Existenţa lui Dumnezeu şi gândul că aleargă după o iluzie zadarnică: “Pentru credinţă sau pentru tăgadă,/

Te caut dârz şi fără de folos.”

În ultimii psalmi începe să se accentueze tot mai mult ideea că lupta pentru găsirea Dumnezeului este
zadarnică:“Te drămuiesc (méricskéllek) în zgomot şi-n tăcere/ Şi te pândesc (leslek) în timp, ca pe vânat/
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/ Să te ucid, sau să-ngenunchi a cere?”(Psalmul VI)
Convins că a căutat în mod zadarnic o fantomă într-un cer gol poetuldescoperă că Dumnezeul se
găseşte pe pământ, printre fiinţele umane, paradisul şi iadul trebuise căutate în viaţa de om. Este o alta
mai umană, mai adevărată concepţie despre credinţă, decât cea bigotă (vakhitü).
Ultimul Psaim scris în 1959 este o poezie foarte dură pentru că declară eliberarea poetului de goana
după marea himeră (ábránd) “Încerc de-o viaţă lungă, să stăm un ceas la sfat,/ Şi te-ai ascuns de mine,
-

de cum m-am arătat.” Oricum, de-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi (ima)
“Dau numai de belciuge (vaskarika), cu lacăte şi drugi (rúd)/ Înverşunat (felbőszülve) de piedici,
să le sfărâm îmi vîne: (széttörjem)/ Dar trebuie-mi dau seama, să-ncep de-abia cu tine.”
• Omul este supus legii crude a morţii, perspectivei teribile (szörnyü), apăsătoare a neantului
(semmi).
Spaima de nefiinţă, neputinţa omului de-a accepta ideea dispariţiei definitive apare în poezia De-a vaţi
ascuns. Este o jucăuşă elegie despre moarte, scrisă copiilor săi. Poetul defîneşte moartea ca pe un joc de-a
v-aţi ascunselea, din care nu există întoarcere. Revolta împotriva legii dure a morţii izbucneşte în finalul
poeziei: “Puii mei, bobocii mei, copiji mei,/ Aşa este jocul,/ Î1 joci în doi, în trei/ Îl joci în câte vrei/ Arde-
1-ar focul.”
• În mod paradoxal poetul foarte bătrân discută problema morţii cu resemnare înţeleaptă (bölcs
belettörődés). Poezia De ce-aş fi trist? este o lungă înşirare a motivelor că nu este speriat de moarte, lucru
firesc pentru orice fiinţă care se naşte.
Ultimele două cuvinte ale poeziei: Şi totuşi…- ascund o firească tristeţe a despărţirii de viaţă.
51. TUDOR ARGHEZI FLORI DE MUCEGAI
—

• Semnificaţia titlului - universul întunecat al lumii închisorii.

• Flori de mucegai artă poetică a esteticii urâtului.
—

• Limbajul poetic original.

• Marele poet a fost un dărâmător de idol (bálvány), un propunător de noi valori.

Volumul Flori de mucegai, apărut în 1931, şochează la fel de mult pe critici şi pe cititori, ca şi primul
său volum. Alături de volumul de proză Poarta neagră, volumul de poezii se naşte din experienţa de
deţinut la Văcăreşti a ziaristului nonconformist şi rebel (lázadó) Tudor Arghezi.
Aşa cum sugerează şi titlul, frumos estetic (“flori”), se găseşte peste tot, chiar şi în iadul închisorii
(“mucegai”). Poeziile volumului reflectă compartimentul cel mai întunecat al vieţii sociale şi al
individului: închisoarea. Se prezintă suferinţa socială şi biologică a unor oameni aruncaţi la periferia
(pereme) societăţii, abrutizaţi (eldurvult) de mizerie- totuşi oameni.
Arghezi face portretul unor puşcăriaşi (rab), condamnaţi la detenţie pe viaţă (életletfogytiglan), sau la
moarte: Rada, Tinca, Fătălăul, Ion Ion, etc. Poetul descoperă frumosul şi în mocirlă. În aceeaşi poezie
se întâlnesc cerul şi iadul, floarea şi mucegaiul, grotescul şi sublimul (tökély), suavitatea (báj) şi
abjecţiunea (aljasság).
• Poezia cu care se deschide volumul se intitulează tot Flori de mucegai şi este o artă poetică a
esteticii urâtului. Un poet adevărat găseşte sursă de inspiraţieoriunde, chiar şi în lumea închisorilor. Poetul
deţinut descoperă eternul uman şi în universul întunericului, al foamei, al disperării şi al decăderii umane.
E1 însuşi suferă biologic, dar poetul din el “zgârâind cu unghiile” în tencuiala celulei, creează
capodopere.
Eternul uman este prezent pretutindeni. Acesta este şi mesajul poeziei: nu există faptură umană fără o
licărire (szikrányi) de omenie, oricât de ticălos 1-ar fi facut viaţa. Poezia (Flori de mucegai) este eternă şi
nemuritoare dacă descoperă şi surprinde această omenie chiar şi în infernul întunecat al societăţii.
• Tudor Arghezi a realizat cea mai adâncă reformă a limbii poetice. Ca şi Baude1aire în Florije
răului, Arghezi foloseşte cuvinte de argou (tolvajnyelv), cuvinte triviale (trágár) care sunt
 reabilitate pentru limbajul poetic În aceeaşi poezie el poate vibra liric pe coarda cea mai gingaşă a
suf1etu1ui şi în acelaşi timp poate fi vulgar ca un vorbitor de mahala. De ex: Tinca este numită
“curvă dulce, cu mărgăritel (gyönyvirág) de mai!”. Despre Fătălău scrie : “O fi fost mă-ta vioară/
Trestie sau căprioară/ Şi-o fi prins în pântec plod (poronty)/ De strigoi (kísértet), de voievod.”
Ca un Dante modern, Arghezi coboară în infernul întunecat al societăţii ca să scoată de acolo florile
de mucegai, frumuseţile năs
cute din chin.