Metoda exerciţiului

Definiţia pe care am considerat-o mai completă a fost: executarea repetată şi conştientă a

unei acţiuni în vederea însuşirii practice a unui model dat de acţiune sau a îmbunătăţirii unei
performanţe (vezi şi V. Ţîrcovnicu, 1975, p.232, D. Todoran, 1964, I. Cerghit, 1980).
Exerciţiul nu se limitează doar la formarea deprinderilor, ci vizează în acelaşi timp
consolidarea unor cunoştinţe, care reprezintă aspectul teoretic al acţiunilor implicate în exerciţiu.
Unii autori fac chiar o listă consistentă de funcţii ale exerciţiului: "adâncirea înţelegerii
noţiunilor, regulilor, principiilor", "dezvoltarea operaţiilor mintale", "învingerea rezistenţei
cauzate de deprinderile incorecte" etc. (I. Cerghit, 1980, p.192). Aplicarea exerciţiului este
compatibilă cu orice conţinut de învăţământ, dat fiind că fiecare materie, fie ea teoretică sau
practică, implică o parte executorie. De pildă, şi reluarea raţonamentului filosofic în contexte
diferite ne conduce tot la însuşirea unei capacităţi de a acţiona, după cum o face şi reluarea
acţiunii de educaţie fizică sau de desen.
Exerciţiile pot fi grupate în funcţie de cel puţin două criterii. Astfel, după formă, se pot
grupa în exerciţii orale, exerciţii scrise, exerciţii practice (cf. I. Roman şi colab., 1970). După
scopul şi complexitatea lor, rezultă, în principiu, patru tipuri (cf. I. Stanciu, D. Todoran, I.
Roman şi colab., I. Cerghit):
-- exerciţii de introducere într-un model dat sau exerciţii introductive; elevilor li se
explică pentru prima oară o activitate, pe care ei o aplică în paralelă cu explicaţiile profesorului;
-- exerciţii de însuşire sau consolidare a modelului dat, denumite şi exerciţii de bază;
elevul reia în întregime şi în chip repetat, acţiunea ce i s-a explicat;
-- exerciţii de legare a cunoştinţelor şi deprinderilor mai vechi cu cele noi; sunt numite şi
exerciţii paralele, având scopul de a integra deprinderile în sisteme din ce în ce mai largi;
-- exerciţii de creaţie sau euristice; elevul le efectuează după ce deprinderea deja a fost
însuşită, iar prin intermediul lor încearcă să introducă în "model" anumite elemente personale;
Şi exerciţiul ne reţine atenţia prin câteva cerinţe de respectat, în aplicarea lui.
1. Elevul să fie conştient de scopul exerciţiului şi să înţeleagă bine modelul acţiunii de
învăţat. în caz contrar, există eventualitatea dezorientării lui şi al desfăşurării la întâmplare a
exersării, rezultatele fiind expuse de asemenea hazardului.
2. Exerciţiile să aibă varietate suficientă, altfel riscând să formăm numai parţial
deprinderea propusă ca scop.
3. Exerciţiile să respecte o anumită gradaţie de dificultate în aplicarea lor. Deprinderile
mai complicate se formează prin integrarea succesivă a unor deprinderi mai simple (cf. D.
Todoran, 1964). În acest sens se poate vorbi despre respectarea ordinii de dificultate de la
exerciţii introductive, la exerciţii de bază, la exerciţii paralele, apoi la exerciţii euristice. Spre
exemplu, nu pot cere elevului să găsească noi căi de rezolvare a unei probleme matematice, până
nu i-am format deprinderea de a o rezolva printr-o metodă consacrată, care este, în acelaşi timp,
mai simplă. Sau, nu pot cere elevului să alcătuiască compuneri înainte de a-i forma temeinic
deprinderea de a se exprima în propoziţii şi de a descrie sau de a nara situaţii simple (după
tablouri sau după anumite aspecte concrete din realitatea înconjurătoare).
4. Exerciţiile să aibă continuitate în timp (vezi D. Todoran, lucr. cit.; de asemenea, I.
Roman şi colab., 1970, p.290), altfel putând să apară lacune, care împiedică elevul să-şi formeze
în mod normal deprinderile vizate.
5. Exerciţiile să aibă ritm optim şi durată optimă. Autorii care s-au preocupat special de
problemă arată că, în perioada de început, exersările să fie mai apropiate în timp şi de mai scurtă
durată; pe măsură ce elevul se familiarizează, distanţa între exersări poate fi mai mare (D.
Todoran, 1964; I. Stanciu, 1961), iar durata exersării de asemenea mai întinsă (Ibidem).
6. Exersarea să fie permanent însoţită de corectură (iniţial) şi de autocorectură (pe
măsură ce elevul începe să stăpânească acţiunea). Este regula care reiese din însăşi teoria
formării deprinderilor, altfel apărând posibilitatea însuşirii mecanice şi fără durabilitate.
Exerciţiul este metoda cea mai intim împletită cu toate celelalte metode de predare şi
învăţare. Drept urmare, am putea afirma că fiecare dintre acestea se pot transforma în exerciţiu,
odată preluate de către elev, după modelul profesorului. Este lucrul care ne dovedeşte o dată în
plus că separarea netă a metodelor didactice este posibilă doar teoretic, nu însă şi în practica
utilizării lor.