Prof. Univ. Dr.

VASILE CHIS

TEORIA INSTRUIRII

1
 1. DIDACTICA – TEORIE A INSTRUIRII 

 Evoluţia istorică a didacticii 

Conce
Conceptu
ptull “didac
“didactic
tică”
ă” îşi are origin
originea
ea etimol
etimologi
ogică
că în termen
termeniiii grece
greceşti
şti “dida
“didaske
skein”
in” (a
învăţa),
învăţa), “didaktik
“didaktikos”
os” (instrucţi
(instrucţie,
e, instruire),
instruire), “didasko
“didasko”” (învăţare,
(învăţare, învăţămân
învăţământ),
t), “didactik
“didactike”
e” (arta
învăţării). Aceşti termeni sugerează faptul că sfera de cuprindere extrem de extinsă a didacticii,
coincidea cu problematica procesului de predare-învăţare, a educaţiei, a învăţământului, a formării
omului.
Conceptul în discuţie a fost introdus în teoria şi practica şcolii în secolul al XVII-lea, de
către pedagogul ceh Jan Amos Comenius (1592-1670), prin lucrarea sa “Didactica Magna”,
 publicată în anul 1632 în limba cehă şi în anul 1657 în limba latină. Atribuind conceptului
semnificaţia de artă a predării, respectiv “artă universală de a-i învăţa pe toţi totul”, Comenius
considera că a învăţa pe altul înseamnă a şti ceva şi a face şi pe altul să înveţe să ştie şi aceasta
repede, plăcut şi temeinic, în special cu ajutorul exemplelor, regulilor şi al aplicaţiilor generale sau
speciale.
Cristalizarea unei teorii a procesului de învăţământ a reprezentat un proces complex şi
gradat: de la organizarea şi conducerea procesului
procesului de învăţământ pe baza elementelor mistice şi a
speculaţiilor, s-a ajuns la concepţia lui Comenius, care considera că este vorba de artă şi de
spontaneitate, apoi la ideea de observaţie sistematică, de explicaţie ştiinţifică.
Aportul lui Comenius la constituirea didacticii este deosebit, chiar fără precedent,
contribuţiile sale la fundamentarea teoriei şi practicii instruirii fiind absolut remarcabile. Ele sunt
legate nu atât de sectorul administrativ, cât de problematica de interes major pentru cadrele
didactice (obiective, principii, conţinut, metode şi forme de organizare a activităţii instructiv-
educative), din dorinţa de a oferi profesorului orientarea pedagogică necesară,
necesară, precum şi
instrumente de lucru operante. A rezultat o operă cu mare valoare intrinsecă pentru teoria şi practica
instruirii, stabilă şi generatoare a unei autentice revoluţii în învăţământ, operă care nu a fost egalată
de alţi pedagogi. De aceea, secolul XVII a mai fost numit în pedagogie “secolul didacticii”, iar 
Comenius a fost supranumit “Galilei al educaţiei” şi “Bacon al educaţiei”.
Opera pedagogică a lui Comenius se constituie într-o doctrină pedagogică ce îşi păstrează şi
astăzi actualitatea. Spre exemplificare, inventariem câteva din contribuţiile sale mai relevante, care
oferă o imagine destul de cuprinzătoare asupra concepţiei sale educative:
4 Viziunea sa asupra didacticii, stă la baza modalităţii de organizare a procesului de învăţământ
desfăşurat în limba maternă, pe clase şi lecţii, cu programe şcolare şi manuale, cu elevi de aceeaşi
vârstă, cu personal calificat, într-un an şcolar, cu perioade de activitate şi de odihnă/vacanţe, cu o
anumită organizare a zilei de lucru/cu un anumit orar etc.
4 În concepţia sa, învăţământul avea obligaţia de a cuprinde toată populaţia, spre a ridica nivelul de
înţelepciune al oamenilor.
4 Considera, ca axiomă a instruirii sintagma “şcolarului i se cade munca, profesorului – 
conducerea”;
conducerea”; “… dă întotdeauna în mâna elevului uneltele, ca să simtă că nimic nu e imposibil,
inaccesibil, greu: îndată îl vei face activ, ager, dornic” (J.A. Comenius, 1975, pag. 27).
4 Considera că profesorul trebuie să-l ajute pe şcolar să-şi însuşească ştiinţa şi a şti înseamnă “a
 putea reda ceva fie cu mintea, fie cu mâna, fie cu limba” (J.A. Comenius, 1975, pag. 17).
4 Susţinea că o metodă de lucru adecvată asigură rezultate bune chiar şi în cazul unor dascăli şi
elevi mai puţin buni.
4 Susţinea că în transmiterea cunoştinţelor, condiţia de bază este ca “toate să fie predate prin
exemple, prin precepte, prin aplicaţie sau imitaţie” (J.A. Comenius, 1975, pag. 28).
2
4 A formulat o serie de principii didactice, dintre care amintim:
⇐ educarea cunoaşterii prin trecerea progresivă “de la concret la abstract”, “de la particular la
general”, “de la cunoscut la mai puţin cunoscut”, prin “observaţie practică” sau “intuiţie” (intuiţia
fiind “regula de aur” a instrucţiei)
⇐ realizarea unui învăţământ treptat, gradat şi concentric, ceea ce presupunea elaborarea
riguroasă a unor planuri şi programe de învăţământ
⇐ evidenţierea rolului activizării prin exerciţiul virtuţilor morale
⇐ asigurarea caracterului sistematic al instrucţiei.
 Momente de referinţă în dezvoltarea teoriei şi practicii instrucţiei 

Momentul Însemnătatea sa pedagogică

⇑ Elaborarea unui model de lucru de către 〉 este primul sistem pedagogic, un adevărat
Jan Amos Comenius şi detalierea sa în edificiu teoretic referitor la problemele
lucrarea “Didactica Magna”. fundamentale
fundamentale ale teoriei
t eoriei instrucţiei şi educaţiei
⇑ Elaborarea unui sistem pedagogic bazat 〉 este un sistem pedagogic care
 pe un model convenţional de către Johann fundamentează
fundamentează o structură unică a lecţiilor 
Friedrich Herbart şi discipolii săi. (treptele formale ale lecţiei)
⇑ Cristalizarea unei concepţii pedagogice 〉 introducerea unor tehnici noi de cercetare – 
globale (John Dewey, Ernst Meumann, experimentul şi calculul matematic care au
Maria Montessori). facilitat stabilirea unor relaţii cauzale între
fenomenele educaţionale şi legile pedagogice
⇑ Elaborarea unor modele ale instruirii 〉 modelele instruirii sunt axate pe anumite
(B.F. Skinner, Jean Piaget, Piotr Iakovlevici teorii ale învăţării
Galperin ).
⇑ Elaborarea unui model de lucru de către 〉 are la bază încercări de elaborare a unei
Jerome S. Bruner. teorii explicite a învăţării
În studiile de specialitate apărute în secolul XX, conceptul “didactică” avea mai multe
accepţiuni, cunoscând
cunoscând atât extensiuni, cât şi restrângeri:

 Accepţiuni ale didacticii în secolul XX 

Modul de definire a didacticii Pedagogi adepţi  

2 teorie a instrucţiei P. Barth
2 domeniu superpozabil cu educaţia intelectuală, F.X. Eggersdorfer, G.G.
realizată prin valorile culturii Antonescu
2 domeniu care studiază instruirea, ca proces logic de W. Lay
învăţare, cu consecinţe practice imediate
2 disciplină care include educaţia şi realizează pregătirea G. Kerschensteiner, A. Ferrière
elevilor în conformitate cu idealul de om postulat de
societate
2 o pedagogie practică (o sumă de norme profesionale A. Matthias
 pentru tot ce au de realizat profesorii în cariera lor,
individual sau împreună, pentru a o face mai eficientă)
2 meto
metododolo
loggia ge
genera
nerală
lă şi spec
pecială
ială a în
învăţă
văţămâ
mânntulu
tuluii F. Col
Colla
lard
rd
2 teorie a cultivării O. Willmann
2 teoria procesului de instrucţie şi educaţie şcolară sau R. Titone, H. Klein, S. Nagy, B.
teoria învăţământului Esipov, N. Boldîrev, Zankov

3
 Didactica – ramură fundamentală a ştiinţelor educaţiei 
Obiectul de studiu al didacticii 

Delimitarea obiectului de studiu al didacticii implică analiza termenilor “proces de

învăţământ” şi “instrucţie”.
Ca principală formă de organizare a educaţiei, învăţământul este definit astfel:
∫  proces de instruire şi educare în şcoală, organizat şi desfăşurat pentru a realiza obiectivele
 pedagogice ale educaţiei şcolare, stabilite la nivel de sistem şi de proces
∫  domeniu în care este valorificată structura acţiunii educaţionale la nivelul corelaţiei
funcţionale dintre cadrele didactice şi elevi, exersată în numeroase şi variate situaţii educative (G.
Mialaret, 1992, pag. 14, 15)
∫  ansamblul instituţiilor şcolare dintr-o ţară, care participă la organizarea arhitecturii şcolare
 prin proiectarea unor cicluri, orientări, filiere, realizabile la nivelul unor structuri specifice
educaţiei/instruirii formale dar şi nonformale (Dictionnaire encyclopédique de l’éducation et de la
formation, 1994, pag. 956).
Strâns corelat cu termenul de “învăţământ” este cel de “instrucţie”, însă nu trebuie pierdute
din vedere autoinstruirea şi o serie de forme adiacente ca: învăţarea, activităţile extraşcolare, mass-
media ş.a. De regulă, termenul “instrucţie” este utilizat cu următoarele trei nuanţări:
⊇ instruire generală - activitate de înzestrare cu cunoştinţe din domeniile culturii, ştiinţei,
tehnicii şi de aplicare a lor în practică
⊄ instruire profesională - activitate al cărei scop este însuşirea unei specialităţi, a unei
 profesii concrete, activitate ce se bazează pe însuşirea cunoştinţelor profesionale, pe formarea
abilităţilor profesionale şi pe dezvoltarea interesului şi a preocupărilor legate de profesia respectivă
⊂ autoinstruire – activitate de instruire realizată prin efort propriu, în afara unei instituţii şi
în absenţa îndrumării unei persoane din afară.
A instrui pe cineva înseamnă a-l înzestra
înzestra cu ceea ce el
el nu cunoaşte, a-l ajuta
ajuta să se
transforme, să se modeleze din punct de vedere al calităţilor psihice şi de personalitate. A te instrui
 presupune cunoaştere independentă,
independentă, transformare, modelare a propriului eu prin eforturi personale,
fără intervenţia cuiva din afară, nemaifiind necesară prezenţa unui martor extern al faptelor tale.
 Noţiunea de instruire este legată numai acţiunile conştiente care urmăresc însuşirea unui sistem de
abilităţi, dezvoltarea capacităţilor şi a intereselor de cunoaştere, formarea concepţiei, spre deosebire
de educaţie, care cuprinde toate acţiunile conştiente ale omului având ca scop transformarea întregii
 personalităţi a celui supus acţiunii educative.
Obiectul didacticii nu se reduce la instrucţia şcolară şi nici la învăţământul înţeles ca proces,
 preocupările sale extinzându-se mult dincolo de zidurile şcolii. Întrucât didactica are ca obiect de
studiu dezvăluirea legăturilor proceselor didactice pentru toate obiectele de studiu, pentru toate
treptele sistemului şcolar şi pentru toate tipurile de şcoli, ea are caracter general şi reprezintă
 punctul de plecare în analiza disciplinelor care studiază predarea diferitelor obiecte de învăţământ
(metodicile de specialitate).
Didactica reprezintă azi o ramură fundamentală a ştiinţelor educaţiei, care studiază şi asigură
 bazele ştiinţifice ale analizei, proiectării, desfăşurării şi evaluării predării şi învăţării ca proces de
instruire şi educare în şcoli, în alte instituţii şi prin autoinstruire. Sfera de cuprindere a conceptului
“didactică” s-a lărgit; vorbim azi de etape/nivele ale didacticii, respectiv de o didactică tradiţională,
clasică şi de o didactică modernă, nouă, psihologică. Didactica tradiţională a avut ca obiect de
studiu esenţa procesului de învăţământ, cu scopul şi sarcinile sale, organizarea învăţământului:
clasa, şcoala şi sistemul educaţional, taxonomia pedagogică, conţinutul învăţământului, modalităţile
de realizare, modalităţile de instruire şi educare, tehnologia didactică, principiile, metodele şi
formele organizatorice ale activităţii instructiv-educativ, profesorul. Didactica modernă include
întreaga sferă de cuprindere a didacticii clasice, extinzându-şi conţinutul prin includerea a noi teme,
4
ca: autoinstruirea, didactica adulţilor, utilizarea mijloacelor tehnice de instruire, învăţarea cu
ajutorul maşinilor, instruirea şi autoinstruirea asistate de calculator, programarea pedagogică, alte
modalităţi de organizare a activităţilor instructiv-educative ş.a. Cele mai importante deosebiri dintre
sferele de cuprindere ale didacticii tradiţionale şi ale didacticii moderne sunt surprinse în tabelul
5.II.:

Tabelul 5.II.
 Paralelă între didactica tradiţională şi didactica modernă

 Elementul de Didactica tradiţională Didactica modernă

comparaţie
Statutul elevului  obiect al educaţiei,  obiect şi subiect al educaţiei, care
receptor de informaţii dobândeşte cunoştinţele prin efort propriu
Sursa  percepţia  acţiunea externă sau mintală (percepţia
cunoştinţelor  este un moment al acţiunii)
“Celula gândirii”  imaginea (cunoaşterea  operaţia (cunoaşterea este reflectare
este un act de copiere a activă şi “reconstrucţie” mintală a realului)
realităţii)
Aspectele pe care  transmitere de  latura formativă şi educativă a învăţării,
 pune accent cunoştinţe gata elaborate, cultivarea creativităţii, îmbinarea
formaţia livrescă, învăţăturii cu munca productivă şi cu
orientarea intelectualistă cercetarea

Funcţiile didacticii 
Ca teorie a instruirii, didactica îndeplineşte două funcţii, care nu pot fi separate, între ele
stabilindu-se relaţii de interdependenţă: funcţia de cunoaştere şi funcţia utilitară/practică (vezi
tabelul 6.II.):
Tabelul 6.II.
Funcţiile didacticii 

Funcţia Explicitarea funcţiei Exemple de situaţii în care se

exercită funcţ ia
ia
De Didactica studiază un anumit segment - Asigurarea corelaţiei dintre
cunoaştere al activităţii sociale - instruirea, finalităţile educaţiei şi
autoinstruirea şi învăţământul, curriculumul şcolar.
dezvăluie legitatea actului didactic, - (Re)formularea principiilor 
explică motivele care determină didactice generale şi a principiilor 
anumite rezultate, dezvăluie şi explică specifice disciplinelor de studiu.
relaţiile dintre influenţele instructive - Stabilirea structurii acţiunii
şi dezvoltarea personalităţii elevilor, educaţionale
educaţionale eficiente la nivel
stabileşte raporturi cantitative şi macro şi micro.
calitative între ele.
Utilitară/ Didactica ghidează activitatea - Stabilirea cerinţelor în alegerea şi
Practică educaţională, oferind jaloane, utilizarea metodelor şi procedeelor 
orientări generale, norme de activitate didactice.
etc. - Identificarea criteriilor de
evaluare şi notare a randamentului
şcolar.

5
  II.2.3. Subramurile didacticii 
Ca ramură fundamentală a ştiinţelor educaţiei, didactica studiază următoarele trei mari
domenii:
⊇ învăţământul în ansamblu său, pe toate treptele de şcolaritate şi autoinstruirea, caz în care
 poartă denumirea de didactică generală
⊄ procesul de învăţământ din perspectiva pedagogică a predării şi învăţării obiectelor de
studiu
studiu,, caz în care
care poartă
poartă denumi
denumirearea de didac
didactic
ticăă specia
specială
lă sau metodi
metodicăcă (fiec
(fiecare
are obiect
obiect de
învăţământ are didactica/metodica sa, care studiază conţinutul, principiile, metodele şi formele de
organizare proprii obiectului respectiv în detaliile concrete aplicative)
⊂ didactica adulţilor.
Didactica generală sintetizează experienţa pozitivă acumulată în practica şcolară, oglindită
în metodici şi elaborează reguli şi legităţi valabile pentru procesul de învăţământ în ansamblul său.
În acelaşi timp, stabileşte principiile necesare desfăşurării acestui proces, asigurând astfel baza
dezvoltării didacticilor speciale, oferind şi orientarea necesară soluţionării problemelor specifice
oricărei didactici speciale, precum şi didacticii adulţilor. Rezultă că didactica generală, didacticile
speciale şi didactica adulţilor se află într-un raport de interdependenţă.
interdependenţă. De altfel, didacticile speciale
şi didactica adulţilor pot fi considerate subramuri ale didacticii generale.

 Legăturile didacticii cu alte ştiinţe

Didactica se foloseşte de un sistem extins de cunoştinţe şi metode din domeniul particular al
altor ştiinţe. În contextul actual, numai adoptarea unei viziuni pluridisciplinare şi interdisciplinare
asigură baza ştiinţifică, eficienţa şi utilitatea demersurilor educaţionale investigative – teoretice şi
 practice. Importanţă specială pentru didactică o are psihologia, din domeniul căreia, cunoştinţele
despre însuşirile psihicului, despre posibilităţile sale de dezvoltare şi posibilităţile de a învăţa, sunt
indispensabile.
indispensabile. Mai amintim următoarele subdomenii ale psihologiei: psihologia gândirii, a
memorării, a motivaţiei, a intereselor şi psihologia socială. Studierea procesului învăţării este mult
facilitată de biologie, fiziologie, genetică, ştiinţe despre activitatea sistemului nervos central, dar şi
de ştiinţe ca matematica, logica, cibernetica, informatica, teoria cunoaşterii, modelarea şi
algoritmizarea, care sprijină studierea procesului instruirii ca autentic sistem de comandă şi control.
Amintim şi aportul ştiinţelor socio-umane: filosofia, istoria ş.a., care, pe lângă materialul
faptic oferit, asigură orientarea ştiinţifică a cercetărilor, a activităţii didactice, precum şi metoda
generală de lucru.

Tendinţe şi orientări în didactica actuală

Aplicarea în sistemul şcolilor noi a didacticii moderne, care este o didactică psihologică şi
activă, a realizat trecerea de la didactica preponderent normativă la didactica explicativă şi
normativă, generând un salt necesar în dezvoltarea sa. În prezent, în evoluţia didacticii se manifestă
trei tendinţe majore, între care există o convergenţă, un consens (şi nu divergenţă), în sensul că
fiecare din ele îşi aduce contribuţia la modernizarea continuă a didacticii:
⊇ Tendinţa de a păstra unele achiziţii din didactica tradiţională, cu reconsiderarea întregului
ei sistem de idei cu privire la natura, conţinutul, procesul, formele, metodele
metodele de învăţământ, din
 perspectiva cuceririlor ştiinţelor educaţiei, a ştiinţei şi tehnicii contemporane (este tendinţa de
valorificare continuă a ceea ce a achiziţionat didactica în ultimul timp).
⊄ Tendinţa de a adăuga la didactica clasică, prin prelucrare, rezultatele ştiinţifice care
sprijină modernizarea învăţământului şi asigură pregătirea calitativ superioară a cadrelor didactice
(este tendinţa de îmbogăţire continuă a arsenalului didactic).
⊂ Tendinţa de a acorda atenţie egală celor două aspecte ale procesului didactic: informativ
şi formativ (este tendinţa de a transfera greutatea specifică de la educator la educat).

6
 Prezentăm în continuare câteva orientări, respectiv direcţii de studiu şi acţiune în didactica
modernă:

   Acţiunea de prospectare, care constă în studierea anticipativă a instrucţiei şi educaţiei

societăţii viitoare pe un interval mai mare de timp, de obicei, de până la 50 de ani. Specialiştii
domeniului ştiinţelor educaţiei susţin că principala funcţie a cercetării pedagogice este cea de
elaborare, experimentare şi validare a şcolii de mâine şi că exercitarea acestei funcţii înseamnă
înainte de toate îndeplinirea unei datorii faţă de prezent, cu atât mai mult cu cât, progresul didacticii
este condiţionat de o viziune prospectivă, globală.
Evocând conflictul între două mari curente - “pedagogia existenţei” şi “pedagogia esenţei”,
esenţei”,
 profesorul polonez Bogdan Suchodolski,
Suchodolski, vede în educaţia îndreptată spre viitor “o cale permiţând să
se evite orizontul de alegeri rele şi de compromis al pedagogiei burgheze”. În tangenţă cu ambele
concepţii, dar fără a se identifica cu vreuna, pedagogia prospectivă îi apare ca un mod de “rezolvare
a antinomiei gândirii pedagogice moderne” (B. Suchodolski, 1960, pag. 117, 119).
Referitor la instrucţia şi educaţia care se vor realiza în viitor şi, implicit, la acţiunea de
 prospectare, se pun diverse probleme, dintre care vom aminti două. Prima dintre ele este adaptarea
instrucţiei şi educaţiei la ritmul rapid de dezvoltare a societăţii, stare de fapt în legătură cu care,
Gaston Berger afirmă că s-au schimbat raporturile dintre ieri-azi-mâine. Azi nu mai apare
determinat atât de ieri, cât de mâine. “Viitorul nu trebuie aşteptat, ci construit şi, în consecinţă, şi în
 primul rând, inventat” (G. Berger, 1973, pag. 17). A doua problemă este aceea posibilităţilor de care
 poate dispune omul pentru această adaptare. Genetica modernă, afirmă Ştefan Milcu (1966, ( 1966, pag. 5),
deschide speranţe în această privinţă, arătând că omul dispune de potenţialităţi care n-au fost încă
suficient folosite. De altfel, şi sociologia demonstrează
demonstrează că asemenea posibilităţi pot fi şi sunt puse în
evidenţă de societatea modernă.
O achiziţie esenţială a didacticii actuale este postularea faptului că simpla instruire
(debitarea/depozitarea
(debitarea/depozitarea de date) nu mai pot constitui ideal sau obiectiv educaţional exhaustiv.
Implantarea rigidă şi fixă a cunoştinţelor în spaţiul mintal al unor indivizi poate fi dăunătoare;
debarasarea de aceste date poate fi o premisă a generării elasticităţii necesare adaptării la noi
condiţii.
   Reevaluarea şi selectarea conţinutului învăţământului , introducerea în programele
şcolare a cunoştinţelor esenţiale, pentru a putea face faţă ritmului accelerat de achiziţie al ştiinţei şi
tehnicii şi pentru a-l pregăti pe tânăr pentru viitor.
   Asigurarea unui grad de certitudine a reuşitei în organizarea învăţământului cât mai
mare, în ceea ce priveşte rezultatele elevilor şi independenţa lor faţă de profesor.
   Intensificarea procesului de învăţare astfel încât, într-un timp relativ scurt, elevul să
asimileze cuantumul necesar de cunoştinţe şi mai ales să-şi formeze instrumentele mintale de lucru.
  Căutarea unei metrii proprii , a unor tehnici de evaluare obiectivă a drumului parcurs şi a
randamentului obţinut de binomul educaţional, pentru a mări procentajul de certitudine, rigurozitate,
matematizare, în măsurarea şi aprecierea muncii didactice.
  Creşterea şi valorificarea potenţelor educative ale instrucţiei se referă la mărirea
randamentului învăţării, prin dezvoltarea capacităţilor intelectuale, la îndreptarea acestor capacităţi
spre calităţi creatoare, la grija pentru acele trăsături de caracter care îl fac pe om să muncească cu
 pasiune.
   Asigurarea unui raport profesor - elev bazat pe relaţii de colaborare şi îndrumare
nemijlocită, care să faciliteze individualizarea muncii, dezvoltarea optimă a capacităţilor 
individuale , ceea ce va constitui o premisă importantă pentru o activitate postşcolară productivă.
  Orientarea spre educaţia permanentă  este necesară întrucât pragurile învăţământului au
dispărut, educaţia începe din primul moment al vieţii şi nu se încheie la 16-25 de ani, iar pe
 parcursul vieţii, omul poate practica mai multe profesii.

7
    Asigurarea unui feed-back permanent , a circuitului continuu al informaţiei între ambii
termeni ai binomului educaţional – profesorul şi elevul devin, pe rând, emiţător şi receptor de
informaţii.
  Transformarea sistemului de activitate pe clase şi lecţii într-o activitate pe grupuri şi
microgrupuri pentru a deplasa accentul pe dezvoltarea resurselor interne ale elevului, angajându-l în
 propria sa formare.
   Promovarea într-o măsură cât mai mare a individualizării învăţământului .
  Valorificarea mijloacelor tehnice moderne şi elaborarea metodologiilor de utilizare a lor 
în scop didactic.
   Elaborarea unei metodologii a cercetării ştiinţifice , mai riguroase, cu aportul matematicii
şi al statisticii.

2. PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT: CONCEPT ŞI PRACTICĂ

Procesul de învăţământ în abordare sistemică

Activitate
Activitateaa dascălul
dascălului
ui se înscrie într-un
într-un cadru de referinţă
referinţă,, care poate
poate fi supus analizei
analizei sub variate
variate
criterii: finalităţile proiectate (obiectivele învăţării), conţinuturile predării (experienţele de învăţare
 propuse elevilor), caracteristicile de vârstă şi de pregătire ale elevilor etc. Alături de acestea, zonele de
interes didactic sânt lecţia şi clasa, laboratorul sau cabinetul de specialitate, toate fiind cuprinse în
 perimetrul unei unităţi şcolare. În ansamblul lor, activităţile şcolare servesc unor obiective didactice şi
educaţionale şi sânt definite generic prin variate concepte:  proces de învăţământ, sistem educaţional,
activităţi instructiv-educative etc.
Reţinem în continuare sintagma  proces de învăţământ,
învăţământ, care s-a consacrat în cercetările contemporane
de didactică. Descrierea procesului de învăţământ comportă în principal două planuri:
• abordarea sistemică , mai exact raportarea învăţământului
învăţământului la sistemul său integrator 
• analiza
analiza compone
componenţia
nţială
lă şi funcţion ală  a învăţă
funcţională  învăţămâ
mântu
ntului
lui,, care
care includ
includee struc
structur
turaa sa internă
internă,,
componentele procesului de învăţământ  şi, în final, principal
principalele
ele sale demersuri
demersuri sau activităţi
activităţi::
 predare – învăţare – evaluare-autoevaluare.

Abordarea sistemică
(1). Privit ca sistem, învăţământul articulează trei categorii de variabile reprezentate astfel: un  flux de
intrare ce include resursele umane, materiale şi financiare (spaţii şcolare, dotări, personal didactic,
contingente de elevi, alocări bugetare şi resurse extrabugetare etc.); apoi un proces - în speţă procesul
de învăţământ, care angajează resursele în vederea atingerii obiectivelor şi un  flux de ieşire, reprezentat
de rezultatele sistemului, în cazul nostru de seriile de absolvenţi, înzestraţi cu competenţe şi atitudini
 prevăzute de cererea socială de educaţie (I. Radu, 1995). Figura 1 redă schematic această caracterizare.
caracterizare.
 Structura învăţământului 

Flux de intrare PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT Flux de ieşire

Feed back 

Sistemul şcolar nu funcţionează izolat de lumea reală, el se înscrie ca sub-sistem în ansamblul social şi
se află continuu sub presiunea
presiunea schimbărilor ce au loc la nivelul macro-sistemului.
macro-sistemului. Astfel, în "datele de
intrar
intrare"
e" se ţin
ţinee seama
seama de evolu
evoluţia
ţia demogr
demograf afică
ică,, de struct
structura
ura pe vârste
vârste a popula
populaţie
ţieii în veder
vederea
ea
cuprinderii tinerei generaţii în reţeaua şcolară.

8
 Şcoala,
Şcoala, dar şi experien
experienţeleţele de învăţare
învăţare din afara
afara şcolii, se află astăzi
astăzi într-un context
context social
social
marcat de profunde schimbări.
schimbări. Se întrevăd, deocamdată,
deocamdată, linii de evoluţie pe termen scurt, astfel încât
 politica şcolară e greu să capete contururi precise. Oricum, este de aşteptat ca descentralizarea
 pedagogică şi financiară
financiară a învăţământului,
învăţământului, la care suntem părtaş părtaşi,i, să valideze foarte
foarte curând, dar şi în
chip profesional,
profesional, diversificarea
diversificarea instituţiilor care oferă servicii
servicii pentru, sau conexe
conexe învăţământului.
învăţământului. Se
includ între aceste instituţii, în primul rând, cele create a oferi asistenţă socială şi suport educaţional
divers
diverselo
elorr categ
categori
oriii socio-
socio-pro
profefesio
siona
nale
le care
care dobân
dobândes
descc anumi
anumite te cerin
cerinţe
ţe specia
speciale,
le, ca urmare
urmare a
schimbărilor mai mult sau mai puţin inte intempestive
mpestive din societatea
societatea de tranziţie.
tranziţie.
Fireşte,
Fireşte, pentru instituţii
instituţiilele de asistenţ
asistenţăă socială
socială şi educaţional
educaţionalăă ar fi foarte
foarte util ca "datele de
ieşire" ale sistemului de învăţământ să se înscrie în nevoile de forţă de muncă în diferite sectoare ale
vieţii economice şi sociale. In condiţiile tranziţiei spre economie de piaţă, sistemul de alocare a
resurselor umane este reglat de jocul pieţei. Rata ridicată a şomajului şi necesităţile re-conversiei
 profesionale modifică cererea socială de educaţie, solicitând forme ale educaţiei permanente, ale
formării continue, care să înlesnească trecerea de la un sector de activitate la altul. Elementul de
 predicţie ar trebui să fie elaborat prin consultare cu furnizorii de servicii educaţionale, pentru a fi
operant măcar la nivel macroeconomic.
Este
Este de asemeasemenea
nea adevăadevăratrat că dinamic
dinamicaa profesiu
profesiunil
nilor
or şi cerinţel
cerinţelee special
specializă
izării
rii mono sausau
  pluridisciplinare impun necesitatea unei pregătiri de bază temeinice, chiar şi pentru a favoriza
specializări rapide ulterioare,
ulterioare, pentru că ele sânt cu certitudine
certitudine necesare.
Corelarea dintre "intrări" şi "ieşiri" în cadrul sistemului de învăţământ ţine cu deosebire de politicile
educaţionale,
educaţionale, precum şi de economia şi sociologia sociologia educaţiei. Este lesne de observat
observat că învăţământul
învăţământul
constituie obiect de studiu pentru mai multe ştiinţe:
- Fil
Filoz
ozofi
ofiaa educa
educaţie
ţieii ar avea
avea menir
menireaea să decante
decantezeze valoril
valorilee sociale,
sociale, pe care Pedago
Pedagogia
gia să le
traducă în finalităţi de esenţă
esenţă educativă.
educativă. Simpla statuare a Idealului
Idealului educaţiei este departe
de a limpezi tendinţele şi orientările asumate de sistemul educaţional ( www.edu.ro – 
Legislaţie şcolară).
- Econom
Economia ia educa
educaţieţieii şi Sociol
Sociolog
ogia
ia educa
educaţie
ţieii au de asem
asemeneeneaa un rol majo
majorr în amelio
ameliorar
rarea
ea
corelaţiilor între sistemul de învăţământ
învăţământ şi sistemul social.

Componentele principale ale procesului de învăţământ

Configurarea componentelor procesului de învăţământ 

I. Obiectivele procesului de învăţământ condensează

condensează cerinţele
cerinţele de instruire
instruire şi educare
educare dezirabile
dezirabile în
societat
societatea
ea sau comunit
comunitatea
atea în care sistemul
sistemul de învăţământ
învăţământ funcţio
funcţioneaz
neazăă ca atare. Aceste
Aceste obiectiv
obiectivee
corespund unor opţiuni şi priorităţi sociale majore cu privire la informaţia şi deprinderile pe care
trebuie să le dobândească
dobândească elevii, cu privire la judecăţile de valoare şi comportarea
comportarea acestora. Prefigurând
  pe terme
termenn scurt
scurt activ
activită
ităţil
ţilee instru
instructi
ctiv-edu
v-educa
cativ
tivee din şcoală
şcoală,, obiec
obiectiv
tivele
ele stabil
stabiles
escc ce urmea
urmeazăză să
cunoască elevii ca informaţie, ce anume să ştie să facă ei ca acţiune / deprindere, apoi ce atitudini şi
 judecăţi să-şi aproprie ş.a.m.d. Ca în orice activitate, ţelurile sau obiectivele se prefigurează la
9
 începutul acţiunii, dar capătă expresie palpabilă la încheierea ei, rezultatele fiind cele care atestă
atingerea obiectivelor. Problematica referitoare la finalităţile educaţiei (ideal educaţional, scopuri,
obiective didactice şi operaţionalizarea acestora din urmă a fost tratată pe parcursul sem. I).
II. Curriculumu
Curriculumul,l, respectiv
respectiv conţinutul
conţinutul procesului
procesului de învăţămân
învăţământt (definiţie, criterii de selecţie,
modalităţi de structurare şi tipologia curriculumului operant în învăţământul românesc) a fost şi el
tratat abordat pe parcursul sem. I.
III. Agenţii actului didactic (profesorul şi elevii)
Resursele
Resursele umane,
umane, agenţii acţiunii,
acţiunii, profeso
profesoriirii şi elevii,
elevii, la care se adaugă participare
participareaa părinţilo
părinţilorr şi a
membrilor comunităţii, reuniţi în acelaşi efort comun, reprezintă a doua componentă principală a
învăţământului. Situaţia complexă de interacţiune care se instituie conturează ceea ce se descrie prin
noţiunea de "relaţie pedagogică" care are ca principali parteneri profesorul şi elevii. Abordarea
 problematicii resurselor umane ale procesului de învăţământ necesită în primul rând considerarea
 şcolii ca pe o organizaţie care nu doar că produce învăţare ci şi învaţă.
Şcoala reprezintă unitatea de bază a sistemului de învăţământ care, prin intermediul unor 
activităţi instructiv-formative specifice, derulate cu ajutorul unui personal anume pregătit în acest
sens, formează şi dezvoltă personalitatea elevilor în conformitate cu aspiraţiile de moment şi de
 perspectivă ale societăţii, aspiraţii concretizate cu precădere la nivelul idealului educaţional.
J. Pive
Pivete
teau
au (cf.
(cf. Păun
Păun,, E.,
E., 1999
1999,, p.32p.32-3
-33)
3) afir
afirmă
mă apro
apropi
pier
erea
ea surp
surprirind
ndee urmă
următo toar
arel
elee
carac
caracter
terist
istici
ici ale şcolii
şcolii ca organ
organiza
izaţie
ţie,, carac
caracter
terist
istici
ici ce o aprop
apropie
ie de organi
organizazarea
rea sistem
sistemelo
elor 
r 
industriale:
• la nivelul şcolii se realizează o specializare tot mai accentuată: cadrele didactice sunt
specializate pe anumite domenii de cunoaştere, elevii sunt modelaţi în funcţie de profilul
instituţiei de învăţământ respective, oferta educaţională este strict concepută şi adresată
unor anumite segmente de vârstă într-un loc (şcoala) şi un timp (anumite perioade şi zile
ale anului) clar definite; tot ceea ce se află în afara acestei organizări este catalogat drept
activitate extraşcolară;
• sistemul şcolar este unul centralizat şi devine gigantic, ca şi trusturile; acest lucru se
obiect
obiective
ivează
ază în existe
existenţa
nţa unor
unor progra
programe,
me, regula
regulamen
mente,
te, orare,
orare, examen
examene; e; rezult
rezultatu
atull
centralizării îl constituie uniformitatea produsului finit ( ca şi în industrie, produse de
serie)
serie) iar echiva
echivalen
lentul
tul contro
controlullului
ui de calit
calitate
ate îl reprez
reprezint
intăă divers
diversele
ele exame
examene ne de
absolvire;
• şcoala funcţionează după modelul capitalizării, acumulării şi consumului: generaţia
adultă transmite un “capital” cultural ce trebuie retransmis mai departe (capitalizare
cole
colect
ctiv
ivă)
ă);; elev
elevul
ul asimasimil
ilea
eazăză “cev
“ceva”
a” pent
pentruru nece
necesi
sită
tăţi
ţi ulte
ulteri
rioa
oarere (cap
(capit
ital
aliz
izar
aree
individuală); profesorul devine un funcţionar mandatat să asigure atât integritatea şi
transmiterea acestui tezaur cultural cât şi controlul măsurii în care absolventul ia cu sine
acest “tezaur” în lumea adultă;
• şcoala este un loc de promovare a competiţiei în direcţia atingerii anumitor standarde
anterior precizate însă nu toţi elevii ating acest nivel (echivalentul rebuturilor din
industrie);
Alături de constatările anterior prezentate, subliniem faptul că organizaţiile şcolare intră tot
mai mult, asemeni sistemului industrial, în competiţie pe piaţa educaţională unde “consumatorii” “consumatorii” de
educaţie (elevii) au posibilitatea de a alege între diversele oferte educaţionale, alegere determinată
atât de calitatea şi consistenţa acestei oferte cât şi de estimarea şanselor de reuşită profesională ce
decurg din absolvirea uneia sau alteia dintre instituţiile de învăţământ.
Cu toate că unele dintre analogiile anterior prezentate constituie exagerări, se impune tot mai
mult gândirea şcolii în termeni de organizaţie care învaţă şi care produce învăţare. Astfel, la nivelul
şcolii se impun două categorii de activităţi specifice.

10
 În calitate de organizaţie care învaţă şcoala necesită existenţa unei activităţi managerial-
administrative corente care să faciliteze dezvoltarea organizaţională. Ne referim în acest context la
conducerea şi administrarea şcolii, la normele care reglementează activitatea cadrelor didactice,
statutul şi rolul lor instituţional, la selecţia şi formarea continuă a personalului didactic, la atragerea
şi utilizarea judicioasă a resurselor materiale etc.
În calitatea sa de organizaţie care produce învăţare, şcoala presupune exercitarea unor 
activităţi pedagogico-educaţionale de maximă eficienţă. Activitatea pedagogică este reglementată
de normele şi principiile specifice activităţilor de predare, învăţare, evaluare, auto-evaluare, de
  pre
premi
mise
sele
le psih
psihop
oped
edag
agog
ogic
icee care
care stau
stau la baza
baza aces
acesto
torr acti
activi
vită
tăţi
ţi.. Regl
Reglem
emenentă
tăril
rilee de ordi
ordinn
administrativ-instituţional generează cadrul formal de desfăşurare a acestor activităţi dar nu intervin
în mod direct în structura şi procesualitatea internă a acestora.
Ca organizaţie specializată în reproducerea lărgită a capitalului cultural şi care produce
învăţare, (cf. Cristea, C., Constantinescu, S., 1998, p.198) şcoala poate fi privită ca organizaţie
socială cu statut specific pedagogic, calitate în care serveşte realizării proceselor de adaptare
 primară şi secundară a activităţilor sale la cerinţele, implicite sau explicite, ale societăţii.
Adaptarea primară se realizează în raport cu cerinţele explicite, oficiale ale societăţii şi
include activităţi ca:
• asigurarea unor interrelaţii optime cu celelalte subsisteme sociale;
• livrarea
livrarea de servicii
servicii educaţio
educaţionale
nale (elevilor/p
(elevilor/părinţi
ărinţilor)
lor) şi de produse
produse educaţion
educaţionaleale
(absolvenţi capabili de o integrare socială şi profesională optimă);
• evaluarea rezultatelor activităţii educaţionale în termenii raportului dintre variabilele
de intrare (calitatea şi cantitatea resurselor investite), variabilele de proces (calitatea
  procesului de învăţământ şi a componentelor sale) şi variabilele de ieşire (calitatea
 pregătirii absolvenţilor, reliefată de nivelul lor de integrare socială şi profesională);
profesională);
• armonizarea aspiraţiilor individuale ale actorilor educaţionali (elevi şi profesori) cu
cerinţele impuse de normele ce reglementează funcţionarea organizaţiei şcolare sau de
caracteristicile finalităţilor educaţiei;
• deschiderea şcolii spre colaborarea educativă cu familia şi comunitatea locală;
Adaptarea secundară se realizează în raport cu cerinţele implicite, neoficiale ale mediului
social şi se referă la armonizarea relaţiilor informale existente atât la nivelul organizaţiei şcolare cât
şi în raport cu membrii comunităţii educative.
Referindu-se la acţiunile menite să conducă la dezvoltarea culturii organizaţiei şcolare, E.
Păun (cf. op. citate, p.90) distinge următoarele strategii acţionale:
• fundam
fundament
entare
areaa acţiun
acţiuniiii educa
educativ
tivee pe o struct
structura
urare
re şi o ierarh
ierarhiza
izare
re adecv
adecvată
ată a
scopurilor, obiectivelor şi priorităţilor;
•  preocuparea faţă de solicitările actorii actului didactic (profesori şi elevi);
• accentuarea acţiunilor de colaborare între toţi membrii organizaţiei şcolare;
• cultivarea competiţiei, bazată pe recunoaşterea şi oficializarea succesului academic
al profesorilor şi elevilor;
• stimularea autoperfecţionării prin măsuri administrative şi prin formarea “conştiinţei
de sine” a şcolii;
• creşterea responsabilităţii şcolii, a profesorilor pentru calitatea rezultatelor;
r ezultatelor;
• respectarea principiului conducerii participative;
• valorizarea părinţilor şi a comunităţii locale în calitatea lor de parteneri ai şcolii;
Se ridică în acest context problema managementului organizaţiei şcolare.
În condiţiile descentralizării actuale a majorităţii sistemelor de învăţământ şi a creşterii
autono
autonomie
mieii deciz
decizion
ionale
ale a organi
organizaţ
zaţiil
iilor
or şcolar
şcolare,
e, proble
problemat
matica
ica manag
managemement
entulu
uluii unităţ
unităţilo
ilorr de
învăţământ se impune cu o necesitate din ce în ce mai mare. În linii generale, managementul
managementul unităţii
şcolare presupune gestionarea şi angajarea optimă a resurselor educaţionale existente în direcţia
atingerii scopurilor şi obiectivelor propuse spre realizare, atragerea de noi resurse din partea
11
 comunităţii educative, prospectarea pieţei educaţionale şi elaborarea pe această bază a unui plan de
dezvoltare (proiect de dezvoltare instituţională) coerent pe termen mediu şi lung a organizaţiei
şcolare respective.
Complexificarea şcolii ca organizaţie şi a sarcinilor cărora aceasta este chemată să le
răspun
răspundădă determ
determină ină respon
responsab
sabili
ilităţ
tăţii sporit
sporitee şi compe
competen tenţe
ţe manag
manageri eriale
ale adecv
adecvateate la nivelu
nivelull
directorului de şcoală. În ceea ce priveşte directorul de şcoală (în fapt managerul organizaţiei
respec
respectiv
tive)
e) înt
întâln
âlnimim două
două situaţ
situaţii:
ii: cazul
cazul direc
director
torulu
uluii recrut
recrutat/
at/ale
aless din int
interi
erioru
orull sistem
sistemulu
uluii de
învăţământ, care exercită şi profesiunea didactică şi cazul directorului profesionist, anume format şi
 pregătit în acest sens şi care nu are atribuţii didactice. Opţiunea pentru una sau alta dintre variantele
anterior enunţate variază de la ţară la ţară, în funcţie de specificul culturii manageriale al sistemelor 
de învăţământ respective.
Atribu
Atribuţiiţiile
le direct
directoru
orului
lui/ma
/manag
nageruerului
lui organi
organiza
zaţie
ţieii şcolar
şcolaree se referă
referă,, în lin
liniiii genera
generale,le, la
 planificarea, organizarea şi coordonarea activităţilor din instituţia respectivă, la gestiunea financiară
(sup
(super
ervi
viza
zare
reaa modu
modulu luii de util
utiliz
izar
aree a resuresurs
rsel
elor
or fina
financncia
iare
re şi atraatrage
gere
reaa de noinoi fondfondur
uri)i) şi
administrativă, la politica de personal şi la parteneriatul cu comunitatea locală (părinţi, instituţii
economice, culturale, organizaţii non-profit etc.).
Importanţa activităţii de management a organizaţiei şcolare se obiectivează nu doar la
nivelu
nivelull elemen
elementel telor
or anteri
anterior
or menţio
menţionat natee ci şi în ceeaceea ce prive priveşte
şte climat
climatul
ul exist
existent
ent în şcoaşcoalala
respectivă, climat care, în funcţie de stilul de conducere practicat, se poate dovedi stimulativ şi
 benefic desfăşurării activităţilor didactice şi extra-didactice sau, după caz, tensionat şi inhibitor.
Referindu-se la aceste aspecte, Emil Păun realizează în lucrarea sa “ Şcoala - o abordare
 sociopedagogică” (1999, p.121-133) o clasificare complexă şi cuprinzătoare cu privire la stilurile
de conducere practicate de către directorul/managerul organizaţiei şcolare şi climatul şcolar generat
de către acestea. Prezentăm în continuare opiniile autorului anterior menţionat cu privire la această
 problematică.
a. tipol
tipologogiaia 1. (K.
(K. Lew
Lewinin))
•   stilul autoritar  (obiec
(obiectivtivele
ele gener
generale
ale şi modali
modalităţtăţile
ile de lucru
lucru ale grupul
grupului ui sunt
sunt
stabilite de director, fără ca cei în cauză să le cunoască în avans; repartizarea sarcinilor şi
a grupurilor de lucru este realizată exclusiv de către director; criticile şi elogiile sunt
 personalizate, deşi atitudinea directorului este mai degrabă rece şi impersonală decât
ostilă); acest stil generează tensiuni, ostilitate şi insatisfacţie profesională;
•  stilul democratic
democratic (obiectivele propuse sunt supuse dezbaterii grupului iar strategiile
de lucru sunt rezultatul unor decizii colective; alegerea colaboratorilor se face în mod
liber;
liber; liderul
liderul încearcă
încearcă să se poarte ca un egal al membrilor grupului); grupului); stilul
stilul democrati
democraticc
generează un climat cald, deschis, propice colaborării şi spiritului de echipă;
b. tip
tipolo
ologia
gia 2.2.
•  stilul autocrat  (directorul cere supunere necondiţionată, stabileşte singur modalităţile
de realizare a diferitelor activităţi, ia singur deciziile importante şi refuză orice discuţie
sau negociere cu privire la acestea);
•  stilul democratic
democratic (directorul face apel la resursele grupului, solicită opinia cadrelor 
didactice în asumarea obiectivelor şi modalităţilor de atingere a acestora şi preferă rolul
de moderator al dezbaterilor);
•   stilul “laissez-faire” (directorul dă “mână liberă” subordonaţilor, controlul exercitat
fiind minimal iar libertatea acestora totală; directorul este mai mult o sursă de informaţii
 pentru ceilalţi);
•   stilul
stilul birocrat ic (dir
birocratic (direc
ecto
toru
rull urmă
urmărereşt
ştee să-ş
să-şii înde
îndeplplin
inea
easc
scăă rolu
rolul,l, să fie fie fide
fidell
reglementărilor de tip administrativ; este mai atent la ce spun superiorii săi ierarhici
decât la ce spun subordonaţii săi; există o stare de nemulţumire latentă);
•  stilul charismatic
charismatic (directorul are o personalitate puternică şi atractivă; în relaţiile cu
subordonaţii acesta poate fi, după caz, democratic dar şi autoritar deoarece, dominaţi de
12
  personalitatea sa puternică, profesorii ignoră modalităţile sale de acţiune, tolerându-le
fără critică);
c. tipolo
tipologia
gia 3 (J.M.
(J.M. Miram
Miramon, on, D. Cone
Conet,
t, J.B.
J.B. Paturet)
Paturet)
• tipul de “guru” (caracterizat prin puterea de seducţie a directorului, prin fuziunea cu
organizaţia şi omniprezenţă; climatul poate deveni tensionat datorită competiţiei dintre
subordonaţi de a intra “în graţiile” conducătorului);
• terapeutul  (se caracterizează printr-o dominantă paternalistă şi prin tendinţa de a se
retrag
retragee în spatel
spatelee grupul
grupului;
ui; este
este un umanis
umanistt prin
prin excele
excelenţă
nţă,, promov
promovea
ează
ză deleg
delegare
areaa
responsabilităţii iar deciziile se iau prin consens, evitându-se excesele birocratice);
• militantul  (este foarte activ, uneori agitat, supervizează tot şi dispune de capacităţi
reale de exercitare a funcţiei de conducere; antrenează în activităţi cu precădere pe cei
care împărtăşesc aceleaşi valori; simte permanent nevoia de împlinire prin acţiune);
• neangajatul  (se caracterizează prin blazare, automulţumire, comportamente rutiniere
şi tendinţă de izolare faţă de ceilalţi; climatul este închis şi morocănos; sunt favorizaţi
cei care nu vor să fie controlaţi deoarece directorul intervine foarte puţin în viaţa
organizaţiei);
• dirijistul  (tipul de comandant, rigid, cu o viziune mai degrabă pesimistă despre
oameni şi posibilităţile lor, evidenţiază mai mult aspectele negative şi eşecurile decât
succesele; nu încurajează participarea subordonaţilor la luarea deciziilor nefiind adeptul
negocierilor ci al deciziilor personale, rezervându-şi dreptul la viziunea de ansamblu
asupra organizaţiei; climatul este tensionat şi există numeroase conflicte subterane; acest
compo
comportartamen
mentt ascund
ascundee adeseo
adeseori
ri o perso
personal
nalita
itate
te fragil
fragilă,
ă, vulner
vulnerabi
abilă,
lă, masca
mascatătă de
comportamentul autoritar);
• birocratul  (practică un stil de conducere bazat pe reglementări şi pe respectarea
strictă a acestora; climatul este impersonal, relaţiile interpersonale nefiind încurajate sau
agreate; conducerea este centralizată şi rigidă);
d. tipol
tipolog
ogia
ia 4. (L.
(L.J.
J. Stil
Stiles)
es)
• expertul în eficienţă  (îşi propune să construiască o organizaţie cu o funcţionare cât mai egală,
 plasând omul potrivit la locul potrivit; recurge la analiza ştiinţifică a muncii şi la stimulente
materiale într-o conducere de tip autoritar);
• mecanicul social  (îşi bazează activitatea de conducere pe stimularea motivaţiei şi a dimensiunii
afective a muncii, dar şi pe comunicarea şi cooperarea cu colaboratorii);
• organizaţional  (directorul dezvoltă forme raţionale de organizare a activităţii, unde
mecanicul organizaţional 
sarcinile sunt raportate la autoritate şi control; încearcă să încadreze organizaţia în formula
unică: planificare-organizare-stabilitatea personalului-dirijare);
• clinicianul  (încearcă să exploateze zonele emoţionale, îndeosebi cele subconştiente şi non-
raţionale din comportamentul personalului în dorinţa atât de a motiva activitatea cât şi de a
 preveni apariţia unor fenomene grupale nocive în planul relaţiilor interpersoanle şi în cel al
climatului organizaţional);
e. tipol
tipolog
ogia
ia 5.
5. (Itzh
(Itzhak
ak Adi
Adide
dez)
z)
•  producătorul  (animat de dorinţa de a obţine rezultate palpabile immediate; calităţi
esenţi
esenţiale
ale:: capaci
capacitat
tatee de acţiun
acţiune,
e, cunoşt
cunoştinţ
inţee ample
ample şi dorinţ
dorinţaa de a realiz
realizaa acţiu
acţiuni
ni
concrete);
• administratorul  (caracterizat prin dorinţa de a organiza bine activitatea; calităţi:
capacitatea de analiză raţională a situaţiilor, simţul ordinii, capacitate de sistematizare);
• întreprinzătorul  (animat de dorinţa de a declanşa acţiuni noi; calităţi: imaginaţia,
creativitatea, perseverenţa, îndrăzneala);
• integratorul  (se caracterizează prin dorinţa de a integra oamenii într-o activitate
comună şi de a-i convinge să coopereze; calităţi: capacitatea de mobilizare a oamenilor,
sociabilitatea, empatia);
13
 Climatul şcolar se află într-o relaţie de strânsă interdependenţă cu stilul de conducere profesat
de către directorul/managerul organizaţiei şcolare. Referitor la acest aspect R. Lickert şi J.G.
Lickert, citaţi de E. Păun în lucrarea anterior menţionată, afirmă despre climatul organizaţional că ar 
avea un caracter cumulativ: climatul de la vârful ierarhiei creează premisele climatului de la
nivelurile mediu şi bazal. Este propusă astfel o tipologie a climatelor organizaţionale rezultată din
modul particular de combinare a următoarelor variabile: stil de conducere, motivaţie, comunicare,
decizie, precizarea scopurilor şi control.
Tipologia climatelor organizaţionale (R. Lickert, J.G. Lickert)
• climat autocratic exploatator  (se defineşte prin faptul că managerii nu au
încredere în subordonaţi şi folosesc ameninţări şi sancţiuni pentru a se asigura de
îndeplinirea sarcinilor de către aceştia; subordonaţii sunt rar implicaţi în procesul
de luare a deciziilor);
• climat autocratic binevoitor 
binevoitor  (managerii manifestă o atitudine favorabilă faţă
de subordonaţi, aceştia fiind, într-o oarecare măsură şi într-un cadru bine definit,
implicaţi în luarea deciziilor);
• climat
climat democrat
democratic ic consulta tiv (man
consultativ (manag ager
erii
ii au maimai mult
multăă încr
încred
eder
eree în
subordonaţi iar comunicarea se face atât în sens ascendent cât şi descendent; în
timp
timp ce decideciziziile
ile im
impoport
rtan
ante
te sunt
sunt luat
luatee la vârf
vârful
ul stru
struct
ctur
urii
ii de cond
conduc
ucerere,
e,
subordonaţii iau decizii la nivelurile bazale, de mai mică importanţă);
• climat democratic participativ (managerii au încredere totală în subordonaţi, luarea deciziilor 
este puternic descentralizată iar comunicarea se realizează de o manieră eficientă atât pe
orizontală cât şi pe verticală);
Un loc aparte îl deţin aspectele referitoare la clasa de elevi . Clasa de elevi reprezintă, la o
 primă aproximare, o formaţiune pssiho-socială,
pssiho-socială, structurată în funcţie de criteriul particularităţilor de
vârstă ale componenţilor acesteia (elevii) şi având implicaţii multiple asupra desfăşurării procesului
instructiv-formativ.
Clasa de elevi, în calitatea sa de formaţiune psiho-socială se defineşte prin existenţa unor 
rela
relaţi
ţiii inte
interp
rpeerso
rsonale
nale acceccentu
ntuate într întree toţi
toţi membr
embrii
ii săi,
ăi, prin
rin faptu
ptul că îşi îşi păstr
ăstreează
compoz
compoziţia
iţia/st
/struc
ructur
turaa o perioa
perioadă
dă îndelu
îndelunga
ngată
tă de timp
timp şi prin prin existe
existenţa
nţa unor
unor scopur
scopurii comune
comune
(instr
(instruc
uctiv
tiv-for
-format
mative
ive)) pentru
pentru realiz
realizare
areaa cărora
cărora elevii
elevii acţio
acţionea
nează,
ză, atât
atât indivi
individua
duall cât
cât şi prin
prin
cooperare.
Principalele atribute ale grupului-clasă (cf. Zlate, M.) sunt astfel:
• mărimea (numărul membrilor ce compun grupul);
• interacţiunea nemijlocită între indivizii ce formează grupul-clasă;
• existenţa scopurilor comune;
• struc
structur
turaa (ierar
(ierarhia
hia intintern
ernăă a grupul
grupului
ui şi microg
microgrup
rupuri
urile
le struct
structura
urate
te ca urmare
urmare a
existenţei unor relaţii preferenţiale între elevi);
• coeziunea (omogenitatea grupului, măsura în care interrelaţiile conflictuale afectează afectează
unitatea grupului);
• eficienţa în acţiune a grupului (dependentă de gradul în care membrii grupului pot
colabora eficient pentru rezolvarea unei sarcini);
•  permeabilitatea grupului (disponibilitatea acestuia în ceea ce priveşte primirea de noi
indivizi în cadrul grupului);
• sintalitatea (personalitatea, individualitatea clasei de elevi ca ansamblu detrminat de
structura relaţiilor interpersonale existente la nivelul grupului, de valorile împărtăţite şi
normele de conduită promovate/acceptate);
promovate/acceptate);
La nivelul clasei de elevi distingem (cf. Iucu, R., 2000) următoarele tipuri de relaţii şi
interacţiuni educaţionale:
• relaţii de intercunoaştere (interacţiuni ce vizează formarea unor imagini cât mai
adecvate despre colegii din cadrul grupului şi implicit cu privire la propria persoană);
14
 • relaţi
relaţiii de int
interc
ercomu
omunic
nicare
are (schim
(schimbur
burii recipr
reciproce
oce de inform
informaţi
aţiii înt
între
re indivi
indivizii
zii ce
compun grupul-clasă);
• rela
relaţi
ţiii socisocioo-af
-afective
tive pref referen
renţial
ţialee (re(relaţi
laţiii de sim simpati
patie/
e/aantipa
tipati
tiee, de
atracţie/respingere);
• relaţii de influenţare (determinate de normele şi regulile explicite sau implicite ce
regl
reglem
emenenteteaz
azăă acti
activi
vita
tate
teaa grup
grupulului
ui);
); infl
influe
uenţ
nţare
areaa poat
poatee fi rezurezultltat
atul
ul intr
intrve
venţ
nţie
ieii
 profesorului, a elevului numit/ales responsabil al clasei (lider formal), a unui elev ce
întrun
întruneşt
eştee reune
reuneşte
şte multip
multiplele relaţi
relaţiii de prefer
preferenţ
enţial
ialita
itate
te (lider
(lider inform
informal) al) sau a unui
unui
subgrup capabil să-şi impună punctul de vedere (subgrup dominant);
Elementele anterior menţionate fac necesară existenţa unui management corespunzător al
clasei de elevi. Spre exemplu, se ştie faptul că la nivelul fiecărui grup, alături de normele şi
reglementările instituţionale, funcţionează un set de norme şi reguli elaborate implicit de către
membrii grupului, norme a căror respectare condiţionează în mare măsură poziţia individului în
cadrul grupului. În situaţia în care aceste reguli implicite sunt în contradicţie cu cele instituţionale,
există riscul ca elevul, în dorinţa sa de a obţine aprecierea favorabilă a grupului de apartenenţă, să
ignore regulile instituţionale comiţând abateri disciplinare de diverse niveluri gravitate.
Conform opiniei autorului anterior menţionat, managementul clasei de elevi presupune
luarea în considerare a mai multor paliere/dimensiuni acţionale:
• dimensiunea ergonomică (modul de dispunere a mobilierului în clasă, asigurarea
unor
unor condiţ
condiţiiii de vizibi
vizibilita
litate,
te, ilu
ilumin
minat,
at, ventil
ventilaţi
aţie,
e, postu
posturără etc.
etc. optime
optime desfăş
desfăşură
urării
rii
 procesului instructiv-formativ);
• dimensi
dimensiune uneaa psihol
psihologi
ogică
că (lu (luare
area în calcul lcul şi valo valori
riffica
icarea
rea optioptima
malălă a
 potenţialităţilor individuale ale elevilor); un loc aparte îl deţine în acest context (cf.
Voiculescu, F., 1997) capacitatea de muncă a elevului: potenţialul energetic fizic şi
 psihic necesar desfăşurării cum succes, într-un interval optim de timp, a unei anumite
sarcini educaţionale; este importantă distincţia, conform opiniei autorului menţionat,
dintre capacitatea
capacitatea de muncă nominală  (totalitatea resurselor energetice şi funcţionale de
care dispune
dispune elevul),
elevul), capacit
capacitatea
atea de muncă funcţio nală  (resursele fizice şi pshice
funcţională 
utilizate efectiv de către elev în activitatea instructiv-formativă), capacitatea de muncă 
disponibilă  (este rezultatul diferenţei dintre primele două tipuri de capacităţi şi exprimă
ansamblul resurselor ce pot fi mobilizate în confruntarea cu o sarcină şcolară mai
dificilă)
dificilă) şi capacitatea de muncă auxiliară  (resurse disponibile pentru desfăşurarea cu
succes a sarcinilor extraşcolare);
• dimensiunea socială (asigurarea funcţionalităţii interne a grupului-clasă, potenţarea
unor relaţii
relaţii interpers
interpersonal
onalee de comunica
comunicare, re, socio-af
socio-afectiv
ectivee şi de influenţa
influenţarere adecvate
adecvate
derulării în condiţii optime a procesului instructiv-formativ);
• dimensiunea normativă (armonizarea normelor implicite/ascunse ale grupului-clasă
cu normele explicite, cunoscute şi clar formulate de factură instituţională);
• dimensiunea operaţională (punerea în joc de către profesor a unui ansamblu de
strate
strategii
gii şi proce
procedur
durii acţion
acţionale
ale menite
menite să reuneareunească
scă armoni
armonios,os, înt
într-u
r-unn tot unitar
unitar,,
dimensiunile anterior menţionate);
• dimensi
dimensiune uneaa inovat
inovatoaroaree (cap
(capacacit
itat
atea
ea prof
profesesor
orul
ului
ui de prom promov ovaa schi
schimbmbăr
ării
optimizatoare ca urmare a conştientizării existenţei anumitor disfuncţionalităţi la nivelul
clasei de elevi);
În condiţiile învăţământului contemporan, managementul clasei de elevi se impune tot mai mult ca
una dintre condiţiile esenţiale ale desfăşurării cu succes a activităţilor instructiv-formative la nivelul
şcolii. Condiţia de bază a realizării unui management eficient al clasei de elevi este însă buna
cunoaştere a acesteia. La dispoziţia cadrului didactic se află în acest sens o serie de metode cum

15
 sunt: observaţi
observaţiaa psihosoc
psihosocială,
ială, testul
testul sociome
sociometric,tric, matricea
matricea sociomet
sociometrică,rică, metoda
metoda interapre
interaprecierii
cierii
*
obiective, sociograma individuală etc.
Realizarea cu succes a managementului clasei de elevi depinde în mare măsură de
aptitudinile şi personalitatea celui abilitat să întreprindă un asemenea demers, în speţă cadrul
dida
didact
ctic
ic.. O anal
analiz
izăă pert
pertin
inen
entă
tă a aces
acestutuii aspe
aspect
ct este
este real
realiz
izat
atăă de R. Iucu Iucu în lucr lucrar
area
ea sa
“Managementul şi gestiunea clasei de elevi”. Prezentăm în continuare opiniile autorului relativ la
această problematică.
 Nu putem face abstracţie în acest context de rolul pe care îl are  profesorul  în contextul
acţiunii educaţionale. Formaţia profesorului, competenţele sale reprezintă obiect de studiu de mult
consacrat în pedagogie. În lucrările de specialitate, personalitatea dascălului este privită din diverse
unghiuri de vedere, deşi, în principiu toate caută răspunsuri la una şi aceeaşi întrebare: care factori
asigură succesul în activitatea instructiv-educativă
instructiv-educativă ?
“Însuşirile care dau distincţie
distincţie unui profesor, arată I. Cerghit (1986), sânt: stăpânirea stăpânirea disciplinei
de predat şi avans în informaţie, competenţa pedagogică, munca de pregătire, măiestria şi tactul
 pedagogic, stilul de predare (educaţional), devotamentul şi exigenţa, personalitatea etc.” (p. 4).
Alţi cercetători iau în atenţie aptitudinea pedagogică , încercând o “radiografie factorială” a
aptitudinea pedagogică 
acesteia (N. Mitrofan, 1986).
I. Radu şi M. Ionescu (1987) oferă oferă o gamă largă a dificultăţilor cu care se conf confruntă
runtă profesorul
profesorul
la catedră: incapacitatea de a menţine disciplina la clasă; situarea sarcinilor la un grad de dificultate
care nu se înscrie în ţesătura de operaţii
operaţii mintale de care elevii sânt capabili; precaritatea
precaritatea strategiilor de
stimulare a atenţiei elevilor pe durata lecţiei; proiectarea unui material prea vast sau mai redus în raport
cu timpul destinat lecţiei etc. Este de notat că identificarea zonelor de dificultate în munca la catedră
oferă indici relevanţi pentru formarea competenţelor psiho-didactice la profesori.
Cercetările contemporane ţintesc să descrie eficienţa pedagogică prin acţiunile şi operaţiile
  preze
prezente
nte în recuzi
recuzita
ta de lucru
lucru cu grupul
grupul de elevi elevi.. Supus
Supusăă anali
analizei
zei compor
comportamtamenentaltale,
e, activ
activita
itatea
tea
 profesorului dezvăluie variabilele primare sau micro-criteriile de evaluare ale predării, cum sânt
numite
numite de Flanders
Flanders (1983).
(1983). Abordarea
Abordarea comporta
comportamenta
mentalălă a actului
actului didactic
didactic este,
este, fireşte,
fireşte, o operaţie
operaţie
laborioa
laborioasă,
să, iar tehnica
tehnica de lucru mai mai frecvent
frecvent folosită
folosită este cea a Scărilor de evaluare cu ancore
comportamentale (J.J. Divoky şi M.A. Rothermel, 1988).
Prezentăm în continuare un rezumat al grilei de evaluare cu ancore comportamentale, utilizată
în caracterizarea competenţei
competenţei la debutul carierei didactice (V. Chiş, 1990):
- Profesorul
Profesorul se conc
concentre
entrează
ază cu
cu precăde
precădere re asupr
asupraa conţinu
conţinuturil
turilor
or predării
predării;;
- Profesorul
Profesorul este preocupa
preocupatt să menţină
menţină sub sub contro
controll activita
activitatea
tea elevi
elevilor;
lor;
- Profesorul
Profesorul îşi conc
concentre
entrează
ază atenţ
atenţiaia asupra
asupra propriei
propriei activ
activităţi
ităţi , fără
fără să-i
să-i scape
scape ce se se petrece
petrece
în sala de clasă;
- Profesorul
Profesorul devine
devine nervos
nervos şi
şi întrerup
întrerupee orice
orice vocifera
vociferare
re în
în clasă
clasă;;
- Profesorul
Profesorul face
face ades
adeseori
eori obser
observaţii
vaţii verba
verbale,
le, dacă
dacă elevii
elevii intervi
intervinn în actul
actul predări
predării;i;
- Profesorul
Profesorul nu întreru
întrerupe
pe lecţia,
lecţia, chiar
chiar dacă
dacă elevii
elevii devin
devin pe
pe moment
moment gălăggălăgioşi
ioşi..

*
*familiarizarea cu aceste metode se va realiza prin intermediul trimiterilor bibliografice şi la nivelul întâlnirilor la
orele de curs/seminar 
16
 Analiza comportamentală a prestaţiei didactice oferă posibilitatea de a identifica domeniile de
competenţă profesională
profesională dezirabile, care în opinia noastră ar trebui să includă următoarele:
- Comuni
Comunica carea
rea cunoşt
cunoştinţinţel
elor,
or, organ
organiza
izarea
rea conţi
conţinut
nutulu
uluii predă
predării
rii,, adapta
adaptarea
rea situa
situaţio
ţional
nalăă a
comunicării
comunicării şi distribuţia atenţiei în clasă;
- Acurateţe în predarea cunoştinţelor, situarea noţiunilor şi operaţiilor în zona de accesibilitate a
elevilor, fără a distorsiona logica ştiinţei;
- Calitatea interacţiunilor pedagogice, antrenarea elevilor în activitate, controlul disciplinei,
evaluarea achiziţiilor învăţării şi feedback-ul;
feedback-ul;
- Preze
Prezenta
ntarea
rea conţi
conţinu
nutul
tului
ui şi a sarci
sarcinil
nilor
or de învăţa
învăţare,
re, relaţ
relaţia
ia înt
între
re preda
predare
re şi surse
sursele le de
documentare, utilizarea progresiei inductive sau deductive în predare, volumul şi dificultatea
cunoştinţelor
cunoştinţelor predate şi a temelor de studiu individual;
- Integ
Integrar
rarea
ea abord
abordări
ărilor
lor teoret
teoretice
ice cu aplic
aplicaţi
aţiile
ile practi
practice,
ce, divers
diversifi
ifica
carea
rea exerci
exerciţii
ţiilor
lor,, a
momentelor de problematizare şi interactivitate.
La rându
rândull lor,
lor, elevii
elevii se distin
distingg prin
prin carac
caracter
terist
istici
ici de vârst
vârstăă şi indivi
individua
duale
le,, sex,
sex, nivel
nivel de
dezvoltare fizică şi intelectuală, capacităţi şi aptitudini, inteligenţă, stare de pregătire generală şi
specială, motivaţie pentru studiu etc.
Cunoaşterea psihologică a elevului devine, pentru actul educaţional, tot atât de necesară precum
diagnosticul medical ce precede o anumită terapie. “Orice disciplină şcolară ar preda, profesorul
trebu
trebuie
ie să posed
posedee o compe
competen tenţă
ţă comună
comună:: aceea
aceea de a forma forma,, cu mijloa
mijloacelcelee specia
specialitlităţi
ăţiii sale,
sale,
inteligenţa şi modul de comportare a elevilor. Nimeni nu contestă faptul că formarea inteligenţei, ca
şi modelarea conduitei reprezintă în sine procese complexe, a căror stăpânire reclamă cunoştinţe
 precise despre structura şi componenţa acestor fenomene psihice, despre legile lor de dezvoltare,
despre modalităţile practice de instruire şi de formare a acestora” (M. Ionescu, I. Radu, 1995, p. 3).
Didactica modernă schimbă optica asupra elevului definit ca simplu obiect al educaţiei, ca
receptor
receptor pasiv
pasiv sau spectator
spectator al vieţii
vieţii şcolare.
şcolare. Învăţământ
Învăţământul ul contempo
contemporan ran pune în centrul centrul atenţiei
atenţiei
elevul, ţintind să-l facă subiect interactiv şi co-autor la propria sa formare.
Profesiunea didactică reclamă din partea persoanei implicată în activităţi de tip instructiv-formativ
 patru categorii de competenţe:
1. comp
compet eten
enţăţă ştii
ştiinţ
nţifi
ifică
că
• abilităţi cognitive necesare pentru procesarea informaţiilor;
• informaţii ştiinţifice selectate, actualizate, exacte;
• capacităţi de vehiculare a cunoştinţelor;
• experienţă didactică flexibilă;
• capacitatea de recurs la strategii rezolutive variate;
• aptitudini necesare pentru cercetare şi experimentare;
• strategii creative;
• operaţii mentale flexibile şi dinamice;
• capacitate de transfer şi aplicare a cunoştinţelor;
2. comp
compet eten
enţăţă psih
psihos
osococia
ială
lă
• capacitatea de a stabili fără dificultate relaţii interpersonale adecvate cu elevii;
• capacitatea de adaptare la roluri diverse;
• capacitatea de comunicare eficientă atât cu grupul cât şi cu elevii, separat;
17
 • abilităţi de adecvare a forţei/autorităţii la situaţiile educaţionale concrete (varierea
raportului
raportului libertate-a
libertate-autori
utoritate,
tate, indulgen
indulgenţă-ex
ţă-exigen
igenţă
ţă în funcţie
funcţie de specificu
specificull situaţiilo
situaţiilor 
r 
apărute);
• disponibilităţi de adaptare la variate stiluri educaţionale;
• entuziasm, înţelegere, prietenie;
3. comp
compet eten
enţă
ţă man
manag
ageri
erial
alăă
• capacitate de influenţare a clasei şi a fiecărui elev în parte;
• abilităţi de planificare şi proiectare;
• capacitate decizională;
• capacitatea de a organiza, monitoriza şi coordona activitatea clasei/elevului;
• administrarea corectă a sancţiunilor şi recompenselor;
• echilibru autoritate-putere-responsabilitate
autoritate-putere-responsabilitate
• rezistenţă la situaţiile de stres;
4. compet
competenţenţăă psihop
psihopeda
edagog
gogică
ică
• capacitate de determinare a gradului de dificultate a unui conţinut;
• capacitate de a face accesibilă informaţia transmisă;
• empatie, capacitate de înţelegere a disponibilităţilor interne ale elevilor;
• creativitate în activitatea instructiv-formativă;
• atitudine stimulativă, energică, creativă;
• tact pedagogic (organizarea conştientă, controlată, a propriului demers pedagogic şi
capacitatea de restructurare “din mers” a acestuia, în funcţie de variabilele nou survenite
 pe parcursul derulării procesului instructiv-formativ);
• spirit metodic şi clarviziune în activitate;
Modul particular de cristalizare a competenţelor anterior menţionate la nivelul fiecăruia
dintre
dintre cadre
cadrelele didac
didactic
ticee contur
contureaează
ză stilul
stilul educa
educaţio
ţional
nal al acest
acestora
ora.. Preciz
Precizăm
ăm faptu
faptull că stilur
stilurile
ile
educaţionale se suprapun, în mare măsură, cu stilurile de conducere precizate la nivelul modulului
anterior. Stilurile educaţionale sunt importante pentru că, în ultimă instanţă, ele sunt cele care
definesc modul de raportare la clasă şi care mediază realizarea efectivă a procesului instructiv-
formativ.
Spre exemplu Kessel (cf. Iucu, R., 2000) distinge mai multe stiluri/strategii de raportare a
cadrului didactic la clasa de elevi:
1. strategia
strategia de dominare
dominare (caracterizată prin impunere, prin structuri relaţionale ierarhice
asimetrice ce aduc mereu în prim-plan autoritatea profesorului, prin comportamente
 bazate pe prestigiul aprioric al cadrului didactic);
2. negocierea (stabilirea, explicită sau implicită a “limitelor” libertăţii comportamentale şi
atitudinale ale elevilor);
3. fraternizarea (originată în neputinţa cadrului didactic de a-şi impune punctul de vedere
în faţa clasei, rezultând o “alianţă” a profesorului cu clasa, o raliere aproape totală a
acestuia la normele clasei);
4. strategia bazată pe rutină (profesorul predictibil, care-şi fundamentează intervenţiile
 pe standardizare şi uniformizare);
5. terapia ocupaţională (sarcinile şcolare frecvente sunt privite ca modalităţi de prevenire
şi intervenţie în ceea ce priveşte abaterile disciplinare);
6. strategia de susţinere morală (accentuează funcţia moralizatoare a discuţiei directe,
asociind reuşita şcolară cu cea în planul social al conduitelor ireproşabile);
Menţionăm faptul că strategiile anterior menţionate nu sunt utilizate invariabil de
către cadrele didactice ci acestea primesc ponderi diferite în funcţie de stilul educaţional
adoptat de către profesor. Stilul educaţional nu se formează dintr-o dată, el fiind produsul
unor acumulări în timp, acumulări mediate de către sistemul de personalitate al cadrului
didactic respectiv. Stilul educaţional cunoaşte, aşa după cum afirma Huberman, (cf. Păun,
18
 E., 1999, p.169-170) numeroase restructurări pe parcursul evoluţiei carierei didactice a
 profesorului:
a. debutul  în cariera didactică (perioadă de incertitudine, de ambiguitate, de pendulare
între orgoliul prospătului absolvent şi disconfortul generat de statutul de nou-venit;
discrepanţa dintre idealul profesional cristalizat pe parcursul studiilor şi realitatea şcolară
efectivă pe care tânărul profesor începe să o descopere);
b. stab
stabil
iliz
izaarea
rea (incertitudinile iniţiale sunt diminuate ca urmare a titularizării pe post şi a
integrării în colectivul de cadre didactice al şcolii respective);
c. expe
experirime
mentntar
aree şi dive
diversrsif
ific
icar
aree (se dezvol
dezvoltă
tă trepta
treptatt o perspe
perspecti
ctivă
vă propri
propriee asupra
asupra
  procesul
procesuluiui instructiv-f
instructiv-format
ormativ iv şi asupra
asupra instituţiei
instituţiei,, perspectiv
perspectivăă orientată
orientată construct
constructiv
iv
înspre ameliorarea acestora; apar încercări de inovare şi de realizare a unor aporturi
 profesionale personale originale în direcţiile anterior enunţate;
d. ref
reflecţie
ţie (este o perioadă a re-analizării propriilor demersuri, a confruntării critice cu
sine, confruntare ce poate determina reorientarea spre alte profesii; poate apărea un uşor 
sentiment de rutină sau stagnare);
e. seninăt
seninătateate şi distan
distanţar
ţaree afectiv
afectivăă (dezangajare
(dezangajare motivaţională, resemnare);
f. con
conserv
ervatorism (perioadă dominată de posibile nemulţumiri şi decepţii privind cariera,
şcoala, colegii; apar dificultăţi sporite de adaptare la nou);
g. deza
dezang
ngajajaare (detaşare treptată, orientare progresivă spre alte activităţi şi apariţia unor 
interese exterioare şcolii şi profesiei);
Precizăm faptul că etapele anterior menţionate au o valoare orientativă, ele cunoscând o
adaptare particulară la structura de personalitate şi specificul fiecărui cadru didactic în parte.

IV. Metodologia instruirii. Metodele didactice

Tehnologia instruirii, metodologia instruirii, metodă didactică,procedeu didactic – delimitări 
terminologice
Tehnologia instruirii
De la consacrarea sa şi până în prezent, conceptul de “tehnologie a instruirii” a cunoscut mai
multe accepţiuni (I.K. Davies, 1971). În perioada anilor ’60, supraevaluându-se funcţiile şi
 posibilităţile mijloacelor audio-vizuale, conceptul în discuţie era corelat cu ansamblul mijloacelor 
tehnice de instruire – aparatele de proiecţie, filmele, radioul şi calculatorul. Mai târziu, tehnologia
instruirii a fost asociată cu programele instrucţionale propriu-zise, în special cu programele
destinate maşinilor şi denumite în termeni tehnici software. Aceste programe sunt elaborate pe baza
corelării achiziţiilor ştiinţelor despre
despre comportament cu procesul
procesul învăţării şi cu motivaţia, aparatura
fiind considerată un element cu importanţă secundară, cu rol doar în prezentare.
În realitate, conceptul îşi dezvăluie semnificaţiile numai printr-o abordare sistemică a tuturor 
componentelor implicate
implicate în procesul instruirii, prin asigurarea
asigurarea interdependenţelor
interdependenţelor dintre
componentele curriculumului şcolar: obiective-conţinuturi-strategii de predare şi învăţare-strategii
de evaluare. Astfel, în concepţie modernă, tehnologia instruirii reprezintă un mod sistematic de
 proiectare, realizare, evaluare şi reglare (autoreglare) a întregului proces de învăţare şi predare, în
concordanţă cu obiectivele pedagogice asumate.asumate. Cu alte cuvinte, tehnologia instruirii îşi propune, în
 principal, următoarele:
 – să deplaseze
deplaseze accentu
accentull dinspre
dinspre predare
predare spre învăţare
învăţare şi spre
spre rezultate
rezultatele
le învăţ
învăţării
ării
 – să asigur
asiguree un
un med
mediuiu educ
educaţi
aţiona
onall propi
propice
ce pentru
pentru învăţa
învăţarere
 – să struct
structurez
urezee şi să organi
organizez
zezee conţinut
conţinuturile
urile instruirii,
instruirii, în
în aşa
aşa fel
fel încât,
încât, acest
acestea
ea să poată fi
integrate în structurile cognitive ale elevilor 
 – să proiectez
proiectezee strategii
strategii didactice
didactice eficiente
eficiente pentru
pentru activit
activităţile
ăţile de predare,
predare, învăţ
învăţare
are şi
evaluare
19
  – să inte
integre
greze
ze mijl
mijloac
oacele
ele de
de instru
instruire
ire în
în proces
procesul
ul predă
predării
rii şi învăţă
învăţării.
rii.
Tehnologia instruirii reprezintă un concept integrativ şi dinamic, alcătuit din două
subdiviziuni mai importante: metodologia activităţii didactice, mai bine dezvoltată şi cu o istorie
mai îndelungată şi mijloacele de învăţământ, o subdiviziune foarte dinamică şi cu influenţe
semnificative asupra tuturor componentelor procesului instructiv-educativ.

Metodologia instruirii
Metodologia instruirii reprezintă teoria şi practica metodelor şi procedeelor didactice, ştiinţa
care studiază natura, definirea, statutul, funcţiile, clasificarea şi cerinţele de valorificare a acestora,
 pe baza unei concepţii unitare despre actul predării şi învăţării, a principiilor şi legilor
l egilor care stau la
 baza acesteia. Aşadar, metodologia instruirii vizează, în principal, următoarele aspecte:
 – modul
modul în care
care se trans
transmit
mit şi se asim
asimile
ileaz
azăă cunoşti
cunoştinţe
nţele
le şi abilit
abilităţi
ăţile
le intele
intelectu
ctuale
ale şi
 practice
 – controlul
controlul dobândirii
dobândirii cunoştinţ
cunoştinţelor
elor şi al
al formă
formării
rii abilită
abilităţilor
ţilor intelectu
intelectuale
ale şi practice,
practice,
respectiv stabilirea nivelului de însuşire a cunoştinţelor şi a gradului de dezvoltare a
abilităţilor 
 – valorific
valorificarea
area unor posibilităţ
posibilităţii de dezvoltar
dezvoltaree a unor calităţi
calităţi intelectua
intelectualele şi
şi morale
morale..

Metodă didactică/pedagogică/instructiv-educativă/de predare-învăţare/de învăţământ

Originea termenului, aflată în grecescul “methodos” (“metha” – către, spre; “odos” – cale,
drum), îi conferă sensul de drum de urmat în vederea atingerii unui scop, fie al predării, fie al
învăţării.
În concep
concepţie
ţie modern
modernă, ă, metoda
metoda de învăţă
învăţămân
mântt reprez
reprezint
intăă o modali
modalitat
tatee de acţiu
acţiune
ne,, un
instrument cu ajutorul căruia elevii, sub îndrumarea profesorului sau în mod independent, îşi
însuşesc şi aprofundează cunoştinţe, îşi formează şi dezvoltă priceperi şi deprinderi intelectuale şi
 practice, aptitudini, atitudini etc. Situaţiile de învăţare în care sunt plasaţi elevii se caracterizează
 prin grade de dirijare (de către profesor) diferite. Pentru a se asigura eficienţa învăţării, tendinţa este
ca dirijarea realizată de profesor să fie cât mai redusă, iar implicarea elevului cât mai accentuată.
Astfel, situaţiile de învăţare se pot apropia şi chiar identifica cu cele de cercetare ştiinţifică, de
descoperire a adevărului.
Valorificarea metodei de învăţământ presupune existenţa unui sistem de operaţii mintale şi
 practice ale binomului educaţional, graţie cărora, subiectul cunoscător, respectiv elevul, dezvăluie
esenţa evenimentelor, proceselor, fenomenelor în mod independent, sub dirijarea profesorului sau
aceasta i se dezvăluie de către profesor.
În sens restrâns, metoda didactică reprezintă o tehnică, o modalitate de lucru, o manieră de a
acţiona practic în mod sistematic şi planificat, de care profesorul şi elevii se folosesc în acţiunile de
 predare şi învăţare, ea asigurând realizarea în practică a activităţilor anticipate şi proiectate mintal,
confor
conformm unei
unei strate
strategii
gii didac
didactic
tice.
e. Întruc
Întrucât
ât orient
orientea
ează
ză şi “progr
“programe
amează
ază”” acţiu
acţiunil
nilee de predar
predaree şi
învăţare, metoda rămâne subordonată lor, fără să se identifice cu ele. Practic, metoda constituie
elementul de legătură dintre componentele procesului de învăţământ la nivel micro: obiectivele
operaţion
operaţionale,
ale, conţinutu
conţinuturile
rile instructiv
instructiv-educa
-educative
tive,, resursele
resursele umane,
umane, resursele
resursele materiale,
materiale, relaţiile
relaţiile
educative ş.a.
Procedeu didactic
Procedeul didactic reprezintă o componentă a metodei, care ţine de execuţia acţiunii, o
tehnică particulară cu rol de instrument al metodei. El constă într-un sistem de operaţii intelectuale
şi/sau practice ale profesorului şi ale elevilor, operaţii care transpun în plan practic modalitatea de
acţiune a metodelor, contribuind la valorificarea lor eficientă. Aşadar, o metodă poate fi considerată
un sistem omogen de procedee, acţiuni şi operaţii, selecţionate funcţie de caracteristicile situaţiei de
învăţare, ordonate, ierarhizate şi integrate într-un mod unitar de execuţie, subordonat metodei
respective.
20
 Relaţia dintre procedeul didactic şi metoda pe care o sprijină este flexibilă şi dinamică: o
metodă poate deveni procedeu al unei metode considerată principală în activitatea instructiv-
educativă, iar un procedeu poate dobândi statutul de metodă în situaţiile de instruire în care este
folosit, cu precădere, în activitatea didactică. De exemplu, modelarea materială poate fi procedeu în
cadrul explicaţiei, iar explicaţia poate deveni procedeu în procesul modelării materiale.

Funcţiile metodelor şi procedeelor didactice

1.  Funcţia formativ-educativă – de exersare şi dezvoltare a proceselor psihice şi motorii,
de modelare a atitudinilor, sentimentelor, convingerilor etc.
2.  Funcţia motivaţională – de stimulare a curiozităţii, interesului şi dorinţei de a afla şi de
a acţiona.
3.  Funcţia cognitivă – de organizare şi dirijare a procesului de însuşire a cunoştinţelor şi
formare a priceperilor şi deprinderilor.
4.   Funcţia operaţională/instrumentală – de intermediere între cel care învaţă şi materia de
studiat, între obiectivele operaţionale şi rezultatele şcolare.
5.  Funcţia normativă – de precizare a modului în care să se predea şi să se înveţe pentru a
se obţine rezultate optime în condiţiile de instruire respective.
6.  Funcţia de impulsionare a dezvoltării celui care învaţă  – de sprijinire a procesului de
modelare a personalităţii sale.

O taxonomie a metodelor didactice

Evoluţia metodelor de învăţământ în teoria şi practica instruirii a reprezentat şi reprezintă
r eprezintă un
 proces extrem de dinamic, cu repercusiuni importante asupra creşterii eficienţei procesului
instructiv-educativ. În decursul anilor au fost propuse mai multe clasificări ale metodelor de
învăţământ, care aveau la bază criterii diferite. În prezent, o clasificare operaţională în practica
instruirii este următoarea (M. Ionescu, 2000):
 A. Metode de transmitere şi însuşire a cunoştinţelor:
 A.1. Metode de comunicare orală:
A.1.1. metode de comunicare orală expozitivă: expunerea, expunerea cu oponent,
 povestirea, descrierea, explicaţia, informarea, prelegerea şcolară, prelegerea-dezbatere, conferinţa-
dezbatere, cursul magistral
A.1.2. metode de comunicare orală conversativă: conversaţia, discuţia, dezbaterea,
asaltul de idei, colocviul
A.1.3. metoda problematizării
 A.2. Metode de comunicare scrisă: lectura (explicativă, dirijată), activitatea/munca cu
manualul şi alte cărţi
 A.3. Metode de comunicare la nivelul limbajului intern: reflecţia personală, introspecţia
 B. Metode de cercetare a realităţii:
 B.1. Metode de cercetare directă a realităţii: observaţia sistematică şi independentă,
independentă,
experimentul, abordarea euristică (în plan material), învăţarea prin descoperire (în plan material)
 B.2. Metode de cercetare indirectă a realităţii: abordarea euristică (în plan mental),
învăţarea prin descoperire (în plan mental), demonstraţia, modelarea
C. Metode bazate pe acţiunea practică:
C.1. Metode de acţiune reală: exerciţiul, rezolvările de probleme, algoritmizarea, lucrările
 practice, studiul de caz, proiectul/tema de cercetare
C.2. Metode de acţiune simulată: învăţarea pe simulatoare didactice, jocurile de simulare,
 jocurile didactice
21
 D. Instruirea şi autoinstruirea asistate de calculator.

V.4. Descrierea principalelor metode didactice

 Abordarea euristică
Euristica (în greacă “heuriskein” înseamnă a afla, a găsi, a descoperi) reprezintă o orientare
modernă în metodologia didactică, ce recomandă folosirea în procesul de învăţământ a unor 
strategii de explorare, graţie cărora, elevii descoperă singuri noul, refăcând drumul elaborării
cunoştinţelor prin activitate proprie, independentă. Forma primară a euristicii este metoda maieutică
(socratică) utilizată în filosofia antică grecească sub forma unui dialog în care profesorul îi
determina pe elevi să găsească rezultatul dorit, soluţia, printr-o serie de întrebări puse cu abilitate,
fiecare întrebare corespunzând unei etape sau unui segment din descoperirea finală.
Ierarhia principalele acţiuni desfăşurate de cei care învaţă prin abordarea euristică a
conţinuturilor este următoarea:
•  prezentare de date, informaţii, fapte, obiecte, fenomene, evenimente
• formularea de probleme sau întrebări centrale, pentru care se caută o soluţie, un răspuns
• căutarea soluţiei, a răspunsului la problema/întrebarea centrală formulată prin:
- valorifica
valorificarea
rea eleme
elementelo
ntelorr de conţinut
conţinut structural
structural (noţiuni,
(noţiuni, concepte
concepte,, structu
structuri
ri
conceptuale, reguli, legi, principii, teorii, categorii, concepţii generale) şi a
relaţiilor care se stabilesc între acestea
- aplicarea
aplicarea de proce
proceduri,
duri, tehnici
tehnici şi metodolog
metodologii ii de producere
producere/ela
/elaborare
borare a noilor 
noilor 
achiziţii, respectiv: aplicarea de cunoştinţe; exersarea de abilităţi intelectuale
şi/sau practice; realizarea de investigaţii; observare, înregistrare de date, fapte;
interpretarea datelor, faptelor 
• obţinerea rezultatelor,
rezultatelor, producerea cunoştinţelor
cunoştinţelor şi găsirea soluţiei,
soluţiei, a răspunsului.
În strategia euristică, rolul de element integrator îl deţin conceptele, care sunt predate şi
asimilate în procesul didactic, întrucât:
- influenţe
influenţează
ază în
în mod
mod direct
direct alege
alegerea
rea datelor
datelor,, faptelor
faptelor,, obiectel
obiectelor,
or, fenom
fenomenel
enelor
or şi
evenimentelor care le vor fi prezentate elevilor 
- relaţiile
relaţiile care
care se stabilesc
stabilesc între ele
ele determi
determinănă modul
modul de punere
punere a proble
problemei
mei sau
sau a întreb
întrebării
ării
centrale
- precizare
precizareaa şi definir
definirea
ea lor cu clarita
claritate
te condiţio
condiţioneaz
neazăă corectitu
corectitudinea
dinea demersuril
demersuriloror celor 
celor 
care învaţă şi creşte şansele de succes ale procesului de elaborare a cunoştinţelor de către
aceştia.
Demersurile euristice pot presupune momente de incertitudine, de întrebări, de căutări şi
tatonări, dar şi de selecţie a unor variante din mai multe posibile, de alegere a modalităţilor optime
de soluţionare a problemelor. Practic, cei care învaţă, se angajează în sarcinile de
instruire/cunoaştere,
instruire/cunoaştere, cu o experienţă cognitivă insuficientă, un volum de informaţii incomplet,
 pentru moment; astfel, procesul de învăţare se derulează graţie iniţierii şi desfăşurării unei
“cercetări” personale.

 Învăţarea prin descoperire

Ca şi abordarea euristică, învăţarea prin descoperire este strâns legată de euristică şi îl
situează pe elev în ipostaza de subiect al cunoaşterii ştiinţific, care îşi construieşte singur 
cunoaşterea şi, practic, reelaborează cunoştinţele, însuşindu-şi metodologia
metodologia de studiere a ştiinţei ca
 proces şi nu ca produs.
Pentru evitarea unor confuzii, se impune realizarea unei diferenţieri între “învăţarea prin
descoperire” şi “a învăţa să descoperi”: astfel, “învăţarea prin descoperire” presupune predarea
predarea
22
 anumitor cunoştinţe prin utilizarea unei metode de descoperire (valorificată atât în predare, cât şi în
învăţare), în timp ce “a învăţa să descoperi” se referă la predarea al cărei scop final este dezvoltarea
la elevi a capacităţii de a face descoperiri.
Învăţarea prin descoperire se derulează într-un cadru problematizat, ea fiind, practic, o
continuare a problematizării, finalizarea ei. Subiecţii cunoscători sunt confruntaţi cu o situaţie-
 problemă pentru soluţionarea căreia, nu cunosc nici o metodă, dar o pot găsi prin actul de
descoperire, care poate presupune:
• reactualizarea unor achiziţii cognitive utile în contextul situaţiei-problemă
• organizare şi corelare de date
• structurare şi interpretare de date
• experimentare mintală şi/sau practică
• exersarea operaţiilor gândirii
• obţinerea rezultatului descoperirii, respectiv identificarea unor corelaţii, reguli, legi,
teorii, principii
• intuiţie
• inspiraţie
• imaginaţie
• creativitate.
Rezultă că situaţia-problemă are valoare de proiect de acţiune sau program de operaţii, care
vor angaja subiectul cunoscător într-o acţiune de investigare, de cercetare şi descoperire. Aceasta
face ca învăţarea prin descoperire să fie mai dificil de utilizat în raport cu celelalte metode, însă, ea
este foarte bogată în fluxuri informaţionale inverse, atât de necesare cadrului didactic.
Pentru a se declanşa acţiunea de cercetare şi pentru ca actul descoperirii să poată avea loc,
situaţia-problemă trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:
- să se înscrie
înscrie în sistemul
sistemul de operaţii
operaţii concre
concretete şi menta
mentale le de care
care sunt
sunt capabi
capabili
li elevii
elevii
- oferta
oferta de cunoş
cunoştinţe
tinţe şi
şi abilităţi
abilităţi să nu fie nici
nici prea
prea săracă
săracă nici preaprea compli
complicată
cată,, pentru
pentru a
 putea angaja elevii în rezolvarea eficientă a situaţiei-problemă
- elevii
elevii să perc
perceap
eapăă şi să memo
memorez rezee date,
date, fapte
fapte,, inform
informaţiaţiii etc.
etc.
- elevii
elevii să prelu
prelucre
creze
ze şi să asim
asimileileze
ze raţion
raţionalal materi
materialu
alull acumul
acumulat at
- elevii
elevii să formul
formuleze
eze gener
generaliză
alizăriri şi să le integre
integreze ze în sistem
sisteme, e, în ipote
ipoteze
ze operato
operatorii.
rii.
În practica instruirii întâlnim procese de învăţare prin descoperire dirijată, întrucât
 profesorul este cel care îndrumă procesul de descoperire efectuat de elevi, prin intermediul
sugestiilor, al indicaţiilor, al punctelor de sprijin etc.; descoperirile nu sunt autentice, avem de-a
face cu pseudodescoperiri sau semidescoperiri. Acestea, în funcţie de specificul problemei abordate,
de particularităţile clasei de elevi etc., pot fi de treitr ei tipuri:
∫  descoperiri inductive – bazate pe raţionamente de tip inductiv
∫  descoperiri deductive – bazate pe raţionamente de tip deductiv
∫  descoperiri analogice – bazate pe raţionamente prin analogie.
Etapele parcurse de cei care efectuează activităţi de cercetare şi descoperire sunt
următoarele:
∏ confruntarea cu situaţia-problemă (etapă în care se realizează r ealizează şi declanşarea dorinţei lor 
de căutare şi explorare)
∏ realizarea actului descoperirii, respectiv structurarea şi interpretarea datelor, exersarea
operaţiilor gândirii şi evidenţierea noului
∏ verbalizarea generalizărilor,
generalizărilor, respectiv
r espectiv formularea concluziilor şi generalizarea lor 
∏ exersarea în ceea ce s-a descoperit,
descoperit, adică aplicarea
aplicarea rezultatului descoperirii în diferite
contexte situaţionale.
Dintre avantajele metodei identificate atât în plan teoretic, cât şi practic, amintim:
∑ crează premisele necesare unei activităţi intelectuale intense
23
 ∑ rezultatele descoperirilor constituie achiziţii trainice, durabile şi contribuie la asigurarea
motivaţiei intrinseci
∑ contribuie la familiarizarea celor care învaţă cu metodele euristice, de descoperire
∑ permite menţinerea sub control a progresiei învăţării, asigurând transmiterea unor fluxuri
informaţionale bogate de le elev la profesor.

 Problematizarea
În viziunea didacticii moderne, problematizarea nu reprezintă o simplă metodă didactică, ci
orientare didactică, un principiu metodologic fundamental, care direcţionează atât predarea, cât şi
învăţarea, dinamizând elevii în procesul de învăţământ (M. Ionescu, 2000).
Ideea transpunerii principiului problematizării din psihologia gândirii în psihologia învăţării
s-a conturat ca urmare a identificării unor analogii între procesul instructiv-educativ şi demersul
cercetării ştiinţifice:
- scopurile
scopurile celor
celor două
două tipuri
tipuri de
de activită
activităţi
ţi sunt asemănăt
asemănătoare,
oare, atât cerce
cercetătoru
tătorul,l, cât şi elevul
elevul
urmăresc înţelegerea fenomenelor, a proceselor, stabilirea de relaţii cauzale, de corelaţii,
îmbogăţirea cunoştinţelor, formarea şi exersarea abilităţilor etc.
- în ambele
ambele cazuri,
cazuri, subiectul
subiectul cunos
cunoscăto
cătorr intră în raportur
raporturii active
active cu obiectul
obiectul de studiu,
studiu, de
investigat şi cu un anumit domeniu al realităţii, desfăşurând o muncă similară, cu
caracter reproductiv-creato
r eproductiv-creator  r 
- în ambele
ambele cazuri
cazuri subiec
subiectul
tul cunoscă
cunoscător
tor gândeşte
gândeşte şi acţione
acţionează
ază indepen
independent
dent,, pe baza
baza unor 
unor 
raţiuni şi interese proprii.
Aplicarea problematizării presupune crearea şi formularea de probleme sau situaţii-
 problemă, pe care elevii le analizează
analizează şi le rezolvă (găsesc soluţia acestora), avansând astfel în
 procesul de învăţare.
Problema sau situaţia-problemă reprezintă o interacţiune cognitivă între subiectul cunoscător 
şi obiectul cunoaşterii, interacţiune ale cărei coordonate sunt următoarele:
◊ temele/conţinuturile abordate au caracter problematizat, respectiv trezesc o reacţie de
surpriză, de mirare sau uimire
◊ determină o trebuinţă de cunoaştere la subiectul cunoscător 
◊ în sistemul cognitiv al subiectului cunoscător (al elevului) există anumite lacune
◊ activitatea desfăşurată de rezolvitor are drept scop înlăturarea zonei de incertitudine, de
necunoscut şi descoperirea unor cunoştinţe sau procedee de acţiune.
Pentru rezolvarea situaţiilor-problemă, elevii parcurg următoarele etape fundamentale:
∏ perceperea problemei
problemei ca atare şi a primilor indici orientativi pentru rezolvare, etapă în
care:
- profesorul descrie situaţia-problemă: expune fapte, explică anumite relaţii cauzale
etc.
- elevii conştientizează existenţa unei situaţii-problemă
- elevii resimt dorinţa de a rezolva situaţia-problemă
∏ studierea aprofundată, înţelegerea problemei şi restructurarea datelor sale, prin activitatea
independentă
independentă a elevilor 
∏ căutarea soluţiilor posibile la problema pusă, ceea ce presupune:
- analiza condiţiilor sarcinii problematice
- formularea ipotezelor 
- verificarea ipotezelor 
∏ descoperirea unor adevăruri, corelaţii, reguli, legităţi
∏ obţinerea rezultatului final şi evaluarea acestuia prin confruntarea/compararea
confruntarea/compararea diferitelor 
variante
∏ validarea soluţiei.
Câteva din avantajele problematizării sunt următoarele:
24
 ∑ contribuie la dezvoltarea gândirii independente, divergente şi productive a elevilor şi a
inteligenţei acestora
∑ antrenează aptitudinile creatoare ale elevilor 
∑ asigură motivaţia intrinsecă a învăţării (este prin ea însăşi sursă de motivaţie).
V.4.4. Experimentul 
Ca metodă ştiinţifică de cercetare, utilizată în egală măsură în ştiinţele naturii (fizică,
chimie, biologie, geografie ş.a.), în ştiinţele tehnice şi în ştiinţele sociale, experimentul, presupune
întotdeauna modificarea de către subiectul uman a unor fenomene, aspecte sau variabile ale
realităţii, în scopul descoperirii şi studierii legilor ce le guvernează,
guvernează, a relaţiilor dintre ele, a
implicaţiilor lor etc.
Ca metodă de învăţământ, experimentul presupune activităţi didactice de provocare,
 producere, reconstituire şi modificare a unor fenomene,
fenomene, procese, evenimente, în scopul studierii lor 
amănunţite.
Metoda experimentului poate fi valorificată începând cu perioada de vârstă 11-14 ani,
întrucât, aşa cum arată studiile de psihologie (J. Piaget, 1972), în această perioadă se structurează
gândirea formală, se dobândesc instrumente mintale, respectiv judecăţi, raţionamente inductive,
deductive şi ipotetice, capacitatea de a formula ipoteze şi de a le combina, de a le verifica pe cale
experimentală, se formează abilităţi practice ş.a.m.d., toate acestea fiind necesare într-o activitate de
natură experimentală.
Există multiple modalităţi de clasificare a experimentelor, dintre care, considerăm ca fiind
oper
operaţ
aţio
iona
nală
lă cea
cea baza
bazatătă pe scop
scopul
ul dida
didact
ctic
ic urmă
urmări
ritt în orga
organiniza
zare
reaa şi real
realiz
izar
area
ea acti
activi
vită
tăţii
ţii
experimentale. Această clasificare distinge următoarele categorii de experimente:
- Experimentul cu caracter de cercetare/de descoperire - presupune executarea de către elevi
a anumitor experienţe de provocare a unui fenomen, proces, eveniment, în scopul observării,
studierii şi interpretării caracteristicilor sale. Astfel elevii sunt familiarizaţi cu demersul specific
investiga
investigaţiei
ţiei ştiinţific
ştiinţifice,
e, care presupune
presupune,, ca acţiuni
acţiuni principale
principale,, următoare
următoarele:le: punerea
punerea problemei
problemei,,
form
formulular
area
ea de ipotipotez
eze,
e, elab
elabor
orar
area
ea unui
unui plan
plan expe
experi
rime
ment ntal
al,, desf
desfăşăşur
urar
area
ea prop
propririu-
u-zi
zisă
să a
experimentului, înregistrarea, consemnarea şi prelucrarea rezultatelor, formularea concluziilor şi
argumentarea lor.
- Experimentul demonstrativ - constă în ilustrarea unui fenomen, proces sau eveniment greu
accesibil observaţiei directe, în scopul înţelegerii noilor cunoştinţe, al formării unor convingeri
ştiinţifice etc. Experimentul demonstrativ se execută în faţa clasei de către profesor sau un elev;
elevii din clasă observă acţiunile pe care le implică realizarea experimentului demonstrativ, emit
ipoteze în legătură fenomenul/procesul/evenimentul
fenomenul/procesul/evenimentul provocat şi explică esenţa acestuia.
După natura lui, experimentul demonstrativ poate fi calitativ (respectiv poate evidenţia
 procesualitatea şi relaţiile cauză-efect) sau cantitativ (respectiv poate evidenţia legi, interrelaţii între
mărimi şi poate implica determinarea anumitor mărimi, efectuare de calcule, stabilire de relaţii
matematice etc.).
După rezultatul lui, experimentul demonstrativ poate fi pozitiv (respectiv
 poate
 poate evidenţi
evidenţiaa existenţa
existenţa unor proprietă
proprietăţi,
ţi, a unor interrelaţii
interrelaţii între mărimi etc.)
etc.) sau negativ
(respectiv poate evidenţia absenţa unor proprietăţi, a unor interrelaţii între mărimi etc. şi
  poate
poate viza
viza corec
corectar
tarea
ea sau infirm
infirmare
areaa reprez
reprezen
entăr
tărilo
ilorr greşit
greşitee ale elevil
elevilor
or referi
referitoa
toare
re la
fenomene, procese, evenimente).
evenimente).
- Experimentul destinat formării deprinderilor practice/motrice - constă în efectuarea
conştientă şi repetată de către elevi a anumitor experienţe, acţiuni şi operaţii, în vederea formării
unor priceperi şi deprinderi de activitate practică şi în vederea însuşirii unor cunoştinţe referitoare la
fenomenele,
fenomenele, procesele şi evenimentele provocate în experiment.
Experimentul reprezintă o metodă de predare-învăţare cu bogate valenţe formative şi
informative, întrucât:
∑ reproduc procesele, fenomenele,
fenomenele, evenimentele în procesualitatea lor 
25
 ∑ se pot repeta de mai multe ori dacă sunt întrunite condiţiile necesare reproducerii
reproducerii
 proceselor, fenomenelor, evenimentelor respective
∑ contribuie la realizarea unui învăţământ activ, euristic şi creator (în special experimentele
cu caracter de cercetare/de descoperire şi cele destinate formării deprinderilor 
 practice/motrice).

 Modelarea

Didactica actuală nu mai consideră modelarea o simplă metodă didactică, ci o modalitate

eficientă de realizare a unui învăţământ activ, euristic, o cale de familiarizare a elevului cu
cercetarea ştiinţifică. Ea constă în cercetarea indirectă a realităţii, a fenomenelor din natură şi
societate cu ajutorul unor sisteme numite modele. Unii specialişti sunt de părere că modelarea
aparţine metodei demonstraţiei, în timp ce alţii o consideră metodă de învăţământ de sine stătătoare.
Aşa cum se poate observa în taxonomia metodelor de învăţământ, considerăm că această ultimă
accepţiune se justifică, întrucât, spre deosebire de demonstraţia cu ajutorul modelelor, prin
modelare se exprimă relaţii, legităţi greu accesibile observaţiei directe şi nu pur şi simplu obiecte
materiale, fenomene concrete etc. Pentru ca acţiunea de modelare să fie eficientă, modelele nu
trebuie valorificate doar ca simple suporturi ilustrative, ci ca instrumente cu care să se opereze
efectiv.
Scopul modelării unui sistem original complex cu ajutorul modelelor, este asimilarea şi
înţelegerea eficientă a cunoştinţelor de către elevi; altfel spus, învăţarea cu ajutorul modelului
favorizează o cunoaştere uşoară, mai rapidă şi mai substanţială. La baza modelării stă analogia
dintre model şi sistemul original pe care îl reprezintă, în ceea ce priveşte forma, structura,
funcţionarea în ansamblu sau a unor componente ale sistemului.
Modelul reprezintă un sistem material sau ideal, care reproduce mai mult sau mai puţin fidel
originalul, cu scopul de a uşura descoperirea unor noi proprietăţi ale acestuia. Modelul poate fi
considerat un “decalc” simplificat, care imită într-o anumită măsură un sistem organizat mai
complex, punându-i în evidenţă trăsăturile esenţiale.
 Exemple de modele:
În studierea proceselor şi fenomenelor realităţii înconjurătoare se poate apela la modele
obiectuale, cum ar fi obiectele concrete/materiale, corpurile geometrice, mulajele, machetele, dar şi
la modele figurative şi simbolice.
În matematică, modelele se referă la relaţii sau formule care caracterizează
caracterizează comportamentul
unui fenomen real. Astfel, modelul matematic al căderii corpurilor este înfăţişat sub forma unei
ecuaţii care exprimă legile căderii corpurilor.
- Unele modele pot fi considerate cazuri particulare, dar reprezentative pentru o întreagă
clasă de obiecte sau fenomene. De exemplu, în învăţarea limbilor străine, modelul poate fi alcătuit
dintr-un grup de propoziţii, iar în învăţarea muzicii, modelul poate fi un cântec, un solfegiu
reprezentativ pentru un gen muzical.
Există o mare diversitate de modele care reproduc fragmente din realitatea înconjurătoare,
ceea ce face ca posibilităţile, respectiv criteriile de clasificare a lor să fie diverse:
∫  În funcţie de structura lor, distingem:
- modele obiectuale/materiale (obiecte concrete, corpuri geometrice, machete etc.)
- modele figurative (scheme sau reprezentări grafice ale unor obiecte, fenomene, procese,
evenimente, montaje,
montaje, aparate, filme de animaţie etc.)
- modele simbolice (formule logice sau matematice care stau la baza construirii unor 
raţionamente, a funcţionării unor dispozitive tehnice, aparate, instalaţii etc.)
∫  În funcţie de forma lor, modelele pot fi:
- modele materiale/reale:
26
 - grupa construcţiilor (reproduc relaţiile spaţiale ale obiectului: machete, modele
spaţiale ale moleculelor substanţelor chimice, modele spaţiale ale diferitelor tipuri de
orbitali electronici, de hibridizări, de cristale etc.)
- grupa modelelor materiale
materiale similare/identice (au la bază asemănarea
asemănarea fizică
fizică cu
obiectul reprezentat, fiind miniaturi cu structură foarte asemănătoare cu cea a
sistemului original: mulaje, diorame, hărţi în relief, terarii etc.)
- grupa modelelor materiale analogice (reproduc numai componentele care
evidenţiază funcţiile originalului: schema analizatorului, schema reflexului, structura
atomului după Bohr şi Rutherford) etc.
- modele ideale/mintale (constau din idei sau ecuaţii logico-matematice de diferite grade de
generalitate, cum ar fi: Teorema lui Pitagora, algoritmul de calcul a rădăcinilor ecuaţiei de
gradul II, transformarea logaritmilor naturali în logaritmi zecimali ş.a.)
∫  În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc în procesul de învăţare, distingem:
- modele explicative (sprijină procesul de înţelegere: schemele, reprezentările grafice,
diagramele de desfăşurare a programului, desene, figuri etc.)
- modele predictive (care dezvăluie transformările care vor surveni pe parcurs în sistemul
studiat: grafurile conceptelor, matricile lui Davies etc.)
Ca principale avantaje ale metodei modelării, le amintim pe următoarele:
∑ presupune esenţializarea
esenţializarea şi condensarea informaţiilor, înlătură elementele descriptive şi
statice din procesul instructiv-educativ şi îi asigură caracterul dinamic, funcţional şi operant,
eficienţa
∑ dacă sunt antrenaţi şi elevii în construirea şi utilizarea modelelor, metoda sprijină
realizarea unui învăţământ modern, activ, euristic şi cu valenţe formative
∑ utilizarea modelului permite realizarea autoreglării sistemului informaţional şi
optimizarea comunicării educaţionale, întrucât reproduce schema logică a transformărilor 
suferite de informaţii într-un context determinat
∑ familiarizează elevii cu raţionamentul prin analogie
∑ uşurează formarea şi exersarea operaţiilor mintale pe baza interiorizării acţiunilor 
obiectuale
∑ utilizarea modelelor şi, mai ales, elaborarea lor de către elevi, asigură o învăţare eficientă
şi temeinică şi crează mari posibilităţi de predicţie asupra progresiei învăţării.

 Algoritmizarea
Derularea procesului instructiv-educativ, situaţiile educaţionale create, presupune atât
 prezenţa unor elemente noi, inedite, diferite, cât şi existenţa unor note comune, repetitive.
Identificarea, analizarea şi generalizarea elementelor comune, constante, repetitive, au condus la
formularea în metodologia didactică a anumitor reguli şi prescripţii referitoare la realizarea
sarcinilor de predare-învăţare, respectiv a anumitor algoritmi. Aceştia constau într-o suită de
operaţii care trebuie realizate într-o anumită ordine.
Caracteristicile principale ale algoritmilor sunt următoarele:
• au caracte
caracterr precis
precis determin
determinat
at şi presup
presupunun o ierarh
ierarhie
ie şi o succesiu
succesiunene univoc
univoc determ
determinate
inate a
etapelor şi operaţiilor pe care le incumbă
• sunt
sunt vala
valabil
bilii pentr
pentruu o înt
întrea
reagă
gă clas
clasăă de proble
probleme
me
• au finalit
finalitate
ate certă,
certă, se
se caracte
caracterizea
rizează
ză prin
prin “rezulta
“rezultativita
tivitatea“
tea“,, respectiv
respectiv asigură,
asigură, cu
cu
certitudine, rezolvarea sarcinii propuse ş.a.

Presupunând o succesiune
succesiune aproximativ rigidă, fixă a unor operaţii, de multe ori, în literatura
 pedagogică,
 pedagogică, algoritmizarea a fost situată la polul opus faţă de învăţarea de tip
t ip euristic,
argumentându-se
argumentându-se că prin algoritmizare elevul dobândeşte cunoştinţe prin simpla parcurgere a unei
căi deja stabilite, cunoscute, pe când, în demersul euristic, învăţarea se realizează graţie propriilor 
27
 căutări şi cercetări ale elevului. Se pune însă întrebarea dacă elevul poate să parcurgă o sarcină de
învăţare numai pe cont propriu, fără să posede anumite instrumente de lucru.
Practica didactică, modul în care se dobândesc şi se structurează achiziţiile, au demonstrat,
însă, nu există atât o opoziţie între demersul algoritmic şi cel euristic, cât o unitate, o continuitate,
deoarece:
a) Un algoritm de lucru o dată însuşit, este supus ulterior unei restructurări continue. De
exemplu, operaţia de adunare se realizată, la început, în faza de învăţare, urmându-se fidel etapele
 prescrise în algoritmul de calcul. Ulterior, prin căutări proprii, elevul simplifică demersul şi
descoperă modalităţi de operare mai subtile, mai rapide etc. Pe plan psihologic, această etapă
coincide cu momentul trecerii de la deprindere la pricepere, adică la capacitatea de aplicare a
cunoştinţelor şi deprinderilor în condiţii variabile. Rezultă că există o legătură între prescripţia de
factură algoritmică şi conceptul de deprindere: deprinderile sunt acţiuni automatizate ale
activităţilor complexe, iar automatizarea, graţie exerciţiului şi învăţării, presupune demersul
algoritmic.
 b) Un procedeu euristic odată însuşit şi fixat în experienţa cognitivă proprie poate, prin
simplificarea secvenţelor sale, să dobândească specificul, caracteristicile unui algoritm, adică poate
să devină un algoritm aproximativ. De exemplu, pentru a rezolva o problemă mai complexă,
rezolv
rezolvito
itorul
rul proce
procedea
dează
ză mai înt
întâi
âi eurist
euristic,
ic, încerc
încercând
ând diferi
diferite
te modali
modalităţ
tăţii de soluţi
soluţiona
onare.
re. La un
moment dat, el identifică o cale optimă de rezolvare, care va fi utilizată ulterior în rezolvarea
 problemelor similare.
În literatura de specialitate se mai pune, încă, problema statutului pedagogic al
algoritmizării. Deşi adeseori ea este considerată metodă de învăţământ, poate fi prezentă în
interiorul oricărei metode didactice. De exemplu, instruirea programată, instruirea şi autoinstruirea
asistate de calculator, exerciţiul, demonstraţia, explicaţia, experimentul, studiul de caz etc., se pot
desfăşura în anumite secvenţe de instruire, în conformitate cu anumite reguli de factură algoritmică.
Dintre avantajele algoritmizării amintim:
∑ favorizează
favorizează transferul de cunoştinţe în diferite situaţii de instruire
∑ contribuie la formarea unei gândiri sistematice, convergente şi creative
∑ pun, uneori, elevii în situaţia de a alege soluţii optime pentru rezolvarea sarcinilor de
învăţare
∑ contribuie la organizarea activităţii intelectuale şi la structurarea gândirii ştiinţifice.
Munca în grup
Caracteristica principală a muncii în grup este cooperarea şi activitatea comună a elevilor în
rezolvarea unor sarcini de instruire. Este o metodă care valorifică avantajele muncii şcolare şi
extraşcolare în grup, asigurând condiţiile necesare pentru ca efortul comun al elevilor să fie bine
organizat şi susţinut, fără a desconsidera individualitatea
individualitatea elevului. Practic, munca în grup poate fi
valorificată ca o modalitate de îmbinare a învăţării individuale cu cea în grup şi ca o măsură de
atenuare a unei individualizări exagerate. De aceea, se poate spune că, în calitate de metodă de
instruire, munca în grup este orientată mai ales spre aspectul social al învăţării, urmărind
dezvoltarea comportamentului social al elevului.
Aplicarea acestei metode nu necesită condiţii speciale,
speciale, dar, fireşte că ea este mai uşor de
utilizat în instituţii de învăţământ care dispun de mijloace de învăţământ, cabinete, laboratoare,
aparate, instalaţii etc., care uşurează organizarea şi desfăşurarea muncii în grup. Însă, ea poate fi
valorificată cu succes nu numai în clasă, în cadrul activităţilor educative formale, ci şi în afara
acesteia, în cadrul activităţilor educative neformale, în cadrul activităţilor practice, dar şi în studiul
unor discipline de învăţământ ca limbi străine, literatură, istorie, filosofie, fizică, chimie, biologie,
geografie ş.a. Rezultate semnificative s-au obţinut în activităţi care îndeamnă elevii la meditaţie
(analiza unei opere literare, filosofice etc.), în activităţi bazate pe conceperea sau construirea de

28
 scheme, modele, aparate,
aparate, instalaţii şi în
î n activităţi care prin specificul lor implică munca în echipă
(munca în ateliere, concursurile ştiinţifice, sportive, artistice etc.).
Cercetările de psihologie, pedagogie şi de sociologia educaţiei au evidenţiat productivitatea
mai mare a elevilor care lucrează în grup şi, în acelaşi timp, au contribuit la elaborarea unei
metodologii a muncii în echipă. Astfel, este necesar ca profesorul să cunoască posibilităţile de
alcătuire a grupelor, să deţină date despre
despre mărimea şi stabilitatea lor, despre conducerea,
conducerea, evaluarea
şi aprecierea activităţii lor. Experienţa practică a demonstrat că cea mai mare eficienţă o au grupele
de lucru alcătuite din 4-6 membri, după criterii diferite; ele pot fi omogene sau eterogene,
 permanente sau ocazionale. Modalitatea de lucru pe grupe este stabilită de cadrul didactic în funcţie
de natura disciplinei de studiu şi a conţinutului ştiinţific, de vârsta, nivelul de pregătire şi alte
caracteristici ale elevilor,
elevilor, de experienţa sa în aplicarea metodei etc.
Etapele metodice ale proiectării, organizării, conducerii
conducerii şi evaluării muncii în grup sunt
următoarele:
• analiza temei şi a sarcinilor de instruire/învăţare sau autoinstruire/autoînvăţare
• împărţirea sarcinilor pe membrii grupului
• documentarea asupra temelor şi aspectelor de interes prin cercetarea diferitelor surse
• emiterea unor ipoteze şi opinii asupra rezultatelor probabile
• efectuarea de investigaţii practic-aplicative sau teoretice
• consemnarea rezultatelor obţinute
• interpretarea rezultatelor obţinute
• întocmirea referatului final
• aprecierea şi evaluarea rezultatelor.
Rezultatele muncii fiecărei grupe şi ale fiecărui elev sunt apreciate, de obicei modificându-
se sistemul obişnuit de notare şi folosindu-se un sistem de punctaje, utilizarea unor grile ş.a., pentru
a răspunde dublului caracter
caracter al muncii - individual şi colectiv. Pentru a se dezvolta şi exersa la
elevi simţul responsabilităţii, atât pentru munca proprie, cât şi pentru cea a colegilor din grupa de
lucru, forma competitivă de lucru poate fi îmbinată cu cea cooperativă, de ajutor reciproc.

 Proiectul/tema de cercetare
Proiectul/tema de cercetare reprezintă o metodă de instruire şi autoinstruire, care presupune
efectuarea de către elevi a unei cercetări axate pe obiective practice, cercetare finalizată cu
elaborarea unui produs material - model material, obiect, aparat, instalaţie, album tematic etc.
Aceste produse sunt rezultatul unor activităţi de proiectare, cercetare şi al unor acţiuni efective,
originale şi cu utilitate practică, efectuate fie individual, fie în grup.
Elaborarea proiectului (şi a produsului material) presupun o activitate de durată şi îmbină
investigaţia ştiinţifică cu activităţile practice ale elevului, reprezentând un mijloc eficient de
integrare a învăţământului cu cercetarea ştiinţifică şi cu practica vieţii cotidiene.
Posibilităţile de valorificare a proiectului/temei de cercetare în practica instruirii sunt
multiple:
- Efectuare
Efectuareaa de investigaţi
investigaţiii în mediu
mediull înconju
înconjurător,
rător, în scopul
scopul culegerii
culegerii de informa
informaţiiţii
referitoare la o anumită temă, informaţii care vor fi valorificate ulterior în cadrul
 proiectului. De exemplu, elaborarea de monografii ale localităţilor, elaborarea istoricului
unor instituţii de învăţământ, de cultură etc., elaborarea de culegeri de folclor, efectuarea
de studii asupra răspândirii unor cuvinte pe o arie geografică, efectuarea
efectuarea de studii
geografice etc.
- Proiectare
Proiectareaa şi confec
confecţiona
ţionarea
rea de modele
modele material
materiale,
e, obiecte
obiecte,, aparate,
aparate, instal
instalaţii
aţii etc.
etc.
necesare în procesul instructiv-educativ.

29
 - Elaborare
Elaborareaa de lucrări
lucrări ştiinţi
ştiinţifice
fice axate
axate pe o temă
temă stabi
stabilită
lită în prealabil
prealabil şi
şi prezenta
prezentarea
rea lor
lor în
clasă, în cercurile de elevi la diferite discipline, la simpozioane şi sesiuni ştiinţifice
organizate de elevi.
- Participare
Participareaa elevilor
elevilor la
la elabora
elaborarea
rea unor
unor proiect
proiectee şi la realizare
realizareaa în practic
practicăă a obiect
obiectivelo
ivelor 
r 
 pe care acestea le urmăresc. De exemplu, realizarea de proiecte referitoare la amplasarea
unor obiective industriale, economice, socio-culturale, a unor proiecte de sistematizare a
localităţilor ş.a.
- Elaborare
Elaborareaa de lucrări
lucrări de
de diplomă
diplomă baza
bazate
te pe cerce
cercetarea
tarea şi activita
activitatea
tea practic
practicăă desfăşu
desfăşurată
rată
de elevi pe o perioadă de timp mai îndelungată (1-2 ani) şi finalizată cu conceperea şi
elaborarea de produse utile.

 Studiul de caz 
Ca metodă de cercetare în domenii ştiinţifice cum ar fi: medicină, psihologie, pedagogie,
sociologie, economie, istorie, literatură etc., studiul de caz constă în analiza şi dezbaterea unui “caz”
, de exemplu, o situaţie particulară a unei persoane, a unui elev, a unei organizaţii, instituţii,
întreprinderi etc. ( Dicţionar
  Dicţionar de pedagogie, 1979, S. Cristea, 1998).
Ca metodă instructiv-educativă, studiul de caz are caracter activizator şi presupune
organizarea şi desfăşurarea activităţii instructiv-educative pe baza analizării şi dezbaterii unor 
situaţii reale, a unor “cazuri”, valorificate ca premise pentru desprinderea şi formularea unor 
concluzii, reguli, legităţi, principii etc. În acelaşi timp, studiul de caz reprezintă
r eprezintă o metodă de
cercetare care permite elevilor confruntarea directă cu o situaţie reală şi care favorizează astfel
cunoaşterea inductivă.
Prin utilizarea studiului de caz, elevii dobândesc informaţii cu caracter teoretic şi, în acelaşi
timp, analizează şi studiază o serie de situaţii concrete, inspirate şi chiar decupate din practica vieţii
cotidiene, din conduita umană.
umană. Astfel, el se constituie într-o modalitate eficientă
eficientă de apropiere a
 procesului de învăţare de contextul extraşcolar.
În practi
practica
ca instru
instruirii
irii se valor
valorifi
ifică
că următo
următoarearele
le tip
tipuri
uri de cazur
cazuri,i, invent
inventari
ariate
ate de Roger 
Roger 
Muchielli (1982):
• incidente
incidente semni
semnificat
ficative,
ive, corela
corelate
te cu o stare de fapt
fapt ambigu
ambiguă, ă, neclară
neclară şi disfunc
disfuncţiona
ţională
lă
• o situa
situaţie
ţie partic
particula
ulară,
ră, inedit
inedităă şi evolu
evoluţia
ţia sa în
în timp
timp
• situaţia
situaţia unui
unui indivi
individd aflat
aflat la un momen
momentt dat în încurcă
încurcătură,
tură, care se confru
confruntă
ntă cu
cu
dificultăţi de diferite naturi
• un momen
momentt problema
problematic tic din
din viaţa
viaţa profesi
profesional
onală,
ă, şcolară
şcolară etc. a unei
unei persoan
persoane.
e.
În utilizarea studiului de caz se parcurg, de obicei, următoarele etape metodice:
• alegerea cazului, respectiv “decuparea”
“decuparea” lui din realitate
•  prezentarea cazului, familiarizarea cu el şi sistematizarea informaţiilor 
• analiza-sinteza cazului şi obţinerea informaţiilor necesare prin întrebări adresate
 profesorului, prin documentare bibliografică şi practică
• stabilirea variantelor de soluţionare
• alegerea soluţiei optime, respectiv luarea hotărârii prin confruntarea variantelor,
compararea valorii lor, ierarhizarea lor în funcţie de valoare şi optarea pentru soluţia
optimă.
Valorificarea eficientă a studiului de caz în procesul instructiv-educativ presupune
respectarea următoarelor cerinţe:
- cazul
cazul să fie
fie strict
strict autentic
autentic (de acee
aceea,
a, pentru
pentru culege
culegerea
rea datelo
datelorr se recurge
recurge la interviur
interviuri,i,
studiul unor dosare şi documente - scrisori, date biografice şi autobiografice, confesiuni confesiuni
etc.; se pot analiza cazuri filmate, cazuri înregistrate pe benzi de casetofon sau
magnetofon, cazuri scrise, cu ajutorul celor din urmă putându-se alcătui cazuoteci)
- cazul
cazul să reprezin
reprezintete o situaţie
situaţie “totală
“totală”,
”, adică
adică să conţin
conţinăă toate datel
datelee necesare
necesare analiz
analizării
ării şi
soluţionării lui
30
 - prezentare
prezentareaa cazului
cazului săsă creeze
creeze o situaţie-pr
situaţie-proble
oblemă,
mă, pentru
pentru a cărei
cărei rezolvare
rezolvare,, elevii
elevii să
adopte decizii şi/sau să stabilească un diagnostic
- să se identific
identificee şi să se valorif
valorifice
ice funcţia
funcţia instructiv
instructiv-educ
-educativă
ativă cazurilor
cazurilor prin
prin crearea
crearea
cadrul teoretic necesar analizei, prin valorificarea funcţiei de model pe care o
îndeplineşte cazul pentru întreaga clasă de fenomene din care face parte, respectiv prin
extrapolarea şi generalizarea experienţei acumulate, astfel încât structurile cognitive
achiziţionate să facă posibil transferul de cunoştinţe şi să se implice în analiza şi
înţelegerea altor cazuri
- cazul
cazul să fie
fie pregătit
pregătit înain
înainte
te de a fi integra
integratt în strateg
strategiile
iile de instruire
instruire şi valori
valorifica
ficatt în
 procesul didactic.
Deşi studiul de caz reprezintă o metodă cu caracter activizator, rolul profesorului nu este
diminuat, ci, dimpotrivă, potenţat şi constă în următoarele:
◊ selectarea unei varietăţi de cazuri, adaptate obiectului de învăţământ şi particularităţilor de
vârstă ale elevilor 
◊ evidenţierea regulilor
regulilor de soluţionare a mai multor cazuri cazuri similare
◊ prezentarea cazului, organizarea şi conducerea procesului de analiză a acestuia, dirijarea
dezbaterilor, sugerarea mai multor variante de soluţionare, incitarea elevilor la căutări,
ghidarea lor în alegerea variantei optime (fără să anticipeze ipotezele, soluţiile şi opiniile la
care pot ajunge elevii singuri şi fără să-şi impună în mod necondiţionat propria opinie, pe
care elevii să o îmbrăţişeze doar pentru că vine de la profesor)
◊ conducerea întregii activităţi didactice în cadrul căreia se utilizează studiul de caz, astfel
încât să asigure eficienţa utilizării metodei, efectuarea de către elevi a unui autentic exerciţiu
 bazat pe căutări, descoperiri, găsiri de răspunsuri şi argumentaţii.
Avantajele pedagogice
pedagogice ale metodei studiului de caz sunt multiple:
∑ asigură o apropiere eficientă a procesului de învăţare de viaţa cotidiană, de realitatea
înconjurătoare,
înconjurătoare, de practică
∑ obişnuieşte elevii cu colectarea de informaţii, cu selectarea, structurarea, sistematizarea
sistematizarea şi
valorificarea lor, cu elaborarea de decizii argumentate
∑ este o metodă cu o excepţională valoare euristică şi aplicativă
∑ are rol formativ deosebit graţie demersurilor de studiere a situaţiilor tipice, a cazurilor,
din unghiuri de vedere diferite, graţie căutării şi găsirii mai multor variante de soluţionare a
cazului etc.
∑ asigură premisele necesare realizării unui învăţământ activ, punând elevii în situaţia de a-
şi argumenta ipotezele, explicaţiile şi demersurile proprii şi de a participa activ la
soluţionarea cazului prin aflarea şi evaluarea opiniilor colegilor, prin realizarea sintezei
acestora cu ale sale, în acest fel, conturându-se varianta optimă
∑ contribuie la formarea şi dezvoltarea spiritului critic al elevilor, a capacităţii de
examinare şi evaluare critică a diferitelor strategii şi variante de soluţionare a unei situaţii-
 problemă
∑ favorizează
favorizează capacitatea de predicţie a elevilor, de anticipare a evoluţiei evenimentelor şi,
 pe această bază, de a lua decizii eficiente.

 Jocul de rol 
Este o metodă activă de predare-învăţare activă, o formă de aplicare în învăţământ a
 psihodramei - metodă psihoterapeutică creată de J.B. Moreno în anul 1921 şi intrată în circulaţie
mai ales după anul 1934.
Jocul de rol presupune activităţi de simulare a unor funcţii, relaţii, activităţi, fenomene,
sisteme etc., în cadrul cărora, elevii devin “actori” ai vieţii sociale pentru care, de altfel, se
 pregătesc: Astfel, ei vor juca rolurile corespunzătoare
corespunzătoare anumitor poziţii sau status-uri profesionale,
culturale, ştiinţifice, etc., formându-şi anumite competenţe, abilităţi, atitudini, comportamente,
comportamente,
31
 convingeri etc. De aceea, pentru ca metoda să poată fi valorificată eficient, este necesar ca
 profesorii care exploatează valenţele acestei metode didactice, să stăpânească bine conceptele
implicate, respectiv cele de: “rol”, “statut”, “contrapoziţie”,
“contrapoziţie”, “poziţie focală”, “actor”, “parteneri de
rol”, “comportamente de rol”, “obligaţii de rol” etc. (M. Ionescu, 2000; M. Ionescu, V. Chiş, 2001).
De asemenea, nu trebuie să se piardă din atenţie importanţa observatorilor în dezbaterea şi analiza
 jocului de rol.
Întotdeauna, în utilizarea jocului de rol sunt simulate aspecte ale interacţiunii umane, astfel
încât, el poate fi utilizat pentru atingerea unuia sau mai multor obiective, dintre care amintim:
facilitarea integrării sociale active a elevilor, graţie interpretării şi învăţării rolurilor 
necesare ocupării ulterioare a unor noi status-uri
formarea şi modelarea comportamentului uman pe baza simulării interacţiunii ce
caracterizează o structură, o relaţie sau o situaţie socială de grup, prin distribuirea în rândul
 participanţilor la instruire a unor status-uri foarte bine precizate şi relaţionate între ele
familiarizarea cu modurile de gândire, trăire şi acţiune specifice anumitor status-uri
dezvoltarea capacităţii
capacităţii de empatie şi înţelegere a opiniilor, trăirilor şi aspiraţiilor celor din
 jur 
dezvoltarea capacităţii
capacităţii de a surprinde, de a înţelege şi de a evalua opiniile şi orientările
valorice ale indivizilor cu care relaţionează
formarea capacităţii de a rezolva situaţiile problematice, dificile, acumularea de
experienţă în acest sens
verificarea corectitudinii comportamentelor
comportamentelor formate, validarea celor învăţate corect şi
invalidarea celor învăţate greşit
formarea şi perfecţionarea aptitudinilor de muncă în grup şi de conducere colectivă.
În proiectarea, pregătirea şi utilizarea jocului de rol se parcurg următoarele etape metodice:
• Identificarea situaţiei interumane care se pretează la simulare prin jocul de rol şi care să
corespundă obiectivului urmărit, respectiv comportamentelor, competenţelor, abilităţilor 
etc. pe care elevii trebuie să şi le însuşească în urma interpretării rolurilor.
• Modelarea situaţiei şi proiectarea scenariului instruirii.
Situaţia de simulat este analizată din punctul de vedere al status-urilor şi tipurilor de
interacţiuni implicate, reţinându-se pentru scenariu numai aspectele esenţiale, respectiv status-urile
şi rolurile cele mai importante, care servesc la definirea unui model interacţional. Apoi se
elaborează scenariul
scenariul propriu-zis al instruirii, respectiv noua structură de status-uri şi roluri, care va
fi valorificată în instruire şi care, fiind adaptată, este mult simplificată faţă de situaţia reală.
• Alegerea partenerilor şi instruirea lor în legătură cu specificul şi exigenţele jocului de
rol, respectiv distribuirea rolurilor şi familiarizarea participanţilor cu sarcinile de
realizat.
Pentru fiecare participant sunt descrise amănunţit
amănunţit status-urile şi rolurile, pe o fişă;
distribuirea rolurilor poate fi la alegere sau prestabilită de către conducătorul activităţii.
• Învăţarea individuală a rolului de către fiecare participant prin studierea fişei; pentru
aceasta, participanţii
participanţii sunt lăsaţi 15-20 de minute să îşi interiorizeze rolul şi să îşi
conceapă propriul mod de interpretare.
• Interpretarea rolurilor de către toţi participanţii.
• Dezbaterea cu toţi participanţii a modului de interpretare şi reluarea secvenţelor în care
nu s-au manifestat comportamentele aşteptate. La dezbatere participă şi observatorii
 jocului de rol, însă este necesar să li se dea prioritate participanţilor direcţi
(interpreţilor), pentru a comunica ceea ce au simţit interpretând rolurile.
Rolul profesorului în utilizarea jocului de rol este deosebit de important, îndeosebi pentru
că, în proiectarea, organizarea, conducerea şi desfăşurarea jocului de rol, el trebuie să aibă în vedere
o serie de cerinţe metodice, care să asigure eficienţa metodei:

32
 - în distribui
distribuirea
rea status
status-urilo
-urilorr şi rolurilor,
rolurilor, profesorul
profesorul trebuie
trebuie să pornească
pornească de la dorinţele
dorinţele,,
aspiraţiile, aptitudinile şi preferinţele fiecărui participant
- este recom
recomanda
andabil
bil ca înainte
înainte de derula
derularea
rea jocul
jocului
ui de rol,
rol, să se organi
organizeze
zeze exerc
exerciţii
iţii
 pregătitoare (individuale sau în grup), să se discute cazuri asemănătoare sau similare şi
modalităţile de soluţionare a acestora
- profesorul
profesorul este
este cel
cel care profe
profesorul
sorul trebu
trebuie
ie să urmărea
urmăreascăscă cu
cu atenţie,
atenţie, la fieca
fiecare
re interpret
interpret,,
modul în care îşi asumă şi interpretează rolul, măsura în care se identifică cu el şi să
ajute participanţii să nu se abată de la rolul primit
- să se creeze
creeze o atmos
atmosferă
feră plăcu
plăcutătă de lucru,
lucru, pentru
pentru a-i stimula
stimula pe interpreţi,
interpreţi, pentru
pentru a evita
evita
 blocajele lor cognitive şi emoţionale, conflictele dintre ei etc.
- fiecare
fiecare interpre
interprett trebuie
trebuie să cunoască
cunoască nu numai
numai comport
comportamen
amentele
tele şi conduite
conduitelele proprii
proprii (pe
(pe
care le va adopta/manifesta în cadrul jocului de rol), ci şi pe cele pe care le aşteaptă de la
 parteneri
- este recom
recomanda
andabil
bil ca un joc
joc de rol
rol să fie interpr
interpretat
etat de
de mai multe ori de aceeaşi
aceeaşi categ
categorie
orie
de elevi, pentru a se asigura însuşirea şi automatizarea deprinderilor, manifestarea
conduitelor şi comportamentelor vizate
- este util ca, în cadru
cadrull unui
unui anumit
anumit joc, interpreţi
interpreţiii să înveţe
înveţe noi
noi roluri
roluri
- pentru
pentru formarea
formarea şi şi exersare
exersareaa unor
unor deprinde
deprinderi,ri, conduite
conduite şi comport
comportame
amente
nte mai complexe
complexe,,
este util să se recurgă la seturi de roluri cu complexitate crescândă, pe baza cărora să se
 poată asigura generalizarea şi transferul deprinderilor, conduitelor şi al
comportamentelor pentru alte situaţii, asemănătoare sau similare.
Există multe tipuri de jocuri de rol, valorificabile în practica instruirii la diferitele discipline
de învăţământ:
 ∫   Jocuri de rol cu caracter general:
- Jocul de reprezentare a structurilor , care ajută elevii să înţeleagă modul de funcţionare a
unor structuri organizatorice integrate într-un sistem socio-economic, socio-cultural
socio-cultural etc. El se poate
utiliza cu succes în studiul istoriei, al managementului, al ştiinţelor economice ş.a.
- Jocul de decizie , care constă în simularea unor contexte situaţionale în care elevii trebuie
să ia o decizie importantă. Condiţia este ca participanţii la joc/interpreţii să cunoască obiectivele
urmărite de persoana care ia deciziile, să stabilească o ordine de prioritate a lor, să formuleze
variante de soluţionare, să anticipeze posibilele efecte pozitive şi negative ale acestor soluţii şi să
decidă asupra variantei optime. Acest tip de joc de rol poate fi utilizat în studiul istoriei,
managementului,
managementului, al ştiinţelor juridice, economice etc.
- Jocul de arbitraj, care contribuie la dezvoltarea capacităţilor de înţelegere, mediere şi
soluţionare a problemelor conflictuale care apar între două persoane, două grupuri, două unităţi
economice etc. În soluţionarea litigiului sunt implicaţi: conducătorul procesului de simulare,
respectiv cadrul didactic, arbitri, respectiv participanţii, părţile conflictuale,
conflictuale, care pot fi persoane,
grupuri, instituţii şi experţi. Este un tip de joc aplicabil în studiul disciplinelor juridice şi financiar-
contabile.
- Jocul de competiţie (de obţinere a performanţelor) , care constă în simularea obţinerii unor 
 performanţe de învingere a unui adversar real sau imaginar. Participanţii sunt distribuiţi în perechi
de câte două persoane sau în microgrupuri, li se distribuie status-urile şi rolurile şi li se comunică
obiectivul/obiectivele competiţiei. Apoi, sunt puşi să aleagă între variabilele posibile de joc, să
adopte strategii diverse, să identifice soluţii optime, respectând regulile jocului. În elaborarea
strategiilor de lucru proprii, jucătorii dintr-un grup vor ţine cont de prestaţia adversarului, fiecare
 parte străduindu-se să impună soluţia considerată cea mai eficientă. eficientă. Este un tip de joc aplicabil la
toate obiectele de învăţământ în cadrul cărora se pot organiza situaţii competitive.
 ∫   Jocuri de rol cu caracter specific:
33
 - Jocul de-a ghidul şi vizitatorii se bazează pe o activitate ipotetică, de exemplu, vizitarea
unui obiectiv socio-cultural, a unei unităţi economice etc. Sala de clasă este dotată cu hărţi, planşe,
 pliante, fotografii etc. în conformitate cu natura activităţii simulate. Elevii sunt împărţiţi în câteva
grupuri şi li se distribuie roluri, fie de ghizi, fie de vizitatori. Este un tip de joc aplicabil, în special,
în studiul limbilor străine.
- Jocul de negociere şi-a dovedit utilitatea în simularea operaţiilor de vânzare-cumpărare, a
tranzacţiilor comerciale şi financiar-bancare, contribuind la dezvoltarea capacităţilor de negociere a
celor care lucrează sau vor lucra în domeniul relaţiilor comerciale. Elevii sunt împărţiţi în
microgrupuri sau în perechi de microgrupuri, care sunt puse în situaţia de a realiza tranzacţii
comerciale. Fiecare grup sau microgrup încearcă să convingă partenerul de negociere să îi accepte
condiţiile de negociere.
- Jocul de-a profesorul şi elevii , este un tip de joc util în simularea situaţiilor educaţionale,
el contribuind la dezvoltarea capacităţilor specifice necesare unui cadru didactic.
Unul din elevi joacă rolul profesorului, iar restul clasei pe cel al elevilor.
Potenţialul pedagogic al jocului de rol constă, în principal, în următoarele:
∑ activizează elevii din punct de vedere cognitiv, afectiv şi motric-acţional şi îi pune în
situaţia de a relaţiona între ei
∑ interacţiunile stabilite între participanţi permit autocontrolul eficient al conduitelor,
comportamentelor
comportamentelor şi achiziţiilor 
∑ dramatizarea conduce la apariţia unor situaţii problematice, sprijină înţelegerea complexă
a situaţiei şi determină participarea activă a elevilor 
∑ evidenţiază modul corect sau incorect de comportare în anumite situaţii
∑ reprezintă o metodă eficientă de formare rapidă şi corectă a convingerilor, atitudinilor,
deprinderilor conduitelor şi comportamentelor.
comportamentelor.
Dintre dezavantajele sau dificultăţile legate de utilizarea metodei, amintim:
  proiectarea şi pregătirea activităţilor didactice bazate pe utilizarea jocului de rol solicită
din partea cadrului didactic efort deosebit şi un volum mare de timp
  solicită din partea cadrului didactic, pe lângă aptitudini pedagogice speciale, aptitudini
regizorale şi actoriceşti
  la elevi pot apărea blocaje emoţionale în preluarea şi interpretarea rolurilor 
  poate apărea riscul devalorizării jocului de rol, dacă elevii ajung să îl considere o
activitate facilă sau chiar puerilă.

 Învăţarea pe simulatoare didactice

Simulatoarele sunt sisteme analoage sau izomorfe cu o categorie de obiecte sau situaţii reale,
sisteme care facilitează studierea anumitor variabile (de exemplu, cabinele de instruire sunt
simulatoare cu ajutorul cărora se poate învăţa modul de conducere al autovehiculelor sau al
avioanelor). Ele fac parte din categoria mijloacelor de învăţământ, respectiv a mijloacelor tehnice
de instruire, fiind sisteme tehnice artificiale, construite prin analogie cu sisteme tehnice originale,
astfel încât între elementele lor structurale şi funcţionale să existe o corespondenţă
corespondenţă biunivocă. Prin
utilizarea instalaţiilor de simulare se urmăreşte realizarea unei ambianţe cât mai apropiate de aceea
în care se desfăşoară activitatea bazată pe folosirea sistemului tehnic original, respectiv se
urmăreşte:
să se sprijine observarea părţilor componente ale sistemului şi a funcţionării lor în
ansamblu
să se permită elevilor să studieze şi să explice anumite acţiuni complexe
să se permită elevilor să execute anumite operaţii componente ale unei activităţi mai
complexe
34
 să se contribuie la formarea unor abilităţi tehnice specifice
să se realizeze verificarea unor priceperi, deprinderi, cunoştinţe etc. (în condiţii de
securitate şi cu costuri economice reduse), care vor fi solicitate ulterior într-un context de
activitate reală.

Instruirea şi autoinstruirea asistate de calculator 

Sintagma “instruire şi autoinstruire asistate de calculator” se referă la utilizarea
calculatorului electronic/computerului
electronic/computerului în procesul de învăţământ, respectiv în scopuri didactice.
Instruirea asistată de calculator (prescurtat I.A.C.) nu presupune introducerea empirică a
calculatorului electronic în procesul de învăţământ, fără o linie didactică bine precizată, fără
orientări pedagogice, psihologice şi metodice şi fără cadre didactice cu pregătirea psihopedagogică
psihopedagogică
şi tehnică necesare. Difuziunea instruirii asistate de calculator în practica şcolară implică adoptarea
unei strategii coerente, care presupune cu necesitate munca de echipă, precum şi asigurarea
anumitor condiţii favorabile, cum sunt:
Adaptarea educaţiei la necesităţile actuale şi de perspectivă ale societăţii, în aşa fel încât
educaţia să constituie, într-adevăr, un factor activ al dezvoltării.
Îmbogăţirea şi modernizarea permanentă a sistemului metodelor de învăţământ,
eliminarea decalajului existent între domeniile cunoaşterii şi şcoală.
Informatizarea progresivă şi accelerată a diferitelor sectoare ale vieţii economico-sociale
economico-sociale
- un proces ireversibil, care se înfăptuieşte, cu ritmuri diferite, în toate ţările.
Realizarea de progrese în domeniul informaticii, al calculatoarelor şi al tehnologiilor de
comunicare.
Realizarea instruirii asistate de calculator presupune existenţa unui program
de instruire, care este un produs pedagogic, respectiv rezultatul programării pedagogice;
acest
acestaa urmeaz
urmeazăă să fie transp
transpus
us înt
într-un
r-un progra
program-c
m-comp
ompute
uter,
r, care
care reprez
reprezint
intăă un produs
produs
informatic. În termeni tehnici, produsele informatice (care sunt produse intelectuale) sunt
numite
numite softw
software
are,, iar aparatu
aparatura
ra electr
electroni
onică
că (care
(care nu s-ar putea
putea utiliza
utiliza fără
fără softwa
software)
re) – 
hardware (vezi “Mijloacele de învăţământ”). Se mai utilizează termenul de courseware, care
se referă la elaborarea lecţiilor şi a celorlaltor forme de organizare a activităţii instructiv-
educative
În legătură cu instruirea asistată de calculator se conturează patru direcţii de activitate:
(1) învăţământul de de informatică,
informatică, respectiv predarea informaticii
informaticii cu toate ramurile sale
(2) programarea pedagogică
pedagogică a conţinutului, respectiv
respectiv a materialului
materialului de studiat şi a activităţii
activităţii
elevului în legătură cu acel conţinut
(3) elaborare
elaborareaa progra
programulu
mului-comp
i-computer 
uter 
(4) abordarea şi soluţionarea
soluţionarea problemelor
problemelor legate
legate de produsele hardware.
Introducerea calculatorului
calculatorului în şcoală nu trebuie să constituie un scop în sine, ci o modalitate
de creştere a calităţii, a eficienţei învăţării şi predării. I.A.C.
I .A.C. reprezintă, o strategie de lucru a
 profesorului şi a elevilor, de tip interactiv, un nou mod de concepere a instruirii şi învăţării, care
îmbogăţeşte sistemul activităţilor didactice pe care aceştia le desfăşoară şi care prezintă importante
valenţe formative şi informative. Acestea se analizează în contextul învăţământului pe clase şi lecţii,
care va constitui pentru mult timp cadrul de inserţie a mijloacelor tehnice de instruire. Clasa de
elevi rămâne un spaţiu favorizant pentru realizarea
r ealizarea contactelor interpersonale,
interpersonale, atât de necesare în
 procesul învăţării.
Calculatorul electronic simulează procese şi fenomene complexe pe care nici un alt mijloc
didactic nu le poate pune atât de bine în evidenţă. Astfel, prin intermediul lui, se oferă elevilor 
modelări, vizualizări, justificări şi ilustrări ale conceptelor abstracte, ilustrări ale proceselor şi
fenomenelor
fenomenelor neobservabile sau greu observabile din diferite motive. În acelaşi timp, calculatorul
“construieşte” contexte pentru aplicaţii ale conceptelor, oferind celor ce studiază şi limbajul cu
35
ajutorul căruia ei îşi pot descrie propria activitate. Astfel, utilizarea calculatorului electronic oferă
facilităţi ca:
- simularea unor procese şi fenomene în mişcare prin imagini animate şi suplinirea, în felul
acesta, a unor demonstraţii experimentale
- crearea de situaţii-problemă cu valoare stimulativă şi motivaţională pentru elevi sau cu
statut de instrument de testare a nivelului cunoştinţelor şi abilităţilor însuşite de aceştia
- îmbunătăţirea procesului de conexiune inversă, graţie posibilităţilor de menţinere sub
control a activităţii elevilor 
- desfăşurarea de activităţi diferenţiate pe grupe de nivel
- desfăşurarea de activităţi de autoinstruire
- desfăşurarea de activităţi de autotestare
- desfăşurarea de activităţi recapitulative
- organizarea de jocuri didactice în scopul aprofundării cunoştinţelor
cunoştinţelor şi abilităţilor sau în
scopul îmbogăţirii acestora.
Meritul deosebit al instruirii asistate de calculator constă în faptul că presupune participarea
activă a elevilor în procesul de predare-învăţare şi că permite dezvoltarea intelectuală a acestora,
adecvată ritmului lor de lucru.

Criterii în alegerea metodelor şi procedeelor didactice

Stabilirea sistemului metodologic al activităţii instructiv-educative este un demers integrat
conceperii şi proiectării strategiilor de instruire; aşadar, trebuie să se aibă în vedere criteriile de
stabilire a strategiilor didactice, dar şi altele, specifice metodologiei
metodologiei didactice.
Sintagma “sistem metodologic” evidenţiază faptul că metodele şi procedeele valorificabile
într-o situaţie de instruire se influenţează, se sprijină şi se completează reciproc; între elementele
componente al strategiilor didactice se stabilesc corespondenţe strânse. Astfel, sistemul de metode
şi procedee didactice se elaborează în viziune sistemică şi este strâns corelat cu sistemul mijloacelor 
de învăţământ, cu formele de organizare a activităţii instructiv-educative, cu modul de abordare a
învăţării de către elevi etc.
În tabelul 1.V. sintetizăm principalele criterii care stau la baza alegerii sistemului de metode
şi procedee didactice:
Tabelul 1.V.
Criterii în alegerea metodelor şi procedeelor didactice
 Nr. Natura factorilor Exemplificări  
crt.
1. Factori obiectivi - obiectivul fu
fundamental
- obiectivele operaţionale
- sistemul principiilor didactice generale şi sistemul principiilor 
didactice specifice disciplinei de studiu
- analiza sistemică a conţinutului ştiinţific
- unitatea dintre conţinut şi metodă
- mijloacele de învăţământ
- logica internă a ştiinţei
- legităţile procesului învăţării
2. Factori obiectivi
ivi - re
resursele ps
psihologice alale el
elevilor 
- caracteristicile clasei de elevi
- personalitatea şi competenţa profesorului
36
 - contextul uman şi social al aplicări metodei

V.6. Direcţii de modernizare a metodologiei didactice

În general, dezvoltarea şi modernizarea metodologiei didactice constituie un proces
continuu, determinat de: ritmul rapid al schimbărilor care au loc în societate, cererea crescândă crescândă de
educaţie, exigenţele formulate pentru procesul de învăţământ, finalităţile acestuia, accentuarea
complexităţii problematicii procesului de predare-învăţare, achiziţiile din ştiinţele educaţiei,
creşterea rolului ştiinţelor şi achiziţiile din domeniile ştiinţifice, necesitatea de a apropia activitatea
instructiv-educativă de cea de cercetare ştiinţifică ş.a.
Principalele tendinţe ale înnoirii şi modernizării metodologiei didactice sunt:
 Valorificarea metodelor în direcţia asigurării caracterului complementar al activităţii de
 predare-învăţare , prin îmbinarea activităţii de predare a profesorilor cu activitatea de învăţare a
elevilor. În concepţia didacticii moderne, metodele de învăţământ reprezintă atât instrumente de
lucru (predare) ale profesorului, cât şi instrumente de lucru (învăţare) ale elevilor. Numai o astfel de
valorificare a metodelor permite realizarea unei instruiri eficiente, în cadrul căreia, activităţile de
 predare şi învăţare se sprijină şi se completează reciproc.
 Valorif
Valorificar
icarea
ea metodel
metodeloror în direcţi
direcţiaa activiză
activizării
rii elevilo r , a stimul
elevilor  stimulări
ăriii partic
participă
ipării
rii lor 
efective la dobândirea noilor cunoştinţe şi abilităţi intelectuale şi practice. Utilizarea metodelor 
didactice ca instrumente de învăţare trebuie să implice eforturile intelectuale şi practice/motrice ale
elevil
elevilor,
or, proce
procesel
selee lor int
intele
electu
ctuale
ale,, operaţ
operaţiile
iile gândi
gândirii,
rii, spirit
spiritul
ul de obser
observaţ
vaţie,
ie, spirit
spiritul
ul critic
critic,,
imaginaţia, creativitatea lor etc. Numai în acest fel, cunoştinţele şi abilităţile intelectuale şi practice
dobândite vor putea asigura o învăţare conştientă, profundă şi eficientă, care să menţină spiritul
elevilor deschis spre noi cunoştinţe.
 Imprimarea unui caracter euristic metodelor  se referă la valorificarea metodelor astfel
încât să se determine antrenarea elevilor în activităţi de formulare de situaţii-problemă, de căutare,
investigare, cercetare, care să permită învăţarea prin problematizare şi descoperire.
 Accentuarea caracterului formativ al metodelor  reprezintă o direcţie care se referă la
creşte
creşterea
rea contrib
contribuţi
uţiei
ei metode
metodelor
lor didac
didactic
ticee la cultiv
cultivare
areaa poten
potenţia
ţialul
lului
ui indivi
individu
dual
al al elevil
elevilor,
or, la
dezvoltarea capacităţilor de a opera cu informaţiile dobândite, de a aplica noile cunoştinţe, de a
 judeca, de a reflecta, de a face evaluări, de a investiga, de a-şi pune probleme şi de a căuta soluţii
ş.a.m.d. Metodele se constituie în autentice exerciţii de formare cognitivă, moral-afectivă şi estetică
a elevilor, respectiv de modelare a personalităţii acestora.
 Valorificarea
Valorificarea într-o măsură cât mai mare a metodelor active, centrate pe elev şi orientate
spre
spre antre
antrenar
narea
ea şi activ
activiza
izarea
rea struct
structuri
urilor
lor cogni
cognitiv
tivee şi operat
operatori
oriii ale elevil
elevilor,
or, spre
spre uti
utiliz
lizare
areaa
 potenţialului lor psiho-fizic, spre transformarea elevului într-un coparticipant la propria instrucţie şi
educaţie, care îşi construieşte singur cunoaşterea.
 Reconsiderarea metodelor tradiţionale reprezintă o tendinţă care subliniază faptul că
schimbările din metodologia didactică presupun nu doar modificări de pondere, cât, mai ales,
valorizări care vizează accentuarea valorii formative a metodelor tradiţionale,
tr adiţionale, evidenţierea şi
accentuarea caracterului
caracterului lor euristic şi activ.
Este eronat să afirmăm că metodele tradiţionale nu sunt eficiente, iar cele moderne eficiente.
Eficienţa unei metode depinde de modul în care ea este valorificată într-un anumit context didactic,
de influenţa pe care o au asupra rezultatelor şcolare, de cantitatea de efort intelectual şi practic şi de
volumul de timp investite.

37
  Favorizarea relaţiei nemijlocite a elevului cu obiectele cunoaşterii sau cu modelele
lor/accentuarea caracterului practic-aplicativ al metodelor  prin valorificarea metodelor practice în
scopul aplicării, demonstrării, experimentării noilor conţinuturi.
 Asigurarea relaţiei metode - mijloace de învăţământ  este o direcţie care recomandă
activităţile de predare şi învăţare să nu desfăşoare numai în sala de clasă, ci şi în laboratoare,
cabinete, ateliere, pe terenuri experimentale etc., iar mijloacele de învăţământ să se utilizeze ori de
câte ori ele ar putea fi eficiente, atât în activităţile frontale, cât şi în cele de grup şi individuale.
 Diversificarea metodologiei didactice este o cerinţă impusă de multitudinea, diversitatea
şi complexitatea situaţiilor de instruire, a contextelor didactice în care se aplică metodele. Pentru a
selecta anumite metode şi pentru a le stabili eficienţa, ne raportăm la următoarele elemente:
registrul în care vor lucra elevii – acţional, figural sau simbolic; repertoriul operaţiilor logice de care
dispun elevii; etapa/faza procesului didactic în care se valorifică metoda.
 Asigurarea unui caracter dinamic şi deschis metodologiei didactice , respectiv depăşirea
ideilor empirismului clasic (pentru care actul cunoaşterii, independent de metoda de predare, era
reductibil la simpla înregistrare prin simţuri, elevul fiind considerat un receptor pasiv de informaţii)
şi acceptarea noilor teorii din psihologie şi pedagogie, care pun la baza însuşirii cunoştinţelor,
acţiunea, într-o dublă ipostază – obiectuală şi mintală (pentru care elevul este subiect activ al
cunoaşterii, implicat activ în propria formare şi informare).
Caracterul dinamic şi deschis al metodologiei didactice este asigurat şi de raporturile sale cu
alte ştiinţe: sociologia educaţiei, pedagogia experimentală, cibernetică, tehnologia informaţiei etc.
V. Mijloacele de învăţământ
Definirea mijloacelor de învăţământ. Valenţele lor formative şi informative.
Sintagma “mijloace de învăţământ” reuneşte ansamblul materialelor naturale (obiecte din
realitatea înconjurătoare în forma lor naturală - minerale, plante, animale, aparate, utilaje, instalaţii,
maşini etc.) sau realizate intenţionat (modele, planşe, hărţi, manuale, cărţi, fişe de lucru, teste,
instalaţii pentru laboratoare fonice, jocuri didactice, simulatoare didactice, mijloace tehnice de
instruire etc.), care sprijină realizarea
r ealizarea activităţilor instructiv-educative, respectiv activitatea de
învăţare a elevilor, activitatea de predare a cadrelor didactice şi atingerea obiectivelor specifice
acestor activităţi. De asemenea, sintagma “mijloace de învăţământ” include ansamblul cerinţelor 
 pedagogice de selectare,
selectare, integrare organică şi articulare a lor în strategiile didactice şi de
valorificare eficientă în procesul instructiv-educativ.
Sistemul mijloacelor de învăţământ reprezintă un element component al strategiilor 
didactice şi, implicit, ale tehnologiei instruirii, deci ele nu se află în relaţie de superpozabilitate cu
nici unul din aceşti termeni.
Mijloacele de învăţământ au meritul de a asigura o bază intuitivă, perceptivă, concret-
senzorială şi sugestivă activităţii de învăţare şi, în acelaşi timp, de a vehicula informaţii bogate, bine
selectate, prelucrate şi transpuse în perspectivă didactică. Sprijinind perceperea, asimilarea şi
înţelegerea noilor conţinuturi de către elevi, ele reuşesc să le trezească interesul, să îi sensibilizeze,
să îi stimuleze şi să le impulsioneze activitatea,
activitatea, mărind considerabil gradul de participare al acestora
la desfăşurarea activităţilor instructiv-educative. Mai mult, dată fiind evoluţia istorică a resurselor 
r esurselor 
materiale valorificabile în procesul instruirii, se poate vorbi despre utilizarea lor în activităţi
independente şi chiar şi despre individualizarea învăţării bazată pe utilizarea anumitor mijloace de
învăţământ. Exemplul cel mai elocvent în acest sens îl constituie calculatorul electronic
(computerul) cu facilităţile pe care el le oferă: utilizarea unor programe speciale de autoinstruire,
autotestare şi autoevaluare la diferite discipline de studiu, utilizarea compact discurilor în vederea
autoinstruirii, navigarea pe Internet ş.a.; mai amintim manualele şi alte cărţi, trusele pentru elevi,
instalaţiile pentru laboratoarele fonice, simulatoarele didactice, jocurile pentru dezvoltarea vorbirii,

38
 jocurile pentru formarea deprinderilor practice, modelele (mai ales dacă sunt elaborate de elevi),
machetele, mulajele ş.a.
Aşadar, mijloacele de învăţământ deţin atât valenţe informative, întrucât sprijină
îmbogăţirea experienţei cognitive a elevilor, cât şi valenţe formative, întrucât îi obişnuiesc pe
aceştia cu utilizarea unor instrumente, dispozitive, aparate, instalaţii, maşini etc., contribuind la
formarea şi dezvoltarea unor priceperi şi deprinderi (abilităţi) practice şi intelectuale.
Informaţiile oferite de mijloacele de învăţământ, tipurile de stimuli pe care acestea îi conţin,
contribuie la atingerea obiectivelor operaţionale numai cu condiţia ca activitatea desfăşurată de
elevi să nu constea în simplă contemplare,
contemplare, ci să presupună o învăţareînvăţare activă şi intensă, observaţie
conştientă şi selectivă, spirit critic, exersarea operaţiilor gândirii, înţelegerea celor percepute,
căutări, cercetări, interpretări şi reflecţii personale, efectuarea de generalizări manifestarea
imaginaţiei şi a creativităţii etc.
  Eleme
Elemente
ntele
le care
care confe
conferă
ră valen
valenţe
ţe forma
formati tive
ve şi infor
informat
mativivee oricăr
oricăruiui mijlo
mijlocc de
învăţământ, adaptate după R. Glaser (1972), sunt:
 – gradul
gradul de
de motiva
motivare re a elevil
elevilor
or şi config
configura
uraţia
ţia siste
sistemul
muluiui lor cogni
cognitiv
tiv,, respec
respectiv
tiv
cunoştinţele, competenţele,
competenţele, abilităţile intelectuale şi practice necesare asimilării noului
 – inteligen
inteligenţa
ţa genera
generalălă a elevilor,
elevilor, modul
modul de abordare
abordare al învăţă
învăţării,
rii, tipul
tipul de învăţa
învăţarere adopt
adoptat
at
şi capacitatea lor de învăţare
 – modali
modalitat
tatea
ea concr
concretă
etă de proi
proiect
ectare
are a curric
curriculu
ulumul
mului ui şcolar
şcolar,, de structu
structurar
raree şi
sistematizare a programelor de învăţare, natura, logica, relevanţa şi structurarea
cunoştinţelor şi abilităţilor intelectuale şi practice care vor fi însuşite, măsura în care ele
satisfac interesele şi nevoile elevilor 
 – măsura
măsura înîn care
care se
se reuşeş
reuşeşte
te îmbina
îmbinarea
rea organică
organică a activităţ
activităţii
ii de predare
predare a profesoru
profesorului
lui cu
cu
activitatea de învăţare a elevilor, respectiv asigurarea caracterului activ şi
complementar al activităţii de predare-învăţare (de exemplu antrenarea elevilor în
construirea de modele şi în deducerea/descoperirea
deducerea/descoperirea noului cu ajutorul acestora, oprirea
temporară a unei demonstraţii didactice pentru realizarea de comentarii, aprecieri,
evaluări, pentru identificarea şi notarea de către elevi a aspectelor esenţiale ş.a.)
 – măsura
măsura înîn care
care se
se reuşeş
reuşeşte
te verif
verificare
icarea/con
a/controla
trolarea
rea activi
activităţii
tăţii intelectua
intelectuale le şi practice
practice a
elevilor, a repetiţiei şi a exersării noilor achiziţii intelectuale şi practice, asigurarea
feed-backului.
Potenţialul pedagogic pe care îl deţin mijloacele de învăţământ permite valorificarea lor în
orice formă de activitate instructiv-educativă/educaţională
instructiv-educativă/educaţională formală sau nonformală şi atingerea
tuturor tipurilor de obiective fundamentale ale activităţilor didactice:
• informare, comunicare/transmitere de cunoştinţe
• descoperire de noi cunoştinţe
• ilustrare şi demonstrare a unor adevăruri
• formare de noţiuni
• formare de priceperi şi deprinderi (abilităţi) intelectuale şi/sau practice
• fixare/c
fixare/conso
onsolidare
lidare/aplic
/aplicare/e
are/exersa
xersarere de achiziţii
achiziţii – cunoştinţ
cunoştinţee teoretice
teoretice şi
 practice, competenţe şi abilităţi intelectuale şi practice
• recapi
recapitul
tulare
are de cunoşt
cunoştinţ
inţee teoret
teoretice
ice şi practi
practice,
ce, compet
competenţ enţee şi abili
abilităţ
tăţii
intelectuale şi practice
• verificare şi evaluare de cunoştinţe teoretice şi practice şi abilităţi intelectuale şi practice
etc.
Secvenţele de instruire bazate pe utilizarea mijloacelor de învăţământ, pot fi proiectate şi
realizate în orice etapă a activităţilor educaţionale cu caracter teoretic sau practic şi făcând apel la
toate tipurile activităţi didactice (frontale, grupale, individuale sau combinate). O condiţie

39
importantă este ca mijloacele de învăţământ să nu fie considerate exterioare activităţii didactice, ci
elemente integrate organic în structura acesteia:
- la începutul activităţii didactice – în acest caz ele având rol de introducere într-o anumită
temă,
temă, de sensib
sensibili
ilizar
zaree a elevil
elevilor,
or, de stimul
stimulare
are a int
intere
eresul
sului
ui acesto
acestora,
ra, de creare
creare a unor
unor stări
stări
emoţionale favorabile învăţării, de captare şi menţinere a atenţiei, de creare a unei viziuni de
ansamb
ansamblulu asupr
asupraa anumi
anumitortor conţi
conţinut
nuturi
uri,, de reactu
reactuali
aliza
zare
re a unor
unor cunoş
cunoştin
tinţe
ţe şi/sau
şi/sau price
priceper
perii şi
deprinderi intelectuale intelectuale şi practice de lucru etc.
- în anumite secvenţe de instruire sau pe tot parcursul activităţii didactice – în acest caz ele
având
având rol de inform
informareare,, comun
comunicaicare
re de date,
date, explic
explicare
are de cunoş
cunoştin
tinţe,
ţe, ilu
ilustr
strare
are de adevăr
adevăruri
uri,,
evidenţiere de caracteristici ale obiectelor, fenomenelor, proceselor, de menţinere a atenţiei elevilor 
etc.
- la sfâr
sfârşi
şitu
tull acti
activi
vită
tăţii
ţii dida
didact
ctic
icee – în aces
acestt caz
caz ele
ele avân
avândd rol
rol în real
realiz
izar
area
ea sint
sintez
ezei
ei
cuno
cunoşt
ştin
inţe
ţelo
lor,
r, în fixa
fixarereaa şi cons
consololid
idar
area
ea lor,
lor, în ilus
ilustr
trar
area
ea,, conc
concre
reti
tiza
zare
reaa sau
sau comp
comple
leta
tarea
rea
conţinuturilor predate, în corectarea eventualelor reprezentări greşite ale elevilor, în extinderea
cunoştinţelor, în corelarea lor, în integrarea noilor cunoştinţe în sistemul cognitiv al elevilor etc.

 Mijloacele tehnice de instruire – definire şi caracterizare

 Necesitatea de a introduce în şcoală aparate şi instalaţii tehnice este evidentă într-o lume în
care tehnologia informaţională, calculatoarele electronice, microcalculatoarele, e- mail-ul, Internet-
ul ş.a.m.d., şi-au făcut loc în toate sectoarele de activitate. S-a conturat astfel o categorie importantă
a mijloacelor de învăţământ – cea a mijloacelor tehnice de instruire, care cuprind:
1) ansamblul
ansamblul de material
materiale/su
e/suportu
porturi
ri pe care s-a stocat
stocat informaţi
informaţiaa – discuri pentru
pentru pick-up,
pick-up,
 benzi pentru magnetofon, casete audio, casete video, dischete, compact discuri (CD-
ROM), discuri DVD, discuri opto-magnetice
2) echipame
echipamentele
ntele tehnice
tehnice – dispozit
dispozitive,
ive, aparate
aparate (aparate
(aparate de laborat
laborator,
or, unele apara
aparate
te
audiovizuale ş.a.), maşini (maşini de instruire, de examinare ş.a.), utilaje, instalaţii
3) echipame
echipamentele
ntele electronic
electronicee – casetofo
casetofoane,
ane, videocas
videocasetof
etofoane
oane,, microscoa
microscoapepe electronice,
electronice,
calculatoare electronice (computere), proiectoare multimedia
4) ansamblul
ansamblul cerinţe
cerinţelor
lor pedagogic
pedagogicee de utilizare
utilizare eficientă
eficientă a compone
componentelo
ntelorr 1-3 în procesul
procesul
de predare-învăţare.
Echipamentele tehnice şi electronice redau imagini şi/sau sunete, care pot fi recepţionate de
elevi, în mod colectiv sau individual, pe cale auditivă, vizuală sau pe ambele căi în acelaşi timp
(vezi exemplele de mijloace tehnice de instruire de mai jos).
Un merit deosebit al mijloacelor tehnice de instruire este faptul că permit “vizualizarea”,
materializarea şi studierea unor conţinuturi complexe, abstracte, greu sesizabile, greu accesibile sau
inaccesibile percepţiei directe. De exemplu, procesul extrem de lent de formare a stalactitelor şi
stalagmitelor din peşteri poate fi studiat de către elevi cu ajutorul unui film didactic înregistrat pe
diverse suporturi: film, bandă video, CD-ROM.
În mod eronat, se realizează, uneori, echivalare între tehnologia instruirii şi mijloacele
tehnice de instruire, reprezentate de echipamente tehnice – aparate, instalaţii ş.a. şi
echipamente/aparatură
echipamente/aparatură electronică, valorificabile în context didactic. Se pierde din vedere faptul că
aparatura electronică, denumită în termeni tehnici hardware, nu se poate utiliza în absenţa unor 
 produse intelectuale, denumite software.
În mod riguros, produsele software reprezintă programele de lucru fără de care calculatorul
electronic/computerul
electronic/computerul propriu-zis (privit doar ca un simplu aparat electronic), nu ar avea nici o
valoare. Câteva din cele mai utilizate produse software sunt: sisteme de operare DOS, Windows,
Linux; programele de editare de text Microsoft Word, Word Perfect; editoarele specializate pentru
texte ştiinţifice din domeniul matematicii, fizicii, chimiei etc.; produsele software specializate
 pentru interpretarea datelor experimentale Microsoft Excel, Microcal Origin ş.a., produsele software
specializate în grafică şi modelare (de exemplu programul Corel Draw!, programul Chem Draw - de

40
scriere a formulelor chimice şi a structurilor spaţiale ale substanţelor chimice), produsele software
destinate autoinstruirii şi/sau autoevaluării la diferite discipline de studiu.
În limbaj pedagogic, sfera de cuprindere a conceptul de software este extinsă la unele
materiale intuitive prezentate elevilor o dată cu utilizarea mijloacelor de învăţământ (M. Ionescu,
2000). Astfel, manualele, cărţile, culegerile, dicţionarele, atlasele, albumele, fişele, testele, planşele
etc. pot fi considerate soft-uri pentru tipărituri, diapozitivele pentru diaproiector, foliile pentru
retroproiector, înregistrările multimedia pentru aparate multimedia (audio-video)
( audio-video) ş.a.m.d.
Atragem atenţia asupra faptului că, indiferent de accepţiunea
accepţiunea dată conceptului de software,
este necesar să facem distincţie între suporturile de stocare a informaţiei (componenta 1 din
enumerarea de mai sus) şi informaţia propriu-zisă.

Funcţiile mijloacelor de învăţământ 

Pentru a identifica avantajele mijloacelor de învăţământ, pentru a le selecta în vederea
organizării şi desfăşurării activităţilor didactice şi pentru a le valorifica eficient, este necesar să se
cunoască funcţiile pe care ele le îndeplinesc:
 ⊇  Funcţia stimulativă (de
stimulativă  (de motivaţie a învăţării) este asigurată de modul de concepere şi
realizare a mijloacelor de învăţământ, de modalitatea de oferire a informaţiilor, de activitatea care li
se solicită elevilor, de gradul de participare al elevilor pe care ele îl determină etc. Această funcţie
constă în dezvoltarea motivaţiei interne a elevilor pentru studiu, în trezirea interesului şi a
curiozităţii acestora.
⊄  Funcţia formativ-educativă  se referă la faptul că utilizarea lor presupune exersarea
capacităţilor operaţionale ale gândirii – de analiză, sinteză, comparaţie, abstractizare, generalizare,
generalizare,
 precum şi stimularea şi dezvoltarea curiozităţii epistemice şi a intereselor de cunoaştere ale elevilor.
⊂  Funcţia informativă (de comunicare) este datorată faptului că mijloacele de învăţământ
(în special cele audiovizuale) oferă în mod direct un volum de informaţii despre obiectele, faptele,
fenomenele,
fenomenele, procesele şi evenimentele studiate.
⊆  Funcţia ilustrativ-demonstrativă  se realizează atunci când mijloacele de învăţământ sunt
valorificate ca substitute ale realităţii, ca auxiliare didactice confecţionate intenţionat pentru a
înlocui obiectele, fenomenele, procesele etc. originale şi pentru a le reprezenta atunci când acestea
nu pot fi cunoscute altfel sau când este nevoie să fie mai bine observate şi analizate de către elevi.
∈ Funcţia de investigare experimentală şi de formare a abilităţilor intelectuale şi practice
se realizează în situaţiile de instruire în care anumite mijloace de învăţământ sunt valorificate de
elevi în realizarea de experimentări mintale sau practice, prilejuri cu care ei îşi formează şi
exersează priceperi şi deprinderi intelectuale şi practice.
∉ Funcţia ergonomică (de raţionalizare a eforturilor profesorilor şi elevilor şi a investiţiei
de timp în diferitele secvenţe de instruire) constă în posibilităţile unor mijloace de învăţământ de:
- raţionalizare a eforturilor depuse de elevi în activitatea de învăţare, raţionalizare, respectiv
diminuare a volumului de timp acordat acesteia şi de asigurare a unor ritmuri de lucru
corespunzătoare
corespunzătoare particularităţilor de vârstă şi individuale ale acestora
- raţi
raţion
onal
aliz
izar
aree a efor
efortu
turi
rilo
lorr depu
depuse
se de prof
profes
esor
orii în acti
activi
vita
tate
teaa dida
didact
ctic
icăă de pred
predar
are,
e,
raţion
raţionali
alizar
zare,
e, respec
respectiv
tiv diminu
diminuare
are a volumu
volumului
lui de timp
timp necesa
necesarr realiz
realizării
ării diferi
diferitel
telor
or etape
etape ale
activităţilor didactice, prin reducerea ponderii acţiunilor repetitive şi de rutină şi prin creşterea
 ponderii acţiunilor de organizare, conducere şi ghidare/îndrumare a activităţii elevilor.
∠ Funcţia substitutivă  datorată facilităţilor oferite de unele mijloace de învăţământ care
 permit instruirea elevilor aflaţi la distanţe mari: radioul, televiziunea, calculatoarele electronice
(computerele), reţelele de calculatoare, Internet-ul ş.a.

41
 ∇  Funcţia de evaluare se datorează valenţei pe care o posedă unele mijloace de învăţământ,
de apreciere a rezultatelor şcolare, respectiv a nivelului de cunoştinţe şi a abilităţilor intelectuale şi
 practice.
® Funcţia estetică  se referă la faptul că prin utilizarea unor mijloace de învăţământ, elevii
sunt puşi în contact cu valorile cultural-artistice, morale şi sociale şi, astfel, se poate contribui la
dezvoltarea capacităţii de receptare, înţelegere şi apreciere a frumosului.
© Funcţia de orientare a intereselor profesionale ale elevilor  se realizează mai ales prin
intermediul mijloacelor audio-vizuale (diapozitive, diafilme, filme didactice, emisiuni de
televiziune, demonstraţii pe computere, înregistrări pe compact discuri etc.) care pot oferi informaţii
în legătură cu anumite profesiuni, însoţite de imagini şi, eventual, de comentarii etc.

 Posibilităţi de clasificare a mijloacelor de învăţământ. Exemple.

Achiziţiile din ştiinţe, tehnică, tehnologie, tehnologie informaţională,
informaţională, precum şi cele din
ştiinţele educaţiei şi rezultatele obţinute în practica didactică, au determinat o evoluţie cu totul
deosebită a mijloacelor de învăţământ. Astfel:
∗ Unele mijloace de învăţământ au fost perfecţionate pe parcursul timpului funcţie de
finalităţile educaţionale şi de stadiul de dezvoltare al ştiinţei. De exemplu, de la învăţământul
  programat, apărut în deceniile 6-7, s-a ajuns mai târziu la aplicaţiile inteligenţei artificiale în
învăţământ, la programele expert şi la programele flexibile, la instruirea şi autoinstruirea asistate de
calculator şi, foarte recent, la noile tehnologii de comunicare.
∗ Datorită “uzurii morale” a unor mijloace de învăţământ, s-a renunţat la utilizarea lor în
 practica instruirii, în favoarea altora, mai moderne şi mai eficiente. De exemplu, pentru examinarea
şi evaluarea elevilor, astăzi nu se mai utilizează maşini de examinat, ci se apelează la metode mai
moderne, cum ar fi evaluarea/autoevaluarea
evaluarea/autoevaluarea cu ajutorul calculatorului electronic.
∗ Unele mijloace de învăţământ au fost “inventate” şi realizate pentru a atinge obiectivele
instructiv
instructiv-educ
-educative
ative prestabilite
prestabilite şi pentru
pentru a spori eficienţa
eficienţa activităţilo
activităţilorr didactice
didactice.. Un exemplu
exemplu
convingător îl constituie conceperea de truse pentru elevi şi de truse pentru profesori, la disciplinele
de studiu experimentale: biologie, chimie, fizică, geografie, la cele tehnice, tehnologice şi de
instruire practică.
Aşadar, ansamblul mijloacelor de învăţământ se caracterizează prin restructurare, adaptare,
diversificare şi îmbogăţire continue, în acord cu finalităţile educaţionale şi cu noile achiziţii din
tehnică şi tehnologie. Marea lor diversitate face să existe mai multe posibilităţi de clasificare cu care
se operează în practica instruirii.
după  provenienţa lor , distinge categoriile:
 Clasificarea mijloacelor de învăţământ după  provenienţa

1.1. Mijloace de învăţământ existente în dotarea şcolii: calculatoare electronice,

retroproiectoare, truse pentru elevi şi pentru profesori, mulaje, machete, dispozitive, aparate,
instalaţii etc.
1.2. Mijloace de învăţământ confecţionate/realizate sau procurate de profesor: mostre,
modele materiale sau ideale, figuri, desene, planşe, hărţi, fotografii, tablouri etc.
1.3. Mijloace de învăţământ confecţionate/realizate sau procurate de elevi: mostre, modele
materiale sau ideale, figuri, desene, planşe, hărţi, fotografii, colecţii de roci, seminţe, plante
(ierbare), insecte (insectare), acvarii, terarii etc.
⊄  Clasificarea mijloacelor de învăţământ după criteriul istoric , propusă de Wilbur Schramm
(1979), distinge patru generaţii (vezi categoriile 2.1.-2.4.), care au marcat momente cruciale în
inovarea practicii instruirii. Pentru a actualiza această clasificare, adăugăm încă două generaţii,
legate de calculatorul electronic (computerul) şi facilităţile acestuia (vezi categoriile 2.5. şi 2.6.):
2.1. Mijloace de învăţământ aparţinând generaţiei I: tabla, manuscrisele, obiectele de muzeu.

42
2.2. Mijloace de învăţământ aparţinând generaţiei a II-a: tiparul, manuale, texte imprimate etc.
2.3. Mijloace de învăţământ aparţinând generaţiei a III-a, respectiv mijloacele audio-vizuale:
fotografiile, diapozitivele, înregistrările sonore, filmele, televiziunea.
2.4. Mijloace de învăţământ aparţinând generaţiei a IV-a: tehnicile moderne, maşinile de instruire.
2.5. Mijloace de învăţământ aparţinând generaţiei a V-a: calculatorul electronic (computerul).
2.6. Mijloace de învăţământ aparţinând generaţiei a VI-a: noile tehnologii de comunicare: www, e-
mail-ul, IP Telephony, videoconferinţele.
videoconferinţele.

 Exigenţe în alegerea şi utilizarea mijloacelor de învăţământ 

Abordarea problematicii mijloacelor
mijloacelor de învăţământ, precizarea locului şi rolului lor în
 procesul instructiv-educativ nu presupune numai analizarea caracteristicilor constructive, tehnice şi
tehnologice ale acestora, ci şi identificarea şi studierea valenţelor/valorii lor psihopedagogice,
formative şi informative şi a posibilelor direcţii de modernizare. Procesul de modernizare a
mijloacelor de învăţământ, este conceput
conceput şi realizat practic într-oîntr- o viziune sistemică, în paralel cu
modernizarea celorlaltor componente ale curriculumului şcolar, respectiv cu reformularea
obiectivelor educaţionale cu caracter general, cu regândirea, redimensionarea şi restructurarea
conţinutului învăţământului, cu revizuirea documentelor şcolare oficiale în care se obiectivează
conţinutul învăţământului, cu modernizarea
modernizarea strategiilor de instruire şi a strategiilor de evaluare a
randamentului şcolar ş.a.m.d.
După cum am mai arătat, mijloacele de învăţământ constituie o componentă a strategiilor 
didactice, acestea din urmă fiind concepute ca sisteme de metode, procedee, mijloace şi forme de
organizare a activităţii instructiv-educative, combinate, dozate şi integrate în structuri operaţionale
unitare şi coerente, menite să asigure o învăţare activă şi să raţionalizeze procesul instruirii. De aici
rezultă două consecinţe importante:
1) În selectarea mijloacelor de învăţământ se au în vedere criteriile de stabilire a strategiilor 
de instruire:
- concepţi
concepţiaa pedago
pedagogicăgică şi didactică
didactică generală
generală a perioa
perioadei
dei respective
respective
- sistemul
sistemul princi
principiilor
piilor didactice
didactice generale
generale şi sistem
sistemulul princip
principiilor
iilor didac
didactice
tice specific
specificee
disciplinei respective
- obiectivel
obiectivelee general
generalee ale disciplin
disciplinei ei de studiu,
studiu, obiec
obiectivele
tivele instructiv-e
instructiv-educa
ducative
tive ale
ale
capitolului/temei/unităţii de instruire, obiectivul fundamental şi obiectivele operaţionale
ale activităţii didactice
- natura
natura şi specificu
specificull conţinut
conţinutului
ului ştiinţific
ştiinţific vehiculat,
vehiculat, analiza
analiza sa
sa siste
sistemică
mică
- clas
clasaa de elev
elevii cu par
parti
ticu
culalarit
rităţ
ăţil
ilee sale
sale
- experienţ
experienţaa de învăţa
învăţarere a elevil
elevilor,
or, tipurile
tipurile şi
şi strategi
strategiile
ile de învăţare
învăţare la care ei
ei recurg
recurg
- timp
timpulul şc
şcolar
lar dis
dispponib
onibilil
- personalit
personalitatea
atea şi compe
competenţa
tenţa ştiinţ
ştiinţifică
ifică,, psihopeda
psihopedagogi
gogicăcă şi metodic
metodicăă a cadrului
cadrului didac
didactic.
tic.
De asemenea, nu trebuie să se absolutizeze rolul mijloacelor de învăţământ, să se considere
auxiliare didactice indispensabile în toate activităţile instructiv-educative sau să fie utilizate ca scop
în sine. Ele nu pot substitui/suplini metodele tradiţionale sau moderne şi nici prestaţia didactică a
elevilor sau a profesorilor, eforturile lor comune şi relaţiile educative care se stabilesc în procesul de
învăţământ. Statutul lor este de instrumente pedagogice care au menirea de a contribui la aplicarea
unor strategii de instruire eficiente, de a optimiza procesul de predare-învăţare şi comunicarea
educaţională, de a raţionaliza procesul învăţării şi de a spori randamentul şcolar. De exemplu,
 prezenţa mijloacelor tehnice de instruire în activităţile didactice este justificată numai în condiţiile
în care secvenţele de instruire respective nu pot fi realizate eficient apelând la modalităţi de lucru
mai simple.
43
 2) Eficienţa mijloacelor de învăţământ este condiţionată de tipul de strategie didactică, de
caracteristicile elementelor sale componente, precum şi de caracteristicile situaţiei concrete de
instruire. Selectarea, îmbinarea, integrarea organică şi utilizarea cu maximă eficienţă a mijloacelor 
de învăţământ în activităţile didactice trebuie să se realizeze în viziune sistemică, ţinând cont de
interdependenţele
interdependenţele şi intercondiţionările dintre elementele componente ale strategiilor de instruire,
elemente care se sprijină reciproc. Astfel, în selectarea unui anumit mijloc de învăţământ se ţine
cont de celelalte mijloace componente ale sistemului mijloacelor de învăţământ, de sistemul de
metode şi procedee didactice, de formele de organizare a activităţii didactice, de tipul de învăţare la
care recurg elevii etc. Rezultă că un mijloc de învăţământ nu are valoare şi nu este eficient în sine,
ci numai ca element component al unei strategii de instruire coerente, eficiente într-un anumit
context pedagogic.
Leslie Briggs (apud. R.M. Gagné, L. Briggs, 1977, pag. 168) sugerează ca, în alegerea
mijloacelor de învăţământ să se pornească de la tipurile de stimuli prezentaţi în activitatea didactică
oferind o listă, pe care o prezentăm, într-o versiune adaptată şi actualizată, în tabelul VI.1.:

Tabelul VI.1.
 Sugestii pentru alegerea mijloacelor de învăţământ 
 funcţie de tipurile de stimuli prezentaţi 
 Nr. Tipuri de stimuli  Opţiuni pentru mijloace de învăţământ 
crt.  prezentaţi 
1. Cuvinte titipărite. Tablă, ma
manuale, că
cărţi, af
afişe, pl
planşe, ta
tabele, sc
scheme,
fotografii, modele figurative şi simbolice, instruire
 programată.
2. Cuvinte rostite. Mesajul verbal al profesorului, înregistrări audio – 
casete, benzi de magnetofon, discuri pentru pick-up,
compact discuri.
3. Imagini fixe însoţite de Diapozitive şi diapozitive cu înregistrări, calculatoare
cuvinte rostite. electronice, compact discuri.
4. Reflectarea în
în im
imagini şi
şi Desene animate, imagini animate pe calculatoare
obiecte a conţinuturilor  electronice, jocuri didactice electrotehnice şi electronice,
teoretice. simulatoare didactice, dispozitive, aparate, instalaţii,
modele materiale.
5. Mişcare, cucuvinte ro
rostite Demonstraţii experimentale, filme didactice, televiziune,
şi alte sunete. calculatoare electronice, compact discuri, înregistrări
multimedia, Internet.

După cum se poate observa în clasificarea mijloacelor

mijloacelor de învăţământ după funcţia pe care o
îndeplinesc, unul şi acelaşi mijloc de învăţământ poate deţine mai multe funcţii pedagogice.
pedagogice. Rezultă
că valorificarea lor eficientă nu este condiţionată numai de calitatea lor intrinsecă, de resursele lor 
formative şi informative, ci şi de metodica utilizării lor în situaţiile de instruire. În funcţie de
obiectivul fundamental, de obiectivele operaţionale formulate, de natura şi caracteristicile
conţinutului ştiinţific vehiculat, de sistemul metodologic ales, de formele de organizare a activităţii
didactice, cadrului didactic îi revine sarcina de a stabili, cu ocazia proiectării activităţii didactice,
care este scopul utilizării mijlocului/mijloacelor de învăţământ, care este funcţia predominantă a
44
 acestora, pe o va valorifica în activitatea instructiv-educativă. Astfel, el va stabili cu claritate care
sunt informaţiile pe care le va transmite, fixa, recapitula, evalua, etc., care sunt informaţiile pe care
elevii le vor deduce/descoperi, care sunt priceperile şi deprinderile intelectuale şi practice pe care le
va forma şi/sau exersa la elevi, care este momentul în care se valorifică mijlocul/mijloacele de
învăţământ şi care este durata utilizării lui/lor.
Aşadar, în contextul utilizării mijloacelor de învăţământ, rolul profesorului nu este diminuat,
ci, dimpotrivă, el continuă să deţină rolul conducător în proiectarea, organizarea, îndrumarea şi
desfăşurarea activităţilor instructiv-educative,
instructiv-educative, să intervină în mod creator în derularea procesului de
învăţare, de informare şi formare a elevilor, sprijinind activitatea intelectuală şi practică a acestora.
Pentru că nu întotdeauna elevii deţin capacitatea de a decodifica mesajele didactico-educative,
didactico-educative,
 profesorul orientează şi focalizează atenţia elevilor asupra aspectelor esenţiale ale conţinuturilor 
vehiculate, în funcţie de scopul secvenţei de instruire respective: identificarea anumitor elemente,
legături, relaţii cauzale, efecte etc., descrierea componentelor prezentate, interpretarea unei imagini,
a unui model, descoperirea de noi cunoştinţe etc.
Eforturile intelectuale şi practic-acţionale ale elevilor sunt absolut necesare, întrucât
 procesul învăţării nu are loc numai pe baza operaţiilor şi acţiunilor perceptive; este necesară
 prezenţa reprezentărilor, exersarea gândirii, a imaginaţiei, a capacităţilor creatoare etc. Prin urmare,
soft-urile prezentate o dată cu utilizarea mijloacelor de învăţământ, nu trebuie considerate simple
materiale intuitive care să fie observate de elevi; potenţialul lor pedagogic poate fi valorificat numai
în condiţiile în care elevii le utilizează efectiv în activităţi intelectuale şi/sau practice. Altfel spus,
mijloacele de învăţământ reprezintă instrumente pedagogice utilizate atât de elevi, cât şi de
 profesori, iar valorificarea lor eficientă este dependentă de asigurarea caracterului activ şi
complementar al predării şi învăţării. De exemplu, modelele figurative pot fi astfel concepute şi
utilizate, încât să presupună din partea elevilor exersarea operaţiilor gândirii, a gândirii divergente, a
spiritului de observaţie, a spiritului critic, a imaginaţiei, a creativităţii, descoperire de noi cunoştinţe,
formulare de probleme, efectuare de generalizări, verbalizarea generalizărilor ş.a.m.d.
Din consideraţiile de mai sus rezultă necesitatea pregătirii cadrelor didactice în metodologia
utilizării mijloacelor tehnice de instruire, cu atât mai mult cu cât experienţa didactică de până acum
a demonstrat că eficienţa lor este datorată nu atât calităţii lor intrinseci, cât utilizatorilor. Este
necesar ca aceştia să fie familiarizaţi cu utilizarea aparatelor şi, desigur, să stăpânească
stăpânească bine
conţinutul ştiinţific la care se face apel, să aibă bine conturată strategia didactică pe care o vor 
aplica etc. De asemenea, este necesară şi pregătirea elevilor în vederea utilizării mijloacelor tehnice
de instruire şi în vederea construirii cunoaşterii şi a învăţării cu ajutorul acestora. Pentru aceasta,
aceasta,
 profesorul va avea în vedere o serie de cerinţe pedagogice referitoare la valorificarea mijloacelor 
tehnice de instruire şi a mijloacelor de învăţământ, în general:
a) Înainte de utilizarea mijloacelor de învăţământ este necesar să se pregătească clasa de
elevi în vederea receptării şi perceperii eficiente a mesajului didactico-educativ şi, în special, a
mesajului audio-vizual şi să se convingă că elevii posedă informaţiile necesare înţelegerii acestuia.
Există numeroase posibilităţi de stimulare a interesului şi a curiozităţii elevilor, de captare a
atenţiei lor şi de instalare a unei stări de aşteptare:
- comunica
comunicarearea obiect
obiectivelo
ivelorr operaţion
operaţionale
ale coresp
corespunză
unzătoare
toare secvenţe
secvenţelor
lor de instruire
instruire în care
care
se utilizează mijloacele de învăţământ
- realizarea
realizarea unui dialog
dialog cu elevii
elevii şi reactual
reactualizare
izareaa cunoştin
cunoştinţelor
ţelor pe
pe care
care ei le deţin în
legătură cu tema abordată sau a unor cunoştinţe şi abilităţi intelectuale şi/sau practice
care au legătură cu aceasta
- oferirea
oferirea de
de informaţi
informaţiii în legătură
legătură cu tema
tema care
care va fi abordat
abordatăă (cel
(cel mai adese
adeseaa precizare
precizareaa
ideii fundamentale transmise de mesaj)
- prezentare
prezentareaa şi/sau
şi/sau explicare
explicareaa termenil
termenilor or noi
noi care
care vor
vor fi însuş
însuşiţi
iţi de către
către elevi
elevi
45
 - orientarea
orientarea observaţi
observaţiei
ei elevilor
elevilor prin
prin indica
indicarea
rea aspec
aspectelor
telor pe
pe care
care elevii
elevii urmează
urmează să le
urmărească
- prezentare
prezentareaa unor
unor aspect
aspectee tehnice
tehnice legate
legate de utilizarea
utilizarea mijloc
mijlocului
ului de
de învăţă
învăţământ
mânt (de
exemplu prezentarea pe calculatorul electronic a unor procese care decurg cu o viteză
foarte mică sau foarte mare, prezentarea de imagini animate, de demonstraţii
experimentale, de mecanisme ale reacţiilor chimice, de trucaje etc.)
- formularea
formularea de întrebă
întrebări
ri la care urmează
urmează să se caute
caute răspuns
răspuns în
în timpul
timpul perce
perceperii
perii
mesajului didactic (pentru a obliga elevii să fie activi şi să asimileze în mod conştient
informaţiile, este de preferat să se formuleze întrebări-problemă şi să se creeze situaţii-
 problemă) ş.a.
 b) În timpul utilizării mijloacelor de învăţământ, pentru o receptare eficientă a mesajului
mesajului
didactico-educativ,
didactico-educativ, este recomandabil ca profesorul să stimuleze participarea activă a elevilor,
respectiv să se asigure condiţiile interactive între profesor, elevi şi mijloacele de învăţământ
utilizate (M. Ionescu, V. Chiş, 2001). Aceste condiţii interactive presupun iniţierea de dialoguri
 profesor-elevi şi elevi-elevi, de discuţii de grup, în cadrul cărora să se surprindă legăturile şi relaţiile
cauzale existente între aspectele observate, să se interpreteze şi să se prelucreze observaţiile, să se
realizeze analize, comparaţii, sinteze, generalizări, esenţializări, abstractizări, să se descopere
cunoştinţe, să se ofere explicaţii, să se exerseze priceperi şi deprinderi intelectuale (de către elevi),
să se desprindă concluzii etc.
Participarea activă a elevilor în activitatea didactică, formarea la aceştia a unei viziuni de
ansamblu asupra conţinuturilor studiate şi sporirea eficienţei procesului de învăţare, impun
continuarea dialogului iniţiat pe tot parcursul prezentării mesajului didactico-educativ.
didactico-educativ. Pentru a-l
întreţine, profesorul nu va realiza simple prezentări descriptive şi nici nu va oferi toate explicaţiile
necesare, ci le va lăsa şi elevilor elemente de investigat şi de explicat în legătură cu imaginile
 prezentate, oferind, dacă este necesar, puncte de sprijin.

c) După utilizarea mijloacelor de învăţământ, în secvenţele de instruire care urmează,

 profesorul va urmări valorificarea sistemului de reprezentări, cunoştinţe, priceperi şi deprinderi
dobândite de elevi şi integrarea lor în sistemul cognitiv propriu. În acest sens, el va încuraja elevii
să formuleze păreri personale, să îşi pună întrebări şi întrebări-problemă, să desfăşoare activităţi
independente,
independente, investigaţii şi descoperiri etc. pe marginea celor observate cu prilejul utilizării
mijloacelor de învăţământ. În acelaşi timp, profesorul va identifica aspectele care nu au fost sesizate
de elevi sau au fost sesizate în mod greşit, confuziile pe care aceştia le fac etc., va clarifica şi
completa unele cunoştinţe, va oferi explicaţii, va realiza sistematizări, corelaţii între cunoştinţe şi
abilităţi etc.
Valenţele formative şi informative ale mijloacelor de învăţământ nu se dezvăluie
întotdeauna uşor, simpla lor utilizare şi manipulare nu asigură în mod automat şi fără condiţionări,
atingerea obiectivelor operaţionale. Pentru evidenţierea şi valorificarea potenţialului lor pedagogic,
este necesar ca profesorul să depună eforturi creatoare în toate activităţile pedagogice componente
ale tehnologiei instruirii, respectiv în proiectarea, realizarea, evaluarea şi reglarea activităţii
didactice.
Pentru a aprecia eficienţa utilizării mijloacelor de învăţământ şi a valorificării mesajului
didactico-educativ al acestora, cadrul didactic realizează următoarele demersuri:
• analizează atitudinea elevilor
elevilor faţă de învăţare, gradul de implicare şi participare a lor 
la activitatea didactică de utilizare a mijlocului de învăţământ, care pot fi corelate cu
interesul manifestat de elevi pentru tema abordată, cu disponibilitatea şi dorinţa lor de a-
şi pune întrebări şi de a căuta răspunsuri, de a efectua căutări, cercetări, descoperiri, de a-
şi construi singuri cunoaşterea şi de a învăţa cu ajutorul acelui mijloc de învăţământ

46
 • stabileşte dacă şi în ce măsură mijlocul de învăţământ a stimulat şi/sau cultivat
interesele cognitive ale elevilor 
• stabileşte dacă şi în ce măsură au fost valorificate valenţele informative ale
mijlocului de învăţământ, dacă şi în ce măsură acesta a facilitat asimilarea corectă,
eficientă şi trainică a noilor cunoştinţe
• stabileşte dacă şi în ce măsură au fost valorificate valenţele formative ale mijlocului
de învăţământ, dacă şi în ce măsură acesta a contribuit la formarea şi dezvoltarea unor 
abilităţi (priceperi şi deprinderi) intelectuale şi/sau practice, la asigurarea motivaţiei
elevilor pentru studiu, la modelarea înclinaţiilor, intereselor etc.
Aşadar, posibilităţile virtuale, intrinseci ale mijloacelor de învăţământ pot fi exploatate
numai în secvenţe de instruire atent anticipate, organizate, conduse şi îndrumate de cadre didactice
 bine pregătite, care să manifeste o atitudine creatoare în proiectarea şi realizarea activităţilor 
instructiv-educative şi care să le pretindă şi elevilor o atitudine creatoare în abordarea învăţării cu
ajutorul mijloacelor de învăţământ.

VI. Forme de organizare

Formaţii de lucru în instruire şi educare - scurtă privire istorică
Complexitatea deosebită a problematicii specifice procesului de învăţământ, respectiv a
celor două subdiviziuni ale sale - instruirea şi educarea, precum şi marea diversitate a situaţiilor 
instructiv-educative, au determinat teoreticienii şi practicienii domeniului ştiinţelor educaţiei să
 propună diverse soluţii pentru ameliorarea practicii instruirii şi, desigur, să le experimenteze. Un
exemplu în acest sens, îl constituie eforturile înregistrate de-a lungul timpului, în special la sfârşitul
secolului XIX şi începutul secolului XX, pentru amendarea sistemului formelor de organizare a
activităţii instructiv-educative, respectiv pentru alcătuirea unor formaţii de lucru în care elevii să îşi
desfăşoare activitatea didactică eficient, cu rezultate cât mai bune. Constituirea formaţiilor de lucru
 presupune instituirea şi promovarea anumitor tipuri de colaborare între profesor şi elevi, validate în
 practica educaţională.
Mult timp, singura formă de organizare a învăţământului a fost cea individuală (vezi tabelul
1.VII.), întrucât societatea avea nevoie de un număr redus de persoane instruite. Astăzi,
învăţământul individual este practicat în cazul educaţiei estetice, muzicale, fizice, precum şi în
cadrul meditaţiilor, al consultaţiilor şi al activităţilor independente
independente (desfăşurate cu sau fără ajutor 
din partea cadrului didactic).
Tabelul 1.VII.
Caracteristici, avantaje şi limite ale învăţământului individual 
Caracteristici Avantaje Limite
- profesorul se ocupă - organizarea instruirii şi educaţiei - nu se cultivă sentimente
de fiecare elev în funcţie de particularităţile individuale de prietenie,
 parte ale copiilor  întrajutorare, solidaritate,
- elevii lucrează puţin- adaptarea instruirii la nivelul  prietenie etc.
sub îndrumarea intelectual al elevului, ritmul lui de - nu stimulează emulaţia
 profesorului, cea mai învăţare, la aptitudinile lei etc. şi competiţia între elevi
mare parte a timpului - sesizarea rapidă a dificultăţilor, - nu cultivă sociabilitatea
învaţă singuri erorilor şi lacunelor elevilor şi, - educaţia morală este
implicit, remedierea rapidă a acestora dificil de realizat
În secolele XV şi XVI, datorită extinderii şi dezvoltării comerţului, se simţea nevoia
existenţei unui număr mai mare de persoane instruite. Învăţământul individual nu făcea faţă acestei
nevoi; se impunea recurgerea la alte formaţii de lucru, mai eficiente. Astfel a apărut învăţământul
47
colectiv, caracterizat prin faptul că profesorul instruieşte şi educă un număr mai mare de persoane,
simultan. Spre deosebire de învăţământul individual, cel colectiv contribuie la dezvoltarea morală a
elevilor, stimulează responsabilitatea lor, instituie şi promovează între ei relaţii de colaborare şi
ajutor reciproc, stimulează angajarea lor individuală şi socială şi are efecte pozitive în planul
învăţării şi comunicării sociale.
Cea mai importantă formulă pedagogică a învăţământului colectiv este sistemul de
învăţământ pe clase şi lecţii (vezi tabelul 2.VII.); el reprezintă cea mai frecventă modalitate de
realizare a activităţii de predare şi învăţare, într-o anumită accepţiune fiind întâlnit în practica
instruirii şi în antichitate. Însă, a fost fundamentat
fundamentat teoretic şi, relativ, argumentat ştiinţific, numai în
secolul al XVII-lea, prin contribuţia decisivă a pedagogului ceh Jan Amos Comenius (1592-1670).
Acesta a asociat conceptul de “lecţie” şcolară celui de “clasă” de elevi şi a susţinut necesitatea
legării lecţiei de activitatea comună a unei întregi clase sau grupe de elevi. Postulând relaţia “lecţie-
clasă” şi analizând legăturile care se stabilesc între conţinutul, structura, programarea activităţii
didactice şi timpul destinat realizării ei, Comenius a fundamentat sistemul de organizare a
învăţământului pe clase şi lecţii. Acesta s-a impus ca o formă de organizare a activităţii instructiv-
educative desfăşurată
desfăşurată în şcoală şi realizată în condiţii precise, elevii fiind grupaţi în clase, iar lecţiile
succedându-se
succedându-se într-o ordine fixată în programul de lucru, respectiv în orarul şcolii (J.A. Comenius,
1970). Sistemul s-a aplicat în Europa începând din secolul al XVII-lea şi s-a răspândit în toate ţările
lumii, continuând să fie şi azi modalitatea dominantă de realizare a activităţii de predare-învăţare.
La noi, a fost introdus în practica educaţională prin Legea învăţământului din 1864.
Câţiva dintre pedagogii care au avut contribuţii la perfecţionarea ulterioară a sistemului de
învăţământ pe clase şi lecţii au fost: J.H. Pestalozzi, J.F. Herbart, K.D. Uşinski, O. Decroly, J.
Dewey, A.W. Diesterweg, T. Ziller, W. Rein ş.a. Dintre pedagogii români îi amintim pe: I. Creangă,
G.G. Antonescu, C. Narly, R. Petre, M. Biciulescu şi I. Popescu-Teiuşan.
Tabelul 2.VII.
Caracteristici, avantaje şi limite ale sistemului de învăţământ pe clase şi lecţii 
Caracteristici Avantaje Limite
- elevii sunt distribuiţi în clase - permite - caracterul preponderent
după vârstă, nivel de  participarea unui magistro-centrist al predării (în
dezvoltare intelectuală şi de număr mare de defavoarea învăţării), reducerea
 pregătire  persoane la procesul activităţii la mesajul profesorului
- există o anumită durată de instructiv-educativ (expunere, demonstrare,
şcolarizare - cadrul didactic explicaţie etc.) şi la înregistrarea
- există un an şcolar cu o dirijează activitatea  pasivă a noului de către elevi
durată determinată, împărţit în unui număr mare de - adesea, lecţiile se bazează pe
subperioade
subperioade – semestre sau elevi în acelaşi intuiţie, neglijând activităţile
trimestre, urmate de vacanţe interval de timp, deci individuale ale elevilor,
- trecerea dintr-o clasă în alta este mai puţin exerciţiile practice, cele aplicative
se face anual, pe baza costisitor decât etc.
 promovării învăţământul - dirijarea accentuată, uneori
- conţinutul învăţământului individual excesivă activităţii de învăţare a
este structurat pe discipline de - orientează iniţiativa elevilor 
studiu, repartizate pe cicluri de şi creativitatea - recurgerea excesivă la activităţi
învăţământ şi ani de studiu, elevilor prin frontale, promovarea predării la
conform unui plan de exersarea abilităţilor  un singur nivel (cel mijlociu) şi
învăţământ acestora şi prin într-un singur ritm, pot duce la
- conţinutul fiecărei discipline valorificarea apariţia tendinţei de nivelare şi
de studiu este fixat printr-o mijloacelor de uniformizare a demersurilor 
 programă proprie, pentru învăţământ didactice
fiecare an de studii şi este - dezvoltă tehnicile - instruirea diferenţiată funcţie de
48
 structurat în teme, capitole şi de muncă  particularităţile individuale şi de
subcapitole intelectuală ale grup ale elevilor se realizează, de
- ziua şcolară se desfăşoară în elevilor, deci cele mai multe ori, anevoios şi
conformitate cu un orar, în contribuie la stângaci
care disciplinele de studiu se realizarea educaţiei - nu se respectă particularităţile
succed în unităţi de timp intelectuale  psihice individuale ale elevilor 
egale, de 50 minute şi - are efecte - nu se promovează
alternează cu pauzele formative pozitive în autoinstruirea, autoverificarea şi
- procesul de instruire şi  planul dezvoltării autoevaluarea
educare se realizează prin morale a elevilor şi - la clasele cu număr mare de
intermediul lecţiilor şi al altor  al integrării lor  elevi conexiunea inversă este
tipuri de activităţi didactice, de sociale dificil de realizat şi adesea
obicei, cu toţi elevii clasei - permite cultivarea insuficientă, ceea ce face ca
- fiecare lecţie/activitate unor sentimente, activităţile de proiectare,
didactică reprezintă un tot convingeri şi organizare, desfăşurare, control şi
unitar, un întreg, subordonat atitudini superioare. ameliorare a activităţii instructiv-
unui scop bine determinat. educative să nu fie mulţumitoare.
În paralel cu extinderea şi perfecţionarea sistemului de învăţământ pe clase şi lecţii, dar şi
datorită criticilor aduse acestui sistem, au fost experimentate şi aplicate şi alte forme de organizare a
activităţii instructiv-educative (vezi tabelul 3.VII.), în special în a doua jumătate a secolului XIX şi
în prima jumătate a secolului XX.

Tabelul 3.VII.
 Alternative la sistemul de învăţământ pe clase şi lecţii 
(sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX)
Alternativa Caracteristici  
Sistemul - experimentat concomitent de Bell şi Lancaster, la sfârşitul secolului XVIII
monitorial - educatorul instruieşte un număr restrâns de elevi, care devin “monitori“ şi
se ocupă de instruirea altor elevi
Planul - iniţiat de Helen Parkhurst, la începutul secolului XX
Dalton - clasele pe vârste
vârste sunt înlocuite cu clase
clase pe materii, iar elevii studiază
independent,
independent, ghidaţi de profesor 
- sălile de clasă sunt desfiinţate şi înlocuite cu laboratoare
Sistemul - iniţiat de Carleton W. Washburne, la începutul secolului XX
Winnetka - promovează un învăţământ individualizat, ţinând cont de ritmul de învăţare
şi de înclinaţiile specifice fiecărui elev
- clasele pe vârste sunt înlocuite cu clasele pe materii; elevii se pot afla în
clase diferite la obiecte de învăţământ diferite
Metoda - iniţiată de Ovide Decroly, la începutul secolului XX
Decroly (a - procesul de învăţământ este organizat pe clase, colectiv
centrelor de - programele şcolare nu sunt alcătuite pe obiecte de învăţământ, ci pe centre
interes) de interes (teme care corespund nevoilor şi curiozităţii elevilor)
Metoda - elaborată de William H. Kilpatrick, la începutul secolului XX
 proiectelor  - elevii îşi desfăşoară
desfăşoară activitatea independent, în grup sau individual
- disciplinele de învăţământ şi lecţiile sunt înlocuite cu proiecte, respectiv cu
teme practice, bazate pe interesele spontane ale elevilor 
49
 Metoda - variantă a metodei Decroly, practicată în Franţa de Celestin Freinet, la
Freinet începutul secolului XX
(metoda - a propus introducerea imprimeriilor în şcoală, în care elevii îşi tipăreau
naturală) singuri manualele alcătuindu-le din texte compuse de ei înşişi
Metoda - concepută de Robert Dottrens, la începutul secolului XX
Dottrens - promovează un învăţământ individualizat, bazat pe utilizarea fişelor (de
recuperare, de dezvoltare, de exerciţii, de autoinstruire)
Metoda - susţinea necesitatea luării în considerare a particularităţilor de vârstă ale
muncii pe elevilor 
grupe - acorda rol primordial activităţii spontane a elevilor, jocului
(Roger  - susţinea că elevii trebuie să îşi aleagă activităţile şi să îşi organizeze grupul
Cousinet)
Planul
Planul Jena
Jena - iniţiat
iniţiat de
de Peter
Peter Peterse
Petersen,
n, susţin
susţinător
ător al
al muncii
muncii pe
pe grupe,
grupe, în primele
primele decenii
decenii
ale secolului XX
- promovează munca în grupe alcătuite din elevi de vârste diferite, între care
există o diferenţă de vârstă de 2-3 ani: 6-9; 9-12 şi 13-14 ani
- planurile de învăţământ sunt stabilite nu pentru an şcolar, ci pentru grupe
Metoda - susţine necesitatea angajării
angajării directe a elevilor în instruire
Bouchet - temele din programă sunt divizate în subiecte, pe care elevii trebuie să le
studieze, să elaboreze pentru fiecare o dizertaţie, pe care să o susţină în clasă
Sistemul - elaborat de dr. Sickinger, la începutul secolului XX
Mannheim - susţinea repartizarea elevilor de aceeaşi vârstă după criteriul dezvoltării
intelectuale, în clase paralele, relativ omogene: cu elevi dotaţi, cu elevi
mediocri şi cu elevi slabi.
Câteva din alternativele la sistemul de învăţământ pe clase şi lecţii se bazează pe o altă
variantă a învăţământului colectiv şi anume pe sistemul pe grupe, recomandat şi practicat de
 pedagogi de seamă ca Roger Cousinet, Peter Petersen, Ovide Decroly, Celestin Freinet ş.a.
Învăţământul pe grupe reprezintă cel mai nou tip de formaţie de lucru şi câştigă teren datorită
faptului că permite realizarea instruirii şi educării diferenţiate (vezi tabelul 4.VII.):
Tabelul 4.VII.
Caracteristici, avantaje şi limite ale învăţământului pe grupe
Caracteristici  Avantaje Limite
 – profesorul îndrumă şi - elevii îşi însuşesc noul într-un - tratarea temelor necesită
conduce activitatea unor  mod mai activ decât în cazul mai mult timp decât dacă
microcolectivităţi/grupe de învăţământului frontal lecţia ar fi explicată de
elevi, alcătuite din elevii - sunt solicitate şi dezvoltate  profesor 
unei clase (câte 3-8 elevi) operaţiile gândirii, capacităţile - împărţirea temelor şi a
- obiectivele educaţionale creatoare, deci se realizează
r ealizează sarcinilor de lucru face ca
urmărite pot fi identice sau educaţia intelectuală a elevilor  fiecare grupă să îşi
diferite, de la o grupă la alta - obişnuieşte elevii cu însuşească mai bine
- grupele pot fi omogene modalităţi de lucru specifice conţinutul care i-a revenit
(alcătuite din elevi cu instruirii diferenţiate: utilizarea - adesea activizarea este
acelaşi nivel de pregătire) fişelor de activitate, realizarea mai accentuată doar în
sau neomogene/eterogene de proiecte de activitate etc. cazul elevilor buni şi foarte
(alcătuite din elevi cu nivele - rezolvarea sarcinilor de lucru  buni
de pregătire diferite) (unitare sau diferenţiate) - solicită din partea
- sarcinile de lucru pot fi  presupune stabilirea unor  cadrului didactic eforturi
unitare (pentru întregul relaţii de cooperare, colaborare suplimentare în proiectarea
grup) sau diferenţiate şi ajutor reciproc între membrii instruirii (în prelucrarea
50
 (pentru membrii grupului) grupului, deci se realizează conţinutului ştiinţific şi în
însă ele presupun stabilirea educaţia morală a elevilor  transpunerea lui didactică)
unor relaţii de cooperare - contribuie la integrarea şi în conducerea ei (în
între membrii grupului socială a elevilor, la realizarea controlarea relaţiilor 
- analizarea, evaluarea şi comunicării şi a învăţării stabilite în interiorul
valorificarea rezultatelor  sociale grupelor şi între grupe, în
activităţii în grup, se pot - permite cultivarea unor   promovarea spiritului de
realiza individual sau sentimente, convingeri şi cooperare între membrii
colectiv atitudini superioare grupelor şi între grupe ş.a.)

Pedagogia contemporană,
contemporană, respectiv didactica generală şi didacticile speciale, îşi propun să
modernizeze şi să îmbogăţească sistemul formelor de organizare a activităţii educaţionale. Câteva
din temele de cercetare practic-aplicativă şi teoretică, ce stau în atenţia didacticienilor sunt:
instruirea pe grupe/clase de nivel, predarea pe echipe de profesori, metoda sistemică, organizarea
tripartită a orarului (tiers-temp) etc. (G. Peterquin, 1968, M. Ionescu, 2000).
Experienţa didactică acumulată până în prezent a demonstrat că educaţia integrală,
completă, poate fi realizată numai cu concursul tuturor componentelor sistemului complex al
formelor de organizare a activităţii educaţionale.
educaţionale.

Forme actuale de organizare a procesului instructiv-educativ

 Definire şi tipologie
Formele de organizare a procesului instructiv-educativ reprezintă cadrul organizatoric de
desfăşurare a activităţii didactice formale, modalităţile specifice şi operaţionale de derulare a
 procesului didactic.
Foarte frecvent, în practica instruirii se recurge la lecţii, însă există mare diversitate de
forme de instruire/autoinstruire şi educare/autoeducare, în şcoală şi în afara şcolii. Aceasta se
impune pentru a depăşi dezavantajele lecţiei, pentru a atinge obiectivele educaţionale ale disciplinei
de studiu şi pentru a realiza o activitate instructiv-educativă cu importante influenţe formative şi
informative. Astfel, se vor putea structura, sistematiza şi transpune didactic mai eficient achiziţiile
din domeniul ştiinţei, tehnicii, culturii, artei, care urmează să fie transmise elevilor, se vor putea
valorifica diverse surse şi canale de informaţie cu valenţe instructiv-educative şi se vor putea
satisface înclinaţiile şi interesele elevilor pentru anumite obiecte de învăţământ (care se studiază sau
nu în şcoală) şi pentru anumite tipuri de activităţi.
Complexitatea şi diversitatea situaţiilor instructiv-educative fac necesară existenţa unui
sistem al formelor de organizare a activităţii educaţionale, sistem aflat într-un continuu proces de
amendare şi modernizare, precum şi clasificarea lor după criterii cu valoare pedagogică relevantă
(M. Eant, 1975, R. La Borderie, 1979):
  . După  ponderea
  ponderea activităţii (frontale, grupale sau individuale):
1.1. Activităţi frontale (în care predomină acţiunea frontală): lecţii, seminarii, cursuri
universitare, activităţi în laboratoare şcolare, activităţi în cabinete şcolare, activităţi în ateliere
şcolare, activităţi pe lotul şcolar, activităţi în sala de sport, vizite didactice, excursii didactice,
vizionări şi analizări de spectacole.
1.2. Activităţi grupale (în care predomină acţiunea grupală): cercuri şcolare pe materii
(realizate disciplinar sau interdisciplinar), consultaţii şi meditaţii (cu scop de recuperare, stimulare,
dezvoltare), vizite în grupuri mici (microgrupuri), întâlniri cu specialişti/oameni
specialişti/oameni de ştiinţă/de
cultură/scriitori, dezbateri, concursuri, sesiuni de comunicări ştiinţifice şi referate, cenacluri, serate
literare şi muzicale, redactarea revistelor şcolare.

51
 1.3. Activităţi individuale (în care predomină acţiunea individuală): activităţi independente,
studiul individual, studiul în bibliotecă, efectuarea temelor pentru acasă, elaborarea de compuneri,
referate şi alte lucrări scrise, efectuarea de lucrări practic-aplicative, efectuarea de lucrări
experimentale, rezolvări de exerciţii şi probleme, rezolvări de situaţii-problemă, lectura de
completare, lectura suplimentară, elaborare de proiecte, elaborare de modele, elaborare de materiale
didactice, cercetarea independentă
independentă a izvoarelor scrise şi arheologice, elaborarea planului unei
lucrări, pregătirea şi susţinerea unor comunicări ştiinţifice, pregătirea pentru examene.
. După  ponderea
  După  ponderea categoriei de metode didactice:
2.1. Activităţi care au la bază metode de comunicare (în care predomină metodele de
comunicare): lecţii, prelegeri, dezbateri, consultaţii.
2.2. Activităţi care au la bază metode de cercetare (în care predomină metodele de
cercetare): activităţi în cabinete şcolare, studiul în bibliotecă, vizite didactice, excursii didactice.
2.3. Activităţi care au la bază metode experimentale (în care predomină metodele
experimentale) activităţi în laboratoare şcolare, efectuarea de lucrări practic-aplicative, efectuarea
efectuarea
de lucrări experimentale, elaborarea de proiecte.
2.4. Activităţi care au la bază metode aplicative (în care predomină metodele aplicative):
activităţi în ateliere şcolare, activităţi pe lotul şcolar, activităţi în sala de sport.
. După
  locul de desfăşurare:
3.1. Activităţi organizate în mediul şcolar (fie
şcolar (fie în clasă, fie în afara clasei, sub îndrumarea
colectivului didactic al şcolii, în afara orelor prevăzute de orar, pentru a aprofunda pregătirea
realizată în timpul lecţiilor): lecţii (permanente sau facultative), activităţi în cabinete, laboratoare şi
ateliere şcolare, activităţi independente, studiul individual, cercuri şcolare pe materii, meditaţii şi
consultaţii, observaţii în natură sau la “colţul viu”, învăţarea independentă în şcoală, efectuarea
temelor pentru acasă, întâlniri cu personalităţi din domeniul ştiinţei/tehnicii/ culturii/artei, jocuri şi
concursuri pe diferite teme, cenacluri, serbări şcolare.
3.2. Activităţi organizate în mediul extraşcolar/activităţi conexe (organizate de colectivul
didactic al şcolii sau de instituţii din afara şcolii: teatre, case de cultură, cluburi, organizaţii sportive,
tabere ş.a., într-un cadru instituţionalizat, situat în afara şcolii, respectiv a sistemului de
învăţământ): activităţi în cercuri tehnice, activităţi de club, manifestări ştiinţifice în biblioteci/case
de cultură etc., tabere judeţene/naţionale/internaţionale,
judeţene/naţionale/internaţionale, emisiuni radio/T.V., vizionări de
expoziţii/spectacole/filme
expoziţii/spectacole/filme etc., vizite, excursii, drumeţii, turism ş.a.
Între formele de activitate desfăşurate în mediul şcolar şi cele desfăşurate în mediul
extraşcolar există atât asemănări, cât şi deosebiri, sintetizate în tabelul 5.VII.:
Tabelul 5.VII.
Abordare comparativă a formelor de activitate instructiv-educativă
desfăşurate în mediul şcolar şi extraşcolar
Asemănări Deosebiri
Obiectivele educaţionale generale vizează următoarele Activităţile didactice
(pentru elevi): desfăşurate în mediul extraşcolar 
- stimularea creativităţii lor  sunt variate, se proiectează şi
- crearea unei viziuni sistemice asupra conţinutului realizează funcţie de:
ideatic - posibilităţile de realizare a
- îmbogăţirea sistemului lor de cunoştinţe şi legăturii cu procesul instructiv-
aprofundarea acestora educativ realizat în clasă,
- formarea şi dezvoltarea unor abilităţi
abilităţi intelectuale şi respectiv cu obiectivele acestuia

52
  practice - obiectivul general urmărit şi
- stimularea şi cultivarea interesului lor pentru diferite obiectivele specifice
domenii sau teme din ştiinţă/tehnică/artă etc. - locul de desfăşurare cel mai
- depistarea şi valorificarea înclinaţiilor, aptitudinilor şi adecvat.
talentelor lor  Activităţile didactice
- implicarea activă a elevilor în viaţa socială desfăşurate în mediul extraşcolar 
- folosirea timpului liber în mod plăcut şi util. au caracter preponderent
Există multe modalităţi de realizare a activităţilor, de opţional/benevol
opţional/benevol şi se realizează
verificare/autoverificare,
verificare/autoverificare, evaluare/autoevaluare
evaluare/autoevaluare a  prin conexiuni pluridisciplinare.
rezultatelor.

. După
  mediul în care se desfăşoară , activităţile extraşcolare pot fi paraşcolare sau perişcolare
(vezi tabelul 6.VII.) (M. Ionescu, 2000, I. Cerghit, 1983):
Tabelul 6.VII.
Clasificarea activităţilor extraşcolare funcţie
de mediul în care se desfăşoară

Tipuri de  Mediul în care Obiective generale  Exemple

activităţ i i  se desfăşoară urmărite
Activităţi - mediul socio- - îmbogăţirea  practica în unităţi economice,
 paraşcolare  profesional achiziţiilor elevilor   practica în unităţi de profil, stagiul
- îmbunătăţirea de practică în vederea calificării,
 performanţelor  vizionări de expoziţii, vizita în
socio-profesionale unităţi economice şi ştiinţifice,
ale indivizilor   perfecţionări, reciclări ş.a.
Activităţi - mediul socio- - îmbogăţirea activităţi de autoinstruire şi
 perişcolare cultural orizontului spiritual autoeducaţie, activităţi de loisir,
- destinderea, activităţi de divertisment, utilizarea
relaxarea indivizilor  mijloacelor multimedia, navigare pe
Internet ş.a.

. După
  momentul sau etapa procesului de învăţământ în care se desfăşoară  (şi care se stabileşte
funcţie de obiectivele instructiv-educative generale şi de cele specifice urmărite), activităţile în
afara clasei şi cele extraşcolare pot fi de trei tipuri (vezi tabelul 7.VII.):

Tabelul 7.VII.
Clasificarea activităţilor în afara clasei şi extraşcolare
 funcţie de etapa procesului de învăţământ 
Tipuri de  Etapa
activităţi   procesului  Obiective generale urmărite Exemple
de
învăţ ământ 
ământ 
Activităţi - la - familiarizarea elevilor cu vizite în instituţii de
introductive începutul  problematica disciplinei, capitolului cultură şi economice,
economice,
studierii sau temei vizionarea unor 
unei - familiarizarea elevilor cu sarcinile emisiuni ştiinţifice
discipline de instruire şi autoinstruire
de - trezirea interesului elevilor 
învăţământ, - culegerea de material faptic care va

53
 capitol sau fi valorificat în activităţile educative
temă formale
Activităţi - în paralel - îmbogăţirea şi consolidarea excursii în natură,
desfăşurate cu formele sistemului de cunoştinţe şi abilităţi vizite la muzee, în
 pe parcursul de intelectuale şi practice ale elevilor  laboratoare
studierii organizare a - verificarea în practică a specializate (de
capitolului activităţii cunoştinţelor teoretice informatică, fizică,
sau temei din planul - fixarea şi consolidarea achiziţiilor   biologie, chimie etc.)
tematic
Activităţi - la finele - ilustrarea în practică a noilor  Activităţi în cercuri
finale/de studierii cunoştinţe tehnice, în unităţi
încheiere capitolului - fixarea, consolidarea şi economice, ştiinţifice,
sau al temei sistematizarea achiziţiilor dobândite în laboratoare
- aprofundarea achiziţiilor dobândite specializate, utilizarea
- exersarea capacităţilor de aplicare mijloacelor 
şi transfer a cunoştinţelor ş.a. multimedia

. După
  categoria de educaţie căreia îi corespund  - clasificare oferită de Runa Patel (1984):

Tabelul 8.VII.
Categoriile educaţiei, activităţi educative corespunzătoare
 şi caracterizarea fluxului informaţional cu influenţe educative
Categoriile Activităţi educative corespunzătoare Fluxul  
educaţ iei 
iei  informaţional 
Educa
Educaţia
ţia form
formală
ală Activi
Activităţ
tăţile
ile educ
educati
ative
ve form
formale
ale – cele
cele desf
desfăşu
ăşurat
ratee - bogat în influenţe
în şcoală, structurate ierarhic şi cronologic, educative
începând cu şcoala primară şi terminând cu - programat
universitatea. - cuantificat
- dirijat
Educaţia Activităţile educative neformale - cele - bogat în influenţe
neformală extraşcolare, organizate şi desfăşurate într-un educative
cadru instituţionalizat, situat în afara sistemului - programat
de învăţământ: familie, cluburi, biblioteci, - cuantificat
muzee, teatre, alte instituţii etc. - dirijat
Educaţia Interacţiunile individului cu alte persoane în - eterogen
informală/ difuză/ mediul social, cultural, economic etc., acţiunile - aleatoriu
incidentală cu influenţe educative rezultate din contextul - nedirijat
situaţiilor de activitate cotidiană, care nu îşi
 propun în mod deliberat atingerea unor finalităţi
educative.

Atingerea obiectivelor generale ale instrucţiei şi educaţiei, este condiţionată de îmbinarea

celor trei mari categorii de educaţie şi a tipurilor de activităţi corespunzătoare, de valorificarea
valenţelor acestora şi de realizarea unei educaţii globale, integrative. Altfel spus, în proiectarea
activităţilor instructiv-educative corespunzătoare
corespunzătoare educaţiei formale, trebuie să se ţină cont de
caracteristicile celorlaltor forme ale educaţiei - neformală şi informală, de modalităţile specifice de
realizare şi valorificare a lor.

Lecţia şi problematica sa specifică

54
 Definirea lecţiei
Conceptul “lecţie” îşi are originea etimologică în termenul grecesc “lectio”, care înseamnă
“a citi cu glas tare”, “a audia”, “a lectura”, “a medita”. Rezultă că, iniţial, lecţia îi solicita
 profesorului o simplă expunere, lectură, respectiv citire din manual, iar elevilor, memorarea celor 
audiate, a textelor.
Fiind o formă de activitate a binomului profesor-elev foarte frecvent întâlnită, literatura
 pedagogică oferă multe definiţii ale lecţiei, care au în vedere criterii de abordare relativ puţine şi
 puncte de vedere unilaterale, fapt care dus la apariţia unor inadvertenţe. Definirea lecţiei s-a realizat
după criteriile următoare (M. Ionescu, 2000):
 În funcţie de criteriul organizatoric , lecţia este o formă de activitate care se desfăşoară în
clasă, sub conducerea unui cadru didactic,
didactic, într-un interval de timp precis determinat (50 de minute),
 pe baza cerinţelor cuprinse în programa şcolară şi potrivit orarului şcolar.
 Din punct de vedere al conţinutului , lecţia reprezintă un sistem de idei articulate logic şi
didactic, în conformitate cu cerinţele psihopedagogice referitoare la predarea-asimilarea
cunoştinţelor, la aplicarea lor, la verificarea, evaluarea şi notarea rezultatelor; ea reprezintă o unitate
logică, didactică şi psihologică.
 Adoptând mai multe criterii , putem defini lecţia ca o unitate didactică fundamentală, o
formă a procesului de învăţământ prin intermediul căreia, o cantitate de informaţii este percepută şi
asimilată activ de elevi într-un timp determinat, pe calea unei activităţi intenţionate, sistematice, cu
autoreglare, provocând în sfera biopsihică a acestora o modificare în sensul formării dorite (M.
Ionescu, 1982, pag. 93, M. Ionescu, 2000, pag. 255).
 Din perspectivă sistemică , lecţia reprezintă un program didactic unitar, un sistem de
cunoştinţe, abilităţi intelectuale şi/sau practice, obiective operaţionale, resurse materiale şi
metodologice (metode, tehnici, procedee, acţiuni şi operaţii), menite să activizeze elevii.
Perspectiva sistemică ţine cont de noile valenţe pe care le-a căpătat lecţia în timp, datorită
acumulării experienţei didactice şi datorită achiziţiilor înregistrate în ştiinţele educaţiei (pedagogie,
didactică generală, didactici speciale, psihologie educaţională, politica educaţiei, management
educaţional, teoria comunicării,
comunicării, teoria informaţiei ş.a.), precum şi restructurărilor înregistrate la
nivelul curriculumului şcolar.
Dintre definiţiile prezentate mai sus, cea mai modernă este cea bazată pe perspectiva
sistemică (definiţia ).
Lecţia a ocupat şi ocupă o poziţie privilegiată în rândul formelor de organizare a procesului
de învăţământ, continuând să deţină o valoare specială pentru demersurile care se întreprind în
vederea atingerii obiectivelor educaţionale. Ea rămâne modalitatea principală de organizare a
activităţii didactice, prin intermediul căreia se realizează în acelaşi timp informare şi formare,
instruire şi educare.
Didactica modernă concepe lecţia ca un dialog între profesor şi elevi, subordonat
obiectivelor generale şi specifice ale procesului de învăţământ, operaţionalizate la nivelul
colectivului de elevi. Mai mult, lecţia modernă se constituie într-un program didactic, respectiv un
sistem de procedee de lucru şi acţiuni comune ale profesorului şi ale elevilor (expuneri, explicaţii,
demonstraţii logice şi experimentale, rezolvări de probleme etc.), structurate şi organizate în
vederea atingerii obiectivelor operaţionale propuse şi în vederea activizării elevilor în procesul
didactic.
În practica didactică, la diferitele discipline de studiu, există o mare diversitate de structuri
ale lecţiilor desfăşurate, datorată acţiunii conjugate a mai multor factori, dintre care amintim:
obiectul de învăţământ, ştiinţa corespunzătoare acestuia, personalitatea profesorului şi cea a
elevilor. Lecţia, respectiv structura lecţiei reprezintă liantul, elementul de legătură - directă sau
indirectă, dintre aceşti factori.
55
 Caracterizarea lecţiei
În timp, structura şi metodica lecţiei s-a modernizat, pe baza concluziilor desprinse din
 practica instruirii şi din cercetările realizate în domeniul ştiinţelor educaţiei. Totuşi, în mare parte,
lecţia şi-a păstrat caracteristicile de bază, anumite elemente de reper, validate printr-o multitudine
de exerciţii metodice, deci care nu pot fi puse, exclusiv, pe seama tradiţiei didactice. Explicaţia
constă în existenţa unor valenţe/virtuţi, pe care lecţia le deţine în comparaţie cu alte forme de
organizare a procesului de învăţământ, dar şi a unor servituţi/disfuncţii/limite, identificate în
 practica educaţională.
Dintre valenţele/virtuţile lecţiei, le amintim pe următoarele:
 Asigură un cadru organizatoric adecvat pentru derularea procesului instructiv-educativ,
 promovează un sistem de relaţii didactice profesor-elevi şi activităţi didactice menite să angajeze
elevii, să îi activizeze şi să îmbunătăţească performanţele învăţării.
Facilitează însuşirea sistematică a bazelor ştiinţelor, a sistemului de cunoştinţe şi abilităţi

fundamentale ale acestora, prin intermediul studierii obiectelor de învăţământ corespunzătoare.
corespunzătoare.
 Contribuie la formarea şi modelarea capacităţii de aplicare în practică a cunoştinţelor 
teoretice însuşite de elevi, introducându-i în procesul cunoaşterii sistematice şi ştiinţifice,
nemijlocite sau mijlocite, a realităţii.
 Activităţile desfăşurate de elevi în timpul lecţiei sprijină însuşirea noilor informaţii,
formarea noţiunilor, deducerea definiţiilor, a regulilor etc., dobândirea şi dezvoltarea abilităţilor 
intelectuale şi practice, sesizarea relaţiilor dintre obiecte şi fenomene, explicarea lor ş.a.m.d., deci
formarea unei atitudini pozitive faţă de învăţare.
 Angajarea elevilor
elevilor în lecţie, în eforturi intelectuale şi motrice de durată, le dezvoltă
spiritul critic, spiritul de observaţie, atenţia voluntară, curiozitatea epistemică, operaţiile gândirii,
memoria logică şi contribuie la dezvoltarea forţelor lor cognitive, imaginative şi de creaţie.
 Oferă elevilor oportunitatea de a-şi exersa capacităţile intelectuale, motrice şi afective, de
a-şi forma şi consolida sentimente, convingeri, atitudini, trăsături pozitive de caracter, forme
adecvate de comportament etc.
Eforturile practicienilor şi teoreticienilor de realizare a unor schimbări la nivelul lecţiei
 presupun depăşirea servituţilor/disfuncţiilor
servituţilor/disfuncţiilor acesteia, care pot fi urmărite în tabelul 2.VII.

Tipologia lecţiilor 
Didactica modernă consideră clasificarea/taxonomia
clasificarea/taxonomia lecţiilor o operaţie orientativă, flexibilă
şi recomandă renunţarea la abordarea lecţiei în sine, în mod izolat şi considerarea ei ca element
component al unui sistem.
Taxonomia lecţiilor reprezintă un demers util, menit să sprijine activitatea cadrelor 
didactice, prin înlăturarea şabloanelor şi stereotipiilor, un reper pentru elaborarea strategiei
didactice şi nu o operaţie formală.
În practica educaţională se operează frecvent cu un număr de opt categorii de lecţii/tipuri.
Întrucât considerăm că denumirea de categorie este mai adecvată, în continuare, o vom folosi, în
exclusivitate.
Categoria de lecţie semnifică un anumit mod de construire şi realizare a lecţiei, determinat,
în special, de obiectivul fundamental urmărit; ea reprezintă o abstractizare şi o generalizare a
elementelor comune mai multor lecţii. Altfel spus, categoria de lecţie reprezintă un grup de lecţii
constituite ca unitate de structură în funcţie de diferite criterii: obiectivul fundamental, treapta de
şcolarizare şi modul de pregătire al elevilor ş.a.
56
 Este important să privim categoriile de lecţii ca modele utile pentru proiectarea şi
desfăşurarea lecţiilor, modele care pot fi restructurate şi adaptate. În acest fel, termenul “categorie”
nu va mai avea rezonanţă negativă şi nu va mai conduce la şabloane, ci, dimpotrivă, va permite
conceperea mai multor variante de lucru care se structurează funcţie de factorul constant (obiectivul
fundamental) al lecţiei. Rezultă că obiectivul fundamental constituie reperul oricărei activităţi
educaţionale şi, implicit, unitatea de măsură a eficienţei activităţii elevilor şi a profesorului; el
reprezintă criteriul în stabilirea categoriilor de lecţii, fiecare categorie de lecţii purtând numele
obiectivului fundamental al activităţii didactice respective. Clasificarea lecţiilor presupune luarea în
considerare, pe lângă factorul constant, a factorilor variabili, care se pot combina în diferite moduri,
ceea ce face ca în cadrul fiecărei categorii să poată exista mai multe variante. În practica didactică
se operează cu o gamă foarte largă de lecţii (M. Ionescu, 1982, M. Ionescu, 2000, I. Neacşu, 1990),
ceea ce este îmbucurător; cu cât numărul variantelor de lecţii este mai mare, cu atât eficienţa
lecţiilor este mai mare. Din mulţimea factorilor variabili amintim: obiectul de învăţământ, nivelul
de pregătire al elevilor, complexitatea cunoştinţelor, strategiile de lucru de care dispune profesorul,
stilul didactic al acestuia, mijloacele de învăţământ utilizate, locul lecţiei în sistemul de lecţii sau în
 planul tematic etc. Principalele categorii de lecţii şi câteva din variantele acestora, cu care se
operează frecvent în practica instruirii, sunt prezentate în tabelul 9.VII.
VII. Timpul şcolar . In sfârşit,
sfârşit, procesul
procesul de învăţământ
învăţământ se desfăşoară
desfăşoară în timp: an şcolar,
şcolar, semestru,
semestru,
săptămâna
săptămâna de şcoală, ore de clasă. Curriculum-ul sau programul
programul de studiu este segmentat
segmentat în unităţi de
timp, însăşi aptitudinea de învăţare este măsurată prin timpul necesar elevului pentru însuşirea unor 
cunoştinţe şi deprinderi. Aşa cum aptitudinea de învăţare este o caracteristică individuală şi timpul de
studiu ar trebui dimensionat la ritmul de progresie al elevului. Elementele desprinse prin analiza
componenţială de mai sus se află în strânse relaţii de interdependenţă şi interacţiune, ele configurează
 practic fizionomia fiecărei activităţi didactice atât la nivel global (acela al procesului de învăţământ),
cât şi la nivelul fiecărei unităţi didactice: lecţie, lucrări de laborator, cercul de elevi etc. Fireşte,
succesul acţiunii de modelare a inteligenţei şi conduitei copilului nu depinde numai de stăpânirea
componentelor
componentelor procesului de învăţământ,
învăţământ, ci şi de calitatea personalului didactic, de condiţiile materiale
de instruire, de aptitudinile individuale ale elevilor, de conţinutul lecţiilor etc. La rândul lor, aceşti
factori se articulează în funcţie de efectele lor, de rezultatele obţinute pe parcurs şi în final.
VIII. Achiziţiile învăţării se obiectivează la nivelul elevului într-un ansamblu de modificări
cognitive, afectiv-motivaţionale şi comportamentale, modificări pozitive şi durabile, menite a-i
modela acestuia personalitatea în conformitate cu idealul educaţional promovat.

Bibliografie
Antonesei, L. (1996), Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei , Editura Polirom, Iaşi
Armstrong, G.G., Henson, T.K., Savage, V.T. (1993),  Education An Introduction, Macmillan
Publishing Company, New-York 
Chiş, V., (2001) Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca
Cole, T., Visser, J., Upton, G. (1999),  Effective Schooling for Pupils with Emotional and 
 Behavioural Difficulties, David Fulton Publishers, London
De Landsheere, G. (1995),  Istoria universală a pedagogiei experimentale , Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
Dewey, J. (1992),  Fundamente pentru o ştiinţă a educaţiei , Editura Didactică şi Pedagogică,
Pedagogică,
Bucureşti
*** (1994), Dictionnaire encyclopédique de l’éducation et de la formation , Éditions Nathan, Paris
Dottrens, R. (1971), Institutori ieri, educatori mâine , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
57
 *** (1994), Grande dictionnaire de la psychologie , Larousse, Paris
Halpert, J. (1993), Pädagogische Didaktik , Andreas Verlag, München
Heiland, H. (1993), Schul praktische , Studien, Klinkhardt, Regersburg
Ionescu, M., Radu, I., Salade, D. (coord.) (1997), Dezbateri de didactică aplicată , Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Ionescu, M. (2000),  Demersuri creative în predare şi învăţare , Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca
Ionescu, M., Chiş, V. (coord.)
( coord.) (2001), Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor , Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Ionescu, M., Radu, I. (coord.) (2001), Didactica modernă , Editura Dacia, Cluj-Napoca
Mialaret, G. (1992), Pédagogie générale , Presses Universitaires de France, Paris
 Neacşu, I. (1990),  Instruire şi învăţare , Editura Ştiinţifică, Bucureşti
 Neculau, A., Cosma, T. (coord.) (1994),
( 1994),  Psihopedagogie , Universitatea “A.I. Cuza” Iaşi, Institutul
de Ştiinţe ale Educaţiei, Filiala Iaşi, Casa Corpului Didactic, Iaşi, Editura Spiru Haret, Iaşi
Radu, I., Ionescu, M. (coord.) (1988), Introducere în didactică , Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj-
 Napoca
Văideanu, G. (1988),  Educaţia la frontiera dintre milenii , Editura Politică, Bucureşti

58