dar “spală”
caracteristicile plăgilor și distruge caracterul lor vital;
 insectele necrofore și macrofauna pot produce artefacte;
 identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută devine dificilă;
 descompune toxicele organice, dar conservă pe cele anorganice
pentru ani de zile (As, Pb, Hg, etc.).
MUMIFIEREA. Reprezintă o modificare cadaverică tardivă, conservatoare, ce
apare la cadavre ținute în mediu cu temperatură crescută, umiditate scăzută, aerate
(podurile caselor vara, cadavre înhumate în soluri nisipoase, etc.), sau medii saline.
Condițiile de mediu au un rol determinant, dar există și factori adjuvanți, cum ar fi: talia
mică a cadavrului, cadavru cașectic, deshidratat.
Recunoaște ca mecanism oprirea putrefacției, datorită deshidratării rapide.
Examenul extern al unui astfel de cadavru evidențiază pergamentarea
acestuia, o culoare castaniu – negricioasă a tegumentelor, abdomenul fiind retractat. În
stadiile avansate, devine sfărâmicios, organele se transformă într – o magmă neagră.
La un cadavru mumifiat, aprecierea datei morții este dificilă, iar leziunile de
violență și caracterul lor vital sunt estompate. Se poate face totuși identificarea cadavrului.
SAPONIFICAREA sau ADIPOCEARA este tot o modificare cadaverică
conservatoare, naturală, în care condițiile de mediu au un rol determinant. Apare la cadavre
ce se găsesc în mediul umed, fără oxigen sau cu oxigen puțin, dar au temperatură ridicată,
cum ar fi: terenuri argiloase, subsoluri de bloc, ape cu reziduuri menajere.
Ca factori adjuvanți se citează: talia mică a cadavrului, abundența țesutului
adipos. Acest factor adjuvant face ca adipoceara să nu apară la copiii sub 7 luni, datorită
lipsei țesutului adipos. Mecanismul constă în saponificarea grăsimilor cadaverice și
solidificarea acizilor grași prin hidrogenare. Aspectul extern al unui astfel de cadavru este cel
de brânză râncedă, care în contact cu aerul devine sfărâmicios. La cadavrele aflate în

21
imersie, adipoceara apare pe părțile aflate în apă.
Cadavrele sunt friabile, organele se taie ușor, permite aprecierea datei morții,
iar uneori identificarea după perioade lungi de timp.
LIGNIFIEREA sau TĂBĂCIREA, este un tip particular de mumifiere, care
apare în medii cu pH acid, bogate în acid tanic și humic. Se întâlnește la cadavrele găsite în
turbării sau mlaștini acide.
Examenul extern al unui astfel de cadvru arată o piele tăbăcită, brună, dură, și
o scădere în volum a cadavrului. Oasele devin brune, decalcifiate, moi. Viscerele inițial se
ratatinează, apoi dispar în timp.
Lignifierea permite conservarea indefinită a cadavrului, cu păstrarea
fizionomiei acestuia, a leziunilor de violență, chiar a conținutului gastric.
ÎNGHEȚAREA. În geneza acestei modificări cadaverice tardive
conservatoare, condițiile de mediu, prin temperatura scăzută, au un rol determinant, ele
contribuind la inhibarea putrefacției pe parcursul înghețării. Cadavrele se caracterizează
prin lipsa mirosului de puitrefacție, și lividități de culoare roșu – aprins. Permite conservarea
pe întreaga perioadă a înghețului a fizionomiei inclusiv a trăsăturilor, dar autopsia trebuie
făcută imediat după dezghețul lent, deoarece putrefacția este extrem de rapidă.
TANATOCRONOLOGIA. Reprezintă stabilirea datei morții, și este un capitol
al semiologiei tanatologice, care coroborează datele medicale anterior expuse. Trebuie
precizat că, nici una dintre metodele folosite nu este absolută, ele trebuind interpretate în
context. Medicul legist, va ține seama și de condițiile în care a fost găsit cadavrul, de reală
importanță fiind aspectele meteorologice.
În practica medico – legală curentă, tanatocronologia se bazează pe
interpretarea semnelor morții reale, dar și a modificărilor cadaverice distructive. Se poate
apela la studii de tanatochimie, sau microscopie care aduc elemente diagnostice în
stabilirea intervalului de supravițuire.

MOARTEA SUSPECTĂ ȘI MOARTEA SUBITĂ

Cazurile de moarte neviolentă apar de regulă accidental în sfera medicinii

legale, atunci când prin condițiile în care sau produs, imită o moarte violentă, sau ridică
suspiciuni fie autorităților, fie persoanelor din anturaj.
Din punct de vedere al felului morții aceasta se clasifică:
- moarte neviolentă: este datorată unor cauze intrinseci organismului (
boli de natură inflamatorie, tumorală, distrofii, tulburări de circulație). Din morțile
neviolente fac parte și morțile naturale (extrem de rare), care survin la vârste înaintate prin
uzura organismului. Nu se evidențiază o cauză tanatogeneratoare.
- moarte violentă: este totdeauna consecința nerespectării legii. Face
obligatorie autopsia medico-legală, fiind urmarea acțiunii factorilor traumatici de diverse
tipuri, asupra organismului uman.

22
 La limita moarte violentă - moarte neviolentă se situează moartea suspectă,
în cadrul căreia se distinge moartea subită, care este o formă particulară de moarte
neviolentă.

Moarte violentă Moarte neviolentă

Moarte suspectă
Fig. 5. Reprezentare schematică a felului morții.

Are o frecvență de aproximativ 14% din totalul deceselor, iar la adult 60 –

80% din cazuri sunt de origine cardio-vasculară. Este de 2 ori mai frecventă la bărbați decât
la femei.
Se definește ca fiind moartea care apare rapid, în stare de sănătate aparentă,
determinată de un fond organic patologic bine constituit. După Societatea Internațională de
Cardiologie, ea reprezintă moartea care survine instatntaneu, sau la maxim 24 ore de la
apariția unor simptome sau semne acute alarmante. În literatura anglo – saxonă, este
prescurtată: S. U. U. D. (sudden, unexpected, unexplained, death).
Se caracterizează prin:
- durată scurtă de timp între apariția simptomelor și deces (secunde,
minute, ore);
- caracter imprevizibil, adică faptul că apare în plină sănătate aparentă
sau la o persoană bolnavă care în orele sau zilele precedente, nu a acuzat simptome care să
trădeze o agravare a bolii de bază sau evoluția spre o complicație mortală. De aceea ea
survine în cele mai variate locuri ( domiciliu, servici, stradă, mijloc de transport, etc.);
- instalarea ei poate să fie sau nu precedată de acuze prealabile. Atunci
când acestea există, sunt de regulă minore și nespecifice ( dureri de cap, transpirație,
oboseală);
- cauză precisă, autopsia relevând totdeauna o cauză
tanatogeneratoare, prin care moartea subită aparține morților neviolente.
După autorii francezi, moartea subită poate fi clasificată în:
- moarte subită cu leziuni organice incompatibile cu viața (hemoragii
cerebrale, rupturi anevrismale, trombembolii, infarct miocardic acut, meningoencefalite,
pneumopatii );
- moarte subită cu leziuni cronice (ateromatoză coronaro – aortică,
scleroze pulmonare și renale). Aceste cauze potențiale de deces pot să devină cauze
tanatogeneratoare, în condițiile acțiunii factorilor favorizanți: stress, variații de presiune și
temperatură, mese copioase cu ingestie de alcool, efort fizic, raport sexual, defecație, chiar
traumatism minor;
- moarte subită cu tablou nespecific pentru o boală: autopsia relevă
modificări care apar atât în morțile neviolente cât și în morțile violente. Este vorba de staza
viscerală, sufuziunile sanguine subseroase și submucoase, etc.
După autorii anglo – saxoni, moartea subită poate fi clasificată în:
- moarte cardio – vasculară;
- moarte posibil cardio – vasculară;

23
 - moarte necardiacă.

REACȚIA VITALĂ
Prin reacție vitală, se înțelege totalitatea modificărilor generale și locale ce
apar în organismul viu, ca răspuns la acțiunea unei traume de orice natură (mecanică, fizică,
chimică). Importanța medico-legală a studiului reacției vitale reiese din activitatea practică a
expertizei, prin marea frecvență a situațiilor în care pot apărea la cadavru leziuni traumatice
produse post-mortem ce trebuiesc diferențiate de cele produse intra-vitam.
La cadavru pot apare leziuni post-mortem fie accidental, fie intenționat, când
se urmărește cel mai adesea disimularea unei heteroagresiuni. Diferențierea dintre cele
două categorii de leziuni ca și succesiunea leziunilor în timp, se poate face numai cu studiul
reacției vitale.
În cadrul reacțiilor vitale locale intră:
 infiltratul hemoragic (hemoragia);
 coagulareea;
 retracția țesutului;
 inflamația;
 procesele distrofice și necrotice;
 modificările hemoglobinei;
 modificări enzimatice.
În cadrul modificărilor generale ale reacției vitale, intră:
 aspiratul pulmonar, înghițirea;
 embolia (grasă, gazoasă, tisulară);
 modificări ale activității sistemului nervos central, modificări
circulatorii, endocrine și dismetabolice.
Hemoragia. Atrage atenția de multă vreme, ca unul din principalele caractere
a leziunii traumatice intra-vitam. S-a observat că rănile produse post-mortem pot sângera,
mai ales când sunt situate în zonele de hipostază. Chiar echimoza a fost produsă la 10 ore
post-mortem, dar are alte caractere. Un semn valoros este anemia viscerală, care apare
după hemoragii importante, mai ales când nu se produc rapid.
Coagularea. Este o proprietate a sângelui ce dispare treptat după moarte. De
aceea ori de câte ori se găsea sânge coagulat într-o leziune, se conchidea că a fost intra-
vitam. Walcher arată că ea poate lipsi în stările agonale urmate rapid de moarte. Sângele la
cadavru este coagulabil în primele 4-6 ore după moarte, apoi devine incoagulabil. În
sindroamele tanatogeneratoare asfixice, sângele este incoagulabil.
Intra-vitam cheagul este
 fibrinos;
 sfărâmicios;
 retractat.
Are importanță studierea cheagului în relație cu țesutul, și mai ales prezența
sau absența fibrinei.
III.Retracția țesuturilor: Constă în depărtarea marginilor plăgii, și dă impresia
de lipsă de substanță. Variază de la țesut la țesut, și este în raport cu vârsta și natura rănii.
Pielea și mușchiul se retractă cel mai mult, când sunt secționate transversal.
Plăgile post-mortem au:
 margini moi;
 netumefiate;

24
  strânse;
 nereversate.
Inflamația. Studiul procesului inflamator, este considerat ca având o impor-
tanță deosebită în cadrul reacției vitale.
Macroscopic: hipertermie
tumefacție edematoasă
infiltrate sero-sanghinolentă cu formare de cruste
Microscopic: leucocitoză
marginație, diapedeză cu aglomerări perivasculare
fagocitoză
liză celulară
În agonie manifestările inflamatorii sunt slabe. Reacția leucocitară în
traumatismele vitale cu soluție de continuitate este precoce.
Procesele distrofice și necrotice. S-a stabilit că prima fază a oricărei leziuni
traumatice este pasivă și se caracterizează prin distrugerea sau necroza celulară și tisulară
ca urmare a acțiunii directe agentului traumatic. În practica medico legală studiul acestor
procese are importanță redusă deaorece momentul morții diferitelor celule este variabil, iar
în morțile violente, rapide, nu este suficient timp pentru apariția modificărilor structurale.
Necroza interesează în special țesuturile moi din marginile plăgilor contuze. Pentru studiul
acestor modificări biologice se
practică examene histologice și
histochimice.

Fig. Depesaj
post mortem.

Modificările
hemoglobinei. Aprecierea pe
această bază a caracterului
vital nu se poate face decât în
supraviețuiri de câteva zile a
victimei. Modificările de
culoare au fost tratate la
studiul echimozei.
În cadrul
manifestărilor generale ale reacției vitale aspiratul pulmonar, înghițirea, trebuiesc puse în
evidență în bronșiole și alveole prion examen microscopic, lucru ce atestă caracterul lor
intra-vitam. Se poate aspira sânge, conținut
gastric, apă, lichid amniotic, substanță cerebrală,
funingine.
Fig. Leziuni postmortem induse de
animale necrofage.

Embolia reprezintă transportul

intravascular al unor materiale ce nu se găsesc în
mod normal în sânge. Embolia grăsoasă devine

25
latală când cantitatea de grăsime circulantă este de circa 20-30 gr. Examenul microscopic al
plămânului în colorații speciale evidențiază această formă de embolie. Embolia gazoasă
apare în tăierea marilor vene ale gîtului sau în boala de cheson. Apar focare de necroză
cerebrală sau pulmonară. Embolia tisulară se întâlnește în marile contuzii cu leziuni
vasculare și se identifică prin examen microscopic al diferitelor organe, în care apar
fragmente de țesut traumatizat.

POSIBILITĂȚI ȘI LIMITE ÎN APRECIEREA REACȚIEI VITALE

Datele oferite de studiul reacției vitale deși aduc elemente diagnostice utile în
precizarea vechimii leziunilor se izbesc de mari greutăți deoarece nu poate fi trasă o limită
precisă între viață și moarte. Agonia (mai lungă sau nu) se caracterizează prin faptul că
funcțiile matilor sisteme există, dar decurg sub limita lor de referință. Ca urmare a acestui
fapt manifestările reacției vitale în această perioadă vor fi estompate. Putrefacția prin
degradările morfologice ale țesuturilor duce la dispariția treptată a unor reacții care ar fi
putut la un moment dat caracter vital. Se îngreunează posibilitatea de apreciere a vechimii
leziunilor.

REACȚII VITALE SPECIFICE ANUMITOR CAUZE DE MOARTE

În spânzurare, se citează emulsionarea grăsimilor în țesuturilor din jurul

șanțului de spânzurare, precum și distrofia vacuolar hidropică cauzate de encefalopatia și
miocardopatia hipoxică. Semnul principal al reacției vitale în spânzurare este reprezentat de
infiltratul sanghin în părțile moi ale gâtului, supra și subjacent șanțului de spânzurare.
La înec s-a considerat multă vreme că apa prezentă în alveole este semn
clasic al reacției vitale. Ulterior s-a observat că apa poate pătrunde în plămâni și post-
mortem. Se admit azi ca semne ale reacției vitale la înecați identificarea planctonului în
plămân, oase, și determinarea punctului crioscopic al sângelui care este mai mare în cordul
stâng decât în cordul drept.
În combustie leziunea intra-vitam este mărginită în periferie de un lizereu roșu
iar conținutul flictenelor este bogat în fibrină și elemente figurate. Acest aspect diferențiază
flictena din arsurile din intra-vitam față de flictena de putrefacție. În căile respiratorii
superioare și alveole a fost pus în evidență funingine.
Pentru ca o intoxicație să fie catalogată ca fiind produsă intra-vitam toxicul
trebuie găsit nu numai în stomac și intestin ci și la nivelul diferitelor organe (creier, ficat,
rinichi). În supraviețuirile lungi apar modificări organice caracteristice diferitelor substanțe
toxice (distrofie hepatică, distrofie renală cu tubulonefroză, miocardopatii de etiologie
toxică).

26
 Fig. Urme de funingine `n trahee

TRAUMATOLOGIE MEDICO – LEGALĂ

Traumatismul a apărut odată cu încercarea omului de a stăpâni natura dar și
ca o consecință a agresivității sale (care a fost îndreptată încă din cele mai vechi timpuri și
împotriva semenilor). Instrumentele utilizate în aceste scopuri s-au perfecționat treptat și au
căpătat un potențial destructriv considerabil.
Leziunile traumatice sunt considerate diferit de clinician, medic legist și jurist.
Astfel, medicul clinician (după ce constată și descrie cât mai corect leziunea) este interesat
în principal de aplicarea celei mai adecvate terapii. El nu se va pronunța asupra cauzelor
exacte ale traumatismului și nici asupra circum-stanțelor în care acesta a survenit.
Din punct de vedere juridic, orice leziune constitue latura obiectivă a
infracțiunii și este dovada unui prejudiciu pentru care se pot solicita despăgubiri.
Medicul legist este cel care (pornind de la descrierea clinicianului și/sau
examenul său) cuantifică, pentru justiție, prejudiciul suferit, iar în caz de deces el este cel
care stabilește legătura de cauzalitate între traumatism și moartea victimei. Se poate spune
că aproximativ 70-80% din activitatea medico-legală, atât la cadavru cât și în examinările pe
persoana vie, este reprezentat de traumatologia medico-legală.
Se definește traumatismul ca fiind acțiunea unei forme exterioare de energie
asupra corpului, capabilă să genereze modificări morfo-funcționale.
Prin traumă se înțelege orice modificare lezională sau funcțională, produsă în
urma acțiunii unei forme de energie exterioară organismului, care poate fi: mecanică, fizică
etc. Termenul este echivalent în sens larg cu noțiunea de leziune. Trebuie precizat că toate
formele de energie utilizate de om în decursul evoluției umanității au generat și generează
în continuare, accidental sau intențional, leziuni traumatice.
S-au încercat diverse clasificări ale agenților traumatici, dar cea mai uzitată
clasificare a lor, are la bază tocmai forma de energie utilizată.
 agenți traumatici mecanici: produc leziuni fie prin energia lor
cinetică, fie prin izbirea corpului în mișcare de un plan dur. Adesea cele două mecanisme
lezionale se asociază.
 agenți traumatici fizici: în această categorie intră variațiile de

27
presiune atmosferică, variațiile de temperatură, acțiunea energiei electrice și acțiunea
diferitelor forme de energie radiantă.
 agenți traumatici chimici: sunt reprezentați de diferite
substanțe chimice, naturale sau de sinteză, care produc leziuni sau moatea în cadrul
intoxicațiilor acute ori cronice.
 agenții traumatici biologici, trebuie să acționeze în mod brutal
și în doze maxime. Pot fi considerați astfel de agenți: veninurile, toxinele microbiene.
Trauma psihică, deși discutabilă, poate fi incriminată ca agent traumatic,
determinând uneori grave tulburări în cadrul șocului traumatic.

BOALA TRAUMATICĂ. ETIOPATOGENIE, SEMNE

CLINICE, EXAMENE PARACLINICE. TRAUMATISMUL ȘI
REACTIVITATEA ORGANISMULUI.
Ori de câte ori organismul suferă acțiunea unui agent traumatic apar, în afara
leziunilor locale, o serie de modificări generale, morfofuncționale ce se exprimă printr-o
simptomatologie clinică caracteristică, iar examenele paraclinice evidențiază tulburări ale
constantelor biochimice și endocrinoumorale, realizând BOALA TRAUMATICĂ (noțiunea nu
trebuie confundată cu șocul traumatic).
Boala traumatică este influențată de:
I. particularitățile individuale reactive ale organismului: în cadrul
acestei grupe de factori, au importanță;
 prezența tarelor organice;
 reactivitatea psihică a organismului (este știut că stress-ul
determină eliberarea de catecolamine, care modifică echilibrul organismului).
II. forma morfopatologică a leziunii: (ex. crush sindrom-ul).
III. regiunea lezată: (leziunile de nervi, vase, determină o atrofie
musculară, acompaniată de tulburări circulatorii).
Tabloul clinic al bolii traumatice evidențiază modificări generale, din care
amintim: variații ale temperaturii corporale (este crescută în infecții, mari distrugeri
tisulare), variații ale tensiunii arteriale (care poate crește sau se poate prăbuși), dar și
fenomene locale (durere, tumefacție edematoasă, tulburări circulatorii locale).
Paraclinic, constantele homeostatice ale organismului se modifică, funcție de
acești parametri, putând fi făcut un prognostic al gravității și evoluției bolii traumatice.
În evoluția bolii traumatice, pot apare complicații care trenează vindecarea
sau duc la deces. Amintim aici șocul traumatic și hemoragic, infecția, embolia (grasă,
tisulară sau gazoasă), asfixia, trombemboliile.

AGENȚI TRAUMATICI, MECANISME LEZIONALE, ÎMPREJURĂRI DE PRODUCERE.

Orice acțiune traumatică are în general un efect local, produs prin contactul
nemijlocit între obiectul vulnerant și corpul omenesc, dar și un efect general, ce apare în
traumatismele de intensitate mare (ex. boala traumatică). Pot apare complicații imediate
sau tardive, locale sau generale.

28
 În practica medico-legală au fost făcute mai multe clasificări ale agenților
vulneranți, dar cea mai completă, care să răspundă atât necesităților medico – legale cât și
cerințelor justiției, este cea făcută de MORARU, 1967.
I. Corpuri contondente:
- cu suprafață mică (până la 16 cm2)
- neregulată: piatră, pumn;
regulată: sferă - cilindru: băț, piatră:
poliedrică: ciocan, cărămidă.
- cu suprafață mare (peste 16 cm2)
plană: scândură, sol cu suprafață plană;
neregulată: vehicule, sol cu proeminențe.
II. Obiecte cu vârfuri sau lame ascuțite:
- înțepătoare: ac, furcă, sulă, pilă;
- înțepătoare – tăietoare: briceag, șiș, cuțit cu vârf ascuțit;
- tăietoare: cuțit, sticlă, lamă, brici;
- tăietor – despicătoare: topor, satâr, sapă.
III. Proiectile. Acționează prin viteza mare de deplasare, de peste 50 m/s.
Tot ca un agent traumatic mecanic poate fi considerată și unda de șoc. Prin
undă de șoc (blast wave) se înțelege fenomenul fizic în care variația parametrilor principali ai
unui curent gazos suferă brusc (în urma unui salt) pe de o parte o creștere a presiunii,
temperaturii și densității, iar pe de altă parte o scădere a vitezei. Frontul undei de șoc când
întâlnește în calea sa un obiect rezistent, cu o suprafață relativ plană, creează într-un anumit
punct de pe acel obstacol o presiune și temperatură distuctivă. Unda de șoc va fi tratată la
“arme de foc”.
În funcție de aceste obiecte, leziunile primare externe, osoase sau viscerale,
au caractere diferite.
Aspectul unei leziuni nu depinde numai de caracteristicile agentului
vulnerant, ci și de:
 intensitatea lovirii;
 direcția de lovire (înclinarea obiectului vulnerant în raport cu
suprafața corporală lezată);
 anumite particularități ale agentului vulnerant;
 localizarea topografică a leziunii (duritatea planului
subjacent).
Cum aproape orice acțiune traumatică are un caracter dinamic, în practică
rezultă aspecte particulare ale leziunilor chiar dacă sunt produse cu același agent vulnerant.
De exemplu, o leziune produsă prin lovire perpendiculară cu tăișul unui topor, conduce la
apariția unei plăgi despicate, însoțită de distrucție osoasă subjacentă. Dacă lovitura este
aplicată cu muchia sau mânerul, va rezulta o plagă contuză, iar dacă toporul cade tangent la
suprafața corpului, va apare o plagă de aspect tăiat.
Mecanismele lezionale ale agenților traumatici se pot grupa astfel:
 lovire directă, activă, cu orice agent vulnerant din clasificarea
anterior expusă;
 lovire pasivă, de planuri sau diferite obiecte;
 comprimare între două planuri dure;
 mecanisme lezionale complexe.

29
 A. LEZIUNILE TRAUMATICE PRIMARE

Aceste leziuni sunt consecința directă, nemijlocită, a contactului corpului

uman cu un agent vulnerant. Au o mare importanță în practica medico-legală deoarece, de
interpretarea lor corectă, depinde rezolvarea majorității expertizelor atât la cadavru cât și
pe persoana vie. Ele apar în împrejurări variate, au o evoluție temporală bine stabilită, care
poate fi simplă sau complicată, cea mai frecventă complicație fiind infecția. Vindecarea lor
se poate face fără sechele, sau prin constituirea de modificări morfologice, însoțite sau nu
de tulburări funcționale.
Practica medico-legală clasifică leziunile primare în:
I. leziuni traumatice externe cu păstrarea continuității epidermului, în
această categorie intrând: eritemul traumatic, contractura musculară, echimoza,
hematomul.
II. leziuni traumatice externe cu soluție de continuitate tegumentară.
Aparțin acestei grupe: excoriația, plăgile, arsurile (produse de corpuri fierbinți sau flacără, ce
vor fi tratate separat ).
I.1. Eritemul traumatic: este o roșeață congestivă a pielii, ce dispare la digito-
presiune. Dispare definitiv la câteva ore de la producere. Ca mecanism de producere
recunoaște lovirea activă (ex. palma), compresiunea, temperaturile înalte (eritemul solar,
care este de fapt o arsură de gradul I). Inițial apare o paloare locală, apoi o congestie tradusă
prin vasodilatație cu înroșirea tegumentelor. Nu se observă la cadavru, și nu necesită număr
zile de îngrijire medicală.
I.2. Contractura musculară reprezintă o contracție permanentă, involuntară,
dureroasă a unui mușchi, consecutiv unui efort puternic și prelungit. Necesită 1 – 2 zile
îngrijire medicală.
I.3. Echimoza. Este o leziune traumatică externă, rezultată în urma ruperii
capilarelor dermo – hipodermice și, în condițiile
existenței circulației, este urmată de extravazarea
elementelor figurate ale sângelui în țesuturile din jur.
De regulă apar la locul unde acționează
agentul vulnerant, însă pot apare și la distanță prin
difuzarea sângelui în lungul fasciilor, tendoanalor, sau
prin propagarea undei de șoc. Echimozele cantonate
profund, devin vizibile la câteva zile de la traumatism, pe
câtă vreme cele superficiale pot fi depistate după câteva
ore (la femei, în regiunea coapselor, chiar după 15 – 30
minute).

Fig.1 Dungi echimotice Ca mecanism de producere, se citează

orice traumatism contuziv, dar și compresia sau
sucțiunea.
Forma echimozelor poate fi indicatorie pentru un agent vulnerant (ex.
echimozele produse prin lovire cu un corp dur alungit, lasă pe tegumente o dungă
echimotică; călcarea cu roți de cauciuc lasă amprenta profilului acestuia).

30
 Fig.2 Dungi echimotice pe torace
Localizarea echimozelor sugerează un anumit act:
- la gât, echimoze ovalare (corespunzătoare pulpelor
degetelor) indică o acțiune de compresie cu mâna;
- pe fețele interne ale coapselor, pot apărea în viol sau
tentativă;
Aspectul lor cromatic are o evoluție variabilă ce orientează asupra timpului
scurs de la producere.

Timpul scurs de la Culoarea echimozei Mecanism

agresiune
3 – 4 ore Roș-purpurie Vasodilatație
histaminică;
oxihemoglobină
2 – 3 zile Albăstruie Hemoglobina pierde
oxigenul
3 – 5 zile Cafenie Degradarea produșilor
hemoglobinici
10 – 12 zile Galben - verzui Apare biliverdina și
bilirubina

Tabel nr. 6. 1. Evoluția în timp a modificărilor cromatice a a echimozelor.

Aceste date au o mare variație individuală, dar și regională (echimozele de la

nivelul mucoaselor și cele ale sclerelor – hemoragia subconjunctivală - se resorb relativ rapid
și nu-și schimbă culoarea). După resorbție poate persista uneori o ușoară pigmentare
maronie.
Întinderea ei depinde de:
 violența traumatismului;
 vascularizația regiunii;
 laxitatea țesuturilor;
 duritatea planului subjacent.

31
 LIVIDITĂȚI ECHIMOZE PUTREFACȚIE
Apar în părțile Pata verde în fosa iliacă
declive oriunde dreaptă, sau în jurul
plăgilor.
Se modifică la
digito-presiune și
schimbarea poziției Nu se modifică Nu se modifică
cadavrului
Culoarea este în
general albastru- În funcție de stadiu Tot timpul verde
negricios
Superficiale, dispar Toate planurile anatomice
la spălarea cu apă Profunde, nu dispar la spălare sunt de culoare verzuie

Tabel 6.2. Diagnosticul diferențial lividități – echimoze - putrefacție.

În general nu necesită număr de zile de îngrijire medicală însă când împiedică

funcția unui organ sau un segment al corpului, se pot acorda maxim 5 – 8 zile îngrijire
medicală. Dacă echimozele sunt întinse pe întreaga suprafață a corpului ele sunt mortale.
Au importanță medico-legală deoarece atestă realitatea traumatismului, iar
la cadavru confirmă caracterul vital al leziunii. Uneori permit aprecierea mecanismului de
producere a leziunii, a agentului vulnerant, și a timpului scurs de la producere.
I.4. Hematomul reprezintă o acumulare de sânge în țesuturile moi, organe
parenchimatoase sau în cavități preformate virtuale (intracranian, retroperitoneal,
intraarticular etc.) urmarea unui traumatism puternic, ce determină ruperea unor vase de
calibru mai mare decât în cazul echimozelor, dar cu păstrarea integrității epidermului.
La producerea hematoamelor iau parte următoarele mecanisme:
 lovirea;
 compresiunea între două planuri dure;
 lovire asociată cu comprimare.
Apare ca o formațiune tumorală, de aspect echimotic, proeminentă la
suprafața pielii, sensibilă la palpare, uneori pulsatilă (când se formează în jurul unui vas
mare). Modificările tinctoriale sunt similare echimozei dar survin mai lent, din cauza
volumului sanguin important. Hematoamele profunde sunt depistate clinic prin explorări
imagistice, iar la cadavru cu ocazia autopsiei.
Prin compresie determină tulburări funcționale, iar când apar pe suprafețe
mari, pun în primejdie viața victimei. Evoluția lor este spre rezorbție, dar se pot infecta,
închista, sau organiza fibros (extrem de rar). Timpul de îngrijiri medicale ține cont de aceste
aspecte, fiind mai mare ca în cazul echimozei.
I.5. Fracturile. Sunt întreruperi ale continuității oaselor, urmarea unei acțiuni
traumatice soldate cu înfrângerea rezistenței acestora. Pot surveni la nivelul oaselor care au
structura normală, sau pe un os afectat de un proces patologic preexistent (tumori primare
sau metastaze osoase ale unor tumori; morb Pott etc.), caz în care sunt denumite, incorect,
fracturi patologice.
După modul de acțiune a forței traumatice, fracturile pot fi:

32
  Directe. Apar la locul de impact fiind acompaniate de
distrugeri mai mult sau mai puțin întinse ale părților moi care înconjură osul. Ca mecanisme
lezionale în cazul producerii fracturilor directe sunt citate lovirea cu corp dur sau
comprimarea între două planuri dure.
 Indirecte. Apar la distanță de locul de acțiune a agentului
traumatic. Ca mecanisme de producere recunosc:
 Flexia (de fapt o comprimare în axul lung al osului).
 Torsionarea. Apar fracturi cu traiect spiroid.
 Tracțiunea. De obicei se produc fracturi parcelare.
Diagnosticul unei fracturi se pune clinic, și radiologic (diagnostic de
certitudine, când se observă pe radiografie întreruperea continuității osoase).
Evoluția unui focar de fractură este stadială, fapt ce permite aprecierea datei
de producere. Tratamentul poate fi medical sau chirurgical (osteosinteză cu diferite
materiale). După restabilirea continuității osului (proces numit consolidare, realizat prin
apariția calusului definitiv), funcția segmentului poate fi realizată, însă vindecarea
fiziologică apare mai târziu și reprezintă normalizarea completă a funcțiilor articulare și a
tonicității musculare a segmentului lezat. Complicațiile prelungesc timpul de vindecare
anatomică.
Timpul de îngrijiri medicale va cuprinde, în cazul fracturilor, și timpul necesar
recuperării funcționale.
Trebuie precizat că durata consolidării unei fracturi este variabilă, depinzând
de felul și localizarea fracturii, prezența deplasării, felul tratamentului aplicat, vârsta și sexul
victimei, a unor boli cronice carențiale, deficiențe hormonale etc.
I.6. Entorsele. Reprezintă distensii ale aparatului capsulo-ligamentar al unei
articulații. Clinic se traduc prin durere și impotență lezională, acompaniate de o tumefacție
a articulației interesate. O echimoză a tegumentului periarticular poate apare. Tratamentul
presupune repaus articular (imobilizare într-o fașă elastică sau atelă gipsată) asociat cu
combaterea fenomenelor inflamatorii.
I.7. Luxațiile. Sunt leziuni articulare, mai grave decât entorsele, traduse prin
deplasarea capetelor osoaselor unei articulații, cu schimbarea raporturilor anatomice dintre
ele. Această deplasare este acompaniată de rupturi ale capsulei articulare, ligamentelor
periarticulare sau se asociază cu lezarea altor elemente (vasculare, nervoase) aflate în
vecinătatea articulației.
Mecanismele de producere a luxațiilor presupun:
 torsiunea;
 tracțiunea;
 lovirea laterală cu corp dur a unui os, la nivelul
articulației.
Clinic durerea și impotența funcțională sunt dominante. Local apare
hematomul. Simptomatologia se poate complica prin interesarea elementelor anatomice
de vecinătate.
Diagnosticul se pune pe semnele clinice și examenul radiologic, care
obiectivează deplasarea capetelor osoase. Tratamentul constă în reducerea luxației.
Numărul de zile de îngrijire medicală va ține cont de forma anatomoclinică a
luxației și va cuprinde și timpul de recuperare funcțională.
I.8. Zdrobirile. Sunt leziuni grave, fără efracție tegumentară, caracterizate
prin distrucții musculare întinse, al căror prognostic este rezervat. Clinic apare starea de șoc

33
traumatic și rabdomioliză urmată de insuficiența renală (crush syndrom) care, în lipsa
dializei, este mortală. Apar în situații variate cum ar fi: surprinderea locatarilor în prăbușirea
unor imobile ca urmare a unor cutremure, agresiuni armate sau acte de terorism; catastrofe
feroviare sau chiar rutiere cu încarcerarea pasagerilor; accidente de muncă survenite în
mediul minier etc.
II.1. Excoriația. Este o leziune cu soluție de continuitate tegumentară,
realizată prin îndepărtarea traumatică a epidermului sau a epiteliului mucoaselor, în timpul
alunecării, asociată cu o comprimare, a unui corp mai mult sau mai puțin ascuțit, rugos sau
tăios. Rezultă deci o denudare a planurilor profunde.
În practica medico-legală se folosește termenul de excoriație pentru o leziune
lineară iar termenul de zonă excoriată (“jupuitură”) pentru o excoriație întinsă în suprafață.
Noțiunea de eroziune desemnează o excoriație cantonată la nivelul mucoaselor.
Ca mecanism de producere, excoriația va recunoaște:
 frecarea;
 comprimarea;
 frecare asociată cu o comprimare.
Excoriația proaspătă se află sub nivelul epidermului zonelor înconjurătoare,
este umedă, lucioasă, roz-roșietică. Poate fi poluată de corpi străini (particule de praf,
resturi din corpul rugos etc.). La început este mai adâncă, pentru a se termina în pantă.
Ulterior, sub acțiunea aerului, se usucă și se acoperă de o crustă dură, brun-roșcată. La 5 – 7
zile de la producere, excoriația se acoperă de cruste brune, cu marginile reliefate, albicioase.
La cadavru excoriațiile și eroziunile se pergamentează.
Excoriațiile produse post-mortem, cel mai adesea în cadrul transportării
intempestive a cadavrului sunt gălbui, transparente ce lasă să se observe desenul vascular.

Fig. 3 – Excoriații faciale,

produse prin cădere.

Evoluția excoriațiilor este în general fără complicații, inițial fiind acoperite de

o crustă brun roșcată care se detașează, începînd inițial din zonele lezate superficial.
Persistă o urmă depigmentată ce dispare după circa 7-10 zile de la traumatism. Infecția
prelungește evoluția.
Unghiul sub care acționează agentul vulnerant determină particularitățile
excoriațiilor. Dacă obiectul va acționa perpendicular, excoriația va reflecta forma suprafeței
de acțiune (cazul unei apăsări cu unghia, când se obțin excoriații semilunare); în cazul unei
acțiuni sub un unghi de circa 45o, la debutul excoriației poate fi apreciată forma agentului
vulnerant. Acțiunea tangențială generează suprafețe excoriate, în care se pot identifica
excoriații liniare, paralele.
Localizarea și forma excoriațiilor poate sugera un anumit act:

34
  excoriații semilunare observate perinazal și perioral, trădează
sufocare.
 excoriații semilunare ce
coafează echimoze ovalare, cantonate pe gît apar în
sugrumare.
 excoriații liniare, paralele pe
zone întinse sugerează târârea, iar excoriații cantonate pe
toate părțile corpului apar în rostogolire.
 excoriații observate pe sâni
sau pe fețele interne ale coapselor pot apare în viol.
 excoriații punctiforme pe o
suprafață sugerează lovirea cu sau de corpuri dure cu
suprafață plană.
În general pentru excoriații nu se acordă
număr de zile de îngrijiri medicale. Dacă excoriațiile sunt
pe suprafețe mari sau interesează zone cu pliuri de flexie
(genunchi, coate) se pot acorda maxim 3-5 zile îngrijire
medicală.
Fig. 4 Pl\gi pleznite picraniene II.2. Plăgile reprezintă leziuni traumatice
(caz Dr. C. P.) primare cu soluție de continuitate tegumentară, produse
prin agenți vulneranți diferiți, care au o morfologie proprie
ce orientează asupra caracteristicilor agentului vulnerant.
Denumirea plăgilor se face după tipul agentului vulnerant. Evoluția lor diferă
funcție de localizare, caracteristicile regiuni anatomice lezate, profunzimea lor, acordarea
de asistență medicală. În cazul unei evoluții fără complicații plăgile se vindecă în circa 7-8
zile, iar dacă sunt interesate cavități virtuale ale organismului, cu acumularea de sânge în
ele, duc la prelungirea timpului de îngrijiri medicale și punerea în primejdie a vieții victimei.
Lezarea unor vase de calibru mare este letală prin hemoragie externă și internă, iar a unor
nervi determină sechele în teritoriu inervat de aceștia, cu grave tulburări funcționale.
II.2.1.Plaga contuză. Este o soluție de continuitate a tegumentului, produsă
prin acțiunea unui corp dur.
Recunoaște ca mecanism de producere:
 lovirea cu sau de corp dur cu suprafață plană sau neregulată;
 comprimarea țesuturilor.
Are margini neregulate, cu sau fără punți de țesut elastic, fund anfractuos,
profunzime și sângerare mică, tendință spre infectare rapidă. În jurul ei adesea se constată
excoriații sau echimoze.
În raport de mecanismul de producere, agentul vulnerant și localizarea plăgii
se descriu următoarele varietăți:
 plaga pleznită apare când obiectul vulnerant lovește
tegumentul aflat deasupra unui plan osos. Are formă liniară sau stelată, dehiscența
marginilor plăgii fiind mică. Tendința la sângerare este mare când plaga pleznită este
cantonată la nivelul epicraniului.
 plaga mușcată poate fi produsă fie de om, fie de animal. Se
caracterizează prin reproducerea formei arcadelor dentare și uneori prin lipsă de substanță.
Adesea se infectează rapid.
 plaga sfâșiată și scalpările se caracterizează prin distrucții

35
tisulare întinse.
 plaga strivită are formă neregulată, fiind înconjurată de
excoriații întinse.
II.2.2. Plaga înțepată. Recunoaște ca mecanism de producere lovirea cu un
corp înțepător (ac, cui, andrea, șurubelniță etc.), care îndepărtează în lateral țesuturile
(atunci când sunt împinse în axul lor lung), sau împinse și răsucite în axul lor lung, are o
profunzime variabilă și o morfologie funcție de diametrul agentului vulnerant și regiunea
anatomică lezată.
Prezintă din punct de vedere medico legal:
 orificiu de intrare, de formă variabilă, ale cărei margini se
apropie și nu presupune deci o lipsă de substanță. Dacă agentul vulnerant are un calibru
mare, la tegument apare o plagă de forma unei fante, sau chiar a unei butoniere, cu unghiuri
ascuțite, a cărei morfologie nu are nimic comun cu morfologia corpului înțepător.
 canalul plăgii înțepate are o adâncime și direcție variabilă
funcție de intesitatea lovirii, direcția necorespunzând întotdeauna cu direcția în care a fost
dată lovitura (în traiectul lui prin corpul uman, agentul vulnerant poate întâlni repere osoase
care duc la alunecări și devieri). Canalul plăgii înțepate are o profunzime variabilă, datorită
faptului că părțile moi sunt depresibile. Este interzisă sondarea canalului deoarece: se
modifică lungimea și forma lui, pot fi mobilizați corpii străini pe care îi conține. Dacă în
traiectul său prin corpul uman agentul vulnerant întâlnește un os lat (omoplat, oase
craniene), pe acesta focarul de fractură reproduce forma secțiunii armei.
 orificiul de ieșire este în general mai mic decât cel de intrare,
propriu numai plăgilor înțepate transfixiante.
Sediul plăgilor înțepate este variabil, iar când sunt rezultatul unei autoapărări,
vor fi localizate mai ales pe membre, mai rar la nivelul capului și gâtului.
Din punct de vedere medico – legal, plăgile înțepate sunt rezultatul unei
omucideri (cel mai frecvent), accident sau foarte rar sinucidere. Nu trebuie exclusă
simularea și nici disimularea.
II.2.3. Plaga tăiată. Recunoaște ca mecanism de producere alunecarea unui
corp tăietor (lamă, brici, uneori hîrtie) pe suprafața tegumentului.
Are în general o formă de fantă, de lungime variabilă, cu o profunzime mică,
inegală, mai adâncă unde începe și mai puțin adâncă unde se termină. Se caracterizează
prin margini perfect netede, liniare, fără lipsă de substanță. Dacă corpul tăietor are o
direcție de acțiune perpendiculară pe direcția fibrelor elastice ale pielii plaga are un aspect
dehiscent. La extremități poate prezenta o excoriație superficială liniară cunoscută sub
numele de ”codiță de șoricel”. Când sunt interesate vase de sânge apar hemoragiile a căror
gravitate este funcție de calibrul vasului lezat. În evoluția acestor plăgi tendința de infecție
este în general mică. Sediul plăgii corespunde regiunii care a fost aleasă de agresor (gât
anterior, torace, abdomen), sau regiunii alese de sinucigaș (gât lateral, venele plicilor
cotului, pumnului). Simularea și disimulare nu vor fi excluse.

36
 Fig. 5 Sinucidere -
Multiple pl\gi t\iate [i Fig. 6 Sinucidere – Plag\ t\iat\ a
leziuni de tatonare. gâtului. (Caz Dr. M.P.)
(Caz Dr. M.P.)
Plăgile tăiate se pot produce și în cadrul unor accidente, dar atunci localizarea
lor este aleatorie.
În caz de autoapărare, se vor găsi cantonate pe fața palmară a mâinii,
marginea cubitală a antebrațului.
II.2.4. Plaga tăiat-înțepată. Recunoaște ca mecanism de producere acțiunea
asupra tegumentelor umane a unui corp tăietor înțepător atât prin vârful lui (depărtează
țesuturile) cât și prin tăișurile sale funcție de tipul constructiv. În practica medico legală este
de departe cea mai frecventă leziune.

Fig. 7 Pl\gi t\iat - `n]epate

Orificul de intrare în cazul armelor cu un singur tăiș are o formă tipică, cu un
unghi ascuțit corespunzător porțiunii netăietoare și un unghi mai rotunjit, prelungit cu sau
fără “codița de șoricel” corespunzător marginii tăietoare. Dacă corpul vulnerant are mai
multe lame tăietoare, orificiul de intrare va fi stelat.
Canalul plăgii tăiate-înțepate are o lungime variabilă funcție de intesitatea
loviturii dar și de reperele osoase ce pot apare pe traiect. Nu este exclusă prezența unui
singur orificiu de intrare cu mai multe canale, situație ce apare în cazul retragerii incomplete

37
a lamei cu împlântarea ei ulterioară.
Orificiul de ieșire apare în cazul plăgilor tăiat-înțepate transfixiante. Dacă în
traiectul lui prin corpul uman agentul vulnerant interesează organe în mișcare (ex.cordul)
determină la acest nivel plăgi de forma unui accent circumflex. Evoluția lor este gravă,
adesea sunt letale prin hemoragia internă și externă. Dacă victima supraviețuiește, iar plaga
a fost penetrantă în marile cavități ale corpului, leziunea pune în primejdie viața victimei.
Acest tip de plagă vădește omorul, mai rar sinuciderea. Este imposibilă căderea într– un
cuțit ținut în mâna unui agresor.
II.2.5. Plaga despicată. Agentul vulnerant acționează atât prin greutatea sa
cât și prin tăișul lamei. Dintre corpurile tăietor despicătoare mai frecvent întâlnite în practica
medico legale amintim: toporul, satârul, securea, barda, sapa. Leziunile sunt adesea grave
însoțite de fracturi ale reperelor osoase subjacente care pot fi liniare când lama cade
perpendicular pe os sau multieschiloase când lama cade tangențial. Apar adesea zdrobiri de
țesuturi iar în evoluția lor infecția este aproape constantă. În funcție de ascuțișul lamei,
marginile plăgii pot fi asemănătoare cu cele ale unei plăgi tăiate, sau cu cele ale unei plăgi
zdrobite, fiind înconjurate de excoriații fine. Forma juridică cea mai obișnuită este
heteroagresiunea.
II.2.6. Plaga împușcată. Va fi tratată la leziunile și moartea produse prin arme
de foc.

G. TRAUMATOLOGIE TOPOGRAFICĂ
A. TRAUMATISMUL CRANIO CEREBRAL
Proporțional cu alte sedii ale traumatismelor, localizarea cranio-cere-brală
este de departe cea mai frecventă în practica medicală și medico-legală. Ea reprezintă cea
mai frecventă cauză de moarte violentă iar în caz de supraviețuire, prin efectele directe și
imediate dar și prin sechelele neuropsihice pe care le lasă, pune probleme atât medicului
terapeut cât și juristului și medicului legist.
Mecanismele lezionale ale traumatismului cranio cerebral pot fi grupate în:
 mecanism de accelerare: se realizează prin imprima-rea
bruscă a unei viteze de deplasare a extremității cefalice. Se produce prin lovire cu corpuri
dure. Apar leziuni ale scalpului la locul de impact, cu sau fără leziuni cranieno-cerebrale.
 mecanism de decelerare: se realizează prin frânarea
bruscă a extremității cefalice. Se produce prin cădere cu lovirea succesivă a craniului de un
plan dur. Apar leziuni encefalice la locul impactului, dar și leziuni într-o regiune opusă, așa
numitele leziuni prin contralovitură.
 mecanism de strivire: constă în comprimarea struc-
turilor cranio-cerebrale între două planuri dure, cu producerea de leziuni complexe ale
craniului și creierului.
 mecanism prin suflu de explozie: acționează indi-rect, fie
prin mișcări bruște de flexie sau extensie ale extremității cefalice, fie prin creșterea bruscă a
presiunii din circulația venoasă cerebrală, transmisă prin hipertensiunea realizată la nivel
pulmonar.
 mecanism de lezare directă: constă în pătrunderea în
interiorul craniului a unui corp cu energie cinetică mare (glonte), sau a unor eschile osoase.

38
 LEZIUNILE PĂRȚILOR MOI PERICRANIENE
Pot fi închise (echimoza și hematomul), sau deschise (plăgi, excoriații).
Datorită pilozității capilare, la persoana în viață, pot fi mai greu evidențiabile.

La cadavru, apare infiltratul hemoragic

subjacent. Plăgile contuze sunt în general de aspect
pleznit. Mai pot fi realizate scalpări. Cele tăiate sunt
rare, iar cele despicate și împușcate relativ rare.
Leziunile produse prin mecanism de
decelerare, sunt pe un singur plan, la nivelul părților
proeminente (bose frontale, protuberanța
occipitală). Leziunile din vertex indică de obicei un
mecanism de accelerare (lovire activă).

FRACTURILE CRANIULUI
Neurocraniul este un sferoid turtit lateral, alcătuit Fig.1 Infiltrat hemoragic
din oase late, angrenate prin articulații fixe epicranian
(suturi), astfel încât ele formează un tot
funcțional.
În structura oaselor late se distinge o diplooe, mărginită de două compacte.
Grosimea lor este variabilă de la individ la individ, dar și în diversele regiuni ale craniului și
variază între 0,2 și 1,2 cm. La nivelul bolții craniene există arcuri de rezistență, iar la nivelul
bazei există stâlpi, care participă la direcționarea liniilor de fractură.
Fracturile de craniu se clasifică în:
 fracturi ale neurocraniului, care pot fi:
 de boltă;
 de bază.
 fracturi ale viscerocraniului.
Fracturile de boltă, pot fi
directe sau indirecte. Cele directe apar la
locul de impact, cele indirecte la distanță de
acesta. Fracturile directe pot fi: liniare,
cominutive, sau de tip special. Cele indirecte
sunt excepțional întâlnite la nivelul bolții
craniene.
Fracturile de bază de craniu se
pot produce fie prin iradiere de la o fractură
de boltă, fie prin mecanism direct și sunt
imediate (prin proiectile, obiecte înțepătoare)
și mediate (prin transmitere osoasă - ex.:
lovire cu pumnul în bărbie, sau cădere pe
Fig, 2 Fractur\ direct\ de bolt\ cranian\ ischioane). Se mai citează și mecanismul
indirect de producere al fracturilor de bază.

39
 Fig. Fractură în terasă a bolții Fig. Fractură în terasă a bolții
craniene. Vedere de sus craniene. Vedere după ferestruire

Fracturile de boltă directe diferă ca morfologie după suprafața obiectului

vulnerant. Dacă suprafața este sub 4 cm.2, fractura reproduce forma obiectului traumatizant
(care se ștanțează). Limitele sunt nete, identificarea este ușoară. Dacă suprafața este
cuprinsă între 4 și 16 cm.2, apar de obicei fracturi înfundate, multieschiloase, care nu
reproduc fidel suprafața agentului vulnerant. Dacă suprafața este mai mare decât 16 cm. 2,
se obțin fracturi liniare, care pot avea un traseu meridional, fie ecuatorial, plecând de la locul
de impact.
Fracturile meridionale se produc printr-un așa zis mecanism de îndoire
(turtirea suprafeței craniului care este curbă, sub presiunea agentului vulnerant) iar cele
ecuatoriale apar când locul de impact este situat în zone în care curbura craniului este mai
accentuată.
Fracturile de bază de craniu,
produse prin iradiere, apar în etajul
corespunzător. Iradierea se face pe drumul
cel mai scurt, ocolind stâlpii de rezistență
ai bazei și orificiile (gaura occipitală). O
fractură ce trece prin bază de la stânga la
dreapta, implică o compresiune bipolară.
Fracturile de bază imediate
se produc când agentul traumatic lovește
direct baza. Apar în împușcarea în gură a
victimei sau în lovire la baza craniului în
ceafă.
Fracturile de bază mediate
Fig. 3 Fractura de bază cu eschilă se produc prin lovire la nivelul mentonului,
osoasă sau prin cădere pe ischioane (coloana se
telescopează în gaura occipitală).

40
 Fig. Aspectul endobazei în zdrobirea craniului

Probleme medico – legale: amintim aici faptul că fracturile craniene nu fac

calus, dar și faptul că, datorită soluției de continuitate osoasă determinată de o primă lovire,
fracturile ulterior produse se opresc la nivelul celor ințiale (se poate stabili astfel succesiunea
loviturilor).

LEZIUNI TRAUMATICE MENINGOCEREBRALE

Vor fi studiate împreună datorită legăturilor morfofuncționale și patologiei
unitare existente între meninge și parenchimul cerebral. Sistematizarea lor este prezentată
în tabelul următor.

41
 Leziuni Se produc în momentul acțiunii agentului
primare traumatic
Traumatisme cerebrale Leziuni neurale
Leziuni axonale difuze (LAD)
Comoția cerebrală
Contuzia corticală
Dilacerarea și ruptura cerebrală
Traumatisme meningeale Leziuni hemoragice
Hematomul epidural
Hematomul subdural
Hematomul intracerebral
Hematomul intraventricular
Hemoragia subarahnoidiană
Traumatisme ale vaselor creierului Leziuni vasculare
Fistula sinusului cavernos
carotidian
Pseudoanevrismele arteriale
Rupturi, ocluzii dilacerări
vasculare
Dilacerarea, ocluzia sinusului
durei mater
Alte traumatisme
Leziuni ale nervilor intracranieni
Higroma subdurală
Leziuni Se produc ca o consecință sau complicație a
secundare leziunilor primare
Tulburări circulatorii Edemul cerebral
Necroze cerebrale
Hidrocefalia posttraumatică
Leziuni infecțioase Meningite, meningo-encefalite
Leziuni embolice Embolia gazoasă sau grasă
Tabel 1. Sistematizarea principalelor leziuni meningocerebrale cu importanță în practica
medico-legală.
Traumatismul cerebral este frecvent întâlnit în practica medico-legală și,
relativ în mare proporție, mortal. Se apreciază că în S.U.A. la fiecare 23 secunde o persoană
suferă un traumatism cerebral și ca annual, 50.000 persoane decedează ca urmare a acstor
traumatisme.
1. Comoția cerebrală este cel mai des tip de leziune cerebrală, fiind de
fapt un sindrom reactiv, pur funcțional, caracterizat adesea prin pierderea stării de
conștiență (nu mai mult de 20 minute), rapid și complet remisivă, consecutivă unui
traumatism cranio-cerebral. Apare în urma impactului unei forțe asupra craniului și
conținutului său, sau ca urmare a acțiunii unui moment al acestei forțe. Morfologic se
produce o moderată alungire a vaselor sanguine cerebrale, complet remisivă. Se poate

42
asocia cu leziuni de nervi cranieni, la fel reversibile. Nu poate fi obiectivată prin metode
specifice paraclinice. Nu se acordă număr de zile de îngrijijre medicală.
2. Contuzia cerebrală este o entitate anatomopatologică unică sau
asociată cu alte leziuni traumatice cerebrale. La persoana în viață singura modalitate de a
obiectiva diagnosticul este vizualizarea leziunilor specifice cu ajutorul computer
tomografului.
La cadavru, pe secțiunile corticale, apare o zonă de formă triunghiulară, cu
vârful în jos, baza spre suprafață. Poate fi localizată cortical, în substanța cenușie (superficial
sau pe întreaga grosime a acesteia) sau cortico-subcortical, când interesează și substanța
albă. În jurul ei apar mici hemoragii satelite.

Fig. 4 Mecanismele de producere prin lovire activă și cădere ale contuziei cerebrale

Din punct de vedere al întinderii, ea poate fi localizată sau difuză, caz în care
apar mici focare diseminate mai ales în substanța albă.
Ca mecanisme de producere, contuziile presupun fie acțiunea unui agent
traumatic direct asupra creierului care comprimă parenchimul cerebral și vasele fine ale
acestuia (arteriale sau venoase), până la ruperea lor, fie au la bază mecanismul de
accelerație/decelerație. Cele prin mecanism traumatic direct mai pot fi și numite echimoze
ale țesutului cerebral (MICHALODIMITRAKIS E.N. și colab., 2003).
După DAVIDESCU H.B. formele de contuzie sunt:
1. Contuzia de fractura, care este situată imediat sub un focar de
fractură;
2. Contuzia directa (coup contusion) apare la nivelul impactului, chiar și în
absența unui focar de fractură. La epicraniu, în zona de impact, apar leziuni de tipul plăgilor,
excoriațiilor, hematoame;
3. Contuzia de contralovitură (countre coup contusion) apare în regiunea
opusă zonei de impact;
4. Contuzia intermediară este cea care apare în straturile profunde ale
parenchimului cerebral, pe linia de transmitere forței de impact;
5. Contuzia de alunecare (gliding contusion) este situată pe fața convexă,
superioară a emisferelor cerebrale, la nivelul granulațiilor Pacchioni;
6. Contuzia de herniere este descrisă la nivelul fețelor mediale ale lobilor

43
temporali și la nivelul emisferelor cerebeloase. Apare prin compresiunea substanței
cerebrale de către masa cerebrală herniată.
Dacă primele două tipuri recunosc ca mecanism de producere acțiunea
directă a agentului traumatic asupra craniului și conținutului său, următoarele au la bază
mecanismul de accelerație/decelerație.
Numărul de zile de îngrijire medicală variază în funcție de forma clinică.

Fig. 5 Creier. Aspect normal

Dilacerarea și
ruptura cerebrală.
Dilacerarea este o leziune cerebrală foarte gravă, de obicei direct și necondiționat mortală.
În caz de supraviețuire, se constitue o cicatrice cerebrală, cu consecințe ulterioare. La
cadavru, substanța cerebrală este dezorganizată, amestecată cu sânge. Apare atât la locul
de impact, dar și prin contralovitură.
Rupturile cerebrale sunt semnalate mai ales în substanța albă, și apar ca o
consecință a exercitării unor forțe ce supraîntind materia cerebrală. Reprezintă cele mai
frecvente leziuni la copii cu vârsta de până la 5 luni al căror encefal este imatur, cu o
consistență scăzută. Sunt liniare și cantonate preponderent la nivelul lobilor frontal și
temporal.
La adulți sunt secundare de obicei căderii cu impact frontal sau în regiunea
parietală joasă și se localizează în regiunea cerebrală mijlocie (de obicei corpul calos).
Leziuni asemănătoare se întâlnesc la nivelul hipofizei și pedunculilor cerebeloși
(MICHALODIMITRAKIS E.N. și colab., 2003).

44
 Fig. 6 Mecanismele de producere a leziunilor axonale difuze.

Leziunile axonale difuze (L.A.D.) sunt cele mai comune și tot odată grave
tipuri de traumatisme cerebrale localizate în tracturile substanței cerebrale, albe și
reprezintă o cauză de deces majoră. În caz de supraviețuire, aproape 90% din pacienții cu
L.A.D. severe ramân fără conștiență, în comă vegetativă. (WASSERMAN, 2004).
L.A.D. este consecința mai degrabă a forțelor traumatice de torsionare
(răsucire) și implicit a momentelor acestor forțe, decât a celor de forfecare (al căror moment
este liniar și care apar în cazul unui impact anterior sau posterior). Sunt relativ fracvente în
accidente rutiere, căderi, agresiuni, accidente sportive sau sindromul copilului maltratat.
Când creierul este accelerat, părți din el cu densități diferite sau aflate la
distanțe variabile de axa de rotație întind axonii care traversează joncțiunile dintre arii
cerebrale cu densități diferite, în special la joncțiunea substanței cenușii cu cea albă. Două
treimi din leziunile axonale difuze apar în aceste zone de contact dintre substanța cenușie și
cea albă (WASSERMAN 2004).
Din punct de vedere al localizării, pacienții prezintă leziuni de tip focal în
substanța albă, cu dimensiuni variabile (1 – 15 mm), situate mai ales în lobii frontali și
temporali. Alte localizări: corpul calos, pedunculii cerebrali, ganglionii bazali, talamus.
Aceste zone cerebrale sunt mai sensibile la astfel de leziuni datorită diferențelor de
densitate între ele și restul creierului (STOCK și colab. 2004).
Diagnosticul de L.A.D. este mai dificil de pus la persoana în viață, deoarece
examenul CT cerebral ori altă tehinică imagistică nu evidențiază aceste modificări. Rareori,
rezonanța magnetică identifică edemul cerebral de acompaniament al acestor leziuni.
La cadavru, pot fi suspectate când apar sufuziuni hemoragice în corpul calos,
pedunculii cerebrali, ganglionii bazali, talamus, lobii frontali sau temporali. Pe preparatele
microscopice la care s-a aplicat tehnica impregnării argentice, sau metoda colorării cu
hematpxilină-eozină se identifică la nivelul axonilor rupți, dilatații ale extremităților sub

45
formă de sferule, numite retraction balls, eozinofile și argirofile.
Tratamentul este nespecific și are ca scop principal combaterea hipertensiunii
craniene, sau prevenirea instalării ei.
SINDROMUL DE COMPRESIUNE CEREBRALĂ POSTRAUMATICĂ
Practica medico – legală întâlnește frecvent acest sindrom, asociat sau nu cu leziuni
meningo – cerebrale.

Fig. 7 Hematom epidural

temporal dreapta.

Indiferent de localizare, nota

comună o reprezintă colecția
sangiună endocraniană, ce exercită o
compresie asupra creierului.
Creșterea continuuă a
dimensiunilor, și accentuarea rolului
compresiv, determină apariția semnelor clinice, după un interval de timp, numit “ interval
liber “, sau în continuarea celor ale contuziei cu care se intrică.
Este reprezentat de:

A. hematomul epidural;
B. hematomul subdural;
C. hematomul intraparechimatos;
D. hemoragia subarahnoidiană;
E. hemoragia intraventriculară.

1. Hematomul epidural este o colecție formată din sânge – găsit de

obicei la autopsie coagulat – situată între planul osos și dura mater. Nu se întălnește la baza
craniului (dura mater este foarte aderentă de endobază) ci numai pe convexitate, fiind rar la
copilul mic. Este de etiologie întotdeauna
traumatică, apărând la locul de impact, (unde
traiectul de fractură încrucișează un vas
sanguin) fiind însoțit constant de fracturi
craniene. Cel mai frecvent apare în regiunea
temporo parietală, fiind consecința rupturii
traumatice a arterei cerebrale mijlocii. În
localizările frontale sau occipitale sunt lezate
ramuri anterioare sau posterioare ale aceleiași
artere.
2. Hematomul subdural
are o morfologie asemănătoare cu hematomul
extradural, dar localizarea este între dura mater
și arahnoidă, învelind uneori aproape în
Fig. 8 Hemoragie leptomeningee

46
totalitate suprafața creierului, extinzându – se deci și la bază. Apare nu numai la locul de
impact, prin mecanism direct, ci și în zone opuse acestuia, prin mecanism de contralovitură.
“Intervalul liber” este mai scurt ca la hematomul extradural.
Hematomul subarahnoidian este situat între, sau sub straturile leptomeningelui.
Macroscopic, și adesea microscopic nu se poate preciza dacă revărsatul hemoragic este
subpial sau subarahnoidian sau difuzează în ambele spații fapt ce duce la folosirea noțiunii
de hemoragie meningee (leptomeningee).
Are etiologie traumatică, apărând la locul de impact, dar și opus acestuia, prin
contralovitură.
3. Hematonul intraparenchimatos este o colecție de sânge în plină
masă cerebrală. Poate fi primar: colecția de sânge din substanța albă bine delimitată, cu
debut brusc, consecința unei fragilități vasculare congenitale sau dobândite, ori urmarea
hipertensiunii arteriale, sau secundar, când se dezvoltă în primele 3 zile după un traumatism
grav, de obicei într–un focar de contuzie prin confluarea hemoragiei. Este format din
cheaguri de sânge lacat (lichefiat), fiind localizat de obicei temporo frontal. Este unic, fiind
situat mai către scoarță.
4. Hemoragia subarahnoidiană este datorată frecvent impactului
cranian cu și de o forță contuzivă, cu sau fără producerea unei fracturi. Este localizată sub
forma unui strat subțire de sânge în spațiul subarahnoidian, la nivelul convexității sau pe
părțile laterale ale creierului. Mai este semnalată la baza creierului, în jurul mezencafalului.
Mecanisml de prroducere constă în rupturi ale venelor cerebrale ascendente în traseul lor
prin spațiul subarahnoidian.
Poate apare și în leziuni de bază de craniu, sau leziuni de coloana vertebrală
cervicală (fracturi, luxații de atlas).
Lipsa mărcilor traumatice externe dar și interne, pledează pentru originea
netraumatică a acestui tip de hemoragie.
5. Hemoragia intraventriculară. În majoritatea cazurilor, prezența
sângelui sau a cheagurilor în unul sau ambii ventriculi laterali constitue dovada rupturii
ramurilor arterei carotide interne care irigă nucleii bazali.
Elementul constant întâlnit în examinarea medico-legală a hemoragiilor
intracerebrale est faptul că hemoragiile intraventriculare de natră traumatică sunt produse
prin lovirea capului de un plan dur și nu se datorează lovirilor active (se produc prin
decelerare și nu prin accelerare) (MICHALODIMITRAKIS E. și colab., 2003).

LEZIUNILE SECUNDARE CEREBRALE (COMPLICAȚIILE TRAUMATISMULUI CRANIO

CEREBRAL )
Pot fi imediate, sau tardive. Dintre complicațiile imediate amintim: edemul
cerebral și meningita seroasă. Complicațiile tardive sunt în general septice, în grupa lor
intrând: meningita purulentă, meningo encefalita și abcesele cerebrale.

SECHELELE TRAUMATISMULUI CRANIO CEREBRAL

Prin sechelă, în medicina legală se înțelege o leziune definitiv constituită (cu
caracter permanent) și care nu este susceptibilă de a fi vindecată prin metode terapeutice,
deși uneori poate fi parțial corectată. În practică, au o frecvență relativ crescută și sunt
consecința unor leziuni de intensitate mare, fiind în relație directă cu întinderea și
localizarea leziunii cerebrale inițiale. Ea reprezintă o infirmitate fizică permanentă, iar din
punct de vedere al expertizei capacității de muncă se consideră invaliditate.

47
 Lipsa de substanță osoasă care poate fi terapeutică (consecința evacuării unui
hematom intracranian) sau traumatică, constituie din punct de vedere medico legal
infirmitate fizică permanentă, chiar dacă nu se asociază întotdeauna cu modificări
neurologice, sau dacă este reparabilă operator.
Encefalopatia posttraumatică constă în apariția unor leziuni cerebrale
degenerative, abiotrofice, survenite după traumatisme cranio cerebrale de intensitate
diferită. Clinic se prezintă sub forma cicatrici meningo cerebrale sau scleroza atrofică a
substanței albe.
În cicatricea meningo cerebrală apar tulburări locale, dar și modificarea
sistemului ventricular, cu hidrocefalie. Se poate complica cu epilepsia traumatică (în 50%
din cazuri la 6-8 luni de la traumatism). Foarte rar ea poate apărea la intervale mai mari de
timp de ordinul anilor. Electroencefalograma și spitalizarea pentru depistarea simulanților,
pun diagnosticul.

LEZIUNI TRAUMATICE ÎN SFERA BUCO MAXILO FACIALĂ

În practica medico legală traumatismul cantonat la nivelul feței este frecvent,

adesea de o intensitate mică și fiind limitat la leziuni ale tegumentelor sau ale țesuturilor
subcutanate. Este o consecință a agresiuni individuale (mecanism activ), dar leziuni la acest
nivel se pot produce și prin cădere, sau proiectare pe planuri dure (mecanism pasiv).
Leziunile primare sunt ușoare și au fost expuse anterior. Traumatismele de
intensitate medie presupun modificări mai ample de tipul hematoamelor, leziunilor dentare,
fracturilor, de obicei piramida nazală. Leziunile de gravitate mare, determină complicații și
sechele, care au sau nu consecințe de ordin estetic sau funcțional.
A. Masivul facial. Piramida nazală poate fi lezată atât prin lovire activă
cât și prin cădere. Leziunile oaselor nazale sunt variabile ca intensitate, mergând de la fisuri
până la fracturi. Pot fi însoțite de modificări tegumentare. În mod obișnuit pentru fractura
oaselor proprii nazale dacă este fără deplasare, se acordă 12-14 zile îngrijiri medicale.
Complicațiile pot prelungi acest timp.
B. Osul malar este
fracturat mai frecvent prin lovire activă,
dar acest tip de leziune se poate produce
și prin mecanisme pasive. Ca timp de
îngrijire medicală se acordă peste 15 zile.
Fracturile maxilarului superior apar în
traumatisme faciale complexe, în evoluția
lor complicațiile nefiind neglijabile.
Necesită în general peste 20 zile îngrijiri
medicale. Arcada temporo zigomatică
recunoaște ca mecanism de fracturare
lovirea directă, căderea dar și
comprimarea. Necesită maxim 20 zile
îngrijiri medicale.
Fig. 5 Echimoză orbitară și hematom Mandibula poate fi
al obrazului stâng fracturată atât prin mecanism direct (la
locul de impact) sau prin mecanim indirect
când se modifică curburile. Fracturile pot fi

48
simple sau duble, deschise sau nu în alveolele dentare. Necesită între 35-90 zile, uneori mai
mult datorită complicațiilor. Luxația articulației temporo mandibulare recunoaște cel mai
frecvent mecanismul indirect de producere, dar și direct prin lovire cu corp dur la nivelul
gonionului.
C. Leziunile părților moi din sfera cavității bucale constau în general în
plăgi. La nivelul gingiei, sunt însoțite de leziuni dentare sau fractura crestei alveolare. Plăgile
limbii recunos ca mecanism de producere unul indirect prin mușcare , dar și direct prin
proiectile . Bolta palatină este mai frecvent lezată prin proiectile, leziunile fiind grave și cu
complicații septice (comunicare nazo bucală).
Leziunile dentare se pot produce prin lovire directă (caz în care apar și leziuni
ale buzelor) sau indirect (lovire la nivelul mentonului). Pot surveni pe fond paradontopatic
preexistent. Fracturile coronare parțiale necesită 4-5 zile, fracturile radiculare maxim 10 zile
iar fracturile mai multor dinți (sau stâlpii unei proteze fixe) 15-20 zile. Pierederea a peste 4
dinți, e considerată vătămare gravă. Dacă lipsurile dentare nu pot fi protezate printr-o
proteză fixă leziunea se consideră infirmitate.
Edentația posttraumatică totală este considerată pieredea unei funcții. Nu se
acceptă noțiunea de sluțire când dinții pot fi înlocuiți prin proteză fixă, fizionomică și
funcțională.
Leziunile globilor oculari recunosc ca mecanism de producere lovirea , mai rar
mecanismul pasiv, ochiul fiind protejat de orbită. Traumatismele polului anterior sunt mai
frecvente, iar în cazurile grave este afectat și polul posterior, când se pun probleme ridicate
de articolul 182 aliniat 2 C.P.
Aparatul auditiv poate prezenta leziuni la nivelul urechii externe, unde plăgile
pavilionului auricular dacă sunt cu lipsă de substanță mare se poate lua în calcul noțiunea de
prejudiciu estetic. Leziunile urechii medii, se pot produce direct prin lovire cu corp dur, dar și
prin aplicarea unei palme peste pavilionul auricular. Urechea internă este lezată prin
proiectile sau obiecte ascuțite.
Sechelele leziunilor buco maxilo faciale pot fi grave, acompaniate de
complicații neurologice, senzoriale. Majoritatea organelor sunt duble iar pierderea unui glob
ocular deși este considerată pierdere de organ nu duce la pierderea simțului optic. Pierderea
unui simț poate fi independentă de basența anatomică a organului respectiv (exemplu –
pierderea vederii prin modificări ale nervilor optici).

TRAUMATISMELE VERTEBRO MEDULARE

Apar în cadrul politraumatismelor de trafic, precipitări, accidente de muncă.
Sunt leziuni grave prin interesare medulară sau radiculară când dau fenomene neurologice
ce constituie infirmități fizice permanente, cu invaliditate.
Fracturile se pot produce prin mecanism direct (lovire cu topor, cuțit, glonț),
dar și indirect, prin hiperflexie, flexie laterală, hiperextensie, torsiune, telscopare, caz în care
sunt fracturi închise.
TRAUMATISMELE GÂTULUI
Pot fi închise sau deschise. În cadrul traumatismelor gâtului, datorită
particularităților anatomice ale regiunii (elemente vasculare și nervoase numeroase
cantonate într-un spațiu relativ mic) leziunile sunt grave. Pot apare complicații cum ar fi
compresiunea generată de hematoame iar în cadrul traumatismelor deschise plăgile, au
sfârșit letal.

49
 TRAUMATISMELE TORACICE ȘI ABDOMINALE
Cele închise, sunt reprezentate de contuzii de intensitate variabilă ce pot
interesa doar peretele, dar pot apare și leziuni ale organelor interne mai frecvent pulmonar
cardiac prin fracturi costale. Plăgile penetrante în cavitatea toracică și abdominală, duc la
punerea în primejdie a vieții victimei. Când
plaga interesează un organ parenchimatos
ea este transfixiantă iar perforantă când
interesează un organ cavitar. Moartea se
produce prin hemoragie internă și externă,
iar în cazul supraviețuirii pot apare
complicații infecțioase de tipul empiemului
pleural sau peritonită prin deschiderea unui
organ cavitar.

TRAUMATISMELE
MEMBRELOR. Pot fi închise sau deschise.
Leziunile părților moi au fost tratate
anterior. Leziunile osteoarticulare sunt de Fig. 6 Fractur\ deschis\ humerus
intensitate variabilă, mergând de la entorse
sau luxații până la fracturi.

Fig. Rupturi multiple [i

dilacer\ri hepatice. Accident
rutier. Aspect intranecroptic.

Ele pot fi produse prin mecanism direct, dar și indirect prin torsionare,
smulgere, etc.
Entorsele sunt distensii capsulo-ligamentare ai unei articulații, acompaniate
de iritații tramatice ale nervilor senzitivi sau/și tulburări vasomotorii. Clinic apar: durere și
impotență funcională, adeseori însoțite de tumefacție edematoasă și echimoză
periarticulară. Examenul radiologic nu oferă date de diagnostic.
Luxațiile sunt leziuni articulare traduse prin modificarea raporturilor
anatomice normale ale oaselor unei articulații. Există luxații patologice pe fond morbid
preexistent și luxații recidivante (articulația scapulo-humerala). Examenul radiologic relevă
deplasarea capetelor articulare totală sau parțială.
Fracturile sunt leziuni grave, caracterizate prin întreruperea continuității

50
osoase. Pot fi cantonate pe os normal sau os patologic. Examenul radiologic este de
certitudine în stabilirea diagnosticului.
FRACTURI Se produc la locul acțiunii agentului
prin lovire directă
DIRECTE traumatic
prin zdrobire
prin penetrare
FRACTURI Apar la distanță de locul de acțiune a
prin tracțiune
INDIRECTE forței traumatice
prin flexie
prin torsiune
prin compresiune
prin mecanisme
asociate

Tabel 2. Mecanismele de producere a fracturilor

Tratamentul este de reducere și poate fi ortopedic (conservator) sau

chirurgical (osteosinteză). Complicațiile fracturilor sunt imediate sau tardive, locale sau
generale.
Numărul de zile de îngrijire medicală acordat pentru fracturi cuprinde atât
timpul necesar imobilizării cât și cel acordat pentru recuperarea funcțională.

CĂDEREA ȘI PRECIPITAREA
Apar în condiții variate, ambele fiind consecința pierderii echilibrului. Gravitatea
leziunilor prin cădere și precipitare, depinde de o serie de factori, dintre care amintim:
- viteza de cădere (depinde de înălțimea de la care se cade, precum și de greutatea
corpului care cade);
- proprietățile obiectului de care se lovește corpul în cădere (ex. zăpada
atenuează, chiar anihilează efectele lovirii);
- regiunea antomică lezată (cele mai grave sunt leziunile canonate la nivelul
capului, chiar în condițiile în care căderea s – a produs de la mică înălțime).
Cauzele care duc la pierderea echilibrului, pot fi sistematizate astfel:
- interne: sunt în general deficiențe ale mecanismului reflex de menținere a
posturii (ex. epilepsia, alte boli neurologice, sincopa cardiacă);
- externe: țin de mediul înconjurător, și aici pot fi amintite: umiditatea,
obscuritatea, diferite obstacole, etc.
CĂDEREA se definește ca fiind schimbarea poziției corpului, cu deplasarea centrului
de greutate în afara poligonului bazal, astfel încât o parte a acestuia se izbește cu violență
de planul de susținere. Ea poate avea loc pe un plan orizontal, sau pe un plan înclinat.
În raport cu situațiile care apar în practica medico – legală, se pot deosebi:
A. cădere din poziție statică;
B. cădere din mers sau fugă.
A. Căderea din poziție statică, se caracterizează de obicei prin leziuni relativ
ușoare, unipolare (pe o singură parte a corpului), cantonate la nivelul părților proeminente
(frunte, nas, regiuni malare, bărbie, palme, coate, genunchi). în practică apar echimoze,

51
excoriații, plăgi (în special zdrobite). Mai rar se întălnesc hematoame și fracturi. Lezarea
organelor interne este posibilă și poate fi favorizată de căderea peste un corp dur (bolovan,
parapet, grămadă de lemne, etc.) coroborată cu o situație patologică preexistentă
cantonată la nivelul lor.
B. Căderea din fugă ca și cea pe plan înclinat pun probleme particulare datorită
faptului că energia cinetică a corpului este mai mare deci leziunile vor fi mai întinse și mai
grave.În aceste cazuri, în afara leziunilor de cădere apar și alte tipuri de leziuni, cum ar fi cele
de rostogolire, care sunt situate pe alte planuri ale corpului. Trebuie precizat că leziunile de
rostogolire sunt mai ușoare decât cele produse prin cădere.
Rareori prin cădere se produce moartea victimei (ex. traumatism cranio cerebral cu
fractură oase bază craniu și lezare substanță nervoasă cerebrală, prin cădere cu ceafa pe
bordura trotuarului, la un individ în stare de ebrietate, sau prin heteropropulsie).

Expertiza medico legală în astfel de situații trebuie să răspundă la

următoarele probeleme:
1.Examenul la fața locului, cuevidențierea particularităților suprafeței de
impact, care se explice leziunile găsite la victimă.
2.Examenul victimei efectuat amănunțit, în vederea depistării eventualelor
cauze interne care au putut duce la pierderea echilibrului. Se va urmări depistarea leziunilor
de heteropropulsie în caz că acestea există.
Precipitarea se definește ca fiind schimbarea poziției corpului de pe
un plan pe altul situat mai jos, sub acțiunea forței gravitației.
Cu cât diferența de nivel va fi mai mare, cu atât leziunile de violență
ale victimei vor fi mai grave.
Ca formă juridică precipitarea este:
 sinucidere: (al treilea mod ca frecvență după otrăvire și
spânzurare)
 accident: mai frecvent accidentul de muncă
 omucidere.
Ca atare sunt rare, mai frecvent, în practică se întălnește disimularea unei crime,
cadavrul putând fi aruncat de la înălțime.
Precipitarea poate avea loc în :
- Spații deschise: în această situație, corpul nu întâlnește nici un obstacol, în
timpul deplăsării lui până la planul de izbire.
- Spații înguste, sau în zone cu obstacole, situate la diferite nivele, de care
corpul lovindu-se, își va produce diverse leziuni (ex. la munte, într – o prăpastie, corpul se
lovește succesiv de stânci, și va prezenta multiple leziuni pe toate planurile). În această
situație nu se mai pot diferenția leziunile propriu – zise de impact, de cele produse prin loviri
succesive de obstacole. Se admite că în spațiile înguste, leziunile corpului cauzate de
proeminențe sunt mai ușoare decât cele produse prin impact.
Tabloul anatomopatologic evidențiat la autopsie, este sintetizat în literatura medico
– legală în sintagma “dramă internă“, și se caracterizează prin rupturi multiple de organe
interne, cu fracturi ale membrelor, costale, etc. Nu sunt excluse leziunile craniocerebrale,
care de obicei sunt grave, reprezentate de fracturi de boltă și bază craniu, cu focare
contuzive cerebrale, chiar dilacerare cerebrală.
Aceste leziuni sunt determinate de înălțimea de la care are loc precipitarea, regiunea
care suportă impactul, particularitățile zonei prin care se face deplasarea (de exemplu la

52
bloc în cadrul unei precipitări, corpul se poate izbi de antene, sârme de uscat rufe etc.),
planul de izbire (înclinație, asperități, duritate etc.).
Leziunile sunt multipolare, extrem de numeroase și foarte variate, cel mai adesea
fiind direct mortale.
La examenul extern al cadavrului, se vor evidenția: echimoze, excoriații, plăgi
contuze, fracturi ale oaselor membrelor. Mai rar vor apare: plăgi tăiate, înțepate atunci când
victima a căzut peste corpuri ascuțite sau tăioase, ori au fost întălnite în timpul precipitării.
La examenul intern, în ordinea frecvenței se vor întâlni:
- traumatisme cranio cerebrale;
- rupturi de ficat, splină (ambele însoțite de hemoperitoneu), cord (cu
hemopericard);
- hematom retroperitoneal;
- fracturi ale coloanei vertebrale, centurii pelvine, membrelor.
Leziuni similare se pot produce și în alte condiții, cum ar fi izbirea și proiectarea sau
comprimarea între două planuri dure, în cadrul politraumatismelor de trafic rutier.
Expertiza medico – legală în precipitări trebuie să aibă în vedere aceleași aspecte ca
și în cadrul căderii, cu precizarea că trebuie avut în vedere studiul reacției vitale în cazul
disimulării unui omor.

LEZIUNI PRODUSE PRIN MIJLOACE DE ATAC – APĂRARE PROPRII OMULUI

Omul dispune de o serie de “arme” naturale, cu ajutorul cărora poate provoca leziuni
grave, uneori chiar mortale. Gravitatea leziunilor este determinată de:
- forța celui ce lovește;
- regiunea anatomică lezată;
- particularități ale reactivității victimei.
Cu mâna se poate produce: sugrumare sau sufocarea. Cu pumnul lovitura poate
conduce la: fracturi în special ale masivului facial, iar dacă forța este mare, chiar fracturi de
boltă craniană. Este posibilă moartea prin inhibiție, în lezarea sinusului carotidian, plex
solar.
Cu piciorul, prin călcarea repetată a victimei căzută la pământ, pot apare fracturi
costale, cu lezare de organe interne, toracice sau abdominale. Cu dinții se produc plăgi
mușcate ale nasului, urechii, cu mare tendință la suprainfectare, dar și plăgi mușcate ale
gâtului, cu deschiderea vaselor mari.

POLITRAUMATISMELE DE TRAFIC RUTIER

Primul accident de trafic rutier a avut loc în Anglia în anul 1886, la o viteză de 6 km/h,
fiind soldat cu două victime. De atunci, Zeul Automobil, produce la circa 2 minute o
coliziune, iar la circa 3 minute un deces. Se estimează că în aproape 113 ani de existență,
automobilul a produs pierderea a peste 25 milioane de vieți umane. Se consideră că decesul
produs în politraumatismul de trafic rutier, este a treia cauză de deces și îmbolnăviri (după
bolile cardio – vasculare și tumori), iar pentru grupa de vârstă 20 – 30 ani deține locul întâi.
H. FACTORII ACCIDENTELOR DE TRAFIC RUTIER
I. Factorul drum. Este foarte mult discutat în ultimele decenii, mai ales de când viteza
mereu crescândă de deplasare a autovehiculelor, impune modernizări rutiere aproape
nerealizabile chiar în țările “ motorizate “. Cele mai grave accidente au loc în intersecții, iar

53
virajele la stânga sunt cele mai periculoase. În conceperea drumurilor trebuie avut în vedere
distanța de vizibilitate, panta, curba, iluminrea corespunzătoare a drumului.
Drumurile vor trebui să fie cât mai rectilini, bine iluminate, cu viaducte la intersecții,
fără obstacole pe margine și largi. Suprafața de rulare va fi resistentă, netedă, cu mare
adezivitate pentru cauciucuri. Factorul drum intervine ca element favorizant în producerea
accidentului rutier prin îngustime, terasament erodat sau denivelat, curbe necorespunzător
construite, semnalizări defectuoase, condiții favorabile de derapaj.
La acestea se mai adaugă factorii de mediu dintre care amintim: ceața, ploaia,
poleiul, zăpada.
2.Factorul vehicul. Principalele tipuri de autovehicule întâlnite pe drumurile publice,
sunt:
- Autovehicule cu roți de cauciuc:
- motociclete
- autovehicule de mărime mijlocie (autoturisme, autofurgonete)
- autovehiule mari (autobuze, troleibuze, camioane).
- Autovehicule cu roți metalice (tren, tramvai, metrou).
- Vehicule fără motor: căruțe, biciclete.
Tipurile cele mai frecvente de relații evidențiate în accidentele auto sunt: auto-
pieton; auto-auto; auto-moto. La factorul vehicul sunt incriminate principal defecțiuni la
sistemul de frânare, iluminare, direcție, cauciucuri.
În pofida tuturor eforturilor tehnologice, marile firme producătoare nu pot ține pasul
între mărirea vitezei și siguranța sistemelor de frânare, în sensul creșterii acesteia din urmă.
3. Factorul om. Deține rolul covârșitor în geneza acccidentelor de trafic rutier, atât ca
pieton (37,40 %), cât și în calitate de conducător auto (58,25%).Nu trebuie uitat că, indirect
factorul uman guvernează atât construcția drumurilor cât și a autovehiculelor.
- Personalitatea conducătorului. Conducerea unui vehicul, senzația de forță pe
care o conferă acesta, determină eliberarea de diferite tensiuni psihice, chiar și la cei slabi,
liniștiți și timizi,cu apariția unui sentiment de putere, care-i face să devină agitați, puternici,
temerari. Exaltarea instinctului de putere (a agresivității) realizată prin contopire până la
identificare a omului cu mașina, creează un dezechilibru afectiv, favorabil regresiunii la
sentimente primitive și moduri impulsive de comportament.
Vehiculul evidențiază omul așa cum este el. La cei cu complexe de superioritate,
investirea bruscă cu o putere peste limitele lor biologice și de care dispun fără efort, crește
orgoliul și exagerează sentimentul de încredere în sine generând ceea ce în medicina
traficului este cunoscut sub numele de “ sindromul centaurului “.
- Sexul. Deși femeile conduc autovehicule în procente aproximativ egale cu
bărbații, se constată că acestea, printr-o concentrare mai mare a atenției la drum, produc un
număr mai redus de accidente, dar acestea sunt mult mai grave. Faptul se poate pune pe
reacțiile afective ale femeii în fața riscului drumului public (de exemplu, din dorința de a
evita călcarea unei pisici, o femeie nu sesizează că autovehiculul se poate răsturna). În
geneza unor accidente au fost incriminate și stări fiziologice feminine: menstruația, sarcina,
menopauza.
- Vârsta. Frecvența maximă a accidentelor de trafic rutier este la vârste tinere, și se
explică prin existența unui “gust “ al riscului cu sfidarea pericolelor legate de trafic.
Temeritatea acestei vârste diminuă puterea de anticipație a unor situații. Lipsa
responsabilităților conferite de familie sau de existența copiilor , este și ea incriminată.

54
 - Oboseala. Se datorează unor factori endogeni ( consum de alcool, tensiune
psihică, debutul unor boli: diabet, hepatită virală, etc.) sau exogeni: monotonia șoselei,
circulație densă, intoxicație subclinică cu monoxid de carbon datorită fumatului excesiv.
Începe cu dispersarea atenției și reacții la stimuli din afara conducerii. Asociată cu viteza,
crește mult erorile de pilotaj.
- Alcoolul și medicamentele. În ceea ce privește alcoolul în România, nivelul de “
ghilotină “ este 0,8 gr%o, dar în multe țări este sub această cifră. Este periculos în trafic prin
efectele sale psihologice negative (optimism și încredere exagerată în performanețele
proprii, combinată cu relaxarea autocriticii și autocontrolului), care apar la concentrații mici.
În cazul concentrațiilor mari alcoolul deprimă reflexele, contribuind și la mărirea timpilor de
reacție (de exemplu la un subiect normal timpul de reacție de la vederea unui obstacol până
la frânare este de 0,75 sec. O alcoolemie cuprinsă între 1-2 gr.%o triplează acest timp).
Medicamentele sunt incriminate în geneza unor accidente. Nu se vor folosi la șoferi
tranchilizante, decontracturante musculare.
- Stări patologice asociate: bolile cardiovasculare constituie un risc pentru stările
de trafic iar stress – ul, prin excesul de catecolamine și pe fond de ateroscleroză, precipită
apariția unor crize de pieredere de conștiență, ducând chiar la moartea subită. Diabetul, prin
crizele de hipoglicemie generează somnolență, leșin. Epilepsia cu forma ei fotosensibilă,
poate genera accidente mai ales noaptea. Afecțiunile oculare prin îngustarea câmpului optic
și scăderea acuității vizuale întârzie startul reflexelor conducătorului. Tulburările simțului
cromatic (daltonismul), adaptarea scăzută a retinei la întuneric, sunt incriminate în geneza
accidentelor. Simțul auzului nu constituie o necesitate absolută în trafic, normele variind de
la țară la țară. Este incriminată integritatea sa în acordarea priorității (reflex, capul se
întoarce după zgomot). Efectul de slăbire excesiv determină hipoglicemie, care poate
genera pierderea conștienței. Prânzul copios, predispune la somnolență. La pietoni în plus
intervine și nerespectarea regulilor de circulație în timpul folosirii drumului public.
4. Alți factori: factorul meteorologic în corelație cu factorul drum și neadaptarea
vitezei de rulare, favorizează producerea accidentelor de trafic rutier. Frecvența
săptămânală (în special la începutul și sfârșitul weeked – ului) și frecvența nictemerală, sunt
și ele incriminate în geneza accidentului de trafic rutier.
MECANISMUL DE PRODUCERE A LEZIUNILOR
Polimorfismul lezional din accidentele de trafic rutier se datorează în ultimă instanță:
- lovirii sau șocului determinat de ciocnire ( impact );
- decelerației ( oprire bruscă );
- accelerației (proiectarea organismului aflat în viteză ).
Analiza leziunilor victimelor accidentelor de trafic rutier, fie că sunt pietoni,
bicicliști sau ocupanți de autovehicul, a relevat un polimorfism lezional, fapt ce justifică din
punct de vedere medical, medico-legal și chiar juridic introducerea termenului de
“politraumatism de trafic rutier “.
Polimorfismul leziunilor din accidentele de circulație se datorează în ultimă
instanță lovirii sau șocului determinat de ciocniri (impacturi), opriri bruște (decelerație) sau
proiectări ale organismului aflat în viteză (accelerație). Fenomenul este analog cu cel al
căderii unui corp de la înălțime, viteza de cădere crescând în raport cu distanța. Această
energie de cădere este capabilă să efectueze un lucru mecanic, iar energia corpurilor aflate
în mișcare a fost denumită energie cinetică. 2
Energia cinetică ( mv autovehicul de 800 Kg care se deplasează cu 100
) a unui
W
2
Km/h (ceea ce reprezintă 28 m/s), va fi de 308,642 KJ, adică aproximativ 32 tone ce cad de la

55
înălțimea de 1 m. De aici rezultă că, într-o coliziune, viteza vehiculului este mai importantă
decât masa sa, întrucât din formulă se vede că energia este direct proporțională pe de-o
parte cu masa, iar pe de altă parte cu pătratul vitezei.
În momentul ciocnirii, energia cinetică a vehiculului este absorbită de
obstacol și de caroserie, iar distanța dintre locul de ciocnire și cel de oprire constituie
“durata șocului “. Cu cât această durată este mai scurtă, cu atât șocul este mai brusc.
Toți acești factori se răsfrâng și asupra ocupanților din vehicul. În momentul
opririi, ocupanții se deplasează cu viteza avută de vehicul, întrucât sunt supuși la două
coliziuni: de oprire și de izbirea de obstacol.
Într-o decelerație bruscă, un om de 70 Kg la 100 Km/h, dezvoltă o greutate de
1960 Kg. Aceasta înseamnă că greutatea fiecărui organ în parte crește, iar prin izbirile de
pereții cavităților ce le conțin produc rupturi, explozii, fisuri, dezinserții, ca adevărate leziuni
de contralovitură fără impact.
Într-o oprire bruscă a unui vehicul la viteza de 60 Km/h, sângele capătă o
greutate dinamică de 34,5 Kg, iar omul de 70 Kg dezvoltă o capacitate de putere de 9 tone,
energie asemănătoare cu a unui proiectil care se deplasează cu 700 m/sec.
Echivalentul cinetic al decelerației bruște (coliziune), este căderea de la
înălțime. Energia cinetică ce se dezvoltă într-un individ aflat într-un vehicul care se oprește
brusc, este echivalentă cu aceea pe care ar primi-o un pieton lovit de aceeași mașină. Aceste
forțe de șoc pot fi resimțite diferit de la individ la individ, de la organ la organ și de la țesut la
țesut. Același traumatism, la un individ în vârstă va fi cu mult mai grav, datorită pierderii
elasticității țesuturilor precum și tarelor organice preexistente.
Modificările de greutate determinate de decelerația bruscă (1/10s) asupra
organelor se prezintă astfel:
 ficatul ce are greutatea de 1,7 Kg, la o viteză de 40 Km/h ajunge la o
greutate de 28,7 Kg;
 creierul cu greutatea de 1,5 Kg, la aceeași viteză ajunge la 16,8 Kg;
 inima și rinichii care au câte 300 g. greutate ajung la 3,4 Kg;
 splina, de la 150 g., va avea 1,1 Kg;
 pancreasul de la 70 g. ajunge la 800 g. greutate.
În practică, accidentele de circulație se pot produce prin coliziuni anterioare
(sau impact frontal), cu o frecvență de 55%, loviri posterioare în 14%, loviri laterale prin
derapaj și rostogolire, viraje bruște și scurte. Uneori mecanis-mele de producere sunt
asociate.
Cele mai grave sunt impacturile frontale, iar răsturmarea vehiculului poate
produce leziuni cu gravitate mai redusă. Vehiculul produce leziuni predominante la organe
cum ar fi: craniu, coloană vertebrală și bazin și leziuni secundare ale membrelor (uneori
destul de grave).
Din aceste considerente se impune necesitatea folosirea centurilor de
siguranță. În lipsa acestora, la o viteză de 80 Km/h, riscul leziunilor craniene este de 80%, iar
al celor toracice de 20%. Mecanismele de vătămare la pietoni depind de viteza vehiculului și
de unghiul în care aceștia sunt loviți, fiind posibile mecanisme simple de lovire, călcare,
comprimare, târâre sau mecanisme complexe (asociate): lovire – proiectare, lovire –
proiectare – cădere etc.

A. ASPECTELE LEZIUNILOR LA OCUPANȚI

56
 Ca urmare a decelerării, prin frânare sau oprire bruscă a vehiculului, călătorii
pot fi proiectați de pe scaunele lor, lovindu-se de pereții interiori ai vehiculului.
În cazurile de avarii mari cu deschiderea portierelor, se creează călătorilor
posibilitatea de a fi ejectați, aceștia lovindu-se de liferite obstacole, încât se realizează o
succesiune de impacte: primare, secundare, terțiare, etc.
După unele statistici, ejectarea produce cu 46% leziuni mai grave decât
proiectarea în interior. Gravidatea leziunilor produse prin ejectare poate fi explicată prin prin
multitudinea de impacte ce au loc între corpul victimei și diferitele obstacole aflate pe
margineea drumului sau chiar de carosabil.
La ocupanții din față, riscul vătămării este mai grav prin lovire de elementele
autovehiculului (bord, parbriz, oglindă, volan – dacă șoferul sau ocupantul locului din față
dreapta nu are centura pusă) de unde frecvența mai mare a traumatismului cranio-visceral,
cranio-cerebral și toraco-abdominal. În practica medico-legală nu de puține ori sunt
semnalate cazuri în care centura de siguranță duce la apariția unor leziuni toraco-
abdominale de tipul fracturilor costale, sternale, etc. cu sau fără interesarea organelor
interne.
În general, ocupanții pot fi supuși la două mecanisme lezionale:
a) Prin șoc direct (proiectare sau ejectare) cu impacturi largi. În acest
mecanism, părțile moi se comportă diferit, în funcție de regiunea
topografică, astfel la coapse, gambe, genunchi, părțile moi sunt mai
afectate decât scheletul și invers, la umeri și antebrațe, părțile osoase
sunt mai grav lezate decât părțile moi. La impacte mici, presiunea și forța
de penetrare fiind mai mare se pot produce leziuni grave, șocogene.
b) Prin forțe cinetice și vibratorii create, apare mecanismul lezio-nal specific
traumatologiei rutiere, ca urmare a accelerației bruște, care modifică
greutatea dinamică a organelor și poziția lor anatomică.
Deflectarea cervicală cu hiperextensie bruscă, duce la contuzie medulară prin
intermediul ligamentului galben. În fracturi de coloană cervicală, prin deplasarea
fragmentelor osoase, rezultă strivirea și secționarea măduvei. Prin același mecanism rezultă
și hematomul sau leziunile vaselor mari. Aorta se poate rupe prin intermediul sternului ce
lovește cu ”efect de lopată “. Leziuni grave pot rezulta și printr-un mecanism indirect cum ar
fi căderile pe fese, când se produc dezinserții de mezenter, rupturi ale pendicului hepatic,
splenic etc. Adesea, aceste două mecanisme se intrică, apărând leziuni mixte.
În funcție de locul ocupat în vehicul, pasagerii prezintă leziuni specifice. Astfel
conducătorul auto prezintă leziuni prin lovire de volan, localizate la stern și torace,
reprezentate de fracturi sternale și costale cu înfundare, rupturi ale cordului și vaselor mari.
La membrele inferioare, blocate de pedalele de comandă, predomină leziunile de gambă,
genunchi și plantă, mai rar ale colului femural și ale cavității cotiloide.
Dacă volanul este telescopic, conducătorul auto este proiectat înainte,
lovindu-se cu capul de parbriz sau de montura acestuia, rezultând fracturi ale oaselor
nazale, mandibulei și leziuni dento-alveolare.
În impactele violente se fracturează mai întâi mandibula și, prin intermediul
ei, maxilarul.
Pasagerul de lângă conducător prezintă, în majoritatea cazurilor, cele mai
grave leziuni, fiind considerat locul cel mai expus.
În impactul frontal, datorită inerției, el este proiectat înainte. Acest mecanism
apare dacă victima nu folosește centura de siguranță. La această deplasare se distinge o

57
etapă, în care membrele superioare pot atenua violența traumatismului și a doua etapă, în
care trunchiul se deplasează în jos și înainte sau în sus și înainte.
Antrenat de
mișcarea trunchiului, capul se
lovește de părțile proeminente din
interiorul autovehiculului (tablou
de bord, stâlp anterior de susținere
a caroseriei și chiar acoperiș,
parbriz), apărând fracturi la etajul
superior al viscerocraniului,
mandibulei, ale arcadei zigomatice
și ale oaselor frontale. În timpul
următor, dacă spătarul scaunului
nu este deplasat înainte prin
împingere de către pasagerul din
spate, victima poate recădea pe
spate, când se produc fracturi ale
coloanei cervicale, la care
Fig. 1 Contuzie și ruptură de cord prin interesarea medulară determină o
mecanism în ”limbă de clopot”. moarte rapidă.
Folosirea centurii (în
două sau trei puncte), poate estompa acest tablou lezional, dar numai la viteze relativ mici.
La viteze mari, acest dispozitiv de siguranță creează el însuși leziuni specifice, de tipul
fracturilor costale acompaniate de cele ale sternului, cu sau fără lezarea organelor interne.
Airbag-ul se pare că are o valoare protectivă sporită centurii de siguranță.
Pasagerii din spate sunt proiectați brusc pe spătarul scaunelor din față, dar
acestea fiind în mod obișnuit capitonate, amortizează o bună parte din șoc, ceea ce face ca
leziunile să fie mai puțin grave. Cele mai frecvente leziuni sunt: entorsele, elongațiile
ligamentare, fracturile membrelor inferioare.
Traumatismele maxilo-faciale sunt mai rare și apar în cazul unui impact
puternic, când pasagerii sunt proiectați înaintea scaunelor din față, lovindu-se de stâlpii
laterali.
B. ASPECTELE LEZIUNILOR LA PIETONI
Apar prin lovire directă ca urmare a unor mecanisme simple (lovire, călcare,
comprimare, târâre), sau a unor mecanisme complexe (lovire – proiectare, lovire –
proiectare – călcare – târâre etc.).
În România, procentul pietonilor decedați în accidentele rutiere oscilează în
jurul valorii de 54%.
1. Mecanisme simple
a) Leziunile de lovire sau de impact direct (locul unde autove-hiculul ia
contact în primul moment cu corpul victimei) depind de partea cu care autovehiculul lovește
și sunt exprimate prin echimoze, excoriații, hema-toame, fracturi, plăgi contuze. Nivelul la
care se află aceste leziuni corporale corespunde părții cu care a lovit vehiculul (de ex. leziuni
la nivelul gambei, produse prin lovire cu bara din față, la coapse și bazin cu capota). Toracele
și craniul sunt lovite de autobuze, tramvaie, troleibuze sau de colțul lăzii de la
autocamioane. Uneori, partea cu care a lovit vehiculul își “ștanțează “ forma (de ex.:
echimoze, excoriații de forma și desenul radiatorului, măștii de protecție etc.). Aceste

58
leziuni sunt important de descoperit și diagnosticat, deoarece ne dau posibilitatea de a
reconstitui care a fost poziția dintre victimă și autovehicul (față, spate, lateral).
Pe hainele și corpul victimei pot rămâne, la locul de impact, urme de la
vehicul (vopsea, rugină, ulei), după cum pe partea de vehicul care a lovit se pot găsi urme
biologice provenite de la victimă (sânge, fire de păr, urme de țesuturi). În multe situații
îmbrăcămintea groasă, părțile rotunjite ale caroseriei autovehiculului (aripa sau regiunile
anatomice cu mult țesut lax (fesa), fac greu de identificat aceste leziuni. În aceste situații se
vor face secțiuni în corpul cadavrului pentru a găsi infiltratele sanguine în profunzime.
Aproape întotdeauna este necesar a se face măsurători de la planul plantar al victimei, la
nivelul leziunilor de lovire, pentru a ne de seama de înălțimea părții cu care autovehiculul a
lovit.
b) Leziunile de proiectare sunt polimorfe, de obicei grave, și de cele mai
multe ori mortale, interesând constant craniul. Aceste leziuni se găsesc pe partea opusă
celor de lovire, fiind localizate pe un singur plan al corpului și pe o suprafață mare. Ca o
localizare particulară, în cadrul acestui mecanism, amintim leziunile produse prin
proiectarea pe vertex, cu fractură inelară în jurul găurii occipitale și telescoparea coloanei în
craniu.
În funcție de viteza vehiculului, victima este proiectată de la câțiva metri, la
zeci de metri, dacă planul este înclinat (văi, prăpăstii).
Proiectarea se poate face pe caldarâm, pe poduri, grilaje de fier, stâlpi, pomi
sau în alte vehicule. Dacă proiectarea s-a făcut pe pământ moale sau pe zăpadă, leziunile
sunt slab imprimate sau pot lipsi.
Trebuie să accentuăm că, foarte rar, leziunile din proiectare se găsesc pe
același plan, mai ales în situațiile când victima se rostogolește sau este agățată de
autovehicul.
Leziuni de proiectare apar frecvent la bicicliști. Este obligatoriu a se vedea
stricăciunile bicicletei.
Leziunile de călcare, sunt mai rare ca mecanism simplu, de sine stătător, de
cele mai multe ori fac parte dintr-un mecanism asociat cu lovirea și proiectarea.
În raport cu greutatea autovehiculului apar leziuni grave ca fracturi
cominutive, strivirea capului, fracturi de bazin, coloană vertebrală și membre, la care se
adaugă rupturi și contuzii pleuro-pulmonare, rupturi ale vaselor mari și ale cordului la bază,
rupturi hepatice, splinice, renale, hematoame și rupturi mezenterice. Leziunile sunt mai
grave acolo unde roata urcă pe corp. Călcarea este rezultatul compresiunii dintre roată și
carosabil sau șine.
Prin termenul de “compresiune “ înțelegem comprimarea victimei între
autovehicul și un plan dur sau între două autovehicule. Călcarea solitară se produce la
persoanele adormite pe carosabil, în stare de ebrietate sau la pietonii surprinși cu roțile din
spate ale autocamioanelor la viraje. Călcarea lasă pe hainele victimelor urme de cauciuc, iar
pe piele desenul lor sub formă de echimoze sau excoriații.
Leziunile produse prin călcare sunt aproape constant caracteristice și duc, de
cele mai multe ori, la moarte.
La craniu – deformat și aplatizat, cu fracturi multiple, inclusiv ale oaselor feței
(mandibulă), substanța cerebrală herniază prin multiple plăgi ale pielii păroase a capului
produse prin eschile osoase.
Pe lângă aceste fracturi multieschiloase de boltă, baza poate avea mai multe
fracturi, dar, de regulă, există o fractură mai mare, tranversală (mai rar antero-posterioară)

59
care se înscrie pe direcția de acțiune a forței și a contraforței de compresiune, după cum la
mandibulă constatăm fractură unică sau dublă.
Toracele este aplatizat, cu fracturi costale multiple, bilaterale, pe una sau mai
multe linii (paravertebral, axilar, parasternal), interesând aproape toate coastele și/sau
clavicula. Fracturile costale sunt mai extinse și
mai grave la nivelul hemitoracelui, pe care a urcat
roata autovehiculului (datorită rezistenței pe care
o opune corpul) și mai puțin întinse în partea
opusă, unde coboară roata. La copii, elasticitatea
toracelui face ca aceste leziuni să fie uneori
minime (călcări cu vehicule ușoare), iar la bătrâni
leziunile sunt mult mai întinse.
Organele interne toracice sunt
supuse, prin fragmentele costale rezultate, unor
rupturi mari de trahee și bronhii, contuzii și
rupturi pulmonare, rupturi ale vaselor de la baza
inimii și chiar rupturi ale cordului, aproape toate
având ca rezultat hemotorax și pneumotorax și
efizem subcutanat. Este posibil să se producă
rupturi de diafragm cu pătrunderea organelor
abdominale în torace.

Fig. Mecanismul de lovire – cădere de

către un vehicul cu bot drept. Schemă.
(după Ungureanu S. modificat).

La nivelul abdomenului întâlnim delabrări ale pielii, cu eviscerarea și/sau

zdrobirea unor organe parenchimatoase (ficat, splină, rinichi) cât și a celor cavitare (stomac,
intestin).
Un aspect deosebit este cel al leziunilor de la nivelul scheletului. Astfel, la
membre se constată fracturi multiple, iar oasele bazinului, în călcare, necesită o cunoaștere
exactă, ajutând la stabilirea diagnosticului, deoarece, până la un punct, aspectul general al
leziunilor se poate confunda cu cel din precipitare, unde există “grosso modo “ un mecanism
de compresiune. Bazinul, în călcare, își deschide mult diametrele, în special cel bicret și
bispinos, prin fracturi de ramuri ischio-pubiene și fracturi ale semifizei pubiene.
În prezența acestor fracturi, diagnosticul de călcare nu mai ridică nici un
dubiu. O mențiune deosebită este aceea că, prin călcare de către o roată blocată, leziunile
sunt grave, putând merge până la amputarea unei extremități. Ca un aspect particular al
leziunilor vertebro-medulare, prin călcarea trunchiului de către un vehicul cu roți metalice,
menționăm dezlipirea discurilor intervertebrale, cu luxarea coloanei, ruptura sistemului
ligamentar și compresiunea sau secționarea măduvei.

60
 Un element care nu trebuie să lipsească în cercetarea leziunilor de călcare îl
reprezintă examenul amănunțit al hainelor victimei, deoarece pe ele și, uneori, pe pielea
victimei putem găsi amprente-impresiuni ale cauciucurilor cu imprimarea exactă a desenului
anvelopei, sub formă de echimoze sau excoriații, elemente foarte importante în identificrea
vehiculu-lui care a părăsit locul accidentului. Totodată, pe autovehicul (roți, aripi) se caută
cu multă atenție urme de sânge de la victimă sau alte probe biologice. În mod obișnuit în
cadrul accidentelor de trafic rutier se impune un examen la fața locului, la care să participe și
medicul legist.
Leziuni de agățare și târâre.Victima poate fi agățată de o parte a vehiculului și
târâtă pe distanțe variabile.
Leziunile apar sub formă de excoriații în placard, ce pot imita arsurile sau cu
numeroase dungi de detașare a tegumentului indicând direcția de mers a autovehiculului.
Uneori, se produc delabrări ale pielii și părților moi pe suprafețe mari.

Fig. Hemopericard prin ruptură de

cord

Comprimarea sau tamponarea între

două vehicule, sau între un vehicul și un obstacol au
caracteristici lezionale asemănătoare cu cele produse
prin călcare.
2. Mecanisme complexe (asociate)
a) Lovirea și căderea se întâlnesc
în cazul vehiculelor cu viteză redusă, fiind exprimate
prin leziuni mai puțin întinse și în general pe părțile
proeminente. Se vor observa două focare lezionale:
unul la nivelul unde lovește vehiculul și altul în zona în
care victima ia contact cu planul de susținere. Leziunile de lovire apar sub formă de
echimoze, hematoame, rupturi musculare, fracturi, iar cele de cădere, ca răni contuze,
excoriații, fracturi. Leziunile cranio-cerebrale precum și alte leziuni grave pot fi mai rare în
aceste cazuri, observându-se, în special, la vârstele extreme.
b) Lovirea – proiectarea este, de departe, cel mai frecvent mecanism în
producerea leziunilor, mai ales la vehiculele cu o viteză mai mare de 40 – 50 Km/h, când
după lovire, victima este aruncată la câțiva metri. Dacă locul de lovire este situat sub centrul
de greutate al victimei (sub poligonul bazal), leziunile de proiectare vor apărea pe același
plan cu cele de lovire. În mod obișnuit, acest mecanism implică leziuni pe două planuri ale
corpului victimei. Leziunile produse sunt grave, mai ales la zona de contact cu solul și sunt
însoțite de traumatism cranio-cerebral, precum și de leziuni ale organelor interne.

61
 Lovirea – bascularea –
proiectarea se îmtâlnesc la viteze sub 40 Km/h.
În rulare mașina lovește victima (primul focar de
lovire), o aruncă pe capotă (al doilea focar) și
apoi după basculare o proiectează pe planul de
rulare (al treilea focar de leziuni). În acest
mecanism se găsește imprimat pe capotă
conturul cutiei craniene sau al altei regiuni
corporale cu care victima este aruncată pe
mașină.
Fig.
Mecanismul de lovire basculare, proiectare.
Schema cu aspectele lezionale (dupa Ungurean
S. – modificat)

c) Lovirea – căderea –
călcarea, lovirea – căderea – târârea sunt
mecanisme complexe, mai frecvente decât cele
simple și se caracterizează prin multipolaritatea
leziunilor, prin imposibilitatea individualizării
fiecărei leziuni în parte, în raport cu mecanismul
de producere și prezența obligatorie a leziunilor
osoase plurifocale.

Aceste mecanisme sunt întâlnite

în cazul accidentelor cu autovehicule care au
partea din față dreaptă (de exemplu autobuze)
și sunt așa-numitele accidente în doi timpi.
În timpul unu se produce lovirea,
iar în timpul doi, căderea care poate fi urmată
de călcarea victimei sau de agățarea, târârea,
lovirea acesteia de repere proeminente ale
șasiului autovehiculului.
În situațiile în care se asociază rostogolirea, se observă leziuni pe toată
suprafața corpului.
Diagnosticul leziunilor prin accidente de trafic rutier se pazează pe
morfologia și localizarea leziunilor, gravitatea leziunilor , precum și caracterul vital al
acestora. Dintre cele mai frecvente cauze medicale de moarte în accidentele rutiere,
traumatismul cranio-cerebral apare în proporție de 50 – 60%, urmată de o alta, la fel de
frecventă și anume hemoragia internă și externă.
Într-o accepțiune fiziopatologică mai largă, mecanismele tanatoge-neratoare
în accidentele de trafic rutier ar rezulta din însumarea mecanismului asfixic cu hemoragia și
lezarea organelor interne.
Majoritatea accidentelor grave se soldează cu moartea victimei la locul
accidentului prin distrugerea unui organ vital sau, în timpul transportului, în primele ore de
la internare, prin mecanismele declanșate de șocul traumatic.

62
 PROBLEMELE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE
Se impune cercetarea tuturor cauzelor care ar putea explica un accident de
trafic în vederea cuantificării exacte a factorilor implicați:
a) examenul la fața locului pentru a culege date privind urmele lăsate de
victimă pe vehicul (sânge, substanță cerebrală), imprimările pe caroserie sau
fragmentele de țesuturi existente la locul accidentului pe șosea;
b) examenul hainelor;
c) examenul victimei prin autopsie.
În lovirile simple de vehicul, leziunile sunt situate, de regulă, pe o singură
parte a corpului. Cum mecanismul de producere a leziunilor este de cele mai multe ori
complex, se vor observa leziuni bipolare. În metodologia expertizei o notă aparte o
constituie posibilitatea călcării victimei prin trecerea mai multor vehicule peste corpul ei (în
condiții de întuneric, vizibilitate redusă), punându-se problema dacă victima mai era în viață
la călcarea ulterioară.
O cauză mai rar întâlnită, dar posibilă în producerea accidentelor rutiere este
moartea subită la volan (moartea prin infarct de miocard, hemoragie cerebrală) sau
moartea prin intoxicație cu oxid de carbon în vehicule defecte, sau în garaje. Sinuciderea
prin intermediul vehiculului trebuie suspectată ori de câte ori condițiile de mediu, stare
tehnică a vehiculului, lipsa urmelor de frânare, cât și cunoașterea antecedentelor medico-
psihiatrice ale conducătorului nu motivează accidentul.
Foarte rar, în accidente se poate produce asfixia călătorilor și înecarea lor, în
accidentele în care vehiculul cade în ape mari. Totodată nu este exclusă moartea pietonilor
în fața autovehiculului.
Este necesar examenul alcoolului în sânge (alcoolemia) și urinei (alcooluria),
atât la victimă, cât și la conducătorul autovehiculului care a produs accidentul. În plus, la
conducătorul auto se face un examen clinic pentru decelarea eventualei stări de intoxicație
alcoolică, care modifică reflexele și alungește timpul de reacție. În acest examen clinic se va
avea în vedere modificarea psihică, în sensul unei stări reactive, care este cunoscută la
conducătorii ce au comis un accident mortal, precum și modificări ale personalității
comportamentului ce ridică probleme mai delicate, sau alte semne de boală.
ASPECTE PARTICULARE ALE ACCIDENTELOR DE TRAFIC RUTIER
Aici pot fi cuprinse accidentele prin vehicule cu roți metalice (tramvai,
metrou) și cele prin vehicule din agricultură (tractor).
Tractorul (vehicul înalt, cu bază mică de susținere, adaptabil unor terenuri
aparte), este cel care produce o serie de accidente, răsturnându-se ușor. Adaptarea unor
dispozitive de lucru ale pământului, sporește riscul răsturnărilor, mai ales în momentul
întoarcerilor.
În raport cu locul unde se produce răsturnarea, întâlnim înecări, asfixii prin
aspirare de mâl, nisip, praf, dar și comprimarea corpului sau a unor segmente de corp,
mecanism ce produce leziuni externe minime. Comprimarea se poate produce la nivelul
gâtului de una din părțile proeminente ale tractorului sau la nivelul capului, al toracelui.
Accidentele de tractor se produc mai puțin pe drumurile publice, ele fiind întâlnite pe
terenuri agricole sau drumuri agricole, forestiere etc. Un mecanism posibil de producere a
leziunilor este proiectarea victimei din sau prin tractor, realizând rupturi sau explozii de
organe cavitare (colecist, vezica urinară) sau rupturi viscerale.
Tractorul cu șenile este un autovehicul cu răspândire mică (exploatări
forestiere, petroliere etc.). Are o viteză de deplasare redusă. Lovirea unei victime de un

63
astfel de vehicul produce leziuni la locul de impact, de tipul echimozelor, rar plăgilor. În
general sunt leziuni minore care nu pun probleme nici de ordin medical nici medico-legal.
Calcarea unei victime cu șenilele unui astfel de vehicul duce însă la leziuni
grave (zdrobiri, dilacerări ale segmentului călcat) care depind de morfologia constructivă a
șenilei și de particularitățile ei de rostogolire peste victimă.
La tegument vor apare dungi (excoriate și echimozate) generate de pintenii
șenilelor, perpendiculare pe direcția de călcare și cu o periodicitate constantă și plăgi
(conuze în special) care sunt poluate cu pământ, resturi vegetale.
În faza de comprimare a victimei, apar fracturi osoase și zdrobiri ale organelor
interne ale corpului. Dacă călcarea are loc în axul lung al corpului, la nivelul oaselor lungi ale
membrelor vor apare fracturi etajate cu amprenta pintenilor șenilelor.
Comprimarea victimei între un astfel de autovehicul și diferite obiecte este un
mecanism rar de producere a leziunilor. Apar leziuni tipice de comprimare înte două planuri
dure (fracturi costale bilaterale, fractura sternului, ruptiru de organe interne).
Ejectarea unei victime dintr-un astfel de vehicul , dacă nu este urmată de
călcare nu pune probleme medico-legale deosebite, leziunile fiind minore.
Tramvaiul și metroul produc leziuni asemănătoare ca morfologie cu cele
generate de tren.
II. EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ ÎN CAZUL POLITRAUMATISMELOR
DE TRAFIC FEROVIAR
Trenul este un vehicul care (ca și metroul și tramvaiul) prezintă particularități
constructive ce-i conferă o energie cinetică mare. De asemeni el nu poate lua viraje și deci
evita eventualele obstacole.
În funcție de condițiile și circumstanțele accidentului, politrau-matismul de
trafic feroviar se poate clasifica astfel:
 politraumatism prin lovirea victimei (impact direct);
 politraumatism prin călcare cu roțile;
 politraumatism prin proiectarea victimei din vagonul sau loco-motiva
aflate în mișcare;
 politraumatism prin comprimarea victimei între vagoane;
 politraumatism complex, realizat prin lovirea victimei urmată de
proiectarea și călcarea consecutivă a ei.
La aceste principale modalități de producere a acestui tip de traumatism, mai
poate fi adăugat acela produs în compartiment, prin lovirea victimei cu și de obiectele aflate
în plasa de bagaje, alte persoane din compar-timent etc. El apare în condițiile catastrofelor
feroviare.
Lovirea victimei de tren. Reprezintă unul dintre cele mai frecvente modalități
de producere a politraumatismului de trafic feroviar. De regulă se realizează prin suprafața
anterioară a locomotivei. Impactului i se expun simul-tan toate regiunile corpului, de la
membrele inferioare până la nivelul extremi-tății cefalice, motiv pentru are se produc leziuni
masive și grave. Mai poate fi realizată prin lovirea victimei cu diverse repere agabaritice (cel
mai frecvent uși deschise, scărițe de acces în vagoane etc.), caz în care leziunile vor fi
cantonate la nivelul jumătății superioare a corpului, nivel corespunzător reperului (victima
este în picioare).
Examenul hainelor poate decela impregnări ale acestora cu substanțe
lubrefiante (vaselină), iar examenul extern va evidenția leziuni de tipul plăgilor, care cel mai
adesea sunt pleznite, echimoze, hematoame și excoriații.

64
 Impactul direct determină la nivelul neuro – și viscerocraniului fracturi
cominutive, deschise, adesea acompaniate de deformarea regiunii. La ni-velul toracelui apar
fracturi ale sternului și costale bilaterale, pe mai multe linii de fractură, frecvent cu angulația
fragmentelor și rupturi pleuro-pulmonare subjacente. În cavitățile pleurale, hemotoraxul
este prezent în cantitate variabilă, dar redusă, datorită timpului mic de supraviețuire.
Organele cutiei toracice (cord, pulmoni) suferă rupturi masive, chiar
dezinserții de pedicul vascular (în cazul pulmonilor). Dacă impactul a fost la nivelul regiunii
dorsale a trunchiului examenul intern al cadavrului va evidenția fracturi ale scapulelor
precum și ale coloanei vertebrale, aceste din urmă acom-paniate de leziuni medulare (cel
mai frecvent transecțiune medulară).
În cavitatea abdominală apar dezinserții de pediculi vasculari asociat sau nu
cu rupturi ale organelor parenchimatoase (ficat, splină, rinichi) și revărsate sanguine
intraperitoneale. În spațiul retroperitoneal, se semnalează hematoame de întindere și
grosime variabilă. Mai rar pot apare explozii ale organelor cavitare și aceasta când sunt
pline. Leziunile organelor parenchimatoase din cavitatea peritoneală sau spațiul
retroperitoneal se datorea-ză fie undei de șoc (cauzată de impactul cu un corp cu energie
cinetică mare), fie sunt secundare distrucțiilor osoase semnalate la nivelul coastelor sau
coloanei vertebrale.
Impactul cu suprafața anterioară a locomotivei (plugul) sau tam-poanele,
realizează leziuni cantonate la nivelul membrelor inferioare și bazinului. Prin lovirea cu
marginea de jos a plugului apar fracturi deschise, multieschiloase, ale oaselor gambei și/sau
coapsei (funcție de înălțimea victimei). Mai pot apare leziuni cantonate la nivelul feselor
acompaniat de fracturi ale oaselor bazinului cu lezarea organelor din interiorul acestuia.
Sediul leziunilor externe și traiectul fracturilor osoase permit efectuarea de aprecieri privind
direcția impactului și poziția victimei în momentul acestuia.
La tipurile vechi de locomotive (cu abur) la nivelul marginii inferioare a
plugului există o scăriță, care, poate crea leziuni caracteristice, cunoscute în literatura de
specialitate ca “leziuni de scărița aruncătorului ”. THAPSAEV G., 1966.
După lovire are loc proiectarea corpului victimei pe terasament și alunecarea
pe suprafața lui, acestea realizând leziuni suplimentare ale capului și membrelor, formând
placarde excoriate caracteristice alunecării și murdărind hainele și corpul victimei cu
substanțe lubrefiante și de balast ale terasamentului (nisip, prundiș, zgură). De menționat
că după lovire victima poate fi agățată și purtată pe distanțe mari (sute de metri, chiar
kilometri), timp în care suferă alte leziuni iar fragmentele de țesuturi, organe, eschile osoase
sunt dispersate pe distanță variabilă.
Leziuni produse prin călcarea cu roțile trenului. Călcarea cu roțile trenului
condiționează cele mai caracteristice leziuni – prin strivirea corpului între suprafețele de
rulare a roții și a șinei.
Roata de tren are o bandă de rulare cu lățimea de 10 cm. Rebordul roții are o
grosime de 3,3 cm. și înălțimea de 3 cm. Banda de rulare trece lin în rebordul roții. Suprafața
de imprimare a roții se constituie din cea a benzii de rulare, precum și din cea externă și
inferioară a rebordului, având lățimea de circa 15 – 16 cm. Șinele moderne au lățimea
capului și, respectiv a suprafeței de rulare de 7,5 cm. Jocul dintre rebordul roții și suprafața
interioară a șinei constitue circa 0,9 – 1 cm.
Mecanismul de bază al producerii leziunilor constă din compri-marea marcată
și strivirea țesuturilor asociate cu secționarea lor, similară acțiunii foarfecelui, realizată prin

65
rebordul roții. În consecință are loc detașarea unor părți ale corpului (capului, membrelor)
sau secționarea trunchiului.
Dintre semnele caracteristice pentru călcarea cu roți metalice vom menționa
următoarele:
Banda de comprimare și excoriație. Apare la nivelul unei singure margini a
plăgii și are o lățime de 12 – 15 cm. Se formează prin acțiunea (alunecarea – frecarea)
suprafeței de imprimare a roții, iar cea de 7 – 7,5 cm. rezultă din acțiunea suprafeței de rulare
a șinei. Uneori banda de comprimare și excoriere e produsă numai prin acțiunea rebordului
și atunci ea are lățimea de 2 – 3 cm., fiind situată de-a lungul unei zone de 12 – 15 cm. lățime,
formată prin distrugerea cu roata a țesuturilor. În caz de secționare a corpului sau a unor
părți de corp, banda de comprimare și
excoriație va fi depistată de-a lungul
marginilor de secționare, având o lătime de
circa 2 – 3 cm.
Lungimea benzii de obicei nu
depășește ½ din lungimea circum-ferinței
acelei părți a corpului peste care a avut loc
călcarea. Marginile ei sunt destul de clare,
regulate, sub forma a două linii drepte și
parale, bine delimitate de pielea intactă. În
primele ore banda de comprimare și
excoriație are consistența moale, culoarea
roz-pal. După 20 - 24 ore se pergamentează
și capătă o culoare brun-închis.
Fig. 1 Secționarea
Banda de ștergere. Se trunchiului prin călcare cu
constată de obicei, de-a lungul marginii roți metalice. Accident de
interne a benzii de comprimare și tren
excoriație. Apare la nivelul ambelor buze
ale plăgii. Se produce prin acțiunea suprafețelor laterale ale roții asupra pielii în timpul
rostogolirii peste corp a acesteia. Lățimea benzii de ștergere variază de la 2 la 15 cm. uneori
chiar mai mult, marginile ei sunt neregulate. Suprafața benzii de ștergere prezintă sectoare
de piele excoriată cu multiple excoriații mai profunde sub formă de arcuri. Banda de
ștergere poate fi depistată și pe hainele victimei.
Uneori, la începutul benzii de comprimare și excoriație se poate forma o
excoriație de forma literei “T “ sau a semnului de exclamare “! “ de culoare brun-roșcată, mai
intensă decât a zonei de comprimare și excoriere. Se produce consecutiv cu dislocarea
corpului victimei drept rezultat al strângerii lui primare pe șină. Excoriația este produsă prin
banda de rulare a roții și rebordului ei, grație cărui fapt lungimea ei atinge 12 – 15 cm., iar
lățimea 2 – 5 cm.
Urme sub formă de excoriații pot fi produse și prin acțiunea capului de șină în
momentul contactului primar al roții cu corpul victimei. În astfel de cazuri lângă această
excoriație pot apare două excoriații paralele. Excoriația produsă prin capul șinei are o
lungime de 7 – 7,5 cm. și lățimea de 2 – 3 cm. cele două excoriații au o localizare și aranjare
reciprocă caracteristică indicând locul interacțiunii primare a roții de tren cu corpul victimei,
precum și poziția ei pe șină în momentul călcării.
Lipsa de substanță. Acțiunea roților provoacă o distrugere masivă cu o
degajare consecutivă a țesuturilor moi și fragmentelor de oase în limitele benzii de

66
comprimare și excoriație, cu formarea unei lipse de substanță de aspect cuneiform. Baza
zonei are lățimea de circa 5 – 10 cm. și este orientată spre direcția acțiunii roții. Dacă
secționarea corpului a fost incompletă, pe suprafața corpului orientată spre șină (la nivelul
vârfului defectului) se vor păstra punți tisulare formate din pielea și țesuturile moi pastrate.
Lambouri unghiulare de piele. Se formează numai pe suprafața corpului
expusă acțiunii roții și sunt localizate în marginile de secționare a corpului, amintind dinții
unui fierăstrău. Înălțimea și lățimea lor (la bază) variază de la 1 la 7 cm. Laturile orientate în
sensul mișcării trenului întotdeauna sunt mai mici. Datorită acestui fapt vârfurile
lambourilor sunt orientate întotdeauna spre direcția mișcării trenului. Lambourile
unghiulare produse de rebordul roții vor fi mai mici decât cele produse de banda de rulare.
Deci, lambourile sus-numite vor permite să se constate locul acțiunii roții, direcția mișcării
trenului, precum și partea de corp situată în momentul călcării între șine.
Rupturile longitudinale ale pielii. Se constată în regiunea membrelor, mai ales
a celor inferioare pe suprafață corpului expusă acțiunii roților, având lungimea până la 20 –
40 cm.
Fracturile oaselor longitudinale. Linia fracturii orientată în afara
ecartamentului este transversală, iar cea orientată înăutru, oblică. Segmentul osos, limitat
de aceste linii (circa 12 – 14 cm.), este zrobit, realizând un focar multieschilos.
Leziuni produse prin proiectare din tren. Apare la călătorii de pe platforma
vagoanelor sau care sar din trenul aflat în mișcare. În asemenea cazuri se produc leziuni
corporale caracteristice pentru proiectare. Particularitățile și gradul lor de pronunțare
depind în mare măsură de viteza trenului. Uneori proiectarea este anticipată de lovirea
victimei cu capul sau altă regiune a corpului de construcțiile auxiliare ale căilor ferate
(rampele podurilor, arcurile viaductelor și tunelelor etc.). În locul impactului (de regulă în
partea posterioară a capului) se formează plăgi pleznite, cu fracturi craniene și leziuni
meningo-cerebrale masive.
O electrocuție accidentală poate avea loc la persoanele care călătoresc pe
acoperișul trenurilor electrice. Proiectarea consecutivă a victimei de pe acoperișul vagonului
poate camufla leziunile produse prin electrocuție. La fel pot fi mascate și alte leziuni (plăgi
tăiate, înțepate, contuze, urme de sugru-mare, ștrangulare etc.) în caz de aruncare a
victimei din trenul aflat în mișcare.
Compresiunea între vagoane. Comprimarea corpului victimei între
tampoanele vagoanelor de tren este un traumatism de trafic feroviar destul de rar. Corpul
poate fi comprimat cu ocazia procesului de cuplare al vagoanelor. Leziunile produse sunt
caracteristice pentru o compresiune marcată. Adesea se constată fracturi multiple costal,
ale corpurilor vertebrale, scapulelor, rupturi, detașări și dislocări ale organelor din cavitatea
toracică și cea abdominală, prolabări de organe (pulmonii părăsesc cavitatea toracică
ajungând în abdomen, ansele intestinale pot ajunge în scrot etc.) . uneori pe pielea pieptului
și a spatelui pot fi depistate excoriații sau echimoze care reflectă conturul tampoanelor, cu
valoare de amprentă.
Politraumatismul complex. Presupune un impact primar cu lovirea victimei,
urmată de proiectarea pe terasament (între șine sau în afara lor). Se realizează leziuni
complexe, cu întindere și amplitudine mare. Așa cum am arătat anterior victima poate fi
agățată și târâtă pe distanțe variabile.
Politraumatismul produs în cadrul compartimentului de tren sau pe culoar.
Apare în cadrul catastrofelor feroviare, ca urmare a coliziunii a două tre-nuri sau deraierii
vagoanelor. Victimele prezintă leziuni corporale produse prin lovirea de speteaza scaunelor

67
(hematoame epicraniene, fracturi și luxații ale coloanei vertebrale, mai ales în porțiunea
cervicală prin mecanism de hiperextensie sau hiperflexie acompaniate sau nu de leziuni ale
măduvei spină-rii), proiectarea din cușetele de dormit, compresiunea între părțile
deformate ale vagonului sau sub acțiunea bagajelor din plasa de bagaje. Mai pot apare
leziuni prin acțiunea cioburilor de sticlă din ferestre. La trenurile mixte (de marfă și călători,
care încă mai circulă pe anumite relații) datorită mărfurilor transportate, pot izbucnii
incendii.
Catastrofele feroviare se caracterizează prin număr mare de victime. În astfel
de cazuri va fi necesară identificarea lor și stabilirea cauzelor morții.
III. PROBLEMELE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE ÎN CA ZUL
POLITRAUMATISMELOR DE TRAFIC FEROVIAR
Diagnosticul pozitiv al unui politraumatism de trafic feroviar în prezența semnelor
caracteristice nu prezintă dificultăți. Una dintre cele mai importante și complicate probleme
constă în aprecierea caracterului intra – vitam sau post – mortem al leziunilor. Dacă leziunea
este produsă intra – vitam, infiltratul hemoragic care apare va fi cantonat în țesuturile din
buzele și marginile plăgii. În cazul leziunilor post – mortem, acestea nu vor fi acompa-niate
de infiltrate hemoragice.
O altă problemă a expertizei medico-legale este stabilirea eventualelor semne de
agresiune pe corpul victimelor, știut fiind faptul că un omor poate fi disimulat prin așezarea
victimei pe calea ferată.
De obicei accidentul de trafic feroviar este cu o singură victimă. În cazul catastrofelor
feroviare, cu multe victime, apare necesitatea identificării acestora.

LEZIUNILE ȘI MOARTEA PRIN ARME DE FOC

A. GENERALITĂȚI PRIVIND ARMELE DE FOC
Utilizarea și efectul armelor de foc se bazează pe presiunea gazelor ce rezultă din
arderea pulberii într-un spațiu închis, urmată de expulzia proiectilului. Ele realizează,
agresiuni de la distanță, fiind prin excelență o violență inventată de om. Armele de tir, care
folosesc aerul comprimat, nu intră în categoria armelor de foc.
Clasificarea armelor de foc are la bază mai multe criterii:
1.1 . după destinația lor:
1.1.1. arme militare: puști, carabine, pistoale, puști mitralieră, revolvere;
1.1.2. arme de vânătoare: cu alice având una sau două țevi, și cu glonț
(Breneker);
1.1.3. arme speciale: pistoale de semnalizare, de start, arme de fabricație
proprie, sau cu țeava retezată;
1.1.4. arme deghizate: sunt de construcție proprie, și pot fi de tipul: pistol
stilou, pistol baston.
1.2. după lungimea țevii:
1.2.1. arme cu țeava lungă (50 – 80 cm): puști, puști mitraliere, arme de
vânătoare, arme de tir.
1.2.2. arme cu țeavă mijlocie: pistoale mitralieră,
1.2.3. arme cu țeavă scurtă: pistol, revolver.
1.3. după calibru:
1.3.1. arme de calibru mic, până la 6,35 mm.
1.3.2. arme de calibru mijlociu, între 6,35 și 9 mm.
1.3.3. arme de calibru mare, peste 9 mm.

68
 1.4. după modul de funcționare:
1.4.1. arme simple
1.4.2. arme cu repetiție. La acest tip de arme, operația de încărcare se
repetă manual după fiecare foc tras.
1.4.3. arme semiautomate. Încărcarea și descărcarea se fac cu ajutorul
presiunii gazelor, ele neputând trage în serii.
1.4.4. arme automate. Același mecanism ca la precedentele, dar se pot
trage serii.
1.5. după construcția canalului țevii:
1.5.1. arme cu țeava lisă: la acest tip de țeavă, pereții sunt netezi;
1.5.2. arme cu țeavă ghintuită: peretele interior al țevii prezintă ghinturi,
cu traiect spiralat, care imprimă glonțului o mișcare helicoidală.
1.6. după muniția folosită:
1.6.1. arme cu glonț;
1.6.2. arme cu alice;
1.6.3. arme mixte: sunt armele de vânătoare, cu glonț și alice.
Deși există mari variații în raport cu tipul de armă, caracterele de fabricație, în
general, armele de foc au anumite părți comune: țeava, mecanismul de închidere,
mecanismul de percuție, mecanismul de alimentare, patul armei.

Fig. Tipuri de cartușe. Schemă.

Cartușul este alcătuit din: tub, proiectil, capsă și încărcătura explozivă.

Tubul este în general metalic, iar la armele de vânătoare poate fi și de carton. La
partea inferioară are atașată capsa, iar la partea superioară prezintă proiectilul. Este umplut
cu pulbere.
Proiectilul poate fi reprezentat de glonț, sau de alice. Glonțul poate fi alcătuit dintr
- un singur metal, sau poate fi bimetalic, dar prin construcție, formă și dimensiuni, acesta se
adaptează necesităților de viteză și bătaie a armei. Alicele sunt construite din plumb, au
formă sferică, și un diametru variabil.Între alice și pulbere se pune un carton sau o bucată
cilindrică de material plastic, numită bură.
Pulberea poate fi cu fum (rareori utilizată în armele de vânătoare ea arde incomplet,

69
cu mult fum), sau fără fum. Prin caracteristicile ei explozive, pulberea realizează presiunea
care împinge proiectilul pe țeavă.
B. ELEMENTE DE BALISTICĂ MEDICO – LEGALĂ
Viteza proiectilului este generată de forța expansivă a gazelor rezultate în urma
arderii pulberii din cartuș. Ea este diferită în raport cu tipul de armă, fiind maximă la nivelul
gurii țevii, și descrește pe măsură ce proiectilul se depărtează de aceasta.
Bătaia este distanța parcursă de proiectil în aer, până la căderea lui liberă, în
condiițiile în care acesta nu întâlnește nici un obstacol în drumul său. În balistică, se
definește bătaia maximă ca fiind distanța absolută până la căderea proiectilului pe sol, iar
bătaia utilă sau eficace ca fiind distanța până la care proiectilul mai conservă energie
cinetică capabilă să asigure pătrunderea lui.se consideră că bataia eficace este până la
jumătate din bătaia maximă.
Traiectoria este drumul parcurs de proiectil. Pentru distanțe mici, ea este o linie
dreaptă, iar pentru distanțe mari, o linie curbă. Înălțimea maximă a curbei, depinde de
rezistența aerului, greutatea proiectilului și forța de atracție gravitațională.
Forța de penetrare a proiectilului depinde de viteza lui, deci de energia lui cinetică,
precum și de structura și densitatea corpului penetrat. Dacă viteza este mai mică de 80
m/sec., glontele nu mai are energie de a pătrunde în țesuturi, el relizând excoriații și
echimoze.
Unda de șoc se datorează expansiunii rapide a unei mari cantități de gaze (produși de
reacție), ce are loc aproape instantaneu în urma reacției chimice de descompunere a
materialului exploziv, sau depășirii masei critice în cazul exploziilor nucleare. Dacă materialul
exploziv nu este confinat într-un container sau alt spațiu de restricție (cum ar fi spre exemplu o
încăpere sau un tunel), sau pus într-un mediu (scufundat în apă, încastrat într-un zid al unei
construcții, sau îngropat în pământ), unda de șoc se deplasează radial în toate direcțiile și se
atenuează proporțional cu distanța la puterea a treia față de centrul exploziei. Această undă
de șoc este cunoscută și sub denumirea de undă incidentă sau presiune statică locală . Ea este
de asemenea cunoscută și sub denumirea de suprapresiune care reprezintă valoarea presiunii
în comparație cu presiunea mediului ambiant (presiunea atmosferică).
Durata suprapresiunii variază de la valori de fracțiuni de milisecundă sau câteva
milisecunde pentru explozivii înalți, până la secunde în cazul exploziilor unor cantități mari
de materii explozive (de ordinul sutelor de kg) sau exploziilor nucleare. Dacă suprapresiunea
descrește cu distanța, durata crește cu distanța. Ambele, atât suprapresiunea cât și durata
acesteia, reprezintă factori importanți pentru determinarea efectelor distructive ale
exploziilor.
În teren deschis, unda de șoc atinge valoarea maximă aproape instantaneu, pe când
în alte circumstanțe, cum ar fi spre exemplu propagarea acesteia într-o clădire cu uși și
ferestre, valoarea maximă a presiunii poate fi atinsă relativ ușor și în alte puncte aflate la
distanță de locul exploziei. Acolo unde frontul undei de șoc lovește un obiect masiv, cum ar
fi spre exemplu un perete, aceasta se poate reflecta. Reflexia undei de șoc poate produce o
mărire între 2 - 9 ori a valorii presiunii incidente, care depinde de amplitudinea acesteia. Din
acest motiv, într-un spațiu confinat, cum ar fi un culoar sau tunel, unda de șoc – comparativ
cu propagarea sa în trei dimensiuni – este dirijată de-a lungul unei direcții de către pereții
spațiului de confinare, efectele distructive datorate undei de șoc obținându-se la distanțe
mult mai mari față de centrul exploziei. Un efect similar se obține și în cazul exploziilor
subacvatice, unde spre exemplu unda de șoc poate fi reflectată de fundul lacului. În acest
caz, efectul exploziei este mai mic dacă ea se produce la suprafața apei decât la o adâncime

70
de un metru sau mai jos, consecințele fiind importante asupra persoanelor scufundate în
apă.
După ce frontul undei de șoc trece de un punct dat, urmează o perioadă de
depresiune, mai mică în amplitudine dar de o durată mai lungă. Trecerea de la
suprapresiune la depresiune este însoțită de un curent de aer care este câteodată denumit și
presiune dinamică.
Sistemele biologice, inclusiv corpul uman, se dovedesc a fi neașteptat de rezistente
la efectele undei de șoc generată de o explozie. Pericolul este mare datorită proiectării de
fragmente primare și secundare, sau impactului și prăbușirea clădirilor. Ca o concluzie,
vătămările primare datorate exploziilor (datorate undei de șoc și căldurii) sunt mult mai
puțin probabile decât rănirile secundare (datorate schijelor), sau rănirile terțiare (impactului
– proiecția și lovirea corpului cu un perete și prăbușirii clădirilor). În zona apropiată locului
exploziei se mai pot deosebi și alte efecte cum ar fi arderea corpului datorită căldurii intense
și gazelor de reacție fierbinți, precum și sufocări datorate prafului degajat.

I. Efectele biologice primare ale exploziei

La nivelul capului zona cea mai sensibilă este urechea. În general, se consideră că
perforarea timpanelor are loc în intervalul de presiuni dinamice de 0,35 - 0,5 bari. Persoanele
care au fost supuse unei suprapresiuni mai mici de 0,35 bari pot însă simți durere și/sau să
acuze surditate temporară și tinnitus (clinchete în urechi). Acest fenomen nu persistă pentru
mai mult de 36 de ore, dar reduce abilitatea de comunicare pe termen scurt.
O suprapresiune de 1 bar va cauza cu o probabilitate de 50% perforarea timpanelor
pentru ca la 2 bari, probabilitatea să fie de 95%. Pentru suprapresiuni de 1 bar, efectele
asupra urechii mijlocii și interne depind de structura internă (rezistenței membranei
timpanului, vârstă, evoluția sănătății și susceptibilitatea la traume), precum și de poziția
capului față de sensul de propagare al undei de șoc.
De asemenea se pot produce hemoragii la nivelul cavității nazale, bucală și laringe.
Leziunile oculare sunt provocate, de obicei, de schije și foarte rar de suprapresiune.
La nivelul creierului rănile sunt asociate în mod obișnuit cu impactul. Se apreciază că rănirile
grave localizate la nivelul capului, se produc atunci când este expus la suprapresiuni de peste 3 bari.
În zona toracică zonele cele mai susceptibile la rănire datorate suprapresiunii, sunt
zonele de trecere între medii cu densități diferite. La o suprapresiune de peste 2,5 bari se
pot produce potențiale distrugeri ale plămânilor și altor organe care prin natura lor dețin
spații în care se află un fluid (lichid sau gaz), cum ar fi spre exemplu cordul. În acest caz nu
este neapărat necesar să apară semne exterioare ale unei asemenea vătămări, însă în
anumite cazuri apare o hemoragie care se poate observa prin scurgerea unui fir de sânge pe
gură sau nas.
Atunci când frontul de suprapresiune al undei de șoc vine în contact cu corpul uman,
acesta se transmite direct asupra fluidelor din corp cu o viteză de o valoare aproximativ
egală cu viteza sunetului în apă (1500m/s) și ajunge la nivelul alveolei pulmonare înaintea
valului de aer ce parcurge căile aeriene cu viteza sunetului în aer (340m/s). Diferența de
presiune dintre cele două medii (capilarele țesutului pulmonar și aerul restant din alveolele
pulmonare) ale plămânului este suficientă pentru a produce rupturi asupra membranelor
alveolelor pulmonare.

71
 Aceste distrugeri pot avea o amplitudine mărită prin fenomenul Hopkinson4. Acest
fenomen se poate observa foarte bine în cazul exploziilor subacvatice, prin formarea unei
fine pulverizări de particule de apă la suprafața acesteia, sau în cazul materialelor solide
unde stratul de pe fața opusă propagării undei de șoc pare să se dezintegreze într-o pulbere
fină. Un mecanism similar se petrece și în plămâni.
Forțele de inerție, contribuie și ele la amplitudinea distrugerilor. Apar atunci când
țesuturile cu densități diferite (exemplu coastele și mușchii învecinați acestora), sunt supuși
la presiune. Un material cu densitate mică este accelerat mult mai rapid decât unul cu
densitate mare, din acest motiv pot apare rupturi ale acestora.
Spargerea membranelor pulmonare are două efecte potențial fatale:
a) mici bule de aer pot intra în sistemul vascular;
b) producerea de hemoragie pulmonară datorită spargerii vaselor de sânge din alveolele
pulmonare.
Primul efect, cunoscut sub denumirea de embolie gazoasă, pare să fie o explicație
mult mai simplă a unui deces survenit relativ rapid în urma leziunilor datorate
suprapresiunii. În cazul studiilor experimentale, embolia gazoasă a fost demonstrată în
aproape 85% din decese (White și Richmond, 1959).
Al doilea efect a fost semnalat în cazuri în care decesele au survenit, într-un interval
de timp de circa 30 minute, datorită unor hemoragii pulmonare ce au condus la asfixieri,
victima „înecându-se” cu propriul sânge.
Este posibil să se producă hemoragii mai puțin severe, atunci când plămânii sunt
doar parțial afectați. În astfel de cazuri, sângerările pulmonare sunt prezente timp de câteva
zile și prognoza pentru pacient este favorabilă. Principalul risc pentru persoana
supraviețuitoare în primele 24 de ore, este producerea unei pneumonii.
Leziunile abdominale sunt concomitente cu cele ale organelor din cavitatea
toracică. Deoarece organele abdominale conțin prin natura lor fluide în interiorul lor, pot
suferi explozii.
Vătămările organelor situate în zona abdominală sunt relativ mult mai probabile în
cazul exploziilor subacvatice. Deoarece suprapresiunea datorată unei explozii subacvatice
este mai mică spre suprafață decât la o adâncime de un metru sau mai mult, o persoană ce
plutește într-o poziție verticală va fi supusă la o presiune mai mare în regiunea abdominală
decât asupra regiunii toracice. Ca o măsură de securitate, este ca persoana în cauză să
plutească într-o poziție orizontală pe spate, astfel organele abdominale fiind mai bine
protejate datorită interpunerii oaselor și mușchilor în calea undei de șoc decât în poziția de
plutire pe burtă.

Vătămările asupra membrelor (brațe, picioare) datorate suprapresiunii se produc

atunci când sunt expuse la o valoare foarte mare a acesteia (peste 15 bari), deoarece aceste
părți ale corpului nu conțin în interior gaze și în esență sunt incompresibile.

Efectele de rănire secundare

Vătămările secundare datorate exploziilor, reprezintă totalitatea urmărilor

datorate proiecției de fragmente (schije). Multe tipuri de materiale se transformă astfel

4
Apare atunci când frontul suprapresiunii traversează dintr-un mediu cu densitate mare într-unul cu densitate
mică situație în care particulele din mediul mai dens sunt propulsate spre suprafață

72
în schije, atât cele provenite direct din fragmentarea cotainerului ce înglobează
"bomba", cât și fragmentele de piatră, așchii de lemn sau cioburi de geam provenite din
mediul sfărâmat. Totalitatea acestor fragmente variază în dimensiuni și forme de la un
praf fin până la bucăți de ordinul zecilor de centimetri. Aceste fragmente pot sau nu
penetra corpul, în principiu, severitatea rănirilor datorate penetrării țesuturilor fiind
determinată de aceiași factori prezentați în cazul gloanțelor (masă, viteză, energie
cinetică, formă, mișcarea fragmentului în traiectul rănii, comportarea materialului
adiacent fragmentului la impactul cu corpul). În practică, în cazul exploziilor, apare un
număr de efecte adiționale, cum ar fi spre exemplu un mare risc de contaminare cu
substanțe chimice toxice, substanțe radioactive sau materiale biologice.
Capul și gâtul, deși reprezintă doar 12% din suprafața corpului, la acest nivel
înregistrându-se cel mai ridicat procent de răniri în cazul exploziilor. Exceptând craniul și
creierul, o zonă foarte sensibilă la schije o reprezintă ochii, a căror prag de perforare este de
două ori mai mic decât pentru piele. Rănile oculare pot consta în traumatisme ale polului
anterior cu herniere de membrane, desprinderi de cornee, contuzii ale nervului optic și
desprinderi de retină. Acestea survin chiar și la o viteză de numai 15 m/s pentru un fragment
de sticlă cu masa de 10g.
La nivelul toracelui și abdomenului se realizează plăgi penetrante în marile cavități
(pleurală, pericardică, abdominală) cu afectarea organelor interne.
Vătămările datorate fragmentelor non-penetrante pot fi de asemenea fatale.
Diverse studii au arătat că un proiectil cu masa de câteva sute de grame care lovește un corp
uman în regiunea toracică cu o viteză relativă joasă, de aproximativ 50 m/s, poate provoca
moartea, precum și fracturări ale coastelor sau provocarea de hemoragii pulmonare.
Cele mai serioase răniri produse asupra extremităților, sunt amputările traumatice.
Un efect suplimentar datorat rănirilor provocate de fragmentele expediate în
urma exploziei unei încărcături de exploziv, este cauzat de fărâmițarea și prăbușirea
zidurilor, sau prăbușirea clădirilor sau diverselor construcții (poduri, șosele suspendate,
stații de metrou etc.). Fragmentele rezultate în urma fărâmițării zidurilor pot provoca
hemoragii interne, fracturi ale oaselor, precum și alte vătămări. Praful rezultat în urma
prăbușirii diverselor construcții poate produce sufocări.

Efectele de rănire terțiare

Efectele terțiare ale exploziilor, reprezintă toate acele urmări rezultate atunci când o
persoană este aruncată prin aer datorită suflului și se izbește de un obiect dur. Aceste efecte
sunt denumite în literatura de specialitate ca efectele impactului. Aceste forțe care au ca
efect accelerarea întregului corp, nu sunt de obicei suficiente pentru a cauza vătămări
severe. Însă dacă decelerarea se produce brusc, cum ar fi cazul unei persoane care se izbește
de un perete, fracturarea craniului, a coloanei vertebrale și a altor oase pot rezulta ușor, iar
acestea pot fi fatale.
Rănirile datorate impactului variază de la cele minore (echimoze), până la cele
majore, cum ar fi fracturi de oase, rupturi de organe, fracturarea coloanei vertebrale, și
leziuni cerebrale.
În timpul diverselor teste și studii efectuate, s-au observat două traiectorii distincte
de cădere a corpului uman: pe spate, caz în care se produc leziunile cele mai grave îndeosebi
asupra capului și coloanei vertebrale și în față sau lateral când efectele sunt mai atenuate.

73
 Efectele patologice adiționale ale exploziilor

În cazul exploziei unei bombe cu destinație militară, sau a unei bombe artizanale
(dispozitiv exploziv improvizat), rănirile mai pot fi datorate și căldurii degajate în urma
detonației încărcăturii de exploziv. Energia eliberată de explozie, este în parte sub formă de
căldură care este direcționată sub forma unui val caloric transmis prin produșii de reacție
rezultați.
Rănirile cauzate de căldură pot fi împărțite în două categorii:
- răniri cauzate de valul caloric provenit în urma exploziei (mingea de foc);
- răniri cauzate de arderea de lungă durată datorită aprinderii hainelor;
În primul caz, durata valului de căldură este de ordinul fracțiunilor de secundă, iar în
al doilea, expunerea la căldură poate dura până la câteva minute. S-a constatat că, în multe
cazuri, expunerea la căldură radiantă de scurtă durată (cauzată de mingea de foc), poate fi
atenuată de îmbrăcămintea normală. În schimb, arderea de contact necesită o
îmbrăcăminte substanțial mai protectivă, pentru a evita arsurile pielii sau chiar al țesuturilor
mai profunde.

ACȚIUNEA GLONTELUI ASUPRA CORPULUI UMAN

Asupra corpului uman, glontele realizează leziuni specifice, care pot fi grupate astfel:
- de penetrare: se realizează un orificiu de intrare, de formă rotundă sau ovalară,
cu pierdere de substanță, ce este antrenată în canal.
- de înfundare: când energia cinetică este mică, glontele despică, ca o pană,
țesutul uman, realizând un orificiu în formă de fantă;
- contuzivă: se realizează la viteze mici ale glontelui;
- de rupere: are loc când tragerea se face de foarte aproape, caz în care, datorită
gazelor, orificiul de intrare este larg, festonat și cu fisuri radiare. Acest tip de
leziune mai poate fi produsă și de un glonte care a ricoșat și este deformat.
De regulă, glonțul produce o plagă transfixiantă, căreia i se descriu următoarele
componente:
- orificiul de intrare;
- canalul plăgii;
- orificiul de ieșire.
Dacă energia cinetică a proiectilului, este mică, se va obține o plagă oarbă, la care se
distinge un orificiu de intrare, și un canal, glontele fiind găsit în fundul canalului.
Orificiul de intrare. Morfologia sa depinde de distanța de tragere și de unghiul de
impact. În tragerea perpendiculară, este de formă rotundă, iar în tragerea oblică (sub un
unghi ascuțit) este oval, diametrul mare indicând direcția de abordaj a glonțului. În general,
diametrul său este mai mic decât calibrul glontelui, deoarece pielea se retractă, dar poate fi
și egal cu calibrul glontelui, atunci când pielea este situată pe os ( la nivelul epicraniului).
Dacă tragerea se face cu țeava lipită, diametrul este mai mare datorită efectului gazelor
rezultate din arderea pulberii.
Caracteristic orificiului de intrare este lipsa de țesut, pierderea de substanță sau
minusul tisular, ce apare la acest nivel. Se explică prin diferența de elasticitate a epidermei,
în raport de straturile subjacente. La cadavru, minusul tisular este evidențiat prin
imposibilitatea apropierii marginilor plăgii. O altă caracteristică a orificiului de intrare, este

74
faptul că marginile sale sunt răsfrânte în interior, în deget de mănușă (“inverted ”).
Tot la nivelul orificiului de intrare, se află o serie de inele care conferă acestuia o
mare importanță medico – legală.
- inelul de contuzie (de excoriație): este modificarea cea mai bine exprimată, ce
apare consecutiv contuziei tegumentelor de către glonț. La cadavru, se
pergamentează rapid după moarte, iar la persoana în viață, este de culoare roșie.
- inelul de ștergere (mânjire): apare datorită ștergerii glontelui de marginile
orificiului de intrare. Se află situat în interiorul primului inel, pe versantul dintre
tegumentele distruse și canal. La acest nivel, se vor evidenția particule de
pulbere nearsă, unsoare, fum, sau substanțe străine, antrenate prin ricoșare de
glonț.
- inelul de metalizare, se datorește ștergerii glonțului de marginile plăgii,
depunându-se mici particule metalice.
Dacă distanța de tragere este sub 60 cm.- 1m. (funcție de tipul armei), la nivelul
orificiului de intrare, pe lângă modificările amintite mai sus, apar o serie de modificări noi,
datorită factorilor suplimentari ai împușcării.
- tatuajul: este urmarea depunerii în jurul orificiului de intrare a pulberilor, ce
realizează o serie de încrustații negricioase.
- manșonul de fum, se datorează funinginei.
- arsurile: apar datorită acțiunii flăcării.
Studiul acestor modificări, permite stabilirea
distanței de tragere, iar în practica medico – legală,
sunt întâlnite următoarele situații:
- trageri în afara limitei de acțiune a
factoriulor suplimentari ai împușcării. În
acest caz, nu vor apare tatuajul și arsurile,
nici inelul de funingine.
- trageri în limita de acțiune a factorilor
suplimentari ai împușcării. Factorii
secundari ai împușcării sunt evidențiabili
macroscopic, dar și prin metode de
laborator, care urmăresc evidențierea
urmelor de nitrați din pulbere prin reacția
cu brucină.
- trageri cu țeava lipită. în această situație,
gazele pătrund brusc sub piele, pe care o
desprind de planurile subjacente și o
comprimă puternic de gura țevii. Astfel,
gura țevii se imprimă în jurul orificiului de
intrare. Factorii suplimentari ai împușcării nu vor fi găsiți în jurul orificiului de
intrare, ci în prima porțiune a canalului, care are un aspect rupt, dilacerat.
O situație aparte este tragerea cu țeava semilipită, în care la locul unde țeava nu este
lipită, în jurul orificiului de intrare se vor găsi factorii suplimentari ai împușcării, iar acolo
unde țeava este lipită, va apare imprimarea gurii țevii pe tegumente.

75
 Pe oase, orificiile de intrare produc imagini
radiologice caracteristice, totdeauna la intrare
glontele detașând eschile osoase. Pe oasele lungi
apar “ fracturi în fluture” aripile futurelui
reprezentând eschile detașate către ieșire. Pe oasele
late, se produc fracturi cu imagine de trunchi de con,
totdeauna cu baza mică la intrare, iar baza mare, prin
eschile detașate, la ieșire. Pulberea nearsă în tragerile
cu țeavă lipită, poate tatua periostul (semnul Benasi).
Nu trebuie uitat că uneori, orificiile de intrare
pot fi ascunse, așa cum ar fi împușcarea în cavități
naturale, submamelonar, axile, etc., fapt ce impune
cercetarea atentă și minuțioasă a cadavrului. De
asemeni nu este exclusă situația ca un singur glonț să
realizeze orificii multiple de intrare, atunci când
străbate membrele superioare și trunchiul.
Canalul plăgii împușcate permite aprecierea
direcției de tragere. În general el este drept, dar poate
prezenta devieri în raport cu țesutul prin care trece
glontele.Trebuie precizat că traiectul glontelui în corpul omenesc este nu de puține ori
imprevizibil și paradoxal, glontele lunecând de-a lungul unor fascii sau chiar împrumutând
traiectul unor vase. Sunt așa numitele gloanțe migratorii sau magice, ce realizează
adevărate embolii.
Practica medico- legală nu recomandă sondarea canalului.
O varietate aparte de canal este cea în seton, care apare la energii cinetice mici ale
glontelui, și când acesta lovește tegumentul situat la nivelul unui plan dur osos. La nivelul
epicraniului, ocolește în semicerc craniul, și iese prin partea opusă.
Dacă în drumul său prin corp, glontele întâlnește organe cu bogat conținut în apă
(creier, stomac plin, etc.), poate apare acțiunea hidrodinamică, ce determină explozia
organului respectiv. Se mai pot produce leziuni și datorită undei de șoc, la nivelul unor
organe din jurul canalului.
Orificiul de ieșire prezintă particularități și caracteristici opuse orificiului de intrare.
La trecerea sa prin corp, glontele pierde din energia cinetică, și acționează ca o pană asupra
tegumentelor de la locul de ieșire.
Forma este de obicei mai neregulată, datorită fie deformării glonțului, fie datorită
antrenării de eschile osoase. În general are formă de fantă, dar se pot întâlni și forme
curioase, în colțuri. Nu prezintă pierdere de substanță, iar marginile sale sunt răsfrânte în afară
(“everted”). Aceste aspecte apar datorită faptului că pielea este abordată în sens invers cala
nivelul orificiului de intrare ( mai întâi dermul și apoi epidermul). Diametrul orificiului de
ieșire este în general mult mai mare decât cel al glonțului, iar în jurul lui nu se constată
prezența inelelor expuse la orificiul de intrare. În mod excepțional se poate constata un inel
de contuzie, atunci când la ieșire glonțul a contuzionat pielea pe un perete, portmoneu,
scaun.

D. LEZIUNILE PRODUSE DE ARME DE VÂNĂTOARE.

Armele de vânătoare au țeava lisă, iar proiectilul unic este înlocuit cu alice. Alica este

76
o bilă de plumb, cu diametru variabil, funcție de destinația urmărită. Ele ies inițial grupate,
pentru ca apoi să se disperseze, sub forma unui con. Dispersia este cu atât mai mare, cu cât
distanța de tragere este mai mare.
Se disting în practică următoarele situații:
- între 0 - 0,50 m. alicele acționează grupat, în monom, realizând un orificiu de
intrare unic, mare, cu margini anfractuoase, crateriform. În profunzime se poate
găsi bura, iar în jurul orificiului se constată prezența factorilor suplimentari ai
împușcării.
- între 0,50 cm. și 2 m, alicele încep să se disperseze, astfel încât în jurul unui
orificiu central mare, se evidențiază câteva orificii satelite mici, realizate de
alicele dispersate.
- peste 2 metri, dispersia este completă, orificiul central dispare, iar fiecare alică
realizează un orificiu propriu.
Se consideră că la 50 m., alicele se dispersează pe o rază de 1 metru, iar la 300 m.,
dispersia este maximă. Alicele pătrunse în corp își crează canalele lor proprii, unele chiar
realizând orificii de ieșire individuale. Dacă se cunoaște gradul de dispersie a unei arme, se
poate aprecia distanța de tragere, dar stabilirea exactă se face prin trageri experimentale.
Cu armele de vânătoare se poate trage și cu proiectil unic –breneker- situație în care
se realizează distrucții tisulare mari, deoarece acesta are pe margini spirale ștanțate, este
din plumb, fără cămașă și se poate fragmenta ușor.

E. LEZIUNI PRODUSE ÎN TRAGERILE CU ARME ATIPICE ȘI DISPOZITIVE EXPLOZIVE

IMPROVIZATE

Armele cu țeava retezată sunt arme militare a căror țeavă a fost tăiată pentru a fi
ascunse mai ușor. Produc la nivelul orificiului de intrare dilacerări de țesuturi, datorită
acțiunii gazelor, dar și datorită faptului că proiectilul nu pătrunde perpendicular, ci oblic.
Armele de construcție proprie sunt făcute din țevi metalice, la care se adaptează un
mecanism de percuție adesea confecționat dintr-un cui cu un arc. Tragerea este periculoasă,
ducând adesea la autoâmpușcare.
Un dispozitiv exploziv improvizat (d.e.i.) este un complet alcătuit dintr-o
încărcătură de exploziv, un mijloc de amorsare (inițiere) și un înveliș de protecție (sau fără
înveliș), asamblate astfel încât inițierea exploziei să se producă instantaneu, în urma unei
acțiuni exterioare, automat după expirarea unei durate de timp prestabilit, sau la comandă.
Suplimentar, d.e.i. pot fi prevăzute și cu alte dispozitive, cum ar fi:
- dispozitive de siguranță la manevrare și transport, care funcționează până în
momentul amplasării d.e.i. la obiectiv;
- - dispozitive de siguranță la dezamorsare, cunoscute sub denumirea de
"capcană". De cele mai multe ori, “capcana” nu constituie altceva decât o dublare
a dispozitivului de amorsare, în unele cazuri chiar substituindu-l pe acesta din
urmă.

77
 Dispozitiv de amorsare
Dispozitiv de inițiere

Capsă detonantă

Dispozitiv de Dispozitiv de
Siguranță la Încărcătură de Siguranță la
manevrare și exploziv dezamorsare
transport (capcană)
Fig. Schema constructivă a unui d.e.i.

Rolul funcțional al încărcăturii de exploziv, este evident, ca fiind suportul material al

obținerii efectelor distructive urmărite de către atentator.
Efectele distructive ale încărcăturii de exploziv constă în:
 efectele prin suflu;
 efectele prin schije;
 efectele incendiare.
Efectele prin suflu sunt produse de către unda de șoc care acționează asupra
ființelor vii și diverselor obiective până la anumite distanțe, prin traumatisme grave, de cele
mai multe ori incompatibile cu viața, precum și importante distrugeri materiale.
Efectele prin schije poate fi amplificat prin introducerea în organizarea d.e.i. a
unei cantității suplimentare de fragmente (fragmente metalice, din sticlă, pietre etc.),
care se adaugă la schijele produse ca urmare a exploziei, prin fărâmițarea
containerului d.e.i. și a materialelor din vecinătatea acestuia.
Efectele incendiare constau în aprinderea materialelor inflamabile din zona
învecinată exploziei, ca urmare a temperaturii produșilor de explozie, sau a scânteilor
produse de lovirea schijelor de elementele metalice posibil existente în zonă.
După poziția spațială a încărcăturii de exploziv față de obiectivul de distrus, d.e.i pot
fi:
- exterioare, d.e.i fiind situat în exteriorul obiectivului vizat, aplicat pe acesta, fie la
distanță de acesta. În acest caz efectele urmărite sunt atât cele prin suflu, cât și cele prin
schije.
- interioare, d.e.i. fiind situat în interiorul obiectivului vizat, într-unul din spațiile
interioare ale acestuia. Efectele obținute în acest caz sunt preponderent datorate
suprapresiunii create în spații cu volum relativ mic; pentru obținerea unui efect mortal, nu
sunt necesare cantitțăi mari de material exploziv. Efectele prin schije, precum și efectele
terțiare (prăbușirea unor pereți spre exemplu) trebuie luate în considerare.
- încastrate, d.e.i. fiind situat într-unul din spațiile preformate din structura

78
obiectivului. Prezența unei confinări, poate produce efecte de dislocare și sfărâmare a
elementelor de rezistență a obiectivului în cauză, efectele distructive preponderente fiind
cele de ordin secundar (fragmente provenite din dislocarea mediului în care s-a produs
explozia cum sunt pietre, cioburi de sticlă etc.) și terțiar.
Dintre tipurile de d.e.i. mai des utilizate, se pot aminti:
- trimiterile poștale (plicuri, colete explozive);
- autovehicule mină “capcană”;
- obiecte minate;
- obiecte cu volum interior și aspect aparent inofensiv;
- mamifere kamikaze (oameni, animale).

F. PROBLEMELE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE A LEZIUNILOR PRODUSE

PRIN ARME DE FOC

Pot fi soluționate numai în cadrul unei munci în echipă, cu participarea medicului

legist și a expertului criminalist.
Medicul legist are de răspuns la următoarele întrebări:
- dacă este sau nu vorba de o leziune produsă prin armă de foc;
- numărul împușcăturilor;
- stabilirea orificiului (orificiilor) de intrare și de ieșire;
- direcția și distanța de la care s-a tras;
- dacă poate fi vorba de autoîmpușcare.

LEZIUNILE ȘI MOARTEA INDUSE DE AGENȚII FIZICI

În cursul evoluției sale, organismul uman a fost supus în permanență la variații ale
enrgiilor fizice din mediul înconjurător. Au apărut sisteme de adaptare la acestea, care au
permis supraviețuirea. Dacă energiile fizice acționează brutal, sau un timp îndelungat,
capacitatea de adaptare este depășită, fapt ce duce la îmbolnăviri sau la deces.
Agenții fizici ai mediului extern sunt:
- temperatura;
- curentul electric;
- presiunea atmosferică;
- radiațiile ionizante;
- vibrațiile sonore.
A. LEZIUNILE ȘI MOARTEA PRIN TEMPERATURĂ ÎNALTĂ.
Acțiunea nocivă a căldurii este mai des întălnită în practica medico-legală, datorită
faptului că aceasta este intens folosită atât în industrie cât și în mediul casnic. Organismul
uman este mai slab adaptat la temperaturile înalte, decât la temperaturile joase.
Căldura acționează local, dând naștere arsurilor, dar și general, asupra întregului
organism, când produce hipertemia și insolația.
ARSURILE reprezintă modificări locale sub acțiunea directă a unui factor termic,
însoțite de tulburări reflexe generale ce pot merge până la șoc. Sunt produse de flacără,
metale fierbinți, gaze sau raze solare. Opăririle sunt produse de lichide fierbinți sau aburi.
Mai pot fi produse de alți agenți fizici cum ar fi: curentul electric, radiațiile X.

79
 Sunt cunoscute 4 grade de arsuri:
- arsura de gradul I: se caracterizează prin înroșirea pielii și edem local. Este
acompaniată de durere. Fiind vorba de un proces congestiv, nu poate fi observat
la cadavru ci numai la examinarea pe viu. După un timp, roșeața și tumefierea
dispar, dar persistă o hiperpigmentare.
- Arsura de gradul II: se caracterizează prin inflamație cu formarea de flictene, cu
conținut seros. Apar datorită clivajului straturilor epidermului. Conținutul este
bogat în leucocite și fibrină, fapt ce le diferențiază de flictenele de putrefacție.
Perilezional prezintă o zonă de congestie.
- Arsura de gradul III: este caracterizată prin necroza tisulară, cu formarea de
escare, tegumentele căpătând o culoare galben brun, sunt insesibile, uneori de
aspect tăbăcit. Sunt mediu propice infecțiilor, iar vindecarea se face cu cicatrici
retractile, dureroase, ce limitează mișcările.
- Arsura de gradul IV: în acest stadiu, țesuturile sunt carbonizate în întregime. De
regulă apar doar la cadavre, fie pe o regiune, fie cel mai adesea pe tot corpul. În
această ultimă situație, cadavrele prezintă o poziție caracteristică, numită poziție
de boxer.

Fig. Aspectul unui

cadavru ars.

Modificările generale
întălnite la subiecții supuși
temperaturilor înalte, sunt
cunoscute sub denumirea de
boală a arșilor. Gravitatea este
dată de suprafața și profunzimea
arsurilor. Calculul suprafeței arse
se face după regula lui 9 a lui
Berkov. Apar modificări
cantonate la nivelul tuturor
aparatelor și sistemelor,
generate în principal de intoxicarea
organismului cu produși biologici de
degradare tisulară de la nivelul zonelor arse.
Se instalează șocul postcombustional. Dacă
în primul moment victima este conștientă,
ulterior ea devine agitată, are senzație de
sete, respiură superficial și rapid, pentru ca
apoi să apară oliguria, vărsăturile,
convulsiile, delirul, iar spre final apatia.
În arsuri, decesul se produce rapid,
prin șocul produs de excitarea intensă a
terminațiilor din piele, sau în timp, datorită
instalării șocului postcombustional. De
regulă în această ultimă situație apar

80
complicații locale (infecția), sau generale, de tipul bronhopneumoniei, sau insuficienței
hepato-renale. Nu de puține ori, moartea poate avea drept cauză intoxicația cu monoxid de
carbon sau alți produși toxici rezultați în urma arderii diverselor materiale (mase plastice în
special ce conțin acid cianhidric).
Leziunile generale provocate de acțiunea generală a căldurii, cuprind:
- insolația și,
- șocul hipertemic.
Insolația este rezultatul supraîncălzirii corpului, sub acțiunea razelor solare și este
caracterizată în special prin manifestări cantonate la nivelul sistemului nervos central. Apare
în zilele toride de vară.
Șocul hipertermic este consecința supraîncălzirii corpului uman, ce apare frecvent în
mediul industrial, la effort fizic desfășurat în mediu umed și cu temperatură ridicată. Este
generat de imposibilitatea pierderii căldurii, apar transpirații puternice, ineficiente ( datorită
faptului că mediul este umed ), iar moartea survine prin poaralizia centrilor nervoși.
B. LEZIUNILE ȘI MOARTEA PRIN FRIG.
Ca și temperaturile înalte, frigul acționează asupra corpului uman local și general.
Local apar degerăturile, iar în cazul acțiunii asupra întregului corp se produce hipotermia și
înghețul.
Manifestări locale: sunt reprezentate de degerături, care pot fi de grade diferite.
Astfel se disting:
- degerăturile de gradul I: sub acțiunea frigului inițial apare o vasoconstricție ce
determină culoarea albă a pielii, urmată de o vasodilatație paralitică, ce duce la
apariția unei culori violaceei. Concomitent apare o durere puternică, iar
sensibilitatea dispare. Dacă expunerea la frig încetează, această fază este
reversibilă. La cadavru, degerăturile de gradul I nu se păstrează.
- degerăturile de gradul II: sunt caracterizate de apariția flictenelor cu conținut
sanghinolent, ce se sparg ușor și lasă suprafața pielii netedă, cenușie, care
ulterior se ulcerează. în mod obișnuit, vindecarea degerăturilor de gradul I și II
este favorabilă.
- degerăturile de gradul III: apar atunci când se produce necroza tegumentelor și
a straturilor celulare subcutanate.
- degerăturile de gradul IV: sub acțiunea prelungită a temperaturilor scăzute,
necroza se extinde și cuprinde osul,
cu apariția fenomenelor de
gangrenă uscată, sau umedă (se
asociază cu infecția).
Acțiunea generală a frigului aupra
corpului uman este mai des întălnită în
practica medico-legală, și este cunoscută sub
numele de hipotermie (îngheț). Sub acțiunea
prelungită a frigului, capacitățile de
termoreglare sunt perturbate, pierderea de
căldură fiind mai mare decât termogeneza. O
serie de factori favorizează acest proces:
alcoolul, vârsta, stări generale deficitare, lipsa
unei îmbrăcăminți adecvate, etc.

81
 Inițial, apare o reacție de apărare la frig, exteriorizată prin frison, și amplificarea
funcțiilor vitale (circulație, respirație). Ulterior, funcțiile sunt deprimate, și se ajunge la o
letargie similară hibernării. Pot apare reacții paradoxale (victima se dezbracă), și nu mai este
posibilă sesizarea conștientă a riscului de refrigerare.

Fig. Aspectul general al unui cadaru

înghețat și detaliu al extremitații
cafalice cu modificări cauzate de
animale
Expertiza sălbatice.a morții
medico-legală
prin frig trebuie făcută rapid după
dezghețarea cadavrului, deoarece
putrefacția se instalează galopant. La
autopsie lividitățile sunt de culoare roșu
deschis, iar organele au o coloirație violaceu
închis, datorită hemolizei intense. Mici
sufuziuni sanguine pot fi identificate pe
peretele mucoasei gastrice. Au o culoare cafenie, și sunt cunoscute sub numele de petele lui
Vîșnevschi.
Din punct de vedere juridic, moartea prin frig este în general accidentală, dar nu este
exclus omorul, în special la persoane ce nu se pot apăra (nou-născuți, bătrâni). Frigul
conservă leziunile de violență.
C. LEZIUNILE ȘI MOARTEA PRIN ENERGIE ELECTRICĂ.
Energia electrică este de proveniență industrială și naturală, contactul ei cu
organismul uman fiind periculos și deseori mortal.
C.1. Electricitatea industrială.
Electrocutarea reprezintă un complex de modificări locale și generale,
morfofuncționale, care apar la un organism uman străbătut de un curent electric.
Contactul acestuia cu curentul electric se poate realiza în următoarele moduri:
- contact direct bipolar: organismul uman atinge concomitent cu două părți ale
corpului două surse de curent, fiind deci o rezistență interpusă într-un circuit.
- contact direct unipolar: organismul atinge o singură sursă de curent, cu o parte a
corpului, curentul scurgându-se în pământ.
- prin arc voltaic: presupune nerealizarea unei atingeri concrete a sursei de curent
de către organismul uman. Apare la curenți cu o tensiune foarte mare, când
distanța ce separă organismul de sursă este cuprinsă între 0,7 m ( U=1000-10000
V) și 3,7 m. ( U=400000 V).
Aceste moduri de contact, conduc la realizarea a trei bucle posibile, cu următoarele
traiecte:
- mână-mână: se realizează bucla superioară.
- mână-picior: se realizează bucla superoinferioară. Curentul se scurge prin picior
în pământ.
- picior-picior: se realizează bucla inferioară. Mai este cunoscută și ca tensiune de
pas.

82
 Fig. Marcă electrică.
Aspect macroscopic.
Acțiunea curentului
electric asupra corpului uman
este direct proporțională cu
caracteristicile curentului
electric.
- tensiunea: se măsoară
în volți și reprezintă
diferența de potențial
dintre două surse.
Creșterea ei are drept
urmare intensificarea
acțiunilor termice și
mecanice ale
curentului electric.
- intensitatea: definește cantitatea de sarcini electrice ce trec prin unitatea de timp
prin suprafața de secțiune a conductorului. Se măsoară în amperi, iar un curent
de 80 mA este adesea letal. În practica medico-legală se afirmă că: “volții ard iar
amperii omoară”.
- rezistența organismului: este diferită de la organism la organism, și diferă de la o
structură biologica la alta. Se apreciază că în medie, rezistența organismului
uman este de 50.000 ohmi.
- frecvența: curenții industriali alternativi sunt mai periculoși decât cei continuui,
mai ales când au o frecvență cuprinsă între 50-70 Hz. Cei de înaltă frecvență sunt
inofensivi și se aplică în scopuri terapeutice.
În afara acestor caracteristici ale curentului electric, în electrocuție mai au
importanță și alți parametri, cum ar fi: durata de acțiune a curentului electric, suprafața
contactului și felul contactului, tipul de buclă care se realizează (cea mai periculoasă este
cea superioară și cea superoinferioară), factori constituționali individuali.
Examenul necroptic al unui organism uman electrocutat evidențiază cele trei tipuri
de efecte pe care le are curentul electric asupra sa: efect termic (efectul Joule), efect chimic
și efect mecanic (contracturi musculare brutale, însoțite de fracturi sau rupturi musculare).

Fig Marcă
electrică. Col. H.-E.
Aspect microscopic
Ob.X 20.
Se remarcă în
epiderm leziuni
channel-like și
fenomenul de
metalizare.

83
 Tanatogeneza în electrocuții se consideră a fi realizată prin două mecanisme: asfixic,
generat de paralizia prin tetanizare a musculaturii respiratorii și insuficienței cardiace acute
generat de fibrilația ventriculară indusă de curentul electric.
Pe piele la locul de intrare sau de ieșire a curentului electric se constată:
a. marca electrică - se prezintă ca o depresiune a pielii, dură, de formă rotundă sau
ovalară, de culoare alb-cenușiu, cu margini ușor ridicate și ale cărei dimensiuni
rar depășesc 1 cm. Se mai poate prezenta ca o rozetă cu centrul alb-cenușiu, de
la care pleacă radial pliuri fine ale pielii. Microscopic, are un aspect caracteristic,
cu alungirea nucleilor celulelor din stratul bazal al pielii, realizând aspectul
caracteristic “în perie”. Marca electrică nu apare când rezistența este mică
(electrocuție în imersie).

Fig Marcă electrică. Col. H-PAS.

Aspect microscopic Ob.X 40. Dispunerea
nucleilor “în perie” sau palisadă. Săgeata
indică membrana bazală.

b. arsura electrică - seamănă cu

cea descrisă la cap. arsuri
putând fi semnalate toate
gradele. Este localizată și cu
întindere mică.
c. metalizarea – constă în
impregnarea pielii cu
particule din conductorul metalic. Apare la locul de intrare în cazul curenților
continuui, dar și la locul de ieșire, când electrocuția se face cu curenți alternativi.

Fig. Marcă electrică la

nivelul mediusului și indexului
drept. Exhumare după 2 ani.

d. edemul electrogen –
poate apare la nivelul
semnelor descrise
anterior, sau la distanță
de acestea, și se
caracterizează printr-o
tumefiere locală.
e. crawsfeet like – este o
arsură ce apare la
nivelul unghiului extern
al ochilor, în special în electrocuțiile produse de arcul electric.

84
 Expertiza medico-legală în electrocuții se face după triada clasică descrisă de
Jellinek, și cuprinde examenul sursei de curent – făcut numai de un expert, cu notarea
caracteristicilor ei - examenul cadavrului și examenul la fața locului.
Electrocuția este aproape întotdeauna un accident, dar nu se exclude omorul,
adesea datorat unor glume. În literatură se citează și sinucideri (imersia într-o cadă de baie,
alături de un foen conectat la curent). În unele state este o formă de aplicare a unei sentințe
capitale judecătorești. Mai poate fi folosită și ca formă de tortură, dar acest aspect este
monitorizat de organizații internaționale.
C.2. Electricitatea atmosferică.
Fulgerul este o descărcare electrică între doi nori cu potențial electric diferit, iar
trăznetul o descărcare între un nor și pământ. Tensiunile atinse în astfel de situații depășesc
1 miliard de volți, intensitatea este de ordinul a sutelor de amperi, dar durata de acțiune este
foarte scurtă, rar ajungând la o secundă.
Dacă persoana este atinsă direct de trăznet, moartea este instantanee, iar dacă
trăznetul cade în apropiere, apar leziuni produse de zgomot, lumină, temperatură, presiune
atmosferică. Efectele sunt: mecanice, termice, biologice, electro-magnetice.
Efectele mecanice, se caracterizează prin plăgi profunde, cu margini neregulate,
zdrențuite, leziuni de fractură, etc. Hainele sunt sfâșiate. Efectul termic duce la topirea
obiectelor metalice ale victimei, precum și la apariția leziunilor de arsură care sunt întinse.
Efectele biologice se manifestă prin edemul electrogen, metalizarea tegumentelor, iar
efectul electromagnetic constă în magnetizarea obiectelor metalice ale victimei.
Uneori pe corpul victimei, examenul extern evidențiază figuri caracteristice, dde
aspectul unor frunze de ferigă sau un arbore întors, numite fulguride. Ele nu au o durată
mare în timp, și dispar după circa 24 de ore.
Expertiza medico-legală în astfel de situații trebuie coroborată cu datele
meteorologice din regiunea respectivă, la momentul producerii decesului.

D. LEZIUNILE ȘI MOARTEA INDUSE DE RADIAȚIILE IONIZANTE

Din punct de vedere medico-legal și juridic, leziunile induse de radiațiile ionizante
apar din neglijență, accidental și imprevizibil, prin supradozare. Iradierea în caz de război, s-
a produs în timpul celei de a doua conflagrații mondiale la Hiroshima și Nagasaki.
Mai frecvent în practică sunt întâlnite radiațiile roentgen, care sunt folosite atât în
scop terapeutic, diagnostic cât și industrial. Ele produc manifestări locale, caracterizate de
dermita de iradiere, iar în caz de expunere prelungită, și la doze mari, apar manifestări
generale, ce îmbracă tabloul bolii de radiere. Restul radiațiilor (beta, gamma, alfa), produc
manifestări clinice asemănătoare.
E. LEZIUNILE ȘI MOARTEA INDUSE DE VARIAȚII ALE PRESIUNII.
Presiunea atmosferică scăzută apare în cazul altitudinilor mari. La aceste altitudini
lipsa de oxigen, se manifestă prin amețeală, dureri musculare, oboseală. Acuitatea auditivă
și vizuală scade, apar palpitații, polipnee, dureri auriculare. Aceste simptome se instalează
cu atât mai rapid cu cât durata ascensiunii este mai scurtă, iar amplitudinea lor este
determinată și de reactivitatea individuală a subiectului, precum și de prezența sau absența
tabagismului. La altitudini mari, lipsei de oxigen i se asociază și temperatura scăzută.
Presiunea atmosferică crescută, se întălnește în condiții de hiperbarism, la scafandri
și în boala de cheson. Apar dificultăți în eliminarea azotului, iar în caz de decompresiune
bruscă, se produce embolie gazoasă.

85
 EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ A ASFIXIILOR MECANICE
Asfixiile mecanice acute, sunt frecvent întâlnite în practica medico legală, atât în
cadrul sinuciderilor, al morților accidentale cât și în cadrul omuciderilor.
Respirația este procesul care asigură aportul continuu de oxigen preluat din mediul
înconjurător, la nivelul mitocondriei celulare și eliminarea în mediul ambiant a bioxidului de
carbon. Termenul de asfixie, vine din limba greaccă veche, “asfigmos = fără puls” și deși
consacrat, este incorect, mai corect fiind cel de hipoxie.
Aportul insuficient de oxigen la nivel intracelular se poate realiza în următoarele
cazuri:
1. Scăderea presiunii oxigenului în aerul inspirat (realizată la altitudine mare ori prin
diminuarea concentrației fracționate a oxigenului în aerul inspirat-vicierea cu gaze străine a
aerului inspirat). Se realizează anoxia de aport.
2. Diminuarea concentrației hemoglobinei în sângele circulant. Apare în anemii de
diverse cauze și are drept consecință scăderea conținutului în oxigen a sângelui circulant.
Încetinirea circulației periferice, este o altă cauză, și duce la eliberarea oxigenului în țesuturi
la o presiune mică. Are drept cauze unele boli cardiace sau boli locale. Ambele sunt anoxii de
transport.
3. Incapacitatea celulelor de a utiliza oxigenul, apare în unele intoxicații de tipul celei
cu alcool etilic sau LSD. Este o anoxie de tip cito(histo)toxic.
Din clasificarea expusă, reiese că anoxiile au atât cauze violente, cât și cauze
neviolente, medicina legală ocupându-se doar de cele de cauză violentă.
Asfixiile mecanice se pot împărți în:
A. Asfixii realizate prin compresiune:
- spânzurare;
- sugrumare
- ștrangulare;
- compresiune toraco-abdominală.
B. Asfixii realizate prin ocluzie:
- sufocare;
- ocluzia căilor respiratorii prin corpi străini;
- ocluzia căilor respiratorii prin lichide(înecul).
C. Alte asfixii.
A.1. SPÂNZURAREA. Se definește ca fiind comprimarea părților moi ale gâtului cu
ajutorul unui laț, acționat de propria greutate
a corpului. Spânzurarea poate fi tipică, când
nodul este situat median, la ceafă, și atipică,
când nodul este situat lateral sau anterior.
Sunt citate peste 200 moduri de spânzurare
atipică.
Ea poate fi completă, când corpul
atârnă în aer (este nesprijinit), și incompletă,
când corpul atinge solul sau un plan de
susținere cu coatele, genun-chii, etc. se
citează spânzurarea melancolicului,
dimineața sub pat, caz în care victima este
aproape culcată.
Lațul poate fi cu nod fix, sau culant

86
 (mobil), și confecționat din materiale moi
(cordon, cravată), semimoi (frânghie, cablu),
sau dure (sârmă).
El poate fi trecut o dată sau de mai multe
ori în jurul gâtului.

Fig. Spânzurare. Laț de tip culant.

Mecanismul comprimării gâtului, a

demonstrat că o greutate de numai 2 kg.,
comprimă jugularele, la 5 kg se comprimă
carotidele, la 15 kg. este comprimată traheea,
iar la 25 kg. sunt comprimate arterele
vertebrale.
Mecanismul morții în spânzurare poate fi nervos-reflex (spânzurații albi), caz în care
este incriminată iritarea corpusculului carotidian, sau elongația nervului vag, această ultimă
situație apărând în cazul spânzurării în vid (alături de elongarea coloanei vertebrale, cu
leziuni ale centrilor nervoși bulbari, sau chiar rupturi atlanto-occipitale). Datorită rapidității
cu care se inatalează moartea, semnele necroptice ale asfixiilor vor lipsi.
Un alt mecanism incriminat în tanatogeneza prin spânzurare, este cel al anoxiei
anoxice acute, ca în cazul spânzuraților albaștri. În acest caz, comprimarea în timp a traheei
și vaselor mari ale gâtului, duce la instalarea semnelor de asfixie.
Examenul extern al cadavrului, evidențiază:
- șanțul de
spânzurare: este
situat în treimea
superioară a
gâtului, sub forma
unei zone
denivelate, brun-
gălbuie, la cadavru
pergamen-tată, cu
o direcție oblic
ascendentă, către
regiunea nodului, a
cărei adâncime este
neuniformă, fiind
mai adânc în partea
opusă nodului. Este
de fapt mulajul lațului, imprimat pe pielea gâtului și apare în spânzurările tipice.
- cianoza este mai mult sau mai puțin intensă, funcție de mecanismul
tanatogenerator. Este situată perioronazal, la patul unghial.
- lividități cadaverice cantonate în pozițiile declive, pe antebrațe, membre
inferioare.

87
 Fig. Spânzurare atipică.

Tot la examenul extern,

pe lenjeria intimă a victimei se
pot constata urme de materii
fecale, sau urme de spermă. Mai
pot fi evidențiate hemoragii
subconjucti-vale, protruzia limbii
printre arcadele dentare. Pe corp
se pot constata leziuni
traumatice, produse în cadrul
fazei convulsivante a asfixiei, de
tipul excoriațiilor sau echimozelor, și care sunt produse prin lovirea de corpurile dure din
jurul victimei. Această
interpretare se poate da numai
după un examen atent la fața
locului.

Fig. Redus infiltrat

hemoragic în țesutul subjacent

Examenul intern va
evidenția la nivelul părților moi
ale gâtului, în treimea
superioară, subjacent șanțului
de spânzurare, sufuziuni și
infiltrate hemoragice. Funcție
de tipul lațului, și poziția sa, mai
pot fi semnalate rupturi ale osului hioid, cartilajelor laringelui, iar în cazul în care victima se
spânzură în vid, apar leziuni și ale coloanei vertebrale. Disecția arterelor carotide arată
semnul Amussat, concretizat în rupturi transversale ale intimei. Cordul drept este dilatat, cu
sânge lichid, iar la nivelul plămânilor interscizural și bazal apar peteșii rounde, de circa 0,1-
0,3 cm. diametru, care însă nu sunt specifice.
A.2. SUGRUMAREA. Este asfixia mecanică acută, realizată prin compre-siunea
gâtului victimei de către mâna unui agresor. Așa cum rezultă și din definiție, sugrumarea nu
poate fi sinucidere, deoarece, o dată cu pierderea cunoștinței, forța musculară scade, deci
comprimarea încetează.
Examenul extern al victimei evidențiază leziuni specifice, funcție de poziția agresor
- victimă. Dacă sugrumarea se face din fața victimei, lasă semne carac-teristice mâinii
agresorului: echimoze ovalare, coafate de excoriații semilunare. Dacă mâna este
înmănușată, intensitatea acestor semne scade. Echimozele sunt grupate, patru într-o parte,
iar în partea opusă una singură. Este obligatorie măsurarea distanței dintre aceste

88
echimoze.
În cazul în care sugrumarea se face din spatele victimei, la nivelul părților moi ale
gâtului se poate evidenția un șanț corespunzător pliului dintre policele și indexul
agresorului.
Examenul intern al cadavrului va evidenția infiltrate hemoragice la nivelul părților
moi ale gâtului, în capsula glandei tiroide, fracturi ale laringelui. Se impune diferențierea
acestor leziuni de cele produse prin loivire activă a gâtului cu un corp dur, sau de cele
produse prin comprimarea gâtului pe o suprafață dură, de tipul: marginea diferitelor obiecte
- pat, scaun, masă. În acest caz, leziunile observate la autopsie au un caracter intens și
parțial.
A.3. ȘTRANGULAREA. Constă în comprimarea părților moi ale gâtului cu ajutorul
unui laț ce se strânge progresiv.
Examenul extern evidențiază șanțul de ștrangulare, care este situat în treimea
medie a gâtului, orizontal, complet, cu aceeiași adâncime. Nu va fi observată amprenta
nodului ca la șanțul de spânzurare. Poate fi întrerupt, când între tegumentele victimei și laț
se interpun diferite obiecte de lenjerie: guler de cămașă, fular, etc. Mai pot fi observate
leziuni generate de unghiile victimei care încearcă să îndepărteze lațul.
Examenul intern al unui atfel de cadavru, relevă infiltrate hemoragice subjacente
șanțului de ștrangulare. În cazul în care victima este ștrangulată și apoi spânzurată, cu
scopul de a disimula omorul, se vor întâlni două tipuri de leziuni, unele cu caracter vital,
corespunzătoare ștrangulării, altele fără caracter vital, produse prin spânzurare.
Ca formă juridică, ștrangularea este omucidere, deoarece autotentativa nu reușește
din aceleași motive ca și la sugrumare. Este totuși citat în literatura medico-legală și suicidul,
dar acesta presupune mai multe circulare în jurul gâtului, precum și existența unui sistem ce
să permită menținerea comprimării și după pierderea conștienței. O anchetă temeinică va
evidenția existența unui comporta-ment psihic presiuicidar.
A.4. COMPRESIUNEA TORACO - ABDOMINALĂ. Este modalitatea de asfixie
mecanică acută, realizată prin comprimarea concomitentă a toracelui și abdomenului. În
practica medico-legală este consecința unor accidente (surpări de maluri, cutremure,
avalanșe, accidente miniere, de trafic rutier sau feroviar, explozii miniere, etc.), sau urmarea
unui act criminal (apăsarea cu genunchii unui agresor pe abdomenul și toracele victimei).
Examenul extern al victimei evidențiază leziuni de tipul echimozelor, excoriațiilor,
cantonate toraco-abdominal.
Examenul intern este patognomonic, prin prezența fracturilor costale, sternale, a
contuziilor pulmonare, leziunilor mediastinale și a rupturilor de ficat și splină.
B.1. SUFOCAREA. Este asfixia mecanică acută realizată prin astuparea orificiilor
respiratorii externe (nasul și gura) fie cu mâna, fie cu ajutorul unor obiecte moi, de tipul
pernă, etc.
Examenul extern al cadavrului va evidenția leziuni cantonate la nivelul narinelor,
vestibulului bucal, limbă. Dacă se folosesc obiecte moi, aceste leziuni sunt estompate sau
pot lipsi.
Examenul intern arată leziuni la nivelul laringlui, traheei, și bronhiilor principale.
Din punct de vedere juridic, sufocarea poate fi omor sau accidentală. Mai ales la copii
este semnalat decesul prin autoaplicarea, în joacă, a unor pungi de plastic peste față. Uneori
sufocarea se produce și prin căderea cu capul în materiale pulverulente - făină, nisip, praf de
cărbune.

89
 B.2. OCLUZIA CĂILOR AERIENE SUPERIOARE PRIN CORP STRĂIN.
Se realizează prin bol alimentar, vărsături, aspirat sanguin, iar la copii prin
introducerea în căile respiratorii superioare a unor corpi străini, de tipul boabelor de
porumb, fasole, chiar șuruburi. Administrarea unor medicamente de tipul cașetelor a fost și
ea incriminată.
La autopsie corpul străin este găsit fie în narine, fie în trahee sau bronhiile principale.
Adeseori, examenul toxicologic relevă o alcoolemie mare.
B.3. OCLUZIA CĂILOR RESPIRATORII PRIN LICHIDE. (ÎNECUL sau SUBMERSIA).
Ca asfixie mecanică acută, se realizează prin înlociurea aerului respirat cu un lichid.
Se poate produce în apă dulce sau sărată, dar și în alte medii lichide (vin, petrol) sau
semilichide (uleiuri, noroi). Nu are importanță adâncimea lichidului, adesea fiind suficient ca
numai nasul și gura să se găsească în mediul lichid, mai ales dacă persoana este în stare de
ebrietate.
Examenul extern oferă date ce pot face posibilă aprecierea datei morții, știută fiind
următoarea cronologie:
 cutis anserinus - este urmarea contactului cu apa rece;
 macerarea pielii palmelor și plantelor, apare după circa 3-6 ore de
stat în apă;
 mâna de spălătoreasă (constă în încrețirea tegumentelor de la
nivelul pulpei degetelor), apare după circa 3-5 zile;
 detașarea pielii în lambouri debutează după circa 10 - 15 zile;
 căderea fanerelor are loc după circa 10 - 20 zile;
 detașarea și căderea pielii sub forma “mânușilor morții” la
aproximativ o lună.

fig. Ciuperca
înecatului.

Dacă cadavrul stă mai

mult timp în apă, se vor depune alge
pe suprafața sa. De asemeni, în
astfel de situații, la cadavru,
examenul extern poate evidenția
leziuni generate de unele animale,
pești, sau elicele vaselor. În apele
curgătoare, este posibilă târârea
cadavrelor sub acțiunea curenților și
lovirea lor de pietrele de pe fundul apei sau de picioarele podurilor. Aceste leziuni nu au
caracter vital.
Ciuperca înecaților apare ca o spumă în jurul narinelor și gurii, fiind apanajul
cadavrelor rapid scoase din apă. Nu este stabilă în timp.
Examenul intern relevă plămânii măriți de volum, lasă amprentă costală și la
palpare. Alteori plămânii au aspect polimorf, în care zone de emfizem alternează cu zone
atelectatice (plămânul polimorf Lacassagne). Sub pleura viscerală, apar peteșii roșietice,
rotunde, de circa 0,3-0,5 cm. diametru, numite pete Paltauf. Staza și edemul

90
meningocerebral sunt prezente. Mai pot fi evidențiate alge și nisip în căile respiratorii
superioare. Toate acestea acompaniază semnele generale ale asfixiilor.
Diagnosticul de certitudine se pune prin evidențierea microscopică a planctonului
sau a diatomeelor, în plămânii victimei, sau la nivelul măduvei oaselor.
Expertiza medico-legală în înec, va trebui să răspundă dacă acesta a fost vital sau nu,
și dacă eventualele leziuni constatate la autopsie sunt anterioare, concomitente sau
posterioare înecului. Studiul recției vitale, al planctonului, vin să tranșeze diagnosticul.
O altă problemă ce se pune în astfel de situații este identificarea cadavrului, mai ales
când acesta a stat mult în apă și este într-o stare avansată de putrefacție. În acest scop, se
practică incizii la nivelul regiunilor submandibulare, pentru a evacua gazele de putrefacție, și
a crea feței un aspect cât mai aproape de realitate. Este de reținut că un cadavru înecat intră
rapid în putrefacție, după scoaterea din apă, și de aceea autopsia medico-legală trebuie
făcută rapid.
Din punct de vedere juridic înecul poate fi accident, sinucidere (pledează pentru
aceasta un comportament presuicidar, prezența de corpuri grele în buzunarele hainelor
victimei, etc.), omucidere sau disimularea unui omor prin înec. Pentru crimă, pledează
existența leziunilor traumatice cu caracter vital, ce nu pot fi explicate prin autoproducere.
C. ALTE ASFIXII.
O formă de asfixie întâlnită în practica medico-legală, este și cea posturală, fie în
timpul transportului unor persoane fie realizată prin căderea victimei cu capul într-un puț,
gâtul fiind flectat. Și crucificarea este tot o formă de asfixie mecanică, relizată prin oboseala
mușchilor respiratori.
Asfixiile sexuale grupează o serie de violențe în care scopul actului agresiv este
consumarea unui raport sexual, care cel mai adesea are loc postmortem. Pot fi încadrate aici
sufocarea (victima este împiedicată să ceară ajutor), spânzurările sexopatice accidentale cu
diferite harnașamente, sau comprimarea toraco-abdomi-nală urmată de viol. Este
obligatorie cercetarea prezenței spermatozoizilor în căile genitale. În cele mai multe cazuri
victima prezintă și leziuni cantonate la nivelul organelor sexuale, de tipul mutilărilor, iar
examenul la fața locului evidențiază o bogată literatură de specialitate.

TOXICOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
A. Noțiuni generale. Toxic. Toxicitate. Căi de pătrundere. Metabolism.
Prin toxic se înțelege orice substanță exogenă, care prin proprietățile fizice,
structură chimică, doză, condiții de administrare și mod de acțiune, induce alterări
funcționale sau lezionale, ce caracterizează starea de boală, numită intoxicație. Este evident
că în lumina acestei definiții se vor exclude substanțele care acționează prin proprietățile lor
mecanice (alice de plumb, sticlă fin pisată, etc.).
Toxicitatea se referă la ansamblul modificărilor fizio-patologice ce rezultă în urma
interacțiunii dintre toxic și organismul uman. Aprecierea toxicității unei substanțe se face
prin studii pe animale. S-au descris astfel următoarele doze:
- D.L.50 este doza de toxic care produce moartea a 50% din animalele pe care se
experimentează toxicul în 1-2 zile;
- D.M.L. este doza minimă letală, și este reprezentată de cantitatea cea mai mică
de toxic care duce la moartea individului adult.
Uzual, D.L. 50 este exprimată în unități ponderale pe kilogram greutate corporală
(mg/kg corp). Pentru substanțele volatile sau gazoase se utilizează concentrația medie
letală pe litru de aer inhalat (C.L.50 – concentrația letală 50% sau C.L.t. 50 – concentrația

91
letală 50% în timp definit).
Funcție de valoarea D.L. 50 substanțele toxice se împart în următoarele grupe:

CATEGORIA D.L.50
Supertoxice ≤ 5 mg/kg corp
Extrem de toxice 5 – 50 mg/kg corp
Foarte toxice 50 – 500 mg/kg corp
Moderat toxice 0,5 – 5 g/kg corp
Cu toxicitate redusă 5 – 15 g/kg corp
Practic netoxice ≥15 g/kg corp

Tabel Nr. Clasificarea substanțelor toxice conform toxicității relative.

O serie de factori ce țin atât de toxic cât și de organism influențează această

interacțiune. Vârsta, sexul (femeile sunt mai sensibile la novocaină la menstruație, alăptare),
terenul patologic preexistent, sunt factori ce țin de organismul uman. Structura chimică,
starea de agregare, viteza și calea de pătrundere, sunt factori ce țin de toxic.
Căile de pătrundere a toxicului în organism, pot fi grupate astfel;
- calea respiratorie: pe această cale pătrund gazele, vaporii unor lichide, aerosolii,
pulberile. Oferă o suprafață mare de contact iar toxicul pătrunde direct în sânge.
- calea digestivă: prin mucoasele tubului digestiv, oferă și ea o suprafață mare de
absorbție. Alcoolul se absoarbe încă din cavitatea bucală.
- calea transcutanată: este folosită de substanțele liposolobile.
- calea parenterală: este rapidă, toxicul ajungând direct în circulația sanguină.
Alte căi de pătrunderea toxicului în organismul uman sunt: calea transplacentară,
calea mucoaselor genitale (pentru oxicianura de mercur, folosită în avorturile empirice),
calea transmucosală (mucoasa conjunctivală).
Ajunse în circulație, toxicele se distribuie diferitelor țesuturi și organe, unele difuzând
uniform (alcoolul etilic), altele având o distribuție electivă, neuniformă.
Apărarea organismului uman contra toxicelor se realizează prin metabolizare (nu
întotdeauna calea cea mai fericită, deoarece unii metaboliți sunt mai toxici decât substanța
inițială), depozitare în organe (care deși se opune eliminării toxicului din organism, totuși
scade cantitatea circulantă a acestuia), și eliminare (pe cale renală, digestivă, respiratorie,
lapte matern, sau transpirație).
Expertiza medico-legală în intoxicații cuprinde următoarele etape:
1. Examenul la fața locului: urmărește recoltarea eventualelor corpuri delicte,
controlul unor instalaților defecte, obținereaunui minim de date în legătură cu
victima (profesie, tentative de siucid, antecedente conflictuale).
2. Examenul extern al cadavrului:
-are drept scop evidențierea unor modificări ale semnelor morții reale (în
intoxicația cu monoxid de carbon lividitățile sunt carminate, la fel în
intoxicația cu HCN sau cafenii în cazul substanțelor methomoglobinizante;
rigiditatea este precoce, puternică și de lungă durată în cazul substanțelor

92
 convulsivante, sau invers în cadrul intoxicației cu ciuperci). Se mai observă
mioză la intoxicații cu organofosforice, sau midriază la cei cu atropină.
- leziuni la poarta de intrare: sunt caracteristice substanțelor caustice.
3. Examenul intern al cadavrului va urmări:
- mirosul, culoarea și aspectul conținutului gastric (alcool, cianuri, acid acetic,
pesticide, ciuperci, barbiturice).
- leziuni hepatice, de tipul cirozei postetanolice, sau al distrofiei hepatice care
apare în intoxicațiile cu ciuperci.
- leziuni la poarta de ieșire, de tipul nefritelor mercurice, sau în intoxicația cu
etilengicol.
- modificări nespecifice: microhemoragii, edem pulmonar - în intoxicația cu
toxice funcționale - stază viscerală generalizată.
4. Examenul toxicologic:
este obligatoriu și are în vedere depistarea toxicului în organismul uman.
Fiind vorba de o multitudine de toxice, este necesar un minim de date de
anchetă, care să orienteze asupra grupei mari de substanțe toxice. În vederea
identificării toxicului, de la cadavru se vor preleva, uzual, pentru examen
toxicologic, stomac cu conținut, fragmente de ficat, rinichi, precum și sânge.
Coroborând datele obținute din cele trei examene, medicul legist va răspunde la
următoarele obiective ale expertizei medico-legale:
- dacă este o intoxicație: se va prezciza doza, toxicul, calea de
pătrundere
- dacă toxicul incriminat a produs decesul
- modul de administrare (doză unică sau repetată)
- rolul eventualilor factori de teren.

B. TOXICOLOGIE SPECIALĂ

B.1. MONOXIDUL DE CARBON .

Este un toxic hematic, rezultat din arderea incompletă a combustibililor. Este un gaz
incolor, inodor, ce arde cu flacără albastră și formează bioxid de carbon. Densitatea
subunitară, îi permite difuziunea prin pereții poroși și găsirea sa la distanță de sursă.
Pătruns în organism pe cale respiratorie ajunge în sânge, unde se combină stabil cu
hemoglbina, rezultând carboxihemoglobina. Se realizează deci blocarea funcției de
transportor de oxigen la țesuturi a hemoglobinei, rezultând practic o anoxie de transport.
Eliminrea se face exclusiv pe cale pulmonară și este accelerată de administrarea de oxigen
hiperbar (2,5 atmosfere).
Fetusul este în mod particular vulnerabil la expunerea organismului matern la
monoxidul de carbon. Copiii au o sensibilitate crescută la toxic. La fel fumătorii inveterați, a
căror concentrație sanguină de carboxihemoglobină este de 7 – 8%.
Datorită marii sensibilități a sistemului nervos central și aparatului cardiovascular la
lipsa de oxigen, simptomatologia va fi dominată la nivel cardiac de tulburări de conducere
(extrasistole ventriculare, fibrilație atrială), hipotensiune arterială iar la nivelul S.N.C. de:
cefalee, letargie, confuzie, ulterior comă. Simptomele intoxicației sunt direct proporționale
cu concentrația oxidului de carbon în aerul respirat și în sângele victimei. La 1/10 oxid de
carbon în aer, moartea este fulgerătoare. Afecțiuni cardiace preexistente măresc
sensibilitatea cordului.

93
 Tratamentul presupune inițial scoaterea victimei din mediul contaminat (cu
precauțiile de rigoare ale salvatorului), susținerea respirației și oxigenoterapie hiperbară. În
cazul supraviețuirii sechelele neurologice sunt aproape constante.
Examenul necroptic va arăta: lividități de culoare roșu – aprins, sângele și organele
fiind de asemeni de culoare roșie. Mai sunt notate mici sufuziuni ale mucoasei digestive,
subpleurale, sau infarctizări pulmonare.
Toxicul se evidențiază în laborator în sângele victimei, prin determinarea procentului
de carboxihemoglobină.
Ca formă juridică este:
- accidentală: se întâlnește în mediu casnic sau industriaL;
- sinucidere: frecvență variabilă funcție de țară;
- omucidere: foarte rar.

C.3. INTOXICAȚIA CU PESTICIDE.

În această clasă sunt incluse substanțe cu structură chimică variată, folosite în
combaterea diferiților agenți dăunători din agricultură.
Ca formă juridică intoxicațiile sunt accidentale (la producere, transport, manipulare,
depozitare), sinucideri, excepțional omoruri.
C.3.1. PESTICIDE ORGANOFOSFORICE. Cel mai uzitat în practică este parationul. În
stare pură este un lichid incolor sau slab gălbui, cu miros caracteristic de usturoi. Fiind
solubil în solvenți organici, adesea la autopsie se seizează un miros de produs petrolier.
Calea de pătrundere poate fi digestivă, respiratorie, cutanată sau conjunctivală.
Mecanismul de acțiune al acestor compuși chimici se realizează prin blocarea mediatorilor
chimici (acetilcolinesteraza la nivelul sinapsei nervoase și pseudocolinesteraza plasmatică).
Simptomatologia este dominată de mioză, fasciculații musculare și hipersecreție a
glandelor lacrimale, salivare, din mucoasa bronșică. Moartea se instalează rapid, prin
inhibarea centrilor respiratori, bronho-spasm, edem pulmonar.
Tratamentul vizează în principal combaterea tulburărilor generate de insufi-ciența
respiratorie acută, decontaminare gastrică, administrarea de atropină și/sau reactivatori de
colinesteraze (pralidoximă, obidoximă).
La cadavru se vor găsi leziuni de tip anoxic, rigiditate precoce, de lungă durată și
puternică, mioză.
Examenul toxicologic evidențiază toxicul în urină, sânge, conținut gastric.
C.3.2. PESTICIDE ORGANOCLORURATE. Actualmente acești compuși au fost
înlocuiți de alte tipuri de insecticide, deoarece s-a constatat că se tezaurizează indefinit în
lipidele organismului.
Reprezentantul acestei clase a fost foarte multă vreme D.D.T.-ul, substanță
cristalină, alb – cenușie, solubilă în solvenți organici și derivați petrolieri. Calea de
pătrundere este cutanată, respiratorie, digestivă. Acțiunea neurotoxică se realizează prin
alterarea fluxurilor transmembranare de la nivelul neuronilor. Eliminarea lentă, se face prin
urină sub forma unui metabolit, dar și prin laptele matern.
Simptomatologia se caracterizează prin efecte stimulative asupra S.N.C. (de
tipulhiperexcitabilitate, parestezii, tremurături; la expuneri severe: comă, convul-sii),
tulburări de ritm cardiac.
Tratamentul vizează decontaminarea (externă sau gastrică), combaterea
manifestărilor nervoase. Nu beneficiază de antidot specific.
Din aceeiași clasă mai fac parte: gamexan-ul (lindan), clordan-ul, aldrina (substanță

94
cristalină, albă ce poate fi confundată cu făina).

D. INTOXICAȚIA CU SUBSTANȚE HIPNOTICE

Sunt folosite în practica medicală pentru efectul lor sedativ – la doze mici – iar la
doze mari induc somnul. Cele mai răspândite sunt barbituricele. Ca formă juridică
intoxicațiile sunt sinucideri (mai ales la femei), dar și accidente (la copii).
Intoxicația acută apare la o doză de circa 10-15 ori mai mare decât cea terapeutică, și
se instalează rapid. Exitusul se produce prin insuficiență cardio-respiratorie acută.
Intoxicația cronică apare la toxicomani, dă obișnuință, fapt ce impune creșterea
dozei. Întreruperea administrării provoacă sindromul de abstinență.
E. INTOXICAȚII CU ALCOOLI ȘI GLICOLI.
E.1. Alcoolul etilic este un lichid incolor, volatil, inflamabil, miscibil în orice proporție
cu apa. Este utilizat ca solvent, antiseptic, precum și la fabricarea băuturilor alcoolice.
Intoxicația etilică, prin frecvența sa și implicațiile pe care le are în societate, tinde să
devină un flagel.
Cale de pătrundere a toxicului este cea respiratorie (în intoxicațiile accidentale
generate prin vapori), digestivă (calea obișnuită). Absorbția alcoolului se face încă de la
nivelul cavității bucale, dar în cantitate nesemnificativă. Mucoasa stomacului gol absoarbe
90 – 95% din cantitatea ingerată într-o oră. După absobție se repartizează în toate țesuturile
și organele corpului uman, direct proporțional cu conținutul lor în apă și invers proporțional
cu conținutul lor în grăsimi.
Metabolizarea are loc în principal la nivelul ficatului, într-un ritm constant, de 0,15
g%o pe oră. Eliminarea alcoolului din organism este constantă.
Alcoolul acționează ca deprimant al sistemului nervos central, cu afectarea inițial a
cortexului cerebral. Centrii subcorticali, scăpați de sub efectul frenator al scoarței explică
agitația psihomotorie prin care debutează intoxicația acută etilică.
E.1. Intoxicația acută alcoolică. Are loc în trei faze:
- în faza inițială se remarcă la subiect o euforie marcată. Este afectată sobrietatea,
omul fiind bine dispus, vorbăreț, nereținut. Crește timpul de latență al reflexelor.
Apare logoreea. Această fază poate evolua, funcție de toleranța individuală, de la
0,20-0,40 g%o până la 1-1,2 g%o.
- faza a doua numită fază infractogenă sau medico-legală, se caracterizează prin
dezorientare și confuzie psihică. Apare dizartria, ataxia, tahipneea, sughițul.
Subiectul are fața înroșită și vorbirea dificilă. Judecata și memo-ria sunt alterate.
Apare un comportament pur instinctual, fapt ce duce la comiterea deacte
antisociale. Alcoolemia corespunzătoare acestei faze este cuprinsă între 1g%o și
2,5g%o.
- faza a treia, numită și comatoasă, evoluează cu narcoză, anestezie, hipotermie,
convulsii, chiar colaps. Decesul survine prin inhibarea centrilor respiratorii, asfixie
mecanică acută prin aspirarea conținutului gastric regurgitat, sau hipotermie (la
cei ce adorm în sezonul rece în spații deschise). În mod obișnuit alcoolemia
acestei faze depășește 3g%o.
Copiii sunt mai sensibili la acțiunea alcoolului și decedează prin fenomene
convulsive.
O formă aparte a etilismului o reprezintă beția patologică. Se caracterizează prin:
- apare la persoane ce au în antecedente traumatisme cranio-cerebrale sau
afecțiuni psihice.

95
 - tabloul clinic este dominat de halucinații, dezorientare, acte agresive, somn
profund, iar la trezire amnezie totală.
- aceste semne apar după igerarea unor cantități mici de alcool.
Intoxicația etilică cronică este de domeniul psihiatriei, și se caracterizează prin
tulburări în sfera personalității precum și leziuni organice de tipul cirozei, polinevritelor,
miocardopatia etanolică. Apar carențe vitaminice.
E.2. Metanolul. Se utilizează în industrie solvent pentru lacuri și vopsele, aditivi, la
denaturarea etanolului. Se apreciază că circa 30 ml. din soluția cu o concentrație de 40%
este letală.
Calea de pătrundere este digestivă, metabolizarea - prin oxidare - are loc în ficat
(rezultă inițial aldehidă formică și ulterior acid formic) iar eliminarea pe cale urinară și
respiratorie are loc într-un procent de circa 2 – 10%.
Simptomatologia debutează după o perioadă de latență de circa 12 – 14 ore cu
manifestări nervoase, oculare și gastrointestinale. Acidoza metabolică induce alterări
sistemice ce adesea sunt letale.
Tratamentul are ca obiective decontaminarea gastrică (dacă absorbția nu s-a făcut),
corectarea acidozei. Ca antidot se administrează etanol care prin oxidarea preferențială la
nivel hepatic blochează geneza metaboliților toxici.
E.3. Etilenglicolul. Este un compus incolor, fără miros, cu gust dulceag, utilizat în
principal ca lichid antigel. Se apreciază că ingestia a circa 100 ml. De antigel la un adult are
efect letal. Calea de pătrundere este orală, absorbția rapidă, iar mecanismul de acțiune
datorat metaboliților săi toxici (acid formic și acid oxalic). Eliminarea este pe cale renală.
Simptomatologia este similară cu cea întâlnită în intoxicația etilică (dar fără halenă
alcoolică), iar în caz de supraviețuire, afectarea renală constantă.
Tratamentul vizează corectarea dezechilibrului acido-bazic, accelerarea
metabolizării etilenglicolului (vitamine din grupul B), iar ca antidot se poate administra
etanol.
F. INTOXICAȚIA CU CIUPERCI

Este frecvent întâlnită în practica medicală, fiind produsă accidental prin confuzia cu
ciupercile comestibile și adesea îmbracă un aspect colectiv. Preco-citatea debutului
intoxicației este invers proporțională cu gravitatea (un debut după 6 – 12 ore de la ingestie
indică o intoxicație gravă, cu prognostic sever).
Clasificarea toxicologică a ciupercilor se face în funcție de latența debutului efectelor
toxice, deosebindu-se următoarele grupe:
 Debut simptomatic tardiv (peste 6 ore de la ingestie)
 Grupa I: speciile din genul Amanita (conțin ciclopeptide);
 Grupa II: speciile din genul Giromitra (conțin monometil-hidrazină);
 Debut simptomatic imediat (sub 6 ore de la ingerare)
 Grupa III: speciile Coprinus;
 Grupa IV: speciile care conțin muscarină;
 Grupa V: speciile care conțin acid ibotenic;
 Grupa VI: speciile care conțin indol;
 Grupa VII: iritante gastrointestinale.
Se apreciază că grupele I și II conțin peste 95% dintre ciupercile cu efect letal.
Factorii care influențează severitatea intoxicației sunt reprezentați de: anotimp,
maturitatea și arealul geografic al ciupercii, cantitatea ingerată, metoda de preparare și

96
coingestia (în special alcoolul etilic) dar și vârsta pacientului.
La noi în țară, cele mai frecvente intoxicații sunt produse de amanita phalloides și
amanita muscaris.
F.1. Sindromul phalloidian: apare în intoxicațiile produse de ciuperca Amanita
phalloides, este de tip digestiv, cu aspect holeriform. Debutul este tardiv, uneori la câteva
zile de la ingestie, cu tulburări gastrointestinale de tipul: diaree (abundentă, cu scaune
apoase, fetide, spre sfârșit sanguinolente), acompaniată de colici abdiminale puternice și
vomă. Apar tulburări distrofice hepato-renale, traduse prin icter și oligo-anurie.
Manifestările nervoase sunt de tipul adinamiei, bolnavul stând culcat în stare de prostrație.
Prognosticul este foarte grav, mortalitatea depășind (în ciuda metodelor terapeutice
moderne) 50% din cazuri.
F.2. Sindromul muscarinic: dat de Amanita muscaria este de tip nervos. După o
perioadă de latență foarte scurtă (debut aproape imediat după ingestie, în medie la circa 2 –
3 ore) bolnavul acuză o stare de rău nedefinită, apoi apar tulburările digestive care sunt
relativ minore (diaree, vărsături) și acompaniate de cele psihice, caracterizate printr-o
agitație delirantă (delirul muscarinic sau beția muscarinică). Mersul este ebrios, bolnavul
prezintă halucinații auditive, vizuale, este violent (nu recunoaște membrii familiei) sau
dimpotrivă dansează și râde. Se mai semnalează lăcrimare, hipersalivație, transpirații
accentuate mioză, dispnee. Prognosticul este mai bun decât în sindromul phalloidian, iar
după revenire bolnavul prezintă o amnezie totală asupra episodului toxic.

G. TOXICE COROZIVE

Acizii și bazele puternice (compuși chimici folosiți frecvent în industrie sau mai rar în
mediul casnic) produc leziuni corozive, distructive la poarta de intrare în organism.
G.1. Acizii. Dintre acizii care constitue cel mai frecvent cauza acestor leziuni,
amintim: acidul sulfuric, azotic, clorhidric,acetic și oxalic.
Încadrarea juridică este:
Omucidere – rar semnalată în practica medico-legală. Mai frecvent acizii sunt folosiți
în ștergerea urmelor unor crime. Agresiunea cu substanțe acide a cunoscut o evoluție
temporală cu un maxim în secolele XVIII – XIX când s-a urmărit de fapt o sluțire a victimei.
Agresorul, adesea o femeie, aruncă cu vitriol în fața victimei, ca o răzbunare cel mai frecvent
din motive de gelozie.
Accident – este mai des întâlnită. Apare în mediul casnic (confuzie - mai ales dacă
recipienții sunt de culoare închisă), dar și industrial.
Suicidul – este cu totul excepțional, persoanele care aleg această cale nefiind
impresionate nici de mirosul degajat de vaporii substanțelor acide nici de durerile foarte
intense produse ca urmare a arsurilor.
Poarta de intrare poate fi cutanată, digestivă sau respiratorie (în cazul acizilor
concentrați pe această cale pătrund vaporii). Apar manifestări locale (determinate de
contactul nemijlocit între tegument și/sau mucoasa tubului digestiv, aparatului respirator cu
substanța acidă sau vaporii acesteia) dar și generale, la nivelul organelor atinse de sindromul
toxemic.
Leziunile cutanate sunt de tipul necrozelor uscate (acizii extrag brutal apa din
țesuturi) iar morfologia lor depinde de tipul acidului:
Acidul azotic – este foarte agresiv și după contactul cu tegumentele produce o

97
necroză gălbuie, ale cărei margini sunt net delimitate de țesutul sănătos din jur. La câteva
ore, apar în jurul leziunii fenomene inflamatorii intense.
Acidul sulfuric – este mai puțin agresiv, arsura fiind de culoare negricioasă, datorită
acțiunii asupra hematiilor din sângele capilar.
Acidul clorhidric – este și mai puțin agresiv, arsura fiind de culoare alb-cenușie.
Acidul acetic – induce modificări aproape imperceptibile, fiind cel mai puțin agresiv.
Leziunile digestive depind de cantitatea și concentrația acidului ingerat. Cu cât
acidul este mai concentrat, chiar dacă cantitatea ingerată este mică, cu atât leziunile sunt
mai profunde (de tipul perforațiilor – adesea mortale) și mai puțin întinse în suprafață. Au
aceeași morfologie ca și cele cutanate și sunt cantonate în porțiunea proximală a tubului
digestiv (cavitate bucală, faringe). Dacă acidul este diluat și cantitatea ingerată suficientă,
se vor găsi leziuni cantonate și pe esofag și chiar în stomac, dar de o profunzime mai mică.
Apare reflexul de vomă care duce la eliminarea toxicului, dar care poate să-l împingă pe căile
respiratorii superioare.
Leziunile aparatului respirator pot fi cauzate de vaporii acizilor (arsuri superficiale)
sau de aspiratul gastric, secundar vomei.
Moartea se produce rapid prin insuficiență respiratorie acută secundară edemului
glotic sau prin șoc. În caz de supraviețuiri pot apare infecții ale mediastinului secundare
perforațiilor esofagiene.
Prognosticul leziunilor este în general favorabil, dar vindecarea se face cu cicatrici
deformante, retractile, adesea cheloide fapt ce impune efectuarea unor intervenții de
chirurgie plastică. Dacă toxicul a fost ingerat, apar stricturi esofagiene, care necesită
dilatații sau chiar esofagoplastii.
G.2. Bazele. Produc intoxicații mai frecvent decât acizii. Ca încadrare juridică aceste
intoxicații pot fi: sinucidere (mai frecventă în mediul rural), accident (atât în mediul
industrial sât și casnic), omor.
Bazele pot pătrunde pe cale digestivă sau cutanată.

DROGURILE ÎN PRACTICA MEDICO-LEGALĂ

A. TERMINOLOGIE. CADRUL LEGISLATIV

Organizația Mondială a Sănătății definește drogul ca fiind substanța care,

absorbită de un organism viu, modifică acestuia una sau mai multe funcții. Altfel spus,
drogul este orice substanță (naturală sau sintetică) care, introdusă în organism produce
modificarea percepției și a comportamentului și determină dependența.
Prin dependență se înțelege starea de obișnuință ce determină nevoia fizică
și psihică de drog în organism.
Toleranța se definește ca fiind reducerea răspunsului la drog, după administrarea
repetată a acestuia. Spre exemplu diazepamul în mod obișnuit produce sedarea la doze de 5
– 10 mg. la primele administrări. Ulterior datorită fenomenului toleranței, aceste doze devin
ineficiente terapeutic și, pentru obținerea efectului terapeutic, trebuiesc crescute chiar la
câteva sute de miligrame.
Din punct de vedere farmacologic, toleranța poate fi înnăscută sau dobândită. O
formă a toleranței și anume toleranța încrucișată stă la baza tratamentului de dezintoxicare
al pacienților dependenți de heroină.

98
 O caracteristică a fenomenului de toleranță este dezvoltarea sa mai repede
pentru anumite efecte ale unui drog decât pentru altele. De exemplu toleranța se dezvoltă
rapid pentru efectul euforic al opioidelor, iar dependenții tind să crească doza lor pentru o
experiență mult mai înaltă, pe câtă vreme toleranța la efectele gastrointestinale se dezvoltă
mai încet.
Această discrepanță între toleranța la efectul euforic și efectele vegetative
(asupra funcțiilor vitale cum ar fi respirația, valoarea tensiunii arteriale) poate duce la
accidente letale în abuzul de sedative.
Sindromul de sevraj (abstinența) totalizează manifestările fizice și psihice
(neplăcute) care apar atunci când consumatorul este privat de drogul de care devenise
dependent.
Cadrul legislativ în țara noastră este reprezentat de următoarele norme
juridice:
 Legea 73 din 1969, privind regimul produselor și al substanțelor
stupefiante, publicată în Buletinul Oficial nr. 154/ 29 decembrie 1969;
Instrucțiunile Ministerului Sănătății nr. 103/1970 pentru executa-
rea prevederilor Legii nr. 73 din 1969 privind regimul produselor și al substanțelor
stupefiante publicate în Buletinul Oficial nr. 38 din 25 aprilie 1970;
 O.U.G. nr. 152/1999 privind produsele medicamentoase de uz uman
apărută în Monitorul Oficial nr. 508 din 20 octombrie 1999;
 Legea nr. 143 /2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de
droguri, publicată în Monitorul Oficial nr. 362/2000;
 Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 143/2000 aprobat prin
H.G. nr. 1359/20 decembrie 2000, publicat în Monitorul Oficial nr. 46 din 29 ianuarie 2001;
 Ordinul M.S.F. nr. 251/240/292 din 08 aprilie 2002 pentru apro-barea
listei cuprinzând produsele farmaceutice de uz uman și veterinar care conțin substanțe ce
intră sub incidența Legii nr. 143/2000;
 Ordinul M.S.F. nr. 848/709/217 din 12 septembrie 2003 privind
modificarea și completarea Ordinului M.S.F. nr. 251/240/292 din 2002 apărut în Monitorul
Oficial nr. 775 din 05 noiembrie 2003;
 Hotarare pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanței
de urgență a Guvernului nr. 121/2006 privind regimul juridic al precursorilor de droguri,
precum și pentru modificarea Hotărrii Guvernului nr. 1.489/2002 privind infiintarea Agentiei
Nationale Antidrog publicată în Mo nr. 269/2008.
În regulamentul de aplicare al Legii nr. 143/2000 sunt prevăzute măsurile
destinate anihilării sau reducerii consecințelor consumului de droguri, cura de dezintoxicare,
supravegherea medicală sau programul de substituție în ambulatoriu.
Cura de dezintoxicare se dispune în baza expertizei medico-legale, nu poate
dura mai mult de 30 de zile și se realizează în regim de spitalizare într-una din unitățile
medicale stasbilite de Ministerul Sănătății, sau după caz, de Ministerul de Interne ori de
Ministerul Justiției. Secțiile de dezintoxicare au un regim închis, vizitarea toxicomanilor
efectuându-se în condiții de strictă supraveghere și în prezența unui cadru desemnat în
acest scop. Pentru eliminarea riscului de procurare a drogurilor părăsirea secției de
dezintoxicare de către persoana internată se face numai prin externare. Există mai multe
metode de realizare a acestei cure:
 Oprirea bruscă a administrării drogului;
 Utilizarea unor metode non-substitutive simptomatice;

99
  Tratamentul de substituție prin înlocuirea drogului consumat de
toxicoman cu alte produse precum metadona, subutex;
 Psihoterapia.
Administrarea tartamentului de substituție se face sub stricta supraveghere a
personalului sanitar, numai după confirmarea diagnosticului de dependență, prin punerea în
evidență în sângele sau urina toxicomanului a drogurilor consumate de către acesta.
Supravegherea medicală se dipune ca și prima măsură numai în baza unei
expertize medico-legale. Ea cuprinde serviciile de evaluare și îngrijire medicală continuă,
servicile de consiliere psihologică și psihoterapie, serviciile de post-cură reabilitarea
psihosocială și măsurile destinate reducerii consecințelor consumului de droguri.
Programul de substituție în ambulatoriu reprezintă înlocuirea drogului consumat de
toxicomani cu metadona sau cu alte substanțe specifice pe o perioadă îndelungată, în
vederea reducerii consecințelor asociate consumului de droguri. Se realizează în unități
sanitare ale Ministerului Sănătății sub supravegherea unui medic psihiatru, dar numai după
punerea în evidență a stupefiantelor consumate de toxicoman.
Din punct de vedere al acțiunii farmacologice asupra sistemului nervos central,
drogurile pot fi împărțite astfel:
Depresive și narcotice;
Stimulante;
Euforizante.

B. SUBSTANȚE NARCOTICE ȘI DEPRESIVE

B.1. SUBSTANȚELE OPIACEE
B.1.1. TERMINOLOGIE. Substanțele opiacee sunt o clasă de compuși chimici care
sunt folosiți în practica medicală pentru combaterea durerii (analgezice). Cuvântul opiu își
are originea în limba greacă veche (opium = suc), fiind extras din semin-țele de mac (Papaver
Somniferum).
Termenul de opiacee desemnează drogurile derivate din opiu, incluzând morfina,
codeina precum și o clasă de substanțe semisintetice, care pleacă de la tebaină (un alt
alcaloid al sucului de mac).
Prin narcotice s-au înțeles inițial, inductoare ale somnului. Acest cuvânt își are
originea în limba greacă veche (narcos=stupoare). Astăzi, termenul de narcotice este asociat
cu analgezice opiacee puternice.
B.1.2. ISTORIC. Vechii sumerieni cunoșteau efectele psihice ale sucului de mac.
Primele consemnări asupra acestora au fost făcute de THEOPHRASTUS în secolul al III-lea
D.C. În Evul Mediu, arabii au folosit extractul de mac în tratamentul dizenteriei.
Opiul conține peste 20 de alcaloizi, dintre care, în ordinea extragerii lor, amintim:
1806 - Serturner izolează morfina (Morpheus în lb. greacă=Zeul Somnului);
1832 - Robiquet izolează codeina;
1848 - Merck izolează papaverina.
După 1950 au fost izolate și purificate analgezicele care nu dau dependență
(metadona, etc.).
Toate aceste substanțe chimice acționează pe receptori specifici (miu, kappa, delta,
etc.), cantonați în principal la nivelul sistemului nervos central, dar și la nivelul altor aparate
și sisteme, fapt ce explică gama vastă de efecte pe care le au aceste substanțe.
Prezintă un larg interes în practica medico-legală și clinică medicală, cu mari
implicații în sfera socială și juridică, datorită urmărilor.

100
 Calea de pătrundere poate fi digestivă, respiratorie și injectabilă (subcutanat sau
intramuscular), iar locul de acțiune este sistemul nervos central – centrii de percepere a
durerii. Mai sunt stimulate ideația, imaginația. Deprimă centrii respiratori.
Intoxicația poate fi acută, sau cronică. Cea cronică este acompaniată de cașexie,
infecții, procese alergice. În intoxicația acută la început apar agitație, euforie,
hiperexcitabilitate, aparentă stimulare a funcțiilor intelectuale, pentru ca ulterior să survină
amețeli, adimamie, greață, vărsături, prurit tegumentar (debut nazal la morfinomani).
La cadavru se constată aspecte lezionale de tip asfixic, urme de puncții venoase sau
subtegumentare, leziuni de tip infecțios. Moartea survine fie datorită supradozării, fie
datorită complicațiilor. Obișnuit toxicomanii se sinucid.
Toxicul se va căuta în intoxicațiile cronice în urină. Mai pot fi dozați unii metaboliți.

NARCOTICE DE ORIGINE NARCOTICE DE

NARCOTICE DE SINTEZĂ
NATURALĂ SEMISINTEZĂ
OPIUL HIDROXIMORFONA MERPERIDINA
MORFINA OXICODONA METADONA
CODEINA ETORFINA LAAM
TEBAINA HEROINA PROPOXYFEN
FENTANYL

TABEL Nr. Clasificarea din punct de vedere chimic a narcoticelor.

B.1. 3. NARCOTICE DE ORIGINE NATURALĂ.

B.1.3.1 OPIUL. Este cunoscut încă din antichitate, fiind un produs natural al unei
plante, numită Papaver somniferum. Păstăile (capsula) acestei plante, incizată, produce o
secreție lactescentă, care după evaporarea apei (a doua zi) se transformă într-o pastă
maronie, numită opiu “crud”. O altă metodă de obținere constă în extragerea din plantele
de mac, uscate, a alcaloizilor cu ajutorul unor substanțe chimice. Se obține un extract care
poate fi solid, lichid sau chiar o fină pulbere maronie.
În industria medicamentelor, opiul intră în componența unor antidiareice. Compușii
nitrogenați sunt de asemeni folosiți.
Obișnuit, opiul se fumează dar mai poate fi mestecat și înghițit. Volumul său mare
face ca acest drog să nu fie traficat pe scară largă, fiind consumat actualmente în
comunitățile asiatice de refugiați.
B.1.3.2. MORFINA. (nr. CAS 57-27-2). Administrarea morfinei produce efecte diverse,
dar cele analgezice sunt de elecție. Folosirea îndelulngată duce la apariția fenomenului de
toleranță, ca de altfel la toate opiaceele.
Se absoarbe rapid din tractul digestiv și este metabolizată la nivel hepatic prin
conjugare cu acid glucuronic, rezultând morfin-6-glucuronatul, un metabolit de 2 ori mai
activ decât morfina și care trece bariera hemato-encefalică. Timpul de înjumătățire al
morfinei este de 2-3 ore, iar al morfin-6-glucuronatul mai lung. Eliminarea se face pe cale
renală.
B.1.3.3. CODEINA sau metilmorfina (nr. CAS 76-57-3). Se administrează pe cale
orală. După absorbție, circa 10% este demetilată, rezultând morfina. Timpul de înjumătățire
este de 2-4 ore. Generează efecte în principal analgezice și respiratorii.
B.1.3.4. TEBAINA. Este un component aflat într-o proporție mică în opiu. Produce

101
efecte mai de grabă stimulante decât depresive. Nu est folosită în scopuri medicale, dar
chimic poate fi folosită ca precursor în sinteza unor compuși cum ar fi: codeina, naloxona,
etorfina.
B.1.2.NARCOTICE DE SEMISINTEZĂ. În această categorie intră substanțe care, prin
procedee chimice, modifică structura alcaloizilor conținuți în opium.
B.1.2.1. HEROINA sau diacetilmorfina este de departe cel mai cunoscut compus. Se
obține prin tratarea morfinei cu anhidridă acetică. Se prezintă în stare pură ca o pudră albă
cu gust amărui. “Pe stradă” heroina se găsește amestecată cu diverse substanțe, de tipul:
lapte praf, zahăr, chinină, cafeină, glucoză, diazepam etc., care-i “taie” efectul și sunt
cunoscuți ca “îndulcitori”.
De la jumătatea anilor ^80, pe piață a pătruns, având ca punct de plecare
laboratoarele clandestine din Mexic, o formă mai ieftină și mai puternică de heroină,
cunoscută sub numele de “black tar”. Această nouă formă este responsabilă în mare parte
de supradozările care ajung în secțiile de urgență.
Calea de pătrundere este venoasă (în soluție amestecată cu diverse lichide, chiar
alcool), intradermică, prizare pe nas sau chiar mestecată și înghițită.
După absorbție este relativ rapid hidrolizată în 6-monoacetilmorfină (6-MAM). În
sânge dispare după aproximativ 60-90 minute. Se elimină prin urină. Tot în urină mai pot fi
identificați metaboliții, sau unele substanțe cu care, adesea heroina este amestecată.
Efectele apar după un interval de timp variabil (funcție de calea de administrare –
aproape instantaneu când este vorba de calea venoasă) și constau într-o senzație plăcută de
eliberare totală de teamă și stress, euforie, acompaniată de: senzație de vomă, uscăciunea
gurii. Ulterior apare senzația de panică, scăderea frecvenței pulsului și a celei respiratorii.
La injectări repetate, senzația de vomă dispare din cauza fenomenului de toleranță
care se instalează rapid. La fel dependența.
Fenomenele de sevraj apar la circa 8 – 12 ore de la ultima priză și constau în:
transpirații, lăcrimări abundente, tremurături ale extremităților acompaniate de senzația de
răceală a acestora, diaree, senzație de greață, dureri abdominale și crampe ale musculaturii
membrelor.
Intoxicația acută cu heroină este cel mai adesea consecința unui supradozaj (la
persoanele dependente), iatrogenă (mai rar). Se poate întâlni și în tentativele de suicid.
Persoanele care au luat o supradoză sunt inițial stuporoase, apoi intră în comă. Ritmul
respirator este scăzut, se instalează cianoza. Pupilele sunt simetrice, punctiforme. Dacă
hipoxia este severă, ele pot fi dilatate. Temperatura corporală scade, pielea devine rece,
umedă. Musculatura devine flască, falca relaxată, limba poate cădea și bloca căile
respiratorii superioare.
Pe termen lung, la consumatori apar afecțiuni hepato-renale, infecții
pulmonare, indurări și chiar tromboze ale venelor injectate .
Diagnosticul trebuie avut în vedere la o persoană care prezintă triada:
 scăderea frecvenței respiratorii;
 pupile miotice, comă (la doze mari);
 urme de injecții la locurile de elecție inițial, ulterior chiar la
nivelul venelor de la picioare.

B.1.3. NARCOTICE DE SINTEZĂ. Sunt produse în întregime de industria chimică,

spre deosebire de celelalte narcotice care au originea în opiu sau derivații acestuia.
B.1.3.1. Meperidina a fost primul narcotic de sinteză. Toleranța și dependența apar la

102
folosirea îndelungată. Supra dozarea determină convulsii. Este un drog extrem de
neurotoxic, folosirea sa pe termen lung determinând o simptomatologie similară cu cea a
bolii Parkinson (tremurături ale extremităților). Un analog al meperidinei a fost creat într-un
laborator clandestin, în anii 1982, fiind cuncoscut sub denumirea de MPPP (1-metil-4-fenil-
4-propionoxipiperidină).
B.1.3.2. Metadona produce cea mai mare parte din efectele heroinei sau morfinei.
Actualmente este folosită în tratamentul de detoxifiere. Are o durată de acțiune de circa 24
ore, de aceea poate fi administrată o singură priză pe zi. Toleranța și dependența se
dezvoltă mai lent ca în cazul heroinei, iar sindromul de sevraj este mai puțin zgomotos.
B.1.3.3. LAAM sau L-acetil-metadol este înrudit chimic cu metadona, având o durată
de acțiune mai mare ca aceasta, cuprinsă între 48 și 72 de ore, fapt ce-l face să fie folosit în
curele de detoxifiere.
B.1.3.4. Propoxifen-ul și fentanyl-ul sunt tot narcotice de sinteză primul având un
efect analgezic slab. Fentanyl-ul este mai puternic, derivații săi (alfa-metil fentanyl și 3-
metil-fentanyl) fiind folosiți pentru a îmbunătăți calitățile heroinei sau cocainei.
C. SUBSTANȚE DEPRESIVE, SEDATIV – HIPNOTICE, TRANCHILIZANTE
Substanțele care încetinesc funcțiile mentale sau fizice sunt cunoscute sub
denumirea de depresive ale sistemului nervos central. Deoarece aceste substanțe produc o
stare de calm, de înlăturare a sentimentului de tensiune nervoasă, a anxietății, ele au și un
efect sedativ.
La doze mari, sedativele induc o stare de somn asemănătoare celui natural.
Medicamentele care au efect inductor al somnului sunt numite hipnotice5. Asocierea
termenilor de sedativ și hipnotic redă cel mai elocvent efectele majore ale acestei clase de
substanțe. alte efecte sunt cele anticonvulsivante.
C.1. BARBITURICELE. Reprezintă o clasă largă de compuși chimici, având ca formă
de prezentare capsula sau tableta și doar foarte puține sunt în formă injectabilă. Dozele mici
calmează, producând o stare de relaxare musculară, de eliminare a tensiunii nervoase și
anxietății. La doze mai mari se instalează o senzație de toropelă, iar ulterior somnul.
Singure sau în asociație cu alte medicamente sau alcool, barbituricele sunt printre
cele mai utilizate în actul suicidal, mai ales de către femei.

BARBITURICE CU BARBITURICE CU DURATĂ BARBITURICE CU

DURATĂ ULTRA- SCURTĂ - MEDIE DE DURATĂ LUNGĂ DE
SCURTĂ DE ACȚIUNE ACȚIUNE ACȚIUNE
Tiopental (Pentotal) Amobarbital Fenobarbital
Hexobarbital Secobarbital Mefobarbital
Tiamyl Pentobarbital Veronal

Tabel Nr. Clasificarea barbituricelor după durata lor de acțiune.

Dependența se instalează rapid. La fel toleranța, fapt ce determină creșterea

dozei zilnice. Moartea survine prin depresia puternică a centrilor respiratori bulbari, iar în

5
Acest efect hipnotic nu are nimic comun cu starea artificial indusă de sugestibilitate, cunoscută sub numele
de hipnoză.

103
caz de comă prelungită se datorează colapsului vascular. Necroptic, se constată un sindrom
asfixic.
Examenul toxicologic se va efectua pe corpurile delicte găsite la fața locului,
sânge prelevat de la cadavru și conținut gastric.
C.2. SEDATIV – HIPNOTICE NEBARBITURICE. Din această categorie cei mai
cunoscuți reprezentanți sunt cloral-hidratul și benzodiazepinele.
CLORAL-HIDRATUL a fost sintetizat prima dată în 1862. Nu are efecte
adverse la doze terapeutice fapt ce l-a făcut să folosit ca un sedativ de zi, în special în
pediatrie. Somnul se instalează în mod obișnuit în circa 5 ore.
Amestecat cu alcoolul (“knock-out drops”) efectul apare rapid și este de
durată, adesea letal. Dependența apare rapid iar studii recente arată că are un potențial
cancerigen.
BENZODIAZEPINELE. Sunt de asemeni inductoare ale somnului, dar au și o
acțiune anxiolitică și anorexigenă6. Administrarea îndelungată are ca efecte adverse apariția
depresiei, halucinațiilor, ideilor suicidare.
Diazepamul este reprezentatul cel mai cunoscut al acestei clase, fiind o
benzodiazepină cu durata efectului lungă. Actualmente, alprazolamul (comercializat sub
denumirea de Xanax) tinde să limiteze aria de acțiune a diazepamului, dar are un efect de
durată mai scurtă.
C.3. TRANCHILIZANTELE. Din punct de vedere al acțiunii lor pot fi minore
(ex.: meprobamatul) sau majore (clorpromazima). Cele minore sunt medicamente care
înlătură anxietatea, iar cele majore sunt folosite în tratamentul psihozelor, în asociere cu
alte medicamente care le micșorează efectele adverse.
D. SUBSTANȚE STIMULANTE
Sunt substanțe chimice care prin efectele lor cresc starea de atenție, alertă,
activitatea psihică, îmbunătățind funcțiile psihomotorii.
Din această categorie fac parte:
D.1. Cocaina;
D.2. Amfetaminele.
Tot ca substanțe stimulante folosite în societatea contemporană pot fi
considerate și tutunul (nicotina), cafeaua (cofeina) precum și băuturile energizante pe bază
de cola. Folosirea lor îndelungată duce la dependență, dar nu produce alterări majore ale
funcțiilor psihice sau disfuncții ale vieții de familie (excepție poate face fumatul pe termen
lung).
D.2. COCAINA. Se obține cu ajutorul solvenților eterici din pasta frunzelor
plantei de coca (Erythroxylon coca) sub formă de cristale fără miros, albe sau o pudră
cristalină și este cel mai puternic stimulant al sistemului nervos central de origine naturală.
Popularitatea sa este în legătură directă cu apariția aproape imediată a
efectelor stimulative ale sistemului nervos central precum și cu așa zisa lipsă a efectelor
nedorite. Actualmente este considerat un drog de lux. Calea de administrare poate fi
tradițională ( mestecatul - în Peru; prizatul prin fosele nazale a pulberii aranjate în linii
subțiri) dar au apărut și metode noi (injectarea sau fumatul derivaților de cocaină).
Intravenos, cocaina poate fi administrată singură în soluții ori combinații cu alte euforiate,
produce o senzație extrem de puternică, asemuită cu un fulger al creierului, chiar al
întregului organism.

6
Anorexie = lipsa poftei de mâncare.

104
 Mai poate fi asociată cu droguri depresive (heroina), amestecul purtând
numele de speed-ball.
După 1985 în Statele Unite, apare pe piața drogurilor carck7 cocaina obținută
printr-un procedeu chimic mai sigur, prin extracție cu solvenți amoniacali.
Efectele cocainei depind, ca și în cazul altor substanțe psihotrope de doză,
puritatea substanței, calea de administrare personalitatea și pregătirea psihointelectuală a
consumatorului.
Inițial apare o senzație de euforie, bună dispoziție, creșterea încrederii în sine,
dispariția oboselii, creșterea sociabilității, logoree. Pupilele sunt dilatate, crește frecvența
cardiacă și tensiunea arterială. Aceste senzații pot fi potențate prin folosirea unor jocuri de
lumini.
Folosirea îndelungată induce o stare de neliniște, iritabilitate, insomnii chiar
halucinații tactile (furnici, șerpi ce merg pe sub piele), vizuale, auditive, de gust sau miros
(psihoza cocainomanului). Apetitul este diminuat, putând apare malnutriția. Mai pot apare
tulburări de dinamică sexuală chiar infertilitate la bărbați. Creșterea senzațiilor de
furnicătură poate determina subiecții să-și provoace leziuni de grataj sau chiar tăieturi
pentru îndepărtarea “insectelor”.
Pe termen lung mai sunt citate în literatura medicală tulburări cantonate la
nivelul aparatului respirator, de tipul rinoreei, chiar perforații la nivelul sptului internarinar
(la cei care prizează).
La femeile gravide, consumul cocainei afectează produsul de concepție.
D.1. AMFETAMINELE. Au fost sintetizate prima dată în 1887 în Germania,
fiind folosite inițial în tratamentul narcolepsiei8 și al sindroamelor hiperkinetice la copii.
Administrarea lor produce efecte asemănătoare cocainei.
În această clasă intră următoarele substanțe:
 Levoamfetanine (benzidrina);
 Dextroamfetamine (dexedrina);
 Metamfetamine (“met” sau “speed” );
 Dextrometamfetamine (“ice”).
Calea de administrare este în general digestivă, dar ele pot fi și prizate sau
injectate în soluție apoasă intravenos. Recent, a apărut o formă ce poate fi fumată și care
este cunoscută, printre consumatori, sub numele de “ice”.
Efectele amfetaminelor sunt similare cocainei.
La doze terapeutice (5 până la 10 miligrame) amfetaminele induc o stare de
trezire, alertă, încredere în sine, reduc senzația de oboseală, scad apetitul cresc puterea de
concentrare. Induc o creștere a dorinței și puterii de a lucru. Cresc activitatea motorie,
frecvența cardiacă și respiratorie, tensiunea arterială și temperatura corpului.
În general amfetaminele sunt luate de cei care vor să-și depășească condiția
fiziologică (personalul care vrea să-și mențină un tonus ridicat în timpul schimbului de
noapte, studenții în sesiune, șoferi de camioane care au de parcurs distanțe lungi și nu vor să
doarmă, atleți)9. Dozele crescute intensifică aceste efecte.
Folosirea îndelungată determină halucinații, afecțiuni cutanate, ulcere
(datorate cerențelor vitaminice). Poate apare scăderea în greutate și depresiile.

7
Numele de crack provine de la sunetele care apar la fumarea acestei cocaine procesate.
8
Narcolepsia este o afecțiune neurologică caracterizată prin episoade sau atacuri de somn, induse de stări
emoționale.
9
Una dintre persoanele sec.XX-lea care a abuzat de amfetamine a fost Adolf Hitler.

105
 Ca și în cazul cocainei poate apărea o psihoză toxică, caracterizată prin
sentimentul de persecuție, halucinații, o senzație de dezamăgire profundă. Apare un
comportament impulsiv, violent.
Fenomenul dependenței se dezvoltă rapid. La fel toleranța pentru efectele
euforice și anorexice, fapt ce impune creșterea dozei, astfel încât se poate ajunge și la 1000
miligrame la 2 – 3 ore.
E. DROGURI PSIHEDELICE
Sunt substanțe naturale sau de sinteză care în funcție de doză, determină
alterări ale percepției, emoțiilor, stării de conștiență și imaginii de sine 10. Reprezentanții
majori ai acestei categorii de droguri sunt:
 Mescalina
 Fenciclidina și
 Dietilamida acidului lisergic.
În ultimii ani, industria chimică a reușit sinteza unor substanțe psihedelice
care se găsesc pe stradă sub diferite denumiri.
De-a lungul anilor au fost folosite multiple denumiri pentru această categorie
de substanțe:halucinogene (inductoare de halucinații), psihomimetice (substanțe ce
mimează psihozele), psihodisleptice (afectează gândirea, rupând-o), psiholitice (dizolvă
psihicul). Fiecare dintre acești termeni, se bazează însă pe o singură acțiune farmacologică
asubstanței, fapt ce limitează întreaga gamă de efecte asupra psihicului uman.
Un termen mai apropiat de realitatea efectelor psihice pare a fi cel de droguri
psihedelice11.
Mescalina este principalul alcaloid al mugurelui cactusului peyote
(Lophophora williamsii), ce crește în America de Nord.
Calea de administrare este digestivă. Nu dă dependență fizică, iar cea psihică
este rară. La doze de circa 200 – 500 mg (echivalentul a aproximativ 20 de muguri), apar
creșterea ritmului cardiac, a presiunii sanguine, midriază, o încetinire a reflexelor și o slabă
coordonare a lor. Mai apar senzații de vomă, dureri de stomac. Efectele psihedelice constau
în sentimentul de imponderabilitate, percepția caleidoscopică a culorilor, depersonalizare și
durează circa 6 – 10 ore.
Forma sintetică se găsește pe piața neagră sub formă de capsule, tablete ori
lichid. Are aceleași efecte ca și produsul natural.
Fenciclidina (cunoscută și sub denumirea de PCP) a fost folosită inițial ca un
anestezic, fiind scoasă astăzi din practica medicală datorită efectelor sale complexe.
Efectele, depind de doză și calea de administrare, pot fi stimulante, depresive, psihedelice,
halucinogene, analgezice, anestezice. Efectul anestezic este disociativ. Această plajă largă
de efecte a determinat ca drogul să fie vândut pe piață sub denumiri diferite.
Drogul poate fi administrat oral, injectat intravenos sau fumat fie în țigări, fie
în amestec cu frunze ale unor plante cu efecte psihedelice.
Amida acidului lisergic (L.S.D.)12 este de fapt un derivat de ergot, substanță
care se găsește într-o ciupercă ce parazitează semințele de secară. Actualmente se obține
numai prin sinteză chimică. Este cel mai puternic drog psihedelic, doza la care se obțin

10
Astfel de alterări ale stării de conștiență se obțin în timpul somnului (visele) sau pe parcursul exaltărilor
religioase.
11
Termenul de psihedelic, desemnează starea minții de a percepe mai mult decât ne poate ea spune și de a
experimenta mai mult decât poate fi explicat.
12
Termenul derivă de la abrevierea din limba germană a dietilamidei acidului lysergic.

106
efecte fiind de circa 50 – 150 micrograme (mcg). Pe stradă se găsește ocazional sub formă
pură, adesea fiind impurificat cu stricnină, alte droguri psihedelice, stimulante ale sistemului
nervos central, chiar metamfetamine.
Calea de administrare este obișnuit orală. O mică parte din consumatori
apelează la injecții, iar un procent și mai mic preferă să amestece drogul cu tutun și să-l
fumeze, caz în care efectul nu este satisfăcător.
Într-o primă fază subiectul simte o eliberare a tensiunii interioare. Această
stare este însoțită de crize de râs sau plâns, euforie, stare de bine, lipsa oboselii.
Faza a doua apare la circa 30 – 90 minute de la ingestie. Se caracterizează prin
distorsiuni ale percepției, iluzii vizuale, halucinații. Este acompaniată de creșterea ritmului
cardiac, a tensiunii arteriale, pierderea apetitului. La femeile gravide pote apare contracții
uterine.
Faza a treia apare la circa 2 – 4 ore de la administrarea drogului. Se
caracterizează piederea sensului de curgere a timpului (nu mai există trecut, prezent, viitor
toate fiind fuzate, iar subiectul le parcurge foarte încet). Ego-ul este dezintegrat, spiritul
fiind separat de trup. Subiectul crede că are puteri magice și un control absolut asupra vieții
sale. Este momentul în care pot apare diferite accidente, chiar moartea. La 4 – 6 ore de la
ingestie, simptomatologia se diminează progresiv, subiectul trecând treptat la starea
normală de conștiență.
Efectele sunt cunoscute sub denumirea de “excursie acidă” sau simplu
“excursie”. Sunt imprevizibile și depind de înprejurările în care drogul este consumat, de
starea psihică a subiectului. Efectele adverse ale consumului de LSD sunt sintetizate de
termenul “excursie rea” . Se caracterizează printr-o stare acută de panică, halucinații
psihotice, delir de persecuție.
Alte droguri psihedelice. În această categorie pot fi incluse următoarele
substanțe:
 MDA sau 3,4 – metilendioxiamfetamina se găsește sub
forma unei pulberi albe. Se administrează oral (în capsule), dar poate fi prizată și chiar
injectată. Efectele (constau într-o senzație de pace, euforie, liniște emoțională, stare
onirică) apar la 1 oră de la ingestia prizei și durează circa 8 ore.
 MDMA sau metilendioxiamfetamina (“Ecstasy”, “Adam”,
“Big E” sau “X-TC”) combină efectele halucinogene ale mescalinei cu cele stimulante ale
amfetaminelor. A fost sintetizat prima dată în 1914, dar a căpătat o popularitate crescută de
abia în anii ’70, în campusurile universitare americane. Pe piață se găsește obișnuit sub
formă de tablete, majoritatea consumatorilor preferând ingestia. O mică parte din
consumatori preferă să-l inhaleze și foarte puțini și-l administrează injectabil. Efectele sunt
în general de relaxare, scăderea tensiunii nervoase. Favorizează creșterea comunicării
interpersonale. Determină intensificarea plăcerilor senzuale, în special prin simțul tactil.
Efectele similare amfetaminelor sunt în general de stimulare a tuturor funcțiilor, dar mai pot
apare senzație de gât uscat, midriază.
 DOM este un derivat sintetic atât al mescalinei cât și al
amfetaminelor, fiind introdus pe piața drogurilor în anii ’67 sub denumirea de STP13. Calea
de administrare este orală. La doze mici induce efecte similare amfetaminelor pentru ca la
doze mărite să apară efecte similare LSD-ului. Rata sa de metabolizare este foarte scăzută

13
A fost numit astfel după o marcă de uleiuri de motor (Scientifically Treated Petroleum), acronim interpretat
actualmente ca:”Serenity, Tranquility, Peace”.

107
fapt ce determină o prezență mai îndelungată a drogului în organism (12 până la 14 ore).
Folosirea îndelungată determină apariția tremurăturilor la nivelul extremităților chiar
convulsii.
F. CANABIS
Canabisul (cannabis sativa, cannabis indica) este o plantă a regiunilor cu climă
temperată și tropicală. Poate fi cultivată sau crește spontan, din semințe în urma ciclul de
vegetație ce durează un an.
Din canabis se obțin:
 Marihuana: se obține din frunzele, florile, micile rămurele,
semnițele, toate uscate și ulterior zdrobite ale canabisului;
 Hașiș este secreția rășinoasă a florilor de canabis care după
ce este uscată este comprimată în diferite forme. Este în general mai tare decât marihuana,
conținând până la 20% THC. Este forma majoră de consum a canabisului în Orientul Mijlociu
și în Africa de Nord. În Orientul Îndepărtat, este cunoscut sub numele de charas.
 Sinsemila: o varietate mai puternică de marihuana,
obținută din florile nepolenizate ale canabisului. Este specifică Californiei.
 Uleiul de hașiș. Se obține prin extrageri repetate cu ajutorul
unor solvenți de tipul cloroformului, eterului din hașiș. Se obține un lichid vâscos, negricios,
cu un concentrat de până la 60% THC.
În mod obișnuit produsele de canabis sunt fumate14 în pipe sau amestecate cu tutun
în țigări. Mai pot fi luate per os, singure sau ca ingrediente în prepararea hranei. Marihuana
se poate consuma ca atare sau în amestec cu alte droguri.
Principalul constituent psihoactiv al canabisului și derivaților săi sunt canabinoizii cu
reprezentantul lor major Δ – 9 – tetrahidrocanabinol (THC).
Durata efectelor depinde de cantitatea administrată și constau în: relaxare, bună
dispoziție, euforie, logoree, râs. Percepția este inițial intensificată, pentru ca ulterior să
apară halucinațiile, dacă doza este crescută. Simptomele apar la circa 30 minute de la luarea
dozei și dispar după 2 până la 4 ore. Funcție de personalitatea subiectului, starea sa psihică
efectele pot fi potențate sau din contră, să apară efecte nedorite, negative, de tipul atacului
de panică, nervozității sau altor stări neplăcute.
La consumatorii cronici apare diminuarea atenției și concentrării,
incapacitatea de a exercita deprinderi mecanice (ex.: condusul autovehiculelor), scăderea
libido-ului. Asociat cu alcoolul poate determina amețeală și senzație de vomă.
Metaboliții THC se elimină prin urină și fac astfel posibilă dozarea lor prin gaz
cromatografie combinată cu spectrometria de masă. După fumarea unei țigări, pozitivarea
se face la 2 – 3 ore, atingându-se o concentrație maximă la circa 5 – 6 ore. Un fumător de
până la 4 țigări pe săptămână are testele pozitivate pentru o perioadă de 5 până la 7 zile, un
fumător zilnic până la 10 – 15 zile, pentru ca un consumator cronic, înrăit să fie pozitiv timp
de 1 – 2 luni.

EXPERTIZA MEDICO- LEGALĂ PSIHIATRICĂ

A.CADRUL JURIDIC ȘI ORGANIZATORIC

Este cunoscut că activitatea de probațiune constituie componenta cea mai
importantă din cadrul desfășurării activității organelor de justiție. Între mijloacele de

14
Fumul țigărilor cu marihuana conține benzpiren în concentrații mult mai mari decât cel de tutun.

108
probațiune, expertiza deține primul loc, în scopul obiectivării materiale a unor fapte din cele
mai diferite domenii, prin date și metode științifice, în baza căreia se efectuează. În ceea ce
privește legislația actuală din România, aceasta consideră expertiza ca mijloc de probă, de
sine stătător, cu individualitate distinctă și care este solicitată de organele de justiție în acele
cauze în care, pentru lămurirea exactă a împrejurărilor de fapt, se cer cunoștințe deosebite
din domeniile științei, tehnicii sau artei.
Principalele prevederi legislative care reglementează materia expertizei, se află în
Codul de procedură penală (art.116-127), precum și în Codul de procedură civilă (art.201-
214).
În ceea ce privește expertiza medico-legală psihiatrică, aceasta este o lucrare
interdisciplinară, de sinteză, în care medicul legist are rolul de a armoniza noțiunile pur
medicale cu cele juridice.
Articolul 48 din actualul Cod Penal, precizează că:"Nu constitue infracțiune fapta
prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, fie din cauza
alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile
sale, ori nu putea fi stăpân pe ele."
Această prevedere își are originea încă din antichitate, în dreptul roman. În secolul I
Î.C., în Lex Cornelia, edictată în timpul Consulatului lui Sulla, se definea noțiunea de
iresponsabilitate din cauză de boală, această lege având și unele prevederi referitoare la
atenuarea sau chiar inexistența responsabilității în caz de tulburare a facultăților mintale
(furiosus ipso furore satis punitur). Facem precizarea că "incapacitatea psihică a unei
persoane, poate fi congenitală sau survenită, permanentă, dar și trecătoare."- Vasiliu Th.,
1972.
Potrivit prevederilor art. 117, Cod Procedură Penală, expertiza medico-legală
psihiatrică este obligatorie, numai dacă făptuitorul a comis un omor deosebit de grav.
Dacă oraganul de cercetare și urmărire penală nu este mulțumit de expertiză, poate
dispune un supliment de expertiză (art.124 C.P.P.), sau chiar o nouă expertiză medico-legală
(art 125 C.P.P.).
Expertiza medico-legală psihiatrică nu se confundă cu procesul pur medical de
stabilire a unui diagnostic psihiatric, ci reprezintă o lucrare interdisciplinară, argumentată
științific, care oferă justiției o interpretare dinamică, cauzală a unui anumit comportament.

B. Metodologia expertizei medico-legale psihiatrice.

Conform noilor reglementări, cuprinse în Ordonanța Nr. 1/2000 (devenită Legea
459/2001) aprobată prin Hotărârea Guvernului României Nr. 774 din 2000 și Normele
procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale,
expertiza medico-legală psihiatrică se face numai prin examinarea nemijlocită a persoanei
(sau pe acte, în caz că obiectivele expertizei vizează o persoană decedată), în cadrul unei
comisii alcătuite dintr-un medic primar legist, care este președintele comisiei, și 2 medici
psihiatri. Aceste comisii nu se pot organiza la nivelul cabinetelor medico-legale.
Aceste expertize se efectuează la sediul instituțiilor medico-legale, dar pot fi
efectuate și în cadrul secțiilor de psihiatrie ale spitalelor (bolnavi psihici cronici, bolnavi
netransportabili, pacienți internați în spitalele penitenciare).
Trebuie subliniat că expertiza se efectuează numai pentru o anumită faptă sau
circumstanță, având ca obiective principale stabilirea capacității psihice la momentul
comiterii unei fapte, prevăzute de legea penală sau al exercitării unui drept, a capacității
psihice la momentul examinării și aprecieri asupra periculozității sociale și necesității

109
instituirilor măsurilor de siguranță cu caracter medical.
În vederea efectuării expertizei psihiatrice, se vor pune la dispoziția comisiei toate
documentele din dosar, necesare pentru aceasta. În cazul în care expertiza privește un
minor, dosarul va cuprinde și ancheta socială, precum și date privind performanța școlară.
Se întocmește raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, ale cărui obiective
sunt:
- determinarea sănătății psihice a unei persoane: prezintă conexiuni cu dreptul
penal (stabilirea discernământului unei persoane care a comis acte antisociale),
dar și cu dreptul civil (punerea sub interdicție sau desființarea acestei măsuri).
- caracterizarea complexă a personalității individului, în vederea deducției asupra
unui potențial antisocial, sau de decompensare.
- stabilirea legăturii de cauzalitate între trăsăturile acestei personalități și
elementele constitutive ale actului infracțional.
Articolul 123 C.P.P. precizează părțile componente ale raportului de expertiză
medico-legală, data și locul unde a fost efectuată, obiectul expertizei și întrebările la care
expertul va răspunde, descrierea în amănunt a operațiilor de efctuare a expertizei,
concluziile la care s-a ajuns. Și raportul de expertiză medico-legală psihiatrică se supune
acestor reguli de întocmire și redactare, cu unele particularități: se vor consemna detailat
antecedentele (penale, personale, personale patologice), examenul psihiatric, eventualele
examene complementare, funcție de specificul cazului, dar obligatoriu examenul psihologic.
Discernământul. În majoritatea covârșitoare a cazurilor, expertiza medico-legală
psihiatrică are ca obiectiv principal stabilirea discernământului unei persoane x, la un
moment anterior, Tx.
Până în prezent, criteriul gradului de discernământ ca expresie a nivelului de
conștiință s-a dovedit destul de sugestiv și operant. Rezultat al sintezei dintre personalitate
și conștiință, sinteză ce are loc la momentul îndeplinirii unei acțiuni, discernământul
reprezintă capacitatea și calitatea unui individ de a delibera asupra acelei acțiuni, precum și
asupra consecințelor ei și de a-și organiza astfel motivat activitatea, în vederea îndeplinirii
acesteia. Discernământul este consecința celor două funcții de sinteză ale psihicului,
personalitatea și conștiința, integritatea sa presupunând prezența nealterată a funcțiilor
cognitiv conative precum și a conștiinței etico-morale.
Practica medico-legală arată că este de preferat a se folosi sintagma “capa-citate
psihică ”, care este mai elocventă și mai cuprinzătoare, mai ales în cazurile legate de
caracterizarea unor personalități în formare.
În cauzele penale, expertiza se referă la capacitatea psihică de discernământ,
aprecierea acestuia făcându-se nuanțat (păstrat, scăzut, mult scăzut, abolit).
Discernământul nu se exprimă în procente, iar abolirea sa reprezintă criteriul medical de
apreciere a absenței responsabilității. Celelalte etichetări ale discernământului reprezintă
criterii medicale de apreciere a existenței responsabilității penale, nuanțele psihopatologice
având rolul de a oferi argumente dinamice, științifice necesare gradării pedepsei.
În cauzele civile ne referim doar la capacitatea psihică, de asemeni nuanțată, dar
numai în raport strict cu cauza. În situațiile în care totuși sub aspectul strict al criteriologiei
psihopatologice, apreciem capacitatea psihică diminuată, sau absentă, precizăm
obligativitatea menționării capacității psihice de exercițiu ca fiind păstrată (în cazul
capacității psihice păstrate) sau absentă (în cazul capacității psihice diminuate sau absente).
În funcție de celelalte cauze civile posibile medicina legală folosește doar noțiunea
de capacitate psihică a unei persoane de a realiza dezideratul impus de obiectiv. O

110
particularitate a capacității psihice, se referă la expertizarea persoanelor care doresc să-și
schimbe sexul.
În sensul Legii 487/2002, publicată în Monitorul Oficial Nr. 589/08 august 2002, se
definesc (în art. 5) următorii termeni:
prin persoană cu tulburări psihice se înțelege persoana bolnavă psihic, persoana cu
dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltată ori dependentă de alcool sau de droguri,
precum și persoana care manifestă alte dereglări ce pot fi clasificate, conform normelor în
vigoare din practica medicală, ca fiind tulburări psihice.
prin persoană cu tulburări psihice grave se înțelege persoana cu tulburări psihice care
nu este în stare să înțeleagă semnificația și consecințele comportamentului său, astfel încât
necesită ajutor psihiatric imediat.;

C. Sindroame psihiatrice.
Descrierea izolate a sindroamelor psihiatrice după funcțiunile psihice cognitive,
afective și conative este pur didactică.
1. Sindroamele nevrotice. Suferința nevrotică exprimă conflictualitatea
intrapsihică a persoanei ca urmare a dificultății de a rezolva problema cheie a existenței
individuale: identificare cu sine însuși, acea căutare permanentă de a realiza idealul eu-lui
nostru. Eșecul acestei identificări ce duce la conflictul cu sine însuși este exprimat prin
suferința nevrotică.
Suferința nevrotică apare pe terenul predispozant al unui dezechilibru instinctivo-
afectiv ce manifestă conflictul inconștient prin anxietate, introversiune, scrupulozitate,
exaltare imaginativă și pasională. Mai pot apărea idei prevalente, chiar obsesive. Suferința
nevrotică poate fi acompaniată și de manifestări viscerale.
În stările nevrotice infracțiunile pot fi explicate prin mecanisme psihopatologice
asupra cărora ne informează psihanaliza, constând în autopunițiune, compensare la o
frustrare, imposibilitatea de a suporta abandonul într-o relație interpersonală, trecere la act
într-o obsesie. Nevroticii răspund penal.
2. Sindroame psihopatoide. se caracterizează prin incapacitatea subiectului de
a se adapta regulilor, legilor și constrângerilor, prin instabilitate profesională, sentimentală
și socială ceea ce duce la conduite deviante sociale sau medico-legale precum și prin
insensibilitate la amenințările și represiunile sociale, repetând mereu aceleași erori fără a
putea să tragă vreun folos din aceste experiențe și nici să anticipeze consecințele actelor
sale. El duce ceea ce se numește o existență marginală.
La baza mecanismului infracțional se descifrează trăsăturile personalității acestora:
amoralitate, asociabilitate, lipsa unei învățături din experiența acțiunilor, prevalarea
satisfacerilor pulsionale și a scăderii marcate a autocontrolului.
La toxicomani se pot incrimina fenomenele de sevraj, de necesitate și de diminuare
totală a simțului etic ce pot explica diversele infracțiuni din toxicomaniile lumii
contemporane.
3. Sindroamele psihotice. Se caracterizează prin modificarea funda-mentală a
raportului individului cu realitatea. Această alienare este definită prin acele credințe de
nezdruncinat ale ideilor delirante ce alcătuiesc pentru bolnav un fel de adevăr și de ideal și
care ajung în dezacord flagrant cu realitatea și cu ideile generale comune celorlalți. Ideile
delirante nu trebuiesc confundate cu experiențele delirante și halucinatoare. Delirul poate
alcătui un sistem, o concepție fantastică sau un amalgam indescifrabil asupra vieții și lumii,
în centrul cărora se află bolnavul, creatorul acestei existențe delirante. Temele majore ale

111
delirului sunt: delirul de persecuție, delirul expansiv (ideei de grandoare și megalomanie),
delirul melancolic (cu ideei de negație a lumii, ideei de cataclism cosmic, ideei de
nedemnitate morală și de culpabilitate, ideei ipohondriace și de frustrație).
În logica patologică a delirului melancolic (ideii de autoacuzație, de eliberare prin
moarte) se poate afla motivația sinuciderii, a pruncuciderii, a omorului altruist. Motivația
delirantă este netă în paranoia, unde infracțiunea (cel mai adesea crimă), este pregătită cu
atenție și metodic, sub forma răzbunării față de persoane din jur, care sunt persecutorii săi.
În schizofrenie, urmare a unei dezinhibiții agresive și delirante accentuate, se pot comite
acte de violență de cele mai multe ori cu un grad ridicat de cruzime.
4. Sindroamele de destructuralizare a intelectului (demența) și de nedez-
voltare a personalității (oligofreniile).
În demență asistăm la dezintegrarea ființei raționale ce are drept urmare anularea
personalității. Demența poate fi primară (organică) generată de o atrofie cerebrală de
etiologie diferită, sau secundară unei evoluții îndelungate a unei boli mintale. Clinic se
constată o scădere a eficienței intelectuale, o deteriorare mai mult sau mai puțin profundă,
o prăbușire a achizițiilor intelectuale. Pierderea autocriticii și inconștiența bolii, scăderea
până la abolire a judecății, a conduitelor sociale, a valorilor etice și logice conduc la o
pauperizare progresivă la o adevărată infantilizare, exprimată plastic de vorbirea curentă “a
dat în mintea copiilor”. La acestea, adesea se asociază și o lipsă a controlului sfincterian.
Sindromul nedezvoltării (ageneziei) personalității se caracterizează printr-o oprire în
dezvoltarea intelectuală, care interesează personalitatea în totalitate. Gradele oligofreniei
sunt următoarele:
- debilitatea mintală, cu un coeficient intelectual slab, de 50-70%;
- imbecilitatea, cu un coeficient intelectual scăzut, de 30-50%;
- idioția, cu un coeficient intelectual sub 30%.
Discernământul lor este scăzut, mult scăzut sau abolit (idioțenie), iar subiecții se
caracterizează printr-o mare sugestibilitate, confuzie și deficit intelectual stări care induc o
dezinhibiție pulsională.
Protecția bolnavului mintal în actele civile. Asistența social juridică se poate
efectua sub forma instituirii unei curatele (bolnavul trebuie sfătuit și/sau controlat în actele
vieții civile), sau al unei tutele (bolnavul nu își poate exercita de loc actele civile trebuind să
fie reprezentat). Codul de procedură civilă reglementează ambele aspecte precum și
modalitățile juridice de declanșare a acțiunilor.
Această modalitate de protecție a bolnavului mintal se instituie pe baza unui raport
de expertiză medico-legală psihiatrică, de către instanță.
Apărarea socială față de bolnavul mintal. Cunoaște două situații:
- Bolnavul a comis un act antisocial. În această situație, după efectuarea
expertizei medico-legale psihiatrice, comisia opiniază pentru măsurile de siguranță
prevăzute de articolul 113 și 114 din Codul penal. Este obligatorie menționarea lor în
concluziile raportului de expertiză, chiar dacă organul de urmărire penală nu solicită acest
lucru. Trebuie precizat că măsurile prevăzute de articolul 113, pot fi aplicate și în regimul
executării unei pedepse privative de libertate. La minori se vor face referiri la prevederile
articolului 105 Cod penal.
- Bolnavul psihic este potențial infractor (periculos). În această situație se aplică
prevederile Decretului 313/1980, act normativ în care este specificată întreaga procedură de
la intrarea până la ieșire unui astfel de bolnav de sub incidența decretului. Este angajată o
întreagă echipă medico-socială, pornind de la cabinetul medical, cabinetul de psihiatrie de

112
la nivelul policlinicii teritoriale, comisia județeană de aplicare a Decretului 313/1980 - singura
care dispune încadrarea (neîncadrarea) pacientului în prevederile Decretului, ca și forma de
asistență medicală (ambulatorie sau staționar). Justiția are în această situație rolul de a
supraveghea respectarea legislației, prin acceptarea sau respingereea contestațiilor de
încadrare în Decret, contestații ce pot proveni de la bolnav, membrii de familie, autoritate
tutelară.
Legea 487/2002 publicată în Monitorul Oficial nr. 589 din 08 august 2002
(Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice) abrogă Decretul
313/1980 și contribuie la limitarea abuzurilor privind internarea în secțiile de psihiatrie. În
prezenta lege, pe lângă definirea termenilor, stipularea normelor cadru privind promovarea
și apărarea sănătății mintale și prevenirea îm-bolnăvirilor psihice, se stabilește rețeaua
unităților sanitare și a normelor de îngrijire. Se acordă o atenție deosebită privind drepturile
persoanelor cu tulburări psihice și, cel mai important, se precizează procedurile de internare
voluntară și involuntară în unitățile de psihiatrie.
D. Simularea, disimularea, agravarea și automutilarea
Relativ frecvent, în cadrul lucrărilor expertale medico-legale, apare întrebarea dacă
leziunile prezentate de o anumită persoană, se puteau produce și prin autoagresiune, sau
dacă boala de care suferă o anumită persoană este sau nu reală. Se exclud astfel situații ce
pot crea persoanei incriminate un beneficiu material sau moral.
Forma cea mai frecventă este simularea, prin care se înțelege încercarea conștientă
și deci premeditată a unei persoane de a imita, chiar crea, unele manifestări de boală
(subiective cel mai frecvent, dar și obiective) în vederea obținerii de avantaje, sau de a se
sustrage de la unele obligații sociale, fără ca aceasta să aibă afecțiunea respectivă.
Ea îmbracă două aspecte:
1. Simularea unor acuze subiective de boală (simptome), de către o persoană
care nu le prezintă. Frecvent, în practică este simulată simptomatologia cardiacă (de către
deținuți) sau cea psihiatrică.
2. Simularea unor semne de boală obiective. În această situație, persoana își
produce semnele de boală, în scopul demonstrării afecțiunii (ingestia de acid picric, caroten,
conferă tegumentelor o colorație galbenă ce imită icterul).
Ambele aspecte ale simulării pot fi dovedite printr-un examen clinic minuțios dublat
de examene paraclinice adecvate care să înlăture orice dubiu. Testele psihologice scot în
evidență profilul simulant al individului.
Agravarea presupune acțiunea persoanei îndreptată în scopul exacerbării voite a
unor simptome sau semne de boală reală. Frecvent sunt agravate leziunile traumatice de
tipul anchilozelor, etc.
Practica medico-legală se confruntă și cu aspectul neângrijirii voite a unor leziuni,
cum ar fi: plăgi, luxații, fracturi, etc. Se citează întârzierea aplicării tratamentului medical,
suprainfectarea plăgilor, suprimarea precoce (fără acord medical) a imobilizării gipsate,
nerespectarea tratamentului recuperator în caz de leziuni osteoarticulare, întârzierea
deliberată a scoaterii firelor de sutură a plăgilor, etc.
Disimularea este starea opusă simulării, în care persoana își ascunde voit stările de
boală. Se impune în astfel de situații o atenție sporită din partea examinatorului, dar și
efectuarea de examene complementare menite să descopere afecțiunile trecute sub tăcere.
Este recomandat a se interna persoana în spital, în vederea monitorizării continue.
Automutilarea constă în autoproducerea de leziuni. Se urmărește obținerea unor
beneficii materiale sau morale și frecvent apare în: simularea autoapărării în caz de omor,

113
simularea unui accident de muncă, simularea unei heteroagresiuni. Se realizează asupra
unor segmente și organe ale corpului prin metode diferite (leziuni prin flacără, amputații,
împușcare, mușcare, lovire cu sau de corpuri dure-caz în care apar echimoze, excoriații,
plăgi).
Caracteristic acestor leziuni este:
 Topografia - apar în regiuni accesibile propriilor mâini și în con-cordanță cu
scopul urmărit (pe coapse în viol; la degete în cazul militarilor, etc.);
 Gravitatea - frecvent este redusă, dar se citează și cazuri de leziuni care pun
în primejdie viața “victimei”.
Uneori, leziunile de automutilare nu sunt izolate (în special la sinucigași), ele fiind
acompaniate de leziuni minore, numite de ezitare, tatonare. Sunt citate în literatură și
cazuri în care două sau mai multe persoane iau hotărârea de a-și produce una alteia leziuni
(prin arme de foc).

PATOLOGIA MEDICO-LEGALĂ A PRUNCUCIDERII ȘI AVORTULUI

A. Generalități. Cadrul juridic.

Retrospectiva istorică a faptei de pruncucidere relevă condiționarea calificării juridice

în raport direct cu istoria dezvoltării concepțiilor juridice și a gândirii axiologice umane. În
Antichitate, în unele țări, uciderea copiilor era permisă (ofrandă adusă zeilor – Egipt; copii
slabi și debili erau la discreția părinților care-i puteau ucide – Grecia, etc). Ulterior apar
primele reglementări coercitive ale acestor fapte (Legea celor XII Table).
Și legislația din România a suferit modificări în acest domeniu, dar niciodată nu a
legat noțiunea de pruncucidere de starea civilă a femeii (măritată, nemăritată). De asemeni,
doar legea penală din 1936 prevedea ca termen termenul legal de declarare la starea civilă
(15 zile).
Actuala legislație penală din țara noastră prevede, în articolul 177, infracțiunea de
pruncucidere ca fiind: “uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere de către
mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere ”.
B. Constatarea și expertiza medico-legală a cadavrului în perioada perinatală.
Obiectivele fixate de legiuitor într-o astfel de expertiză sunt următoarele:
1. stabilirea stării de nou-născut;
2. durata vieții intrauterine (pentru delimitarea diagnosticului de avort în lună
mare de cel de nou-născut prematur, imatur, dismatur sau supramatur);
3. proba vieții extrauterine;
4. aprecierea viabilității nou-născutului;
5. durata vieții extrauterine;
6. cauza medicală a morții nou-născutului (modul de producere a leziunilor,
agent vulnerant);
7. acordarea sau neacordarea îngrijirilor după naștere.
B.1. Stabilirea stării de nou-născut. Acest obiectiv al expertizei medico-legale se
realizează cu ajutorul măsurării unor parametri caracteristici, pe care-i are nou-născutul la
termen.
Acesta are o lungime de 48-54 cm. (în medie de 50 cm.), iar greutatea cuprinsă între
2800 și 3500 grame.

114
 Fig. Avorton uman.

Pe tegumente, prezintă vernix

caseosa (depozit de substanțe lipidice,
albicioase, cantonate la nivelul plicilor
gâtului, retroauricular, sau la nivelul
plicilor axilare și inghinale). De
asemeni prezintă lanugo (fire de păr),
a căror morfologie microscopică este
caracteristică.
Bosa sero-sanghinolentă este
localizată funcție de prezentație în țesutul epicranian, nu respectă suturile și dispare după 2-
3 zile de la naștere.
Cordonul ombilical imediat după naștere este lucios, turgescent, fără inel de
demarcație la limita de implantare. După o supraviețuire de 24 ore, apare un inel roșietic la
nivelul de implantare în tegumentul abdominal, iar cordonul devine flasc, urmare a desicării.
Cefalhematomul este consecința
traumatismului obstetrical, are aspectul
unui revărsat sanguin cantonat între
țesutul osos și periost. Respectă suturile
și se rezoarbe după circa 40 de zile. Mai
poate apărea o hemoragie epidurală
care de asemeni este consecința unui
traumatism survenit la naștere (hetero-
sau autoasistată).

Fig. Pruncucidere. Excoriații la

nivelul gâtului, anterolateral.
B.2. Stabilirea duratei vieții
intrauterine. Realizarea acestui punct al
expertizei medico-legale, presupune luarea în considerare a cât mai mulți parametri, în
vederea creșterii acurateței. Obișnuit, în practica medico-legală, cadavrul nou-născutului se
măsoară și se cântărește (trebuie ținut cont că în 24 de ore, cadavrul pierde prin desicare
circa 10% din greutatea sa, fapt ce impune realizarea corecției).
Vârsta intrauterină în zile se calculează după formula Balthazard – Dervieux, în care
talia se înmulțeste cu 5,6 (ex.: 50 cm x 5,6 = 280 zile).

115
 Fig. Pruncucidere. Hematom la nivelul peretelui drept toracic.

Alți parametri care se măsoară sunt:

 Diametrul fronto-occipital este de 10,5-12 cm;
 Diametrul biparietal 8,5-10 cm;
 Circumferința craniului este în jur de 35 cm;
 Lungimea cordonului ombilical (reconstituit dacă a fost rupt sau secționat)
este de 50 cm;
 Greutatea placentei (când este găsită) este de circa 275-300 grame;
Nou-născutul la termen de sex bărbătesc are testiculele migrate în scrot, iar la fetițe,
labiile mari acoperă pe cele mici. Unghiile acoperă pulpele degetelor, iar părul de pe cap o
lungime de 1-3 cm.
B.3. Aprecierea viabilității nou-născutului. Datorită condițiilor speciale generate de
progresul științelor medicale, un făt poate fi considerat viabil din jumătatea a doua a lunii a
VI-a de viață intrauterină și peste greutatea de 1000 grame.
Din punct de vedere medico-legal, se consideră viabil nou-născutul care are talia de
38 cm. și o greutate de peste 1400 grame. Sub aceste limite, medicina legală consideră nou-
născutul ca fiind un avorton.
Un nou-născut este considerat neviabil când are parametrii biologici sub cei anterior
menționați, când prezintă malformații congenitale incompatibile cu viața, sau se naște cu o
afecțiune gravă contractată intrauterin. Pot fi declarați ca neviabili și nou-născuții cu
hemoragii masive meningo-cerebrale, consecutive traumatismelor obstetricale.
B.4. Proba vieții extrauetrine. După expulzie, fătul intră într-o apnee a cărei durată
este variabilă, dar în medie de circa 2 minute. Se consideră că viața extrauterină începe după
această apnee, cu ocazia primului țipăt, deci cu ocazia primei respirații. Respirația
extrauterină după naștere induce modificări pulmonare foarte evidente, care pot fi
observate după perioade foarte scurte de supraviețuire, atât la cadavrul proaspăt cât și la cel
aflat în putrefacție. Pentru aceasta este obligatorie recoltarea de fragmente de țesut
pulmonar, în vederea examenului histopatologic.
Plămânul nerespirat, se prezintă macroscopic ca fiind mic, nedestins, cu suprafață

116
netedă, de culoare ciocolatiu-închisă, (sau intens roșietică), iar la palpare are o consistență
densă (de organ parenchimatos), fără crepitații și elasticitate. Pe secțiune are același aspect,
iar din parenchim se scurge sânge neaerat, în cantitate mică.
Plămânul respirat este expansionat, umple cavitatea pleurală, depășind cu marginea
anterioară ușor cordul. Are o culoare rozat albicioasă, suprafață neregulată (datorită
distensiei alveolare), iar la palpare este elastic, cu crepitații (aspect buretos). Pe secțiune din
parenchim se scurge secreție rozat roșietică, spumoasă, aerată.
Constatarea acestor aspecte este adesea în practica medico-legală îngreunată de
prezența modificărilor induse de putrefracție.
În practică nu în puține cazuri, cele două tablouri macroscopice se întrepătrund,
realizând plămânul parțial respirat.
Instalarea respirației se face cu ajutorul probelor docimaziei.
Docimazia optică constă în examenul plămânului cu lupa și are drept scop
evidențierea neregularității suprafeței pulmonare și a desenului lobulilor pulmonari.
Docimazia hidrostatică se efectuează prin punerea piesei buco-cervico-toracice într-
un vas cu apă, urmată de decuparea de fragmente foarte mici de parenchim pulmonar, din
diferite zone, tocmai pentru a sesiza diferențele de densitate.
Ambele probe au valoare orientativă, deoarece diferite procese patologice de
condensare (pneumoniile) sau putrefacția induc rezultate fals pozitive.
De certitudine este proba docimaziei histopatologice. Ea se realizează pe fragmente
de parenchim pulmonar, care sunt prelucrate în tehnica histologică uzuală a includerii la
parafină colorate cu diverse colorații și apoi examinate microscopic. Sunt observate aspecte
histopatologice caracteristice stări de plămân respirat, respectiv plămân nerespirat. De
asemeni metoda aduce informații și privind eventuale suferințe pulmonare (aspirat
amniotic, pneumonii, etc.), care pot fi cauze ale decesului nou-născutului.
B.5. Aprecierea duratei vieții extrauterine. Se face analizând în principal
modificările cantonate la nivelul cordonului ombilical (inelul de demarcație și evoluția lui în
timp), prin metode histopatologice.
Alte aspecte au valoare orientativă. Amintim aici prezența sângelui pe corp și a
semnelor nașterii recente, docimazia gastro-intestinală (proba Breslau), prezența unor zone
întinse de atelectazie la baza pulmonilor, etc. Aceste repere sugerează o supraviețuire de
până la 24 ore.
Peste 24 ore de supraviețuire, apar modificări la nivelul aparatului cardio-vascular
generate de instalarea respirației și care având în vedere intervalul de timp scurs, oferă o
imagine a duratei de supraviețuire.
B6. Cauza medicală a morții nou-născutului. Decesul intrauterin al fătului se poate
datora unor factori violenți (mecanici, chimici, fizici) dar poate fi și cauza unor factori
patologici. Analiza minuțioasă a datelor oferite de examenul necroptic (extern și intern)
coroborate cu datele oferite de examenele complementare (histopatologic și toxicologic în
special) cu integrarea lor în datele de anchetă, contribuie la elucidarea acestui punct al
obiectivelor expertizei medico-legale.
Decesul produsului de concepție în timpul nașterii are la bază în principal durata
mare a procesului de hipoxie, generat de apneea prelungită. Mai pot fi incriminate
traumatismele obstetricale, care produc leziuni cranio-cerebrale, leziuni osteoarticulare și
musculare și nu în ultimul rând leziuni ale organelor interne.
Moartea patologică în perioada perinatală (până la 30 zile de la naștere) se datorește
în principal fie prelungirii suferințelor din timpul nașterii fie declanșării unora după naștere.

117
și aici, examenul necroptic coroborat cu examenele complementare elucidează cauza
medicală a morții.
B.7. Îngrijirea copilului după naștere. Rezistența nou-născutului la regimul termic al
mediului ambiant este foarte scăzută, datorită imaturității sistemelor de termoreglare,
hipotermia fiindu-i fatală, chiar și în sezonul mai cald. De asemeni, hipertemia are efect
letal.
Neânfășarea nou-născutului, prezența de sânge pe corpul acestuia, vernix caseosa la
plici, cordonul ombilical rupt, neligaturat, lipsa alimentelor în stomac, denotă lipsa
îngrijirilor post partum.
C.1. AVORTUL15- Cadru legislativ, istoric. Reprezintă conform articolului 185 din
Codul penal “întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârșită în vreuna din
următoarele împrejurări:
a) în afara instituțiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop;
b) de o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depășit patrusprezece săptămâni.”
Se înțelege deci că avortul reprezintă o expulzie prematură a unui făt neviabil.
Astăzi, în peste 90% din țările globului, avortul este reglementat social și juridic prin
măsuri restrictive, reglementare impusă de considerente sociale, morale, medicale și
biologice, fiind legiferat diferit, în raport cu orânduirea socială și de stat. Astfel, în Anglia
este pedepsit, fiind culpabilă atât femeia ce acceptă întreruperea ilicită a sarcinii, cât și
persoana ce o execută. În Olanda pedeapsa scade cu vârsta femeii, iar în Elveția nu se
pedepsește decât avortul femeilor sub 16 ani. În SUA avortul este permis la aprecierea a 2
medici, iar în Japonia numai femeilor peste 35 ani și cu peste 3 copii. În Suedia este permis
cu avizul direct al Ministerului Sănătății.
La noi, până în 1957, avortul era interzis, cu excepția aceluia care avea indicații
medicale. Începând cu anul 1957 și până în prezent, au fost aplicate 4 decrete16, apărute la
intervale diferite, ale căror consecințe demografice, medicale, sociale, morale și nu în
ultimul rând medico-legale au fost dezastruoase.
Această situație impune legislativului, medicilor și opiniei publice în general,
problema unor legi cu un conținut mai liberal, în așa fel încât să permită controlul
avorturilor, influențarea natalității și intereselor grupului familial știut fiind faptul practic că
nici o concepție religioasă, morală, politică, filosofică și nici un act legislativ nu pot împiedica
femeia să facă avortul, dacă o vrea.
C.2. Clasificarea avortului și a mijloacelor abortive. Avortul poate fi spontan
(patologic) sau provocat. Avortul spontan ocupă un procent de circa 5 – 20 % din totalul
cazurilor, are loc în primele luni de sarcină și în etiologia lui sunt incriminate cauze:
a) Materne generale: insuficiență luteală, incompatibilitate Rh, boli infecțioase,
boli cardiovasculare și renale;
b) Materne locale: hipoplazie uterină, malpozițiile uterine, malformațiile
uterine, afecțiuni inflamatorii ale uterului, tumori și cicatrici uterine;
c) Ovulare: malformațiile embrionare, mola hidatiformă, inserția vicioasă a
placentei, dezlipirea prematură a acesteia;
d) Paterne: saturnismul, alcoolismul cronic (afectează spermatogeneza).
Avortul provocat poate fi:

15
Termenul de avort provine din limba latină de la cuvântul ab – fără și ortus – naștere
16
Actualmente aceste decrete sunt abrogate prin Decret-Lege al CPUN nr. 1 din 26 decembrie 1989, publicat
în Monitorul Oficial nr. 4 din 27 decembrie 1989.

118
 a) La cerere (medical): se efectuează în unități spitalicești sau cabinete medicale
autorizate, la cererea femeii, de către medici specialiști, până la o vârstă a produsului de
concepție de maxim 12 săptămâni.
b) Accidental: se referă la avortul involuntar a cărui origine poate fi traumatică
sau mecanică.
c) Empiric: produs în afara unităților medicale, de o persoană fără studii de
specialitate, prin metode mecanice, chimice, fizice.
Metodele mecanice de producere a unui avort empiric includ chiuretajul,
vacuumaspirația dar și introducerea în cavitatea uterină a unor corpuri de tipul sondelor de
cauciuc, catetere, laminarii, andrele etc. Mai este citată în literatură introducerea unui lichid
sub presiune în cavitatea uterină cu ajutorul unui balon de cauciuc sau a unei seringi. Toate
aceste manopere produc ruperea membranelor ovulare cu contracții uterine secundare și
expulzarea produsului de concepție.
Mijloacele chimice constau din substanțe administrate de regulă pe cale orală.
Aceste substanțe fie trec bariera placentară și omoară fătul (sărurile de mercur, arsenicul,
cianurile), fie determină contracții ale musculaturii uterine (pilocarpina, prostaglandinele -
cele din familia PGF 2α, fizostigmina).
Mijloacele fizice constau în principal din aplicarea locală de temperaturi înalte (prin
băi fierbinți la nivelul bazinului, introducerea în vagin de apă fierbinte, diatermie locală).
Sunt mai puțin eficiente și de regulă greu obiectivabile printr-un examen local.
Toate aceste metode abortive duc la complicații locale și generale, imediate sau
tardive care pun în primejdie viața mamei sau determină decesul acesteia. Amintim astfel
de complicații: imediate - hemoragia, perforația uterului, embolia gazoasă etc.; tardive –
cicatrici ale colului uterin, sinechii uterine, obstrucții tubare cu sterlitate secundară etc.
C. 3. Expertiza medico-legală în caz de avort trebuie să răspundă următoarelor
obiective:
a) Demonstrarea existenței sarcinii;
b) Stabilirea metodei abortive;
c) Stabilirea legăturii de cauzalitate între avort și manopera abortivă.
a) Diagnosticul de sarcină și de vârstă a sarcinii se va pune pe baza
interogatoriului ce arată data ultimei menstruații, data apariției mișcărilor fetale, la care se
vor lua în considerație eventualele stări disovulatorii sau paraovulatorii. Amenoreea nu are o
valoare diagnostică deosebită. Se recurge apoi la examenul clinic (modificările colului uterin
având o valoare diagnostică redusă) cât și la reacțiile biologice de sarcină ce evidențiază
prezența hormonilor de sarcină.
Reacțiile de sarcină, în general, devin pozitive după 6-8 zile de la nidație și se
negativează în circa 7-8 zile de la întreruperea sarcinii. Astfel, reacția Ascheim-Zondek se
menține pozitivă 6-7 zile de la întreruperea sarcinii, iar reacția Galli-Mainini circa 7-10 zile.
Reacțiile imunologice cu gonadotrofine coriale se mențin pozitive 6 zile, atât în ser cât și în
urină.
Diagnosticul de sarcină se pune și prin cercetarea hematiilor fetale la mamă
sau a cromosomului Y după luna I ca și prezența celulelor gigante (sincițioame) fără infiltrat
celular în jur, datorită acțiunii lor proteolitice.
Diagnosticul medico-legal al sarcinii se poate baza, cu valoare indicativă, și
pe datele citologiei vaginale când, în frotiu vor fi prezente celulele naviculare cu scăderea
indicelui acidofilic. Cercetarea celulelor trofoblastice și deciduale în frotiul vaginal timp de
30 zile după avort permit un diagnostic pozitiv de sarcină în 20% din cazuri (metoda

119
Montanari). Constatarea modificărilor uterului în sarcină, dar îndeosebi prezența și aspectul
embrionului sau fătului au o valoare diagnostică peremptorie.
În avortul cu exitus, în lipsa elementelor fetale și a membranelor deciduale,
diagnosticul de sarcină se bazează pe examenul microscopic al uterului și anume pe
prezența glandelor Opitz pe hiperplizia fibrelor musculare cu creșterea lor în lungime de
circa 40 ori și în grosime de circa 3 ori, după neoformația de fibre musculare ca și după
prezența celulelor mezenchimale tinere. Diagnosticul pozitiv de sarcină la cadavru sau la
persoană îl va pune cercetarea elementelor ovulare sau placentare, obținute prin recoltare
necropsică sau cu ocazia chiuretajului de control uterin.
Diagnosticul de sarcină, la cadavru, se completează și cu cercetarea corpului
galben de sarcină. În sprijinul diagnosticului de sarcină vine și diagnosticul de naștere
recentă, ce se va stabili pe baza evoluției lohiilor, a reacțiilor biologice de sarcină, a secreției
lactate, a colului deschis ca și pe baza involuției uterine care se face aproximativ cu 10 mm/zi
sau pe baza frotiului vaginal ce exprimă scăderea celulelor naviculare cu regresiune
eozinofilică.
Diagnosticul de vârstă a sarcinii, la femeie și la cadavru, se stabilesc după
dimensiunile uterului și a conținutului uterin, după cum urmează:

Data sarcinii Uter: diametrul vertical Diametrul transversal Diametrul antero-

posterior
Luna I 6-7 4-5 cm 2-5 cm
(volum nemodificat)
Luna II 9-11cm 7,7 5-6
Luna III 13-13,7 8,8 6,5-7
Luna IV 13,7 9-9,5 8,5-9
Luna V 14-15,5 11 9,5-10
Luna VI 21-22 16-17,5 16
Luna VII 24-27 20 18
Luna VIII 25,5-31 19-25,5 19
Luna IX 28-30 25 20-22
Luna X 32-37 27,5 23-24

Tabel nr. Dimensiunile

uterului în raport cu luna de sarcină.

Fig. Uter secționat cu zonă

de hemoragie a peretelui post perforație
mecanică.

Este posibil ca sarcina să rămână

intactă după încercări abortive nereușite.
Diagnosticul retrospectiv al sarcinii după
avort se face în mod diferit la femeia în
viață sau la cadavru. La femeia în viață,
diagnosticul pozitiv al sarcinii după
efectuarea avortului, se va baza pe dozări hormonale, frotiu citohormonal vaginal, examen
clinic și examenul morfologic al produsului de chiuretaj. Diagnosticul de certitudine îl oferă

120
prezența resturilor ovulare și reacțiile biologice de sarcină, ce rămân pozitive 8-10 zile după
golirea uterului.
La cadavru, diagnosticul retrospectiv al sarcinii după avort este ușurat de
examinarea macro- și microscopică a uterului; în cavitatea uterină se poate găsi locul de
inserție al placentei sub forma unei zone mai reliefate, sau resturi placentare.
 Diagnosticul de avort
Se stabilește prin metode clinice, morfologice sau de laborator. Este în
realitate un diagnostic de viduitate care decurge din diagnosticul de sarcină și din cel de
întrerupere a sarcinii. Cercetarea semnelor clinice de avort, ce constau în eliminarea oului cu
reacții biologice de sarcină, constatarea leziunilor abortive la femeie sau cadavru etc. vor fi
elemente concludente în acest sens.
Diagnosticul stării abortive, care se bazează pe:
 cercetarea la fața locului și examenul preliminar al îmbrăcămintei,
lenjeriei de pat pentru evidențierea petelor de sânge;
 tabloul clinic: hemoragii repetate, continue, în cantitate mare,
asociate cu dureri difuze în hipogastru și cu orificiul uterin întredeschis și alungit transversal;
 manifestări locale și generale funcție de metoda abortivă folosită;
 apariția complicațiilor infecțioase: locale (endometrită cu stare
generală alterată, febră, secreție sanguinolentă sau cremoasă, purulentă și fetidă, uter mărit
de volum, dureros la presiune), regionale (salpingită acută, flegmon de sac Douglas,
pelviperitonită) sau generale (septicemii, septicopioemii, insuficiență renală acută);
 examenul produsului de chiuretaj: în avortul provocat, dacă fătul a
fost viu în momentul expulziei, vilozitățile sunt de aspect normal; în avortul spontan, dacă
expulzia a avut loc după unu-trei săptămâni de la moartea produsului de concepție,
vilozitățile prezintă leziuni distrofice și zone de infarct, iar dacă intervalul de timp este mai
mare de trei săptămâni, vilozitățile prezintă hialinizări;

Fig. Ovar secționat. Se

remarcă prezența corpilor albicans și a
corpului galben de sarcină.

Diagnosticul etiologic al
avortului:
 avortul
instrumental, în care se evidențiază:
 leziuni lăsate de
pensă sub forma unor mici rupturi și zone
hemoragice, situate în jurul orificiului uterin extern; în avortul provocat, aceste leziuni se
găsesc, de regulă, pe fața vaginală a colului, spre deosebire de avortul patologic, când după
expulzia unui făt mort, leziunile sunt situate endocervical; aceste leziuni dispar după 4-5 zile,
lăsând cicatrice numai în cazul în care au fost întinse; în faza acută, examenul stereoscopic
poate ajuta la diagnosticul diferențial al acestor leziuni cu microchisturile și ulcerațiile
netraumatice;
 dilatarea colului, care persistă câteva zile;

121
  eventuala prezență de corpi străini în vagin;
 rupturi și fisuri cervicale în urma dilatării forțate;
 perforații uterine și leziuni ale anselor intestinale;
 rupturi și perforații vaginale;
 rupturi ale părților moi vecine;
 puncția intraamniotică transabdominală se evidențiază prin
excoriația produsă de ac, care este vizibilă timp de 2-3 zile în pielea hipogastrului;
 prin traumatism abdominal în care trebuie să se pună în evidență:
fundul uterului situat suprasimfizar, leziuni traumatice hipogastrice, existența unui interval
de timp de 3-4 zile între traumatism și avort, excluderea altor cauze de divorț;
 prin toxice abortive: prezența simptomelor clinice și de laborator, caracteristice
substanțelor chimice enumerate; se procedează la recoltarea și examinarea conținutului
gastric, al sângelui și a materiilor fecale;
 Dacă avortul este complet sau nu:
 în avorturile incomplete, în zilele următoare persistă hemoragia,
colul rămâne moale, orificiul extern al uterului permite pătrunderea indexului, corpul uterin
este păstos, dureros la presiune și deviat; de asemenea, apar simptomele complicațiilor
avortului incomplet;
 în avorturile complete, în zilele următoare se constată scurgerea de
lohii (pe o durată de timp în raport direct cu vârsta sarcinii) și dispariția treptată a semnelor
sarcinii.
Expertiza medico-legală pe cadavru vizează:
 diagnosticul sarcinii și al vârstei acesteia. În cadrul autopsiei
medico-legale există posibilitatea ca după manevrele abortive, în cavitatea uterină să se
găsească, după caz, fie întreg produsul de concepție, fie resturi fetale; în primul caz, pentru
a aprecia vârsta sarcinii se procedează la măsurarea produsului de concepție, iar în al doilea
rând se urmărește evidențierea și descrierea eventualelor leziuni de violență; recoltarea de
mucoasă uterină pentru examenul histopatologic este obligatorie pentru stabilirea
diagnosticului de sarcină (prin evidențierea vilozităților coriale) și eventual, pentru stabilirea
vârstei sarcinii;
 precizarea metodei abortive utilizate. Se face pe baza datelor
morfopatologice (obținute la examenul necroptic și microscopic a examenelor toxicologice),
iar în cazul în care dispunem de datele foii de observație, pe baza tabloului clinic consemnat
în aceasta; în absența demonstrării diagnosticului de avort și a stabilirii metodei abortive
utilizate, simpla dovedire a stării de graviditate nu spune nimic, pentru că o femeie poate
avorta spontan;
 diagnosticul de avort se bazează pe evidențierea semnelor de
sarcină în mucoasa uterină (în cazul în care produsul de concepție a fost eliminat), a
prezenței resturilor ovulare, placentare sau prezenței intrauterine a unui făt mort; prezența
leziunilor de violență pe colul uterin, în jurul acestuia, la nuvelul celorlalte părți ale uterului,
prezența leziunilor de violență pe corpul produsului de concepție, existența complicațiilor
infecțioase la mamă, precum și stabilirea diagnosticului de avort incomplet, pledează
pentru avortul provocat;
 stabilirea legăturii de cauzalitate între avort și metoda abortivă se
bazează pe rezultatele examenului necroptic și al examenelor complementare; în ceea ce
privește substanțele chimice, trebuie avut în vedere faptul că dacă între pătrunderea
acestora în corp și moarte s-a scurs un interval relativ mare de timp, există riscul ca

122
rezultatele obținute să fie fals negative; leziunile de violență de pe col și uter dovedesc
acțiunea infracțională, deci latura obiectivă a infracțiunii de avort și, indirect, latura
subiectivă a infracțiunii (adică intenția subiectivă a infractorului); de regulă, leziunile
abortive încep pe fața vaginală a colului și progresează spre cavitatea uterină, spre
deoasebire de leziunile consecutive expulziei unui făt mort, când leziunile se găsesc pe
mucoasa cervicală și lipsesc pe fața vaginală a colului;
 stabilirea legăturii de cauzalitate între avort și moarte se face pe
baza coroborării datelor necroptice, a celor obținute prin examene complementare
(histopatologic, toxicologic, bacteriologic) și eventualele date clinice (în cazul în care
acestea există).

CAPITOLUL XVII
NOȚIUNI DE RĂSPUNDERE MEDICALĂ
A. GENERALITĂȚI PRIVIND RESPONSABILITATEA MEDICALĂ. CADRUL JURIDIC.

Legea 305/2004
Responsabilitatea este definită în Dicționarul explicativ al limbii române17 ca fiind
“obligația de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva; răspundere – din
fr. responsabilité”.
A fi responsabil înseamnă deci a fi obligat să răspunzi de acte sau fapte precum și de
consecințele lor.
De-a lungul istoriei societății umane, responsabilitatea medicală a evoluat între
incriminarea activității medicale pentru rezultatul său și incriminarea pentru mijloacele
avute sau puse la dispoziție pentru vindecarea bolnavului.
Încă din antichitate ea a fost inclusă în texte de lege cu ar fi: Codul lui Hamurabi
(neobținerea rezultatelor terapeutice se pedepsea conform legii talionului dacă pacientul
era un om liber, iar dacă era sclav, medicul era obligat să-i dea proprietarului fie un alt sclav,
fie să-l despăgubească pe acesta). Lex Aquilia pervedea că dacă medicul respecta cele sfinte
era exonerat de responsabilitate indiferent de eșecul terapeutic, Lex Pompeia pedepsea
medicii care dețineau otrăvuri, iar Lex Scantinia pe cei care practicau avortul.
Cadrul juridic al responsabilității medicale pornește de la noțiunea de vinovăție,
prevăzută de art. 19 Cod penal și care stipulează că:”vinovăție există când fapta care prezintă
pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă”.
Formele vinovăției sunt reprezentate de:
 Intenție;
 directă: făptuitorul prevede consecințele faptelor
sale și le urmărește, sau
 indirectă: făptuitorul prevede consecințele faptelor
sale și le acceptă deși nu le urmărește
 Culpă;
 Prin imprudență - făptuitorul prevede, dar nu
acceptă consecințele faptelor sale, socotind fără temei că nu se va produce rezultatul
faptelor sale;

17
Dicționarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei R.S.R., București, 1984.

123
  Simplă (greșeala) – făptuitorul nu prevede, deși
putea și trebuia să prevadă rezultatul faptelor sale
 Praeterintenție – rezultatul prevăzut și urmărit este mult
mai grav.

CONTRA CONTRA PRIVITOARE LA DE SERVICIU DE FALS ȘI

PERSOANEI SĂNĂTĂȚII ASISTENȚA ECONOMICE
PUBLICE CELOR ÎN
PRIMEJDIE
ART. 184 ART. 308 ART. 314; 315 și ART. 179 ART. 288; 289;
316 290 și 291
ART. 178 ART. 185 ART. 254 și 256
ART. 197 și ART. 196
198.
ART. 242; 246;
247; 248; 249;
250

Tabel. Nr. Infracțiunile săvârșite în exercitarea profesiei medicale.

În practica medicală se mai pot întâlni și infracțiunile prevăzute și pedepsite de art.

267 C.P. (tortura).
Actul medical este un proces complex, format din succesiunea temporală a mai
multor etape, al cărui rezultat final este stabilirea diagnosticului, în urma căruia se institue
sancțiunea terapeutică (medicală sau chirurgicală).
Trebuie însă ținut cont de faptul că fiecare organism uman este unic și are propria sa
reactivitate la aplicarea unei terapii. Această reactivitate este individuală dar și dictată de
patologia asociată.
B. RĂSPUNDEREA MEDICALĂ
Este o noțiune juridică care se bazează pe temei subiectiv. Răspunderea medicală
este angajată când sunt îndeplinite concomitent următoarele criterii:
1. Existența unei fapte ilicite;
2. Existența unui prejudiciu;
3. Existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu;
4. Vinovăția.
Sunt cunoscute următoarele tipuri de responsabilități:
 Disciplinară - se angajează pentru abateri de la etica și
deontologia medicală și este de competența Colegiilor medicale.
 Administrativă - se angajează pentru deficiențe în
funcționarea unităților sanitare.
 Contractuală - are la bază contractul cadru de furnizare de
servicii medicale, încheiat între furnizorul de servicii și casele de asigurări, sau între medic și
pacient.
 Civilă delictuală - poate fi subiectivă (având la bază
greșeala medicală - art. 998 și 999 din Codul civil) dar și obiectivă (bazată fie pe prejudiciile
cauzate de lucruri aflate în pază juridică - art. 1000 Cod civil, fie cauzate de neântreținerea
unui lucru – art. 1002 Cod civil).

124
  Penală - apare în cazul vătămării corporale sau uciderii din
culpă.
Practica juridică a demonstrat că în marea majoritate a cazurilor, răspunderea
medicului se bazează pe noțiunea de culpă, rezultată din nesocotirea unor îndatoriri
profesionale.
În concret unui medic i se pot imputa:
1. culpă prin necunoașterea faptelor medicale sau a noțiunilor
de bază;
2. culpă prin lipsă de dexteritate în îndeplinirea unor manevre
tehnice;
3. culpă prin lipsă de diligență, de grijă;
4. culpa prin ușurință;
5. culpă prin imprudență.

BBIIBBLLIIO
OGGRRAAFFIIEE
1. Ander Z., Bilegan I. – Medicina Legală, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1966;
2. Astărăstoae V. și col. – Elemente practice de medicină legală. Litografia U.M.F. Iași,
1992;
3. Astărăstoae V. și col. – Ghid practic de medicină legală pentru juriști. Editura
Contact, Iași, 1993;
4. Beaver R.Th. – Case studies in forensic pathology – suicide. ORC Press, 2000;
5. Beliș V., Naneș Constanța – Traumatologia mecanică în practica medico-legală și
judiciară, Editura Academiei R.S.R., București, 1985;
6. Beliș V. – Îndreptar de practică medico-legală, Editura Medicală, București, 1990;
7. Beliș V. și col. – Medicina legală, Editura Teora, București, 1992;
8. Beliș V. și col. – Investigația microscopică în medicina legală, Editura Academiei
Române, București, 1993;
9. Beliș V. și col. – Tratat de Medicină legală, vol. I și II, Editura Medicală, București,
1994;
10. Beliș V. (sub red. Beuran M.) – Ghid de urgențe medico-judiciare, În Colecția
medicului rezident. Editura Scripta, București, 1998;
11. Bogdan Fl. și col. – Necropsia practică. Editura Augusta, Timișoara, 2000;
12. Brown R.F. – Pathology of violent injury, Edward Arnold, London, 1978;
13. Carroll R. Ch. – Drugs in modern society, Ed. Brown & Benchmark, Indianapolis,
1993;
14. Cotuțiu C., Beliș V., Drugescu Natalia – Aspecte histopatologice și histochimice ale
pielii în arsuri. Probleme medico-judiciare și crimi-nalistice, Nr 3., 1965;
15. Dermengiu D., Dermengiu Silvia – Studiu asupra incidenței leziunilor cutanate și
mecanismelor tanatogeneratoare în decesele prin electrocuție. Rom. J. Leg. Med., 4
(3), pag. 219 -–226, 1996;
16. Dermengiu D. – Medicină Legală - Note de curs – Universitatea de Medicină și
Farmacie “Carol Davila” București, 1999;
17. Dermengiu D. – Patologie Medicino Legală, Ed. Medicală Națională, București,
2002;
18. Dérobert L. – Médecine legale, Paris, Editure Flammarion, 1975;
19. Mirescu N. - Studiu histologic privind modificările tegumentare induse de curentul electric

125
 industrial, întâlnite în practica medico-legală, Teză de doctorat, U.M.F. Craiova, 2001;
20. Mirescu N. – Metode moderne de investigație în activitatea expertală medico-legală,
Simpozionul “Relația științei criminalistice cu medicina legală în interpretarea și
valorificarea probelor”, Târgoviște 2003;
21. Năsui G. – Practica medicală. Ghid juridic, Ed. Teora, București, 2000.
22. Panaitescu V. – Metode de investigație în practica medico-legală, Ed. Litera,
București, 1984;
23. Panaitescu V., Gănuță N., Roșu Mariana – Anatomia regională a feței și gâtului,
Ed. Medicală Națională, București, 2002;
24. Reay T. D. și col. – Positional asphyxia during law enforcement transport, Amer. J.
Forens. Med. and Pathol., 13(2), 1992, pag. 90 – 97;
25. Scripcaru Ghe. și col. – Psihiatrie medico-legală, Ed. Polirom, Iași, 2002;
26. Ungurean S. – Medicina Legală, Ed. {tiința, Chișnău, 1993.
   – National Electrical Safety Code: ANSI C2. New York,
1990;
   – Oxford Textbook of Pathology, Oxford, 1993;
   – Operation of Electrical Installations. European Standard
(1994 a). Final Draft. EN 501 10-1;
   – Operation of Electrical Installations. European Standard
(1994 b). Final Draft. EN 501 10-2;
   – Codul de Procedură Penală al României. CODEX,
2000.
   – Codul Penal al României. LUMINA LEX, 1997.
   – Ordonanța Guvernulului României 1/2000 privind
organizarea activității și funcționarea instituțiilor de
medicină legală (pubIicată în Monitorul Oficial Partea I,
Nr. 22/ 21.01.2000).
   – Encyclopaedia of Occupational Health and Safety,
International Labour Organization, Enigma, 1998.
   – Lege pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 1/2000
privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor
de medicină legală (publicată în Monitorul Oficial, partea
I, nr. 418/27 iul.2001)

126